liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Radio Erevan

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 728. Joi 27 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (38)


Cu constatarea că profesorul Harari nu dedică o lecție de sine stătătoare care să se numească chiar ”Adevărul” (deh, adevărul e că nu e… Vezi și: https://pressone.ro/mircea-dumitru-post-adevarul-este-ca-s…/), trecem și noi la următoarea lecție (a 17-a) intitulată ”Post-adevărul” (233 – 246), o lecție mai lungă decât multe altele. A nu se uita că lecțiile 15 – 18 fac parte dintr-o secțiune distinctă intitulată ”Adevărul”.
Aparent, termenul de post-adevăr ar fi un adevăr spus după un alt adevăr. Dar nu este așa. Post-adevărul este adevărul din spatele ”adevărului”, mai exact din spatele unei minciuni/ ficțiuni/ fake-news prezentată ca adevăr imposibil de contrazis. (vezi și https://ro.wikipedia.org/wiki/Post-adev%C4%83r dar și https://dilemaveche.ro/…/pe-c…/articol/surf-prin-post-adevar, dar și https://dilemaveche.ro/…/pe-c…/articol/surf-prin-post-adevar sau http://www.tribunainvatamantului.ro/scoala-si-post-adevar/).
După Era adevărului bazat pe raționalismul modern(ist), am intrat în Era post-adevărului bazat pe iraționalismul postmodern(ist). De multe ori, când citim o știre (prezentată ca un adevăr) trebuie să o înțelegem exact invers (pe dos). Astfel, dacă guvernul anunță o creștere de 5 % a pensiilor/ salariilor (un exemplu ipotetic, dar extras din practică), atunci ne putem aștepta (foarte îndreptățit) ca nivelul de trai exprimat prin puterea de cumpărare a banilor să scadă cu cel puțin 5%. Cum? De ce? Simplu. Comercianții aflând că s-au tipărit mai mulți bani masă monetară umflată artificial, fără legătură cu nevoile reale ale pieței), cresc rapid (chiar anticipat!) prețurile cu 10-20 %. Unii au sărit deja la 50% creștere. Iar cumpărătorul, știind că vânzătorii sunt înțeleși între ei, au cumpărat mai scump, neavând alternativă! Ipocrizia supremă abia apoi urma: ”Nu guvernul a crescut prețurile! Ați vrut economie, de piață, aveți economie de piață! Piața este liberă să facă ce vrea!”. Adevărul este că, în urma creșterii pensiilor, a scăzut puterea lor de cumpărare, iar post-adevărul este că au …crescut pensiile/ salariile. QED. Istoria se repetă! Radio Erevan era (simbolic vorbind) cel care ”traducea” știrile post-adevărate prin simpla lor inversare și aducere la forma normală. adevărată. „E adevărat că lui Ivan Ivanovici i s-a dat drept premiu o Volgă?“ „Da, e adevărat! Cu două mici precizări: nu era o Volgă, ci o bicicletă, şi nu i s-a dat, ci i s-a luat!“
Dacă ar fi să încerc o explicație pentru cum au apărut și s-au dezvoltat canceros minciunile vândute (nu doar la noi, ci și, din păcate, și la case mai mari) aș invita la reflecții asupra următoarelor teme/ aspecte/ probleme: trăim în epoca excesului de informații aruncate peste capacitatea de digerare a consumatorilor de informații, prăbușirea sistemelor de educație din lume a omorât discernământul și atenția consumatorilor (tot mai naivi) de informații, generalizarea accesului la internet unde fiecare pune ce vrea și cât vrea, iar fiecare crede cum vrea și cum/ cât poate. Cu alte cuvinte, ignoranța nu doar că se extinde (v-am prevenit în episodul anterior!), ci este și criteriu de bază al oricărei propagande de partid și de stat. Orice comunicat oficial nu (mai) comunică, ci ascunde! Orice ”demonstrație” la un post de televiziune (la tablă!) este exact ca pe vremea lui Trăsnea (”cumplit meșteșug de tâmpenie”). Soluția: citiți clasici, învățați logică, gândiți cu mintea proprie!
