liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhivă Categorii:r RECENZII CARTI

Episodul 759. Duminică 27 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (21)


Despre (i)epoca Ceaușescu s-a vorbit foarte mult chiar în anii de reinstaurare a stalinismului și a cultului personalității lui Ceaușescu. Desigur, doar la modul pozitiv, laudativ, superlativ. Imediat după încheierea Erei Ceaușescu, istoriografia românească a rămas din nou datoare cu descrierea cu acuratețe și veridicitate, nedogmatică și non(anti)partinică a Erei Ceaușescu. Măcar acum, la aproape 30 de ani de la încheierea acestei nefericite ere ar trebui un efort de radiografiere și de înțelegere a unui trecut pe care (încă) mulți dintre noi l-au trăit. Voi încerca să fac eu o miniradiografie a Erei ceaușiste din două ”puncte de vedere”: al propriilor mele trăiri și experiențe, pe de o parte, și al opiniilor unor analiști din aceste zile, pe de altă parte.
La începutul Erei Ceaușescu aveam 15 ani și eram (ca și mult timp după acea vârstă) un însetat de schimbare, de înnoire, ca să nu mai spun de setea de libertate și dorința de ieșire din canoane. Nu reușeam să-mi explic de ce a trebuit să treacă atâta timp pentru a spune niște adevăruri… Cu siguranță foarte multă lume dorea schimbarea sau măcar ameliorarea, îndeosebi cei care au avut mult de suferit (și despre care am auzit pentru prima dată din sursă directă, după terminarea facultății, de la nașul meu de cununie (1972) care făcuse cinci ani de pușcărie politică grea). Așadar, am trăit cei 24 de ani ai Erei Ceaușescu în deplină maturitate și cu toate consecințele posibile care au apărut, inevitabil, în urma neînțelegerii mele a ceea ce înseamnă un sistem dictatorial odios. Lipsa surselor de informare a fost poate răul cel mai mare. Tendința mea (naivă) de a ieși din carapacea dogmatismului s-a concretizat în modul obținerii titlului de doctor în economie. Trebuie să menționez că vântul de libertate sub auspiciile căruia s-a instalat dictatura Ceaușescu (1965 – 1989) s-a încheiat în anul 1971, anul în care am absolvit facultatea. Timp de cinci ani am încercat să obțin ”avizul” Comitetului de partid de la Centrul de Cercetări Economice unde am fost repartizat, dar de fiecare dată rezoluția colegilor care formau ”comitetul” începea cu: ”Tovarășul… nu este membru de partid”. Am înțeles ”aluzia” și am cerut să intru în partid. Nu s-a putut, sub varii motive/ pretexte. Am reușit cu greu ”performanța” de a intra în partid (contra-cost: 50 de lei, un mini coni(ac) și o maxi coffee, plus o carte document pe care o aveam în bibliotecă, o carte despre atrocitățile trupelor sovietice în zilele înăbușirii în sânge a încercării ungurilor de a ieși de sub pulpana Moscovei: oameni sfârtecați, alții atârnați în cârlige în abatoare, ceva greu de uitat…). În fine, devenit membru de partid și prieten cu noul secretar am obținut avizul, dar în toți cei cinci ani încercam fără succes să ”vorbesc” cu conducători de doctorat (care aveau max 2-3 locuri) să văd dacă aș avea și eu loc. Nu aveam… Tot în primul an de activitate în cercetare am rezistat primei încercări de racolare pentru a deveni colaborator/ sursă/ ciripitor al securistului care răspundea de cercetare. Asta explică și mai bine de ce nu obțineam avizul și de ce nu eram primit nici în partid. În fine, după obținerea avizului că am voie să mă înscriu la doctorat am găsit loc abia la ASE București. Pentru că împreună cu amicii și colegii mei ironizam ”tezele de doctorat” ale unor ”cercetători” care studiau ”Rolul creșterii productivității muncii în dezvoltarea economiei socialiste” sau ”Importanța mecanizării agriculturii în CAP” etc., m-am gândit să-mi aleg o temă mai deosebită. Erau în mare vogă pe atunci încercările de regândire a aplicării marxismului de către Școala de la Frankfurt (în Europa) și Școala radicalilor de stânga din SUA. Prin urmare am propus ”Radicalismul economic american de stânga. Studiu pe cazul SUA” și… s-a aprobat. Abia mai târziu am aflat, iar naivul de mine chiar a scris în referate și în teza finală despre atitudinea foarte critică a neomarxiștilor americani față de imperialismul sovietic (!), despre atacurile la adresa stalinismului brejnevist etc. Or, așa ceva nu putea fi acceptat de establishmentul stalinist de la noi. Deși înscrierea la doctorat s-a făcut în 1976 am depus teza în forma finală abia în anul (orwellian) 1984 (!), iar răspunsul a fost unul stupefiant pentru mine: teza este bună, dar nu se poate susține. Fără alte explicații! Îndrumătorul meu de doctorat era școlit la Moscova și avea soție rusoaică, fapt ce ar putea explica neacceptarea unei teze care critica ”imperialismul moscovit” (naivul de mine credeam că poziția lui Ceaușescu din 1968 în care a vorbit despre ”imperialismul sovietic” mai era valabilă…). În fine, am susținut teza în anul 1996 (după 20 de ani de la înscriere).
Anul înscrierii mele la doctorat a coincis cu plecarea mea de la Academie la Institutul de Medicină și Farmacie. Am mai povestit pe acest blog contextul, dar îl reiau și aici pentru că are relevanță pentru înțelegerea locurilor în care am trăit perioada ceaușistă. În anul 1976, șeful de sector (Alexandru Tacu) era vizitat de directorul Școlii de partid (Ilie Dodea) care prelua de la șeful meu puțina literatură străină care venea pe linie de Academie (pe valută), iar cărțile primite le multiplica și lega la Școala de partid. Pe de altă parte Ilie Dodea (I.D.) aducea și alte cărți obținute, pe alte căi, de la București. Desigur, accesul la această literatură îl aveau doar șefii mei care, cum le primeau, dădeau cărțile la tradus… Faptul că eu le citeam în limba în care erau scrise (engleză, franceză) nu a fost de natură să mă ridice în ochii șefilor mei. Într-o zi, mi-am luat inima în dinți și l-am abordat pe I.D. după ce acesta ieșise de la întâlnirea cu șeful meu (Al. Tacu). I-am spus că aș vrea să citesc și eu cărțile cu pricina și că mai am și eu câte ceva pe acasă. S-a declarat încântat. A urmat o perioadă în care mergeam des la Școala de partid din Iași de unde luam cărțile multiplicate și legate (multe dintre ele se refereau la teorii ale creșterii economice). Într-o zi, I.D. m-a întrebat dacă nu vreau să țin niște ore de seminar la Economie politică la Institutul de Medicină. Apoi mi-a spus că dacă vreau, scoate postul la concurs. În toamna lui 1976 eram și membru de partid și doctorand și asistent universitar. Trei dintr-o lovitură!. Dar lucrul semnificativ pe care vreau să-l amintesc aici este că I.D. era bun prieten cu Ion Iliescu, despre care îmi vorbea cu căldură și mă invita la întâlnirile acestuia cu cititorii cărților sale. Au urmat multe întâlniri în doi cu I.D. în care mi s-a tot sugerat că lucrurile nu merg bine, că se impune o schimbare de politică, chiar la vârf, că aș fi un bun ministru de externe și alte povești de acest gen. Le-am ignorat, crezând că sunt provocări… A urmat mutarea intempestivă a lui I.D. la București pentru înlocuirea lui Leonte Răutu de la cârma Academiei Ștefan Gheorghiu cu însuși I.D. Ion Iliescu era deja director la Editura Tehnică. Cu siguranță au avut loc nu doar întâlniri între ei, ci și discuții despre … schimbare. După cca patru ani de București, I.D. revine la Iași, dar se îmbolnăvește și moare în august 1989. S-a considerat, de către multă lume, că a fost ”ajutat” să moară. Un lucru este cert: la înmormântare au participat multe mii de oameni. (Pentru alte detalii despre I.D. vezi: https://www.ziarulevenimentul.ro/stiri/cultura/profesorul-ilie-dodea–159241.html
