liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Yuval Noah Harari

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 738. Duminică 6 ianuarie 2019. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (48)


Ultima lecție oferită de profesorul Harari este intitulată ”Meditația” (pp. 307) – 318) și este o urmare firească a celei anterioare despre introspecția cu privire la soarta omului în lume (sensul vieții) și eforturile firești pentru înlăturarea suferinței. Această preocupare în cantonarea eului personal nu este deloc întâmplătoare. Conștient de faptul că orice opinie este inerent subiectivă (eu adaug aici că obiectivitatea este calitatea obiectelor de a fi supuse evaluărilor subiective ale subiecților umani, respectiv incapacitatea funciară a obiectelor de a nu se putea autoevalua), autorul ține să nu cadă în eroarea de a fi interpretat ca fiind un guru atoatecunoscător care dă rețete fixe pentru oricine și oricând. Dimpotrivă, autorul și-a prezentat modul său de gândire, opiniile sale subiective, dar și unele corelații între opiniile/ ideologiile altora, corelații ale căror rezultate ar putea sta la baza unor soluții de diminuare a suferinței. În ultimă instanță, cele 21 de lecții ar fi putut fi publicate sub un titlu generic comun: Managementul suferinței umane. Iar preocuparea lui Harari de a studia suferințele umane (sacrificii rituale, războaie, minciuni politice, patologii ale adevărului, inflexibilitatea în gândire etc. provine din însăși viața sa, acum la cei aproape 43 de ani pe care îi va împlini luna viitoare: https://ro.wikipedia.org/wiki/Yuval_Noah_Harari). Adaug aici și abilitatea jurnalistică a autorului de a aborda teme calde/ fierbinți, chiar dacă nu vine cu știri de ultimă oră sau dezvăluiri șocante.

Iată mărturisirea sa: ”În adolescență eram o persoană bulversată și neliniștită. Lumea nu avea nici o noimă pentru mine și nu primeam nici un răspuns la marile întrebări pe care le aveam despre viață. În special, nu înțelegeam de ce exista atâta suferință în lume și în propria mea viață și ce se putea face în acest sens” (p. 307). Întâmplător sau nu, am avut cam aceleași date personale care mi-au creat, și mie, întrebări existențiale: eram încăpățânat și primeam pedepse dure pentru îndărătnicia mea de a nu lăsa suferința/ supărarea să mă cotropească: pe vremea când eram la grădiniță, nu acceptam să mă scol devreme, să mă spăl cu apă rece, să nu mănânc decât cu țârâita, să nu mă joc atunci când imboldul meu asta îmi dicta etc. În consecință, mă zbăteam în sinea mea să aflu de ce m-am născut eu pe această lume și nu s-a născut altcineva în locul meu, poate mai rezistent la suferințe. Lipsa mâncării suficiente, a hainelor și încălțămimtei, picioarele degerate și apariția bolilor m-au îndârjit și am rămas un revoltat/ nemulțumit față de suferințele vieții umane în general, suferințe pe care le-am văzut, mereu, ca rezultat al prostiei la nivel de specie, una încă insuficient evoluată sau de-a dreptul prost creată. Prin urmare nu pot decât să empatizez pe deplin cu Harari în ceea ce înseamnă posibilele cauze ale suferinței umane: ”De la oamenii din jur și din cărțile pe care le citeam nu primeam decât ficțiuni elaborate: mituri religioase despre zei și ceruri, mituri naționaliste despre patria-mamă și misiunea ei istorică, mituri romantice despre dragoste și aventură sau mituri capitaliste despre creșterea economică și despre cum mă vor face fericit cumpărăturile și consumul. Aveam suficientă minte să-mi dau seama că toate acestea erau probabil ficțiuni, dar nu aveam cea mai vagă idee cum să găsesc adevărul” (ibid.). Asemănările mele cu ”problemele” suportate de autorul acestei incitante cărți continuă. Le amintesc, pe scurt: insatisfacția primită de la studiile superioare, lipsa răspunsurilor în urma studiilor vaste (în ce mă privește, lungirea doctoratului pe parcursul a 20 de ani – temă inadecvată, abordare neconformă, rezultate neconvenabile dictaturii bolșevice, scârba de a fi un Sisif permanent etc.). Profesorul Harari a acceptat, în urma sfatului unui prieten, să învețe tehnica de meditație numită ”Vipassana” (= introspecție). De fapt, assana înseamnă exercițiu, tehnică de meditație și poziție a corpului și a membrelor sale. Assanele sunt, de regulă, tehnici de yoga (am tradus, în facultate, pentru uz propriu o carte de Introducere în yoga, din limba engleză). Descrierea experienței sale meditative cu rezultate vizibile (scrierea rapidă a celor trei cărți de mare succes mondial pe care le-am amintit în introducerea la acest miniserial cam lung) merită cunoscută/ citită pe larg, cel puțin pentru a avea termeni de comparație cu propriile noastre răspunsuri și rezolvări la marile noastre probleme existențiale, deși de un lucru putem fi siguri: toți suntem la fel – diferiți!

Tehnicile de respirație l-au ajutat pe autor să se cunoască mai bine, să se controleze pe sine și îndeosebi să-și controleze mintea. Asta da, performanță! Interesantă este motivația autorului pentru practicarea meditației ca posibilă soluție la multele întrebări existențiale: ”Nu este o evadare din realitate. Este o conectare cu realitatea” (p. 310). De asemenea, rețin ca fiind utilă pentru multă lume explicația dată de autor diferențelor dintre creier și minte (pe care mulți le suprapun): ”Creierul este o rețea materială de neuroni, sinapse și substanțe biochimice. Mintea este un flux de experiențe subiective, precum durerea, plăcerea, furia sau dragostea. … până în prezent nu avem absolut nici o explicație pentru modul în care mintea este produsă de creier”. (p. 311). Apoi, constatând cât de greu este să afli ce este în mintea semenilor, autorul subliniază  că ”este și mai greu să-mi analizez obiectiv propria minte” (p. 312), iar ”conștiința este cel mai mare mister al universului” (p. 313). Fără a dori să impună meditația ca panaceu universal, Harari susține că aceasta ”este un instrument de analiză directă a minții”, iar ”Meditația serioasă impune foarte multă disciplină”. (p. 314). În fine, corelat cu deja mult discutata posibilitate ca automatele să ia locul oamenilor, îndeosebi al gândirii umane, autorul îndeamnă, înțelept, la circumspecție: ”Și ar fi bine să ne înțelegem mintea înainte ca algoritmii să ajungă să ia decizii în locul nostru” (p. 315). Evident, finalul nu putea fi decât un îndemn la acțiune, chiar dacă pentru unii meditația înseamnă inacțiune: ”Vreme de câțiva ani sau câteva decenii, încă mai avem de ales. Dar dacă vrem să profităm de această ocazie, ar fi bine să o facem acum” (p. 316),

Cu aceasta, lecțiile oferite de eruditul și enciclopedicul profesor de istorie în spațiul limitat a cca 300 de pagini se încheie, dar eu nu pot opri admirația mea față de o scriitură atractivă, neostentativă, bine gândită și frumos organizată, fără a încerca să atrag atenția (celor care se vor decide să citească întreaga carte) asupra denumirilor și succesiunii celor 21 de lecții. Însăși aceste două caracteristici ale cărții (denumirile lecțiilor și succesiunile acestora) pot confirma aprecierea laudativă pe care am dat-o acestei cărți. Prin urmare, voi încerca să fac, în paragraful următor, o descriere a evoluției omenirii (tema preferată de studiu pentru Harari) folosind titlurile lecțiilor și succesiunile acestora din cartea pe care tocmai am (pseudo)recenzat-o. Așadar, iată cum văd eu evoluția omenirii prin prisma titlurilor lecțiilor oferite de profesorul Harari:

