liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhivă Categorii:r RECENZII CARTI

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 657. Miercuri 17 octombrie 2018. Unde nu-i cap, vai de limbă! (2)


Înainte de a încerca să ”descopăr” care sunt substraturile adevărate ale preocupărilor de schimbare a conținutului lexical al limbii române, se impun câteva precizări. Se spune că iadul este pavat cu bune intenții. Sigur, bunele intenții care duc la rezultate proaste trebuie date naibii și anatemizate ca atare. De regulă, cercetătorii adevărați se caracterizează prin curajul de a avansa ipoteze îndrăznețe, de a se aventura pe tărâmuri neumblate și de a a-și asuma și riscul eșecurilor și al neînțelegerilor care, volens-nolens, apar mereu în cercetare. Multe dintre aceste ipoteze se vor transforma în pietre de pavaj pentru iad. Sub acest aspect, cred că orice încercare, ipoteză de lucru, propunere de schimbare etc. are drept de cetate. Cu o condiție: să se retragă din dispută imediat ce i se demonstrează inutilitatea și/ sau imposibilitatea acelei ipoteze. Altfel, nu facem decât să irosim resurse, să producem dezbinări, confuzii, iluzii și deziluzii. Recunosc, una dintre intențiile postărilor mele pe acest blog este (dincolo de necesara și benefica pentru mine auto-lămurire) și devoalarea minciunii, a imposturii, a mitologiilor vândute pe post de istorie adevărată, a teoriilor de dragul teoretizării etc. Demitizarea este, pentru corpul ideilor, la fel de importantă ca detoxificarea pentru organismul viu.

În materie de limbă (ca element definitoriu de identitate națională) lucrurile sunt extrem de sensibile. Orice modificare artificială, exterioară limbii este privită cu reticență. Limba română (https://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_rom%C3%A2n%C4%83) a trecut printr-un asemenea proces de alegere deliberată, rațională și motivată politic a formei sale actuale. Școala ardeleană (https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98coala_Ardelean%C4%83) s-a constituit într-un asemenea factor de construcție lingvistică (dar și de distincție față de Biserica Ortodoxă). Petru Maior a susținut că ”limba română provine din latina populară”. Despre originile limbii române s-au emis mai multe ipoteze, dintre care una este aceea conform căreia româna actuală este limba latină combinată cu getodaca, plus împrumuturile lingvistice permanente ulterioare (https://adevarul.ro/locale/zalau/cat-veche-e-limba-romana-s-a-format-fapt-controversele-randul-lingvistilor-1_551eb4ae448e03c0fd2f75cb/index.html). În articolul de pe blogul Adevărul (neprobat profesional) se vorbește despre un cercetător maramureșean (fără nume) care consideră că ”limba română veche s-ar afla, de fapt, la baza tuturor limbilor europene” (se referea la limba rumână, probabil, dar ”mulți vede, puțini cunoaște”). Protocronismul din perioada ceaușistă a încurajat asemenea priorități europene și mondiale ale românilor, deoarece aceasta se plia perfect pe doctrina oficială, național-comunistă a României de atunci. Cam după anul 2000 au început să apară teorii care susțin că latinii și dacii erau același neam și vorbeau aceeași limbă, în timp ce alții susțin că latina se trage din limba dacă! Vezi cele două videoclipuri:  https://youtu.be/mU203ufRPpw și https://youtu.be/EA4Z1iro1as . În fond, n-ar fi decât de îmbrățișat orice teorie care DEMONSTREAZĂ că aici s-a format civilizația lumii, că tot mapamondul datorează cultura actuală oamenilor de acum 7000 de ani care trăiau pe aceste locuri, iar ”rumâna” este limba mamă (euro-asiatică) a tuturor limbilor lumii, dar problema este că nimeni nu DEMONSTREAZĂ, ci doar AFIRMĂ noile teorii. De asemenea, nu am văzut nicăieri o confruntare reală, serioasă între partizanii celor două teorii (că româna se trage din latină și că latina se trage din română). Iar de la existența unor ipoteze/ presupuneri/ păreri (chiar logic susținute) și până la a te preocupa de schimbarea conținutului limbii române în vederea unei presupuse purificări este o cale foaaaaaarte lungă! Unii au străbătut-o deja și am văzut (în episodul anterior) ce a ieșit. În episodul următor voi încerca să încadrez actualele preocupări de ”distrugere creatoare” (ca să folosesc cuvintele austriacului de la Cernăuți, Joseph Schumpeter – https://ro.wikipedia.org/wiki/Joseph_Schumpeter) a limbii române în manifestări similare pe care le-am crezut înghițite în hăul trecutului neplăcut.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 655. Luni 15 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (36)


Motto: ”Dacă vrei să te crezi deștept, vor fi destui proști să te creadă; iar dacă vrei să fii deștept, vor fi destui proști să te nege” (Vasile Ionescu, Facebook, 10 oct. 2018)

Ce ar mai fi de spus după o largă prezentare a ideilor din cartea lui Julien Benda, Trădarea cărturarilor, scrisă între anii 1924 și 1927, publicată la Paris în 1927 și tradusă la noi în mai multe ediții, ultima în 2017? Ar fi foarte multe de spus, dar cel mai dureros lucru ce poate fi spus este că tema acestei cărți este extrem de actuală. Sau, dacă nu tema (generoasă și dureroasă), atunci cu siguranță titlul este un îndemn la reflecții asupra vieții cărturarilor noștri din acest început de nou secol. Este trădarea mai prezentă în mediile intelectuale? Unii spun că da. Este trădarea un semn de inteligență (sau de prostie)? Unii spun că da, alții spun că nu. Eu optez pentru prima alternativă: trădările pot fi semn de inteligență atunci când te lepezi de Satana, când ai crezut că servești binele și brusc te iluminezi că ai servit răul (vezi Cioran).