Ar merita citit, pentru o mai bună înțelegere a contextului în care s-a erodat regimul Ceaușescu, articolul lui Radu Părpăuță din Ziarul de Iași din 14 decembrie 2009 (unul veridic și bine documentat) despre trioul Dodea-Iliescu-Tacu (acest Tacu nu era aceeași persoană cu Al. Tacu, șeful meu de la Academie, ci lucra la CUG Iași): https://www.ziaruldeiasi.ro/local/revolutia-romana-la-iasi~ni60p2 Iată două extrase cu privire la I.D. Primul: ”Ilie Dodea, nascut la Dagita, judetul Iasi, a avut o ascensiune rapida in partid. A fost sef de catedra la „Stefan Gheorghiu”. La Iasi a fost secretar cu probleme de propaganda. Apoi insa a intrat in dizgratie. Era prea inteligent, prea deschis si prea „liberal” fata de ceilalti activisti, care in majoritate erau niste trogloditi. In 1985 a ramas fara serviciu, apoi a fost expediat director la Centrul de Librarii si Difuzare a Cartii (CLDC). in 1988 a obtinut o bursa la Oxford, avea si bilet de avion, dar Maria Ghitulica, prim-secretarul de atunci, i-a anulat biletul. A ramas fidel lui Ion Iliescu, pe care il si vedea viitorul presedinte. Dodea a fost factotumul complotului de la Iasi, avind relatii intinse in diferite zone ale societatii (partid, armata, Securitate). Era capabil de gesturi nebunesti, cum a fost acela de a tipografia manifeste anticeausiste, asumindu-si mari riscuri. A dat o suta dintre acestea, plus 8 fluturasi taiati A4 lui Alexandru Tacu. Acesta le-a dat la rindul sau unui om din anturajul lui, regretatul ing. Georgel Moraru, care le-a raspindit in acceleratul Iasi – Bucuresti”. Și al doilea extras: ”Omul-cheie al acestui complot era, la Iasi, Ilie Dodea. Acesta avea relatii vaste in partid si in armata. Era prieten cu comandantul Garnizoanei Iasi de atunci, lt. col. Ioan Cioara, precum si cu comandantul Armatei a 2-a, gen.lt. Ion Dindareanu de la Buzau, cu care purta o corespondenta intensa, dupa cum am aflat de la fiul lui Ilie Dodea, domnul Alexandru Dodea. Totodata „Dodea avea probabil legaturi in Securitatea care l-a rasturnat pe Ceausescu„, crede Tacu. Pentru cei care nu au timp și răbdare să citească integral acest articol mai redau două pasaje din el: ”In iunie 1986 Ion Iliescu, ostracizat ca director la Editura Tehnica, vine la Iasi sa lanseze o serie de carti ale editurii si sa participe la intilniri cu cititorii. De fapt, el vine sa tatoneze terenul, sa vada ce mai zic oamenii „din teritoriu„. Rețineți: era anul 1986! ” Și al doilea extras (bun îndeosebi pentru susținătorii balivernelor despre ”revoluția română”): ”S-a adunat atita lume, incit sala era neincapatoare. Oamenii stateau pe scari, chiar afara pe trotuar. Dupa obiceiul vremii, se trimiteau biletele din sala la prezidiu. Pe unul din ele scria: „Tov. Iliescu, pe cind presedintele Romaniei?”. Dupa aceea, raminind numai cei „ai casei”, Iliescu a vorbit de necesitatea infiintarii unei miscari de rezistenta impotriva dictaturii: Frontul Salvarii Comuniste din Romania. Cineva l-a corectat: „Mai bine Frontul Salvarii Nationale”. Moartea lui Ilie Dodea a afectat mult planul de declanșare a loviturii de stat de la Iași: ”Asadar, complotul a cazut. Ion Iliescu nu a mai facut alte incercari la Iasi. Explicatia ca moartea lui Dodea a zadarnicit totul nu pare a fi suficienta. Cert este ca in jurul datei de 1 noiembrie 1989 prin Iasi au fost zariti Ion Iliescu si – surpriza! – Petre Roman, viitorul revolutionar de la Bucuresti cu flanela verde. Probabil ca Iliescu nu a avut toate elementele in mina, nu a gasit sprijin la toate organele necesare. Poate ca si tovarasii de peste Prut ezitau. Numai el stie (dar nu spune). In orice caz, Iliescu era prea „hirsit” ca sa riste, astfel ca a trebuit sa astepte pina in 21-22 decembrie.
Așadar, Dodea a murit în august 1989, ca Director al Centrului de Librării Iași, iar în 1990 primesc din partea nou înființatului sindicat al librarilor din Iași, rugămintea imperioasă și prietenească (nu era librăreasă din Iași să nu mă cunoască) de a accepta postul de director al Centrului de Librării Iași. Desigur, asta în virtutea ideii de a continua lucrurile foarte bune începute de Ilie Dodea (cu care am fost în legătură până în preziua morții sale). Ca și în multe alte situații similare, am refuzat. Naivul de mine eram fericit că am devenit ziarist și puteam să scriu fără restricții ce gândeam! (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Reclame

Episodul 758. Sâmbătă 26 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (20)


Mulți dintre noi nu am fost curioși/ tentați să auzim despre ”uzul de abuz” și ”convingerea prin constrângere” practicate de regimul dictatorial dejist în anii 50 în pușcăriile comuniste. Chiar cei implicați (direct sau indirect, torționari sau condamnați) refuză să-și amintească aceste monstruozități sub ”lozinca”: ”ei, ce-a fost a fost! Ce să mai dezgropăm morții?!”. Dar aceste lucruri trebuie cunoscute. Eu am aflat de la nașul meu (deținut politic, dar și fost boxer). Grozăviile sunt realmente incredibile. Mi-au rămas în minte cuvintele nașului meu: ”mureau generalii ca muștele”. Limitele de jos ale condiției (presupus) umane au fost depășite. Orice încercare de cunoaștere a trecutului comunist este nulă fără cunoașterea (chiar în amănunte) a acestor crime. Cuvintele nu ajung. Am ales doar două videoclipuri (internetul este deja prea bogat în asemenea dezvăluiri) care zugrăvesc modul concret în care s-a început ”construcția celei mai bune dintre lumi”. Înainte de a lăsa un torționar și un deținut să povestească țin să fac precizarea că este practic imposibil să descrii o eră/ epocă/ perioadă limitată direct la anii de domnie ai dictatorilor care și-au lăsat numele în istorie. Personajele transcend epocile, le încalecă fără nicio opreliște și fără a se constata diferențe vizibile de la o perioadă la alta. În primul videoclip se vorbește despre Ion Iliescu care, de la înălțimea dregătoriei comuniste pe care o deținea, cerea pedepse mărite pentru studenții care erau judecați pentru delicte de opinie. În care dintre ere (Dej, Ceaușescu, Iliescu) să includ acest videoclip? Evident, povestirile bătrânului român canadian sunt edificatoare pentru toate cele trei ere comuniste și comunist reformiste. Ceaușescu l-a preluat pe Iliescu de la Dej, iar Iliescu l-a sacrificat pe Ceaușescu pentru a-și construi propria domnie și dinastie tipic feudală. Dacă nu vizionați până la capăt, pierderea este majoră. Așadar, răbdare la vizionare și minte trează pentru înțelegere!
