liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: SRI

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 520. Luni 4 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (21)


Încheiam episodul anterior cu o sinteză a ceea ce au sugerat cercetători ai Arhivelor Securității de la instituția numită CNSAS (Ioana Diaconescu included, dar și Simona Modreanu, Tudor Nedelcea și foarte mulți alții): ”răsturnarea clanului Ceaușescu și înlocuirea acestuia cu eșalonul doi al partidului comunist și al Securității biruitoare” nu ar fi fost posibilă în afara acțiunii unor politruci din eșalonul superior al partidului comunist, a unor colaboratori ai Securității, a ofițerilor Securității racolați (și aceștia!) întru bascularea puterii absolute a olteanului din Scornicești, dar și a unor ”nebuni de legat” (adică idealiști pur sânge care nu au suportat umilințele dictaturii așa cum au făcut majoritatea românilor timp de multe decenii și s-au raliat instant celor care au inițiat și executat planul de eliminare fizică a dictatorului). ”Dosarul Revoluției” – aflat, din nou, pe rol – ajută la dezvăluirea și consolidarea acestui adevăr. În mod cât se poate de firesc, Securitatea, (mai exact, o parte a acesteia) în calitatea sa de autor principal al coordonării eforturilor gorbacioviste de schimbare a indezirabilului lider comunist român – obișnuită să acționeze doar din umbră – și-a consolidat victoria și poziția în noile structuri ale puterii postceușiste și postdecembtriste, penetrând și dominând marea majoritate a instituțiilor statului. Mai mult, colegii care erau dedicați trup și suflet ”comandantului suprem” au fost recuperați și au pus, împreună cu securiștii complotiști,  bazele noului serviciu numit SRI. Marele merit al unui serviciu secret este… să rămână secret, să ia, în mod cameleonic, orice chip dorește, și să influențeze deciziile politice majore.

Toate aceste afirmații de mai sus ar părea simple alegații paranoide și conspiraționiste. Dacă, însă, dăm cuvântul și altor ”analiști”, atunci tabloul cultural al Intelligence ului românesc începe să prindă un contur tot mai apropiat de realitatea imposibil de ascuns sub preș. La un recent miting organizat de PSD-ALDE, la București, liderul ALDE, președintele Senatului, multpreaînsuratul dar mereu fericitul Călin Popescu Tăriceanu și-a amintit acest adevăr, care, întâmplător, pare a conveni acum coaliței aflate la guvernare (de fapt un nou USL, urmaș al PCR): ”Securitatea nu a murit, ci doar s-a transformat, pas cu pas”. Într-adevăr, și pe vremea dictaturii ceaușiste Securitatea se ocupa de depistarea crimei organizate, a delapidatorilor din avutul obștesc (adică al statului), a încălcătorilor legilor comuniste etc.,  funcție partajată acum de noua Securitate (SRI) cu o nouă instituție numită Direcția Națională Anticorupție. Nu doar că este foarte plauzibil ca și DNA să aibă, în interiorul său, urmași zeloși ai fostei Securități (mai exact a intereselor economice ale noilor magnați ai zilei), dar la fel de plauzibil este că și SRI ul are interese comune cu DNA ul. (De aici și zecile de protocoale prin care instituțiile statului deveneau informatori ai SRI, protocoale în afara ideii de transparență și independență a justiției. Pe scurt, al doilea om în stat (C.P. Tăriceanu) are perfectă dreptate în a devoala adevărul că Securitatea nu a murit. Dar asta este doar o jumătate de adevăr. Cealaltă jumătate o spune presa independentă. Citez opinia lui Valeriu Nicolae, colaborator la Dilema Veche: ”Cei mai mulți foști securiști au fost sau sînt în PSD-ALDE. Domnul Meleșcanu, probabil în capul domnului Tăriceanu, a luptat în munți împotriva Securității, în timpul liber, împreună cu Gheorghe Turda, meșterul care a cîntat imnul național la finalul mitingului. Instanța a dovedit că domnul Turda a fost colaborator al Securității”. (Dilema Veche, an XV, nr. 747, 14-20 iunie 2018, p. 4). Pe scurt, metodele și metehnele Securității nu dispar prin simple declarații, iar supravegherea populației în general și a celor care prezintă amenințări potențiale (eventual imaginare) la adresa statului în special nu are cum să dispară din panoplia oricărui serviciu secret bazat, în continuare, pe informatori/ colaboratori/ turnători. Iar CNSAS este, și ea, o instituție românească din democrația noastră originală în care se află – exact ca în lumea scriitorilor – securiști, nesecuriști și antisecuriști.

Cu precizarea că acest episod este scris cu întârziere (adică pe 18 iunie) redau câteva dintre ideile unei interesante dezbateri ale celor de la GDS (Grupul pentru Dialog Social) dezbatere consemnată de Răzvan Brăileanu și publicată de Revista 22 nr 23 din 12 iunie-3 iulie sub titlul ”Lista lui Hodor. Deconspirarea Securității după 30 de ani”. (vezi textul la: https://revista22.ro/70271758/listele-lui-hodor-deconspirarea-securitii-dup-30-de-ani.html ). Personajul central al dezbaterii este Mădălin Hodor, fost cercetător la CNSAS, actualmente rămas fără acreditare la CNSAS. Tema discuției a fost tocmai credibilitatea conducerii instituției numită CNSAS și riscul ca aceasta să se transforme într-un Minister al Adevărului dirijat din umbră sau chiar din interior în scopul ascunderii unor adevăruri supărătoare pentru elita culturală a României. Mădălin Hodor a ”călcat pe bec” oferind Parchetului Militar documente din Arhiva Securității în cazul ”Dosarului revoluției” ”participând la deconstruirea celebrului mit al teroriștilor străini” (Tereza Brândușa Palade). Nu peste mult timp Mădălin Hodor a ”recidivat” publicând pe site-ul Revistei 22 o listă cu 200 de colaboratori aflați în legătură cu Securitatea (printre ei nume ca: Radu Țeposu, Cornel Nistorescu, Zaharia Sângeorzan, Ioan Caproșu, Dolphi Drimer, Ștefan Costea, Ion Coja, Mihai Milca, Ștefan Cazimir, Dan Berindei, Ioan Aurel Pop, noul președinte al Academiei Române) drept pentru care i s-a suspendat acreditarea la CNSAS. Deoarece textul poate fi citit online, voi reda aici doar un pasaj din cuvântul introductiv al moderatoarei Tereza-Brîndușa Palade (GDS): ”Grav pentru interesul public este că și o instituție publică precum CNSAS, care ar fi trebuit, conform misiunii ei, să desconspire fosta Securitate, pare, dimpotrivă, să mușamalizeze vinovățiile Securității. Persecuțiile la adresa lui Mădălin Hodor par să fie pur și simplu un simptom al acestei voințe de a exonera fosta Securitate și de a combate orice virus care încearcă să se opună unei acțiuni de acest tip” (p. 10). Problema credibilității procesului de detașare de metehnele vechii Securități este intens relansată dacă amintim că dl acad Ioan Aurel Pop are adeverință de necolaborare cu Securitatea din anul 2009. Așadar, CNSAS exonerează și responsabilizează deopotrivă una și aceeași persoană! Am dedicat acest episod rolului CNSAS în ruperea României de trecutul dictatorial deoarece – pe parcursul acestui miniserial – au apărut semne de întrebare legate de calitatea celor trei scriitori invocați în titlu: au fost colaboratori, au fost luptători împotriva Securității și a regimului ceaușist sau au fost doar muște nevinovate prinse în vârtejul viforos al istoriei noastre nu prea îndepărtate? Am atras deja atenția asupra riscului de a rescrie istoria cu documente atent selectate și cu comentarii care să ducă atenția cititorului într-o lume sau alta. Nu o acuz pe poeta Ioana Diaconescu că ar răspunde unor comenzi absconse dintr-un scenariu conspiraționist în care se urmărește ”albirea” cu orice preț a unor dosare și transformarea unor scriitori-colaboratori-securiști în corifei ai rezistenței anticomuniste, dar semnele de întrebare au existat și continuă să existe până când instituția numită CNSAS se va democratiza și va publica TOATE documentele din Arhivă. Modul de acces la Arhive mi se pare dubios și generator de noi și noi suspiciuni (unele formulate chiar de către Ioana Diaconescu).

O binevenită precizare este făcută chiar de Mădălin Hodor care subliniază că ”au existat grade de colaborare. Nu toată lumea a avut angajament, nu toată lumea a dat note informative, nu toată lumea a primit chitanțe sau bani, nu toată lumea i-a turnat pe vecinii care ascultau Europa Liberă. Nu toți au fost informatori, nu toți au fost colaboratori, nu toți au fost surse. N-a existat un standard de colaborare”.  Dar Securitatea atrăgea personalitățile vremii și la modul insidios, fără contracte scrise. Istoricul Mădălin Hodor spune că majoritatea celor din lista de 200 de persoane erau istorici: unii (majoritatea) scriau istoria după cum dictau interesele partidului, respectiv cele ale regimului dictatorial. Povestea cu ”agenturile străine” se repetă astăzi cu ”oamenii lui Soros”. Naționalismul de doi bani reapare și este agreat de masele largi populare… nostalgice. Dl Ioan Aurel  Pop are azi un discurs nu foarte diferit de atunci… Nu pot să fiu decât de acord cu Vlad Alexandrescu (GDS) care  susține că între activitatea Securității și cea a SRI și a altor instituții este ”o continuitate perfectă. Deconspirarea Securității nu este despre ce s-a întâmplat în anii 80, e despre ce se întâmplă astăzi, când ni s-a pregătit un concentrat de ideologie naționalistă etnicisto-xenofobă, antieuropeană, prorusă, prin care noi suntem serviți pe tavă unor forțe obscure” (p. 11). La rândul său, istoricul Mihai Demetriade spune/ scrie că ”există în interiorul CNSAS un monopol al adevărului, această cultură a secretului care au făcut posibile și sancțiunea, dar și atitudinea față de caz. Cum să consideri așa ceva o scurgere de informații?” Au fost verificate dosarele celor 200 de personalități din ”lista lui Hodor”? Evident că nu, deși CNSAS ar fi trebuit să ceară dosarele de la SIE. Andreea Pora (GDS) a anunțat că ”Revista 22  a cerut verificarea a două personaje de pe această listă: dl Cornel Nistorescu și dl Ioan Aurel Pop” (p.11).

Acestea fiind scrise, conchid și sper ca Ioana Diaconescu să continue să dea publicității documente din Arhivele Securității, cu nuanța pecuniară că ne aflăm într-o dilemă financiar-morală: este oare firesc ca un cercetător într-o bibliotecă/ arhivă să transcrie documente, minim comentate și să se considere scriitor, cu toate drepturile de autor aferente? Dacă mi-ar cere cineva părerea aș zice că CNSAS ar trebui să apară cel puțin în calitate de co-autor al acestor categorii de cărți. Dar asta este deja mai puțin important decât faptul că cititorii pot vedea cum se făceau dosarele, care erau consecințele posibile, care erau limitele de represiune ale Securității și gradele de duritate cu care se acționa etc. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 517. Vineri 1 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (18)


Despre nocivitatea și maleficitatea serviciilor secrete comunisto-dictatoriale s-a scris mult. Despre urmărirea scriitorilor și a oamenilor care lucrau (în trecut) în greu definibilul domeniu al culturii, de asemenea. Evident, despre toate astea nu s-a scris atunci, ci abia după (1989), adică după instalarea democrației noastre originale, neaoșe, gorbacioviste, social democrate, neoleniniste. În schimb, despre activitatea celor mai mulți decât înainte nu se scrie, acum, nimic, deși toți ziariștii au deplina libertate să o facă. De ce oare? Poate pentru că serviciile nostre nu mai vizează cazurile de conștiință, ci îndeosebi pe cele de terorism. Asta ar însemna că România este mult mai expusă terorismului decât Germania. Sau poate cifra atât de mare de oameni plătiți din bugetul public asigură (și) bunul trai al acoperiților din justiție, armată, presă, biserici, parlament, guvern, partide politice, sindicate, ONG uri, familii, universități, spitale, primării, consilii locale, firme ale statului, firme străine care acționează pe teritoriul României, firme românești care acționează pe teritoriul României etc. etc. Atunci totul se explică și chiar se justifică. Dacă, prin absurd, decidenții de nivel macro ar hotărî să se renunțe la ”acoperiți”, atunci șomajul va crește, iar poporul o va duce mai rău. În consecință, pentru binele poporului român, numărul acoperiților din toate domeniile de activitate ar trebui să crească la un maximum care se poate apropia de cifra care reprezintă populația adultă din patria noastră. Deocamdată se cunoaște doar reducerea cu o persoană a numărului acoperiților din presă (Robert Turcescu), dar – conform legii compensației – numărul acoperiților din Parlament a crescut tot cu o persoană (la PMP).

Publicația Cotidianul din 30 mai 2016 precizează că, pe ansamblu, România zilelor noastre are de șase ori mai mulți angajați în serviciile secrete decât avea Securitatea lui Ceaușescu. https://www.cotidianul.ro/angajatii-din-serviciile-secrete-de-6-ori-mai-multi-ca-securitatea-lui-ceausescu/ ). Teoretic ar trebui să avem cel puțin de șase ori mai multe arhive. O pâine (bună) de mâncat pentru cercetătorii din deceniile ce urmează. La doi ani după această dezvăluire, Marius Chivu de la Dilema Veche reduce cifra de cca 55.000 de angajați în serviciile secrete la un maximum de 15.000. Diferența dintre cele două cifre mi se pare prea mare pentru a nu compromite veridicitatea ambelor cifre. În decembrie 1989, conform articolului din Cotidianul, toate direcțiile Securității Statului, inclusiv cele de la Interne și Armată organizate în cele 6 direcții ale Securității, aveau un total de 14.500 de angajați. Comparând această cifră cu cea avansată de Marius Chivu (vezi citatul de mai jos) pentru zilele noastre (cca. 15.000) putem conchide că, deși populația țării a scăzut, numărul supervizorilor angajați să vegheze la somnul nostru (cel de moarte, conform Imnului național) a crescut, ceea ce denotă o îngrijorare suplimentară a statului român față de riscurile interioare care-i subminează existența și opulența. (vezi un studiu comparativ la http://www.romaniacurata.ro/cat-de-mare-este-sri-fata-de-serviciile-din-alte-tari/).

Iată ce scrie Marius Chivu cu doar două luni în urmă: ”România are o duzină de servicii secrete: SRI, SIE, SPP, STS, DIPI, DGIA, probabil și altele, ceea ce înseamnă undeva între 10 – 15.000 de angajați (mai mulți decît are Germania). Bugetele primelor patru însumează peste trei miliarde de lei adică de două ori mai mult decît se cheltuiește pe cercetare și inovație, de pildă. Cu acest surplus de informații & spionaj, toți marii infractori ai patriei, aflați în curs de condamnare, fug din țară la pas. Nu doar că avem un ministru al Justiției analfabet funcțional și un prim ministru gîngav, dar avem și servicii neinformate, trîndave ori corupte, că nici nu știu ce-ar fi de preferat, dată fiind situația”. (M.C.) Dilema Veche nr. 734 din 15-21 martie 2018 p. 24. (Nota mea: de regulă ”duzină” înseamnă 12, dar dacă acum avem și sejururi (sept jours) de trei-patru zile, putem accepta că și duzina nu mai înseamnă, ca pe vremuri, 12, ci doar șase).

Am făcut această digresiune pe tema serviciilor secrete românești foste și actuale pentru a mai ridica o dată întrebarea referitoare la cât de mare este vinovăția celor care au colaborat cu Securitatea (mult, puțin) și care au fost hăituți de presă parcă ceva mai rău decât criminalii de război naziști (deocamdată despre criminalii de război ai Armatei roșii învingătoare nu vorbește/ scrie nimeni). Îmi aduc aminte despre articolele demascatoare și condamnatoare la adresa unor scriitori ca Ioan Groșan, Ioan Es Pop, Andrei Marga (inclusiv Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi și nu în ultimul rând Mona Muscă) etc. în timp ce securiștii adevărați, cu activitate bogată în regimul ceaușist au fost în dese rânduri decorați și promovați de ”noile” structuri social-democrate pregătite înainte de 89 și instalate în fruntea bucatelor țării după asasinarea dictatorilor. O lectură atentă a acestei liste (http://asapteadimensiune.ro/raportul-armaghedon-serviciile-secrete-ii.html)  poate produce o minimă explicație referitoare la marasmul moral în care se scaldă lumea românească a acestor prime trei decenii de după ieșirea din marasmul moral comunist (Pentru a vedea cum a fost și mai este infestată presa cu ”mentalități” departe de democrație vezi: http://asapteadimensiune.ro/raportul-armaghedon-media-i.html). Desigur, scrierea mincinoasă a ”istoriei” din perioada așa numitei ”revoluții” din decembrie 1989 își are originea și explicația tot în această continuitate nedorită despre care am scris în episoade anterioare ale acestui miniserial. Interesant de remarcat și faptul că lovitura de stat din decembrie (benefică în esență, malefică doar prin unele consecințe nefaste) se numește sec ”revoluția română din 89” fără vreo altă precizare conotativă. Putea fi continuată această sintagmă cu epitete ca: ”anticomunistă”, ”antisocialistă”, ”anticeaușistă”, ”antidictatorială”, ”antisecuristă” etc. Da, putea, dar cum se justifica apoi conducerea țării de către partide socialiste, de persoane securiste, de tentative de a instaura dictatura prin îngenuncherea independenței justiției și a puterii prezidențiale? Despre modus operandi al Securității (regăsibil, concret, în Arhivele Securității) se poate citi cu folos și https://gabrielcatalan.wordpress.com/2013/09/24/scurta-istorie-a-securitatii/  Aplicând acest modus operandi la cazul lui Cezar Ivănescu găsim și internarea la psihiatrie sau cel puțin consemnarea unor tratamente psihiatrice ca un mod de ”calmare” a spiritelor insurgente. În martie 1978 găsim (în cartea Ioanei Diaconescu) un document emis de unul dintre supraveghetorii (profesioniști) care îl avea în atenție pe poetul Cezar Ivănescu: ”Cezar Ivănescu, poet, este lucrat pentru Supravegherea Informativă Generală. Are tulburări nervoase, fiind și în tratament la Spitalul 9”. (p. 192).

Toate aceste adevăruri (rezultate și din arhive) sunt de natură să cristalizeze adevăratele caracteristici ale societății românești care a trecut (în 1989) de la un feudalism (medievalism) construit și întreținut cu mijloace moderne, capitaliste la un neofeudalism (medievalism târziu) construit cu mijloace postmoderne, postcapitaliste. Baronetul neofeudal bine instalat în scaunele puterii va uza de toate mijloacele pentru a-și atinge scopul suprem: perpetuarea la putere sine die.    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 513. Luni 28 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (14)


Idee pentru un posibil roman ”istoric”. Ne aflăm în anul 2222. Despre viețile (amoroase, profesionale, psiho-sociale, morale, economice etc. ale) scriitorilor români din antica societate numită ”comunistă” putem afla (cu asupra de măsură) studiind (pe internet, la liber) fie Notele informative ale scriitorilor foarte delatori despre scriitorii mai puțin delatori, fie sintezele realizate (la comandă expresă, pe tema deja amintită) de către specialiștii din noua meserie scriitoricească numită ”sintetizator”. ”Sintetizatorul scriitor” primește o comandă de genul ”Amănunte intime din viața amoroasă a poetului Cezar Ivănescu”. Comanda este acceptată doar în tandem cu Editura ”Junimea” din Iași, la fel de proaspătă și dinamică precum era în anii de tranziție spre societatea perfectă (2050-2100). Odată asigurată vânzarea pe piață, ”sintetizatorul” se apucă de muncă și cere un timp de studiu de minimum opt ani (pentru vizionarea miilor de casete audio și chiar a celor câteva zeci de filmulețe din camerele de hotel, sau chiar din dormitorul propriu al poetului). Voyeriștii vor fi oarecum dezamăgiți de sărăcia imaginilor (în comparație cu, să zicem, înregistrările SRI despre viața amoroasă a scriitorilor din anii 2030-2040), dar vor fi răsplătiți prin cunoașterea unor tehnici (aparent) uitate prin care se derulau preludiile poetice (wow!) ale urmăritului de către fosta Securitate. Ca în orice act istoric impregnat de relația binomială feminin-masculin postludiile poetului vor fi fost la fel de prozaice ca, să zicem, cele ale inginerilor hidrotehniști.