Dar, la fel de inteligenți fiind, intelectualii/ cărturarii fac și (mari) prostii. Cazul Benda este exemplar în acest sens. Să deplângi trădarea de către cărturari a propriei lor meniri și, în finalul cărții, să propui tu însuți trădarea ca fiind mijlocul cel mai bun pentru evitarea războiului și să faci, chiar pe ultima pagină a cărții propagandă pentru molohul totalitar sovietic, asta da tur de forță, asta da trădare de o greu egalabilă ”calitate”. Chiar dacă opțiunea pro-comunistă a lui Benda ar fi un exemplu de trădare inteligentă sau doar de opțiune proastă/ neinspirată, rămâne valabilă constatarea: ”Nu prostia mă mâhnește, ci ticăloșia, ura” (Alexandru Ciocâlteu, FB, 10 oct. 2018). Reformulând, aș spune: inteligența nu mă încântă dacă asta duce la mișelească trădare și (auto)distrugere. ”Inteligența” unora (”cărturari”) s-a concretizat și în practicarea plagiatului: ”da ce, eu îs prost să pierd timpul?”, pastișând cu entuziasm, pornind de la ipoteza (infirmată): ”mulți vede, puțini cunoaște”.

Spuneam/ scriam în episodul 31 despre succesiunea tipurilor de societate din Estul Europei care a culminat (inițial) cu ajungerea la putere a intelectualității, trimisă direct în structurile puterii de către serviciile de informații (KGB, Securitate etc.) împreună cu acestea. Cred că dilema este următoarea: a) reformarea comunismului de tip bolșevic (aplicată standard în cam toate țările socialiste, însăși China fiind avută în planul reformator) a dorit să pună cărturarii/ intelectualitatea în funcții de conducere, iar acest lucru nu se putea face decât cu sprijinul activ al serviciilor secrete. Sau: b) partidele comuniste trebuiau să se transforme în social-democrate, lucru posibil de înfăptuit numai cu ajutorul serviciilor care trebuiau să ia puterea sub masca atragerii intelectualilor cu potențial colaboraționist și șantajabili. Pe scurt,  erau două variante: a) noua societate trebuia condusă de intelectuali ajutați de serviciile secrete sau b) noua societate trebuia condusă de serviciile secrete ajutate de intelectuali. Din această dilemă nu putem ieși. Am zis…

Verificarea ipotezei de mai sus poate fi făcută (riguros) doar printr-o cercetare sociologică și politologică aplicată la mai multe țări. Dar, până la un asemenea demers, mă voi referi la intelighenția românească (din România și Republica Moldova). În cazul României, l-am amintit deja pe scriitorul Mircea Cărtărescu – înscris pe linia intrării explicite în campania de susținere a unor președinți). (Despre trădarea cărturarilor români din perioada comunistă aproape că nu mai trebuie amintit: unii au cedat mai greu, alții mai ușor, iar alții s-au prostituat din proprie inițiativă. Nume notorii: Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, Crohmăliceanu etc.). Cât despre ”era nouă concepută” după 1989 există o lungă listă de ”trădători” (temporar sau nu) ai profesiei: Andrei Pleșu, Marin Sorescu, Paul Cornea, Mihai Răzvan Ungureanu, C.V. Tudor, Adrian Păunescu etc. etc.). Precizez că toți aceștia se înscriu în descrierea dată de Benda actului de trădare cărturărească: părăsirea menirii intelectuale prin care s-a făcut notoriu, urmată de folosirea acestei notorietăți pentru a înclina balanța pasiunilor politice într-o parte sau alta. (Nu trebuie înlăturată ipoteza că mulți au făcut-o cu multă bună credință).

Cât privește Republica Moldova, aici lucrurile stau diferit. Intelectualitatea basarabeană, fie locală, fie răspândită pe vastul teritoriu al URSS, a fost INVITATĂ, începând cu martie 1985 (ba chiar, cu unele liberalizări, înainte de 1984, când șeful partidului a devenit șeful KGB ului din acea vreme, Iuri Andropov) să adere la perestroika, la gorbaciovism și reformism. Prețul momelii: libertate mai mare de exprimare, revenirea la unele drepturi confiscate de stalinism (grafia latină, respectarea, fie și parțială, a adevărului istoric etc.), dar și implicarea directă, activă în procesul reformator. La partea de implicare activă în procesul reformator se poate considera și lupta de eliberare națională – ca expresie a înțelepciunii noii conduceri a PCUS: lungirea lanțului, urmată de mutarea momelii după dorința dresorului. Cei mai activi komsomoliști, oarecum limitați în orizonturile lor de așteptare, s-au trezit stimulați de serviciul secret sovietic să se plaseze în fruntea evenimentelor, să preia – pe cât posibil – cele mai importante funcții sau poziții din care ar putea influența (după sugestiile Moscovei) mersul evenimentelor. Neexistând o lege a lustrației, nici organisme de verificare și de documentare a legăturilor cu fostul KGB (actualul FSB), apartenența noilor vârfuri ale intelectualității perestroikiste a fost și este o întreprindere dificilă. Au fost dovediți (în calitatea lor de colaboratori ai KGB) doar de către oamenii de presă sau de foștii ofițeri de legătură. După cunoștința mea, Fronturile populare erau structurile perestroikiste cele mai active politic pe teritoriul întregii URSS; ele au activat și după destrămarea URSS (dec. 1991) și moartea perestroikăi gorbacioviste de inspirație leninistă. Democrația originală a camaradului Iliescu a insistat ca ”Frontul” românilor să aibă o conotație aparte: una salvaționistă și naționalistă (FSN). Dar, în Basarabia, trădarea a avut conotații mai ample: în primul rând, s-au ”fabricat” personalități culturale ale căror merite principale erau: dorința puternică de afirmare/ publicare, arivismul, dubla măsură (adică ”tact diplomatic”, un eufemism pentru duplicitate). Pe valurile unionismului s-au făcut averi, s-au detronat scriitori onești, s-au comis plagiate și mimări ale condiției cărturărești, s-au gonflat incredibil uniunile de creație (ale scriitorilor îndeosebi), și s-au ”oferit” titluri de academician eminamente pe criterii politice. Deja implicarea implicarea lor în politică nu mai apare ca fiind o trădare a la Benda foarte gravă…, ci o dăruire cu trup și suflet cauzei propășirii neamului. Din păcate, tot tupeiștii s-au urcat mai sus (în copac), tot ei pretind onoruri naționale pentru o operă pitică sau, doar foarte întinsă.