Amintirile unui român canadian https://www.youtube.com/watch?v=6d6gZR9prFI 86 ani
Neculai Popa, român american: https://www.youtube.com/watch?v=jSB9BVykUHI
Torționarul https://www.youtube.com/watch?v=VcKYlM_H9pc&fbclid=IwAR1n4xWDo9Ss5IB5xhVuhUbr8dmNxbSat1KF2Z_SXmzRdsPPEYUWYxu4BB8
(va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 757. Vineri 25 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (19)


Mă apropii de finalul descrierii primei perioade postbelice din istoria noastră recentă, perioadă pe care am numit-o convențional Era Dej. Va urma Era Ceaușescu și Era Iliescu. Personajul care a marcat toate cele trei Ere (nu singurul, dar cel mai semnificativ, cred eu) este Silviu Brucan. Și autorii cărții ”Invazia spionilor” au acordat nu mai puțin de 14 pagini pentru a descrie acest personaj care a marcat două dictaturi (Dej, Ceaușescu) și o democratură (Iliescu). Este vorba despre cvasi eternul, atotprezentul, atotputernicul și atotcunoscătorul Silviu Brucan (1916 – 2006) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Silviu_Brucan), o prezență marcantă în perioada interbelică, apoi între anii 1944 și chiar după începutul acestui mileniu.
Silviu Brucan este cel de-al șaselea semnatar al Scrisorii celor șase (”ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră” – celebra formulă a lui Ion Iliescu, atunci când se autopropunea să facă parte dintr-o dregătorie politică, începând cu decembrie 1989) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Scrisoarea_celor_%C8%99ase). Scrisoarea a fost citită la Europa Liberă la 11 martie 1989. Din scrisoare rezultă scopul care nu era declarat în mod clar, explicit: debarcarea lui Ceaușescu, conform cerințelor Moscovei, prin critica întregii politici ceaușiste și alegerea unui nou conducător care să se ralieze cerințelor Moscovei. Aceste dedesubturi sunt relevate și analizate în: https://www.didactic.ro/revista-cadrelor-didactice/scrisoarea-celor-6-martie-1989 Merită citite (și) declarațiile semnatarilor, dar în cazul de față ne interesează doar aceea a lui Silviu Brucan, din anul 2002: ”Scrisoarea celor şase a avut ca scop strategic ruptura între masa partidului şi Ceauşescu, ca să creeze şi la noi o aripă reformistă, ca în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia. Iar acţiunea asta pe plan intern a fost concertată cu acţiunile pe plan extern. Spre sfârşitul lui 88 am făcut călătoria aceea la Washington, Londra şi Moscova, în timpul căreia l-am văzut pe Gorbaciov, care urmărea o acţiune internaţională concertată pentru dărâmarea lui Ceauşescu. Ăsta era scopul” a povestit Brucan . În 2010 însă, Brucan merge (din nou) pe teza marxistă a revoluție realizate de masele largi populare și neagă ideea unui complot sau a unui puci militar (pentru a fi în deplin acord cu organizatorul puciului Ion Iliescu, care justifica la fel). Iată această negare a puciului făcută în chiar zilele fierbinți ale preluării puterii de către complotiști. (vezi și: https://mariusmioc.wordpress.com/2010/02/19/silviu-brucan-daca-un-complot-ar-fi-fost-organizat-atunci-noi-conducatorii-frontului-am-fi-fost-primii-care-sa-ne-laudam-cu-aceasta/ (dacă am fi fost complotiști, am fi fost primii care să ne lăudăm cu asta) https://youtu.be/vlWcYruJ93Y (emisiunea integrală și dialogul Brucan – Doina Cornea din 28 Decembrie 1989). Mai pe șleau sunt relatate lucrurile despre cum a decurs lovitura de stat (un ingredient extrem de important pentru reușita loviturii era ieșirea oamenilor în stradă și răspândirea ideii de revoltă/ răscoală/ revoluție împotriva dictatorului Ceaușescu) se găsește la: https://www.activenews.ro/cultura-istorie/22-decembrie-1989-Se-declanseaza-revolta-populara-anti-Ceausescu.-Generalul-Stanculescu-da-o-LOVITURA-de-stat-MILITARA-si-preia-controlul-tarii.-La-ora-14-00-Iliescu-este-chemat-la-MApN-si-i-se-preda-puterea-128158
Brucan a fost omul de legătură între Iliescu și Gorbaciov, fapt probat și de asimilarea rapidă a lui Brucan în primul Consiliu al FSN. După 1989, Brucan s-a bucurat de tot ceea ce își dorea: vizibilitate, notorietate, venituri pe măsură. Practic întreaga sa viață din timpul comunismului și până la moartea sa Brucan a avut funcții de conducere pe linie de partid și de stat (redactor șef la Scânteia în anii 50, ministru al Culturii în anii 60, profesor de ziaristică în perioada Dej (deși avea doar șase clase de liceu). Ideea lui Stalin (venită cu un an înaintea morții sale) și anume epurarea tuturor evreilor din funcțiile de conducere din partidele comuniste a fost pusă în aplicare în cazul lui Brucan (deși Stalin murise în 1953), astfel încât Brucan este trimis ca ambasador la Washington (1955 – 1959). Între 1959 și 1962 este ambasadorul României la ONU. La revenirea în țară (1962), i se încredințează conducerea Radioului și a Televiziunii Române pe care le-a organizat cum a dorit. Dar, imediat după venirea la conducere a lui Ceaușescu, dregătoriile încredințate lui Brucan sunt acordate altor persoane. Concret, Ceaușescu nu îl agrea pe Brucan și reciproc. După 1968 Brucan devine un cârcotaș activ, dar ignorat de Ceaușescu. În schimb, după 1985 (anul venirii lui Gorbaciov la putere) Brucan devine tot mai critic față de Ceaușescu și mai în favoarea reformismului gorbaciovist. Autorii articolului de la didactic.ro sunt fermi în favoarea ideii că Brucan a acționat la ordinele Moscovei. Faptul că Ion Iliescu a refuzat să semneze scrisoarea vine în favoarea tezei că viitorul șef al României nu trebuia expus excesiv (s-au mai văzut accidente mortale de mașină, de avion, la vânătoare etc.). Prin urmare, puse cap la cap toate aceste fapte converg în ideea (percepută și de mine personal în anii 80) a unei acțiuni din interior menită să realinieze România la ordinele și interesele Moscovei. Iar Brucan și Iliescu au avut un important cuvânt de spus în legendarea puciului militar sub masca ”revoluției române”. O posibilă concluzie, cu un grad destul de mare de generalitate: dictatorii au doar două modalități de perpetuare la putere: a) opresiune polițienească internă; b) ajutorul (plătit) al unui ”frate”/ vecin mai mare. Și concluzia concluziei: o dictatură poate fi răsturnată doar cu două mijloace: a) trădarea camarilei (securitatea și armata în cazul detronării dictatorului Ceaușescu); b) ajutorul (mai bine plătit) al unui ”frate”/ vecin mai mare. În cazul României, detronarea dictatorului s-a făcut cu acordul și cu ajutorul a doi frați mai mari (URSS și SUA). Ceea ce nu este cazul acum, în aceste zile, cu dictatorul venezuelean Maduro (sprijinit de Rusia, dar ”săpat” la temelie de SUA).
