liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Dilema Veche

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 653. Sâmbătă 13 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (34)


Motto 1: ”Înțelepciunea cunoaște și ea excesele ei și n-are mai puțin nevoie de moderație decât nebunia”    (Montaigne)

Motto 2: ”Comunismul este opiumul intelectualilor”  (Raymond Aron)

Motto 3: ”Politicienii sunt niște oameni care vor să facă pe deștepții în fața poporului” (opinia unui copil de 12 ani, înainte de 1989) (Apud: Andrei Pleșu, ”Rîsu-plînsu profesorului Zaica”, în: Dilema veche, an XV, nr 763, 4-10 oct 2018, p. 3)

Motto 4: ”Comuniștii n-au dărîmat toate bisericile că după aia rămîneau fără niște locuri foarte bune de spionat oamenii” (copil de 14 ani) (ibidem).

Cu scopul de a atrage mai mult atenția asupra textelor care pot fi înșelătoare, amintesc că un filozof/ cărturar de talia lui Sartre (https://ro.wikipedia.org/wiki/Jean-Paul_Sartre) a avut și el nefericirea de a se lăsa vrăjit de himerele și metehnele comunismul sovietic. Deși nu a fost membru al PCF (ca Benda), Sartre s-a încadrat în categoria neonorantă a idioților utili care au făcu pro bono propagandă deșănțată regimului totalitar bolșevic de la Moscova. Iată o opinie a lui Sartre despre anticomuniști: ”Cei care se opun comunismului trebuie lichidați. Nu e suficient să-i băgăm în pușcării, pentru că din pușcării se mai iese. Trebuie împușcați” (apud ”Texte lăsate deoparte” de Andrei Pleșu în: Dilema veche nr 572/ 29 ian – 4 feb 2015). Probabil, dacă cineva ar face o monografie Julien Benda este foarte probabil să se găsească mai consistent în scrierile sale simpatiile socialiste ale tinereții, transformate în convingerile comuniste ale maturității. Finalul cărții sugerează mai mult disperarea autorului obligat să aleagă între două rele (războiul mondial și societatea bolșevică, nedemocratică și totalitară) decât opțiunea sa intimă în favoarea comunismului. Dar ce altceva este ”fraternitatea” universală decât globalizarea comunistă (adică victoria deplină și definitivă a comunismului totalitar de tip sovietic). Pe vremea lui Benda, comunismul mondial avea un centru unic (Moscova). În zilele noastre, comunismul mondial (adică cele șase țări comuniste, cinci din Asia și Cuba) are un alt centru (Pekin). Dacă acceptarea de către Occident a comunismului moscovit părea, totuși, o soluție europeană, la ora actuală este greu să ne închipuim că Occidentul va accepta noul hegemon asiatic. De unde și dilematica situație în care se află acum omenirea.

Dar, cu plusuri și minusuri, cartea lui Benda merită citită, analizată și înțeleasă. Este ea însăși un dublu exemplu: mai întâi este un (auto)exemplu de intelectual trădător, implicat, în final, în pasiuni politice; apoi este un exemplu de duplicitate pe față: după ce deplânge căderea cărturarilor în păcatul poftelor și bunurilor lumești, autorul acceptă și el o asemenea ipostază, având ca scuză frica (firească) de război și pledând pentru o societate uniformizată, totalitară..

Pentru că tot mai puțină lume este informată în legătură cu ceea ce a însemnat teoretic marxismul (o teorie care a vrut să previzioneze viitorul sistem social global), redau două succinte și corecte sinteze în legătură cu doctrina în cauză, cea care a reușit să-l vrăjească pe Benda, care în 1927 era viitorul comunist francez promoscovit.

http://www.espressofilosofic.ro/curente-filosofice/marxismul-sau-curentul-politico-filosofic-care-a-schimbat-lumea/ Marxismul sau curentul politico filosofic care a schimbat lumea; http://www.espressofilosofic.ro/filosofie-economica/karl-marx-si-critica-sa-asupra-capitalismului/

În episodul următor voi publica o listă de alte recenzii la cartea lui Benda făcute de diverși autori/ recenzenți, dar… sfârșitul nu-i aici!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 619. Duminică 9 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (13)


Finis coronat opus! Finalul pune în valoare opera! Ultima filă a Dosarului Dilema veche dedicat ”Spiritului critic” este completată de (cum am mai amintit) sărbătoritul lunii august, Andrei Pleșu care tocmai a împlinit 70 de ani. În loc de felicitări și calde omagii, redactorii revistei l-au pus în valoare pe mentorul lor dedicând ultima pagină a dosarului sărbătoritului însuși, dar nu în mod direct, ci indirect, prin trei extrase consistente din trei articole pe tema spiritului critic publicate de sărbătorit în Dilema veche și Adevărul.ro. Cele trei extrase se pot citi integral aici (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/sursele-si-avatarurile-spiritului-critic ) eu rezervând-mi (doar) dreptul de a le comenta puțin. Parafrazându-l pe Alecu Russo care a scris Critica criticii (https://ro.wikisource.org/wiki/Critica_criticii), Sever Voinescu consideră cele trei fragmente pleșuane drept ”o irezistibilă critică la adresa spiritului critic de la noi” (p. VIII). Domnul Andrei Pleșu este doctor H.C. (în prostologie) al Universității Ovidiu din Constanța în anul de grație 2015 (iată discursul domniei sale cu acest prilej: https://www.youtube.com/watch?v=FAbNhfCwLhk ). Chiar titlul prelegerii (”Despre prostie”)  ni-l recomandă pe fondatorul dilematicei reviste ca pe un specialist în prostie. Citind cele trei fragmente deducem că dl Pleșu (nu) răspunde pozitiv la întrebarea din titlul acestui miniserial. Domnia sa critică mitul că ”spiritul critic e resimțit ca un simptom al inteligenței. Numai proștii sînt mulțumiți. … Inteligența e, prin definiție, un ”ce” nervos, o voce irepresibilă care strigă din rărunchi la tot pasul: ”Așa nu se mai poate!” Degeaba ești inteligent dacă nu ești mai inteligent decât ceilalți, decît ”dumnealor”. Degeaba ești inteligent dacă nu ești supărat și agresiv” (Dilema veche, nr 261, februarie 2009). Din acest fragment rezultă că NU, spiritul critic nu este o dovadă de inteligență. Peste aproape doi ani, însă, maestrul în prostologie conchide că spiritul critic s-a deformat, ca multe alte lucruri de pe la noi, ajungând să însemne ceva negativ: ”În baia de negativitate în care ne scăldăm zilnic, spiritul critic încetează să mai fie o virtute. Devine o boală. Aproape că e mai bună credulitatea… Prizat în supradoză, spiritul critic blochează înțelegerea, stimulează proasta dispoziție și inhibă instinctul participării la viața comunitară”. (Dilema veche, ”Spiritul critic în supradoză”, în: nr 355, decembrie 2010). De fapt, abia ultima frază din al doilea citat este una pe deplin lămuritoare: spiritul critic este ceva bun, pozitiv, semn al inteligenței unui popor și al unui… critic, dar supradozajul, criticismul cu alte cuvinte, critica de dragul criticii, plăcerea de a cârcoti și doar de a te afla în treabă și a te autobăga în seamă este … de criticat! Ca să critici, trebuie să înțelegi ceea ce critici, să cunoști domeniul și să ai argumente. Altfel, criticul cusurgiu va păți ca dl D.G. descris de Alecu Russo: ”Domnule D. G., când am avea vreme să stăm la vorbă, ți-aș spune că n-ai idee de construcția unei piese, că nu înțelegi nici autorul, nici piesa, nici lucrurile, nici noima celor care se arată pe scenă, nici știința oamenilor, a lumii și alte multe, dar sunt încredințat că nu m-ai înțelege, precum nu înțelegi nici ce citești acum. Știu că la vârsta d-tale îi greu de a învăța: îi mai lesne de a desface decât a face, a descoase decât a coase, a critica decât a scrie: de aceea te las în pace, sfătuindu-te ca pe viitorime să înțelegi ce critici, să nu dai iar peste rușine.