După multe milenii de istorie sângeroasă a nașterii și creșterii a ceea ce numim astăzi ființe umane, oricine poate constata că ”Deziluzionarea” (L1) începe să-și pună amprenta asupra realizărilor speciei din care facem parte. Se spune că au deziluzii doar aceia care-și fac iluzii, dar realitatea este că la baza împlinirii speranțelor noastre de mai bine nu poate sta decât ”Munca” (L2). Dar nu o muncă de genul celei care ”machts frei” din lagărele hitleriste, ci munca liberă, autoasumată și neîncorsetată de reguli proaste. De aceea, mediul optim pentru o muncă eficientă și chiar plăcută se numește ”Libertate” (L3). Setea firească a omului spre libertate a dat naștere și unei doctrine politico-economico-etice numită liberalism. Dar tot fuga după eficiență face ca oamenii să-și delege libertatea lor automatelor, algoritmilor și mașinilor cibernetice (inteligență artificială) cărora inteligența umană le cedează treptat-treptat locul. În acest mod, rămâne eterna problemă numită ”Egalitatea” care, odată studiată, ne spune că avem mai multă inegalitate în lume decât ne putem imagina. În fine, și libertatea și egalitatea (nu le prea poți avea pe amândouă în proporții egale) se definesc prin alții, nu prin simpla raportare la propriile dorințe. Acest ”alții” se numește ”Comunitatea” (L5) adică mulțimea interconectată (direct sau online). Desigur, de la comunitățile tribale la cele actuale (continentale și mondiale), lumea și-a îmbunătățit mereu ”Civilizația” (L6).  Dacă ar fi după unii, esența civilizatorie a lumii se reduce la ”Naționalism” (L. 7), dar chiar extremizarea acestui punct de vedere a dus la declanșarea celor două măceluri mondiale. Pentru că ”și uitarea-i scrisă-n legile-omenești”, omenirea ignoră grozăviile războaielor mondiale și se pregătește de următorul. Cum? Exacerbând naționalismul, etnicismul, rasismul! Restul (moartea) vine de la sine. S-a tot spus/ scris că Dumnezeu a creat națiunile, dar ”Religia” (L8) a fost/ este și factor major de dezbinare (nu doar de alinare) între oameni. Certurile dintre națiuni și religii au dus la problema gravă a ”Imigrației” (L9) cu consecințele sale culturale pozitive și negative deopotrivă. Și pentru că imigranții nu sunt întotdeauna bineveniți în țările bogate, rudele imigranților plecați în lume, dar chiar și cei deja integrați cultural în Occident practică ”Terorismul” (L10) față de care autorul ne invită să nu-l dramatizăm, ci doar să-i secăm resursele de finanțare. Ce nu reușesc teroriștii pot însă face oamenii politici pentru care ”Războiul” (L11) este încă un mijloc de atingere a unor scopuri de mărire. Evident, azi nu se prea mai câștigă războaie, ci doar se îngheață niște conflicte pentru a fi decongelate la nevoie. Cu ocazia conștientizării tâmpeniilor făcute sub forma terorismului sau a războaielor, autorii acestor animalice forme de dominare sunt invitați să practice ”Smerenia” (L12). În momentul în care cineva se smerește, o face cel mai bine în fața unei entități supreme/ unice/ atotputernice. Așa se explică și includerea unei lecții despre ”Dumnezeu” (L13). Dar nu toată lumea consideră că smerenia este o treabă strict bisericească. Unii chiar practică ”Secularismul” (L14), oferind și laicității un rol în dezvoltarea lumii. Mulți semeni nu se declară nici religioși și nici atei/ seculariști, declarând sincer că nu cunosc nici temeiurile credințelor, nici pe acelea ale anticredințelor, autonumindu-se agnostici. Aceștia împreună cu masa mare care nu sunt nici religioși, nici atei și nici agnostici dau contur clar unei realități discutate în carte ca o temă distinctă: ”Ignoranța” (L15). Aici autorul are toată libertatea de a scrie despre prostie sub toate formele ei. Cu siguranță și cu temei, multele divizări/ separări ale speciei umane sunt greu de conciliat și de omogenizat. Dar cel mai adesea oamenii se întreabă: unde este ”Dreptatea” (L16).  Se cunoaște celebra afirmație că dreptatea și adevărul nu sunt sinonime, dar cu siguranță minciuna și manipularea definesc exact ce este ”Post-adevărul” (L17). Iar de la minciuna post-adevărată până la eliberarea barierelor imaginației sub forma ”Științifico-fantasticului” (L18) nu este decât un pas. Am subliniat că dacă ar fi să găsim un specific al culturii ebraice acesta ar fi închinarea evreilor la zeul numit ”Educație” (L19). Iar dacă educație nu e, nici ”Sens” (L20) nu putem găsi vieților noastre, iar dacă nici sens nu vom găsi măcar să facem cât mai mult pentru a nu lăsa suferința să înflorească pe planeta noastră. O modalitate de atenuare a suferințelor, dar în primul rând de autocunoaștere, autoresponsabilizare și de calmare a unor suferințe prin evitarea lor este ”Meditația” (L21).  Cred că dacă aceste 21 de lecții ar fi corect înțelese și bine aplicate, lumea noastră (și cea viitoare) ar putea fi mai bună. Why not?    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 737. Sâmbătă 5 ianuarie 2019. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (47)


Spiritul de sinteză al profesorului de istorie Yuval Noah Harari nu se dezminte atunci când în lecția referitoare la ”Sens” încearcă să comunice cititorilor ce fel de sens găsesc (sau nu) unii în ideologiile dominante ale vremurilor noastre (cu observația importantă că el nu le mai numește ideologii, ci pur și simplu după numele lor: liberalism, religie, naționalism, militarism, fascism etc.).

Astfel, pentru autor, ”Liberalismul a făcut un pas radical negând toate dramele cosmice, dar apoi a recreat drama în interiorul ființei umane – universul nu are nici o intrigă, așa că ține de noi, oamenii, să creăm o intrigă, iar aceasta este vocația noastră și sensul vieții noastre” (p. 300). Treptat/ gradual, profesorul face pregătirea pentru trecerea la ultima lecție din ciclul celor 21 (”Meditația”), venind cu exemple extrase îndeosebi din budismul antic, cel care susținea că ”Universul nu are niciun sens și nici sentimentele umane nu comportă vreunul” (ibidem). Și atunci, ce-i de făcut? Răspunsul este extras de autor tot din budism: ”Oamenii trebuie doar să conștientizeze faptul că nu există niciun sens, eliberându-se astfel de suferința provocată de atașamente și de identificarea cu fenomene deșarte” (p. 301) (cum ar fi ideologiile, aș adăuga eu). Mai concret/ practic/ pragmatic, Buddha îi sfătuiește pe oameni: ”Nu faceți nimic. Absolut nimic”… Toată problema este că facem în permanență ceva. Nu neapărat la nivel fizic – putem sta nemișcați ore în șir cu ochii închiși -, dar la nivel mental suntem extrem de ocupați: creăm povești și identități, purtăm lupte și obținem victorii. A nu face realmente nimic înseamnă că nici mintea nu face nimic și nu creează nimic”. (pp. 301-302).

Imediat mă duc cu gândul la ”spovedania” mea din episodul anterior când am recunoscut că am interzis – din proprie inițiativă – minții mele să dea curs oricăror fantezii pe care, ulterior, le cream în realitatea concretă, dar fără un alt rezultat notabil în afară de acela că…. am reușit. Într-adevăr, nelăsând mintea noastră să zboare oriunde și oricum, riscul de a nu reuși dispare! Dar, experimentatul autor vine și ne trage de mânecă: alooo! Credeți că ați scăpat de poveste dacă renunțați la povestea cu căutarea sensului? Nicidecum! Dacă am renunțat la povestea cu căutarea sensului nu am făcut altceva decât să intrăm într-o nouă poveste: aceea a plăcerii de a spune și altora cum am renunțat noi la căutarea sensului! Cum am devenit noi mari eroi cu succesul bine afișat! Cu alte cuvinte, ne transformăm pe nesimțite în propagandiști ai noilor noastre convingeri la care ar trebui să adere și restul de opt miliarde de oameni. Dacă nu vom reuși să-i convingem, vom căuta alte metode. Și uite-așa, pe nesimțite, autorul ne atrage atenția că ideologiile rigide, credințele ferme și fanteziile bine conturate sunt germenii războaielor din totdeauna, duse, desigur, în numele păcii mondiale.

Finalul lecției despre sens vine cu o propunere de ”răspuns” la întrebarea ”Care este sensul vieții?” prin ignorarea acestei întrebări (adică o ocolești) și înlocuirea acesteia cu o alta: ”Cum să scap de suferință?”. Am mai invocat în acest miniserial cartea laureatei Nobel pentru literatură pe anul 2015, scriitoarea belarusă Svetlana Alexievici. Aceasta, în cartea sa ”Războiul are chip de femeie”, redă suferințele femeilor militar și ale femeilor sanitar din timpul măcelului mondial cu numărul doi. Sigur, femeile civile au cunoscut și ele suferințele războiului (o cauză ar fi și faptul că războiul a durat neașteptat de mult, iar dorința de sex a soldaților se asocia adesea cu ideea răzbunării crunte). Iar asta nu era doar apanajul/ isprava soldaților germani față de femeile sovietice, ci și ”vitejia” soldaților sovietici de a viola (de regulă în grup) tot ce era de gen feminin, indiferent de vârstă. Am amintit acest aspect deoarece și autorul israelian ”evocă” suferințele fizice și personale ale femeilor poloneze din timpul războiului: ”… să analizăm soarta unei femei din Varșovia care a fost violată și jefuită de trupele invadatoare rusești. Spre deosebire de suferința metaforică a națiunii polone, suferința acelei femei a fost cât se poate de reală. E posibil să fi avut drept cauză credințele umane în diversele ficțiuni precum naționalismul rus, creștinismul ortodox și eroismul macho, care au inspirat mulți politicieni și soldați ruși. Cu toate acestea, suferința provocată a fost 100% reală” (p. 306).