Iată cum descriu cei trei autori radicalizarea lui Brucan imediat după venirea la conducere a lui Gorbaciov: ”Reacțiile lui se redimensionează după anul 1985 când la conducerea PCUS și a URSS este adus Mihail Gorbaciov. Comentariile pline de acuzații la adresa lui Nicolae Ceaușescu se înmulțesc. Îi antrenează în asemenea discuții și pe alți câțiva inși, toți cunoscuți că se aflau de zeci de ani sub influențele politicii PCUS și chiar ale KGB” (p. 357). În 1987 lui Brucan i se retrage dreptul de a locui în vila de protocol a nomenklaturii comuniste oficiale și i se repartizează un apartament în cartierul bucureștean Dămăroaia (unde este ”supravegheat”, ca de altfel toți semnatarii scrisorii celor șase). În această perioadă Brucan, ca un adevărat (fost) diplomat vizitează numeroase ambasade occidentale, iar la Ambasada SUA duce chiar un exemplar al scrisorii (contrar înțelegerii cu ceilalți semnatari care doreau să se mai aștepte pentru a aduna un număr mare și semnificativ de semnături). Aceste plimbări (fatale pentru orice muritor de rând) aveau loc în perioada în care – chipurile, el avea, ca și Andrei Pleșu, domiciliu forțat! Deși avea domiciliu forțat, Brucan primește, în luna decembrie 1989!, pașaport pentru o vizită în SUA! Urmează celebra sa vizită în SUA, Marea Britanie, Austria și URSS. După 1989 s-au aflat rutele exacte ale periplului brucanian în țara Libertății, apoi în Marea Britanie și Austria. Este primit la Departamentul de Stat (ministerul american de externe). Are loc o întâlnire cu ambasadorul rus în SUA, Dobrânin, prin intermediul căruia întreține o conversație cu Mihail Gorbaciov. Din Austria, Brucan zboară la Moscova, unde se întâlnește cu Gorbaciov. Interesant lucru, atât Washingtonul cât și Moscova vedeau în Brucan singurul opozant credibil și puternic față de regimul Ceaușescu din România! (O întrebare la care nu s-a răspuns încă: cine a plătit costisitorul turneu diplomatic al celui care avea domiciliu forțat în Dămăroaia? Probabil, fiecare dintre țările gazde (SUA și URSS). În 1989 Brucan avea 73 de ani, dar după cum se vede din interviul din decembrie 1989 era un bărbat cu mintea clară și capabil de acte politice importante.
Să revin la momentul ”revoluționar” din 22 decembrie 1989. Brucan părăsește, din nou, domiciliul obligatoriu și vine la Televiziune (fostul său loc de muncă). Este singurul semnatar al scrisorii adoptat în CFSN (dar se retrage de aici după doar două luni). Ca în toate poveștile de succes, cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene, în 1990, Brucan primește o vilă în cartierul Primăverii!. Soția lui, Alexandra Sidorovici, avea toate motivele să fie mulțumită: a văzut cu ochii ei cum Kremlinul își răsplătește adulatorii. Silviu Brucan s-a apucat de scris cărți (amorezat de cifra șase, scrie șase cărți). A murit la 90 de ani. Dacă a fost un comunist convins sau doar un profitor de pe urma comunismului este greu de stabilit. Dar în mod cert a avut un rol important în răsturnarea lui Nicolae Ceaușescu și la reînnodarea legăturilor trainice de frăție, prietenie, iubire și devotament nețărmurit față de măreața și aproape putreda Uniune Sovietică (ce și-a dat obștescul sfârșit în decembrie 1991). Cred că și-a adus și el contribuția la conceperea și semnarea Tratatului de prietenie cu Uniunea Sovietică (vezi Primul Tratat cu URSS la: https://www.descopera.ro/istorie/15029946-ziua-in-care-romania-a-devenit-unul-dintre-satelitii-moscovei-ce-prevedea-tratatul-inrobitor și vezi ultimul Tratat de prietenie cu URSS semnat de Iliescu și Gorbaciov la 5 aprilie 1991, https://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1250783-iliescu-negociat-gorbaciov-vanzarea-romaniei-moldovei.htm Despre conținutul rușinos al Tratatului și lipsa de viziune a celor doi politruci de vârf, de altfel buni prieteni (Iliescu și Gorbaciov) vezi: http://revistapolis.ro/la-margini-si-sfarsit-de-imperiu-tratatul-romano-sovietic-din-5-aprilie-1991-si-consecintele-pentru-republica-moldova/ . Șansa României a fost că URSS s-a prăbușit în praful istoriei, dar dacă acest lucru nu s-ar fi întâmplat, România ar fi devenit, din nou, o colonie a țarilor ruși: ar fi fost prețul plătit de schimbarea de regim. Pentru iubitorii de istorie, merită citit și articolul https://www.aesgs.ro/disolutia-graduala-a-uniunii-sovietice-si-implicatiile-acesteia-la-nivelul-romaniei/. Faptul că Rusia lui Putin nu renunță la proiectul străvechi de a se înșuruba în Balcani vizează implicit și România. Colegii de FSN ai lui Brucan (și urmașii partinici ai acestora) sunt acum la conducerea României și așteaptă momentul potrivit pentru a mulțimi din nou pentru ajutorul ”frățesc” și ”dezinteresat” primit de la Răsărit, ajutor care i-a scutit pe acești ”luptători pentru libertate socială” și democrație originală să nu moară de plictiseală și să nu putrezească în domiciliile lor atât de forțate… (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 756. Joi 24 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (18)


Ultimul capitol al cărții este dedicat propagandiștilor (ideologi, ziariști sub acoperire, conducători de instituții politico-ideologice, șefi (secretari) cu propaganda, profesori de marxism-leninism etc.). Cei mai mulți infiltrați (aduși din URSS) și-au găsit ”loc de muncă” (li se mai spunea ”muncitori cu gura”) în acest lunecos domeniu de activitate. Trăsăturile caracteristice ale celor care lucrau în aparatul propagandistic bolșevic: origine socială sănătoasă (familie săracă), alogeni (minoritari cărora li se oferea o șansă de a fi băgați în seamă), studii cât mai puține (doar burghezii își permiteau să-și trimite copiii la școli înalte). Pe scurt: săraci, străini, stupizi. Evident, odată intrați în aparat, săracii se îmbogățeau, străinii își luau nume românești, iar stupizii se luminau în școlile serale organizate ad hoc. Aaa!, și încă un atribut important: trebuiau să aibă susținerea expresă a Moscovei! Nu întâmplător mulți propagandiști au avut calitatea de ”dezertori”/ fugari în URSS, veneau din Basarabia sovietizată forțat sau aveau dosar ”bun”, necontaminat de legături cu Occidentul în plină putrefacție din cauza prosperității. Pentru a nu rămâne la nivelul teoretico-speculativ, cei trei autori vin cu argumente statistice clare: dintre cei 17 corifei ai propagandei bolșevice din Era Dej (dar și în continuare) 15 erau evrei, unul era maghiar și unul român. În vârful piramidei propagandistice s-au aflat evreii: Silviu Brucan (https://ro.wikipedia.org/wiki/Silviu_Brucan), Leonte Răutu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonte_R%C4%83utu dar și https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/natalia-rautu-farmacista-propagandei-sovietice) și Ghizela Vass (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ghizela_Vass) (bunica lui Bogdan Olteanu, președinte al Camerei Deputaților).
Prezint lista celor 17 corifei ale căror biografii comentate sunt oferite destul de generos de către cei trei autori, din care voi alege doar unul dintre ei, Silviu Brucan, dată fiind prezența importantă a acestuia în toate cele trei perioade postbelice derulate sub semnul bolșevismului moscovit (Dej, Ceaușescu, Iliescu). Iată conținutul acestei liste: Iosif Chișinevschi (Jakob Roitman-Ioșca) (1905 – 1962); Leonte Răutu (Lev Oigenstein) (1910 – 1993); Sorin Toma (Sorin Moscovici); Silviu Brucan (Saul Bruckner) (1916 – 2006), Leonte Tismăneneanu (Leonid Tisminețki) (1912 – 1981); Mihail Roller (1908 – 1958); Iosif Ardeleanu (Adler Dome) (1909 – 1988); Ofelia Manole (1908 – 1983) (Ofelia Zeidman); Zina Brîncu (Haia Grinberg); Gheorghe Stoica (Moscu Cohn) (1900 – 1976); Liuba Chișinevschi (Liube Kișnevskaia) (1911 – 1981); Ghizela Vass (1912 – 2004); Natalia Răutu (Natalia Marcusohn) (1912 – 1967); Ana Toma ( Ana Grossman) (1912 – 1992); Nicolae Moraru ( Iuliu Șofran) (1912 – ?); Gheorghe Vasilichi (1902 – 1974).