Răspunsul pozitiv la titlul interogativ al acestui miniserial îl dă dl Pleșu într-un text din 2015: ”E bine să n-ai spirit critic? Nu e bine. Cine nu-l are trece, în ochii lumii, drept credul, naiv, dezorientat sau, direct, prost. De câte ori trebuie să să iei o hotărîre, să-ți dai cu părerea, să fii eficient profesional, ai nevoie de spirit critic…” (Andrei Pleșu, ”Chipuri ale spiritului critic”, adevărul.ro, 19 decembrie 2015). Prin urmare, spiritul critic este, într-adevăr, un semn de inteligență, dar… atenție la doză! Sugerez cititorilor care au audiat integral discursul ”Despre prostie” să citească și comentariile (multe ultra-acide, supradozate și neargumentate). Doar astfel poți fi de acord cu Andrei Pleșu care în extrasul din textul publicat în 2015 scria: ”Românii par să stea foarte bine cu spiritul critic. Nu se lasă ”fraieriți” de te miri cine. Știu ei foarte bine cum stau lucrurile. În genere, faptul de a fi contra, de a te departaja de opinia celorlalți trece drept un simptom de ”deșteptăciune”. Numai tontul cedează impulsului de a fi ”de acord” ”. Pe FB, simpatizanți stângiști văd în domnul Pleșu un impostor, o hahaleră, unul care nu știe nimic dar se pronunță despre toate, un fals intelectual, un necunoscător al limbii române etc. etc. De unde rezultă că critica de pe poziții ideologice/ politice/ partizane este una fără frontiere, fără milă și… fără creier. Evident, majoritatea celor care îl critică pe dl Pleșu nu au citit mai nimic din ceea ce a scris dilematicul nostru scriitor. Cred că avea mare dreptate La Bruyere care afirma că ”Plăcerea de a critica suprimă adesea plăcerea întâlnirii cu multe lucruri frumoase”.  (va continua)

P.S. Pentru că mâine începe școala și pentru că spiritul critic ar trebui să fie în permanență prezent în deciziile miniștrilor, managerilor, părinților și profesorilor recomand celor care au legătură cu învățarea (lor sau a altora) să citească acest articol: http://www.contributors.ro/cultura/educatia-si-gandirea-critica-a-gandirii-critice/

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 618. Sâmbătă 8 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (12)


Ultimul articol de autor al Dosarului Dilema veche cu titlul ”Spiritul critic” este semnat de cunoscutul europarlamentar Cristian Preda, politolog, profesor de Științe Politice la Universitatea din București. (Trec peste titulatura cam fără acoperire pentru disciplina numită ”Științe Politice”, titulatură care ar putea fi numită mai simplu și mai adecvat ”Politologie”, adică opinii despre viața politică/ a cetății). Amintesc aici și sigla care însoțește fiecare articol din Dosar: ”Keep calm and think critically”. Despre cum au gândit critic puterile politice din România de la nașterea statului și până în prezent ne putem cel mult închipui. Dar cercetătorul nu se mulțumește cu presupuneri sau cu ipoteze nedemonstrate. Prin urmare, Cristian Preda procedează (an)istoric și începe cu prezentul politic actual, pentru a înainta apoi, ca racul, până la originile statalității românești. Încep și eu tot ca racul și transcriu concluzia celor demonstrate în articol: ”Dacă vorbim despre vanitatea liderilor, nu s-a schimbat mare lucru în vocabularul politic românesc al ultimilor 170 de ani.” Așa adăuga: nu doar în vocabularul politic, ci și în mentalități și atitudini concrete. Un citat din ctitorul culturii române, Titu Maiorescu, din anul, 1881, oferit/ semnalat de Andrei Pleșu în nr. 759 din Dilema Veche (http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/recitiri-pentru-uzul-politicienilor)ne demonstrează greu egalabila artă a românilor de a bate pasul pe loc, de a mima schimbarea și de a promova, constant, binele strict imediat și strict personal: ”Căci unde lipsește idea, care înalță pe om, vine în loc interesul meschin, care-l degradează. Și atunci punem viața noastră publică în pericolul de a ajunge la cel mai mare rău ce i se poate întâmpla: la specularea formelor politice pentru exploatarea intereselor private. Mi-e teamă că deja astăzi, în această scurtă tranziție, se văd unele simptome premergătoare ale scăderii nivelului nostru intelectual”.