În fine, printre primii basarabeni ”demascați” ca nefiind unioniști autentici (pro-români) a fost chiar unul dintre liderii Frontului Popular din Republica Moldova, Iurie Roșca. Orice atacuri la adresa scriitorilor infiltrați în mișcarea unionistă (gen Roșca) erau taxate de aceștia drept atacuri la adresa unionismului însuși. Pe această linie de involuție s-au înscris doi mari unioniști, scriitori cu biografii coafate și operă hiperaugumentată de ”confrați” binevoitori. Mă refer la Nicolae Dabija și Valeriu Matei, ambii fiind în centrul unui război mediatic de demascare/ apărare, toate armele și procedeele fiind folosite. După ce am făcut o nevinovată pseudorecenzie a cărții sale ”Tema pentru acasă” scrisă de N. Dabija (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/04/despre-editori-autori-si-recenzori-analize-si-amintiri-generate-de-romanul-tema-pentru-acasa/ ), am fost solicitat de diverse persoane să mă înscriu în procesul de demascare a ”impostorului” și anti-românului Dabija. Am refuzat, demersul meu fiind unul pur cărturăresc și nu politic. Dar, aproape firește, pseudorecenzia mea a fost folosită în atacuri la adresa lui N.D. Oricum, peste mitul scriitorului ”reprezentativ” al Moldovei, pretendent la un Nobel, soldat fruntaș pe frontul unionist, aproape academician etc., s-au așternut mari dubii și regrete. Despre al doilea personaj am avut, personal, la finele secolului trecut, mari rețineri în a-l considera un veritabil cărturar. Dar, recent, citesc o biografie deloc coafată a poetului Valeriu Maticiuc (actual Valeriu Matei), una care întristează și probează cauzele stagnării proceselor de apropiere/ contopire între Republica Moldova și România, inclusiv marasmul moral în care se scaldă o bună parte a intelighenției moldave și românești în ansamblu. Iată adresa unde poate fi citită dezvăluirea: http://www.ziaristionline.ro/2017/02/17/umbra-kgb-ului-asupra-icr-ului-bomba-de-la-chisinau-directorul-icr-fals-doctor-si-dublu-academician-dr-vasile-soimaru-valeriu-matei-este-un-impostor-de-cariera/ . Așadar, trădare să fie, dar să știm și noi!  (acest miniserial pe tema ”Trădarea cărturarilor” se oprește aici) (va continua).

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 654. Duminică 14 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (35)


Bibliografie pe tema recenziilor la cartea lui Julien Benda

http://www.bookblog.ro/recenzie/tradarea-carturarilor/ Silviu Man, recenzie

http://www.cooperativag.ro/jurul-tradarii-carturarilor-julien-benda-raspunde/ Paul Sterian, în: Curentul din 1928, la un an după apariția cărții în Franța

http://bookhub.ro/tradarea-carturarilor-de-julien-benda/ Victoria Diaconescu, recenzie în Bookhub, 15 august 2018

https://www.rostonline.ro/2012/04/n-steinhardt-si-tradarea-carturarilor/ Steinhardt despre Trădarea cărturarilor

https://filologisme.ro/2018/02/04/benda-julien-2017-tradarea-carturarilor-traducere-de-gabriela-cretia-bucuresti-humanitas/ Alina Roiniță, recenzie la ediția din 2017

https://www.ziaruldevrancea.ro/jurnalism-cetatenesc/18522-tradarea-carturarilor.html Mișcarea legionară din RO apare în aceeași perioadă cu Trădarea cărturarilor (Fl Iaru)

https://cotidianul.md/2018/05/23/octavian-ticu-tradarea-carturarilor/ Octavian Țicu http://www.coltulcolectionarului.ro/blog/wordpress/tag/tradarea-carturarilor/

http://www.icr.ro/madrid/tradarea-intelectualilor-pro-si-contra-la-icr/es Ce este un intelectual/ Care este rolul intelectualului în societate? Cum se transformă o idee în ideologie?

https://books.google.ro/books?id=aA1rDAAAQBAJ&pg=PT97&lpg=PT97&dq=tr%C4%83darea+c%C4%83rturarilor+de+julien+benda&source=bl&ots=0VbVUy1PLe&sig=gp26-7fTdD0VvFKIBDAf3I_k6u0&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwip58TskardAhXQLFAKHWYQA904MhDoATACegQICBAB#v=onepage&q=tr%C4%83darea%20c%C4%83rturarilor%20de%20julien%20benda&f=false Interesant de citit! Compară Trădarea intelectualilor cu Franța bizantină

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/13/tradarea-clericului-plesu/ Trădarea clericului Pleșu, de Dan Alexe. Bună de citat!Dan Alexe,

http://revistacultura.ro/nou/2014/07/benjamin-fondane-intalnire-cu-julien-benda/ Evreitatea și atitudinile intelectualilor în varii timpuri

http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2012/08/163-supliment.pdf

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V305/pdf    Teza lui Benda era aceea că rostul cărturarului în istorie este acela de a nu lăsa ca lucrurile rele, criminale şi dezumanizante să ajungă să fie convertite ideologic în valori sociale. Puterea intelectualului de a acţiona ca o „centură de siguranţă morală”, trans-istorică, este condiţionată de ţinerea lui în afara mecanismelor politicii de partid şi de stat, unde vrând-nevrând îşi pierde inocenţa” şi răceala judecăţii, cedând pasiunilor şi intereselor de moment. Aşa-numita „trădare” se produce atunci când cărturarul „coboară în cetate” în aşa măsură încât nu numai că pune la dispoziţia politicianului instrumente de justificare a acţiunilor sale, ci îşi perverteşte ideologic chiar şi propriul domeniu de activitate (ştiinţa, filosofia, arta sau religia).