Concluzia lecției despre sens este dedicată atenționării cititorilor să devină cât se poate de reticenți atunci când li se aruncă în față povești de adormit conștiințe și de ascuns viitoare suferințe atunci când ”politicienii încep să vorbească în termeni mistici cum ar fi ”sacrificiu”, ”eternitate”, ”puritate”, ”mântuire” ” (ibidem), punând chiar toate aceste cuvinte într-o singură frază de felul ”Sacrificiul lor va mântui puritatea națiunii nostre eterne”. Dacă lucrurile n-ar fi atât de dramatice, fraza cu pricina n-ar putea decât să stârnească zâmbete și înjurături din partea eventualilor ascultători… Tocmai pentru că lucrurile sunt dureros de reale, autorul sfătuiește pe aceia care ar avea neșansa să li se strecoare în urechi asemenea bazaconii fără sens să procedeze astfel: ”Ca să vă păstrați sănătatea mintală, încercați să traduceți asemenea baliverne în termeni reali: un soldat se zvârcolește de durere, o femeie bătută și maltratată, un copil care tremură de frică” (p. 306). Eu aș veni cu un sfat și mai concret: să citească romanul belarusei mai sus citate și  merituos premiate, și să gândească cu mintea proprie, lăsând frazele sforăitoare despre popor, națiune, eternitate, misiune, pace etc. să fie ascultate, asimilate și aplicate de proștii care au votat politicienii-sforari. Mai precis, atunci când vine vorba despre sens este preferabil să ne gândim la suferința umană și la găsirea modalităților de a o diminua. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 736. Vineri 4 ianuarie 2019. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (46)


Povestea despre sens este, într-adevăr, una complexă și destul de complicată, fie și datorită polisemiei cuvântului ”sens” (unul care are – și el – multe sensuri), iar lecția despre sens se lungește benefic în speranța unei lămuriri oricât de mici. Constatarea, tristă, a profesorului Harari este că ”La fel ca în vechime, în secolul XXI căutarea sensului de către om se sfârșește mult prea adesea cu o serie de sacrificii.” (p. 289). Este vorba, desigur, despre sacrificii ritualice inutile și… fără sens. (Mai exact, fără ca cineva să aibă confirmarea că sacrificiul făcut chiar a avut sens/ rost/ valoare/ finalitate).

Ideologiile sunt povești (care se vreau a fi) de succes, dar care, fatalmente, sfârșesc prin a fi devoalate ca atare (ca simple povești care acopereau, de fapt, alte interese), dar care imediat sunt înlocuite cu alte povești, unele mai gogonate decât altele. Astfel, ideologia comunistă din țările care au cunoscut ”dictatura proletariatului” a fost imediat înlocuită de către ideologia creștinismului (ba chiar cu ajutorul acesteia), pe post de factor coagulant și definitoriu pentru un tip de societate. Ideologiile identitare (naționaliste) sunt pe cale, în ultimii ani, să se reinstaureze în mințile oamenilor, după ce, cu cca 70 de ani în urmă au contribuit masiv la declanșarea celui de al doilea măcel mondial în masă. În unele țări, ca de exemplu în România, ideologia naționalistă cuplată cu ideologia ortodoxistă a generat crime abominabile, de regulă nerecunoscute ca atare de urmașii legionarilor sau ai BOR. Sigur, ”nu toți naționaliștii sunt fasciști. Majoritatea naționaliștilor au mare încredere în povestea națiunii lor și subliniază meritele unice ale națiunii lor și obligațiile unice pe care le au față de națiunea lor. … Fascismul este ceea ce se întâmplă atunci când naționalismul vrea să-și facă viața foarte ușoară, negând toate celelalte identități și obligații. A existat foarte multă confuzie în ultima vreme pe marginea sensului exact al fascismului. Oamenii spun adesea despre aproape orice persoană care nu le place că este ”fascistă”. Termenul riscă să degenereze într-o injurie utilizabilă în orice condiții” (p. 291).

Dintre ideologiile cele mai recente, ideologia consumerismului pare a fi cea mai de succes. Însăși ideologia creștină pare a ceda în fața consumerismului. Astfel, sărbătorirea nașterii și învierii lui Iisus Cristos este, tot mai vizibil, invadată de ideologia consumeristă, a darurilor multe și a consumului îmbelșugat (dar foarte profitabil din punctul de vedere al ideologiei liberale a supermarketurilor super-fericite că ideologia consumeristă a prins). Mai mult, bisericile comercializează aproape tot ce ține de credință: acatiste, pomeniri, vânzări de locuri de veci, vânzări de lumânări și obiecte de cult, pelerinaje foarte bănoase pentru bisericile organizatoare, creșterea prețurilor la botezuri/ cununii/ înmormântări în funcție de rata inflației ca și cum valoarea unei slujbe (divine) ar avea vreo legătură cu piața bunurilor și serviciilor laice. S-a ajuns ca unii preoți să nu ofere servicii religioase dacă materialele necesare acestora nu au fost achiziționate de la magazinul parohial, iar mesele să aibă loc doar în spațiile create de parohia respectivă. Cel puțin la noi, consumerismul (o latură a comercialismului) a invadat nu doar sistemul de educație și de sănătate, ci și sistemul credinței (creștine în cazul nostru). Toate acestea sunt cedări ale ideologiei creștine în fața ideologiei consumiste, ultima poveste de succes, dar, desigur, nu și cea de pe urmă. Practic, ideologia bolșevică nu a putut face față ideologiei consumiste, din două motive: a) imaginea despre abundența piețelor occidentale nu putea fi ascunsă de ochii și urechile cetățenilor din țările forțat bolșevizate, stârnind pofte inclusiv oficialilor și serviciilor (secrete) care păzeau sistemul; b) piețele occidentale însele aveau nevoie de o expansiune majoră în lipsa căreia și pe fondul scăderilor demografice ideologia consum(er)istă se putea îneca cu propria vomă. Întrebarea mea este: oare consumismul să fie singurul element care să dea sens plenar vieților noastre? Sau, de fapt, consumismul este doar un efect colateral al liberalismului dus la extrem?

Este interesant punctul de vedere al lui Harari în legătură cu nașterea, ascensiunea și… căderea ideologiei liberale (liberalism): ”… la fel ca și celelalte povești cosmice, și povestea liberală începe cu creația. Potrivit acesteia, creația are loc clipă de clipă, iar eu sunt creatorul. Atunci care este sensul vieții mele? Să creez simțind, gândind, dorind și inventând. Orice îngrădește aceste libertăți … îngrădește sensul universului. Iată de ce libertatea față de asemenea limite este idealul suprem. În termeni practici, cei care cred în povestea liberală trăiesc la lumina a două porunci: creează și luptă pentru libertate. … Din păcate, libertatea și creativitatea ființei umane nu sunt așa cum și le imaginează povestea liberală” (p. 297).

La fel ca iluziile ideologiilor laice sau religioase, și ideologia liberală are destule limitări și puncte slabe. Liberalismul se bazează, cred, prea mult pe individualism (prima dimensiune spațială din MSM: micro) și pe raționalism (oamenii iau, chipurile, întotdeauna deciziile care îi avantajează). Dar, a reduce lumea doar la nivelul micro (ignorând macro și mondo) este, din start, o formă de reducționism. De asemenea, a ignora capacitatea umană de a accepta ignoranța și prostia (personale, dar și ale semenilor) înseamnă a trăi în iluzia că liberalismul este chiar ”sfârșitul istoriei” (Fukuyama). Iată cum vede Harari limitele liberalismului: ”Povestea liberală mă învață să caut libertatea de expresie și să mă împlinesc pe mine însumi. Dar atât ”eul”, cât și libertatea sunt himere mitologice împrumutate din basmele străvechi. Liberalismul are o viziune cu totul neclară asupra ”liberului-arbitru”. … Dacă prin ”liber-arbitru” înțelegi libertatea de a face ce dorești, atunci da, oamenii au liber-arbitru. Dar, dacă prin ”liber-arbitru” înțelegi libertatea de a alege ce să dorești, atunci nu, oamenii nu mai au liber-arbitru”.  (p. 297-298). În realitate, oamenii nu au deplina libertate de a alege ce să dorească, fiind influențați masiv de reclame de politicile consumiste și de iluzia că mai mult înseamnă mai bine. Ca un adevărat guru într-ale psihologiei comportamentale, Harari ne sfătuiește că ”Este mai bine să ne înțelegem pe noi înșine, mintea și dorințele noastre, decât să încercăm să dăm curs oricărei fantezii care ne trece prin cap. Iar ca să ne înțelegem pe noi înșine, un pas crucial este să recunoaștem că ”eul” este o ficțiune pe care mecanismele complexe ale minții noastre o inventează, o actualizează și o rescriu în permanență. … de multe ori naratorul interior înțelege lucrurile greșit, însă rareori recunoaște asta, poate chiar niciodată.” (p. 299). Mărturisesc că mi s-a întâmplat acest lucru: cu ceva timp în urmă (vreo două decenii…) tot ce-mi trecea prin minte, îmi propuneam și apoi realizam, fără prea multe analize, pornind de la ideea (proastă) că dacă eu vreau înseamnă că chiar îmi trebuie. Mai mult, începusem să-mi construiesc propria statuie devreme ce reușeam tot ce îmi propuneam. În momentul în care am realizat că a lăsa creierul să-mi dicteze fantezii este foarte riscant, mi-am interzis, cel puțin un timp, să-mi iau dorințele drept nevoi reale și… am ajuns și eu la concluzia de mai sus a autorului. Închei și eu cu concluzia acestuia: ”Oamenii întreabă ”Cine sunt?” și așteaptă să li se spună o poveste. Primul lucru pe care trebuie să-l știi despre tine însuți este că nu ești o poveste” (p. 300).    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 735. Joi 3 ianuarie 2019. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (45)