O organizație feministă de la Iași a înaintat, prin 2220, conducerii Țării o notă de protest prin care se atrage serios atenția că orele de educație sexuală din licee și universități au deviat de la evidențierea normalității prin care – toată lumea știe – nu bărbații sunt aceia care cuceresc cordurile sensibile ale femininelor, ci, dimpotrivă. Conform noilor curente științifice din economia politică a anilor 2120 – pe baza cărora se predau fundamentele bazale elementare ale economiei eficiente prin exemple pur umane în care femeia reprezintă cererea și bărbatul oferta – s-a ajuns la concluzia că eficiența economică a scriitorilor nu poate fi studiată în afara orelor de educație și practică sexuală, ci intim legat de acestea. Societatea de bunăfacere ”Nina Cassian” s-a raliat protestului oferind exemplul (ce pare încă viu) al poetei care a dat numele organizației. Vezi: http://adevarul.ro/cultura/carti/nina-cassian-1_5290efe5c7b855ff562dd85d/index.html Dacă nu ar fi existat delatori talentați, istoria dinamică a literaturii române ar fi fost grav vitregită de tablourile culturale moderne ale amorului liber în socialismul românesc imatur. ”Este binecunoscută nota de Securitate a scriitorului Ion Caraion, care informa organele statului că Marin Preda şi Nina Cassian „făceau sex într-unul din birourile Ministerului Artelor, iar pat era duşumeaua“. Concluzia organizației feministe ieșene este că, pe vremurile de mult apuse ale primelor secole ale mileniului trei, preocuparea conducerilor de partid și de stat de a lăsa posterității o infinită sursă de inspirație istorică și faptică în legătură cu iubirile dese, variate și pline de originalitate ale scriitoarelor noastre cu scriitorii noștri încă nu este apreciată la justa sa valoare. Dincolo de iubirea scriitorilor români față de patrie și partid se întindeau (chiar și pe jos) iubirile nețărmurite ale scriitoarelor cu scriitorii, fapt insuficient consemnat de istoricii literari misogini. În fața acestor insuficiențe organizația de bunăfacere ”Nina Cassian” propune înființarea ”Uniunii Scriitoarelor Române” ca un prim pas înspre sublinierea ideii că patria are nu doar scriitori, ci și scriitoare. Iată ce valoare inestimabilă avea turnătoria făcută, în 1975, de sursa ”Fălticeanu” într-o notă care îl privea și pe Cezar Ivănescu: ”Gabriela Melinescu (care pare că se va căsători cu suedezul) e tradusă și ea în Suedia dar ea  avut relații semimatrimoniale cu Nichita care e prieten cu Breban (…)” (p. 163). Concluzia romanului din 2222: în viața literară românească de la sfârșitul mileniului trecut scriitorimea națională a rezistat opresiunii securistice prin multă multă iubire.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 506. Luni 21 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (7)


Aproape că mă obsedează afirmațiile aparent metaforice ale celor care au gândit și scris despre trecutul (relativ) recent, despre modul de conviețuire a binomului intelectualitate – securitate, înainte și după 1989. Cititorii atenți vor observa că majoritatea celor invocați în descrierea Dosarului care îi vizează pe trei mari poeți români au vorbit despre CONTINUITATE. De altfel e greu de imaginat să nu fi fost așa. În ritmurile contemporane a construi rapid de la zero o instituție de intelligence este de-a dreptul o utopie. Și fiind noi în deplină libertate, fostul ”intelligence” nu doar că a fost (bine) conservat, ci a fost chiar multiplicat, politicul nostru prost temperat făcându-i primului născut după ”Revoluție” (SRI) și (mulți) frățiori (cică vreo opt). Evident, nimeni nu se mai poate plânge că nu ne aflăm în deplină securitate. Pe banii noștri: adică și (bine) păziți și cu banii luați. Sporirea permanentă a alocărilor bugetare pentru ”servicii” este un fapt deja notoriu, dar cred că s-a trecut prea ușor cu vederea povestea (caldă încă a) celor 64 (ca pătrățelele de la șah!) de Protocoale între SRI și instituții fundamentale ale statului român (justiție îndeosebi!). Prin aceste protocoale intelligence-ul românesc ținea în șah clasa politică, intelectualitatea și afacerile într-o armonie demnă de unele ”democrații” sud-americane. SRI ul a evoluat formidabil pe mănoasele plaiuri (cu boi) mioritice trecând semeț la o firească etapă superioară: de la racolarea individuală la racolarea instituțională. Asta da, eficiență! Decât să te chinui să racolezi informatori din instituții, racolezi instituțiile cu totul. Aș numi această etapă din viața statului român ”totalitarism democratic”, consecința firească a ”democrației originale” creată și promovată de tătucul bolșevic ”emanat” de ”revoluția română” (actualul președinte de onoare al PSD).

Am făcut această aparentă divagare în tema dosarului scriitorilor (securiști, nesecuriști și antisecuriști) pentru a oferi un motiv pentru care nu consider deloc întâmplătoare relativ recentele ”dezvăluiri” din arhivele Securității. De ce nu au fost ele făcute în anii 90 sau la începutul anilor 2000? Pe lângă faptul că aceste dezvăluiri sunt tardive, incomplete, selectate după criterii doar de unii cunoscute și oferite publicului naiv pe post de ”democratizare” a vieții noastre spirituale, scoaterea la iveală a mizeriei morale prin care au trecut unii scriitori este și un semnal adresat intelectualilor de azi: ”Nu umblați cu prostii, nu vă mai opuneți, avem toate pârghiile în mână! Dacă tot vă credeți așa de inteligenți faceți bine și colaborați, bani avem – nu asta e problema!”. Recunosc, cu riscul de a provoca noi iritări, mi-au trecut prin minte aceste posibile îndemnuri chiar în momentul în care poeta-cercetător Ioana Diaconescu promitea solemn în cadrul emisiunii lui Adi Cristi de la TeleM,  ”Idei pe contrasens”) că va demara cercetări pentru demonstrarea faptului că începuturile ”revoluției” române au fost la Iași (la 14 decembrie 1989). Marea revoluție de la Iași (”un fâs” – după aprecierea lui Liviu Antonesei) a demarat sub conducerea neînfricatului poet Cassian Maria Spiridon,  actualul (cel mai longeviv) redactor șef al revistei Convorbiri literare. (În paranteză fie spus, C.M.S. este cel care a participat la acel prânz ”istoric” organizat, la începutul anilor 90, de un basarabean la Chișinău fiind și eu invitat. Pe la mijlocul evenimentului, gazda a declarat că ne aflăm în fața unui moment istoric: lansarea candidaturii la președinția Republicii Moldova a iubitului nostru oaspete… da, da ați ghicit: Liviu Druguș. Despre asta am mai scris pe acest blog, așa că nu mai repet).

Am inserat aceste mici considerații pe tema continuității activității serviciilor noastre intelligente pentru a face loc opiniilor alternative, neoficiale, conform cărora Securitatea și-a schimbat doar numele. Simona Modreanu scrie un preambul de cca șapte pagini intitulat (poetic, cum altfel?) ”Pînă ce mă va opri cu pieptul o lebădă!…” (pp. 9-15) și la care mă voi referi în continuare, dar și în episodul următor. Când Simona Modreanu scrie că Cezar Ivănescu a fost ”urmărit și persecutat întreaga viață” (p. 10) asta înseamnă că are în vedere întreaga sa viață de adult, încheiată tragic în anul 2008, adică după 18 ani de la înființarea SRI ului. Partea mai delicată (pentru autoarea Ioana Diaconescu, pentru Simona Modreanu și pentru Lucian Vasiliu directorul Editurii Junimea) este că o asemenea afirmație (pe care eu înclin să o cred) trebuie documentată, argumentată, probată. Altfel, rămânem la poezie… Suspiciuni există peste tot, dar nivelul de seriozitate al unei lucrări de restituire istorică a memoriei unui mare poet român nu poate să rămână la acela al unui ziar de scandal. Astfel, un ziar din Iași a vorbit despre ”asasinarea” (morală) a poetului Cezar Ivănescu în anul de grație 2008 (https://www.bzi.ro/asasinarea-lui-cezar-ivanescu-95922 ). Dar, tot un fel de asasinat moral a fost și devoalarea de către Mircea Dinescu a faptului că Cezar Ivănescu a figurat în documentele Securității ca informator, în timp ce poetul se afișa tot mai puternic ca un anticomunist și antisecurist de marcă, dorind să se implice activ în viața publică (candidând și la președinția USR). (https://www.curentul.info/actualitate/fiica-lui-cezar-ivanescu-mircea-dinescu-mi-a-bagat-tatal-in-mormant/ ) Și pentru că tot am afirmat că SRI ul a ajuns la un fel de apogeu al său redau și opinia unui actor politic despre imixtiunea serviciilor în viața politică a țării: (http://www.gandul.info/politica/basescu-infiltrarea-sri-in-institutiile-statului-gandita-in-cerc-cu-oameni-politici-17197160?utm_source=mediafax.ro&utm_medium=referral&utm_campaign=bula). Cam acesta este climatul în care se derulează campania de dezvăluiri despre colaborările scriitorilor cu fosta nefastă instituție  numită Securitate, actualmente presupusa fastă instituție  numită SRI. Pentru că trăim într-o lume a tuturor posibilităților nu exclud nici faptul că dezvăluirile la adresa durităților Securității comuniste să fie un pretext pentru un apropos transparent la încă nereformata instituție care protejează și secretele fostei Securități dar și colaboratori importanți ai acesteia.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 502. Joi 17 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (3)


Reiau puțin afirmația lui Tudor Nedelcea (de la care am pornit în acest miniserial) despre faptul că Securitatea l-a urmărit pe Marin Sorescu până în anul 1996. Dacă adăugăm însă alte două opinii despre ce s-a întâmplat cu Securitatea sistemului dictatorial comunist după înlăturarea vechilor stăpâni de la conducere (doar clanul Ceaușescu) atunci parcă se conturează o realitate ce contravine acut afirmațiilor oficiale. Iată aceste două opinii. Prima. Ioana Diaconescu, în Convorbiri literare, martie 2018, pp. 152 – 155, scrie un articol intitulat: ”Un alt ”Dosar artă-cultură” (II). ”Reinstruirea întregii rețele informative la nivelul tuturor cenaclurilor literare din județul Iași”.

Iată opinia poetei Ioana Diaconescu despre ”dispariția” Securității în 1989: ”În cazul Iașului  … urmărirea informativ-operativă precum și măsurile de represiune față de mediul scriitoricesc au fost sporite mai cu seamă după anii 80′ . În acești ani serviciile secrete ale României Socialiste sporesc numărul rețelelor informative ”de calitate” deoarece se constată ”lipsuri în ce privește munca informativă” (p. 152)”. Prin aceasta înțeleg că măsurile sporite de represiune s-au intensificat începând cu anii 90, deși referirea se face la ”serviciile secrete ale României socialiste”. Pot presupune, ca și în cazul anterior (Tudor Nedelcea) că este vorba despre o exprimare neatentă (că, de fapt autoarea Ioana Diaconescu ar fi vrut să scrie ”în anii 80′ ”  nu ”după anii 80′ ”). Dar asta ar fi o ofensă la adresa poetei ieșene: de ce să presupun(em) că a vrut să scrie altceva decât ceea ce a scris? Mai ales că publicarea textului în revista ”Convorbiri literare” presupune trecerea textului pe sub destule perechi de ochi.

Cea de a doua opinie, este formulată de Ion Papuc, în prezentarea cărții Ioanei DiaconescuPoezia ca insurgență. Cezar Ivănescu în arhivele Securității” (Junimea, 2017) prezentare intitulată  ”Corecțiile Ioanei Diaconescu” și publicată în Convorbiri literare, aprilie 2018, p. 136-138. Iată opinia scriitorului Ion Papuc: ”Ca martor al acelui timp, convingerea mea fermă este că după revoluția din 1989 activitatea securității, a celei comuniste, a cunoscut o intensificare furibundă…..”. Mai poate fi, acum, vreo îndoială că și Tudor Nedelcea dar și Ioana Diaconescu nu au greșit în ceea ce au scris? Practic ei au afirmat că Securitatea – ca sistem nedemocratic și clar orientat antipopulație – și-a continuat existența de facto, după desființarea sa formală, până într-o perioadă pe care doar analiștii consacrați, scriitorii neîncovoiați și comentatorii onești o vor putea observa, stabili și defini cu claritate.

În ce mă privește, am scris în dese rânduri despre mine și despre nenumăratele încercări (nereușite) de racolare atât de către SRI cât și despre odiosul ”doi și-un sfert” cunoscut ca serviciul secret al lui Ion Iliescu, toate acestea fiind fapte/ scrieri de natură să confirme cele trei opinii de mai sus, doar aparent eronate/ ciudate și neverosimile. Am vaga bănuială că numărul recrutărilor făcute de SRI din rândul scriitorilor, supă decembrie 89, l-a depășit pe cel realizat, din mediul ”artă-cultură”, de instituția care până în 1989 purta alt nume. Cei care au avut cât de mici tangențe cu ”organele” înainte de 1989 au fost, cred, primele ”victime” în acest proces ”furibund”, ca să folosesc cuvintele lui Ion Papuc. Apoi au picat naivii că ”trebuie consolidată democrația”, ”apărată țara de corporațiile străine” etc., sporind masiv numărul ”prietenilor” acestei instituții. ”Victime” este, desigur un eufemism. Aceste ”victime” au conturile pline, funcții de conducere și … mereu gata la datorie! Mă abțin să calific aceste realități pentru simplul motiv că nu știm niciodată cum ar fi fost (acum) dacă ar fi fost altfel (atunci). Istoria contrafactuală nu este acceptată (și pe bună dreptate).  Deci, privirea înainte! Se pare că ideea continuității fără fisură între regimu predecembrist și cel postdecembrist este deja o constantă a presei culturale din România. Iată ce scrie cunoscutul scriitor Ștefan Cazimir în nr 20-21/ 2018, p. 4 al României literare despre o întâmplare din vara anului 1990 când epigramistul devenise parlamentar (în prealabil, profesorul Șt.C. a descris, pe parcursul unei lungi scrisori adresată CNSAS, cum a avut repetate întâlniri cu un securist care îl chestiona despre starea de spirit a mediului în care lucra). Deși era deja parlamentar (în 1990), securistul l-a contactat din nou și i-a sugerat să-l mai sune. Cum unde? La același număr. Concluzia lui Șt Cazimir: ”Am avut pe loc revelația unei continuități organice și fecunde. Numeroase exemple din istoria culturii, de forme vechi simulând conținuturi noi sau de forme noi conservând conținuturi vechi, păleau în fața faptului viu….”.

Deoarece ”doi și-un sfertul” și-a pierdut acum autonomia și are alte coordonate existențiale, dar știut fiind că metodele securistice de intimidare, șantaj, amenințare (”uz de abuz” și ”convingere prin constrângere”) au fost aplicate cu asupră de măsură după înființarea sa (câteva exemple personale: incendierea apartamentului de la Chișinău unde locuiam, încercarea de racolare în numele unor servicii străine etc.) adresez întrebarea retorică: oare care dintre forțele politice actuale va avea curajul să înscrie în programul politic electoral ”necesitatea accesului liber la dosarele poliției politice efectuate de instituția numită 0215 din perioada 1990 – … ? ”.

Mai mult, cred că implicarea serviciilor secrete în luptele politice de la noi a fost una semnificativă. Cât de semnificativă? Atât de semnificativă încât caracterul democratic al alegerilor, al guvernărilor și al apropierii noastre de civilizația europeană să apară ca evidente. Este o realizare similară celei din 1989 prin care s-a subliniat că ”organizarea (de către securitate) a fost atât de bună încât caracterul spontan, revoluționar al evenimentelor a fost evident”. Aștept cu interes rezultatul promisiunii făcute de Ioana Diaconescu (în emisiunea TV pe care am citat-o deja) aceea că va căuta să facă public adevărul despre Revoluția de la 14 decembrie de la Iași (cum am fost ”implicat” și eu în această ”revoluție” am mai scris).

Am scris aceste rânduri și mirarea că dosarul lui Cezar Ivănescu se oprește în 1987, adică în toiul pregătirilor – cu sprijin extern și cu elan intern – pentru detronarea cuplului dictatorial, adică în momentul în care TOATE serviciile (românești și străine) activau intens. Cu cine activau? Cu elitele noastre nemulțumite care trebuiau să devină elite mulțumite. Și au devenit.

Pentru că am invocat actul important în istoria României (lovitura de palat din 1989, numită eufemistic ”revoluție”) amintesc un răspuns celebru la eterna întrebare: ”Cine a tras în acel moment istoric?”.  Un răspuns care s-a dat: ”Toată lumea a tras: armata – în unii, securitatea – în alții, justiția – de timp, nomenclatura – foloase, poporul – nădejde”.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 501. Miercuri 16 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (2).


Pentru ca nu cumva să uit și să trec sub tăcere, involuntar, titlul cărții Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu (titlu foarte sugestiv) îl amintesc aici, deși voi vorbi, despre această carte în episoade ulterioare. Titlul cărții este: ”Poezia ca act de insurgență. Cezar Ivănescu în Arhivele Securității”, carte apărută în colecția ”memoria clepsidrei” la Editura Junimea din Iași, 2017. Din titlu (dar și din carte) reiese un adevăr nu prea mult diseminat: din lumea scriitorilor poeții sunt cei mai sensibili la opresiune, cei mai doritori de schimbare, de altceva, de mai bine. Deci, nu întâmplător cei invocați în acest miniserial dedicat modului cum au ”rezistat”/ ”colaborat” scriitorii cu regimul politic dictatorial comunist și cu brațul ei mușchiulos, Securitatea (înainte și după 1989), sunt majoritar și preponderent poeți. Probabil și acum tot de la (unii) poeți ar trebui să așteptăm mai multă luare de poziție/ atitudine față de mersul prea poticnit al lucrurilor de la noi.

Dar atenționez de la bun început asupra riscului care planează, mereu, asupra acestor restituiri/ albiri/ reconsiderări: subiectivismul și partizanatul nu dispar integral din aceste evaluări și reevaluări de ordin istoric. Mai mult, prin acuze diferențiate, scuze conjuncturale și reconsiderări posibil interesate asupra unor persoane se ajunge la o relativizare, la o schimbare de atitudine față de Big Brother-ul bolșevic român (Securitatea): de la o atitudine de desconsiderare publică totală față de primele nume ”mari” devoalate ca ”amici” sau chiar colaboratori ai Securității (vezi Mona Muscă, Ioan Groșan, Ioan S. Pop, Andrei Marga etc.), se ajunge, treptat-treptat, la o bagatelizare (prin supradoză) a temei și la o relaxare suspectă a atitudinilor față de turnătorii de vocație. Formula nouă este lansată de cititorul ”intoxicat” cu prea multe devoalări (inevitabil incomplete): ”lasă bre că știm; toți au/ ați turnat; nu vă mai emoționați atâta…”.

Dar lucrurile nu stau chiar așa. Mai mult, prin lecturi succesive pe această teamă se degajă imaginea unui aisberg ce navighează pe apele culturii/ societății române actuale, aisberg ce simbolizează ”vinovații principali” (în ordinea descrescândă a vizibilității) și care sunt: 1) vârful aisbergului: colaboratorii/ turnătorii (unii forțați să o facă, alții din simplă vocație și oportunism mizerabil); 2) baza vizibilă a aisbergului: securiștii (scuzați din când în când că ”ce să facă și ei; asta le era meseria”); 3) baza invizibilă a aisbergului: politrucii (adică șefii de partid comunist de varii niveluri, inteligențe, implicări și durități) – cel mai puțin invocați ca fiind vinovați de ororile cunoscute, ei fiind, actualmente, în marea lor majoritate, fie prosperi oameni de afaceri, fie deputați în Parlament sau persoane cheie în funcții de decizie (justiție, SRI etc.). Despre activitatea lor nu am citit mai nimic până acum: în schimb, colaboratorii și securiștii sunt mereu sub reflector, devin personaje principale în noua literatură. Pe măsură ce vor fi devoalate noi și noi personalități care ”au pus botul” la propaganda comunistă, cu atât se vor dilua tot mai mult reponsabilitățile celor mai vinovați de tot ce s-a întâmplat, adică cei din  nomenclatura comunistă. Nici la ora actuală nu avem o Chartă cu numele tuturor celor trecuți în acest Nomenclator de funcții al sistemului monopartidic ceaușist. (Dar nici o listă alfabetică a tuturor colaboratorilor Securității, pe perioade și nivel de angajament, nu avem încă). Oricine intra în acel nomenclator al statului totalitar bolșevic era absolvit din start de orice pedeapsă pentru orice fel de derapaje, abateri sau chiar crime (mai puțin cele care erau direcționate împotriva sistemului nomenclaturist). Închei cu regretul că Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara nu a fost acceptat de societatea românească. Îmi permit o presupunere cauzală: pentru că marea majoritate a elitei era prinsă mai mult sau mai puțin în acest păienjeniș totalitar.

Departe de a nega utilitatea discuțiilor și dezvăluirilor despre (scriitori) turnători și torționari, cele de mai sus au menirea de a invita cititorii de a nu se lăsa duși de valul interesului detectivistic asupra părții (încă) nevăzute a sistemului dictatorial comunist. Sunt de acord cu ceea ce susținea poeta-cercetător Ioana Diaconescu: nu atât numele turnătorilor sunt importante acum (oricum foarte mulți fiind ieșiți din activitate sau chiar din viață), ci înțelegerea mecanismului prin care caracatița totalitară poate sufoca/ strangula viața liberă a unei societăți. Mai mult, imperfecțiunea legii referitoare la accesul publicului la ORICE dosar pune sub semnul întrebării onestitatea și buna intenție a legiuitorului de a asigura liberul acces la documente. Dincolo de această imperfecțiune voită mai există și caracterul discriminatoriu al aprobării (de către SRI) la un dosar sau altul. De ex. pentru cartea sa despre Cezar Ivănescu, Ioana Diaconescu nu a primit informații decât până în anul 1987, și alea din ce în ce mai puține, deși după 1985 activitatea Securității s-a intensificat ca urmare a presiunilor de schimbare venite de la Moscova. Voi reveni asupra acestui aspect atunci când voi face prezentarea cărții sus-amintite. De asemenea, voi încerca să comentez și recenziile/ prezentările (asupra) acestei cărți, deja apărând puncte de vedere interesa(n)te, diverse și chiar contradictorii față mesajul cărții. Voi ”dialoga”, indirect, și cu poeta-cercetător Ioana Diaconescu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioana_Diaconescu) pe marginea interviului acordat de acesata petului-realizator TV Adi Cristi. (http://uniuneascriitorilorfilialaiasi.ro/cristi-adi-rosentzveig-adrian/) .