https://www.contemporanul.ro/lecturi/theodor-codreanu-ceea-ce-nu-poate-fi-negociat.html Aura Christi se întâlneşte cu Julien Benda din Trădarea cărturarilor, întoarcerea la esteticul trădat de scriitori de dragul ideologiilor lucrative. Această dimensiune străbate cartea autoarei noastre, ferind-o, astfel, de acuza înregimentării în altă ideologie militantă, fie şi opusă „corectitudinii politice”

http://www.lapunkt.ro/2015/11/insinuare-contra-impunere-in-estetica-raului/ Este comparat Benda cu Thomas Mann și alți autori cu idei similare/ contrare

https://www.observatorcultural.ro/articol/intelectualii-tradarea-carturarilor-2/

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 653. Sâmbătă 13 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (34)


Motto 1: ”Înțelepciunea cunoaște și ea excesele ei și n-are mai puțin nevoie de moderație decât nebunia”    (Montaigne)

Motto 2: ”Comunismul este opiumul intelectualilor”  (Raymond Aron)

Motto 3: ”Politicienii sunt niște oameni care vor să facă pe deștepții în fața poporului” (opinia unui copil de 12 ani, înainte de 1989) (Apud: Andrei Pleșu, ”Rîsu-plînsu profesorului Zaica”, în: Dilema veche, an XV, nr 763, 4-10 oct 2018, p. 3)

Motto 4: ”Comuniștii n-au dărîmat toate bisericile că după aia rămîneau fără niște locuri foarte bune de spionat oamenii” (copil de 14 ani) (ibidem).

Cu scopul de a atrage mai mult atenția asupra textelor care pot fi înșelătoare, amintesc că un filozof/ cărturar de talia lui Sartre (https://ro.wikipedia.org/wiki/Jean-Paul_Sartre) a avut și el nefericirea de a se lăsa vrăjit de himerele și metehnele comunismul sovietic. Deși nu a fost membru al PCF (ca Benda), Sartre s-a încadrat în categoria neonorantă a idioților utili care au făcu pro bono propagandă deșănțată regimului totalitar bolșevic de la Moscova. Iată o opinie a lui Sartre despre anticomuniști: ”Cei care se opun comunismului trebuie lichidați. Nu e suficient să-i băgăm în pușcării, pentru că din pușcării se mai iese. Trebuie împușcați” (apud ”Texte lăsate deoparte” de Andrei Pleșu în: Dilema veche nr 572/ 29 ian – 4 feb 2015). Probabil, dacă cineva ar face o monografie Julien Benda este foarte probabil să se găsească mai consistent în scrierile sale simpatiile socialiste ale tinereții, transformate în convingerile comuniste ale maturității. Finalul cărții sugerează mai mult disperarea autorului obligat să aleagă între două rele (războiul mondial și societatea bolșevică, nedemocratică și totalitară) decât opțiunea sa intimă în favoarea comunismului. Dar ce altceva este ”fraternitatea” universală decât globalizarea comunistă (adică victoria deplină și definitivă a comunismului totalitar de tip sovietic). Pe vremea lui Benda, comunismul mondial avea un centru unic (Moscova). În zilele noastre, comunismul mondial (adică cele șase țări comuniste, cinci din Asia și Cuba) are un alt centru (Pekin). Dacă acceptarea de către Occident a comunismului moscovit părea, totuși, o soluție europeană, la ora actuală este greu să ne închipuim că Occidentul va accepta noul hegemon asiatic. De unde și dilematica situație în care se află acum omenirea.

Dar, cu plusuri și minusuri, cartea lui Benda merită citită, analizată și înțeleasă. Este ea însăși un dublu exemplu: mai întâi este un (auto)exemplu de intelectual trădător, implicat, în final, în pasiuni politice; apoi este un exemplu de duplicitate pe față: după ce deplânge căderea cărturarilor în păcatul poftelor și bunurilor lumești, autorul acceptă și el o asemenea ipostază, având ca scuză frica (firească) de război și pledând pentru o societate uniformizată, totalitară..

Pentru că tot mai puțină lume este informată în legătură cu ceea ce a însemnat teoretic marxismul (o teorie care a vrut să previzioneze viitorul sistem social global), redau două succinte și corecte sinteze în legătură cu doctrina în cauză, cea care a reușit să-l vrăjească pe Benda, care în 1927 era viitorul comunist francez promoscovit.

http://www.espressofilosofic.ro/curente-filosofice/marxismul-sau-curentul-politico-filosofic-care-a-schimbat-lumea/ Marxismul sau curentul politico filosofic care a schimbat lumea; http://www.espressofilosofic.ro/filosofie-economica/karl-marx-si-critica-sa-asupra-capitalismului/

În episodul următor voi publica o listă de alte recenzii la cartea lui Benda făcute de diverși autori/ recenzenți, dar… sfârșitul nu-i aici!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 652. Vineri 12 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (33)


Comentariul meu la această carte surprinzătoare și plină de metafore, îndeosebi la finalul acesteia: în fond, autorul mărturisește că se află și el într-o mare dilemă: omenirea se va îndrepta ori spre un masacru organizat între națiuni și între clase sociale, ori – surpriză! – se va reorganiza într-o societate de tip sovietic, secularizată, înregimentată militar, înlăturând libertățile individuale, puternică și măreață… Și pentru ca surpriza să fie și mai mare, reamintesc ceea ce am scris în primul episod al acestei pseudorecenzii: intrarea, la doar câțiva ani după publicarea cărții de față,  a lui Julien Benda în rândurile Partidului Comunist Francez. Dar, Benda nu a fost doar un simplu membru de partid (demonstrând faptic, prin chiar persoana sa, că face parte din lunga listă a cărturarilor care și-au trădat menirea). Iată ce aflu din cartea lui Florin Ardelean, ”Seducția: voluptate, cruzime, amăgire”, Humanitas, 2017 (varianta electronică): ”Julien Benda însuși a fost un intelectual, adică un cărturar ce și-a trădat menirea. O dovedește cel puțin un episod din viața eseistului, anume acela referitor la declarația privind ”afacerea Rajk”, un comunist ungur căzut victimă terorii staliniste. Benda a susținut, în 1949, cauza democrației maghiare, în drept să se apere împotriva dușmanilor ei: ”Republica Ungară a lovit cu toată vigoarea”! Cel care a demascat în presa franceză crima și inocența lui Laszlo Rajk a fost Francois Fejto” (nota de subsol 160). Așadar, comunistul Benda a fost unul activ până la sfârșitul vieții sale, fapt pentru care cartea sa a fost fie ignorată de anticomuniști, fie elogiată de comuniști, fie examinată cu mirare și cu minuțiozitate de critici neangajați politic.