De regulă, pornim, în analiza acțiunilor umane, de la premisa că oamenii nu fac lucruri fără sens/ rost/ finalitate/ motivație. Prin urmare, orice gest, cuvânt, atitudine sau poveste are… povestea/ istoria/ rațiunea sa. Vedem ritualurile ca pe niște fapte firești, moștenite din vechime și – dacă au rezistat timpului – înseamnă că sunt adevărate, nu? Necăutând la originea/ rădăcina ritualului vom avea convingerea că fructele acestuia (partea vizibilă și plăcută) sunt meritate de oricine și primite gratuit, indiferent de solul din care s-au nutrit. Este oarecum asemănător cu exemplul dintr-un episod anterior în care un poștaș zelos nu realiza că muncește pentru menținerea și consolidarea dictaturii lui Hitler, bucurându-se doar de roadele muncii sale (salariul). Am făcut această introducere pentru a recepta cât mai corect exemplul lui Harari, dat pentru a vedea legătura directă dintre magie și creativitatea folosită ideologic. Iată acest exemplu:

Cum să-l faci pe Hristos real pentru discipolii să? În cadrul liturghiei, preotul ia o bucată de pâine și un pahar de vin și proclamă că pâinea este trupul lui Hristos, vinul este sângele lui Hristos, iar dacă mănâncă pâinea și beau vinul, credincioșii se unesc cu Hristos. Ce poate fi mai real decât să simți efectiv gustul lui Hristos în gură? În mod tradițional, preotul făcea aceste afirmații îndrăznețe în limba latină, limba veche a religiei, dreptului și secretelor vieții. În fața ochilor uluiți ai țăranilor adunați, preotul ridica o bucată de pâine și exclama: Hoc est corpus! – ”Acesta este trupul!” -, iar pâinea devenea, chipurile, trupul lui Hristos. În limba țăranilor neștiutori de carte și care nu vorbeau latina, ”Hoc est corpus!” a devenit ”Hocus-pocus!” – și astfel a luat naștere puternica vrajă care poate transforma o broască într-un prinț și un dovleac într-o trăsură” (p. 282). (Originea păgână și romană a creștinismului: Saturnaliile (http://www.bbc.co.uk/religion/0/20617780). Vezi și:  https://bigthink.com/culture-religion/how-christians-co-opted-the-winter-solstice?utm_medium=Social&facebook=1&utm_source=Facebook&fbclid=IwAR0HzE8kZrUTRLHAlqzuXKZ4Db4tIeM3FlGqvSdfSVZA_SbyouaelchNG8s#Echobox=1545496781 ).

https://www.youtube.com/watch?v=KQ8QAOVkOHc&feature=share Pustnicul ateu care nu a căutat sensul vieții dar l-a găsit).

Tocmai pentru a nu lăsa impresia că exemplul/ povestea cu pâinea și sângele lui Iisus Cristos este un atac interesat și meschin la adresa creștinismului, Harari vine imediat cu un exemplu din hinduism. În Upanișade se vorbește despre același truc de ”demonstrare” prin Hocus – pocus că X este Y, respectiv că trupul unui cal este întregul cosmos. ”Aproape orice lucru poate fi transformat într-un ritual, conferind unor gesturi banale, precum aprinderea lumânărilor, trasul clopotelor sau număratul mătăniilor, o profundă însemnătate religioasă. Același lucru este valabil și pentru gesturile fizice, precum aplecatul capului, prosternarea întregului corp sau împreunarea mâinilor. Diverse forme de acoperăminte pentru cap, de la turbanul sikh la hijabul musulman, au fost atât de încărcate de însemnătate, încât au stârnit lupte aprinse secole la rând” (p. 283).

Simbolistica este arta imaginării dirijate prin mijloace banale. Conferind unui lucru un simbol  oarecare, manipulezi în voie, ocupi mintea individului cu lucruri care să-l vrăjească instant (sigur, asta în afara cazului în care participații știu că este doar un joc și o poveste, dar iau parte la joc și doar dau impresia că cred cu tărie în poveste pentru că, nu-i așa?, trebuie să te ții de turmă și să nu o faci tu pe deșteptul că tu știi altceva decât ți se spune…).  Harari vine cu exemple concrete de simbolistică religioasă manipulatorie: ”ouăle de Paște, care simbolizează o nouă viață și învierea lui Hristos, … ierburile amare și pâinea nedospită pe care evreii trebuie să o mănânce de Paștele evreiesc ca să-și amintească de robia din Egipt  și de fuga lor miraculoasă” (p. 283). Cum spuneam, puterea politică și religia merg (chiar dacă nu până la capăt) mână-n mână: ”Ritualuri asemănătoare au fost folosite și în scopuri politice. Vreme de mii de ani, coroanele, tronurile și sceptrele au reprezentat regate și imperii întregi, iar milioane de oameni au murit în războaie pentru preluarea ”tronului” sau a ”coroanei”. … Napoleon a făcut o observație celebră, și anume că putea să-i facă pe oameni să-și sacrifice viața pentru o panglică colorată. Confucius vedea în respectarea strictă a riturilor cheia armoniei sociale și a stabilității politice” (ibidem). Dar, ne atrage atenția autorul, ”dacă ești interesat precum Confucius de armonia și stabilitatea socială, adevărul este adesea un impediment….” (p. 284).

Desigur, multe dintre aceste simbolistici ritualice sunt cunoscute. Dar dacă vrei să le impui, cum faci? Simplu, spune Harari: ”Dintre toate ritualurile, sacrificiul este cel mai puternic, deoarece, dintre toate lucrurile din lume, suferința este cea mai reală. Dacă vrei să-i faci pe oameni să creadă cu adevărat într-o ficțiune, îndeamnă-i să-i facă un sacrificiu pentru ea. Odată ce suferi pentru o poveste, de obicei e de ajuns să te convingi că povestea este adevărată. Dacă postești pentru că așa ți-a poruncit Dumnezeu să faci, senzația concretă de foame îl face pe Dumnezeu prezent mai mult decât orice statuie sau icoană. … La un nivel mai puțin grandios, preferând să cumperi paste locale inferioare calitativ în locul pastelor importate din Italia, de calitate superioară, ai putea face un mărunt sacrificiu zilnic prin care națiunea devine reală chiar și la supermarket” (p. 285). Sofistica bate logica și simbolistica bate raționalitatea cea mai rafinată. ”Totuși, celor mai mulți oameni nu le place să admită că sunt fraieri” (p. 286) (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 734. Miercuri 2 ianuarie 2019. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (44)


Viața are sens doar pentru cei care cred cu tărie că viața are sens. Excepțiile se numesc sinucideri (asistate sau nu). Pentru unii sensul vieții este viața însăși. Pentru alții, de regulă religioși, sensul vieții este mântuirea prin moarte. Pentru nereligioși sensul vieții (și totodată capătul vieții) este moartea/ extincția/ aneantizarea, dispariția eului care a definit o persoană anume. Oricum am lua-o, fiecare dintre cazurile de mai sus este, în sine, o poveste, o ficțiune care nu are vreo legătură cu adevărul, cu dovezile științifice adică. Căci, crede Harari, orice poveste este greșită din simplul motiv că este o poveste. Întrebarea este: de ce cred oamenii în povești?

Iată răspunsurile pe care autorul însuși și le-a dat: a) suntem învățați încă din copilărie să credem în povești, în personaje de basm care, dacă am fi atenți, le-am descoperi printre noi. Nevoia de basm, de fantastic și magie este, cred eu, una intrinsecă omului și nu este una cultivată cu sârg de părinții care folosesc povestea doar pe post de somnifer. Băiatului meu, pe vremea când era la grădiniță, îi plăceau poveștile și mă ”specializasem” în a inventa povești, seară de seară, spunându-i-le. Uneori mă prindea firul poveștii și vedeam și eu aievea personajele descrise. Nu rareori adormeam amândoi, furați de poveste. Harari crede că copiii și tinerii cred în povești deoarece nu au încă acea capacitate intelectuală pentru a discerne realul de fantastic, nu se îndoiesc de adevărul spus de ”cei mari”; b) nu numai identitățile noastre personale, ci și instituțiile noastre colective sunt întemeiate pe poveste. Prin urmare, este extrem de înfricoșător să pui povestea la îndoială. În numeroase societăți, oricine încearcă să facă acest lucru este ostracizat sau persecutat.

Dar indiferent de ce cred oamenii în povești, ”Majoritatea poveștilor rezistă mai curând datorită greutății acoperișului decât trăiniciei temeliilor lor. Să luăm exemplul poveștii creștine. Are o bază cât se poate de fragilă. … Cu toate acestea s-au construit imense instituții globale pe această poveste, iar greutatea lor apasă cu o forță covârșitoare, astfel încât mențin povestea la locul ei. S-au purtat războaie pe marginea modificării unui singur cuvânt din poveste. Schisma de o mie de ani dintre creștinii apuseni și cei ortodocși răsăriteni, care s-a manifestat recent în măcelul reciproc dintre sârbi și croați, a început din pricina unui singur cuvânt, filioque (”și de la fiul”). Creștinii apuseni voiau să introducă acest cuvânt în crezul creștin, în vreme ce creștinii răsăriteni obiectau cu vehemență.” (p. 281).  În istorie acoperișul este mai important decât temelia, conchide Harari (p. 282). Aș fi tentat să ”traduc” concluzia autorului prin ”aparențele contează mai mult decât esențele”, fapt care contează enorm în economia hermeneuticii poveștilor. Aparențele înseamnă nu doar superficialitate, ci și luminozitate, strălucire, luarea luminii ochilor printr-o ”magică” manipulare a impresiilor, mai exact a primelor impresii (cele care contează). Povestea creștină se bazează/ întemeiază mult pe ritual, ceea ce a transformat preocuparea de moralizare a semenilor într-o uriașă industrie a credinței.