În esență, tema articolului profesorului Preda (articol intitulat ”Acest om fără inimă, fără suflet, fără creier” – http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/acest-om-fara-inima-fara-suflet-fara-creier ) vizează tocmai vanitatea și ipocrizia liderilor începând cu Mihail Kogălniceanu despre Mihai Sturza și terminând cu Klaus Iohannis despre Traian Băsescu. Fiecare dintre ei și-a criticat dur antecesorul, dar după plecarea din post era acerb criticat de următorul ș.a.m.d., până în zilele noastre. Titlul articolului este un extras din ”caracterizarea” făcută de comunistul Ion Iliescu, mai vârstnicului său tovarăș de construcție a ”socializmului” și ”comunizmului” în România, Nicolae Ceaușescu, cu doar trei zile înainte de a fi asasinat (adică exact în ziua de 22 decembrie, când acesta a fugit din clădirea CC al PCR). În acel discurs patetic, to-arșul Iliescu le cerea securiștilor să treacă de partea sa ca și cum acest lucru n-ar fi fost stabilit încă înainte de declanșarea loviturii de stat). Profit de context și reamintesc celor care nu vor să țină cont de acest ”amănunt”, de fapt de o realitate prea mult ignorată: dacă Imperiul Răului (URSS) nu ar fi făcut implozie în decembrie 1991, azi România era un stat satelit al vecinului de la Răsărit și s-ar fi împlinit într-o și mai mare măsură ceea ce se vehicula prin Iași în decembrie 1989: ”tovarășul Iliescu va conduce România măcar vreo 30 de ani de acum încolo”. Nu știu dacă mi se pare numai mie, dar tov Iliescu conduce și azi România, chiar mai abitir decât până acum…

Articolul merită (re)citit în întregime, cu multă atenție și cu gândul la cum vor fi caracterizați actualii conducători ai României de succesorii lor.

Aș face o legătură cu episodul anterior în care s-a vorbit/ scris despre posibilul rol al intelectualilor în asanarea morală a vieții politice a unei țări, unul distinct de cel al politicienilor de profesie, amintind opinia lui Mario Vargas Llosa pe această temă: ”Politica văzută din perspectiva unui intelectual este foarte diferită de politica văzută din perspectiva unui politician. În primul caz, este un exercițiu al spiritului critic; în cel de-al doilea este o luptă pentru putere”. De aici și concluzia pertinentă pentru rolul social optim al intelectualilor, acela de critici de pe margine ai stării de lucruri din viața politică și nu de participanți direct implicați în luptele pentru putere. Este ceea ce se numește în popor ”politica coiului”: ”se implică, dar nu se bagă”. Faptul că intelectualii s-au dat deoparte de politica de partid este deja un fapt clar și dureros de vizibil în România în anul în care își serbează centenarul. Dacă în 1990, Parlamentul României era plin de profesori universitari, azi doar dacă mai mai sunt câțiva pe la USR și PSD (asta după propria și umila mea percepție). A surprins (corect) această realitate recentă un reprezentant al sindicatului polițiștilor (!): ”Domne, s-a întâmplat ceva! Nu știu de ce, dar putem observa că au dispărut profesorii universitari din Parlament!”. Nu doar că intelectualii s-au întors la uneltele lor, dar agramatismul, incultura, agresivitatea verbală și emoțională domină copios viața politică actuală. Asta nu înseamnă că trebuie să pledăm pentru popularea parlamentului, Guvernului și a altor instituții cu scriitori, filosofi, profesori și artiști de primă mână. Dimpotrivă! Dar asta înseamnă că intelectualitatea românească, cea care trebuia să se impună în creșterea culturală a țării, este din ce în ce mai anemică, mai puțin performantă și mai puțin contributoare la propășirea generală a țării. Cu alte cuvinte, o intelectualitate/ elită culturală slabă nu poate genera decât o clasă politică debilă. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 617. Vineri 7 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (11)


În excursurile istorice pe tema evoluției spiritului critic la români s-au făcut analize și trimiteri la Maiorescu, Lovinescu, Ibrăileanu, Manolescu etc., dar perioada 1945-1989 parcă nici n-a existat. Se poate așa cevaaa!? Sigur că nu se poate, așa încât coordonatorul Sever Voinescu l-a invitat pe Cristian Vasile să acopere acest interval istoric cu considerațiile sale despre critica și autocritica în comunism. Articolul are un titlu cam lung (parcă extras din modul de formulare al titlurilor articolelor în perioada cu pricina: autorul vroia ca titlul să spună măcar jumătate din ideile articolului): ”Spirit critic vs. Critică și autocritică în comunismul românesc: implicații pentru lumea intelectuală” (vezi articolul la adresa: http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/spirit-critic-vs-critica-si-autocritica-in-comunismul-romanesc-implicatii-pentru-lumea-intelectuala ).  Parcă dorind să-i dea dreptate lui Lamartine, care pe vremea sa considera că ”Critica este puterea neputincioșilor” (adică a celor care nu pot scrie literatură adevărată) puterea comunistă invita insistent să primească critici de la ”oamenii muncii” pentru a se putea remedia rapid eventualele lipsuri și neîmpliniri. Desigur, era cel mai bun mod de a cunoaște spiritele critice, cârcotașii și nemulțumiții sistemului. Am povestit, la începutul acestui miniserial, cum am căzut și eu în capcană răspunzând pozitiv invitației de a-mi formula sincer criticile… Și totuși, sistemul comunist chiar oferea niște domenii care erau supuse criticii și la modul oficial: birocrația și stilul birocratic de conducere (desigur, nu conducerea superioară de partid și de stat trebuia criticată). Evoluția libertății de a critica în regimul comunist seamănă perfect cu Coloana infinitului a lui Brâncuși: când te strângea de gât, când te mai lăsa să-ți umpli plămânii cu aer. Am experimentat-o și eu din plin: înainte de tezele din iulie 1971, spiritul meu critic era lăudat și stimulat; imediat după, șefii mi-au dat de înțeles s-o las mai moale. La începutul anilor 80 am fost tras pe linie moartă (inclusiv blocarea tezei mele de doctorat în 1984), inclusiv imposibilitatea de a avansa câtuși de puțin ierarhic, deși îndeplineam condițiile cerute de lege. După 1985, m-am simțit foarte băgat în seamă, oferind-mi-se posibilitatea de a conferenția în întreprinderi (de regulă, pe teme de situație economică mondială), de a publica etc. Mai mult chiar, spiritul meu critic a fost considerat util pentru perioada imediat postrevoluționară: mi se dădea mereu de înțeles că va avea loc Revoluția Română și că este nevoie de oameni cu bună pregătire care să înlocuiască vechile structuri. La câteva zile după moartea lui Ceaușescu m-a sunat îndrumătorul de teză și m-a invitat să-mi susțin teza de doctorat. Mai mult, am fost invitat să candidez la parlamentare (dar am refuzat să intru în partid și nici mesagerii serviciilor ”noi” nu au avut succes, deci locul meu de deputat a fost ”vândut” unui ins de nădejde). Am preferat să ilustrez, aici, cu exemple personale cum era cu critica și autocritica în comunism și imediat după. Cristian Vasile a ales să ilustreze evoluția spiritului critic & autocritic în comunismul românesc prin modul cum se lărgea sau se îngusta/ îndesea sita cenzurii. Concluzia (tristă) a autorului face o bună sinteză a ceea ce a fost și a ceea ce avem, din păcate, astăzi: ”Previzibil, mediile intelectuale occidentalizante nu au reușit să alinieze spațiul românesc unor standarde comparabile cu lumea liberă. În plus, patologiile politice (ideologizarea, crearea unor profesori pe puncte, plagiatul, însușirea de texte etc.) au invadat și spațiul academic. După 1989, toate aceste tare s-au multiplicat constituind o adevărată plagă, vădită mai ales în universitățile instituțiilor de forță, cazone, compromițând doctoratul și nu numai.” (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 615. Miercuri 5 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (9)