Iată ce scrie Victoria Diaconescu despre filozoful Julien Benda în recenzia făcută pentru Bookhub.ro: ”în ciuda aversiunii sale pentru cauzele ideologice, s-a angajat în amintita afacere Dreyfus, pe motiv că adevărul și dreptatea erau „valori veșnice” ce nu-i umbreau angajamentul față de rațiune. Putem să remarcăm, așadar, că dacă intelectualii „trădători” terfelesc valorile morale particularizându-le, Benda le pune în serviciul unei cauze concrete (temporale) prin chiar concursul universalității lor. Merită să amintim și adresarea acestuia către „națiunea europeană”, din 1933 (Discours à la nation européenne), care ne clarifică că propaganda antipasională trebuie doar extinsă, redirencționând-o de la națiunile individuale la „națiunea europeană”. (https://bookhub.ro/tradarea-carturarilor-de-julien-benda/ ). Și pentru că am invocat deja un punct de vedere al unei recenzente, nu pot ocoli opinia acesteia în legătură cu opțiunea a doua a previziunii lui Benda (omenirea se va transforma într-o societate comunistă de tip sovietic), iată și opinia dnei Victoria Diaconescu despre citatul lui Benda pe care eu l-am tradus/ interpretat ca fiind o pledoarie pro comunism. Scrie recenzenta următoarele: ”La polul opus, chiar dacă am reuși să învingem războiul între națiuni sau clase, ralierea la romantismul pasional al mulțimii ar cataliza spiritul combativ (natural) al acesteia, ajungându-se la extrema periculoasă în care războiul va fi împins până la capăt, la nivel de specie”, după care reia citatul pe care eu l-am segmentat. Iată-l, din nou, ca probă a comentariului făcut de V.D.: «Ne-am putea gândi uneori că o asemenea tendință se va afirma progresiv și va face să înceteze toate luptele dintre oameni; se va ajunge astfel la o „fraternitate universală”, numai că, departe de a anihila spiritul național cu poftele și trufiile lui, ea va fi, dimpotrivă, forma lui supremă, națiunea numindu-se Om, iar dușmanul – Dumnezeu. Și-atunci, înregimentată într-o imensă armată, într-o imensă uzină, nemaiștiind decât de eroisme, discipline și invenții, batjocorind orice act liber și dezinteresat, perfect hotărâtă să nu-și mai plaseze idealul dincolo de lumea reală și nemaiavând alt zeu decât pe sine însăși și bunul ei plac, omenirea va săvârși lucruri mari, va dobândi stăpânirea cu adevărat grandioasă a materiei înconjurătoare și conștiința cu adevărat voioasă a puterii și a măreției sale. Și istoria va zâmbi la gândul că Socrate și Isus Cristos au murit pentru această specie».  După părerea mea, recenzenta nu a depistat nici cea mai mică urmă de pledoarie pentru comunismul de tip sovietic. Ar fi, aici, nevoie de un arbitru… (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 651. Joi 11 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (32)


De la realismul pragmatic despre care a tot vorbit/ scris pe parcursul cărții, încercând să ne explice de ce s-a ajuns unde s-a ajuns, Julien Benda se transformă, subit, într-un idealist romantic, un visător la vremuri mai bune, în fapt într-un socialist/ comunist evoluționist.

Invocând nume celebre ale epocii (Nietzsche, Sorel, Bergson, Comte), finalul cărții se dorește a fi unul optimist (ușor ironic) plasând salvarea omenirii într-o ipotetică și dezirabilă creștere a conștiinței de sine, omenirea însăși devenind obiect al cultului său. Și pentru ca visele utopice să atingă limitele maxime ale imaginației, autorul conchide că dacă se vor îndeplini cele preconizate de el pentru a aduce pacea lumii (înalta conștiință și autoadularea) atunci ”se va ajunge la o ”fraternitate universală”, numai că, departe de a anihila spiritul național cu poftele și trufiile lui, ea va fi, dimpotrivă, forma lui supremă, națiunea numindu-se Om, iar dușmanul Dumnezeu”.  (p. 151).

Benda ne/ mă pune în fața unui exercițiu de hermeneutică nu tocmai ușor. Cum să traduc/ interpretez această ultimă frază? Risc să avansez ipoteza următoare: Benda sugerează că spiritul național urmează să se (con)topească în fiecare individ uman, individul fiind detașat complet de (ideea de) divinitate. Singura ”națiune” care va (mai) exista va fi omenirea însăși aflată într-o fraternitate indestructibilă și definitivă.

Cu alte cuvinte, doar globalizarea/ internaționalizarea ne-ar mai putea salva. Este soluția dată de un filozof cu mult înainte ca globalizarea să devină aproape o realitate. Renunțarea la avantajele globalizării (care, bine și solid instalată, ar putea echivala cu o ”fraternitate” universală) înseamnă, în aceste zile, revenirea la naționalismul hiperconflictual și la mari fricțiuni în interiorul națiunilor. Bine, bine, ar spune cititorul acestei interpretări, dar cum se va ajunge la fraternitatea universală? Aproape incredibil pentru un filozof care nu a mărturisit pe parcursul acestei cărți măcar o înclinație de stânga, nicidecum una spre adorarea ”mărețelor realizări ale Uniunii Sovietice” (interesant, Benda, în carte, tot de Rusia vorbește – la  3-5  ani de la proclamarea URSS, în 1922), finalul soluției imaginate de autor pare a fi desprins dintr-un manual de propagandă a comunismului sovietic: ”Și-atunci, înregimentată într-o imensă armată, într-o imensă uzină, nemaiștiind decât de eroisme, discipline și invenții, batjocorind orice act liber și dezinteresat, perfect hotărâtă să nu-și mai plaseze idealul dincolo de lumea reală și nemaiavând alt zeu decât pe sine însăși și bunul ei plac, omenirea va săvârși lucruri mari, va dobândi stăpânirea cu adevărat grandioasă a materiei înconjurătoare și conștiința cu adevărat voioasă a puterii și a măreției sale. Și istoria va zâmbi la gândul că Socrate și Isus Cristos au murit pentru această specie” (p. 151).   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 650. Miercuri 10 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (31)