(va continua)

 Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 500. Marți 15 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (1).


Foarte probabil titlul (și conținutul) acestui dosar va intriga (mai mult sau mai puțin). De aceea încerc o explicație înainte de a purcede la o sintetizare a câtorva lucrări (articole, cărți) care au ca ”fir roșu” comun lupta ”intelligence”-lui comunist din România cu inteligențele creatoare (scriitori, în cazul de față). Despre nevoia (și speranța) de a avea un autentic intelligence românesc am mai scris pe acest blog. Despre inteligența scriitoricească românească, de asemenea. Ceea ce lipsea era tocmai o descriere a confruntării inteligențelor (adică a eminențelor foarte cenușii) din Securitatea dejistă și ceaușistă, pe de o parte, cu inteligențele (mai mult sau mai puțin verticale, mai mult sau mai puțin consistente, mai mult sau mai puțin permanente) din rândul scriitorilor. Subiectul acestui miniserial mi-a fost sugerat de ”Cronicar”-ul României literare, care a reprodus, recent, un text – fără a-l comenta sau a-l combate – (textul integral, mai jos) din care rezultă că Marin Sorescu (1936 – 1996) a fost urmărit de Securitate până la sfârșitul vieții sale (1996).

 

Din istoria noastră recentă ne amintim că Securitatea (Departamentul Securității Statului) a fost desființat(ă) imediat după lovitura (militară) de stat (reușită) din decembrie 1989 (vezi https://www.sri.ro/), iar SRI ul a fost înființat la 26 martie 1990. (Ideea că lovitura de stat ar fi fost una militară subliniază rolul decisiv al armatei în derularea loviturii de stat, dar eludează adevărații autori ai inițiativei: o parte a nomenclaturii comuniste (atașată de ideile gorbacioviste) condusă de Ion Iliescu și o parte a Securității ceaușiste). În acel moment, gorbaciovismul era încă la putere și influența sa (și a URSS-ului) în zona sa de influență erau chiar în creștere. Ideea așa-numitelor revoluții din est viza resetarea sistemului sovietic pe baze noi (restructurare și transparență) care să-i asigure supraviețuirea și consolidarea (odată cu presupusa încetare a Războiului Rece, după unificarea germană – făcută tot cu acordul/ acceptul Moscovei). În acest context gorbaciovist a apărut la noi SRI ul care trebuia să ajute la consolidarea cuceririlor ”revoluționare” ale maselor largi populare (care s-au hotărât brusc, în decembrie 1989 să lupte împotriva celor care au ”întinat mărețele idealuri ale socialismului și comunismului” – Ion Iliescu 1989 – vezi textul la https://mariusmioc.wordpress.com/2008/12/16/ion-iliescu-au-intinat-numele-partidului-comunist-si-memoria-celor-care-si-au-dat-viata-pentru-cauza-socialismului-in-aceasta-tara-tvr-22-decembrie-1989-video/) și la instaurarea deplină și definitivă a social-democrației leniniste cu adnotări gorbacioviste (actualmente, social democrația noastră fiind una doar populistă, iliberală și tot mai puțin democratică). Ei bine, după ce comparăm afirmația că Securitatea l-a urmărit pe Sorescu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Sorescu) până în 1996, cu informația referitoare la dispariția Securității în 1989 putem avea două concluzii posibile, ambele probabile: a) Securitatea doar și-a schimbat numele, rămânând în fond aceeași instituție de supraveghere a populației în folosul puterii, oricare ar fi aceasta (ceea ce ar explica afirmația că Sorescu ar fi fost urmări de Securitate până în 1996, ea, numita instituție, existând și astăzi); și b) Securitatea a dispărut cu adevărat, dar instituția care l-a urmărit pe Sorescu până în 1996 a fost SRI – ul; c) Sigur, ar exista și varianta că autorul afirmației (Tudor Nedelcea) a comis o impardonabilă eroare, poate scuzabilă, fiind dus cu gândul de a-l asemăna pe Sorescu cu George Orwell (https://ro.wikipedia.org/wiki/George_Orwell) care, și el, a fost urmărit de Intelligence-ul britanic (fiind bănuit de simpatii comuniste) până s-a stins din viață, în ianuarie 1950. Este ironie sau cinism în această apreciere a Cronicar-ului care nu poate scăpa cititorului atent: ”Ce bine că astăzi sinistra instituție nu mai există și că serviciile nu se mai amestecă în activitatea scriitoricească”.

Iată textul complet al lui craioveanului Tudor Nedelcea (http://icsu.ro/wp-content/uploads/2011/04/CV-Nedelcea-Tudor.pdf) și comentariul Cronicar-ului din ”România literară” nr 20-21/ 11 mai 2018, p. 28, la rubrica ”Ochiul magic”: ”În revista LUMINA (1-3/ 2018) care apare la Pancevo, Serbia…. Tudor Nedelcea semnează un text intitulat ”Marin Sorescu și securitatea” în care aflăm amănunte din dosarul de supraveghere ”Soare”, pe care Securitatea i l-a deschis poetului încă din anul 1979. Marin Sorescu, conchide Tudor Nedelcea, a fost în vizorul ecestei sinistre instituții ”până la sfârșitul vieții sale” (L.D.: adică până la 8 decembrie 1996!). Este bulversant să vedem cât de prezentă era Securitatea comunistă în viața scriitorilor și ce nefastă a fost această prezență. … Ce bine că astăzi sinistra instituție nu mai există și că serviciile secrete nu se mai amestecă în activitatea scriitoricească. Vă dați seama, în atâtea situații, de la invitarea ta târguri de carte și traduceri până la imagine favorabilă în presă și obținerea de burse, cât de inegală ar fi competiția între cineva care ar beneficia de un asemenea sprijin invizibil din partea unor forțe oculte și un scriitor care ar concura de unul singur, ajutat doar de înzestrarea sa literară?”.

Dar indiferent de ipoteza luată în calcul rămâne faptul că o revistă (cea mai importantă) a Uniunii Scriitorilor din România (România literară) susține și diseminează ideea că Securitatea mai exista încă în anul 1996, ba l-a și urmărit informativ pe ministrul Culturii în Cabinetul Văcăroiu, scriitorul Marin Sorescu. Dacă Sorescu chiar a fost filat până la sfârșitul vieții înseamnă că în raza de acțiune (filaj) a noii Securități/ SRI am intrat, involuntar, și eu – între mine și poet, la începutul anilor 90 când mergeam încă destul de des prin București, înfiripându-se un fel de prietenie (mai mult la inițiativa poetului, eu neavând nici curajul și nici căderea de a-l curta sau măcar de a-l cunoaște mai îndeaproape). La fel (adică un început de prietenie) s-a întâmplat și cu ”poetul insurgent” moldav Cezar Ivănescu (1941 – 2008) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Cezar_Iv%C4%83nescu), pe care l-am întâlnit la Chișinău, din inițiativa Leonidei Lari (1949-2011) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonida_Lari).  Așadar, fie și din motive sentimentale, fie din motive legate de înțelegerea lumii în care trăim, valul de articole, cărți și emisiuni TV dedicate memoriei celor doi (prin prisma ”colaborării” și luptei lor cu Securitatea) nu m-a lăsat indiferent. Dimpotrivă. Trebuie să precizez că axul central al ”noului” val de dezvăluiri despre scriitori români care au avut de-a face cu rigorile tristei instituții opresive (evident, la comandă politică ceaușistă) îl constituie figura poetei Ioana Diaconescu, realizator Radio România și cercetător în Arhivele Securității. Interviul acordat de Ioana Diaconescu poetului și realizatorului TV Adi Cristi este demn de urmărit tocmai prin punerea celor doi poeți (Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi) într-un tandem care avea/ are ca element comun legătura acestora cu Securitatea (mai întâi în calitate de colaboratori ”cu acte în regulă”, apoi urmăriți cu acribie de ”organe”. Emisiunea lui Adi Cristi de la Tele M Iași o puteți urmări aici:  (https://www.youtube.com/watch?v=uLN0mEYIQyg). Intenționat sau nu, Adi Cristi sugerează, provocator, că Ioana Diaconescu ar proceda, prin demersuile ei publicistice, la ”albirea” dosarelor unor scriitori care au început, la tinerețe, în calitate de colaboratori ai Securității, apoi, ca driblori cu această calitate, pentru a termina cu statutul de antisecuriști și anticomuniști consacrați. După cum se va vedea și din interviul acordat, în 1993, de Cezar Ivănescu scriitorului ieșean Cassian Maria Spiridon, în intervalul post revoluționar/ postdecembrist aprecierea lui Cezar Ivănescu față de scriitorii români și instituțiile acestora (USR, în primul rând) s-a modificat, dar… în sens și mai negativ/ depreciativ. Concluzia: regres realizat în numele progresului, sau, cu alte cuvinte, bine ar fi să nu dăm cioara din mână pe vrabia din par. Dar nu despre nostalgii ale ”bunelor” vremuri ceaușiste vroia C.I. să ne comunice, ci despre o permanență a culturii române: dezbinarea, izolarea, mergeșașaismul, oportunismul, parvenitismul etc. Opinia mea este că nemulțumirile și inechitățile din perioada ceaușistă, cuplate cu libertățile nelimitate postdecembriste au dus la ceea ce avem astăzi: o devalorizare a conceptelor și realităților numite: cultură, scriitor, ierarhie valorică, meritocrație sau responsabilitate editorială și auctorială. Adică, merge și-așa!

Așadar, fără să-mi propun, am reunit în acest episod nu mai puțin de șase poeți contemporani! Despre trei dintre ei, va fi vorba în episoadele următoare, în viziunea unor literați (inclusiv a poetei cercetător Ioana Diaconescu).

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Rusia lui Putin în viziunea lui S. Belkovski: coruptă, ineficientă, agresivă (1)


 

Pseudorecenzia cărții lui Stanislav Belkovski, ”Putin. Biografia interzisă”, Ed Corint, 2014, 380 pagini, 30 lei, traducere și note Antoaneta Olteanu, Prefață de Emil Hurezeanu (4 mai 2014). Originalul în limba rusă a apărut în anul 2013. Cartea conține și o Postfață semnată de autor și publicată inițial pe blogul autorului, Snob.ru, la 19 martie 2014. Prefața și introducerea cărții pot fi citite la adresa: http://www.libris.ro/userdocspdf/444/Putin.%20Biografia%20interzisa.pdf

 

 Motto: ”N-am luat niciodată vreo decizie, ci am fost mereu ostaticul împrejurărilorNapoleon

 

 Cine ești dumneata, domnule  Stanislav Belkovski?

 

Aparent paradoxal, în această pseudorecenzie accentul va fi pus nu atât pe ce se cunoaște despre  omul Putin (așa cum sugerează atât titlul cărții, cât și conținutul psihanalitic al acesteia), ci pe viziunea lui Belkovski asupra omului Putin în contextul unei Rusii tot mai revanșarde și doritoare de răzbunare pentru ceea ce i s-a întâmplat începând cu anii 90 ai secolului trecut. Cine este Stanislav Belkovski (SB)? (http://en.wikipedia.org/wiki/Stanislav_Belkovsky) După datele culese de pe internet, dar oferite chiar de editor și de autor în carte, acesta este informatician-programator la bază, dar convertit în analist politic și specialist în comunicare. SB are acum 43 de ani, fiind un fost angajat al Puterii prezidențiale (Kremlin), un critic meliorist al puterii putiniene, un cunoscător al mecanismelor economico-politice ruse actuale, un apropiat al oligarhilor ruși (văr cu oligarhul Boris Berezovski, care s-a sinucis anul trecut), un promotor firesc al intereselor Rusiei, dar nu ale unei Rusii imperiale – susține el – , ci ale unei Rusii naționale, europene, civilizate. Și nu în ultimul rând, un observator atent al contextelor politice mondiale. Opunerea ideii de ”stat național rus” aceleia de ”imperiu rus” este, cred eu, un artificiu lingvistico-semantic prin care Belkovski se dovedește a fi nu un critic al puterii putiniste, ci un susținător perfid și insidios/ soft al președintelui rus aflat în al 14-lea an de domnie. Precizez  aceste lucruri chiar de la început deoarece modul (destul de abil) în care este scrisă cartea, stilul critico-împăciuitoristico-laudativ poate induce în eroare un cititor doritor (doar) să afle cât mai multe ”secrete” din viața spionului Putin ajuns director al FSB (urmașul KGB) și apoi președinte-premier-președinte. Din această curiozitate s-ar putea ca el (cititorul) să rămână doar cu ideea că Putin este un bun om de afaceri, un self made man care, întâmplător!, a ajuns în politica mare și care va mai conduce Rusia până în anul 2024… (în afară de cazul în care nu se va vota ca mandatele prezidențiale să fie de 10 ani, nu de 4 cum au fost până nu de mult și nu de 6 cum sunt acuma….). Pentru o viziune alternativă, citiți cartea lui Belkovski cu ochelari adecvați!

 

După aprecierile ziariștilor de la Der Spiegel  ”Belkovski este un apropiat sau, în orice caz, un autor tolerat și încurajat de serviciile secrete ruse.” (Cf. ”Prefață. Putin reloaded” de Emil Hurezeanu (p. 8). Potopul de informații și de analize par a fi obținute și cu ajutorul unor ”colegi” de la serviciile de informații ruse, ca să nu ofer și varianta alternativă că aceste analize au fost chiar comandate de aceste servicii și apoi cosmetizate pentru a oferi lumii imaginea unui tătuc mai bun decât cred unii… Este interesant și (neîntâmplător) jocul de litere al titlului unei emisiuni proprii a autorului, intitulată ”FSB. Factor Stanislav Belkovski”, FSB fiind urmașul direct al KGB ului sovietic, așa cum SRI este la noi urmașul Securității ceaușiste. De apreciat gestul firesc și onest față de cititorul român făcut de Editura Corint prin oferirea – pe pagina cu caseta redacțională – a unui set interesant de informații despre SB. Rețin, din această prezentare și propunerea făcută, la începutul anilor 2000, de către SB în vederea ”soluționării” conflictului transnistrean: alipirea Transnistriei la Rusia și a Basarbiei la România. Privind acum retrospectiv această propunere, după consumarea episodului cu anexarea Crimeii pare plauzibilă ipoteza că SB este folosit de FSB, recte de către Kremlinul lui Putin, pe post de ”balon de încercare” sau de ”test de anduranță” a unor scenarii posibile, aparent măgulitoare și benefice României (în cazul de față), dar care au doar darul de a crea mai multe animozități sau chiar să fie acceptate ca puncte în negocierea perfidă a granițelor postbelice. Presupunând că acest scenariu ar fi fost agreat de Rusia și de România, această ”înțelegere” ar fi fost un început oficial al schimbării statu quo ului postbelic, cu implicarea și a marilor puteri în pornirea tăvălugului demolator de granițe… După 14 ani de la propunerea făcută de SB, Putin a făcut acest început demolator pe cont propriu, adică asumându-și paternitatea ideii și a modelului de urmat întru refacerea granițelor fostului imperiu sovietic, și el va fi acela care va fi mereu nominalizat drept ”cel care a început primul”… Așadar, SB – dincolo de aerul ingenuu al unui rus iubitor de patrie – vine și în carte cu propuneri la fel de șocante, dar greu realizabile (cum ar fi lichidarea Bisericii pravoslavnice ruse a patriarhatului Moscovei, separarea Bisericii ucrainene de cea rusă, solicitarea de către un număr cât mai mare de ruși să se mute în Ucraina – chipurile în semn de dezaprobare a politicii putiniene agresive la adresa acestui stat, prin părăsirea Rusiei. Cu alte cuvinte, cu cât mai mulți ruși în Ucraina, cu atât mai multe motive pentru Putin de a reface Marea Rusie, pornind de la Rusia Kieveană…).

 

Pentru că am amintit de Ucraina, chipul duplicitar al lui SB se ițește la tot pasul și în discutarea conflictului ruso-ucrainean. SB îl invocă pe americanul Zbigniew Brzezinski, consilierul președintelui Carter pe probleme de securitate națională pentru a lămuri raporturile dintre cele două state: ”Rusia împreună cu Ucraina formează un imperiu, dar Rusia fără Ucraina nu mai e nici pe departe un imperiu”. Forța economică și poziția geostrategică a Ucrainei stăteau la baza acestei reflecții destul de corecte. Dar SB vede în anexarea Crimeii (cu anexarea posibilă sau cel puțin dezirabilă  – pentru început – și a Estului Ucrainei) o dovadă a prăbușirii imperiului rus, scriind: ”Ieri (prin decretarea oficială a anexării Crimeii la Rusia – LD) am asistat cu toții la funeraliile imperiului rus. Trebuia să se termine odată și cu imperiul” (p. 372). Îți trebuie o doză mare de cinism (de tip sovietic) să afirmi acest lucru, când lucrurile stau exact pe dos: pentru autorul rândurilor de mai sus anexările NU sunt parte integrantă și esențială din definiția imperialismului, deși anexarea Crimeii este un prim pas spre renașterea imperiului și nicidecum a morții acestuia. Pentru propaganda sovietică, cucerirea și anexarea Basarabiei a fost numită ”eliberarea Basarabiei de sub jugul român”, cinism care seamănă izbitor cu descrierea unui viol drept o furtunoasă și irepresibilă declarație de iubire… Pentru mine este o mirare (repede trecută) să citesc un autor care avea la momentul căderii URSS doar 20 de ani și care a receptat și utilizat în continuare logica propagandei imperiului sovietic defunct, desigur rafinată și împănată cu trimiteri la literatura și gândirea Occidentului…  Emil Hurezeanu, delicat și diplomat, transferă asupra cărții trăsăturile de caracter care sunt, de fapt, ale autorului: ”Foarte interesantă, oricât de perfidă, este această ultimă carte despre Vladimir Vladimirovici Putin, datorată autorului rus Stanislav Belkovski” (p. 5).

 