Răsfoind paginile dosarului Dilema veche pe tema ”Spiritul critic”, după ce am văzut, prin titluri, că Maiorescu este prezent chiar în primul articol, am rămas mirat că nu apare și G. Ibrăileanu cu lucrarea sa ”Spiritul critic în cultura românească”. Citind apoi articolele m-am liniștit: Ibrăileanu nu a fost nicidecum omis/ ocolit/ obturat din discuția despre spiritul critic. Dimpotrivă, Mircea Vasilescu îi dedică lui G. Ibrăileanu întregul articol de la pagina IV: ”O sută de ani de spirit critic?” (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/o-suta-de-ani-de-spirit-critic).  (Din câte știu G. Ibrăileanu a rugat, prin testament, ca editorii operei sale să nu scrie niciodată numele de botez în întregime, ci doar inițiala G. În articolul semnat de Mircea Vasilescu, dar și în multe alte părți, cum ar fi denumirea unui liceu din Iași, scrierea numelui criticului pe bustul său din fața liceului etc., numele criticului este scris întreg. Poate ar merita ca cercetătorii profesioniști să elucideze acest aspect și instituțiile în cauză să respecte dorința testamentară a cunoscutului critic).

În loc să comentez pe larg afirmațiile lui Mircea Vasilescu  pe tema modului actual de receptare a aprecierilor lui G. Ibrăileanu, recomand cititorilor acestui miniserial despre spiritul critic să aloce timp citirii (cu folos a) cărții lui G. Ibrăileanu: https://ro.wikisource.org/wiki/Spiritul_critic_%C3%AEn_cultura_rom%C3%A2neasc%C4%83 .  Într-un episod anterior, am citat un text din Ibrăileanu despre faptul că cultura română era (la vremea sa) una eminamente de împrumut: ”Românii, care n-au creat aproape nimic, au împrumutat tot. Toată istoria culturii românești, de la sfârșitul veacului de mijloc până azi, e istoria introducerii culturii străine în țările românești; și toată istoria culturii românești, din veacul al XVI-lea până azi, nu e decât istoria introducerii culturii apusene în țările române și a asimilării ei de către români – cu mici împiedicări în vremea fanariotismului și a rusismului.” Același citat este menționat și de Mircea Vasilescu și utilizat pe post de exemplu de apreciere (foarte) critică, fără frica de a fi tratat drept dușman al poporului, trădător al națiunii, denigrator al statului român sau detractor al culturii române. Nimic din toate aceste frici nu trebuie să se întâmple într-o societate/ cultură bazată pe spirit critic și pe mult discernământ în aplicarea etichetelor. Altfel, citatul cu pricina, încăput pe mâna patriotarzilor politicaștri, a dogmaticilor propagandiști găunoși și a trâmbițașilor iubitori de glie strămoșească (sfântă, iubită, mult încercată etc.) ar deveni un excelent prilej pentru anatemizare publică, pentru condamnări ferme a celor care l-ar propaga, condamnări făcute în numele naționalismului/ patriotismului/ populismului local. A gândi tezele trecutului sine ira et studio prin prisma dreptului la opinie a fiecărui autor/ cercetător/ gânditor este un semn de maturitate culturală și social-politică. O sugerează și o susține Mircea Vasilescu ca o concluzie firească a eseului său: ”Or, tocmai aici s-ar cuveni să-i aducem omagiul cuvenit (sic! – L.D.) lui Ibrăileanu: studiul său este despre spiritul critic. Iar spirit critic înseamnă, pentru o cultură și pentru o societate, să discute rațional și argumentat orice temă, dincolo de emoții, spaime, ideologii și puseuri propagandistice” (p. IV). (Nu neapărat pentru a demonstra că am spirit critic, am subliniat în text cele două cuvinte care reprezintă o supărătoare repetare). Invitația autorului articolului la spirit/ gândire critic(ă) este, în esență, o aplicare a sfatului dat de Francis Bacon: ”Nu citi ca să contrazici și să refuzi, dar nici ca să crezi și să te supui și nici ca să găsești motiv de conversație sau un discurs care ți-ar plăcea. Citește ca să cântărești și să evaluezi”.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 614. Marți 4 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (8)