Dar să dau cuvântul autorului: ”Ni se tot spune în ultima vreme că trăim într-o epocă nouă și înspăimântătoare a ”post-adevărului”, și minciunile și ficțiunile sunt pretutindeni în jurul nostru” (p. 233) Argumentația și exemplele aduse de autor se întind pe multe pagini, cu fapte concrete, (re)cunoscute ulterior: pentru început este dat exemplul invaziei militare a Rusiei în teritoriul ucrainean al Crimeei sub minciuna existenței unor trupe de ”autoapărare” (naționaliștii ruși își justifică această minciună susținând că a slujit ceva mai important). În ultimă instanță, războaiele se declanșează și se poartă apelând la uriașe cantități de minciună, iar introducerea forțată a comunismului a fost un permanent război civil întreținut de stat împotriva poporului prin… post-adevăruri. Tot în cadrul ficțiunilor post-adevărate se încadrează minciunile protocroniste ale miturilor care pretind întâietatea supremă pe planetă a unei națiuni (și, implicit, a regimului politic care susține aceste (post-)adevăruri. În ultima vreme s-a lansat minciuna cu faptul că latina se trage din limba română, că Atlantida se află sub Marea Neagră, că Potopul lui Noe (Noah, în ebraică) a avut loc pe teritoriul României etc. Bine spune autorul cărții: ”rolul miturilor autoconsolidate a fost acela de a uni colectivități umane”. (p. 235). Dar aplicarea mecanicistă a ideii că orice minciună ajută realizarea unității unei colectivități poate avea urmări contrare. Ceaușescu a aplicat teoria maioresciană a formelor fără fond înființând structura instituțională numită FUS (Frontul Unității Socialiste) în speranța creării unității de nezdruncinat în jurul partidului pe care îl conducea. Un alt exemplu (nefericit, ca orice alt exemplu despre post-adevăruri nocive) este prezența colonelului de contrainformații Pavel Coruț (pare-mi-se rezervist la acea dată) care, în seara declanșării conflictului din Transnistria, în mulțimea adunată în fața Parlamentului pentru a protesta în fața invaziei ruse pe teritoriul statului independent Republica Moldova, anunța în gura mare: să rezistăm, trenurile cu armament și muniții au plecat din București și în curând vor ajunge la Chișinău! În calitatea mea de mare naiv, angajat în spunerea/ scrierea adevărului (fiind ziarist la ziarul ”Sfatul Țării”) l-am admonestat public că transmite zvonuri mincinoase care nu pot ajuta la nimic. Dimpotrivă! Degeaba a încercat să mă convingă că e bine pentru moralul oamenilor, am rămas pe poziție: da, dar fără minciuni! După aflarea minciunii, nu te mai crede nimeni!
Concret, Brexitul, alegerea lui Trump, renașterea naționalismelor extremiste în lume, misiunea panslavistă și panortodoxistă agresivă a lui Putin, șubrezirea din interior a UE etc., toate sunt bazate pe mistificări grosolane, fapte care ne permit să acceptăm definiția epocii în care trăim drept una a post-adevărului (sau a minciunii). Dar să nu uităm marele adevăr subliniat de profesorul Harari: oamenilor le plac poveștile (adormitoare, încurajatoare, optimizante, dătătoare de speranțe etc.). Cele mai frumoase povești sunt religiile (atâta timp cât nu se încaieră între ele sau nu anatemizează alte credințe/ religii/ biserici, nu generează războaie și nu păcătuiesc mai mult decât ceilalți semeni). (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 681. Sâmbătă 10 noiembrie 2018. Superinteligența – înger sau demon? (15)