Celor mai în vârstă multe dintre aceste nume le răsună în minte, fiind atotprezente în presă, în congresele partidului unic, în lucrările ”științifice” ale doctorilor în științe sociale.
Și o ultimă precizare, una pe care am mai făcut-o, dar o repet și aici în contextul informației că majoritatea acestor corifei ideologici erau evrei, fapt care a făcut ca unii istorici/ comentatori/ analiști să afirme că bolșevismul rus a fost adus în România de către evrei pe tancurile sovietice. Cred că este atât un fapt real cât și o încercare de exonerare de responsabilitate a elementului autohton care a pus – și el – din plin umărul la consolidarea dictaturilor bolșevice. Totodată, prezența evreilor cu o pondere mare în rândul politrucilor și propagandiștilor se explică prin faptul (subliniat de Yuval Harari) că dacă ar fi să găsim o caracteristică definitorie pentru evrei, atunci aceasta este propensiunea lor, sădită în decurs de milenii, pentru cultură, pentru educație, pentru speculație (și speculă, desigur, specula și speculația fiind nu doar cuvinte înrudite…). Într-o țară care gemea de analfabetism, evreii reprezentau elementul cu pondere mare în educație, în medicină și în afaceri. De aici și ponderea lor mare în politicile comuniste care, desigur, le-au adus și avantaje materiale și morale.
Închei cu o amintire pe care am mai redat-o în paginile acestui blog. La Institutul de Medicină și Farmacie din Iași, unde am predat Economie politică și Economie sanitară (disciplină înființată de mine în detrimentul economiei politice) erau (mai ales în anii 60, dar și mai târziu) foarte mulți profesori evrei (renumiți pentru profesionalism și corectitudine). Unul dintre aceștia a emigrat în Israel în anul de grație 1988, tocmai când pregătirile pentru lovitura de stat erau în toi. În întreaga perioadă de activitate a mea la această instituție (mă refer la perioada din Era Ceaușescu: 1976 – 1989), nu am luat cuvântul (într-o ședință de partid) decât de două ori: o dată pentru excluderea din partid a tovarășului profesor Șneer care a emigrat în Israel și nu și-a mai plătit cotizația la partid, și a doua oară cu ocazia procesului public de excludere a mea din partid, despre care, de asemenea, am mai povestit). Nu mică mi-a fost mirarea când la sfârșitul anului 1989 mă întâlnesc pe holurile Institutului (actualmente Universitatea) cu dl prof. Șneer. M-am bucurat să-l revăd, ne-am strâns mâinile, dar am observat o răceală și o urmă de nemulțumire pe chipul său. M-am lămurit imediat, atunci când mi-a zis: ”Tovarășe Druguș, m-ați dezamăgit profund. Nu mă așteptam de la dumneavoastră la așa ceva… Am aflat că dumneavoastră ați propus excluderea mea din partid…”. Eu am râs și l-am asigurat că eram convins că i-am făcut un bine, dar ne-am despărțit tot.. cu răceală. Abia peste ani am deslușit supărarea sa: din mediile din care venea, dl profesor aflase care era esența loviturii de stat – eliminarea lui Ceaușescu și instalarea lui Iliescu, cu prezervarea nomenklaturii existente în posturile de conducere a țării, cu scopul instaurării unui socialism ușor vopsit altfel. Doar naivul de mine credea că, 1n 1989, am pășit în imperiul libertății, prosperității și onestității… (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 754. Marți 22 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (16)


Un capitol separat (III) este acordat de cei trei autori pentru a prezenta o selecție de luptători antifasciști pe frontul din Spania, persoane cu viziuni filosovietice, filocomuniste și filostaliniste. Soarta lor nu a mai fost bună după ce Stalin a căpătat convingerea că acești luptători erau ”întorși” și s-au transformat în agenți ai Occidentului în blăni de miei prosovietici. Autorii selectează o listă de patru asemenea personaje cărora le face biografiile: Constantin Doncea, Gheorghe Gaston Marin (alias Gheorghe Grossman), Walter Roman (alias Erno- Ernest Neulander, tatăl lui Petre Roman) și Mihai Burcă.
Cel mai cunoscut și mai reprezentativ pentru efortul nostru actual de a înțelege mai bine prezentul și viitorul României este, desigur, tatăl lui Petre Roman, Walter Roman, nomenklaturist al regimului Ceaușescu, dar și al erei Dej. Wikipedia ne dă destule date despre viața și personalitatea idealistului, intelectualului, comunistului și nomenklaturistului Walter Roman (1913 – 1983) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Valter_Roman) Inginer, ofițer (colonel la ruși, general în armata română, locțiitor al șefului Statului Major al Armatei Române), poliglot (vorbea cinci limbi străine), internaționalist convins, propagandist abil, inclusiv la postul de radio Vorbește Moscova, în limba română, politruc, ministru, apoi din 1954 până la moarte (1983) director al Editurii politice. A fost implicat în complotul organizat de KGB în 1956 împotriva lui Imre Nagy (răsculatul antisovietic), care a fost arestat în România apoi judecat și executat în Ungaria. În perioada stalinistă, dar imediat după moartea lui Stalin este trecut pe linie moartă la Direcția Generală a Apelor (fiind un model de ”intrare la apă” și pentru Ceaușescu, cel care la trimis la ”apă” pe inginerul hidrotehnist Ion Iliescu, devenit periculos pentru dictator). Între timp, a mai avut parte de critici (pentru atitudine mic burgheză) și sancționat cu trimiterea la Editura politică unde a lucrat 29 de ani. (Similitudine: de la ”Ape”, Iliescu și-a încheiat viața de nomenklaturist al regimului Ceaușescu la Editura Tehnică). Intelectual și analist politic, Walter Roman a scris cel puțin zece cărți bine cunoscute în epocă.
Petre Roman (n. 1946) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_Roman) este fiul din a doua căsătorie (tot o comunistă spaniolă) a lui Walter Roman; și-a petrecut copilăria în compania fiilor și fiicelor de nomenklaturiști (fiind chiar botezat de dr. Petru Groza, premierul de atunci al României sovietizate). Și-a luat doctoratul în Franța, urmând o carieră didactică la Politehnica din București unde a devenit … ”revoluționar”, membru CFSN, membru al guvernului și prim ministru. Este dovada faptului că lovitura de stat din 1989 nu a fost una antisocialistă (ba dimpotrivă), ci, în primul rând, una anticeaușistă. Pur și simplu eșalonul doi trebuia să treacă în față pentru că așa se hotărâse la Moscova, iar Moscova nu și-a uitat niciodată și nu își uită nici acum clienții. Nu trebuie uitat că atât familia Roman, cât și familia Iliescu au făcut parte din nomenklatura comunistă a lui Ceaușescu și a Partidului Comunist Român. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 755. Miercuri 23 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (17)


Al patrulea capitol al cărții ”Invazia spionilor” este dedicat celor care au răspuns de Securitate sau care au condus direct această instituție. Securitatea, ca instituție, s-a născut în 1948, a crescut și s-a intensificat exponențial până în 1953, anul morții lui Stalin. Ținta acțiunii distructive a Securității a fost, în acea perioadă, Opoziția, respectiv membrii partidelor istorice, ai mișcării legionare și a oricăror alți opozanți ai regimului comunist bolșevic de rit moscovit. Oarecum similar cu perioada acestor ultimi doi ani, presa era/ este aservită politic, economic și etic partidului unic. A fi lucrător în presă echivala cu a fi propagandist, acuzator, defăimător al burgheziei și apărător fără crâcnire al cauzei proletariatului (culmea ridicolului, proletariatul tocmai s-a consolidat numericește cu fosta burghezie, lipsită complet acum de mijloace de producție, pentru supraviețuire fiind nevoiți să muncească fizic sau intelectual).