Un răspuns pozitiv (deși doar implicit) la întrebarea din titlul acestui miniserial îl dă și Sorin Costreie, conferențiar la Facultatea de Filozofie a Universității din București, translând discuția de la tema Dosarului Dilema veche (”Spiritul critic”) la un concept mai larg uzitat astăzi (”gândirea critică”), dar generat tot de vechiul și clasicul concept așezat de Maiorescu la baza culturii române. În fond, spirit înseamnă gândire, rațiune, atitudine logică/ corectă/ adecvată (vezi și https://ro.wikipedia.org/wiki/Spirit_(filozofie)). A fi spiritual înseamnă să ai acea inteligență care se probează (și) prin simțul umorului (nu întâmplător, uneori, ”spiritual” înseamnă pur și simplu ”glumeț”). Sorin Costreie reușește să explice conceptul de ”gândire critică” prin câteva metafore și comparații bine alese. Astfel, în primul rând, gândire critică înseamnă o gândire sceptică/ socratică, o atitudine mentală rezervată, calmă, preventivă. În miliardele de decizii pe care le luăm zilnic, marea majoritate a acestora NU sunt decizii raționale, ci luate aleatoriu (la întâmplare), din instinct, din obișnuință/ rutină, dar nu în urma unei ample analize a (tuturor) cauzelor și a (tuturor) consecințelor unei acțiuni. ”Gândirea critică este acea parte rațională din noi care știe că poate cel mai irațional lucru este să ne credem ființe pur raționale. Nu există așa ceva! Este doar o rațiune care trebuie să dea seama de visceralul și iraționalul din noi.” (p. III).  Translat în planul mare al temei acestui serial (inteligență & prostie) definiția de mai sus este aplicabilă definirii prostului: prostul este acel individ irațional (sau aparent rațional) care se crede foarte deștept, respectiv crede că este o ființă pur rațională (fie că este multititrat sau nu).

Cu acest ocol conceptual în minte, articolul lui Sorin Costreie intitulat ”Gândirea critică” (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/gindirea-critica) propune un fel de ghid practic de utilizare a minții, a gândirii umane. Autorul propune ca tema gândirii critice să fie prezentă în orice ciclu educațional (de la grădi la doc și postdoc), indiferent de natura și specializarea pregătirii. În fond, școala s-ar putea reduce doar la această eternă preocupare de a nu lăsa oamenii să profite nelimitat de acest plus față de necuvântătoare, acela de a fi/ rămâne/ muri (și) proști. Dacă absolvenții noștri ar fi studiat (bine) gândirea critică nu am mai avea atâta prostire prin propaganda de partid, atâta manipulare de mase prin media mincinoase, fake news uri înghițite pe nemestecate (cu consecințe grave nu doar pentru indivizi, ci pentru societatea românească în ansamblul ei). Educarea gândirii critice, ne spune autorul, începe cu preocuparea îmbogățirii gândirii noastre prin autoanaliză permanentă: ”Gândirea critică este în primul rând un act de gândire a gândirii, de meta-gândire, în care identificăm greșelile de raționament și prejudecățile de care avem parte cu toții de-a lungul unei zile.”.

Wicki definește (non-standard) că ”Gândirea critică constă din procesul mental de analiză sau evaluare a informației, mai ales afirmații sau propoziții pretinse de unii oameni a fi adevărate. Ea duce la un proces de reflecție asupra înțelesului acestor afirmații, examinând dovezile și raționamentul oferit și judecând faptele.” Ironic, Paul & Elder (2006) au definit astfel gândirea critică: “Critical thinking is the art of thinking about thinking while thinking in order to make thinking better.” Într-adevăr, gândirea gândirii care gândește cum să îmbunătățească gândirea pare un fel de scărpinat la urechea dreaptă pe sub genunchiul stâng. Unii ar spune: important e să gândim bine, nu să gândim cum gândim și de ce nu gândim mereu cum ar trebui să gândim. Nu mai vorbesc despre cei care au studiat o viață întreagă gândirea, legile gândirii (logica) și au convingerea că dețin cheile cunoașterii universului: ei sunt cei mai expuși la căderea în iraționala atitudine de a se considera perfect raționali (și cunoscători!). La polul opus se situează aceia care consideră că devreme ce oamenii sunt (de la natură) înzestrați cu această abilitate numită gândire, nu ne mai rămâne decât să șlefuim/ perfecționăm această gândire.

Sorin Costreie atrage atenția că ”întoarcerea gândului asupra lui însuși este un proces complex și complicat în care trebuie să identificăm și să îmbunătățim acele ingrediente ale gândirii care ne-ar ajuta să avem o gândire mai clară și mai articulată”. De regulă, oamenii acceptă să gândească ceva concret, practic și cu utilitate imediată. Când le vorbești despre îmbunătățirea gândirii în general lucrurile se complică, poate și pentru faptul că ei nu sunt de acord cu unele premise sau concluzii. Cred că aici este cheia înțelegerii rostului gândirii critice, una care te învață cum să gândești nu ce să gândești sau ce fel de rezultate trebuie să obții. Aristotel sublinia că ”O minte educată este aceea care se poate gândi la o idee fără să o accepte”. Dacă înghesui gândirea în raționamente prefabricate cu rezultat cunoscut nu poți decât să ajungi la aberațiile corectitudinii politice, un tipar rezultat din Teoria critică (marxiană) asupra societății capitaliste. Adepții corectitudinii politice, dar și amanții/ iubitorii de ideologii frumos colorate și ornate cu promisiuni nu pot deveni decât analfabeți funcționali – persoane care știu citi și scrie, dar nu pot explica despre ce este vorba sau ce au înțeles dintr-un text oarecare. Analfabeții funcționali – subliniază și autorul articolului – sunt produșii unui sistem de învățământ bazat pe repetare mecanică, pe nestimularea creativității și pe memorare de dragul memorării. Trebuie însă să nu ocolim adevărul că producerea de analfabeți funcționali este visul de aur al manipulanților politico-ideologici și ai neprietenilor dialogului deschis și ai democrației participative.