Anexarea Crimeii la Rusia i-a prilejuit lui SB posibilitatea să ia o atitudine aparent radical dezaprobatoare față de această non-soluție la marile probleme cu care se confruntă Rusia în interior, atitudine menită, cred eu, să-i ofere un plus de credibilitate în fața Occidentului. Voi comenta soluțiile la criza din Crimeea la momentul potrivit. Faptul că Putin însuși s-a dovedit un maestru al disimulărilor și al tacticilor care să-l favorizeze mereu, nu exclud varianta ca această carte să fie un produs de export, bun (doar) pentru ochii occidentalilor care vor citi în carte despre un alt Putin, unul eminamente pozitiv per ansamblu (micile critici și ”răutăți” fiind o mască agreabilă  de intrare în sufletul cititorului – de regulă mai receptiv la critici decât la laude).  Faptul că SB subliniază că aparițiile sale la televiziunile ruse sunt interzise, pare a fi tot un instrument din arsenalul serviciilor: crearea de falși disidenți a fost, de altfel, metoda principală prin care comunismul a plecat pentru a rămâne (tot cu comuniștii la putere). Unele analize ale lui SB mi se par incomplete, contradictorii sau chiar cu concluzii forțate, fapt care m-a făcut suspicios în legătură cu declaratele intenții de a-l ”corija” sau chiar ”înlătura” pe Putin de pe drumul păgubos pe care pășește de 14 ani de aflare la putere (rocada președinte – premier fiind una care a devenit atractivă și pentru mediul politic românesc, unul extrem de asemănător cu cel din Rusia postsovietică). Dacă va mai râvni și chiar va obține și al patrulea mandat de președinte (de șase ani) atunci proaspătul președinte ales în 2012 va rotunji un sfert de secol de domnie, când va avea puțin peste 70 de ani. Exact ca președintele Ceaușescu care și-a încheiat, brusc, mandatul prezidențial la 71 de ani, după un sfert de secol de domnie  (aminteam mai sus despre multele similitudini dintre peisajul politic românesc și cel rusesc).   Stanislav Belkovski ar merita citit în paralel cu ideologul și geopolitologul Kremlinului Alexandr Dughin. Dughin este ideologul rus în favoarea construirii un imperiu rus mare, în timp ce Belkovski este pentru o națiune rusă mare. Vedeți vreo diferență? Faptul că Dughin nu este amintit deloc în carte mi se pare a fi o omisiune deliberată, tocmai pentru a nu fi nevoit să compare modelul imperial cu cel național. În schimb, ca și urmașul lui Rasputin (Dughin), SB se ocupă cu preziceri/ predicții/ proorociri/ profeții tranșante privind viitorul Rusiei. Adesea, profețiile sumbre nu sunt altceva decât factori suplimentari de amplificare și de revigorare a resurselor latente ale unei națiuni sau ale unui regim politic. O parte dintre răspunsurile (la întrebarea din titlul acestui subcapitol) oferite de internet și cele deduse de mine din lectura cărții sunt completate de Emil Hurezeanu în ”Prefață”, prefață unde, referindu-se la cartea ”Putin. Biografia interzisă” (București, 2014, originalul apărut în limba rusă în 2013), se vorbește mai mult despre autorul cărții. Ceea ce voi face și eu în cele ce urmează, încercând să fac analiză hermeneutică pe textul cărții lui SB, îndeosebi pe intențiile autorului și mai puțin pe informațiilor oferite ”en gros” de SB. Deloc întâmplător, același exercițiu hermeneutic îl face și analistul de la The Huffington Post, al cărui text (mai exact o parte a acestuia) este reprodus pe coperta a IV-a a cărții. Voi reproduce acest fragment, cu observația că nu este suficient de clar dacă întreg textul aparține comentatorului de la publicația americană: ghilimelele lipsesc, de asemenea data emiterii acestor opinii, iar partea a doua a citatului – cea cu indicarea sursei – este scrisă cu aldine. Evident, aceste rânduri aparțin unui recenzor cu nume și prenume, dar editura a preferat să ofere cititorului doar informația că textul a fost publicat în The Huffington Post. Comerțul bate corectitudinea… Iată cele două paragrafe ale textului: ”Informațiile dezvăluite sunt de natură să arunce în aer miturile și prejudecățile despre unul dintre cei mai importanți oameni ai planetei. Celebrul analist politic Stanislav Belkovski îi conturează liderului rus un portret deloc măgulitor, scandalos pe alocuri, dar mai presus de orice, veridic. Distrugând toate clișeele, el îl prezintă pe țarul actual ca fiind un om frământat de mari probleme, care a avansat în carieră fiindcă a știut întotdeauna să le fie loial stăpânilor săi. Pentru Belkovski, Putin e un om lipsit de orice interes față de ideologii și chiar față de politică și e mânat doar de dorința de a face bani pentru el și apropiații săi, pe care politologul nu se sfiește să îi numească niște cleptocrați”. Aceasta este partea fără aldine, a cărei partenitate este dubioasă, respectiv aș fi tentat să cred că aparține editurii, eventual traducătoarei Antoneta Olteanu. Orice informație din partea editurii este/ va fi binevenită. Iată și textul cu aldine sub care apare și numele publicației americane: ”Cartea dezvăluie nu neapărat tot adevărul despre Putin, cât, mai degrabă, despre sistemul creat de acesta, în care informațiile și dezinformările se contopesc pe nesimțite, până când granițele dintre adevăr și minciună se șterg cu totul. Belkovski e un demn reprezentant al poporului său profund suspicios, în mijlocul căruia abundă teoriile conspiraționiste și pentru care totul este posibil, oricât de nebunesc ar părea. Cartea lui se construiește ca un demers detectivistic, în care povestea eroului principal se țese treptat, din îmbinarea celor mai diverse piese de puzzle, de la zvonurile cele mai incredibile (sau de la absența lor), la decodarea faptelor puternicilor zilei și de la analizele freudiene la cântărirea unor coincidențe atât de bizare, încât nu pot fi decât etapele unor planuri machiavelice”. Cititorul atent poate sesiza că cele două citate sunt relativ contradictorii. Primul dă credit maxim autorului rus, celălalt îl suspectează de manipulare informațională prin apelul la Freud și Machiavelli – două personalități la rândul lor contestate și criticate de gânditorii de stânga. Spuneam că comerțul bate corectitudinea: afirmația mea este întărită de reclama scrisă cu litere roșii mari, tot pe coperta a patra: ”O carte absolut incendiară și incomodă pentru Kremlin, interzisă în Rusia”. După cum voi încerca să demonstrez pe parcursul acestei pseudorecenzii cartea lui SB este doar aparent incomodă pentru Kremlin. Concret, ea ajută la promovarea unei imagini pozitive pentru Putin în lumea occidentală. De altfel, s-a observat deja, în strategia lui Putin de revigorare a imperiului contează foarte mult ”coloanele a V-a” care pot fi formate și educate prin asemenea cărți scrise cu scop propagandistic destul de evident. Voi veni cu exemple și demonstrații, invitând cititorii acestei pseudorecenzii la dialoguri pe teme de hermeneutică și de comunicare. Recent, un analist politic a publicat în ziarul ”Adevărul” avertismentele americane legate de posibile ”cârtițe” FSB iste plasate în clasa politică românească, inclusiv în poziții înalte de decizie (vezi:  http://adevarul.ro/news/eveniment/americanii-cerut-eliminam-cartitile-moscovei-1_53a3d8d80d133766a8bd8006/index.html)

 

Prefața cărții semnată de Emil Hurezeanu (pp. 5 – 10)

 

Epitetele folosite de Emil Hurezeanu pentru caracterizarea cărții lui Stanislav Belkovski: perfidă, interesantă, utilă, binevenită, deconstructivă, demontatoare, reconstructivă, bine camuflată, un exercițiu anticonspirativ, o carte care nu-și atinge scopul propus, o carte care merită citită, o carte antiprovidențială, are un mesaj de anesteziere, este o vindere de scrisori de indulgență.

 

Emil Hurezeanu îl caracterizează pe Belkovski drept: ”eseist rus talentat, cutezător, cult, cinic” (p. 8). Subscriu. În pofida atributului de ”cutezător” EH pune sub semnul întrebării faptul dacă SB este și curajos. Fiind un ”șevronat”, SB are în spate FSB-ul,  inițialele acestui serviciu de informații rus fiind ironic identificate chiar cu el însuși (Factorul Stanislav Belkovski). (FSB este Seviciul Federal de Securitate al Rusiei).

 

Pentru Stanislav Belkovski, Putin este/ era, în viziunea lui: antiimperialist, rusofob, pașnic, ființă solitară, abuzat în copilărie de tatăl vitreg  georgian, cu o sexualitate amorfă, un conducător postmodern, fiind – ca Napoleon – ostaticul împrejurărilor, un om sincer, calm, cuminte. Cred că Belkovski putea împrumuta (din vasta literatură ”de specialitate”) și alte ”atribute” care să fie lipite pe fruntea personajului principal al cărții sale: cârmaci neînfricat, conducător înțelept, cel mai iubit dintre ruși, fiu al poporului rus, măreț vizionar, creatorul Noii și Marii Rusii – puterea mondială cea mai respectată, temută, iubită etc. din lume, pavăză împotriva imperialismului american – stadiul cel mai înalt și ultim al capitalismului monopolist de stat american, prieten sincer al marii Chine comuniste, promotor al culturii ruse pe întreaga Planetă etc. etc.

 

Dinspre Occident, Putin este văzut (de către cei care nu au citit cartea lui Belkovski și se află în întunericul necunoașterii adevărului) ca fiind: eminamente rău, agresiv, periculos, kgb ist, fost spion sovietic în RDG, coautor moral al unor crime oribile (Anna Politkovskaia, Aleksandr Litvinenko), războinic neînduplecat față de Cecenia, Don Juan indecis, șeful unei bande de briganzi compuse din oamenii serviciilor secrete și ai armatei, naționaliști, staliniști și cazaci de pe Don etc. Misiunea (primită?) asumată de SB este aceea de a anihila toate aceste epitete și a pune în locul lor explicații ale modului în care, în mod ”eronat”, Occidentul l-a perceput pe Putin într-o cheie atît de negativă. Nu ar mai fi loc decât de compasiune pentru noul țar rus…

 

Emil Hurezeanu, prefațatorul cărții, surprinde corect stilul postmodern al autorului Belkovski, dar unul mefient, din păcate, în scopul evident de pozitivare cu orice preț a eroului său: deconstruiește pentru a reconstrui, demolează pentru a ridica din nou, demontează mituri pentru a lansa altele, descompune o biografie (incertă, adesea nebuloasă) pentru a monta una mai credibilă și pe cât posibil pozitivă. Inspirat, EH numește acest stil ca fiind ”o operație de chirurgie estetică” (p. 5). Adică una de cosmetizare, de machiaj și de manipulare ordinară a opiniei publice, una de mare succes îndeosebi la marea masă a indecișilor: o fi Putin rău? O fi Putin bun? Fără o semnalare a adevăratelor intenții ale autorului acestei cărți mulți vor cădea în prozelitism sau în adularea noului Țar de la Răsărit, conform sugestiilor belkovskiene. EH îl caracterizează pe cât de concentrat pe atât de sugestiv pe SB ca fiind ”un insider chevronat al Kremlinului și al sistemelor pe orizontală ale verticalei Kremlinului” (p. 6). Voi încerca o descifrare/ explicitare a acestei caracterizări ușor ezoterice: sintagma ”insider chevronat” este una destul de confuză. DEX nu conține cuvântul ”șevronat”, dar ne spune că ”șevron” însemna (în vechime) ”epolet”. Pe ocolite, EH ne spune că SB era un funcționar superior, galonat, cu grade, cu trese chiar, deci cu responsabilități oficiale. Poate involuntar, EH a folosit ”șevronat” și ca o trimitere suprasubtilă la marea companie petrolieră americană Chevron, știut fiind că toată ascensiunea postsovietică a Rusiei miroase puternic a petrol și gaz… Nici ”insider” nu este un cuvânt cunoscut (pentru DEX cel puțin), astfel încât un necunoscător de engleză (nouă) și de română (veche) nu are cum să perceapă sensul sintagmei ”insider șevronat”. ”Insider” este o persoană din interiorul unui grup, al unei organizații. Așadar, ”insider șevronat al Kremlinului” înseamnă că SB era un om de casă, chiar un intim al puterii, respectiv al președintelui Putin și încă unul cu grade/ responsabilități mari… Dar SB este – ne spune EH – nu doar un om de casă al președintelui, ci și unul al ”sistemelor pe orizontală ale verticalei puterii Kremlinului”. Ce-o mai fi și această ”orizontală a verticalei puterii”? Aici trimiterea la limbajul cifrat al kremlinologilor amintește de limbajul codat de pe vremea războiului rece. ”Verticala puterii” înseamnă un regim politic autocrat puternic ierarhizat (pe verticală), o autocrație personală, o dictatură unipersonală, în ultimă instanță. ”Orizontala puterii” este dată de sistemul serviciilor de forță, ale celor secrete/ de intelligence în primul rând. Așadar, autorul cărții, SB, este legat – ne spune EH – cu fire nevăzute atât de serviciiile de informații, cât și de structurile puterii politice putiniene propriu-zise. Cur ar putea un asemenea autor să pretindă că este un opozant, un critic sau un ”neutru” în relație cu puterea de la Moscova? Faptul că ediția rusă a cărții a apărut în Germania și că atât autorul cât și cartea nu sunt acceptate în mass media rusă nu înseamnă deloc că SB este un dușman al lui Putin. Dimpotrivă! După potopul de ”critici” laudative rezultă clar că EH a perceput corect poziția autorului rus: acesta este un simplu manipulator și adulator al puterii putiniene! Emoționat el însuși de un asemenea adevăr, EH se pierde cu firea și scrie că ”traducerea sa (a cărții – LD)  în limba română, la mijlocul anului 2014” ceea ce produce o mare mirare: este sfârșitul lunii aprilie/ începutul lui mai – mijlocul anului? (Eroarea ar fi trebuit corectată de redactorul de carte Alina Sârbu). Oricum, realitățile din Ucraina și noile informații de pe ”frontul de est” arată clar că poveștile edulcorate despre Putin cel bun, sfios, democrat ș.a.m.d. nu mai pot fi crezute nici măcar de copii. Pentru a fi credibil, SB îl acuză pe Putin de corupție (ar putea cineva să-l contrazică?), iar despre ”tumultuoasa” viață sexuală a președintelui ne spune că toate astea sunt povești lansate de însuși Putin… Așadar, Belkovski din Țara Poveștilor de adormit copiii (mai mici sau mai mari) nu mai are cum să devină credibil, iar portretul ”marelui conducător democrat rus” – nesătul de noi și noi mandate de președinte-țar – rămâne unul perfect conform percepției occidentale. În textul acestei pseudorecenzii voi încerca să produc demitizarea demitizării belkovskiene, chiar dacă rezultatul este deja unul cunoscut. Dar, din dorința de a deveni cât mai credibil, Belkovski aruncă noiane de informații, unele dintre acestea utile în înțelegerea realităților din statul asiatic rus. Printre acestea, povestea cecenă (amplu expusă de SB) este chiar de ajutor în înțelegerea rostului armatelor cecene în invadarea Ucrainei.

 

În ultimă instanță cartea (inclusiv Postfața), Prefața și această pseudorecenzie nu sunt altceva decât un șir de hermeneutici aplicate: Belkovski despre Putin, Hurezeanu despre Belkovski și Putin, eu despre Belkovski , Hurezeanu și… Putin. Concluzia lui Emil Hurezeanu este cât se poate de clară: Belkovski vrea să-și păcălească cititorii și să le adoarmă orice vigilență referitoare la renașterea ideologiei fascistoido-bolșevico-naționalisto-imperialiste putiniene, șoptindu-le tainic: ”fiți liniștiți, trăim în cea mai bună dintre lumi, și pentru că la Kremlin domnește Vladimir Putin” (p. 9).  Ca să aduc o undă de lumină concretă în developarea personajului de la Kremlin amintesc doar că la 4 martie 2014 Putin a declarat că nu intenționează să anexeze Crimeea, iar la 11 martie deja Crimeea era desprinsă de Ucraina și Putin se pregătea să o includă în Noua Rusie imperială. Iar în momentul în care Putin a consfințit anexarea, el a promis solemn că Rusia nu intenționează să anexeze și alte teritorii din Ucraina. După care a început susținerea separatiștilor/ secesioniștilor proruși din Estul Ucrainei.  QED.

 

Derularea evenimentelor (din Ucraina) nu doar că l-a contrazis pe Belkovski, autorul unei biografii retușate, cosmetizate și înnobilate de aura unui viitor țar al unui și mai mare Imperiu (național) rus, dar au darul de a deschide ochii mari celor din clasa politică românească care sunt – necondiționat, dar, probabil, nu și dezinteresat – pentru o apropiere a României de Rusia sub pretexte ca: Rusia este aproape, America este departe; Ucraina este dușmanul României pentru că ”asuprește” minoritatea românească din Bucovina etc. Presupun că din lașitate, din oportunism sau pur și simplu din sfântă ignoranță politică aud/ citesc opinii care susțin că o alianță cu Rusia este mai favorabilă decât alianța noastră cu America. Dacă chiar îi bagi în seamă și îi întrebi ”pe ce te bazezi, mon cher?” vin cu argumente de genul ”marea cultură rusă”, ”teatrul rus”, ”literatura rusă” , ”baletul rus” etc, ca și cum cineva le-ar fi negat sau ca și cum anexarea Crimeii s-a făcut în numele ”marii culturi ruse”!

 

 

O caracterizare generală a cărții lui Stanislav Belkovski

 

Cartea lui Belkovski este un caz clasic de intoxicare a publicului cu mesaje care nu corespund (decât parțial) adevărului printr-o manipularea de marketing care îi va costa, în final, atât pe autorul Belkovski, cât și pe personajul Putin. În schimb Editura Corint a dat o lovitură de casă/ de încasări la o recentă expoziție de carte de la București. Editura a preferat un titlu (foarte) comercial (”Putin. Biografia secretă” în locul titlului original (”Putin. Omul care nu a existat”). Apropos de schimbarea titlului: Belkovski însuși explică de ce a ales acel titlu în limba rusă (explicație care rămâne agățată în aer, dată fiind renunțarea de către editură la titlul original). Pe scurt, titlul ales de Belkovski este o calchiere după filmul american ”Omul care nu a fost” (”The Man Who Wasn’t There”), ceea ce arată că biografia liderului rus este adresată în mod expres publicului occidental. Cheia alegerii acestui titlu este explicată de Belkovski astfel: ”Eroului…. i s-au iertat crimele și păcatele reale, dar a fost condamnat pentru o crimă pe care nici vorbă s-o fi comus. Ceva asemănător încearcă opinia publică mondială să facă și cu Putin” (p. 17). Despre crimele pe care nu le-ar fi făcut Putin autorul vorbește succint în Introducere și, mai pe larg, în cuprinsul cărții.

 

Parcă dorind să răspundă la o asemenea posibilă acuzație de manipulare informațională cu scop de anihilare a unor precauții față de riscurile deja sesizate de analiști în privința agresivității și durității noului ”mesia” rus, autorul Belkovski scrie: ”Mulți cred că toate acestea sunt simple elemente ale unei campanii de imagine, dar nu e deloc vorba de PR, ci de o reflectare cât se poate de reală a ideii lui Putin conform căreia ”animalele sunt mai bune decât oamenii”, astfel încât, de dragul animalelor, oamenii pot fi lăsați pe locul doi, pot fi făcuți să mai aștepte” (p. 57).  Sigur, comparația oameni – animale a fost făcută în contextul interesului accentual acordat de Putin animalelor (are doi câini de apartament) și (oarecum) naturii: Putin iubește natura, dar și vânatul și pescuitul, adică preferă natura sălbatecă oamenilor educați. Dar despre psihanaliza opțiunilor și acțiunilor președintelui perpetuu Putin (ppP) mai pe larg în capitolele dedicate special acestora, și cărora autorul le dedică capitole separate, cu informație nerelevantă direct pentru biografia lui Putin, dar relevantă pentru demersul manipulator al autorului.

 

Introducere (pp 11-22)

 

Cititorul acestor rânduri – în cazul în care nu a reușit să cumpere și să citească cartea lui Belkovski – are  privilegiul de a lectura atât Prefața lui Emil Hurezeanu cât și Introducerea într-un pdf lansat pe internet de editură, ca promo:

http://www.libris.ro/userdocspdf/444/Putin.%20Biografia%20interzisa.pdf Aceasta mă scutește de a copia mai pe larg unele citate, cititorul având posibilitatea să le regăsească rapid în cele 10 pagini de Introducere ale lui Stanislav Belkovski. Chiar din prima pagină a Introducerii intenția falsificatoare a autorului apare evidentă, el clamând imparțialitatea și ”obiectivitatea” în scrierea acestei biografii a președintelui Putin referindu-se la alte biografii ca fiind ”create de către niște autori părtinitori, cu o angajare politică binecunoscută”  (p. 11). Mereu apare sublinierea că președintele Putin a fost ales în mod democratic, că el respectă decizia electoratului.

 

Rostul acestei Introduceri este de a sintetiza demersul de-re-mistificator al autorului oferind cititorului două tablouri ale lui Putin: unul făcut de detractorii săi interni și externi, și celălat făcut cu ”obiectivitate” și simț de răspundere de SB. Voi sintetiza cele două categorii de ”Putini”:

a)      PUTIN cel care nu a fost (idee care a dat și titlul cărții în limba rusă):

–          nu a fost nici spion, nici kgb ist (deși el a fos trimis în Germania ”democrată” ca ofițer sub acoperire de către KGB). Chipurile ca argument întru susținerea acestei demontări autorul ne spune că ”Istoria politică a lui Putin începe cu Anatoli Sobceak” (p. 12). Tipic mincinosului patentat: încercând să prezinți un adevăr ca pe o minciună vii cu un ”adevăr – adevărat”, deși cele două adevăruri n-au nicio legătură unul cu altul. Este și motivul pentru care recomand această carte ca material didactic la Facultățile sau la cursurile de comunicare ca un exemplu tipic de comunicare manipulatorie, mincinoasă, perfidă, ipocrită, perversă.

–          Nu a construit niciodată acea legendară ”verticală a puterii” (p. 13).  El este creatorul unei structuri de putere ”în rețea”. Iar Putin, întâmplător, este șeful Rețelei.

–          Nu a fost niciodată un imperialist și nici în prezent nu este așa ceva.  (despre anexarea imperialistă a Crimeii autorul amintește abia pe blogul personal, unde critică chipurile acest gest propunând, ca o măsură de protest anti-Putin, ca un număr cât mai mare de ruși să ceară cetățenie ucraineană și să se mute în Ucraina…. Ipocrizie la cub!

–          Putin nu a început niciodată  un război în Cecenia. (În carte se probează că Putin a declanșat războaie oridecâte ori dorea să-i crească ratingul…)

–          Putin nu este criminal și nu a ordonat uciderea Annei Politkovskaia și a lui Alexandr Litvinenko (în carte se descriu cele două cazuri și se conchide, brusc, că Putin nu avea cum să fie autorul moral al acestor crime). Și culmea cinismului belokovskian: dacă a trebuit să comande omorârea unor oameni, atunci Putin a făcut-o ”cu ochii strâns închiși”. Nu exclud posibilitatea ca și Hitler să fi închis și el ochii (foarte strâns) la deciziile de a arde sute de mii de oameni…

–          ”Putin nu este nici macho și nici cine știe ce amant eroic” (p. 15) . Toate poveștile amoroase sunt cacealmale inventate de Putin însuși…. (ca să se vorbească despre el, iar FSB iștii să deceleze mai ușor cine-i pentru și cine-i împotriva președintelui care adoră cacealmalele).

–          Putin nu este un reformator radical (el adoră stabilitatea. Un ideal de stabilitatea ar fi Uniunea Sovietică postbelică….). Desființarea Academiei Ruse de Științe este o mică excepție… (În treacăt fie spus, Academiile ar trebui desființate peste tot în lume. Ele sunt o formă de feudalism și de imperialism disciplinar, dar și de stagnare oficializată în cunoaștere, desigur în numele ”științei”);

–          Putin nu trebuie judecat la Haga sau la alte tribunale internaționale (de tip Nurenberg), El merită cel mult compasiune…

–          Putin nu a venit la putere cu ajutorul unei conspirații kgb iste.  Argumentul suprem adus în favoare acestei teze este unul… mirobolant, de o ”științificitate” strigătoare la cer: ”în istorie se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple” (autorul, cu ”modestie”, denumește această bazaconie banală ”legea Belkovski”…). Fatalismul belkovskian este, desigur, unul favorabil perpetuării sine die a puterii președintelui perpetuu Putin. Rusia fiind pe o pantă descendentă a istoriei, de unde rezultă că doar un mare conducător mesianic – cum este Putin – ar putea să-i stopeze declinul și să transforme Rusia în puterea nr 1 a lumii….