Printre ziariștii cei mai zeloși și înfocați în acuzații publice se număra Silviu Brucan, secretar general de redacție al ziarului Scânteia, organ al CC al PMR (ulterior, Silviu Brucan a devenit redactor șef al acestui cotidian de uriaș tiraj). În articole vitriola(n)te, Silviu Brucan cerea pedepse grele pentru liderii partidelor istorice. Soția sa, Alexandra Sidorovici, era procuror-șef, respectiv acuzator public în procesele intentate oamenilor politici care reprezentau ”trecutul”. Nu întâmplător, Silviu Brucan a avut un mare rol în lovitura de stat anticeaușistă din decembrie 1989, dar îndeosebi în consolidarea regimului neobolșevic al lui Ion Iliescu. El a ținut, până aproape de moartea sa, lecții de analiză politică, de democrație originală și de cameleonism dus la extrem. Dar, vorba autorilor, fiind un caz aparte, va avea parte de o secțiune specială în carte.
Securitatea era brațul lung și înarmat al Moscovei împotriva poporului român căruia i s-a vârât pe gât o orientare politică și ideologică total străină (în 1944 PCR avea în întreaga Românie 1080 de membri mari și lați!). Au rămas celebre sintagmele care descriau modus operandi al Securității: ”uz de abuz” și ”convingere prin constrângere”. Temele și acțiunile Securității erau stabilite la Moscova (ceea ce nu exonerează de responsabilitate politrucii de rang înalt care girau și obligau la executarea ordinelor venite din afară). Multe cadre cu funcții înalte în Securitate erau spioni sovietici. De asemenea, tipic stalinist, alogenii au fost predominanți în conducerile structurilor Securității, statutul lor de străini asigurând o tenacitate și o cruzime deosebite: pe de o parte, nu-i omorau pe-ai lor; pe de altă parte se asigurau că nu vor fi marginalizați în calitatea lor de minoritari. Autorii fac o listă de 17 nume de șefi în Securitate care nu erau etnic români, dar care și-au luat nume românești. La venirea lui Ceaușescu, mulți torționari, șefi de inspectorate, alți oameni cu funcții în Secu, mai ales aceia care au ”strălucit” prin excese și abuzuri au fost scoși la pensie și înlocuiți. Prin asta, dictatorul și-a creat o opoziție mută/ tăcută, dar activă în favoarea Moscovei. A trebuit doar un semnal, în anii 80, pentru ca aceștia să contribuie la (buna!) organizare a loviturii de stat care a fost atât de bine organizată încât caracterul ei revoluționar și spontan a fost evident. Rezultatul? Structurile securiste sau manipulate abil de foști securiști se dovedesc a fi eficiente în crearea de noi partide, noi candidați la prezidențiale sau parlamentari hățuiți/ șantajați pentru a vota anumite legi. Iată o recentă și tristă constatare”…. revenirea, iată, în forță a găștilor securisto-nomenklaturiste vechi, care încearcă acum să readucă România acolo unde era înainte de anii 2000, adică dominată încă de servicii pro-rusesti, devalizată de mafia româno-ruso-araba și pradă a unor diversiuni și manipulări asemănătoare celor care reapar azi !” (Luana Hrisanti Rigot, FBk, 21 ian 2019).
Specializată în manipulare, fake news și diversiune, noua securitate (botezată SRI, după cum fostul PCR este botezat acum PSD) a încercat să-și salveze imaginea (mai bine zis să și-o ascundă) din anii dejismului nimicitor, punând pe seama dictatorului Ceaușescu ceea ce, de fapt, făcuse dictatorul Dej. România a fost condusă, după 1944, de Agentura NKVD din Aleea Alexandru din București, iar după 1989, de Ambasada URSS (până în decembrie 1991) apoi, cel puțin până la intrarea României în NATO și UE, de Ambasada Rusiei la București. Ion Iliescu recunoștea în dec 1989 că ținea legătura cu Ambasada URSS și că tovarășul Mihail Gorbaciov este/ era mulțumit de mersul evenimentelor din România. Nu mai contau cei peste o mie de morți, conta ca tovarășul Gorby să fie pe deplin satisfăcut de faptul că i-a dat o lecție insolentului de Ceaușescu, lecție pe care a ținut-o mine, sunt sigur de asta, toată viața sa…
Cine sunt ”aleșii” celor trei autori pentru a creiona cum a funcționat Securitatea bolșevică în spațiul nostru cel mioritic și blând ca oaia? Sunt în număr de nouă (scriu autorii într-o prefață la acest capitol). Dintre aceștia, șase aveau doar patru clase primare, unul liceul și unul era inginer. Șase dintre ei erau ucraineni, doi evrei și restul români, dar care aveau soția evreică sau rusoaică. Deși în carte se vorbește despre nouă ”corifei”, la Tabla de materii găsim zece. Iată lista celor zece șefi care au nefericit România în Era Dej: Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici, Gheorghe Pintilie (Pantelei Bondarenko), Alexandru Nicolschi (Boris Grunberg), Ion Vidrașcu (Ivan Didenko – Vania), Vladimir Mazuru (Vladimir Mazurov), Serghei Nicolau (Serghei Niconov), Petre Petrescu (Petea Goncearuc), Valeriu Bucicov și Moise Dulgheru (Moise Dulberger). Nu voi prelua niciuna dintre aceste biografii, fie-le (ne)uitarea ușoară! (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 753. Luni 21 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (15)


Un al doilea capitol al cărții este dedicat politrucilor care au avut misiuni sovietice pe linie militară și de informații (respectiv de construire a Armatei române după modelul sovietic și în favoarea integrării în viitor cu aceasta, la care s-a adăugat și reformarea SSI după modelul NKVD). Capitolul conține doar două nume (să nu cumva să vă gândiți că a fost inclus Nicolae Militaru… O, nnnuuu! El a făcut revoluția română și a fost Ministrul Apărării după Marea Revoluție Socialistă din Decembrie, dar tot omul rușilor a fost, se-nțelege). Cele două nume sunt: Emil Bodnăraș și Dumitru Petrescu. Doar câteva cuvinte despre Emil Bodnăraș născut la Iaslovăț, jud. Suceava (1904 – 1976), cel care a încălecat două ere: Dej și Ceaușescu. Tată ucrainean și mamă nemțoaică. Spion rus. Cunoștea limbile rusă și germană. Absolvă o Școală de ofițeri și activează în armată ca ofițer de contrainformații. Autorii critică profesionalismul celor care l-au verificat și i-au oferit o asemenea încredere. În 1932 dezertează și se refugiază în URSS. În 1933 este condamnat la 10 ani pentru dezertare. În 1934 este parașutat în România ca spion sovietic. Este arestat la București și încarcerat pentru executarea pedepsei de 10 ani, dar la 7 noiembrie 1942 este pus în libertate. În 1943 se întâlnește cu Gh Gheorghiu Dej căruia îi câștigă totala încredere, în 1944 fiind ales în CC al PCR. Imediat după 23 aug 1944 se ocupă de reformarea Serviciului Secret de Informații (SSI) după model sovietic. Este numit șeful SSI și este înconjurat de alți spioni sovietici. Între anii 1944 și 1974 (sic!) se află ca membru plin în CC al PCR. Pentru a fi iertat de trecutul dubios (trădarea țării prin dezertare) i se dă misiunea să medieze pe lângă Hrușciov retragerea trupelor militare din România, deși obiectivul lui Hrușciov (ca și, mai târziu al lui Gorbaciov) era schimbarea liderilor staliniști din țările satelite. Este printre cei care, după moartea lui Gh Gheorghiu Dej, îl susține pe Ceaușescu să preia puterea. Asta explică menținerea lui Bodnăraș încă nouă ani în structurile de vârf ale partidului, dar și faptul că era protejatul Moscovei a avut o importanță decisivă. Orice asemănare între reformele din armată imediat după anul 1944 și cele de la noi imediat după 1989 ar putea face obiectul unui studiu de caz pentru a ușura predicțiile în legătură cu perioada imediat următoare reintrării României în sfera de influență rusă. Dacă a mers de două ori, de ce nu ar merge și a treia oară? (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 752. Duminică 20 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (14)