În treacăt fie spus, gândirea critică este intrinsecă Metodologiei Scop Mijloc și oricăror procese decizionale înalt conștientizate. Sorin Costreie a propus ca gândirea critică să fie predată în mod continuu, la toate nivelurile. Dacă s-ar accepta asta s-ar crea un foarte favorabil context pentru predarea generalizată a Metodologiei Scop Mijloc, în mod preponderent în primele etape ele ciclului educațional, urmând ca orice specializare să fie posibilă DOAR după ce se cunoaște întregul corp de cunoștințe fundamentale despre om. Confucius atrăgea atenția asupra rolului gândirii în procesul învățării. ”Să înveți fără să gândești este muncă în zadar, dar să gândești fără să înveți este de-a dreptul periculos”. A învăța să gândești (critic) este însă primordial! (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 611. Sâmbătă 1 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (5)


Spiritul critic face casă bună cu spiritul dilematic, specific intelectualilor care știu că știu destul de puțin din ceea ce ar trebui să știm cât mai mulți. Deloc întâmplător, spiritus rector al spiritului critic promovat consecvent de publicația Dilema veche, Andrei Pleșu (numit de mine, cu insuficient respect, prim-prostologul României contemporane) a primit un cadou pe măsură din partea redacției revistei cu ocazia împlinirii (la 23 august) a frumoasei vârste de 70 de ani. Pe lângă cadoul făcut de TVR1, prin Mirela Nagâț, acela de a fi invitat la televiziunea națională pentru a se confesa public, la aniversară, despre credințele și obsesiile ”bătrânului” dilematic (https://www.facebook.com/StirileTVRonline/videos/2002087923415108/)  colegii (dilematici!) de redacție nu se lasă și stabilesc drept temă pentru Dosarul Dilema din nr. 756/ 16-22 august 2018 nici mai mult nici mai puțin decât ”Spiritul critic”. Coordonatorul celor șapte articole (semnate de nume celebre) este Sever Voinescu, cel care a făcut și interviul cu Nicolae Manolescu despre care am vorbit în episoade anterioare. Este, pentru mine, o excelentă ocazie de a sintetiza câteva puncte de vedere ale unor gânditori de primă mână ai României contemporane pe tema gândirii critice și a spiritului critic de care avem atâta nevoie. Îi amintesc aici, în ordinea valorică pe care eu mi-am imaginat-o: Andrei Pleșu, Ioan Stanomir, Sorin Costreie, Mircea Vasilescu, Cristian Preda, Cristian Vasile și Adrian Tudorachi.

Argument”- ul ( = Introducere) Dosarului Dilema cu tema ”Spiritul critic” (semnat, evident, de coordonatorul dosarului Sever Voinescu) ne incită cu câteva adevăruri și dileme pentru ale căror detalieri cititorul este invitat să citească ideile și opiniile celor mai sus menționați. Amintesc aici afirmația cu tentă de teză fundamentală pentru cultura română: ”Titu Maiorescu a fondat cultura română modernă pe ideea-forță a spiritului critic”, afirmație susținută și demonstrată de Nicolae Manolescu în interviul deja menționat, dar și de Ioan Stanomir în contribuția sa la Dosar intitulată ”Maiorescu, spiritul critic și luciditatea patriotică” (p. II). Voi prezenta acest articol într-un episod distinct, urmat de câteva episoade pe care unii le vor taxa fie critică adevărată, fie răutăcisme românești reprobabile, fie un model nou de critică cultural-filosofică – unul bazat pe surse, pe documente de epocă și mai puțin pe afirmații generale, dar unul eminamente negativ. Cu alte cuvinte, întemeietorul spiritului critic în cultura română și-a găsit doi nași extrem de critici ale căror producții le voi reda cu copy-paste de pe generosul internet (în cazul de față Facebook). Eventuale comentarii și reacții vor fi incorporate într-un episod concluziv pe tema ”Maiorescu și apărătorii/ contestatarii săi”.

Revin la Argument-ul lui Sever Voinescu, reținând din acesta câteva idei cu aparente pretenții de adevăruri ultime, dar care, în spiritul dilematic binecunoscut, înseamnă tot atâtea mingi ridicate la fileu și care pot fi (sau nu) lovite dintr-o direcție sau alta. Una dintre aceste idei este cea despre realitatea tot mai larg recunoscută că școala ”atrofiază până la desființare spiritul critic din elevi”. Desigur, o asemenea generalizare este riscantă, existând, ca întotdeauna și peste tot, profesori și elevi care nu se înscriu în trendul general. Oricum îndemnul coordonatorului de Dosar Dilema către elevul român este unul la care subscriu și la care vor subscrie, probabil, mulți cititori: ”… ridică-te și spune ce gîndești, gîndește cu capul tău și nu lua nemestecat ce au gîndit alții, critică și îndreaptă lucrurile nedrepte, discerne tu ce-i bun de ce-i rău…” (p. I).  Din păcate, școala contemporană (în general vorbesc) nu reușește să facă elevul să vină cu plăcere și interes la programul de instruire. Parcă avea dreptate Michel Foucault: ”Școlile seamănă cu închisorile. Eu am ales școala vieții”.

Specificul straniu al spiritului critic la români, de la Maiorescu la Lovinescu, Călinescu și Manolescu merită studii profunde și deloc unidisciplinare. Pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea și, mai ales, transdisciplinaritatea ar avea ceva șanse să (ne) lămurească cum e cu mimarea criticii la intelectualul valah. ”Văzînd cum toată lumea critică pe toată lumea, cum toți sînt nemulțumiți de ceva și, în același timp, nimic, dar nimic nu se schimbă, m-am întrebat dacă nu cumva spiritul critic este o perversiune a obedienței. M-am întrebat dacă nu cumva spiritul critic însuși a ajuns un fel de formă fără fond, odată ce a început să fie practicat de români. Dar, oare își mai amintește cineva ce înseamnă spirit critic la Maiorescu? Dar, în cultura română, ce sensuri a căpătat spiritul critic?”, conchide Sever Voinescu. Urmărind opiniile formulate de cei(lalți) șapte autori vom avea șansa să ne verificăm propriile opinii și convingeri. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 608. Miercuri 29 august 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (2)