–          Rusia lui Putin este țara corupției totale (p. 20), dar acesta este prețul pe care țara îl plătește pentru erorile conducătorilor anteriori (acesta ar fi încă un argument că Putin nu ar trebui judecat pentru curupția endemică din societatea rusă). Antiimperialistul Putin a salvat imperiul rus de la pieire, cu prețul distrugerii țării… (paradoxul îi aparține lui Belkovski).

b)      PUTIN cel (care este cu) adevărat:

–          este urmașul adevărat al lui Boris Elțin

(http://ro.wikipedia.org/wiki/Boris_El%C8%9Bin)

–          Putin este antisovietic (a fi sovietic, înseamnă a fi leninist; or ultimul leninist a fos Gorbaciov);

–          Putin este rusofob/ antirus! (haida – de!, asta chiar că e ultragroasă…). Ca și la români, autodetestarea funcționează, iar modelul german este idealul de urmat. Dar asta nu înseamnă că românii care critică românii sunt românofobi… (poate doar în mintea celor care îl critică pe Patapievici și îl consideră antiromân pentru afirmațiile sale din cartea ”Politice”). Deci, nici Putin nu are cum să fie rusofob pentru că le reproșează rușilor că sunt prea visători…

–          Putin este un businessman și un prieten al business ului (da, dar unul profund corupt și care a tolerat corupția, mai puțin la adversarii săi politici – pe care i-a acuzat de corupție). Oligarhii lui Elțin (”Familia”) au prosperat continuu în mandatele putiniene. Or acești, oligarhi, în frunte cu Elțin nu erau alții decât nomenclaturiștii sovietici (Elțin a fost secretarul Comitetului Orășenesc al PCUS, filiala Moscova, adică primarul comunist/ nomenclaturist al Moscovei). Să nu uităm că Putin a fost desemnat președinte interimar al Rusiei de către Elțin însuși, până la alegerile din martie 2000.

–          Putin este un idealist (adică are idealuri mărețe cum ar fi Rusia Mare, cât mai mare…)

–          Putin este un simplu Străjer (al stabilității, se-nțelege…); deci este un conservator autentic și nu un revoluționar/ războinic etc….

–          Putin este lipsit de tatăl său natural (a avut tată vitreg) și de un fiu natural (are două fete); în consecință relațiile și deciziile sale sunt pternic influențate de aceste ”contexte”

–          Niciodată pe tronul rus nu a mai stat vreodată un om mai potrivit și mai favorabil Europei decât Putin(p. 17). Drept pentru care Putin a înființat Uniunea Euroasiatică – o contrapondere la Uniunea Europeană și NATO...

–          Putin cel adevărat nu iubește puterea: el o iubește doar pe mama sa, Rusia… Drept pentru care se pregătește de pe acum pentru cel de-al cincilea mandat prezidențial… După care va deveni, probabil, pentru alți 6 ani prim ministru și încă pentru două mandate președinte… Adică… mai vorbim peste 30 după ce Putin se va retrage la pensie la 93 de ani, delegând la tron tot o persoană care nu iubește puterea, ci doar pe mama Rusia (probabil pe unul dintre gineri, evident nu pe cel olandez…).

 

 

Cele 22 de capitole ale cărții – o dezvoltare a ideilor de mai sus – vor fi prezentate în episodul următor. Chiar dacă pare redundantă recomandarea: cartea merită citită atât ca exercițiu de manipulare în comunicare, cât și ca o sursă de informații de primă mână în cunoașterea unor laturi mai puțin vizibile ale societrății ruse. În dorința de a înnobila noul Țar cu calități și merite nemaipomenite eseistul rus aduce multe informații în actualitate, unele îndoielnice, dar care merită verificate și, eventual, demontate. Nu în ultimul rând perfidia  autorului atinge paroxismul când aduce argumente că cel mai credibil și meritoriu opozant al lui Putin este Alexandr Navalnâi (vezi și clipul electoral de cca 30 min în care Navalnâi demască erorile și crimele lui Putin: http://capitalismpepaine.com/2014/06/18/adevaratul-putin-dusmanul-romaniei-si-al-tuturor-vecinilor-sai/). Clipul electoral îl aduce pe acest tânăr de viitor în prim plan, dar și în atenția regimului Putin. Surse din România au făcut public clipul cu câteva zile în urmă. Ieri, posturile de radio românești aduceau la cunoștință faptul că locuința lui Navalnâi a fost percheziționată, desigur cu intenția de a-l pune sub acuzare pe unul dintre cei mai redutabili și credibili oponenți ai lui Putin.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș,                         Miroslava – Iași,                              21 iunie 2014

 

www.facebook.com/liviu.drugus        www.liviudrugus.wordpress.com

 

 ANEXE

 

Webografie și ”materiale”  audiovideo

 

http://capitalismpepaine.com/2014/06/18/adevaratul-putin-dusmanul-romaniei-si-al-tuturor-vecinilor-sai/ Clip electoral antiPUTIN martie 2012

http://adevarul.ro/international/rusia/ideologii-spatele-propagandei-kremlinului-1_53970f090d133766a87523b7/index.html Despre PUTIN și ideologia Rusiei în expansioinismul recent

http://adevarul.ro/international/europa/trei-clisee-despre-rusia-europa-ucraina-mai-ganditi-va-1_539979ce0d133766a8834071/index.html Putin și demitizarea acțiunilor sale recente

http://www.dsalert.co.in/files/dsa-issues/June_2014_Issue.pdf Revista indiană de intelligence

http://adevarul.ro/cultura/arte/cu-dan-perjovschi-despre-putinsi-ecologie-i-1_53971d940d133766a8757706/index.html Dan Perjovschi despre Putin

http://adevarul.ro/international/rusia/colonelul-vladimir-vladimirovici-putinalesul-alesilor-4-1_5396b9630d133766a872e467/index.html Colonelul Putin – alesul aleșilor Partea patra

http://adevarul.ro/international/rusia/colonelul-vladimir-vladimirovici-putinalesul-alesilor-5-1_53a155c30d133766a8ae13f0/index.html Colonelul Putin alesul aleșilor Partea a V-a

http://capitalismpepaine.com/2014/06/10/uniunea-musulmana-jumatate-de-planeta/ Putin singurul care se opune musulmanizării Planetei?

http://www.stratfor.com/weekly/borderlands-view-beyond-ukraine Rusia Ucraina Analiza Stratfor

http://adevarul.ro/international/rusia/tanara-generatie-rusia-doreste-refacerea-gloriei-uniunii-sovietice-1_539977380d133766a88330e3/index.html Tineri ruși doresc noua URSS glorioasă

http://adevarul.ro/international/europa/ministrul-german-apararii-putin-stie-nato-apara-tarile-europa-est-nu-atinge-suveranitatea-integritatea-acestor-state-1_5398ee040d133766a8806897/index.html

http://adevarul.ro/international/rusia/aleksandr-dughin-unexercitiu-intelegere-1_539c00cf0d133766a8913ec6/index.html  Alexandr Dughin Un exercițiu de înțelegere

http://adevarul.ro/international/europa/liderul-belarus-semnat-disolutia-uniunii-sovietice-avertizeaza-procesul-refacere-urss-inceput-1_539d7dae0d133766a898a3b6/index.html Procesul de refacere al URSS a început (15 iunie 2014, în Adevărul)

http://adevarul.ro/international/europa/razboiul-ruso-ucrainean-risca-ajunga–kiev-1_539dbe210d133766a89a1411/index.html Adevărul 15 iunie 2014

http://adevarul.ro/international/europa/europarusia-baniperspectiveamenintarea-fortasantaj-energetic-1_539fe5b30d133766a8a53be3/index.html Cristian Unteanu Adevărul din 17 iunie 2014

http://www.revista22.ro/moscova-de539ine-ini539iativa-n-noua-confruntare-estvest-43670.html Lăzescu: Rusia are

inițiativa în relația est vest, in Dilema:

http://www.ziare.com/vladimir-putin/rusia/vladimir-tismaneanu-despre-mexicanizarea-romaniei-si-putin-in-cabinetul-lui-putin-bantuie-fantoma-lui-eltin-interviu-1306291?utm_source=Newsletter__Ultimele_24h&utm_medium=yahoo.com&utm_campaign=newsletter_157424 Tismaneanu despre partidul corporație și mexicanizarea României

http://civitaspolitics.org/2014/06/18/edward-lucas-pericolul-unei-provocari-oportuniste-impotriva-teritoriului-nato-este-din-ce-in-ce-mai-mare/ Rusia Nato și Polonia-Estonia. România are guvern slab. Putin va încerca rezistența NATO

http://2blackjack1.wordpress.com/2014/06/18/romania-in-linia-intai-a-conflictului-deschis-de-moscova-impotriva-vestului-revine-rusia-la-gurile-dunarii/ România în linia întâi a conflictului Rusia Nato

http://www.paginadepolitica.ro/rt-cel-mai-avansat-submarin-nuclear-al-rusilor-se-alatura-flotei-lui-putin/ Submarin nuclear perfecționat în flota rusă

http://deveghepatriei.wordpress.com/2014/06/19/universitatea-din-moscova-profesorul-alexandr-dughin-etnosociologia-noua-europa/ Film de o oră O conferință a lui Al Dughin la Univ de stat din Moscova

http://adevarul.ro/international/rusia/rusia-inca-pas-inapoi-urss-numarul-detinutilor-criterii-politice-s-a-dublat-ultimele-luni-1_53a2f1010d133766a8b89fe0/index.html Deținuții politici ai lui Putin

http://www.informationweek.com/government/big-data-analytics/crowdsourcing-the-future-of-consulting/a/d-id/1278614?piddl_msgid=223949#msg_223949 Wickistrat a prezis anexarea Crimeii în timp ce serviciile oficiale negau acest lucru. Crowdsourcing este viitorul în analiza predictivă!

http://deveghepatriei.wordpress.com/2014/06/20/rusofobia-ca-ignoranta-suficienta/ Rusofobia ca ignoranță suficientă. Ortodoxia în slujba panslavismului moscovit (preluat de pe site ul PSD ist Gândește.org: http://gandeste.org/general/rusofobia-ca-ignoranta-suficienta/42316

Belkovski solicită cetățenia statului Ucraina

http://www.snob.ru/profile/25718/blog/73864  Varianta engleză a textului preluat de pe Snob.ru și publicat în carte pe post de Postfață.

Alte articole (critice la adresa raptului față de teritoriul statului ucrainean Crimeea) ale unor oameni politici ruși,  http://www.snob.ru/selected/entry/73862

Sub semnul analizei: de la Securitate înspre Intelligence, via SRI (7)


 

Motto 1: Invita Dl Maior mediul academic sa cerceteze domeniul serviciilor secrete, dar cred ca invitatia este doar una formala, pentru ca in practica nimeni nu are acces la informatii si documente, daca nu este parte integranta a SRI-ului. Sigur ca putem discuta despre „obiectivitatea’ si scopul unor asemenea lucrari. A fi angajat in cadrul SRI si a scrie despre SRI mi se pare ca seamana cu situatia in care ai fi Hitler si ai scrie despre nazism, a fi Ponta si ai scrie despre guvernarea Ponta, ai fi ministrul sanatatii si ai scrie despre reforma in sanatate etc. Din astfel de scrieri putem obtine, cred, cel mult o viziune oficiala, subiectiva asupra problemelor discutate”.                                                                                                                                                                  

Elena Dragomir, istoric, 8 septembrie 2013

 Motto 2 :  In topul universităților sunt exclusiv universități în care cercetarea este foarte puternică, în care cunoașterea se produce, nu numai se transmite. La noi acest reflex de a produce cunoaștere s-a pierdut de multa vreme

Dragoș Ciuparu, august 2013

Motto 3:După un lung travaliu, care a însemnat și perioada sa de analiză, știința parcurge acum, sub ochii noștri, trecerea la o viziune de sinteză”.

Pierre de Latil, Franța, 1956

 

Ionel Nițu, Analiza de intelligence. O abordare din perspectiva teoriilor schimbării, Editura Rao, 2012 (pe baza tezei de doctorat susținută în vara anului 2012), 283 pagini, cu o prefață de George Cristian Maior. (Nota LD: redactarea, tehnoredactarea și corectura sunt asumate implicit deopotrivă de către editura Rao și autorul cărții. Din motive de creștere a profitului cam toate editurile din România nu mai angajează tehnoredactor, redactor de carte, corector  – toate aceste activități fiind trecute tacit în sarcina și responsabilitatea autorului, dar riscul asumat este al editurii. Multele observații de natură tehnoredacțională și redacțională vor, scădea punctajul final acordat cărții și editurii. Vorba românului: ieftin dai, ieftin porți. Sau: tai din poale și cârpești în coate…)

 

Vezi coperta cărții la:  http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2012/12/Analiza-de-Intelligence-de-Ionel-Nitu-Editura-RAO.jpg

Pentru o mai bună punere în temă a cititorului cu problematica analizei de intelligence, așa cum face trimitere și autorul cărții, este benefică lectura materialului de la adresa: http://www.animv.ro/files/Ghidul-Analistului–RO-.pdf Ghidul analistului de intelligence

Vezi partea întâia a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/14/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-1/

Vezi partea a doua a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/23/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-2/

Vezi partea a treia a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/01/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-3/

Vezi partea a patra a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/03/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-4/

Vezi partea a cincea a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/13/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-5/

Vezi partea a șasea a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/22/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-6/

Câteva cuvinte despre autor: Ionel Niţu (41 de ani) a fost şef al departamentului central de analiză al SRI în perioada 2009-2012.  În prezent este director executiv la Intergraph Computer Services din Bucureşti şi preşedinte al Asociaţiei Specialiştilor în Informaţii pentru Afaceri.
A absolvit Academia Naţională de Informaţii “Mihai Viteazul” (ANIMV), mai multe cursuri post-universitare şi masterate, este lector universitar şi deţine un doctorat în ştiinţe militare şi informaţii. (Conform publicației Bursa). Alte informații pot fi obținute de la adresele de mai jos:

https://www.facebook.com/ionel.nitu.10                    http://www.oranoua.ro/tag/ionel-nitu/

http://www.oranoua.ro/ionel-nitu-avem-nevoie-de-elite-cu-viziune-in-ce-masura-analistii-vor-fi-parte-a-constructiei-viitoarelor-elite-din-romania-ramane-de-vazut/ (Interviu publicat in ziarul Bursa). Autorului i se poate scrie pe adresele de la SRI: ionelnitu@sri.ro sau la relatii@sri.ro

Capitolul 2 Schimbarea în intelligence

Referitor la lucrările care abordează schimbarea în serviciile de informații din România, autorul cărții ”Analiza de intelligence” precizează că acestea sunt ”destul de puține (predomină cele care abordează activitatea de intelligence din perspectivă istorică” (p. 50). Din păcate, nu se face nicio trimitere la vreuna. În schimb, autorul declară că a fost mai interesat de lucrările care au studiat schimbarea acestor servicii în contexte politico-sociale românești: Radu Timofte (2004) și George Cristian Maior (2012).  Consider că măcar un număr de idei/ principii/ propuneri sau concluzii ale acestor doi autori ar fi fost necesar să fie menționate în carte.

Primul aspect avut în vedere este cel instituțional-organizațional, dar privit prin ochii unor specialiști străini: Rosabeth Moss Kanter (2006), Kurt Lewin (1935), Harrison & Shirom (1999), Cameron & Quinn (2005), Cummings & Woley (1993), Tom Peters (2004), Nadler & Tushman (1989).

Referitor la schimbarea instituțională din cadrul SRI autorul alocă mai puțin de jumătate de pagină, totul fiind sintetizat în următoarea caracterizare: ”În ceea ce privește SRI, schimbările operate (și cele aflate în curs de implementare) au fost mai degrabă incrementale (în absența unei reforme a cadrului normativ), proactive (s-a încercat schimbarea în funcție de evoluțiile previzibile ale mediului de securitate), planificate și neparticipative” (p. 58). ”În cadrul SRI, procesul de schimbare a debutat printr-o strategie sus-jos, ulterior fiind stimulat dialogul la nivelul unor echipe ale schimbării în care au fost reprezentate toate INT-urile și palierele manageriale. Acestea au produs modificări și îmbunătățiri ale procesului de schimbare (fiind asimilabile strategiei jos-sus), iar multe din propunerile de realizare a schimbării au fost experimentate prin proiecte-pilot și, abia ulterior ajustării și validării rezultatelor, au fost extinse la nivel instituțional” (p. 58-59). Nu cred că un cititor care ar fi fost chiar interesat să afle în ce a constat schimbarea din cadrul SRI poate să se declare mulțumit cu ce a aflat din aceste descrieri extrem de generale. Sub acest aspect, marcarea tranziției dinspre Securitate înspre Intelligence nu este făcută deloc. Mai mult chiar, stilul eliptic, generalist și fără nicio exemplificare concretă cu referire la obiectivele, modalitățile concrete, rezultatele obținute și evaluarea acestora face o trimitere mai mult înspre cultura secretului și a limbajului de lemn – specifice culturii organizaționale anterioare.

Un subcapitol special este alocat de autor Managementului schimbării (pp. 59-67). Presupun că nu numai eu așteptam de la acest subcapitol o aplicație practică, un studiu de caz prin care să se probeze afirmația că autorul s-a preocupat îndeosebi de ”modalitățile de coordonare a schimbării” (p. 59). Aș fi dorit și aici o delimitare conceptuală, mai exact o definiție (dintre sutele care circulă în literatură) a managementului în general și a managementului schimbării în special. Nu există așa ceva, ci se recurge, din nou, la citarea unor surse din literatura străină: John Kotter & Holger Rathgeber (2008), Peter Drucker (1993), Carnall C.A. (!990).  Ca o contribuție proprie autorul vine cu descrierea coordonării procesului de schimbare din cadrul SRI, pe nu mai mult de … șase rânduri: ”În ceea ce privește schimbarea SRI, procesul a debutat cu o amplă diagnoză organizațională care a identificat problemele-cheie care trebuiau soluționate. În fundamentarea proceselor de schimbare – care au vizat reorganizări și schimbări de personal – s-au realizat sociograme, iar problemele cheie ale schimbării au fost dezbătute în task-force-uri” (p. 62). După lectura acestor rânduri cititorul este pe deplin edificat cu privire la rezultatele diagnozei cu privire la starea de fapt din SRI, la ce aspecte-cheie au fost vizate în procesul schimbării și care au fost rezultatele dezbaterilor din task force – uri. Nici măcar perioada în care se presupune că au avut loc aceste evenimente majore din viața instituției nu este dezvăluită publicului cititor, fapt care vorbește de la sine despre o ne-schimbare în SRI. Subcapitolul se încheie cu (inevitabilele?) trimiteri la ce cred unii și alții despre managementul schimbării în general, fără a afla ce anume s-a schimbat și cum anume s-a efectuat acea schimbare.

Un alt subcapitol care ar putea veni cu un plus de concretețe este despre ”Necesitatea și implicațiile schimbării în intelligence” (pp. 67-77).  Aici aspectele sunt mai direct legate de mediul de intelligence, cu trimiteri, din nou, la literatura americană și la contextul mondial nou de după 2001, dar și la doi autori români: Ionel Nițu (2010) și George Cristian Maior  (2010). Desigur, factorii care au determinat necesitatea schimbării în SRI sunt trecuți sub tăcere, problema cauzalității schimbării fiind tratată la nivelul realităților mondiale, nicidecum a celor naționale în contextul celor mondiale. Cât despre consecințele acestor factori asupra sistemelor de securitate, acestea sunt tot din categoria celor globale, cu un mic exemplu referitor la România: ”Aici se cuvine să trag un semnal de alarmă: astfel …niciuna dintre agențiile de intelligence din țara noastră nefiind dispusă să facă pași în direcția asigurării unei compatibilități procedurale” (p. 76).

Înainte de a ajunge la concluzii, se mai alocă opt pagini de carte abordărilor cu privire la modalitățile de realizare a schimbării în intelligence, cu trimiteri la literatura americană, cu trimiteri pasagere la autori români. Ca un răspuns la semnalul de alarmă tras mai sus prezintă trecerea la Comunitățile de intelligence, tocmai pentru a nu se mai permite disfuncționalități la nivelul comunicării între agenții, așa cum a fost cazul în perioada premergătoare evenimentului de la 11 septembrie 2001. După această dată, în SUA a apărut DNI (Directorul Național pentru Intelligence), iar în Romînia s-a creat CNI (Comunitatea Națională de Informații) și OII (Oficiul pentru Informații Integrate), dar cele două structuri nou create nu funcționează conform așteptărilor (vezi critica acestora la paginile 88-90). Se poate spune că momentele de criză obligă actorii instituționali să abandoneze sau să limiteze concurența și să pună accentul pe colaborare și coordonare.  Concluziile autorului sunt preponderent de ordin general, cu o mică exemplificare referitoare la România: ”Consider că în România se impune actualizarea legislației în materie, care să confere un cadru flexibil de lucru, adaptat realităților acestui secol (fie că vorbim despre apartenența la UE și NATO, fie la evoluțiile dinamice și rapide ale mediului de securitate)”. (p. 88).

În concluzie, cu excepția aspectelor (eminamente juridice și organizatorice) critice semnalate, am parcurs, din nou, un excurs teoretic, preponderent din literatura americană, dar fără un filtru critic, respectiv al aderării (sau nu) la o teorie/ opinie sau alta din partea autorului. Anticipez o concluzie valabilă și pentru capitolele următoare, dar și pentru întreaga lucrare de doctorat, aceea că s-a urmărit, de către autor, scrierea unei lucrări fundamentale (de referință) care să poată fi acceptată de edituri din străinătate, tocmai ca urmare a caracterului teoretic general și a unor exemplificări preponderent din lumea occidentală, mai puțin din România. Lipsa exemplificărilor la situația din România este, cred, una deliberată fie și din motivul că, la data elaborării tezei de doctorat, dl Ionel Nițu făcea parte din SRI, iar ”divulgarea” unor stări de fapt din interior ar fi fost blamabilă, tocmai datorită cadrului legislativ rigid și învechit.