Așadar, ritualurile – preluate de la șamani și de la preoții anteriori anului 1 – pot face ”abstractul concret și fictivul real. Esența ritualului este vraja magică ”Hocus – pocus”, X este Y!” (p. 282). Înainte de a afla cum vedea Harari reușitele industriei credinței în ultimii două mii de ani (se referă, evident, la creștinism) întăresc spusele autorului printr-un banc cu Bulă. La întrebarea profesoarei ”Cine a fost Mihai Viteazul?” Bulă a răspuns profund convins că a dat răspunsul bun: ”Amza Pellea!” Magia cinematografiei poate lua locul oricărei dovezi istorice factuale. Și tot de domeniul magiei cinematografice ține un fapt văzut mai mult ca fapt de amuzament. Eu îl folosesc aici ca dovadă a zicerii de mai sus conform căreia ritualul (în cazul de față cinematograful) este luat drept real(itate) – fictivul devine real. Un admirator al filmelor cu Florin Piersic l-a văzut pe actor pe stradă. Bucuros, ca și cum ar fi înfăptuit o mare realizare personală, admiratorul se laudă unui prieten: ”L-am văzut pe Florin Piersic pe stradă. E mai frumos ca-n realitate”. Realitatea fiind, desigur, virtualitatea de pe ecranul cinematografului…

Ca un exemplu de virtuozitate hermeneutică propun să urmăriți, în episodul următor, un mod de extragere a sensurilor induse de propovăduitorii creștinismului. Evident, propovăduitorii celorlalte religii folosesc, la fel, un arsenal întreg pentru convingerea unui public însetat de povești. Ar fi un test de bună credință din partea credincioșilor creștini să nu ia această explicație hermeneutică (de înțelegere a rolului ritualurilor în magica și profitabila industrie a credinței) drept o blasfemie sau o înjosire a unei credințe religioase în favoarea alteia… Pur și simplu este bine de știut cum stau lucrurile. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 733. Marți 1 ianuarie 2019. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (43)


Ne gândim la sensul vieții doar când constrângerile din jurul nostru devin apăsătoare, chinuitoare chiar. Într-o epocă a prosperității materiale greu de imaginat cu un secol în urmă, ne gândim tot mai mult la sensul/ rostul nostru pe această planetă, dar și cel pe care-l pregătim pentru generațiile de peste un secol. Dacă existența noastră este din ce în ce mai bună sub raport material, nu același lucru se poate spune despre existența noastră sub raport spiritual. A sintetizat excelent C. Noica acest adevăr: ”Pentru viața spirituală condițiile bune sunt proaste”. Asta echivalează cu a spune că dacă Eminescu ar fi trăit într-o familie foarte bogată, altcineva ar fi avut onoarea să fie considerat cel mai cel din literatura română.

Profesorul Harari ne avertizează din chiar primul subtitlu al lecției ”Sensul” (pp. 269 – 306) că ”viața nu este o poveste”. OK, dar ce este? Răspunsul la această întrebare, la care se adaugă inevitabilele ”cine sunt eu?” și ”ce ar trebui să fac în viață?” diferă de la generație la generație deoarece, susține autorul, ”ceea ce știm și ceea ce nu știm se schimbă încontinuu” (p. 269). Printre poveștile posibile date ca răspuns(uri) poate fi sintetizată, în câteva cuvinte, următoarea: ”facem cu toții parte dintr-un ciclu etern care cuprinde și conectează toate ființele. Fiecare ființă are de îndeplinit o funcție anume în cadrul ciclului. Să înțelegi sensul vieții înseamnă să-ți înțelegi funcția unică, iar să duci o viață bună înseamnă să îndeplinești funcția respectivă” (p. 269). Cu alte cuvinte, toți suntem la fel: unici, în felul nostru! Poate și această unicitate ne face să ne simțim ca fiind aleși pentru a îndeplini misiunea numită viață. Această explicație vine mai mult din filosofia hindusă care consideră că ”fiecare ființă are o dharma unică, aceasta reprezentând calea pe care trebuie să o urmezi și îndatoririle pe care trebuie să le duci la bun sfârșit” (p. 270). Nefăcând astfel, strici echilibrul cosmic și nu-ți vei găsi liniștea niciodată. Intuitiv sau nu, unei ființe care a aderat mult la practici religioase pline de pietate i-am spus: ”urmează-ți calea!” Într-adevăr, a face ce nu-ți place, nu crezi, sau nu este pe măsura ta înseamnă a nu-ți urma calea și a fi nefericit, neîmplinit. ”Alte religii și ideologii cred într-o dramă cosmică liniară, care are un început cert și incontestabil, un mijloc nu tocmai lung și un sfârșit de tipul o dată pentru totdeauna” (p. 271). Pe aceeași linie se înscriu și toate ideologiile naționaliste care își proslăvesc națiunea sub convingerea că acestea sunt fapte de drept divin: Dumnezeu a făcut națiunile! Din păcate, oamenii nu pot aparține decât la o națiune – prin naștere, de regulă – iar  celelalte națiuni nu au calitățile deosebite pe care o are națiunea în care te-ai născut…  ”Comunismul ne spune o poveste asemănătoare, dar se axează mai mult pe clasă decât pe etnie. Lupta dintre burghezie și proletariat va anunța sfârșitul istoriei și instaurarea paradisului pe pământ, în care nimeni nu va deține nimic și toată lumea va fi pe deplin liberă și fericită” (p. 273). Din motive arhicunoscute, cei care au trăit în comunism au ajuns la concluzia că e mai bine să crezi în perfecțiunea absolută a unei societăți postmortem, numită Rai. Pentru a calma spiritele în legătură cu care dintre toate aceste povești ar putea fi mai credibilă și mai bună de aplicat, Harari ne amintește câteva cifre care țin de astronomie și biologie: ”universul (etern!) s-a născut cu 13, 8 miliarde de ani în urmă. Planeta Pământ s-a format acum 4,5 miliarde de ani, iar oamenii există de cel puțin două milioane de ani. … Cât despre viitor, fizica ne spune că planeta Pământ va fi absorbită de un soare în expansiune peste cca 7,5 miliarde de ani, iar universul nostru va mai exista încă 13 miliarde de ani” (pp. 273-274). Asta arată că suntem efemeri, suntem chiar efemeride cu un parcurs extrem de scurt în istoria universului și al planetei.

Totuși, nevoia de sens este permanentă, chiar dacă nu mereu conștientizată. ”Majoritatea poveștilor de succes rămân cu final deschis. Nu trebuie să explice niciodată de unde provine în ultimă instanță sensul, deoarece se pricep de minune să capteze atenția oamenilor și să o mențină într-o zonă sigură.” (p. 276) Această menținere în zona de siguranță face ca oamenii să nu-și mai pună problema sensului în mod acut. Spre exemplu, problema naționalismului este o poveste, adesea de succes, car gâdilă plăcut urechea omului mediu, de regulă orgolios că este implicat într-un proiect atât de grandios. Iată cum explică Harari, succesul ideologiei naționaliste (una care pare să aibă mult sens, dacă nu cumva chiar singurul sens al vieții indivizilor care o compun): ”naționalismul ne farmecă cu povești eroice, ne emoționează până la lacrimi relatând dezastre din trecut și ne stârnește furia insistând asupra nedreptăților pe care le-a suferit națiunea noastră. Ne confundăm atât de mult în această epopee națională încât începem să evaluăm tot ce se petrece în lume în funcție de impactul asupra națiunii noastre și nici prin cap nu ne trece să întrebăm ce face ca națiunea noastră să fie atât de importantă” (p. 276). Aș adăuga un bemol la descrierea modului în care funcționează naționalismul. Într-adevăr, naționalismul, ca ideologie extremistă demnă de dispreț și desconsiderare are la bază povești nemuritoare despre excepționalismul națiunii din care facem parte în raport cu celelalte națiuni ale lumii. Dar există și sentimentul firesc (identic cu cel de apartenență la o familie, trib, clan etc.) de apărare a națiunii din care faci parte și cu care te identifici. Aici apărarea națiunii se justifică prin calcul pragmatic pur, prin apărarea propriilor interese prin intermediul apărării intereselor generale ale națiunii. Este firesc să-ți aperi avutul/ proprietatea/ familia în cazul în care națiunea ta este atacată. Dar și reciproca este valabilă: nu este neapărat necesar să aparții unei anumite națiuni pentru ca viața ta să aibă sens: ”miliarde de oameni au crezut de-a lungul istoriei că, pentru ca viețile lor să aibă sens, nici măcar nu trebuie să fie integrați într-o națiune sau într-o mișcare ideologică importantă. Este suficient doar ”să lase ceva în urmă”, asigurându-se astfel că povestea lor personală continuă și după moartea lor. Acel ”ceva” pe care îl las în urmă este, la modul ideal, sufletul meu sau esența mea personală” (p. 277).