Motto 1: ”Patria este o alcătuire terestră. Cine vrea să fie înger este întotdeauna prost patriot” (Renan)

Motto 2: ”Prostule! Nu trebuie să mori pentru patrie. Tu trebuie să trăiești pentru patrie” (Mihail Șolohov, ”Ei au luptat pentru patrie”)

Motto 3: ”Omenirea nu va scăpa niciodată de necazuri până când iubitorii înţelepciunii nu vor ajunge la frâiele puterii politice, sau până când deţinătorii puterii nu vor deveni iubitori ai înţelepciunii.” (Platon)

Inevitabil, apare și problema perenă/ eternă: cine să conducă lumea? Din Motto 3 se vede clar poziția lui Platon, una perfect contrară celei susținute de Benda. Ca să fie sigur că mesajul cărții sale a fost înțeles, filozoful francez subliniază apăsat: ”…mă distanțez categoric de cei care ar vrea să încredințeze cărturarului cârmuirea lumii și care își doresc, ca Renan, ”domnia filozofilor”, odată ce consider că realitatea umană nu poate adopta crezul adevăraților cărturari decât devenind divină, adică pierind ca realitate umană.” (p. 144)

Dar, indiferent cine va conduce lumea, după părerea lui Julien Benda, viitorul… nu sună bine: ”dacă analiza trecutului ar putea duce la vreun pronostic valabil pentru viitorul omenirii, el n-ar fi deloc îmbucurător” (p. 148).

Ca o concluzie tristă la întregul său demers analitic vizând trecerea cărturarilor/ spiritualilor din propria lor barcă în cea a politicilor pasionale (naționaliste sau clasiale) Benda conchide, negând ceea ce a afirmat până acum: ”… mă întreb dacă omenirea, adoptând astăzi acest mod de trai, nu-și află astfel adevărata lege și adevăratul sistem de valori, conform esenței sale. …. Legea evidentă a naturii umane este dobândirea bunurilor și exaltarea eforturilor care o asigură: numai printr-un abuz extraordinar a izbutit o mână de oameni s-o facă să creadă că valorile supreme sunt bunurile spiritului” (p.148) Departe de a fi o aderare supusă la  condiția umană dependentă și doritoare doar de bunuri temporale, Benda încearcă să salveze ce mai poate fi salvat, respectiv să atragă atenția asupra acestui mod existențial uman: ”Spuneam mai sus că sfârșitul logic al acestui realism integral profesat astăzi în omenire este un masacru organizat între națiuni și între clase. S-ar putea imagina și altul, contrar: o reconciliere în numele singurului bun adevărat, pământul însuși, care nu poate fi exploatat decât în colaborare; atunci dorința de a se simți distinct ar fi transferată de la națiune la specie, iar aceasta s-ar ridica, mândră, împotriva a tot ce nu este ea însăși.” (p. 150)

Benda întrevede inevitabilitatea războiului atât timp cât națiunile se luptă între ele pentru suprafețe cât mai mari din planeta Pământ (resurse), iar clasele se războiesc între ele pentru supremație politică și economică (traiul cotidian). Capitalismul a creat burghezia care a călărit muncitorimea. Comunismul a adus muncitorimea la putere și a călărit burghezia veche, înlocuind-o cu o burghezie nouă, roșie, incultă și agresivă. Reformarea de către Gorbaciov a comunismului, a înlocuit burghezia roșie cu intelectualitatea kgb istă, în speranța că noua societate (social-democrată) din Era informației va fi soluția supraviețuirii comunismului. N-a fost să fie, iar clasa nou-formată (cleptocrația) este de fapt o oligarhie care stârnește ura păturilor oneste cel puțin cum și cât ura proletariatul burghezia avută. Lupta de clasă nu este/ rămâne doar o invenție marxistă cu referire strictă la proletari și burghezi, ci este modul cum se organizează oamenii pentru a trăi mai bine. Utopia saint-simoniană și marxiană a reconcilierii între clase și națiuni încă mai supraviețuiește, dar noile structuri sociale (în interiorul națiunilor), și noile structuri geopolitice mondiale (globalismul) vor fi foarte vizibile doar după următorul măcel mondial.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 649. Marți 9 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (30)


Motto: ”Secolul XX este secolul organizării intelectuale a urilor politice” (Julien Benda)