O observație de final: autorul are curajul să folosească cuvântul ”planificare”, termen căzut în dizgrație postdecembristă într-o Românie a formelor fără fond, a schimbărilor de suprafață, terminologice pentru mascarea păstrării esențelor vechi. Fac această remarcă și pe fondul unor amintiri personale legate de procesul tranziției din România. Exasperat de faptul că se vorbea doar în termeni generali (”oameni de bine”, ”țările civilizate ale lumii”, ”sinergia faptelor”, ”trecerea la statul de drept” etc., fără a se crea un orizont acțional concret, fără a avea o direcție clară de urmat) am scris într-un ziar din Iași un articol intitulat ”Mai planificăm?”, în care am scris că lipsa de viziune strategică și tactică nu este de bun augur, fiind necesară o anumită planificare a acțiunilor. Rezultatul: un domn (Văsâi, pare-mi-se) a publicat o replică pentru înfierarea gândirii planificate, a celor care tot nu s-au săturat de comunism, etc. etc., în limbajul de lemn al vremii. De atunci, urmăresc și subliniez contextele în care nevinovatul dar foarte necesarul termen planificare apare. Lumea nu reușea să distingă între planificarea imperativă a cincinalelor staliniste și planificarea orientativă ce ține de orice management bun. În acest context, așadar, am reținut faptul că schimbarea din cadrul SRI a fost un proces incremental, proactiv, planificat și participativ (vezi citatul de la pagina 58, redat mai sus). Mai mult, la pagina 63 se face o pledoarie pentru aplicarea planificării la procesul de schimbare continuă din SRI: ”Având beneficiul planificării și, deci al ”premeditării”, schimbarea planificată pare cea mai indicată la nivelul unor organizații de intelligence” (p. 63). Dincolo de exprimarea ușor pleonastică și redundantă (schimbarea planificată are beneficiul planificării…) se deduce că schimbarea din cadrul SRI a fost și continuă să fie un proces planificat, bazat pe o viziune managerială clară. Această concluzie a mea (referitoare la opinia autorului) este însă contrazisă de autorul însuși, atunci când scrie, în articolul ”Three Critical Factors in Intelligence Activity: Product, Process, and Personnel (The 3P Project)by Ionel Nitu, Romanian Intelligence Service,  publicat, în 2012, într-o revistă de specialitate din SUA, American Intelligence Journal, vol. 30, no. 2/ 2012, pp 57-67 (cf. http://www.oranoua.ro/ionel-nitu-american-intelligence-journal-three-critical-factors-in-intelligence-activity-product-process-and-personnel-the-3p-project/) respectiv http://www.oranoua.ro/wp-content/uploads/2013/09/Three-Critical-Factors-in-Intelligence-Activity_Nitu.pdf , că ”I do not want to conclude in a pessimistic tone, but it is necessary to mention I have attended many international conferences and symposia. In those situations, at the same table there were state (governmental and parliamentary) institutions, intelligence services, NGOs, academics/ scientists, and individuals from the private security sector. In Romania, this situation is difficult to imagine as a possibility. International traditions or pure vanity prompt us to work “with us and for us.” We live in a suspicious, apprehensive, anxious society that is fighting the future (or, at any rate, it does not intend to shape or develop the future) and its (often unpredictable) consequences implicitly. The future is uncertain as it is a development of self-interests. We do not determine what will be our image or our make-up 20-30 years from now (by the way, we have no significant study regarding the future image of Romania in 20-30 years), in order to plan how to influence that future through investing already in research, education, infrastructure, etc. In the political programs and security strategies of Romania, from 1990 to the present, there has been no word “future.” Therefore, Romania is not thinking about or interested in this specificity. We have no courses on strategic thinking for civil servants and we have no think-tanks specializing in national security. In all probability, now is the moment for planning that infrastructure to ensure the desired future”. Așadar, lipsa planificării și a viziunii strategie este caracteristică României (în pofida faptului că schimbarea în SRI a avut loc planificat și că SRI are un document programmatic intitulat Viziunea 2015!). Presupun că în cadrul dialogului pe care l-am inițiat deja cu autorul să aflăm, noi – autorul acestor rânduri și cititorii mei – care este starea reală a practicării gândirii planificate/ strategice în România. Altfel riscăm să ajungem la situația din Caragiale: ori planificăm schimbarea, dar să nu se schimbe nimic, ori schimbăm planificarea și schimbăm tot de sus până jos! Sunt întrutotul de acord cu dl Ionel Nițu că trăim într-o societate anxioasă și suspicioasă, temătoare de propriul viitor, fapt probat de modul cum a perceput domnia sa efortul meu voluntar și autoasumat (de critic cercetar) de a face această (cvasi)recenzie: cineva mă plătește pentru a-i submina poziția în societate! Subliniez și aici, cum am făcut-o și în dialogul nostru (redat în Anexa 1): fac acest lucru din idealism și speranță de mai bine, inclusiv pentru dl Ionel Nițu – un autor care promite, dar care ar trebui să accepte și unele observații făcute cu cele mai bune intenții. Evident, dacă comit erori de interpretare aștept să fiu corectat!

ANEXA 1

În dorința de a verifica disponibilitatea la dialog a autorului, am scris pe ”Messages” de pe contul de FB al dlui Ionel Nițu (www.facebook.com/ionel.nitu.10 ) următoarele:

Liviu Drugus: Buna seara, folosesc cartile dumneavoastra drept pretext pentru comentarii și sugestii. Probabil, mai devreme sau mai târziu, cineva va oferi și niște răspunsuri la interogațiile mele, nu întotdeauna retorice.

A urmat, din inițiativa dlui Ionel Nițu, dialogul pe lista grupului ”Analiza de informații/ intelligence” de pe Facebook: : https://www.facebook.com/groups/analiza/permalink/345612178909382/

Ionel Nițu: Buna ziua; am vazut insa nu am inteles nici de ce? nici cine va plateste pentru asta. In primul rand toate sursele online citate au in paranteze „accesat la data de…”; nu am nicio vina ca site-urile CIA si SRI s-au schimbat intre timp. Este in logica fireasca a lumii virtuale…care este in continua dinamica. In al doilea rand ati lansat si unele elucubratii, precum legatura „intima” dintre firma unde lucrez si fostul loc de munca. Pentru dvs.: intre Intergraph si SRI nu exista nicio legatura in cei 18 ani de cand firma activeaza pe piata autohtona! In al treilea rand modul tendentios de prezentare a lucrarii mele ma determina sa cred ca cineva va plateste pentru asta. Altminteri nu vad miza. Daca vreti sa scrieti despre SRI, nu aveti decat sa o faceti, dar sa spuneti ca am scris cartea pe banii dvs… mi se pare absurd. Aici aveti linkul catre grupul de pe FB pe analiza: https://www.facebook.com/groups/analiza/ Va puteti alatura; tot aici veti gasi multe surse online pe care nu le-ati putut identifica in incercarea de a-mi critica volumul publicat. Veti gasi si alte lucrari publicate de mine; ca sa aveti in continuare de lucru si sa va justificati banii pe care-i luati.

Ionel Nițu:

Astazi m-a abordat un domn pe FB. Vazusem ca s-a apucat sa-mi critice al doilea volum intr-o maniera sistematica. Redau mai jos conversatia cu el. Fac asta pentru ca eu cred in transparenta si pentru ca sunt oameni pe lumea asta care nu au ce face: in loc sa scrie, sa construiasca; prefera sa critice si sa demoleze… in cel mai pur spirit bizantono-
balcanic…
Conversaţie începută la 23 septembrie 2012
00:38

Liviu Drugus

Buna seara, folosesc cartile dumneavoastra drept pretext pentru comentarii și sugestii. Probabil, mai devreme sau mai târziu, cineva va oferi și niște răspunsuri la interogațiile mele, nu întotdeauna retorice.
Azi
11:05

Ionel Nitu

Buna ziua; am vazut insa nu am inteles nici de ce? nici cine va plateste pentru asta. In primul rand toate sursele online citate au in paranteze „accesat la data de…”; nu am nicio vina ca site-urile CIA si SRI s-au schimbat intre timp. Este in logica fireasca a lumii virtuale…care este in continua dinamica. In al doilea rand ati lansat si unele elucubratii, precum legatura „intima” dintre firma unde lucrez si fostul loc de munca. Pentru dvs.: intre Intergraph si SRI nu exista nicio legatura in cei 18 ani de cand firma activeaza pe piata autohtona!
In al treilea rand modul tendentios de prezentare a lucrarii mele ma determina sa cred ca cineva va plateste pentru asta. Altminteri nu vad miza. Daca vreti sa scrieti despre SRI, nu aveti decat sa o faceti, dar sa spuneti ca am scris cartea pe banii dvs… mi se pare absurd.
Aici aveti linkul catre grupul de pe Fb pe analiza:https://www.facebook.com/groups/analiza/
Va puteti alatura; tot aici veti gasi multe surse online pe care nu le-ati putut identifica in incercarea de a-mi critica volumul publicat. Tot aici veti gasi si alte lucrari publicate de mine; ca sa vaeti in continuare de lucru si sa va justificati banii pe care-i luati.

Analiza de informatii/intelligence

  • Doar analize sau opinii despre analiza, precum si resurse online pentru analisti
  • 609 members

 

 

Raul Cristian

11:12am Sep 23

 

Cineva trebuie sa caute nod in papura, mereu! Eu ii numesc, oameni cu mintea odihnita.

Raul Cristian

11:14am Sep 23

Plus, parca critica deconstructiva la noi, mai ales la unele persoane, parca ajunge la rang de dogma. Invidie, orgoliu, concurenta, etc? Nu stiu! Dar, vorba dumneavoastra: in loc sa creeze, sa construiasca, sa scrie, etc., prefera critici de 2 bani.

Iulian Popa

12:06pm Sep 23

In fond, nu maniera sistematica si peiorativa i-ar fi de reprosat acestui domn, ci atitudinea profund frustrata a domniei sale, un fel de narcisism academic:

„Dacă dl Maior ar fi căutat prin arhive ar fi aflat că pentru istoria schimbării de paradigmă putea cita, în locul americanului Gregory Treverton, un român care a lansat, cu cca un deceniu înainte de anul fatidic 2001, propunerea de schimbare paradigmatică, respectiv de trecere de la secretomanie la analiza rafinată și concurențială a informațiilor provenite din toate sursele, preponderant din cele deschise. Evident, nu-mi doresc intrarea în istoria/ analele intelligence-ului mondial…”

Ionel Nitu

12:09pm Sep 23

Dl. Liviu Drugus este cel mai nou membru al grupului de analiza; sper sa ne sustina dezbaterile legate de concepte/teorii in mod sintetic… adica nu in „romane fluviu” (ca tot face domnia sa o comparatie intre analiza si sinteza – abordare tipica a secolului trecut…); sper intr-o abordare constructiva

Liviu Drugus

12:16pm Sep 23

Mulțumesc dlui Ionel Nițu pentru răspuns. Deja este o diferență față de instituția SRI care încă nu s-a decis dacă să răspundă sau nu… Mă bucur că ați avut inițiativa de a face public dialogul dintre noi. Aveam de gând să includ acest dialog în episodul următor. Mi-ați luat-o înainte și vă mulțumesc, încă o dată, pentru asta. Cu riscul să plictisesc, voi răspunde ceva mai pe larg nedumeririlor colegului de listă (deja de câteva minute…) dar și colegului de breaslă academică. Dl Nițu se pregătește să intre în breasla ”civilă”, eu mă pregătesc să o părăsesc. Lipsa dialogului cu studenții va fi suplinită de dialogul cu specialiștii pe forumurile de discuții, cum este și acesta. Desigur, timpul liber al fiecăruia este limitat, dar dacă domnia sa dorește cu adevărat să înțeleagă resorturile demersurilor mele critice ar trebui să aloce câteva ore și să citească și alte recenzii scrise pe blogul meu de pe wordpress în ultimii doi ani. Povestea cu ”cine te plătește bă vândutule?” ar putea fi amuzantă dacă n-ar fi ușor tristă (ca să nu zic de tristă amintire…). Mă ”plătiți” dumneavoastră dle Nițu, prin ocazia de a dialoga cu dumneavoastră și cu colegii de listă realmente preocupați de cunoaștere și nu doar de autobăgare în seamă. Aș putea replica: pe dumneavoastră cine vă plătește, dle Nițu, să moderați liste, să intrați în dialog cu ”domni” necunoscuți pe FB și să mai și incitați la dialog pe teme de securitate? Dar nu pun o asemenea întrebare (infantilă sau ”de altă factură”) deoarece Dvs vă urmați chemarea lăuntrică, vă faceți meseria cum se spune. La fel fac și eu. Mi-am asumat rolul de sanitar al pădurilor cercetare din România (și nu numai) și suport replicile ieftine ale celor care nici măcar nu citesc cu atenție ceea ce scriu. De ex. primesc aseară o replică în care mi se atrage atenția, pe baza lecturării episodului 6 al recenziei în discuție, că ”incompetența academică este generalizată, dar asta nu se datorează mașinațiilor SRI”. Or eu clamam tocmai intervenția SRI într-o chestiune de securitate națională gravă cum ar fi ”incompetența generalizată” . L-aș întreba pe dl Raul Cristian dacă a citit cu atenție cele 6 episoade ale recenziei mele de 2 bani și (deocamdată) șase episoade. Dacă da, îl rog să procedeze la o analiză punctuală a ”elucubrațiilor” mele criticiste. Mă opresc aici, acum. Îi voi răspunde punctual dlui Nițu și sper ca la rându-i să discearnă, punctual, ce este adevărat și ce nu în demersul meu critic. Cred că abia de aici încolo vom putea spera să câștigăm cu toții (în cunoaștere și înțelepciune): din dialog liber (și neplătit de aghenturi străine… 🙂 )

Ionel Nitu

12:33pm Sep 23

Stimate domn, citez: „Dl Nițu se pregătește să intre în breasla ”civilă”, eu mă pregătesc să o părăsesc”… Eu am plecat din SRI-ul cu care vad ca va place sa polemizati/sa va razboiti de circa 9 luni. Nu ma deranjeaza critica (de ex pot admite ca diferentele dintre analiza de informatii si cea de intelligence reprezinta doar punctul meu de vedere, asa cum am si precizat in carte – intre timp si perceptiile mele asupra acestui domeniu s-au schimbat; dupa cum vedeti acest grup se numeste analiza de informatii/intelligence). Nu am inteles insa de ce pot reprezenta o miza pt. dvs. Din cauza fostului meu loc de munca? Pentru ca acum sunt un simplu angajat la o firma privata, profesor asociat si, de putin timp, antreprenor? Nu cred ca merit atata atentie…

 

Liviu Drugus Volens nolens, ideile sunt ale autorilor lor. Eu critic doar idei, atitudini, poziții, fie și din speranța că, prin dialog, mă voi lămuri mai bine și voi afla și lucruri în plus. Dictonul junimist ”Opera, nu omul!” poate fi aplicat doar parțial. A scoate ideea din contextul omului care o promovează este riscant și păgubos. Dacă nu mi-ați fi replicat ați fi rămas cu o percepție greșită asupra a ceea ce am scris (și dvs ați citat). Asfel, prin breasla necivilă eu mă refeream la ANIMV, nu la SRI… Mai mult, eu nu mă ”războiesc” cu SRI ul (la fel cum nu m-am războit cu Ministerul Educației sau cu CNATDCU când am cerut în repetate rânduri să se anuleze titlurile de doctor pentru plagiatori. Dacă toți criticii literari ar fi acuzați că își propun să demoleze literatura națională, atunci cu siguranță am avea Gulag uri în care toți ”dușmanii” poporului cuminte să fie adunați și re-educați. Dacă veți citi articole mai vechi ale mele veți vedea că mi-am propus, cam din anii 70, să institui în România ”critica cercetară”, adică dialogul critic pe tema cărților și articolelor apărute ca rezultat al unor cercetări. La noi critica înseamnă laudă… Demersul meu, cu sorți foarte mici de izbândă, este de a transforma critica laudativă în critică constructivă (deloc demolatoare cum scriu cei care nu m-au citit). Nu pot încheia fără să vă mulțumesc pentru deschiderea către dialog. După cum lesne se poate vedea din postările de pe blogul meu, doar un singur criticat (acum sunt doi!) a replicat. Restul se mulțumesc să rămână în balta propriilor limite și convingeri și refuză dialogul…

Oana Camelia Serban Imi cer iertare dar nu am prins firul discutiei cum trebuie in ideea in care nu gasesc „recenzia”, intelegand ca e vorba de o recenzie?

Liviu Drugus Oana, cred că ție ți se datorează întâlnirea mea cu dl Nițu pe FB ul general, după care a urmat inițiativa mea de a-i scrie, urmată de inițiativa domniei sale de a mă invita pe această listă. ”Recenzia” este, cum am subliniat-o de n ori, o cvasirecenzie, un rechizitoriu, un atac crâncen la adresa unor idei, mentalități, atitudini. La fel cum te-am criticat și pe tine pentru unele apariții în ”Adevărul”. Un alt prieten comun a fost chiar mai puțin delicat decât mine și ți-a sugerat să mai faci o pauză cu aparițiile publice. În fond, de asta ne-am atașat de democrație și de libertatea de expresie: ca să putem comunica și învăța mereu unii de la alții. Modelele negative trebuie și ele analizate, studiate; în acest mod ne rafinăm… gândurile, ideile, stilurile. Ca să te ajut cu adresa ”recenziei” mele: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/22/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-6/

Oana Camelia Serban Nu imi amintesc exact in acest moment cine e prietenul comun care a sugerat pauza cu aparitiile publice, cred ca totusi nu s-a exprimat in forma aceasta, desi poate asta ar fi fost ideea, si sincer ma amuza sintagma. Avem mobilitate, libertate de exprimare, si daca trustul nu ne cere pauza de aparitii publice, nu vad unde e problema. In fine, nu despre mine e vorba aici  Nu intelegeam daca e o recenzie, de asta am pus ghilimelele, daca e un dialog brut, cu o critica inserata, ma dumiresc acum, dupa ce citesc continutul postarii de pe blogul tau pentru care iti multumesc  Postarea initiala de pe grup nu avea si link-ul atasat acum de tine si de asta ma simteam in imposibiltatea de a intelege pentru ca nu stiam care e firul logic al evenimentelor. Oricum, am intrebat profan, pentru ca mi-a picat in mana cartea dlui Nitu, pe care nu il cunosc personal, dar pe care l-am urmarit in paginile sale si la o emisiune gasita pe internet, recunosc ca mi-a placut. Nu e doar o judecata de gust, am si argumente pentru asta, dar ma uit la recenzie si apoi iti scriu. Imi cer iertare ca scriu pe fuga insa, sunt constransa de aplicatiile a doua proiecte sa fiu un pic mai trunchiata cu internetul in ultima vreme dupa cum ai putut observa poate, dar promit sa revin  Transmit, pe acesta cale, cele mai bune ganduri amandurora.

Cam acestea au fost reacțiile în prima zi (23 septembrie) după publicarea episodului 6 al cvasirecenziei mele. Mulțumesc mult preopinenților pentru sinceritate și pentru asumarea de opinii. Nu e puțin lucru într-o țară în care cultura dialogului civilizat este încă una incipientă și

”în curs de dezvoltare”.

Liviu Drugus

1:12pm Sep 23

În primul rând, felicitări UBB Cluj pentru inițierea de programe de licență și masterat care păreau a fi definitiv alocate instituțiilor militare și de informații. Este un mare pas înspre îmbunătățirea culturii de securitate din România, deziderat promovat și de dl George Cristian Maior și de dl Ionel Nițu( proaspăt doctor în științe militare și informații). Felicitări și domnului Ionel Nițu care se detașează ca un nume reprezentativ în domeniul analizei de intelligence din România. Dacă deschiderea spre dialog va rămâne activă, asta va fi în avantajul net și cert al dlui Nițu și a studenților domniei sale. Fiind un fan al Clujului (al Clujului academic în primul rând) mă bucur că UBB se consolidează cu cadre tinere și doritoare de afirmare (nu numai personală). Clujul trebuie să devină Capitala Culturală a României pe termen lung (nu doar trecătoarea dar binemeritata calitate de Capitală Europeană în 2020). Desigur, sper ca demersurile mele critice să fie, în continuare, utile și constructive.

 

View All Comments

Original Post

Ionel Nitu

11:14am Sep 23

In urma cu 3 zile mi s-a propus sa devin profesor asociat la UBB Cluj; voi preda la anul 3 cursul Intelligence (licenta Studii de Securitate). Incepand de anul viitor e posibil sa se deschida un nou program masteral, unde, de asemenea, am fost invitat sa sustin activitati didactice.