Promiteam, în episodul anterior, că voi extrage afirmații cu iz de aforism din dialogul publicat de Dilema veche. Mai întâi de toate, titlul interviului luat de Sever Voinescu criticului literar Nicolae Manolescu este chiar un citat din criticul român aproape octogenar (https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Manolescu) : ”Dacă școală nu e, spirit critic nu e. Și dacă spirit critic nu e, cultură nu e”. Nu intenționez s-o fac pe cârcotașul cu orice preț, dar am câteva amendamente la această zicere ce vrea să surprindă esențele vieții culturale într-o societate oarecare. Desigur, este vizibilă calchierea primei părți a zicerii după apostolul Pavel:De-aş avea credinţă ca să mut şi munţii, de-aş şti toate tainele lui Dumnezeu, iar dragoste nu am, nimica nu sunt”. Dar nu s-a oprit aici Sfântul Apostol Pavel. Încă a mai spus: “De-aş împărţi toate avuţiile mele şi de-aş da trupul meu să-l ardă, iară dragoste nu am, nici un folos nu-mi este.” (zicere care a fost parafrazată de Marin Preda în Cel mai iubit dintre pământeni sub forma ”Dacă dragoste nu e, nimic nu e”). Ca toate generalizările, riscul deformărilor și al mal-entendu-urilor este mare. Criticul român sugerează, în prima parte a afirmației că doar școala poate să-i înzestreze pe absolvenții săi cu spirit critic. Rezerva mea vizează crearea spiritului critic, nu dezvoltarea și șlefuirea spiritului critic. Acesta, ca și spiritul practic, spiritul poetic, spiritul de observație, spiritul de organizare etc. este un dat. Care ”dat” nu este dat oricui. Altfel, deduc eu, lipsa criticilor (literari, dar nu numai) ar putea fi suplinită prin înființarea școlilor de critici literari, așa cum s-a procedat în anii 50 cu înființarea școlilor de scriitori (din care n-au ieșit mai mulți scriitori decât au intrat…). Prin urmare, o valoare mai mare de adevăr ar fi prin afirmarea rolului pe care ar trebui să-l aibă școala în stimularea și șlefuirea spiritelor critice. (Mai trebuie oare să subliniez că există indivizi care nu au prea multă școală, dar au spirit critic din belșug?!). Și a doua parte a zicerii manolesciene (”Dacă spirit critic nu e, cultură nu e.”) suferă tot din motive de … generalizare excesivă. Sigur că spiritul critic este important în construirea unei culturi de bună calitate, durabile și agreabile, dar să anulezi existența unei culturi pe motive de lipsă de spirit critic mi se pare o exagerare fără rost. Pozitivând și amplificând afirmația manolesciană, se poate ajunge la o formulă și mai îndepărtată de adevăr: cu cât mai mult spirit critic, cu atât mai multă cultură într-o societate dată. Or, excesul de spirit critic poate duce la nihilism și la anularea spiritului critic însuși. Prin urmare, aș pleda pentru o prezență activă și echilibrată a spiritului critic într-o cultură care se dorește dinamică și solidă. Închei cu observația că o cultură lipsită total de spirit critic  poate să existe oriunde în lume: pur și simplu este o altă formă de cultură; nu-i putem acuza de incultură pe cei lipsiți de spirit critic – ei construiesc un alt tip de cultură, unul care poate plăcea sau nu, care poate dăinui sau nu. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 602. Joi 23 august 2018. O prostie pe zi (2)


Și încă un aspect important: adesea este suficient să remarci o prostie în general, o (simplă) inadecvare evidentă în materie de limbă/ logică/ acțiune/ comportament/ gândire/ atitudine. Neindicându-i paternitatea, prostia capătă o aură de generalitate, una care chiar merită să fie scoasă în băț și la o margine de societate. Este ceea ce făcea la radio, în cadrul emisiunii ”Limba noastră”, timp de multe decenii, renumitul lingvist Alexandru Graur (1900 – 1988) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Graur). Dar și ceea ce face doamna Rodica Zafiu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Rodica_Zafiu) în săptămânala ei rubrică ”Cuvinte nepotrivite” din Dilema veche, și scriitorul Radu Paraschivescu (https://pressone.ro/radu-paraschivescu-sa-nu-ne-ferim-de-cuvinte-sunt-foarte-multi-prosti/) cu rubrica sa Pastila de limbă de la Digi24 (ca să enumăr doar câteva personalități de anvergură națională care s-au angajat masiv în lupta împotriva prostiei lingvistice). La Iași, autor de rubrică de (serioasă) educație lingvistică a fost (acum octogenarul) Stelian Dumistrăcel (http://www.philippide.ro/persoane/curriculum/CV_Stelian%20Dumistracel.pdf) căruia i-am reproșat, în dese rânduri, acreditarea în limba română a monstruozității lingvistice ”mijloace mass-media”. Motivația? Expresia a intrat în uz și nu o mai putem scoate. Pe bune? Sau pentru că această expresie a fost mult mediatizată și suprautilizată în nesfârșitele cursuri de jurnalism ale doamnei Coman (decan la o facultate bucureșteană de jurnalism, pe vremea – 1997 –  când NU i-am recomandat studenților mei cărțile domniei sale, pe motiv de …. ”mijloace media”). Curios sau nu, firesc sau forțat, expresia a apărut din ce în ce mai puțin, iar acum nu o mai aud pe nicăieri. Înseamnă că și intrarea în uz are portițe de ieșire la fel cum orice învăț are și dezvăț.

Umoristul filolog, profesorul universitar și criticul literar, ieșean prin naștere, nemțean prin copilărie și adolescență și bucureștean prin adopție, pamfletar, zeflemist și ironist, politician liberschimbist și, inevitabil pentru un liberschimbist, devenit ulterior pesedist, epigramistul român Șefan Cazimir (https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_Cazimir sau https://www.youtube.com/watch?v=8qxwTUMlNgI) numește unele prostii amuzante, drăgălașe și rizibile drept perle. Într-adevăr, bogăția unei limbi constă și în inadecvările/ prostiile (”perlele”) cu care o împodobesc unii, invitând, indirect și involuntar, la (mai multă) atenție, claritate, precizie, concizie, corectitudine și (mai mult) echilibru în folosirea acestui mijloc de comunicare: limba. Definiția ”perlei” este, prin modul cum a dat-o Șt. Cazimir, una sinonimă cu cuvântul prostie: https://www.facebook.com/298254730199628/videos/1116941384997621/ . Redau aici, (din povestirile pe YouTube ale profesorului Cazimir) pe scurt, o perlă extrasă dintr-o altă perlă care avea la originea ei exact perla extrasă. Profesorul Cazimir împreună cu profesorul Ion Rotaru (autorul unei Istorii a Literaturii Române) erau colegi de comisie de admitere la facultatea de Litere (sau la un bac, mă rog…). Ambii, dar și alți colegi de comisie s-au transformat în culegători de perle: era chiar un fel de concurs – cine descoperă cea mai mare perlă/ prostie. Prof. Cazimir era sigur că a dat lovitura descoperind într-o teză, la subiectul Bacovia și poezia Plumb, ceva ce nu putea fi decât o uriașă prostie. Perla consta în faptul că ”catindatul” a început tratarea poeziei Plumb cu descrierea elementului plumb (eventual pe baza https://ro.wikipedia.org/wiki/Plumb). Toată lumea râdea de prostia candidatului, numai Ion Rotaru nu: ”Păi ce a scris el acolo este din Istoria literaturii române”.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 595. Joi 16 august 2018. Prostia și inteligența la animalele neumane și la cele umane