Festivalul urii care precede și însoțește războaiele este unul organizat și gestionat de oameni, nu de demoni sau similari. Ideologiile naționaliste și cele de ură de clasă sunt identificate de Benda în două state care au ales calea non-spirituală: Italia pentru naționalism și Rusia pentru lupta de clasă. Ciudat pentru mine, posibil de explicat prin simpatiile socialiste ale lui Benda, acesta nu insistă asupra faptului că naționalismul italian (fascismul adică) a provenit din Partidul Socialist Italian care s-a scindat (în 1921) în trei aripi: fasciștii lui Mussolini, comuniștii lui Togliatti și socialiștii rămași în PSI. De asemenea, fascismul german, concretizat în național-socialism (nazism) este tot o specie derivată din socialism (chiar dacă fără a se revendica direct și esențial din Marx). De asemenea, sovietismul bolșevic, care a ales calea clasială, nu pe aceea națională, dată fiind componența etnică eterogenă a Imperiului Rus, s-a revendicat tot din gândirea/ ideologia socialistă/ comunistă a lui Marx. Insist asupra acestui aspect pentru că autorul nu corelează cele două căi,  nu vede exacerbarea acestora și nu subliniază natura socialistă a tuturor trei. Mai mult, arareori am găsit acceptarea (cu condescendență) a faptului că fascismul, nazismul și bolșevismul una sunt. Dar, surpriză! Găsesc pe net următoarea adresă la care se găsește un punct de vedere (al lui Thierry Wolton) identic cu al meu! https://revista22.ro/70268659/thierry-wolton-adeziunea-la-comunism-o-trdare-a-gndirii-i-a-calitii-de-intelectual.html Pentru cei care nu vor găsi timp să citească întregul interviu (deși merită!) reproduc aici un citat din care se vede că și în alegerea metaforelor similitudinea este cvasitotală: ” Întrebare:  Cât este comunismul de aproape, din punctul dumneavoastră de vedere, de nazism?  Răspuns: ”Sunt cel puțin veri primari. Dacă nu chiar, și aceasta cred că este și mai adecvat, gemeni. Frați gemeni. Asemănarea lor izbitoare nu este atât de evidentă la nivelul ideologiei care le motorizează pe cele două – deși, la o analiză profundă, vom descoperi și aici foarte multe în comun. Dar ceea ce este foarte vizibil în privința asemănării, în registrul stării lor de gemeni, este lupta lor, feroce și la unul, și la altul, cu societatea deschisă. Sigur, unii vor rasă ariană, un fel de popor ales, în vreme ce alții pretind că luptă pentru binele întregii umanități – dar, în realitate și de la bun început, ambele ucid. Ucid libertatea, calcă în picioare democrația, calcă în picioare valorile democratice, distrug sau vor să distrugă tot ce înseamnă societate deschisă. Ura și crima determină ca nazismul și comunismul să fie, din punctul meu de vedere, frați gemeni. De aceea, s-au și aliat la un moment dat”.

Ca să fiu și mai explicit: fascismul italian, nazismul german și bolșevismul rus au o origine comună în ideea de propășire muncitorească avansată de Marx nu cu mult timp în urmă și pusă în lupta politică în funcție de contextele culturale și de ponderea celorlalte forțe politice în societate. Din păcate, acest adevăr (că politicile naționale europene din primul sfert de veac XX, din țările care au fost activ și masiv implicate în primul război mondial și apoi în cel de-al doilea, au fost TOATE marcate de idei socialiste) nu este recunoscut de ideologiile oficiale actuale și de doctrinarii titrați care văd în cele trei doctrine amintite diferențe antitetice radicale. Mai exact, în analizele istoricilor răul suprem a fost doar fascismul/ nazismul, iar comunismul sovietic a fost… doar un fapt istoric. Doar punerea celor trei pe același plan și cu aceeași responsabilitate (ba chiar cu un plus de responsabilitate pentru comunismul sovietic deoarece a instituit teroarea în timp de pace) se va putea institui mult clamatul adevăr istoric.

Italia și Rusia erau, la vremea scrierii cărții lui Benda, state-model pentru omenire și fiecare entitate statală se raporta la aceste două țări. Speriați de iminența re-izbucnirii războiului, oficiali din statele naționale și pacifiștii au încercat temperarea elanurilor naționaliste belicoase prin înființarea de organisme internaționale (Tribunal internațional) menite să sancționeze derapajele și să prezerve pacea mondială. Brenda și-a manifestat clar neîncrederea în privința acestor suprastructuri fără putere de decizie, precum și a tentativelor pacifiste, individuale, instituționale sau statale. Pe linia lui Spinoza, Benda este adeptul iubirii de pace, nu a fricii de război, identificând trei curente pacifiste care existau în Europa interbelică: a) pacifismul vulgar (cei care îi stigmatizau pe ucigași și… atât); b) pacifismul mistic (ura orbească față de război, indiferent de natura războiului); c) pacifismul cu pretenții de patriotism (umanitarism, antimilitarism, patriotism). Din această a treia categorie Benda amintește Biserica (cea care își trădează menirea apărând mult prea terestrele națiunea și proprietatea).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 648. Luni 8 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (29)


Amator de claritate și concretețe, Julien Benda mai adaugă un sintetic capitol final (Cap. IV, ”Privire de ansamblu. Pronosticuri”), urmat de câteva anexe explicative la unele afirmații din cuprinsul cărții scrise între anii 1924 și 1927. Benda este oarecum împăcat cu soarta că a fost martorul unei transformări de substanță în viața întregii omeniri, transformare care a constat în invadarea spațiului public de tema promovării națiunilor (naționalismul) și claselor (socialismul) cu ajutorul ideilor și acțiunilor celor care nu erau meniți pentru asta: cărturarii. Dar, dincolo de tristețea constatărilor, autorul afișează și un scepticism în privința viitorului. Aș putea spune că această carte a fost rezultatul întrebărilor postbelice pe temele ”cum a fost posibil?” și ”ce putem face ca dezastrele mondiale să nu mai fie posibile?”. Înainte de a răspunde la aceste întrebări, filozoful francez face un exercițiu (contrafactual) de imaginație, plasându-se în secolul XII, atunci când argumentele de aglutinare pe criterii naționale (identitare) începeau să apară (deși omite să se întrebe și să răspundă la întrebarea de ce se întâmplau atunci aceste aglutinări). Paralel cu acest trend spre coagulare națională, autorul vede cum marii cărturari ai vremii se străduiau să depășească constructele politice mundane și să pledeze pentru limba universală a creștinismului. Urmare a acestei constatări bidirecționate, Benda și-a adresat întrebarea: ”Cum va fi omenirea, națională sau spirituală?” (p. 137). Arc peste timp, revenit în timpurile sale, Benda oferă răspunsul: laicii (pro-națiune) au câștigat partida cu clericii/ cărturarii. Mai grav, după Benda, este faptul că partida națională a câștigat masiv prin retragerea cărturarilor (clericilor) de la treburile spirituale/ bisericești/ creștinești și intrarea lor cu arme și bagaje în tabăra politicilor pasionale pro-națiune. ”…astăzi jocurile sunt făcute: omenirea e națională; laicii au câștigat. … Întreaga omenire a devenit laică, inclusiv cărturarii. Întreaga Europă l-a urmat pe Luther, inclusiv Erasmus.” (ibid).