 

(Va urma)

Liviu Drugus                                                        28   septembrie 2013

www.liviudrugus.ro        www.liviudrugus.wordpress.com         www.facebook.com/liviu.drugus

Sub semnul analizei: de la Securitate înspre Intelligence, via SRI (6)


 

Motto 1: Invita Dl Maior mediul academic sa cerceteze domeniul serviciilor secrete, dar cred ca invitatia este doar una formala, pentru ca in practica nimeni nu are acces la informatii si documente, daca nu este parte integranta a SRI-ului. Sigur ca putem discuta despre „obiectivitatea’ si scopul unor asemenea lucrari. A fi angajat in cadrul SRI si a scrie despre SRI mi se pare ca seamana cu situatia in care ai fi Hitler si ai scrie despre nazism, a fi Ponta si ai scrie despre guvernarea Ponta, ai fi ministrul sanatatii si ai scrie despre reforma in sanatate etc. Din astfel de scrieri putem obtine, cred, cel mult o viziune oficiala, subiectiva asupra problemelor discutate”.                                                                                                                                                                   Elena Dragomir, istoric, 8 septembrie 2013  

Motto 2 :  In topul universităților sunt exclusiv universități în care cercetarea este foarte puternică, în care cunoașterea se produce, nu numai se transmite. La noi acest reflex de a produce cunoaștere s-a pierdut de multa vreme”         Dragoș Ciuparu, august 2013

Motto 3:După un lung travaliu, care a însemnat și perioada sa de analiză, știința parcurge acum, sub ochii noștri, trecerea la o viziune de sinteză”. Pierre de Latil, Franța, 1956

 

Ionel Nițu, Analiza de intelligence. O abordare din perspectiva teoriilor schimbării, Editura Rao, 2012 (pe baza tezei de doctorat susținută în vara anului 2012), 283 pagini, cu o prefață de George Cristian Maior. (Nota LD: redactarea, tehnoredactarea și corectura sunt asumate implicit deopotrivă de către editura Rao și autorul cărții. Din motive de creștere a profitului cam toate editurile din România nu mai angajează tehnoredactor, redactor de carte, corector  – toate aceste activități fiind trecute tacit în sarcina și responsabilitatea autorului, dar riscul asumat este al editurii. Multele observații de natură tehnoredacțională și redacțională vor, scădea punctajul final acordat cărții și editurii. Vorba românului: ieftin dai, ieftin porți. Sau: tai din poale și cârpești în coate…)    

Vezi coperta cărții la:  http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2012/12/Analiza-de-Intelligence-de-Ionel-Nitu-Editura-RAO.jpg   Pentru o mai bună punere în temă a cititorului cu problematica analizei de intelligence, așa cum face trimitere și autorul cărții, este benefică lectura materialului de la adresa: http://www.animv.ro/files/Ghidul-Analistului–RO-.pdf Ghidul analistului de intelligence   Vezi partea întâia a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/14/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-1/   Vezi partea a doua a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/23/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-2/   Vezi partea a treia a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/01/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-3/ Vezi partea a patra a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/03/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-4/ Vezi partea a cincea a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/13/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-5/

 

Câteva cuvinte despre autor: Ionel Niţu (41 de ani) a fost şef al departamentului central de analiză al SRI în perioada 2009-2012.  În prezent este director executiv la Intergraph Computer Services din Bucureşti şi preşedinte al Asociaţiei Specialiştilor în Informaţii pentru Afaceri. A absolvit Academia Naţională de Informaţii “Mihai Viteazul” (ANIMV), mai multe cursuri post-universitare şi masterate, este lector universitar şi deţine un doctorat în ştiinţe militare şi informaţii. (Conform publicației Bursa). Alte informații pot fi obținute de la adresele de mai jos: https://www.facebook.com/ionel.nitu.10                    http://www.oranoua.ro/tag/ionel-nitu/ http://www.oranoua.ro/ionel-nitu-avem-nevoie-de-elite-cu-viziune-in-ce-masura-analistii-vor-fi-parte-a-constructiei-viitoarelor-elite-din-romania-ramane-de-vazut/ (Interviu publicat in ziarul Bursa). Autorului i se poate scrie pe adresele de la SRI: ionelnitu@sri.ro sau la relatii@sri.ro      

Capitolul 1 Cadrul conceptual (pp 17- 47) Acest prim capitol al cărții conține un autorezumat al tezei de doctorat și o încercare de definire/ clarificare a principalelor concepte care pot ajuta la înțelegerea misiunii (scopului) și a principalelor activități (mijloacelor) ale Serviciului Român de Informații pentru ca misiunea asumată (Patria a priori) să poată fi îndeplinită (adecvarea mijloacelor la scop). Demersul paradigmatic al doctorandului (acum deja doctor) a vizat trei aspecte principale: –                            ce anume determină necesitatea schimbării în intelligence” (p. 17), cu alte cuvinte analiza cauzală a schimbării paradigmei în activitatea serviciilor de intelligence din NATO, inclusiv din România. Pentru noi, românii, cred, acum, problema este nu de a produce o schimbare în intelligence, ci de a produce o schimbare în SRI înspre intelligence; –                            ce implicații are asupra analizei de intelligence” (p.17), adică ce va însemna anliza de intelligence în lumea post 9/11; –                            cum poate fi condusă și direcționată această schimbare” (p. 17), cu alte cuvinte se va proceda la o analiză managerială a activităților SRI din perspectivă operațională, tactică și strategică.   SRI a proiectat, după fatidicul an 2001, două viziuni strategice de schimbare (mai exact de adaptare la noile schimbări din intelligence ul occidental) prin două documente programatice: 1) Viziunea Strategică 2007-2010 și 2) SRI în era informațională. Viziunea strategică 2011-2015 care au fost (cică) disponibile online la data de 01.07.2012 la adresa www.sri.ro/categorii/64/documente/strategice.html După cum am mai arătat în episoade anterioare majoritatea conținuturilor trimiterilor electronice nu mai pot fi deschise și făcute cunoscute cititorilor. Mă mulțumesc cu precizarea făcută de autor, aceea că în aceste documente ”analizei de intelligence i s-a acordat o importanță deosebită” (p. 18). Totuși, lipsa acestor documente de pe site-ul SRI adâncește, în continuare, ceea ce atât dl G.C. Maior cât și dl Ionel Nițu deplâng: lipsa unei autentice culturi de securitate în România. Îmi permit să afirm că această cultură de securitate nu se construiește doar cu cărțile celor doi autori amintiți, cu deja subliniatele carențe de documentare, de conținut, de atitudine etc. pe care le-am semnalat și le voi mai semnala în episoadele următoare. Devansez puțin discuția referitoare la relativ recenta apariție a unui volum care vrea să atenueze lipsa culturii de securitate în România, respectiv lucrarea ”Ars Analytica. Provocări și tendințe în analiza de intelligence” coordonată de George Cristian Maior și Ionel Nițu (572 pagini, Rao, 2013),  și atrag atenția asupra tabelului de la pagina 565 a cărții, tabel intitulat ”Surse virtuale”, adăugat la cele 14 pagini de titluri de cărți și articole oferite pe post de ”Bibliografie selectivă”.  Tabelul conține nu mai puțin de 62 de adrese de internet de prin varii domenii și țări (evident, SUA în primul rând, dar și Marea Britanie, Ungaria, Slovacia, Canada, Spania, Germania, Israel și, desigur, România). Trimiterile la linkuri gestionate de instituții din România – patru în total – au păcatele deja arătate de mine în primul episod al acestei cvasirecenzii, unde arătam că majoritatea erau nefuncționale, culminând cu nefuncționarea paginii web a SRI. Pentru ca lucrurile să nu mai comporte astfel de discuții, în lista celor 62 de surse virtuale din care cititorii ar putea găsi informații utile pentru înțelegerea funcționării instituțiilor profilate pe asigurarea securității naționale, strălucește orbitor, prin inexistență, site-ul SRI. O logică ar exista: dacă acest site tot este făcut doar de ochii lumii și nu funcționează, mai bine să fie ignorat! Mai mult, dintre cele patru linkuri care fac trimitere la site uri românești, unul dintre ele (www.securitatenationala.ro) este suspendat, un altul (www.networksecurity.ro) este al unei firme cu preocupări în domeniul energiilor alternative (este adevărat, conține o rubrică de criminalistică digitală pentru întreprinderi…), iar celelalte două reprezintă CSAT ul (http://csat.presidency.ro) și CSSAS (http://cssas.unap.ro).  Surprinzător, de pe site-ul CSAT portalul SRI ului funcționează și cei interesați pot vedea că lipsesc Rapoartele anuale de activitate ale SRI). Dar onoarea ”culturii de securitate din România” este salvată de CSSAS (Centrul de Studii Strategice pentru Apărare și Securitate) unde se găsesc pdf urile la 39 de cărți și arhiva revistei ”Impact Strategic” și a suplimentului acesteia ”Colocvii Strategice”. Cred că CSSAS ar fi putut solicita autorilor cărților recenzate aici și editurii Rao să ofere spre acces liber pdf urile cărților autorilor care fac parte din sistemul de securitate al țării. Sau, mai bine, domnii George Cristian Maior și Ionel Nițu ar fi putut ceda drepturile de autor către CSSAS pentru a contribui și mai mult la creșterea culturii de securitate în Romînia. Consider că această (cvasi)recenzie poate contribui, fie și parțial, la diseminarea informațiilor pe temele securității naționale. Pentru mentalitatea românească dominantă probabil că ar fi mult prea mult pentru conducerea CSSAS să dispună includerea în lista lucrărilor/ contribuțiilor pe teme de securitate națională a acestor episoade ale serialului de față pe tema literaturii despre trecerea de la Securitate spre Intelligence, via SRI J…  Despre celelalte adrese web din tabelul cu ”Surse virtuale” voi reveni, dar pot preciza și aici că surpriza de a afla că la accesarea unor linkuri rezultatul este: Pagina … inexistentă (cu alternativa This webpage is not available), iar multe link uri au o tematică mult prea generală pentru a contribui la consolidarea culturii de securitate a cititorului român. Și dacă tot am vorbit despre lipsuri și semnificațiile lor cred că merită remarcată lipsa adreselor de internet ale serviciilor de securitate națională din: Federația Rusă (FSB), a Republicii Moldova, a Ucrainei și al Bulgariei. Oare de ce? Vecinii chiar nu contează? Există doar un site din Ungaria, dar nu cel al serviciului național de securitate maghiar. Părerea mea este că formarea unei culturi de securitate în România (obiectiv declarat al SRI) nu poate avea loc fără cunoașterea serviciilor de specialitate din zonele/ țările de interes imediat pentru România. Desigur, cu un mic efort, Google ne ajută să deschidem site urile mai tuturor serviciilor de intelligence din lume, dar selecția făcută de autorii George Cristian Maior și Ionel Nițu are valoarea unei opțiuni programatice și de politică instituțională. Dacă ”Ars Analytica” ar fi fost coordonată de studenți de la ANIMV, atunci aș fi putut crede că selecția acelor adrese s-a făcut complet aleatoriu, culegându-se în grabă și superficial niște adrese cu care acei studenți au intrat întâmplător în contact; dar în cazul în care această selecție poartă girul șefului SRI și a șefului principalului departament al SRI, evident, semnificația selecției făcute este una strict politică. Ar fi fost interesant de știut, în contextul schimbării pe care o sugerează subtitlul cărții semnate de dl Ionel Nițu, (”O abordare din perspectiva teoriilor schimbării”) ce anume este DE SCHIMBAT și ce REZULTAT se estimează a se obține în urma schimbării din cadrul culturii de securitate a cetățenilor români, îndeosebi a celor angajați în instituții publice specializate. Presupun doar că unul dintre lucrurile de schimbat ar fi și schimbarea denumirii Serviciului Român de Informații în Serviciul Român de Intelligence, desigur atunci când se va ajunge la concluzia că SRI nu analizează orice informații (meteo, sport, monden etc., deși și acestea pot avea tangențe cu securitatea națională prin natura informațiilor vehiculate), ci îndeosebi informațiile privind securitatea națională, respectiv intelligence (așa cum se definește în lucrare analiza de intelligence). Oricum, schimbarea de paradigmă nu a avut loc, fapt care permite autorului să vorbească doar de tentative de schimbare și nu de schimbarea de paradigmă. Probabil, o anumită schimbare de paradigmă a avut loc prin trecerea de la Securitate la SRI, dar trecerea de la Informații la Intelligence în mod sigur nu s-a produs. O confirmă, de altfel, dar doar parțial, și autorul tezei de doctorat, dl Ionel Nițu, atunci când afirmă că așteptata schimbare de paradigmă în analiza de intelligence nu s-a produs: ”Cu referire la subiectul abordat în Capitolul 5, consider că – deși au avut loc schimbări importante în analiza de intelligence în cadrul SRI – nu se poate vorbi, cel puțin până în prezent, de o schimbare de paradigmă” (p. 240).  Observația mea este că nici nu ar fi fost posibilă o schimbare radicală (paradigmatică) doar în cadrul unui singur aspect al activității SRI: analiza. Mă refer aici fie la analiza de intelligence, fie la accepțiunea dată de autor conceptului de analiză, ”cu întreg instrumentarul său de metode și mijloace, proceduri și standarde interne, dar și cu diversele sale forme de organizare” – vezi p. 31. Schimbarea de paradigmă ar fi presupus un alt mod de gândire, de acțiune, de stabilire a țintelor, de recrutare, de culegere a informațiilor, de analiză, de livrare a produsului, de raportare față de lege, față de cetățean etc. Oricum, chiar dacă analiza ar fi suferit o schimbare paradigmatică (recunosc, nu văd cum) tot nu s-ar fi produs marea schimbare (îndepărtare față de Securitatea de tip KGB și apropierea de serviciile occidentale de tip NATO).  Dacă pentru autorul tezei de doctorat și al cărții publicate la Rao între analiza de informații și analiza de intelligence diferența este una strict domenială (locul de muncă), atunci cred că schimbarea despre care se tot vorbește în carte nu va avea loc și nu va avea cum să aibă loc. Să mă explic. Dl Ionel Nițu consideră că ”analiza de intelligence este analiza informațiilor care vizează securitatea națională” (p. 31).  În ultimă instanță, trebuie bine definit ce anume intră în categoria informațiilor de securitate națională. O face titularul cursului de ”Informația de Securitate Națională” (ținut la ANIMV)  titular care este chiar dl Nițu: ”Informația de securitate națională se referă la situații, fenomene, fapte ori stări de fapt ce pot aduce atingere stării de legalitate, de echilibru și de stabilitate socio-economică și politică necesară existenței statului – ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil – menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și obligațiilor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statuate prin Constituție” (p. 36). Probabil, definiția de mai sus a fost valabilă și pentru regimul ceaușist, dat fiind că toate elementele de libertate și de democrație amintite se regăseau (teoretic) și în Constituția RSR (cu diferența notabilă în privința ne/respectării drepturilor cetățenești fundamentale). Deduc, din definiție, că SRI este garant (împreună cu alte instituții) al existenței statului român, dar și al democrației (uneori prea originală, alteori chiar mai apropiată de fosta democrație socialistă). Ar fi fost interesant de dezvoltat o analiză a unor situații mai aparte (deloc rare) în care statul intră în conflict cu cetățenii, le expropriază proprietățile din ”înalte” rațiuni de stat (cazul Roșia Montana, construirea de drumuri/ autostrăzi) sau crește impozitele dincolo de rațiunile micro macroeconomice și de finalitatea acestora: binele cetățeanului. Un stat hipertrofiat cu sute de mii de funcționari care NU se află în slujba cetățeanului va fi el apărat necondiționat de către SRI, în conformitate cu definiția de mai sus, sau SRI va trebui să atragă atenția asupra derapajelor de la democrație, asupra riscurilor unor acțiuni ale guvernului și parlamentului (care alocă și fondurile, mereu în creștere, pentru instituțiile care se ocupă cu securitatea statului, SRI în primul rând)? Răspunsul, în cazul în care serviciul național de intelligence ar fi fost un organism independent, ca în Israel, nu este decât asumarea responsabilității față de analizele efectuate și soluțiile propuse, indiferent de partidul aflat la putere! Faptul că Rapoartele de activitate ale SRI nu sunt făcute publice poate da de gândit cetățeanului contribuabil care ar vrea să știe unde sunt și cum sunt dirijate fondurile alocate acestei instituții. Dl Ionel Nițu a făcut el însuși această apreciere referitoare la necesitatea trecerii de la vechea paradigmă bazată pe secretomanie la noua paradigmă bazată pe surse deschise. Or, secretomania se referă în primul rând la aceste Rapoarte de activitate (un Raport financiar pe 2012 se află pe pagina web a CSSAP). Dar cum să pretindă cineva să cunoască faptele trecute, dacă nici măcar cele viitoare (Viziunile strategice) nu sunt accesibile? Ca să închei această paranteză generată de distincția dintre informație în general și informația de securitate națională întreb retoric: oare nu ar fi fost mai aproape de mult așteptata schimbare de paradigmă în intelligence o definiție a informației de securitate națională care să pună interesele cetățeanului înaintea intereselor birocratice (în sens weberian!) ale statului? Neprocedând astfel, autorul contribuie, voluntar sau nu, conștient sau nu, la încremenirea structurilor de securitate națională în paradigma primatului secretului în fața transparenței și deschiderii față de cetățeni. De altfel, pe parcursul cărții se subliniază mereu că SRI se află în slujba consumatorilor/ beneficiarilor de informații/ decidenților (politici sau nu) și, implicit, nu direct în slujba cetățeanului (decât într-un mod foarte mediat și alambicat). Dovada: nefuncționarea paginii de internet a SRI și lipsa de comunicare cu cetățeanul (fie și în cazul benign al informării scrise transmise de cetățeanul Liviu Drugus acestei instituții în legătură cu existența acestui serial de (cvasi)recenzii la o carte emanată direct din interiorul instituției, scrisoare care – în condiții de normalitate a comunicării cu cetățeanul – ar fi trebuit să primească un răspuns, fie și unel de genul ”Am primit mailul dumneavoastră. Vă mulțumim pentru interesul acordat”. Evident, dacă ”recenzia” era o listă de elogii pompoase, răspunsul ar fi fost unul prompt…).  O sinteză a ”dialogului SRI – cetățeni” pe anul 2012 este redată la adresa de internet: http://www.sri.ro/fisiere/rapoarte/Relatiile_SRI_cu_cet_2012.pdf  Redau conținutul acestui Raport în Anexa 1.   Ce este analiza de intelligence? În concepția autorului cărții și a tezei de doctorat recenzate aici, analiza de intelligence reprezintă: ”Un demers specializat de cunoaștere asupra unei problematici determinate – de securitate națională – , în cadrul căruia sunt utilizate, în forme și modalități specifice, deopotrivă expertiza și experiența analiștilor, precum și metode și tehnici consacrate, în scopul formulării de explicații, estimări și prognoze argumentate, utile în fundamentarea deciziiloor statului” (p. 30). Așadar, se subliniază explicit că ”analiza de intelligence … nu operează cu orice fel de informații, ci doar cu informații relevante pentru securitatea națională” (p. 31). Accentul pus mereu pe stat și nu pe cetățean ca element constitutiv principal al ideii de stat ne plasează într-o cultură de securitate cu o democrație fragilă și cu mentalitatea etatistă dominantă venită din trecutul dictatorial. Cred că cea mai bună definiție a conținutului analizei de intelligence este dată de descrierea jobului de analist de intelligence sau de specialist în metode de analiză. O descriere a acestei activități făcută de CIA pe site ul acestei instituții (https://www.cia.gov/careers/opportunities/analytical/analytic-methodologist.html ) este redată în Anexa 2: Oricine poate remarca faptul că o asemenea descriere a jobului de analist de intelligence sau de metodist de intelligence nu există pe pagina instituției numită SRI. Mai trebuie oare argumente suplimentare pentru a sublinia că în cazul SRI domină, în continuare, cultura secretului în detrimentul deschiderii și transparenței? Faptul că CIA face public venitul anual al unui specialist în metode de analiză (între 50.000 și 100.000 dolari anual, cu precizarea că, în funcție de rezultate, veniturile pot fi mult mai mari), iar SRI nu o face, sugerează diferența de viziune care ne desparte de unul dintre modelele occidentale cele mai cunoscute din lume. Din păcate, propunerile de schimbare făcute de autor nu depășesc faza de meliorism; ele sugerează, mai degrabă, o politică de (ne)adaptare lentă în situații cu dinamici foarte alerte (vezi paragraful 6.3 de la pagina 237).  Prin aceste modalități de descriere a unei activități cum este aceea de ”analiză de intelligence” nu se stimulează interesul potențialilor doritori de a lucra în acest domeniu. Dimpotrivă! Impresia mea după lecturarea acestei cărți a fost că scopul scrierii ei a fost (dincolo de obținerea titlului de doctor și a sporului de doctorat la salariu) sublinierea importanței segmentului de activitate în care chiar dl Ionel Nițu activa în momentul scrierii tezei. Dacă dl Nițu ar fi lucrat în domeniul culegerii de informații sau în domeniul recrutării de noi colaboratori atunci s-ar fi subliniat, probabil, importanța decisivă pe care o au aceste segmente, restul fiind … aspecte colaterale. Despre informație Desigur, în acest capitol de precizări și clarificări conceptuale, discutarea termenului ”informație” nu putea lipsi. Definirea acestui termen este o întreprindere temerară existând, în literatură, poziția că informația nu poate fi definită, sau în orice caz încă nu poate fi definită, ci doar descrisă. Știe cineva o definiție a energiei? O catedră de la o universitate din Finlanda, cu sute de cercetători angajați, și-a propus, cu mai mulți ani în urmă, pe parcursul unui număr mare de ani, să definească conceptul de informație, deși majoritatea cercetătorilor înclinau să creadă că un concept fundamental ca ”informația” nici nu poate fi definit. Dl Ionel Nițu citează mai multe surse care definesc informația (p. 33) și în final oferă propria sa definiție: ”În concluzie, informația poate fi definită ca ansamblu coerent și unitar de semnificații epistemice, constituit într-un mesaj în procesul comunicării, care aduce un element de noutate față de cunoștințele prealabile și care – prin relevanță, pertinență și oportunitate – își dovedește utilitatea în atingerea unui scop la baza căreia se află o necesitate sau un interes” (p. 35). Fără a fi o definiție aristotelică, această descriere metaforică a ideii de informație are, cred, caracter lucrativ deși cu rezerve cum ar fi: nu toate informațiile au aceleași semnificații epistemice pentru cel care o posedă; nu toate informațiile fac obiectul comunicării prin mesaje, nu toate informațiile receptate au o finalitate precisă – adesea acumulăm informații fără a ști dacă vor fi utile vreodată sau nu. Prin aceste mici obiecții am vrut să subliniez temeritatea încercării de a defini un concept fundamental cum este informația. Pentru eventualii cititori interesați de informații (concept, teorie, istoric, realitate) recomand ca fiind foarte instructivă cartea lui James Gleick, ”Informația. O istorie, o teorie, o revărsare”, Ed Publica, 2012 (originalul american a apărut în 2011).  Vezi și instructivul videoclip cu tema  ”Order or Disorder Information” la adresa: http://www.youtube.com/watch?v=f-rbFQjoTqo . Merită subliniată importanța Diagramei lui Ackoff (1989) (redată de mine dintr-o sursă indirectă în episodul 2, în Anexa 2) care sugerează clar distincția dintre date, informații, cunoaștere și înțelepciune, toate acestea nefiind altceva decât grade diferite de înțelegere a realității înconjurătoare. Discuții mai largi pe această temă se pot citi cu folos în articolul ”The Data, Information, Knowledge, Wisdom Chain: The Metaphorical Link” (2004). Foarte sugestiv este și motto-ul din T.S.Elliot (1934). La pagina 3 a acestui interesant articol se propune o ”Piramidă a Cunoașterii” bazată de Diagrama Ackoff, dar cu interpretări mult actualizate, fiind publicat la o distanță de 15 ani după publicarea Diagramei lui Ackoff. Articolul se găsește la adresa de internet: http://www.dataschemata.com/uploads/7/4/8/7/7487334/dikwchain.pdf . (Alte câteva adrese pot ajuta la înțelegerea conceptului de DIKW (Data, Information, Knowledge, Wisdom): http://en.wikipedia.org/wiki/DIKW_Pyramid http://www.lib.montana.edu/~tdonahue/kh/ (o excelentă sinteză) http://community.eldis.org/?233@@.59903a84!enclosure=.59903a7e (atașamentul de la această adresă este redat integral în Anexa 1) http://www.systemswiki.org/index.php?title=Data,_Information,_Knowledge_and_Wisdom http://jis.sagepub.com/content/33/2/163.refs (un rezumat al unui articol) http://jis.sagepub.com/content/33/2/163.full.pdf+html (articolul de mai sus, integral în format pdf) http://go.webassistant.com/wa/upload/users/u1000057/webpage_10248.html http://courseweb.lis.illinois.edu/~katewill/spring2011-502/502%20and%20other%20readings/bellinger%20on%20ackoff%20data%20info%20know%20wisdom.pdf (articolul prezentat în episodul 2, la Anexa 2) http://arizona.openrepository.com/arizona/bitstream/10150/105670/1/The_Knowledge_Pyramid_DList.pdf (o critică a conceptului DIKW) http://www.bileta.ac.uk/content/files/conference%20papers/2008/Data,%20Information%20and%20Knowledge%20Under%20EU%20Data%20Protection%20Directive%20[Bostjan%20Bercic].pdf (DIKW în contextul legislației europene) http://xstar.ihmc.us:16080/research/projects/EssaysOnHCC/Perspectives%20on%20Sensemaking.pdf http://www.toobigtoknow.com/bibliography-2/ (Bibliografie) http://repository.uneca.org/bitstream/handle/10855/156/Bib-7056.pdf?sequence=1 Informația ca resursă economică http://www.portlandpress.com/pp/books/online/wg85/085/0033/0850033.pdf Despre valoarea informației http://en.wikiquote.org/wiki/Russell_L._Ackoff Viața și opera lui Russel L. Ackoff http://en.wikiquote.org/wiki/Russell_L._Ackoff (Informația – un construct discursiv) http://spaces.icgpartners.com/index2.asp?NGuid=CBAEFE89E4414C4694252A87C63DD403 http://www.atwebo.com/knowledge_management.htm Despre managementul cunoașterii http://www.purdue.edu/discoverypark/vaccine/assets/pdfs/publications/pdf/Data%20Information%20and%20Knowledge.pdf DIK in vizualizare http://vinaydeshmukh.blogspot.ro/2010_08_01_archive.html Exemple la DIKW http://www.engineersmedia.com.au/journals/aaee/pdf/AJEE_15_3_Brodie.pdf (DIKW în reforma sistemului de educație) http://medelean.wordpress.com/2009/04/ http://community.eldis.org/?233@@.59903a84!enclosure=.59903a7e) Vezi și articolul integral în Anexa 3     Iată și motto-ul preluat din Elliot:   Where is the Life we have lost in living? Where is the wisdom we have lost in knowledge? Where is the knowledge we have lost in information? T.S. Eliot, „The Rock”, Faber & Faber 1934. Din păcate, în cartea dlui Ionel Nițu, Diagrama lui Ackoff este prezentată cu câteva erori importante: Deși în text, dl Ionel Nițu precizează că ”Ackoff a avansat teoria potrivit căreia conținutul minții umane poate fi clasificat în cinci categorii: date (simboluri), informații, cunoaștere, înțelegere, înțelepciune (înțelegere evoluată)” (p.34), în diagrama de la aceeași pagină cele cinci categorii sunt doar trei: date, informații, înțelepciune (cunoașterea nefiind specificată, deși i se lăsase un loc între informații și înțelepciune). Totodată, din schema prezentată nu rezultă că înțelegerea ar fi una dintre cele cinci categorii (ea fiind înscrisă pe orizontală, la nivelul datelor, sugerând, corect de altfel, că parcursul de la date la înțelepciune nu este altceva decât o succesiune de creșteri graduale ale nivelului de înțelegere). În fine, verticala de la date înspre înțelepciune este subsumată conceptului de ”integrare”, deși în schemele vehiculate în literatură se scrie ”interconectedness”, ceea ce înseamnă relaționare, interconectare, în niciun caz integrare). De reținut triada Relații – Modele – Principii care explică esențializat succesiunea:  Date – Informații – Cunoaștere – Înțelepciune, trecerile etapizate fiind bazate pe înțelegere. Astfel, înțelegerea relației/ relațiilor dintre date generează informație. Înțelegerea modelului după care se structurează informația generează cunoaștere. Înțelegerea principiilor pe baza cărora se structurează și utilizează cunoașterea generează înțelepciune.   Despre ciclul de intelligence Deși acest ciclu este esențial pentru înțelegerea corectă/ adecvată a activității de intelligence, descrierea sa este expediată într-o singură frază urmată de schema ciclului de intelligence, preluată de la autorul Adrian Ene (2011). Din păcate schema, complexă, este concentrată pe o jumătate de pagină, și în consecință este greu lizibilă. În plus de asta, logica denumirilor, succesiunilor și legăturilor dintre cele patru componente majore ale ciclului de intelligence din schemă ridică mari semne de întrebare. Cele cîteva observații critice făcute chiar de către autorul cărții nu au darul de a aduce lumină în privința conținutului real al ciclului de intelligence. Cred că în economia cărții descrierea și discutarea critică a ciclului de intelligence putea primi un capitol distinct și o bibliografie foarte bogată. Lipsa oricăror exemplificări cu cazuistică din practică face ca demersul teoretic despre ciclul de intelligence să apară incomplet și, în consecință, inutil. Acest prim capitol al cărții se încheie cu câteva definiții ale unor concepte cheie cum ar fi: cultură de securitate, siguranță națională, securitate națională, paradigmă, toate acestea fiind insuficient discutate pentru a se putea vorbi despre clarificare conceptuală/ conceptualizare, tocmai această clarificare fiind una dintre finalitățile lucrării lăudată de prefațatorul George Cristian Maior ca fiind o realizare notabilă a autorului. Nu subscriu. Fiind de dată relativ recentă, ”povestea” cu articolul capcană publicat de câțiva autori sârbi în revista editată de Universitatea Creștină ”Dimitrie Cantemir”, Metalurgia Internațional (vezi http://inserbia.info/news/2013/09/serbian-professors-published-false-scientific-paper-in-a-romanian-magazine/     si http://en.wikipedia.org/wiki/Sokal_affair) apare ca fiind un caz simptomatic de falsificare și de mimare a cercetării din România (vezi și Mottoul semnat Dragoș Ciuparu). Întrebarea mea, legată de ciclul de intelligence și de precizarea autorului cărții, conform căreia ”agențiile de intelligence culeg informații fără a li se cere explicit acest lucru de către un anume consumator” (p. 39) este: ”Poate SRI să declanșeze o campanie de decredibilizare/ dezvăluire a revistelor fantomă din România care publică articole contra bani fără a testa conținutul științific al articolelor, și își cumpără, tot pe bani, înscrierea în Lista revistelor cotate ISI?” Sau așteptăm noi ”ajutoare” din exterior, așa cum a fost piciorul de ajutor dat de colegii sârbi? Dacă nici educația și cercetarea nu reprezintă priorități de securitate națională, atunci ce mai poate fi prioritar pentru SRI și celelalte servicii de intelligence/ informații/ pază etc. din România? 