Continui cu citatul din autorul norvegian prin care acesta încearcă să explice de ce SUA nu au dorit să ”rezolve” problema unicatum-ului în 1945, deși acest lucru îi stătea pe deplin în putere.

O versiune a planului benign a fost abordată în 1946 de Statele Unite sub forma planului Baruch. Propunerea era ca Statele Unite să renunțe temporar la supremația nucleară. Mineritul de uraniu și thoriu urma să fie pus sub supravegherea unei agenții internaționale, la fel și tehnologia nucleară, sub supravegherea unei agenții care să funcționeze sub auspiciile Statelor Unite. Propunerea presupunea ca membrii permanenți ai Consiliului de Securitate să renunțe la veto ul lor permanent, pentru a împiedica orice putere care ar fi încălcat prevederile acordului să se opună prin veto măsurile de remediere. Stalin, înțelegând că, astfel, Uniunea Sovietică și aliații ei puteau fi cu ușurință învinși la vot în Consiliu, a respins propunerea. O atmosferă reținută, pe fondul unei suspiciuni reciproce, s-a instalat între foștii aliați, o neîncredere care avea să se materializeze curând sub forma Războiului Rece. După cum prevăzuseră mulți, a urmat o cursă extrem de periculoasă a înarmărilor nucleare.” (pp. 162 – 163).

Curios lucru, autorul trece sub tăcere criza rachetelor nucleare provocată de decizia lui Hrușciov de a amplasa aceste arme în Cuba, amenințând direct SUA. De asemenea, este ignorată realitatea creșterii numărului clubului nuclear (Franța, Marea Britanie, China, Rusia, India, Pakistan și Coreea de Nord), dar și a țărilor care sunt în apropierea acestui deziderat (Ucraina, Iran, Israel etc.). Teoretic vorbind, armele nucleare pot fi fie cumpărate de la țări aflate în criză financiară, fie create cu investiții mult mai mici decât au făcut-o pionierii creării acestor arme. Aceste realități ar trebui luate în calculul deciziei SUA de a nu se transforma în 1945 în unicatum, deși pe parcursul Războiului Rece s-a invocat mereu calitatea SUA de ”jandarm mondial”. Probabil autorul are în vedere apariția de noi arme, superioare celor nucleare, cea mai de temut armă fiind superinteligența (vezi aprecierea lui Elon Musk).

Sunt mulți factori care ar putea descuraja o organizație umană cu un anumit avantaj strategic să creeze un unicatum. Printre aceștia putem enumera funcțiile utilitare non-agregate sau legate, regulile de decizie nemaximizatoare, confuzia și nesiguranța, problemele de coordonare sau costurilor asociate unei eventuale lansări. Dar dacă nu am avea de-a face cu o organizație umană, ci cu o superinteligență care a ajuns să aibă un avantaj strategic decisiv? Ar fi factorii menționați mai sus la fel de eficienți în a împiedica o IA să încerce să preia puterea?” (p. 163).

Dar abia spre sfârșitul acestui capitol autorul vine cu argumente clare care nu au permis SUA să se transforme în unicatum în anul 1945/ 1946. Rezum cu cuvintele mele, apoi voi da cuvântul autorului. A fi un unic conducător planetar este extrem de riscant. Practic, toate celelalte țări ale lumii (puternice sau nu) ar coopera având un scop major comun: eliberarea de sub tirania unicatum ului (chiar dacă această ”tiranie” ar fi doar una soft, un gen de jandarm care apără libertățile fiecărei țări în parte, cu excepția accesului la arme nucleare sau mai puternice decât acestea). În al doilea rând, accesul la puterea executivă a unicatum ului ar fi o luptă acerbă între forțele politice competitoare, cu riscul ajungerii la haos, război civil și la pierderea calității de unicatum. Bipolaritatea a fost o perioadă grea și complicată pentru omenire. Acum avem o multipolaritate care face existența relațiilor internaționale și mai complicată. Pacea prin teroarea nucleară este de fapt o luptă surdă și continuă pentru supremație în lume. Tocmai de aici apar și speranțele ca superinteligența puternică să curme aceste ”suferințe” și să contribuie la instaurarea unei luuungi perioade de pace pe Pământ… Adică, n-ar fi rău să fie bine.