Altă poveste de succes este dragostea perfectă, iubirea absolută din care cineva poate să facă scopul vieții (cel puțin pentru o perioadă de timp). Translarea dinspre iubirea dintre o persoană pentru o altă persoană, către iubirea unei persoane către întreaga națiune se face rapid prin numitorul comun: iubirea. În dictaturile comuniste iubirea față de partid era forma supremă de iubire, urmată de iubirea de patrie, de familie, de semeni etc. Sigur, unii își extrăgeau sensul vieții din aceste ”iubiri”, dar se știe că iubirea este trecută, în categoriile de boli alcătuite de OMS drept o patologie. Dar sfârșitul nu-i aici… (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 732. Luni 31 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (42)


Continuând să descrie starea de fapt a educației în lume, profesorul Harari ne invită să gândim soluții. ”Pe lângă informație, majoritatea școlilor insistă de asemenea prea mult să le ofere elevilor un set de abilități prestabilite – de pildă să rezolve ecuații diferențiale, să scrie coduri în C++, să identifice substanțe chimice într-o eprubetă sau să converseze în chineză. … dar, s-ar putea să descoperim că în 2050 inteligența artificială poate scrie un software mai bine decât oamenii și că o nouă aplicație Google Translate îți permite să porți conversații într-o mandarină, cantoneză sau hakka aproape impecabile, deși tu nu știi decât să spui ”Ni hao”. ” (p. 262). Timpul nu mai are deja răbdare și iată că inutilitatea de a învăța limbi străine pentru scopuri turistice (și nu numai) a devenit realitate: https://vigoshop.ro/produs/interpretul-digital-lingo/

Așadar, ce ar trebui să predăm? Mulți experți în pedagogie susțin că școlile ar trebui să înceapă să predea cei patru C – gândire critică, comunicare, colaborare și creativitate. În linii mari, școlile ar trebui să reducă rolul abilităților tehnice și să pună accent pe abilități necesare în viață. Cea mai importantă dintre toate va fi abilitatea de a face față schimbării, de a învăța lucruri noi și de a-ți păstra echilibrul mental în situații neobișnuite. Ca să țineți pasul cu lumea anului 2050 va trebui nu numai să inventați idei și produse noi – mai presus de orice, va trebui să reinventați la nesfârșit.” (p. 262). Sau nu! S-ar putea să avem generatoare inteligente de idei noi, sisteme inteligente de adaptare și de optimizare a proiectelor după anumite criterii, să avem medicamente care să ne ajute să nu ne pierdem cumpătul (mental) în situații dramatice. De fapt autorul însuși, lasă loc oricărei posibilități greu imaginabile azi să devină realitate: ”În 2048, oamenii ar putea avea de-a face cu migrații în cyberspațiu, cu identități fluide de gen și cu noi experiențe senzoriale generate de implanturi cibernetice. … toate slujbele care necesită acest nivel de creație artistică ar putea fi preluate de inteligența artificială” (p. 263).

Un lucru ciudat pe care ni-l sugerează autorul este că, în viitor, ciudățeniile de azi vor deveni normalitatea de mâine! Iar ciudățeniile de mâine vor fi normalitatea de poimâine! Important va fi, cred, să nu ne smintim/ stâlcim mințile de la atâta schimbare făcută în ritmuri alerte. Spunea cineva că ”Într-o minte strâmbă și lucrul drept se strâmbă”. Smintirea minților nu este deloc exclusă devreme ce orice schimbare, dublată și de sporirea incertitudinii, și orice efort de adaptare sunt însoțite de o intensificare a stresului. Așadar, vom trăi într-o lume tot mai stresantă și mai aproape de boală decât este lumea de azi? Și atunci ce rost mai are schimbarea? Nu ar fi mai bună conservarea/ înghețarea lucrurilor măcar pentru o perioadă de timp? Din nou, nu știm! Știm doar că nu știm.

O parte a soluției ar fi să ne pregătim de pe acum (noi, oamenii în general și în mod simultan și continuu) pentru a deveni mai flexibili mental și cât mai echilibrați emoțional. Dar, vine imediat profesorul cu necesarul avertisment, ”Nu poți învăța flexibilitate citind o carte sau ascultând o conferință. Profesorilor înșiși le lipsește de obicei flexibilitatea mentală pe care o reclamă secolul XXI, întrucât ei înșiși sunt produsul vechiului sistem educațional” (p. 265). Eterna poveste a bumerangului care nu mai trebuie aruncat (în clasica tradiție a aruncării bumerangului) apare din nou ca problemă și nu ca soluție. La fel cum soluția pentru eradicarea infecțiilor nosocomiale este demolarea vechilor spitale și construirea (la cel mult 50 de ani) a unor spitale noi, tot astfel ar trebui procedat și în educație: demolarea vechilor programe de pregătire a educatorilor/ învățătorilor/ profesorilor și trecerea la programe noi, însoțite, evident, de inteligența artificială de rigoare. Și o provocare pentru mințile tuturor: oare mai este nevoie de școli cu ziduri și fluxuri de copii și profesori și elevi care intră în fiecare dimineață și termină ”orele” la prânz? Evident, cele mai bune răspunsuri vor fi date de tineri, de tineri nu neapărat biologic, ci cu mintea deschisă permanent spre noutate și creativitate.

Spuneam mai sus că noile programe vor trebui neapărat însoțite de inteligența artificială de rigoare. Dar… și aici apare un ”dar”. ”Tehnologia nu e rea. Dacă știi ce vrei în viață, tehnologia te poate ajuta să obții acel lucru. Dar dacă nu știi, tehnologiei îi va fi cât se poate de ușor să îți modeleze obiectivele în locul tău și să preia controlul asupra vieții tale. … Ați văzut acei zombi care hoinăresc pe străzi cu fețele lipite de smartphone-uri? Credeți că ei controlează tehnologia sau tehnologia îi controlează pe ei” (p. 266). Așadar, mai apare un ”dacă”: dacă știi ce vrei în viață… Când predam Metodologia Scop Mijloc ( = Management general) începeam cu afirmația: ”Cel mai greu în viață este să știi ce vrei”. Apoi discutam despre scopuri, viitor și incertitudini. Autorul încearcă să ne fie de ajutor în dificilul travaliu de identificare a scopurilor la nivel micro, macro și mondo. Desigur, individul are prioritate, pentru că la el este creierul care va defini/ determina scopuri de atins în viață. Profesorul Harari ne reamintește adagiul latin ”Cunoaște-te pe tine însuți”. Ușor de zis, dar musai de făcut.

Faptul că tehnologia începe să ne stăpânească și să ne propună scopuri la care nu țineam neapărat să ajungem l-a determinat pe autor să comunice constatarea conform căreia, pe nesimțite, omenirea a trecut din faza piratării computerelor în faza piratării oamenilor. ”Algoritmii te privesc chiar acum. Urmăresc unde te duci, ce cumperi, cu cine te întâlnești. În scurt timp îți vor monitoriza fiecare pas, fiecare răsuflare, fiecare bătaie a inimii. Se bazează pe Big Data și pe învățarea automată ca să te cunoască din ce în ce mai bine. Și de îndată ce ce te vor cunoaște mai bine decât te cunoști tu însuți, ar putea să te controleze și să te manipuleze, iar tu nu vei putea face mare lucru în această privință” (p. 267). Ei chiar așa? Vor exclama unii. Da, chiar așa. Iar ceea ce prezicea la începutul acestui an profesorul Harari deja se întâmplă. Zilele trecute, la cca jumătate de oră după ce am fost la cumpărături într-un supermarket primesc un mesaj pe telefon: ”Vă mulțumim că ați cumpărat de la… (noi). Vă rugăm să ne comunicați dacă serviciile noastre au fost pe măsura așteptărilor dumneavoastră”. Apoi, lucrurile au început să devină sâcâitoare: după ce ieșeam dintr-un magazin, țârr, mesaj: Cum a fost? Sigur, aplicația poate fi dezactivată, dar faptul că deja ești înregistrat (ca număr de telefon) pe unde ai umblat în fiecare zi confirmă cele spuse de profesor mai sus. Și atunci, te întrebi: ce sens au toate astea? Iar răspunsul este dat de profesor în următoarea lecție (penultima!) intitulată ”Sensul”. În fond este vorba despre viețile noastre. Nu întâmplător va fi cea mai lungă lecție dintre toate cele 21, una mai lungă decât cea mai ”lungă” noapte din an, aceea dintre ani. La mulți ani! (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 731. Duminică 30 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (41)


În aceste zile de sfârșit de decembrie aflăm că noua și foarte vechea ministră a educației, Ecaterina Andronescu, pregătește ceea ce se face, la noi, de trei decenii: schimbarea Legii educației. Motiv de bucurie pentru aceia dintre noi care doresc cu adevărat schimbarea (în bine), dar și motiv de teamă reținută din motive pe care majoritatea cititorilor le știu. Această informație despre schimbarea cadrului legislativ (pentru a n + una oară) confirmă, la modul formal subtitlul lecției (19) intitulată ”Educația”: ”Schimbarea este singura constantă”. Într-adevăr, în condițiile schimbării accelerate a vieții actuale a oamenilor, a pregăti viitori absolvenți după rețete valabile pentru secolul trecut (păstrate obstinant pentru că ”au trecut proba timpului”…) este sinucidere sigură. Din păcate, schimbările deja anunțate par a fi făcute pentru piața muncii din fulgurantul prezent, ceea ce ne poate asigura o certă rămânere în urmă la un nivel superior…