Liviu Drugus

(Va urma)

 

Anexa 1Relaţiile Serviciului Român de Informaţii  cu cetăţenii în anul 2012   În anul 2012, Serviciul Român de Informaţii a primit 20.340 petiţii, din care 11.359 de la persoane fizice şi 8.981 de la persoane juridice şi instituţii publice. Dintre acestea, 13.799 au fost soluţionate favorabil, 2.716 au primit răspunsuri nefavorabile, 2.053 au fost îndrumate spre rezolvare altor instituţii, iar 973 au fost clasate conform art. 10 alin (2) din O.G. nr. 27/2002. În aceeaşi perioadă, conducerea S.R.I., şefii unor unităţi centrale şi teritoriale, precum şi cadre anume desemnate au acordat 3.848 audienţe. În baza Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public au fost adresate S.R.I. 34 solicitări. Din totalul acestora, 11 au primit răspuns favorabil, iar 22 nefavorabil (informaţii exceptate de la liberul acces al cetăţenilor), iar o cerere a fost clasată deoarece lipseau datele de identificare ale petentului. La adresa publică de poştă electronică relatii@sri.ro au fost primite 4.512 mesaje, având ca obiect:  condiţiile de încadrare în structurile Serviciului Român de Informaţii şi C.V.-uri prezentate în vederea angajării, oferte de colaborare ca agenţi, oferte de sprijinire a activităţii instituţiei, cereri de reîncadrare/ transfer al unor foste cadre, precum şi condiţiile de înscriere la cursurile organizate de Academia Naţională de Informaţii;  eliberarea unor documente necesare recalculării pensiei;  obţinerea unor audienţe la conducerea Serviciului Român de Informaţii;  reclamaţii la adresa unor cadre ale Serviciului Român de Informaţii;  semnalarea unor aspecte de interes pentru Serviciul Român de Informaţii;  invitaţii adresate conducerii Serviciului Român de Informaţii;  mesaje primite din partea unor asociaţii sau partide;  mesaje primite din partea unor ministere, ambasade şi a Reprezentanţei României la UE;  reclame comerciale şi oferte de produse şi servicii;  scrisori de mulţumire pentru răspunsurile primite, felicitări;  solicitări de: date de contact ale unor instituţii, sprijin pentru recuperarea unor bunuri, informaţii pentru întocmirea tezei de doctorat sau a unor lucrări de licenţă, efectuare a unor stagii de practică, sprijin pentru reîntregirea familiei, ajutor umanitar etc.   Dorim să exprimăm aprecierea SRI cu privire la interesul cetăţenilor faţă de activitatea derulată de Serviciu pentru asigurarea securităţii naţionale şi de posibilitatea unei cariere în instituţia noastră şi ne menţinem disponibilitatea de a răspunde solicitărilor dumneavoastră transmise pe adresele publice puse la dispoziţie.”

 

Anexa 2

Analytic Methodologist

Analytic Methodologist

Add to Job Cart Send to Friend

Work Schedule: Full Time
Salary: $49,861 – $97,333*
Location: Washington, DC metropolitan area

*Higher starting salary possible depending on experience level. Analytic methodologists have the opportunity to develop and apply analytic methods to add rigor and precision to intelligence analysis and collection. They provide statistical, operations research, econometric, mathematical, geospatial modeling, or survey support to Agency analysis, and communicate their findings via a broad range of written intelligence products and verbal presentations. Agency analysts are encouraged to maintain and broaden their professional ties through academic study, contacts, and attendance at professional meetings. They may also choose to pursue additional studies in fields relevant to their areas of responsibility. Opportunities exist for foreign and domestic travel, language training, analytic and management training, and assignments to other offices in the Agency and throughout the US Government.


Minimum requirements include an advanced degree (note that some offices will accept highly qualified BAs) and experience in fields involving statistics; mathematics; econometrics; GIS/remote sensing; operations research; computer or mathematical programming; survey research, design, and analysis; gaming; and modeling. A minimum GPA of 3.0 on a 4-point scale is required. Competitive candidates typically will have higher GPAs, relevant experience, and strong verbal presentation and writing skills, including the demonstrated ability to write clear and concise text. They will also have a strong interest in international affairs, and the ability to work in a team environment. Please attach to your online application the following items:

  • A cover letter.
  • A 5-8 page analytical writing sample in your area of claimed substantive expertise, preferably unedited by others.
  • College transcripts.

All applicants must successfully complete a thorough medical and psychological exam, a polygraph interview and an extensive background investigation. US citizenship is required. To be considered suitable for Agency employment, applicants must generally not have used illegal drugs within the last twelve months. The issue of illegal drug use prior to twelve months ago is carefully evaluated during the medical and security processing. Important Notice: Friends, family, individuals, or organizations may be interested to learn that you are an applicant for or an employee of the CIA. Their interest, however, may not be benign or in your best interest. You cannot control whom they would tell. We therefore ask you to exercise discretion and good judgment in disclosing your interest in a position with the Agency. You will receive further guidance on this topic as you proceed through your CIA employment processing. To Apply:  Make a note of the position(s) that interest you, as you can apply for up to four positions in one application. DO NOT submit multiple applications; this will only slow the review of your application, and delay processing. Please read the Application Instructions carefully before you begin the online application process. Application Instructions An equal opportunity employer and a drug-free work force. Add to Job Cart Send to Friend       Anexa 3 (atașamentul preluat de la adresa de internet: http://community.eldis.org/?233@@.59903a84!enclosure=.59903a7e) Information and knowledge…   – Are they the same or different?  – Does differentiating information and knowledge affect the theory of change underpinning the way we work?   {A stimulus for discussion from ITAD as part of the Output to Purpose Review of the Mobilising Knowledge for Development Programme, and Independent Evaluation of Eldis 2007.}   The information knowledge debate is not a new one! Epistemology (that’s the theory of knowledge) has been the subject of considerable thought over many years. According to Plato, around 2,400 years ago, ‘knowledge is a subset of that which is both true and believed’.     In an essay entitled ‘Concerning Human Understanding’, written just over 300 years ago, the English philosopher John Locke (whose ideas had enormous influence on the development of epistemology) defines knowledge as ‘the perception of the agreement or disagreement of two ideas’. More recently, and quite usefully, Russell Ackoff, a Systems Theorist and Professor of Organizational Change classified the content of the human mind into five categories:

  1. Data: symbols
  2. Information: data that are processed to be useful; provides answers to „who”, „what”, „where”, and „when” questions
  3. Knowledge: application of data and information; answers „how” questions
  4. Understanding: appreciation of „why”
  5. Wisdom: evaluated understanding.

(Ackoff, R. L., „From Data to Wisdom”, Journal of Applies Systems Analysis, Volume 16, 1989 p 3-9) http://www.systems-thinking.org/dikw/dikw.htm   Whilst in a similar vein, Neil Fleming of LincolnUniversity, Canterbury, New Zealand writing on ‘Coping with a Revolution: Will the Internet Change Learning?’ provides a slightly simplified form of the categorization with context and understanding axis.   Maybe both are drawing on Cleveland H. „Information as Resource”, The Futurist, December 1982 p. 34-39 where understanding is a continuum.   Cleveland has some useful things to say about his categories:

  • Data comes about through research, creation, gathering, and discovery.
  • Information has context. Data is turned into information by organizing it so that we can easily draw conclusions. Data is also turned into information by „presenting” it, such as making it visual or auditory.
  • Knowledge has the complexity of experience, which come about by seeing it from different perspectives. This is why training and education is difficult – one cannot count on one person’s knowledge transferring to another. Knowledge is built from scratch by the learner through experience. Information is static, but knowledge is dynamic as it lives within us.
  • Wisdom is the ultimate level of understanding. As with knowledge, wisdom operates within us. We can share our experiences that create the building blocks for wisdom, however, it need to be communicated with even more understanding of the personal contexts of our audience than with knowledge sharing.

Note also that for Cleveland, data and information deal with the past. They are based on the gathering of facts and adding context. Knowledge deals with the present. It becomes a part of us and enables to perform. However, when we gain wisdom, we start dealing with the future as we are now able to vision and design for what will be, rather than for what is or was. Other people believe that the distinctions between data, information, knowledge, and wisdom are not very discrete, more like shades of gray, rather than black and white – e.g. Shedroff, N. (2001). „An overview of understanding” in Information Anxiety 2 by Richard Saul Wurman. Indianapolis: Que.   Some people, in development circles, use the terms ‘information’ and ‘knowledge’ interchangeably. The World Bank, for example, appears to come into this category. The IDS has variously described its fine web-based efforts as Information Services (circa 2002) and more recently Knowledge Services.   The Livelihoods Connect Logframe describes ‘knowledge sharing’ in its hierarchy of objectives. A BLDS Logframe Outputs talk of ‘More extensive knowledge sharing partnerships’ with an associated Activity being to ‘set up a dedicated information service’. The BRIDGE Logframe refers to ‘the provision of information/services’ and provision of ‘accessible and diverse information’. ELDIS highlights in its purpose ‘..use and  exchange (of) relevant, evidence-based development knowledge and documentation’. Id21 on the other hand discussed sharing research. The emerging IDS I-K-Mediaries Working Group considers information and knowledge mediation but is unclear yet if the group sees specific differences.   Are information and knowledge separate but associated through communication? Is information a quality that can be sent as a message, or received, through observation, reading or measurement, or downloaded from IDS KS? Is information subordinate to knowledge, which is information that is believed to be true? Is knowledge a construct, built from scratch by the learner, which comes to us via transcribed content or artefacts*, derived from other’s knowledge?   *Data is created with facts. Thus, a datum can be thought of as an artefact of a fact. Artefacts (facts, concepts, processes, procedures, and principles) are used in the learning process for creating knowledge, while in turn, knowledge creates new artefacts – the so-called Knowledge Creation Spiral.

What are those artefacts and types of knowledge?

Facts – Specific and unique data or instance. Concepts – A class of items, words, or ideas that are known by a common name, includes multiple specific examples, shares common features. There are two types of concepts: concrete and abstract. Processes – A flow of events or activities that describe how things work rather than how to do things. There are normally two types: business processes that describe work flows and technical processes that describe how things work in equipment or nature. They can be thought of as the big picture, of how something works. Procedures – A series of step-by-step actions and decisions that result in the achievement of a task. There are two types of actions: linear and branched. Principles – Guidelines, rules, and parameters that govern. It includes not only what should be done, but also what should not be done. Principles allow one to make predictions and draw implications. Given an effect, one can infer the cause of a phenomenon. Principles are the basic building blocks of causal models or theoretical models (theories).   The above artefacts (content) are then, in turn, used in the knowledge creation process to create two types of knowledge: declarative and procedural.   Declarative Knowledge – Declarative models refer to representations of objects and events and how they are related to other objects and events. They focus on the why rather than the how. It allows us to think and talk about the world. Declarative models include propositions and schemata.   Procedural Knowledge – Procedural models focus on tasks that must be performed to reach a particular objective or goal. Procedural Knowledge is characterized as knowing how and is often more difficult to verbalize and articulate than declarative knowledge. Procedural knowledge emphasizes hierarchical or information processing approaches based upon productions, i.e. those described by an IF and THEN statement. For example, IF the light is red, THEN stop.       Dr Janaky Grant and Professor Robin Kramar of the Graduate School of Management, Macquarie University Sydney, New South Wales, Australia will be discussing Organisation Structure, Knowledge Creation and Organisational Change at the 2007 Management Conference in Singapore in July.   The overall theme of conference (starting soon) is highly relevant to this debate.

Recently, LARRY SANGER, a co-founder of Wikipedia, affirmed that it is wonderful that the power to declare what we all know is no longer exclusively in the hands of professional elites.  He believes that ‘a giant, open, global conversation has just begun—one that will live on for the rest of human history—and its potential for good is tremendous’.   So, are then the Votaries of Web 2.0, the leaders in a movement towards the democratization of information or knowledge itself, on a global scale, something possible for the first time in human history?   Are IDS KS in the vanguard of the democratization process in the field of development?   Do we share information or knowledge?   Is the theoretical study of meaning here irrelevant or would the careful use of language improve our conceptual clarity about how what we do gives rise to the development impacts they seek to encourage?

(Va urma)

Liviu Drugus                                                        22    septembrie 2013          www.liviudrugus.wordpress.com         www.facebook.com/liviu.drugus