Iată și argumentarea autorului: ”O altă problemă potențială care ar putea face grupurile să nu își exploateze poziția strategică dominantă este coordonarea internă. Membrii unei conspirații, adică a unui grup care vrea să ia puterea, nu trebuie să se teamă doar de eventualele conspirații din afară ci și de posibile mici coaliții din interiorÎn sfârșit, vine și chestiunea costului. Chiar dacă Statele Unite și-ar fi putut folosi monopolul nuclear pentru a stabili un unicatum, acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla fără costuri suplimentare substanțiale… chiar în timpul monopolului nuclear. ” (p. 164 – 165).

Trecând cam repede de la descrierile realiste la scenariile ușor fanteziste, autorul conchide: ”Dacă acest lucru ar fi făcut cu scopul de a ajuta pe toată lumea, de exemplu, prin înlocuirea rivalității dintre națiuni și a cursei înarmării cu un guvern mondial echitabil, reprezentativ și eficient, nu ar exista motive să se ridice fie și o singură obiecție la procesul de transformare a unui avantaj strategic inițial într-un unicatum.  Aceste considerații arată ca, în viitor, o superinteligență cu un avantaj strategic suficient de substanțial să îl folosească pentru a obține un unicatum. Dezirabilitatea unui astfel de rezultat va depinde, în mod evident, de natura produsului ce va fi creat și de cum anume va arăta inteligența artificială în scenarii alternative multiple.” (p. 165).

Scenariul de viitor al autorului are și urme de credibilitate. La fel cum orașele stat s-au unit în state națiuni mai mari și mai puternice pentru a putea face față concurenței externe, apoi statele națiuni se unesc în state federale și mai puternice (la niveluri continentale) din aceleași motive, la fel este posibil ca aceste uniuni să devină transcontinentale (tot pentru a face față concurenței) și apoi mondiale (pentru a suprima definitiv concurența). Toate imperiile și-au dorit puterea globală (înlăturarea oricărei concurențe), chiar Marx vedea comunismul ca pe un mijloc de a se atinge acest scop: guvernarea mondială unică. Socialistul Hitler a declarat război marxiștilor pentru că aceștia erau principalii lui concurenți în materie de dominație mondială. Bolșevicul Stalin spera să instaureze comunismul în întreaga lume, în numele marxism-leninismului și al păcii mondiale. Cu siguranță, dacă ar fi avut ocazia, Stalin ar fi depus toate eforturile pentru a transforma Rusia în unicatum. Rusia lui Putin speră refacerea imperiului sovietic și a influenței acestuia în lume (https://youtu.be/9nCLjkjlGlw). Cum? Prin amenințări constante cu arma nucleară, dar – nu în cele din urmă – prin investirea masivă în superinteligență. Paradoxal sau nu, China pare a avea destule date pentru a domina întreaga Asie și chiar mai mult decât atât. De ce n-ar visa și China să devină unicatum? Nu întâmplător atenția SUA sub Trump este concentrată acum mai mult asupra Chinei și Asiei, decât asupra Rusiei și Europei. Globalizarea postmodernă a părut că apropie omenirea de acest țel (guvernare mondială și pacea eternă), dar reculul actual înspre naționalism (pe care îl văd dominând lumea cel mult un deceniu) întârzie orice preocupare de a ajunge la o guvernare mondială unică, acceptată de întreaga umanitate. După ce naționalismul își va mai dovedi o dată limitele și minusurile, globalizarea va fi dorită, cedările de suveranitate se vor face cu veselie și speranță, iar lumea va aspira și mai puternic la prosperitate materială și culturală superioare oricărei alte construcții politice. Dar eliminarea concurenței (externe) va elimina (și) un foarte important factor de progres tehnologic. Va fi ca și în răspunsul dat de Radio Erevan unui ascultător care a întrebat dacă este posibil ca Statele Unite să treacă la comunism: ”Da, este posibil, dar ar fi păcat”. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 342. Vineri 8 decembrie 2017. Intermezzo II – 2. Istoria ca poveste cu geometrie variabilă și cu final(itate) incert(ă) (1)