Fiind vorba despre personalitatea care a marcat o epocă de peste 20 de ani, voi fi și eu, ca și autorii cărții, mai ”generos” cu informațiile și specificul leadershipului dejist. Conform convingerilor mele nu poți înțelege o personalitate, o politică sau evenimente fără să plasezi toate acestea în context. Lipsa evidențierii contextului a dus la multe îngroșări și chiar falsificări ale dimensiunilor amintite mai sus. Spre meritul celor trei autori, aceștia conturează contextul istoric în care imperiul de la Răsărit au pregătit expansiunea ideologică, politică, economică și militară asupra vecinilor mai apropiați sau mai îndepărtați geografic. Anul de cotitură a fost 1943, an în care URSS își face deja planuri în legătură cu foloasele post-victorie. Pentru conducerea României era nevoie de o figură-standard de comunist fără pete la dosar (corupție, colaborare cu servicii etc.), cu unul cu un puternic atașament față de socialism, PCUS și URSS. Alegerea a fost Gh. Gheorghiu Dej. Trecutul de ilegalist, de deținut politic și de bun coordonator al grupurilor de comuniști din pușcării l-au recomandat ca un lider de excepție. Timp de un deceniu (1944 – 1954) Dej a fost un stalinist model, un dur executant al comenzilor Moscovei și un abil diplomat în lupta cu concurenții la conducerea partidului: Pătrășcanu, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu etc. pe care i-a eliminat tot cu ajutorul Moscovei. După moartea lui Stalin, Dej devine și el antistalinist pentru a rămâne în grațiile noului țar de la Kremlin: Nikita Hrușciov. Totuși, încălecând și Era Stalin și Era Hrușciov, Dej primește de la Moscova, pe întreaga perioadă a mandatului său, dar îndeosebi în perioada 1948 – 1956 ”peste 50 de spioni trimiși în România, transformați în viitori politruci cu funcții mari, precum și alți activiști neinstruiți și executanți fideli ai indicațiilor primite din partea mai multor instituții sovietice” (p. 54). Lucrurile par perfect firești dacă amintim că pe 17 august 1944 Dej evadează (cu ajutorul lui Ion Gheorghe Maurer și Emil Bodnăraș, dar și al conducerii închisorii) din lagărul de la Târgu Jiu și se pregătește de ”fuziunea” cu comuniștii sovietici, știind sigur că va fi noul conducător al României.
O paranteză făcută și de autori: se subliniază ideea că un lider comunist avea puteri discreționare în țara în care domnea și putea manevra astfel lucrurile încât să asigure populației un trai mai bun. Singurele țări din lagărul socialist care n-au făcut asta (ne asigură cei trei autori) au fost România și Bulgaria. Coincidență sau nu, și în integrarea cu Occidentul, aceste două țări se află tot în fruntea…. cozii. Nu pot emite păreri în legătură cu Bulgaria, dar în ce privește România, cred că marele blestem care ne urmărește mereu pornește de la bogățiile mari ale țării care au atras ca un magnet profitorii (interni și externi) indiferent de ideologie, poziție geografică sau apartenență la un club politic/ economic sau altul. Pe fondul unei ”onestități” balcanice mult accentuate (corupție, hoție, trădare, impostură, tupeu, primitivism civic și politic, slugărnicie, arivism, parvenitism, jocul la două capete etc.) România a consumat, mai mereu, mai mult decât a a produs, împrumutându-se din viitor și plătind la două – trei decenii nota de plată a incompetenței manageriale. Perpetuarea mentalității feudale (prezentă și astăzi) a făcut ca noua protipendadă să-și construiască palate, să aibă servitori și puteri discreționare, să consume (în secret, desigur) exact ce și cât le poftea inima. S-a subliniat în carte că mulți nomenclaturiști (ieșiți normal la pensie sau căzuți în dizgrație) nu au lăsat averi în urma lor. Dar dar aveau totul asigurat: casă, bani și putere. (vezi detalii la p. 63). Pe de altă parte, regimul Dej a fost de o duritate extremă cu ”dușmanii de clasă”, cu partidele istorice și cu cei care manifestau vreo nemulțumire.
Gh. Gheorghiu Dej este inițiatorul doctrinei comunismului național, doctrină continuată de urmașul acestuia la domnie, Nicolae Ceaușescu. Pe scurt, calitatea de cetățean român era deasupra calității de membru al unui partid subordonat Moscovei. Cei trei autori vorbesc despre faptul că această schimbare de atitudine ”se producea după aproape 13 ani de când România se afla sub o adevărată ocupație a URSS, mascată sub emblema unei țări independente” (p. 68). Mai mult decât atât, autorii afirmă tranșant că ”Toți acești politicieni știau că România era cedată Uniunii Sovietice de marile state occidentale încă din 1944, prin înțelegerea de la Livadia, Ialta, din Crimeea, pentru toți anii care vor veni și sub toate aspectele: politic, social și economic” (ibidem). În acest nou context atitudinal se înscriu și diligențele pentru retragerea trupelor militare și apoi și a celor informative din România, fapt petrecut în 1958.
Dej a mai trăit până în martie 1965 pentru a vedea cum primul reformator antistalinist (N.S. Hrușciov) este debarcat de o conspirație din care nu au lipsit reprezentanții KGB și ai armatei, în anul 1964. Urmează restaurația stalinistă prin Leonid Ilici Brejnev, perioadă foarte grea pentru Dej (fostul stalinist convertit la antistalinism). Coincidențele istoriei: venirea la putere a stalinistului naționalist Nicolae Ceaușescu are loc aproape simultan cu instalarea la Moscova a stalinistului internaționalist Brejnev, cu care Ceaușescu a conviețuit mai bine decât cu reformistul antistalinist Gorbaciov. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 751. Sâmbătă 19 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (13)


Despre conducătorii României s-au scris prea puține cărți și s-au făcut prea puține studii pentru a avea o imagine clară, concretă, veridică și nedogmatizată asupra trecutului recent. Cred că este rușinoasă pentru istoriografia românească această lipsă a unor monografii consistente, veridice și totodată instructive pentru întreaga perioadă postbelică dominată de comunism și de subordonare mai directă sau mai voalată față de Moscova (august 1944 – decembrie 1991).