Motivația alegerii temei despre educație (de către autor) ar putea sta chiar în preambulul oricărei legi care își propune să reglementeze/ îmbunătățească activitatea din acest cel mai important domeniu al vieții noastre: pregătirea pentru viață. Înainte de a da cuvântul profesorului Harari, reamintesc un fapt subliniat de autor cu câteva lecții în urmă: dacă este, totuși, să căutăm/ găsim un specific pentru cultura evreilor din ultimele două mii de ani acesta este locul central oferit educației în familie și în școală, cu rezultate deja cunoscute în cercetarea de vârf  din perioada modernă și în acumularea de premii Nobel în perioada postmodernă. Pe scurt, dacă educație nu e, nici bunăstare nu poate fi. Iată acest fragment menit să justifice orientarea spre viitor a pregătirii copiilor/ tinerilor/ adulților:

Un copil care se naște astăzi va avea puțin peste 30 de ani în 2050. Dacă totul merge bine, persoana respectivă va fi încă în viață în 2100, putând fi chiar un cetățean activ al secolului XXII. Ce ar trebui să-l învățăm pe acel copil ca să-l ajutăm să supraviețuiască și să o ducă bine în lumea anului 2050 sau a secolului XXII? Ce fel de abilități îi vor fi necesare ca să obțină un loc de muncă, să înțeleagă ce se petrece în jurul său și să-și găsească drumul în labirintul vieții?” (p. 259). Adesea cel mai greu lucru este să scapi de vechile obiceiuri, mentalități/ moduri de gândire. Se spune că un australian dorea să scape de vechiul său bumerang, drept pentru care în fiecare dimineață îl arunca cât putea de tare, dar bumerangul își făcea menirea pentru care a fost construit: revenea în mâinile celui care l-a aruncat. Cam așa se întâmplă și cu mulți profesori/ reformatori/ legiuitori care dorind să se lepede de trecut, îl consolidează și mai mult, dar pretind că fac reformă și că promovează schimbarea. (vezi și https://www.youtube.com/watch?v=cz0qhCWl1o4&fbclid=IwAR1XqPylAlGEbT4bQsSNMyKyUv9ddD61XWd2Qq3Tyr-SiAUNN204-iOWPDA). Așadar, cu toții știm că vechile metehne se schimbă extrem de greu, mai ales în educație unde corpul profesoral este cel mai conservator dintre toate profesiile (după ce te obișnuiești cu un stil de predare, cu anumite conținuturi, cu repetabile tabieturi cum poți să te schimbi brusc și să devii alt om? Mai ales că nu ai fost pregătit pentru schimbare, ci pentru perfecționarea a ceea ce ai învățat la școală).

La întrebarea din citatul de mai sus (de la p. 259) răspunsul profesorului Harari este pe cât de surprinzător, pe atât de dezarmant: Nu știm! A da un răspuns pozitiv la întrebare ar însemna să pretinzi că știi cum va arăta lumea peste 50 de ani și mai mult. Or, mereu subliniez asta, nu se pot face profeții despre viitor. Și atunci apare întrebarea următoare: dacă nu știm pentru ce pregătim un copil/ tânăr/ adult, atunci cum ne permitem să îl modelăm într-un fel sau altul? Ignoranța și incertitudinea crescânde ne obligă să facem educație exact în funcție de aceste coordonate: să pregătim odraslele noastre pentru o lume complexă, tot mai incertă și ignorantă în proporții crescânde.

Dar să pornim de la realul existent pentru a ști ce schimbăm și ce (mai) păstrăm din el. Astfel, ”În prezent, prea multe școli se axează pe acumularea de informații. În trecut, avea o logică, fiindcă informațiile erau puține și până și fluxul lent al celor existente era blocat în repetate rânduri de cenzură. … Însă în secolul XXI suntem asaltați de un volum enorm de informații, pe care nici măcar cenzorii nu încearcă să le blocheze. În schimb, împrăștie de zor informații false sau ne distrag atenția cu fapte irelevante”. (p. 260). Ei bine, asta știm deja, dar problema este: ce-i de făcut? Încercați să vă dați un răspuns înainte de a citi opinia profesorului Harari. Acum, citiți și răspunsul său, unul de bun simț, dar, din păcate, deocamdată unul negativ. Ne sfătuiește ce să NU facem, nu ce să facem. Dar, oricum este un început: ”Într-o asemenea lume, ultimul lucru pe care trebuie să-l ofere un profesor elevilor săi este mai multă informație. Deja au parte de prea multă”. Și, cum era de așteptat, vine și partea afirmativă: ”În schimb, oamenii au nevoie de abilitatea de a interpreta această informație, de a distinge între ceea ce este important și ceea ce nu este important și, mai presus de orice, de a îmbina mai multe fărâme de informație într-o imagine de ansamblu asupra lumii” (p. 261). Cu alte cuvinte, cultivarea discernământului atât la profesori cât și la elevi, ar fi un prim pas spre construirea unui model educațional mai apt să se autoregleze în fața imprevizibilității contextelor viitoare. Bine, și apoi? (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 730. Sâmbătă 29 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (40)


De la fake news (credibile) la science fiction (credibilă) nu este decât un pas. Ambele răspund nevoii umane de poveste, de ficțiune generatoare de speranțe. Se pare, afirmă de la început profesorul Harari, că ”La începutul secolului XXI, cel mai important gen artistic este science-fiction” (p. 247). Dar, ca orice curent/ tendință/ dogmă, și SF ul are umbrele sale. Pentru autorul israelian ”cel mai cumplit păcat al science-fictionului din zilele noastre este acela că are tendința de a confunda inteligența cu conștiința. Drept urmare, este extrem de îngrijorat de un potențial război între roboți și oameni, când de fapt ar trebui să ne temem de un conflict între o elită restrânsă de supraoameni puternici datorită unor algoritmi și o vastă clasă inferioară de Homo Sapiens lipsiți de putere” (pp. 247-248).

Vrând-nevrând, ajung(em) din nou la mult dezbătuta temă a inteligenței artificiale (IA), temă căreia i-am dedicat mult spațiu pentru articole originale și (pseudo)recenzii. Chiar pe parcursul acestei cărți, după volute prin teme mai mult sau mai puțin teoretice ajung(em) la foarte practica și pragmatica temă a IA și a impactului acesteia asupra esenței umane. În ce privește literatura SF, aceasta reușește să fie chiar credibilă atunci când tratează ”pericolul ca tehnologia să fie folosită pentru manipularea și controlarea ființelor umane”. (p. 248). Ceea ce ne relevă multe producții cinematografice sau romane SF este faptul că ”autenticitatea este un mit” (p. 249). Deși ne dorim să fim mereu autentici/ originali/ noi înșine, la o analiză mai atentă descoperim că suntem, de fapt, închiși într-o cutie numită creier, iar creierul fiecăruia este închis într-o cutie mai mare, numită societatea umană cu nenumăratele ei ficțiuni/ povești. Vrând să ieși dintr-o matrice, nu faci decât să observi că faci parte dintr-o matrice mai mare, mai puternică și din care foarte greu poți ieși. Autorul dă exemplul celor care s-au revoltat împotriva țarului în 1917, dar au ajuns, nu peste mult timp, pe mâna lui Stalin. Îți pui întrebarea firească: de fapt cine ești și ce vrei cu adevărat, iar dacă investighezi destul realizezi faptul că ”identitatea ta profundă este o iluzie complexă creată de rețelele neurale. … tot ce vei experimenta  vreodată în viață este în interiorul propriului corp și în propria minte.   … Poate că trăim într-o uriașă simulare computerizată, în stil Matrix. Acest fapt ne-ar contrazice  toate poveștile naționale, religioase și ideologice. Însă experiențele noastre mentale ar rămâne reale.” (p. 250).

Pasionat de esențializări/ generalizări/ extrapolări, profesorul Harari este convins că majoritatea filmelor SF spun ”o poveste extrem de veche: victoria minții asupra materiei ” (ibid.). În ultimă instanță, toată evoluția umanității nu este altceva decât evoluția modurilor de manipulare a minților oamenilor. ”Mintea  nu este subiectul care modelează liber fapte istorice și realități biologice – mintea este un obiect modelat de istorie și biologie” (p. 251).