Cu câțiva ani în urmă (vreo cinci-șase), am avut privilegiul să-l întâlnesc la Bacău, în cadrul Universității ”George Bacovia” din Bacău, unde fusese invitat să țină o prelegere, pe academicianul Alexandru Zub de la Iași. A fost mai mult decât o întâlnire, fiind pentru mine o nesperată șansă de a dialoga direct (și doar în doi) cu o somitate în domeniul Istoriei. Dl profesor a avut gentilețea de a-mi oferi, în finalul discuției, un pachet cu câteva dintre cărțile domniei sale, gest pentru care îi mulțumesc și acum. Dar discuția nu a fost deloc una confortabilă sau convențională. Era perioada în care scriam intens pe FB despre rolul nefast al disciplinei școlare numită ”Istorie” în educarea tinerilor. Supralicitând puțin, imaginați-vă cum ar arăta un manual de Istorie a ultimilor 30 de ani scris de pe pozițiile forțelor politice care au guvernat țara. Pentru că moartea regelui Mihai este un eveniment recent, amintesc aici că prntru Traian Băsescu regele Mihai a fost un trădător de țară care a pactizat cu ruso-americanii, în timp ce pentru Emil Constantinescu regele Mihai era un erou național căruia i-a promis că-l va readuce la tron imediat ce va câștiga mandatul de președinte al Românei. Le încadrez pe amândouă la capitolul gargară electorală, dar aceste aprecieri au rămas, probabil și în mințile unor tineri. Cât despre manuale este bine de știut că orie prim pas al unei noi guvernări este rescriere Istoriei. Cei care au citit atent ”Jurnalul unui elev prostuț” au reținut probabil faptul că imediat după venirea lui Ceaușescu la putere Istoria a fost scoasă de la examenul de bacalaureat și reintrodusă abia după ce a fost rescrisă. I-am mărturisit – franc și frust – această convingere a mea (că Istoria trebuie să fie radical reconsiderată ca materie de studiu) marelui istoric de la care așteptam câteva lămuriri/ explicații.

Argumentele mele în favoarea scoaterii Istoriei din curriculum (mă refeream la forma și cantitatea în care se predă aproape dintotdeauna și actualmente, la noi, această discutabilă disciplină) erau, în linii mari, următoarele (desigur, în discuția cu acad. Al. Zub, aceste argumente au fost mult sintetizate):