Această perioadă istorică este delimitată de două lovituri de stat: cea de la 23 august 1944, influențată de Moscova și cea din vara anului 1991, împotriva lui Gorbaciov. În interiorul acestui interval există și lovitura de stat din 22 decembrie 1989, numită – în consistentă și deranjantă formulă bolșevică – ”revoluție”. Demn de reținut că și lovitura de stat bolșevică de la 7 Noiembrie 1917 a fost denumită, timp de șapte decenii ”Marea Revoluție Socialistă din Octombrie”, iar lovitura militară de stat de la 23 august 1944 a fost autobotezată de comuniști drept ”Marea Revoluție Antifascistă și Antiimperialistă”. Ca reacție la insistențele cu care dogmaticii bolșevici de la noi (în frunte cu mult prea iubitul și mult prea stimatul Ion Iliescu) au autobotezat (ex-ante) lovitura de stat din decembrie 1989 drept ”Revoluția Română”, am propus ca aceste eveniment să fie denumit în mod corespunzător, după modelul sovietic binecunoscut deja, ”Marea Revoluție Socialistă din Decembrie, Anticomunistă și Anticeuașistă”. Urmând ca, peste câteva decenii, inevitabil, istoricii să confirme denumirea corectă, aceea de lovitură de stat.
Dacă la capitolul monografii despre trecutul comunist mai stăm cum stăm, la capitolul biografii deșertul este pe cât de vizibil, pe atât de dăunător și supărător. Cred că avem cel puțin zece biografii ale lui Putin (și destule ale lui Stalin) în librăriile românești, dar niciuna a lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Cartea ”Spectrele lui Dej” coordonată de doi tineri cercetători (Ștefan Bosomitu și Mihai Burcea), publicată de Polirom în 2012, este un volum colectiv (13 autori) care încearcă să creioneze câteva tablouri ale epocii dominate de dictatorul Gheorghiu Dej, dar nu este o carte despre viața și activitatea dictatorului român. (Posesorii de cont Google pot citi online această carte): https://books.google.es/books?id=mx5rDAAAQBAJ&printsec=copyright&hl=ro#v=onepage&q&f=false
Despre viața și activitatea lui Gheorghiu Dej avem informații de la Wikipedia (https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Gheorghiu-Dej ) și câteva videoclipuri pe Youtube (https://www.youtube.com/watch?v=RR-IDa2__OU România și dictaturile ei (1)
https://www.youtube.com/watch?v=edJC2YmcEl0 Dictaturile României. Dictatura Dej (2)
https://www.youtube.com/watch?v=rgXRNNYMLDc Moartea lui Gh Gheorghiu Dej).
În fine, cei trei autori ai cărții ”Invazia spionilor” (Rao, 2016) aduc și ei o rază de lumină asupra biografiei primului monarh comunist român, unul dintre foarte puținii care nu doar că nu au avut studii înalte, dar nu a fost nici școlit/ instruit de Moscova (celălalt fiind Ilie Pintilie). Sub acest aspect, includerea lui Dej în rândurile spionilor care au invadat România cea imediat postbelică este ușor hazardată și forțată. Desigur, nuanța că nu a fost instruit direct de către Centru (Moscova) nu exclude supunerea totală și necondiționată a liderului român față de molohul răsăritean, dar tocmai această ”nuanță” a contat mult în începerea îndepărtării României de sub influența nefastă a Moscovei, continuată și dusă până la ultimele consecințe posibile de către Nicolae Ceaușescu. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 750. Vineri 18 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (12)


Din lista celor 19 politruci (pe care am reprodus-o la începutul acestui miniserial) doi dintre ei au fost asasinați în urma intrigilor interne de partid, în lupta pentru domnie sau pentru păstrarea domniei: Lucrețiu Pătrășcanu și Ștefan Foriș. Apoi Marcel Pauker a fost ucis la Moscova, iar Ana Pauker a cunoscut dizgrația alături de Vasile Luca și Constantin Pârvulescu. (Desigur, lista este mult mai lungă: eu m-am referit doar la numele cuprinse în carte). Din aceste câteva exemple, la care adăugăm foști domnitori, domni și conducători ai principatelor române și/ sau ai României, eliminați fizic din funcțiile lor, pot conchide că politica românească s-a caracterizat (și) printr-un primitivism și o duritate ce scoate țara noastră la limitele civilizației și în afara proceselor democratice reale. Dacă ar fi să dăm crezare suspiciunilor cu privire la cancerul galopant al lui Gh. Gheorghiu Dej în urma desființării Sovromurilor și a altor măsuri de îndepărtare față de Moscova, am putea conchide că toți liderii comuniști (Foriș, Dej, Ceaușescu) din istoria bolșevică a României nu au murit de moarte naturală (cu excepția lui Gh. Apostol care a condus partidul doar ca interimar). Acum, apare mai limpede de ce printre primele decizii ale FSN condus de politrucul Ion Iliescu a fost măsura de eliminare a pedepsei cu moartea din Codul penal.
Câteva precizări legate de cuvântul ”politruc”: expresia vine din limba rusă ”politiceskii rukovoditeli” și înseamnă ”conducător politic” (în sens de lider de partid sau pe linie de partid). La noi, ca multe alte cuvinte venite din limba rusă, sensul a fost sucit/ deformat și este, în general folosit pentru a desemna orice om politic care avea vreo tangență cu sistemul comunist (nomenklatura). Adesea, ”politruc” s-a folosit la noi pentru a desemna un propagandist de frunte și nu un conducător politic, adesea doar un gargaragiu, un tip care vorbește fără să spună nimic.
Plecând de la aceste precizări semantice se cuvine să aduc o apreciere pozitivă modului cum a fost structurată cartea ”Invazia spionilor” semnată de cei trei autori. În capitolul I al cărții au fost incluși politrucii (șefii politici). (Voi încheia ”galeria” cu portrete de politruci cu cel care a fost primul dictator comunist al României și care a dat numele unei epoci de peste două decenii: Gheorghe Gheorghiu Dej, portretul căruia va face obiectul episodului următor). Capitolul al doilea al cărții îi cuprinde pe cei care au lucrat în Armata României și cuprinde doar două nume: Emil Bodnăraș și Dumitru Petrescu. Un capitol trei este dedicat celor care au luptat în Spania și care, în în urma suspiciunii lui Stalin că au fost racolați de servicii străine, au terminat-o prost sau foarte prost. Un capitol distinct (IV) este dedicat celor din Securitate, iar un altul (V) celor din Propagandă, pentru a încheia cu un mic capitol (VI) despre corupție în epoca fanariotă. Despre România actuală multă lume este în dilemă: se consolidează mai mult în tradiția fanariotă a clanurilor supuse unui centru discreționare (nedemocratic) sau încearcă să se apropie și să se integreze în modelul occidental. O dilemă din care (deocamdată) nu putem ieși.
Din structura cărții se deduce modul de funcționare a unui sistem comunist dictatorial: Partidul este suportul principal al sistemului și al liderului suprem. Sistemul și liderul sunt apărați de Armată și Securitate, iar supraviețuirea a la longue a sistemului este asigurată de Propagandă. Intriga, corupția, minciuna, frauda la ”alegeri”, șantajul și nepotismul au caracterizat orice regim comunist din lume, unul de esență feudală, în pofida încercărilor de modernizare tehnologică și economică. Unii au numit acest sistem ”capitalism de stat”, unde statul era monopolist. Aș înclina spre un alt termen generic, acela de ”feudalism de stat” cu reminiscențe capitaliste și cu poleială doctrinară comunistă. Avem, prin această denumire înțelegerea prăbușirii sistemului bolșevic condus de Moscova, aflat în contradicții multiple cu sistemul occidental (capitalist), cu trecutul (feudal) și cu marea majoritate a populației. Un asemenea sistem nu putea supraviețui mai mult decât a făcut-o (cca șapte decenii). Pentru nostalgicii care clamează ”marile realizări” ale sistemului, amintesc doar costurile uriașe ale acestor icnite progrese economice: milioane de morți, lipsa libertăților fundamentale, curbe de sacrificiu, sărăcie și imoralitate. Și toate acestea doar pentru a se ajunge la concluzia (și realitatea) că nu poți forța cursul istoriei pe baza unor dogme și dorințe de supremație mondială fără rival. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!