Într-un articol intitulat ”Proștii de noi”, Andrei Cornea (Dilema veche, an XV, nr 754, 2-8 august 2018) își încheie relatarea sa despre ”ce prostii au mai făcut guvernanții noștri” (ca să parodiez titlul unui foarte cunoscut film) cu următoarele considerații de ordin cultural-filosofic: ”… cred că toate animalele (porcul, cîinele, calul, cimpanzeul etc.) sînt nu doar inteligente, ci foarte inteligente, fiecare în felul lui. Mai mult, ele sunt întotdeauna inteligente, fără ezitare și greș. Omul singur are acest ciudat privilegiu (sau poate cusur) de a nu fi astfel: căci omul singur printre toate animalele poate fi și chiar este adesea prost. Animalul niciodată nu-i prost. Nu inteligența, ci prostia – posibilă oricînd și sub forme numeroase și complexe, individuale și sociale, profesionale și spontane – reprezintă elementul diferențiator major al umanității. A putea fi prost oricînd nu-i la latitudinea cimpanzeului ori a câinelui, dar este la aceea a oricărui om, fie și savant, ministru, militant, intelectual ori copil în etate de trei ani. Da, omul, acest ”rege în exil”, cum l-a denumit Pascal, își poate exila lesne inteligența – lucru cu neputință pentru orice altă viețuitoare, care-i menită să rămână veșnic inteligentă. Și asta e mizeria omului. Dar o poate și rechema din exil. Iată-i gloria. Sigur, gloria vine mai curînd rar și cu efort. Și totuși, chiar și prin (și în) mizerie rămînem oameni, nu mai puțin decît prin glorie.  … caii perfecți și superinteligenți (ca orice animal) ai lui Jonathan Swift din Călătoriile lui Gulliver ar fi îndreptățiți să se minuneze și să exclame indignați: ”Vai cît de proști sînt acești Yahoo!” (așa-i denumeau ei pe oameni)”. Aceste concluzii ale dilematicului autor/ scriitor au fost inspirate de un caz concret și relativ recent de prostie majoră/ uriașă probată de un personaj devenit deja glorios/ celebru: ministrul agriculturii Petre Daea, cel care a ținut să-și exhibe inteligența și simțul umorului făcând o comparație între incinerarea porcilor (la Tulcea) și cea a evreilor (la Auschwitz). Pentru o probațiune suplimentară a faptului că prostia ar putea fi măsurată și prin intensitatea cu care cineva își dorește să se ridice (de regulă, nemeritat) pe scara socială este suficient să ne uităm la viața (bună!) a clasei noastre politice (proaste!) din balcanica și bizantina noastră democrație. Un nivel mai ridicat de probațiune îl constituie videoclipul de pe Youtube (https://www.youtube.com/watch?v=XKzCnuh9yPg) ce poate fi urmărit chiar în timp ce (re)citiți concluziile postate mai sus.  Sigur, toți guvernații care și-au exilat inteligența (Daea, Dăncilă, apoi Fifor:avem rachete balistice la Deveselu”, Cosmin Butuza:să punem centenarul pe tricoaiele noastre” vor putea invoca în apărarea lor cunoscutul adagiu latin: ”Homo sum, humani nihil a me alienum puto” (”Sunt om, și tot ce este omenesc nu-mi este străin – inclusiv privilegiul specific uman de a fi prost”). Da dar, pentru a invoca acest adagiu trebuie să ai consilieri cât de cât inteligenți.

Conjurația imbecililor pare a fi doar o perdea (de fum) pentru ca atenția și oprobriul publice să fie direcționate doar înspre acești executanți guvernamentali umili urcați în scaune la comanda unui dictator în devenire. Accesul penalilor și al pușcăriabililor în structurile foarte înalte ale puterii are deja consecințe umane dezastruoase, cu consecințe grave pe termen lung pentru statul și poporul român. Clanul conducător actual are ca unic scop salvarea de la rigorile legilor pe care le-au încălcat de-a lungul anilor, indiferent de mijloace (legale sau nu). Culmea ipocriziei și a sofismelor de doi bani: în apărarea noilor legi ale justiției (mai avantajoase pentru penali) s-a invocat până la saturație ideea ca Justiția să fie impecabilă și NICIODATĂ, NIMENI să nu fie condamnat pe NEDREPT (în treacăt fie spus, erori judiciare se pot întâmpla și, ulterior, recunoaște). Ceea ce s-a întâmplat însă în noaptea de 10 spre 11 august 2018 în Piața Victoriei este exact contrariul ideii de mai sus: sute de oameni NEVINOVAȚI au fost PENALIZAȚI (gazați, bătuți) de forțele militare (noua miliție a partidului conducător)  pentru simplul motiv de a se fi aflat într-o demonstrație pașnică anticorupție și anti-penali. Îmi vine mereu în minte cartea ”Arde Reichstag ul?” în care se devoala modul cum a ajuns Hitler la putere punând pe seama opozanților incendierea clădirii Reichstag ului (parlamentul). Suntem foarte aproape de acest scenariu, iar România ca stat va trebui să plătească mult (în plan european și mondial) excesele unei puteri bolnave de putere. România va trebui să ispășească din greu prostia de a urca penali în funcții de conducere. Penalii clanului huzuresc și proștii plătesc.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!