  1. am acuzat ”neseriozitatea” unei discipline școlare/ academice care pretinde să se considere și să fie considerată, ostentativ și obstinat, ”știință”. Cunoașterea științifică presupune experiment, repetabilitate, rigoare, exactitate, reguli imuabile, adevăruri imbatabile și argumente irefutabile (evident, toate astea sunt valabile pentru un anumit nivel al cunoașterii, nivel ce va fi depășit și/ sau parțial anulat de noile informații oferite de cercetare, în primul rând în așa numitele științe ”exacte”). Niciunul dintre aceste elemente definitorii nu sunt respectate de presupusa ”știință” a Istoriei. Trebuie să ai un mare ”curaj” să afirmi în fața unui auditoriu că îi oferi acestuia adevăruri verificate și verificabile, imposibil de contestat. Mai mult, este realmente greu să pretinzi că ai afirmat adevărul INTEGRAL în legătură cu un eveniment din trecut. În primul rînd, incompletitudinea permanentă a ”adevărului istoric” provine din complexitatea cvasiinfinită a generării, desfășurării și a consecințelor potențiale și reale ale unui eveniment oarecare. Cercurile concentrice (vezi metafora pietrei aruncate într-o apă/ baltă) care definesc și explică un eveniment frizează infinitul: idei dominante aflate în competiție cu idei subversive, condiții meteo imprevizibile sau greu previzibile, calitatea umană a personajelor istorice, starea de sănătate (mentală) a actorilor principali, dar și a celor din preajma lor, poziții geoclimatice și geostrategice, vecinătăți imediate și îndepărtate, puteri economice/ financiare ale forțelor aflate în competiție pentru declanșarea/ împiedicarea producerii unei eveniment, nivelurile (nu nivelele!) de inteligență, imaginație, intuiție, inspirație ale decidenților etc. etc. Necunoscând sau neluând în analiză TOTALITATEA acestor cercuri concentrice de factori cauzali și conjuncturali ești împiedicat, pur și simplu, să pretinzi că ai formulat un adevăr integral, clar și exprimat pe înțelesul tuturor celor care chiar vor să cunoască trecutul, mai mult sau mai puțin îndepărtat. Se spune că timpul (trecerea timpului, adică trecutul) clarifică evenimentele și face posibilă spunerea adevărului. Fals! Este cunoscută butada în care – întrebat fiind despre importanța și semnificațiile Revoluției franceze pentru omenire – Mao Tse Dun a declarata că ”este un eveniment prea recent pentru a-l putea înțelege pe deplin”. Mai relativistă, dar mai sinceră este zicerea italiană conform căreia: ”si non e verro, e ben trovato”, adică ”Chiar dacă nu este adevărat, este util/ de ajutor”. Aparatul conceptual al acestei discipline (Istoria) este, mereu, masiv dictat ideologic și politic, dincolo de adevăruri și credințe. Glumița că, după 1990, asistăm la ”sfîrșitul/ moartea istoriei” (americanul Fukuyama), completată apoi cu altă trăsnaie ”glumeață”: ”moartea ideologiilor” (americanul Daniell Bell), s-a dovedit utilă (”ben trovato”) pentru o scurtă perioadă istorică (dar agreată zgomotos ca fiind ”perfect” adevărată de către mulți istorici). Aceste ”snoave științifice” ar merita un Premiu Ignobil pentru Istorie,  consfințindu-se prin aceasta că nu tot ce este scris sub denumirea de Istorie (în cazul de mai sus era vorba despre Istoria ideologiilor) chiar merită validat ca fiind contribuție ”științifică” la  corpus ul de ”adevăruri istorice” care alcătuiesc, adesea, întrgul eșafodaj al acestei discipline. Pe scurt, ideologizarea Istoriei este inevitabilă în condițiile în care există INTERESE concurente și adesea contradictorii sau chiar conflictuale între tabere mari de oameni, manipulate cel mai bine cu ”adevăruri istorice” presupuse a fi perene. Neseriozitatea pretenției de ”științificitate” a disciplinei de studiu (adesea propagandistic dezvoltată și susținută) este ușor de probat prin modul cum au fost definite/ caracterizate/ denumite acte istorice majore din istoria unui popor după cum bate vântul… istoriei foarte recente. Cel mai bun exemplu, în opinia mea, era definirea – în decursul ultimilor 50 de ani – a actului de la 23 august 1944, definire mereu schimbată și contrazisă de către istorici și politicieni deopotrivă. În fapt, aici avem de-a face doar cu hermeneutică istorică, nu cu Istorie. Istoria, ca disciplină școlară ar trebui doar să consemneze faptul în sine și să ofere cititorilor o sumă de interpretări posibile sau deja efectuate, plus accesul neîngrădit la documente. Aș spune chiar: Arhivistică și Arheologie, da!, Istorie – ba! Se spune că istoria este scrisă de învingători (în războaie sau în alegeri), dar tocmai acest lucru nu se spune în manuale, lecțiile din cărțile de Istorie mustind de sublinierea ”veridicității absolute” a celor relatate/ descrise. Se probează astfel eternul adevăr că Istoria ne învață că nimeni nu învață niciodată nimic din istorie, ci doar manipulează cu interpretări ad hoc, interesate și bine fardate. Voi încheia acest prim argument al meu împotriva modului cum este predată Istoria și a conținutului informațional al lecțiilor de la disciplina Istorie cu o altă butadă de pe vremea comunismului sovietic ”biruitor” (”biruitor”, adică unul care a impus noi biruri unor noi colectivități umane nevinovate, sau vinovate doar pentru faptul de a fi în zona de interes a neoimperialismului bolșevic rus). Întrebare către Radio Erevan: ”Se pot face predicții pentru viitor?”. Răspuns: ”Da, se pot face. Nu avem probleme cu acest aspect. Probleme sunt doar în privința trecutului, care se schimbă mereu”. Și eu, naivul de mine, scriam, într-unul din episoadele anterioare (Intermezzo I) că trecutul are această nesuferită calitate, aceea că nu mai poate fi schimbat…     (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!