Dintre toate scrierile SF autorul este cel mai impresionat de ”cea mai profetică operă literară științifico-fantastică a secolului XX… care devine tot mai relevantă cu fiecare an ce trece” (p. 253). Este vorba despre ”Minunata lume nouă”, scrisă de Aldous Huxley în 1931, an în care ”comunismul și fascismul acaparaseră Rusia și Italia, nazismul era în ascensiune în Germania, Japonia militaristă se lansa în războiul ei de cucerire în China, iar lumea întreagă era în ghearele Marii Depresiuni” (p. 253).  În treacăt fie spus, mă mir că istoricul Harari nu a pus degetul pe rană și nu afirmă răspicat că fascismul, nazismul și comunismul erau variațiuni pe aceeași temă a stângii populiste: construirea omului nou și a unei noi lumi. Într-adevăr, viziunea lui Huxley este cutremurătoare pentru că în cartea sa descrie exact … lumea de azi și chiar de mâine. Pe scurt, viitoarea societatea – în carte – era ”fără război, foamete și molimă, care se bucură necontenit de pace, prosperitate și sănătate. Este o lume consumeristă care dă frâu sexului, drogurilor și rock-and-roll ului și a cărei valoare supremă este fericirea. Ipoteza care stă la baza cărții este aceea că oamenii sunt algoritmi biochimici, că știința poate modifica algoritmul uman și că tehnologia poate fi folosită ulterior pentru a-l manipula” (ibid.). De dragul poveștii frumoase, citez descrierea făcută de Harari, viziunii lui Huxley: ”În această minunată lume nouă, Statul Mondial folosește biotehnologie și inginerie socială avansate ca să se asigure că toată lumea este mulțumită mereu și că nimeni nu are nici un motiv să se răzvrătească. E ca și când Bucurie, Tristețe și celelalte personaje din creierul lui Riley ar fi fost transformate în agenți guvernamentali loiali. Prin urmare nu este nevoie de poliție secretă, de lagăre de concentrare sau de un minister al Iubirii a la O mie nouă sute optzeci și patru de Orwell. De fapt, geniul lui Huxley constă în faptul că arată că ai puterea să-i controlezi pe oameni mult mai bine prin dragoste și plăcere decât prin teamă și violență.” (ibid).

În concluzie, ”ca să evadezi din matrice trebuie să evadezi din propriul eu. Aceasta este o posibilitate care merită explorată. Evitarea definiției înguste a eului ar pute deveni o tehnică necesară de supraviețuire în secolul XXI” (p. 256).  Oamenii vor trebui să devină mai flexibili, mai adaptabili și să ceară ei înșiși încadrarea în noua lume – singura care va asigura supraviețuirea pe planeta noastră. Ultima secțiune a cărții este intitulată ”Flexibilitatea” și cuprinde ultimele trei lecții. Iar prima dintre acestea, de loc întâmplător, dar și deloc original, este ”Educația” văzută ca soluție de prim rang pentru supraviețuirea rezonabilă a omenirii. (va continua). Pentru a ajuta cititorii să vadă cam la ce distanță ne aflăm față de viitoarea lume digitalizată și robotizată îi invit să citească Realizările tehnologice ale anului 2018 din link ul următor: https://pressone.ro/contributori/cele-mai-importante-evenimente-tehnologice-ale-lui-2018/?fbclid=IwAR2hGTSVM4FUExOEq0cqpDXkpPDpmVeB3h8GFgwZTzBxDxOsXtK99hIQJuE

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 729. Vineri 28 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (39)


A nu se crede că Epoca Post-Adevărului a început în ultimii ani. Nici vorbă. Povestea este veche, doar formele s-au schimbat, frecvența s-a intensificat și audiența s-a multiplicat. ”Religiile străvechi nu au fost singurele care au folosit ficțiunea pentru a consolida cooperarea. În epoca recentă, fiecare națiune și-a creat propria mitologie națională, în vreme ce mișcări precum comunismul, fascismul și liberalismul au produs crezuri consolidate elaborate”. (p. 238). Autorul îl citează pe Goebbels (șeful propagandei naziste) care afirma că ”o minciună spusă o dată rămâne o minciună, dar o minciună spusă de o mie de ori devine adevăr” (p. 238). Hitler nu poate lipsi nici el din peisaj: ”Cea mai strălucită tehnică propagandistică nu va avea un succes dacă nu se ține cont în permanență de un principiu fundamental – trebuie să se limiteze la un număr mic de elemente și să le repete la nesfârșit” (p. 238). (citat din cartea dictatorului german Mein Kampf). Stalin (fratele geamăn întru ideologie și practică dictatorială) a ”rupt” inimile credincioșilor ruși care vedeau în fotografia în care acesta era cu o fetiță de șapte ani în brațe, imitând icoana Maicii Domnului cu Pruncul în brațe. Putin, în firească descendență pe linie propagandistică are și el unele succese, dar, subliniază autorul ”în arta înșelătoriei e mic copil pe lângă Stalin” (p. 239). Cu titlu de confirmare a spuselor lui Harari am găsit un text în care se spune că ”Discursul pe care Stalin l-a ținut în fața absolvenților academiilor militare sovietice (inclusiv Academia Frunze) pe data de 5 mai 1941 este considerat unul dintre cele mai spectaculoase și lucide discursuri politice ale conducătorului rus”. Citind acest discurs am observat că Putin a preluat mult din structura acestui mai puțin obișnuit (pe atunci) discurs, în momentele în care prezintă starea armatei Rusiei. Se spune că, citind discursul lui Stalin din 5 mai 1941, Hitler s-a decis să atace imediat URSS. Poate fi o altă legendă, dar nu exclud o doză de adevăr.

Îmi amintesc și de momentul de glorie propagandistică a lui Ceaușescu din august 1968, când – perorând împotriva imperialismului sovietic distrugător de popoare – a convins mii de intelectuali să se înscrie în PCR.

Pe lângă religii și ideologii, și firmele comerciale se bazează pe ficțiune și pe știri false. … decenii la rând, Coca Cola a investit miliarde de dolari pentru a se asocia cu tinerețea, sănătatea și sportul – iar miliarde de oameni cred în mod inconștient în această legătură” (p. 24). Pornit să demitizeze credințe populare bazate pe ficțiuni/ povești, Harari scrie că ”corporațiile sunt povești fictive create de ființe umane. Microsoft… este mai curând o ficțiune juridică elaborată, creată de legiuitori și avocați. Cu toate acestea, în 99% din timp … tratăm corporațiile ca și când ar fi entități reale, aidoma tigrilor sau oamenilor” (p. 242).

Încercând să dea măcar câteva explicații care stau la baza acestor mari manipulări ale comportamentelor umane, autorul observă că ”Oamenii au această abilitate remarcabilă de a ști și a nu ști în același timp. Sau mai corect, pot ști ceva atunci când se gândesc serios la acel lucru, dar în cea mai mare parte a timpului nu se gândesc la el, așa că nu îl știu. Dacă vă concentrați cu adevărat vă dați seama că banii sunt o ficțiune” (p. 243). Legat de faptul că oamenii știu și nu știu în același timp, îmi amintesc de bancul în care un țigan a vrut să se angajeze argat la un preot. Preotul îl întreabă pe țigan: ”Ia spune, ce știi să faci?”. ”Să cosesc”, răspunde voios țiganul. ”Ei, nu se poate, numai atâta?… Ia mai gândește-te, ce mai știi să faci”? După un timp, țiganul dă răspunsul: știu să și nu cosesc!

Un alt răspuns explicativ este dat de autor și cu privire la religie și politică: ”Dacă investiți timp și energie, puteți descoperi că națiunile sunt povești elaborate. Dar, în plin război, nu aveți nici timp, nici energie. Dacă doriți să aflați și căutați adevărul suprem, vă dați seama că povestea cu Adam și Eva este un mit. Dar cât de des doriți să aflați adevărul suprem?”. (p. 243). Concluzia? ”Adevărul și puterea nu pot călători împreună decât până la un punct. Mai devreme sau mai târziu, fiecare o ia pe drumul său” (p. 243). Subscriu. Din păcate, concluzia este pesimistă: ”Ca specie, oamenii preferă puterea în detrimentul adevărului. Vrem să controlăm lumea mai mult decât încercăm să o înțelegem, dar și când ne aplecăm spre înțelegere, o facem tot spre a o controla” (ibidem). Ar fi, totuși, o speranță, utopica dar necesară: saltul spre inteligența artificială, dar una care să fie sub controlul direct al oamenilor care, accidente ale naturiii fiind, nu iubesc puterea și preferă doar adevărul. Trebuie să recunoaștem, și autorul chiar subliniază asta: nimeni nu este și nu poate fi perfect. Dar cu un plus de efort în direcția informării, a selectării surselor de informați, a verificării logice a conținutului știrilor etc. s-ar putea să slăbim puterea molohului numit Post-adevăr. Da, dar eforturile au costuri și autorul ne îndeamnă chiar să plătim mai scump informații de calitate decât să acceptăm sursele gratuite (deși știm cu toții că nimic nu-i gratis pe această lume). În plus, dacă un domeniu este de interes pentru tine, atunci, recomandă Harari, citește literatură științifică relevantă, iar savanții ar trebui să se implice mai mult în combaterea știrilor false. Din păcate, mulți le amplifică și le distribuie cu nonșalanță din motive de senzațional, popularitate sau cote de piață (aș aminti aici, pseudoteoriile ”științifice” marca C. Dulcan ș. a.). Celor care se simt atrași de science  fiction să se apuce de scris romane, dar să nu substituie adevăruri probate cu fantezii excitante. Pentru că granița dintre fake news (post-adevăr) și SF nu este prea consistentă autorul a ales ca temă pentru lecția viitoare (nr. 18) ”Științifico-fantasticul”. (Mai adaug două link uri care ar putea lămuri și mai bine care este povestea post-adevărului, plus un exemplu de ”articol de succes” dovedit a fi scris din aproape pură… imaginație) (va continua)

http://www.convorbirieuropene.ro/dez-informarea-prin-post-adevar-cum-se-poate-naste-post-adevarul/

https://semneletimpului.ro/tag/post-adevar

https://kairost.wordpress.com/2018/02/01/1062/

https://www.g4media.ro/claas-relotius-jurnalistul-vedeta-care-si-a-falsificat-articolele.html

Liviu Druguș

Pe mâine!