Paranteză: Martin Lutherhttps://ro.wikipedia.org/wiki/Martin_Luther  – (părintele limbii germane literare, supradialectale – factor de edificare națională) considera că rațiunea este curva diavolului cu referire strictă la procesul de raționalizare din domeniul existenței divinității. Luther considera rațiunea și filosofia ca fiind domenii esențiale pentru procesul de guvernare. Aceste precizări confirmă teza lui Benda că un cărturar de talia lui Luther s-a preocupat de politică și de guvernarea lucrurilor pământești, abandonându-și menirea cărturărească pură. Desigur, introspecția istorică și analiza prezentului aveau menirea de a pregăti întrebarea fundamentală: ce ne pregătește viitorul, acum/ atunci după ce o confruntare mondială între națiuni a dovedit omenirii că nu calea naționalistă trebuia urmată, ci aceea a universalismului spiritual? Răspunsul este dureros de tranșant și de adevărat, autorului fiindu-i dat să-și vadă confirmată predicția (Benda a murit în 1956): ”se îndreaptă spre războiul cel mai total și mai desăvârșit pe care l-a avut lumea vreodată, fie între națiuni, fie între clase” (ibid). Benda vorbește despre ”război zoologic”, expresie preluată de la Renan care se referea la războiul de supraviețuire dus între diferite specii de rozătoare sau carnivore.

Înainte de a beneficia de interesantele deslușiri făcute de Benda în privința iminentului război mondial cu numărul doi, îmi exprim punctul de vedere (crezul) pe care mi l-am consolidat imediat după terminarea facultății: soluția pentru pacea lumii nu este nici exacerbarea naționalismelor, nici a spiritualismelor de varii culori și nuanțe, ci integrarea (regională și continentală). Ideea de Piață Comună, apărută după război, s-a dovedit și este viabilă. Dar, ca orice idee bună, rezultatul depinde de cei care o aplică… Din păcate, interese obscure erodează acum temeliile integrării, populismele naționaliste care colorează acum aproape întreaga planetă fiind preludiul unui ”război zoologic” unic în felul său: taberele combatante vor dispărea, planeta rămânând foarte greu locuibilă… (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 647. Duminică 7 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (28)


Pe lângă exaltarea curajului și a onoarei, Benda mai include pe lista ”păcatelor căturărești” și c) exaltarea durității (concomitent cu disprețul față de oameni) și d) preamărirea/ cultul succesului. În privința exaltării durității este citat personajul nietzschean Zarathustra care indica discipolilor săi: ”Fiți duri, fiți nemiloși, și veți domina!”. În varianta franceză, îndemnul de mai sus s-a transformat în ”Mila denaturată a degradat iubirea” (p. 109).  Multcitatul Machiavelli este citat și aici ca un exemplu de cultivare a durității față de semeni: ”un principe este adesea silit, ca să-și păstreze puterea, să se abțină de la caritate și de la omenie” (p. 109). Ați cărturari ”trădători” ai menirii lor culturale îl invocă pe Spinoza, cu faimoasa aserțiune: ”Mila este rea în sine și inutilă într-un suflet care se conduce după rațiune” (ibid.). Benda deplânge faptul că, în urma demersurilor cărturărești favorabile durității și defavorabile carității, tineretul francez devine tot mai mult adeptul durității și dușmanul carității, numind această atitudine ”un romantism al disprețului”.  (p. 111). Toate acestea converg spre un ”cult al cruzimii”.

Cultul succesului înseamnă, în gândirea lui Benda convingerea că atingerea scopurilor este realizată prin însăși convingerea actantului în succesul demersului său. Această convingere/ credință în succes capătă, astfel, valoare morală. Disprețul lui Napoleon față de cei ”fără noroc” provine tocmai din această supradimensionare a încrederii în succesul personal. Dacă în locul lui Napoleon ar fi fost președintele Iohannis, atunci disprețul față de aceea care nu reușesc ar fi fost mai concis: ”ghinion!”. La fel se poate face o analogie între cultul succesului la Mazarin și convingerea fostului primar al Constanței, Radu Mazăre, că doar cei care fură cu curaj și au încredere în succesul lor vor reuși în viață. Sper să nu-mi fie luat în nume de rău alăturarea personajelor românești în tandem cu vârfuri ale culturii franceze, dar asta nu înseamnă decât ceea ce Benda însuși sublinia: nu atât cărturarii sunt vinovați de trădarea misiei lor, ci îndeosebi aceia care se insinuează în posturile lor.  Continuând paralela, amintesc aici faptul că Benda îi invocă din nou pe ”cărturarii” Peguy și de Barres cărora le impută ”intenția de a umili valorile cunoașterii în fața valorilor faptei” (p. 114) cu variantele ”Gândesc, deci nu exist” și ”Acționez, deci exist”. Îmi permit să fac, din nou, o analogie cu Metodologia Scop Mijloc (MSM), în tentativa acesteia de a pregăti și prezenta o teorie unificatoare. Ca teoria a acțiunii umane, MSM definește actul uman ca fiind dat de ”continuumul gândire-simțire-acțiune” Cu alte cuvinte, eu afirm: ”Gândesc, simt, și acționez, deci exist!”. Deși eu, consider, în cadrul MSM că instinctul, intuiția și imaginația sunt absolut necesare a fi adăugate pe lista mijloacelor care asigură atingerea scopurilor, Benda introduce instinctul în locul imaginației. Nu întâmplător, pentru că Benda consideră demnă de dispreț pretenția cărturarilor moderni care proclamă că ”activitatea intelectuală merită respect numai când conduce către un avantaj concret și că inteligența care se dezinteresează de scopul ei este demnă de dispreț” (p. 117). Ceea ce reproșează, de fapt, Benda intelectualilor este că aceștia s-au pliat pe ”exigențele” mulțimii, în loc să tragă mulțimea după ei și să o ridice la un nivel cât mai înalt de înțelegere. Cu alte cuvinte, intelectualii moderni s-au transformat din călăuze în slujitori.

Dovedind și talent pedagogic, Benda își încheie acest capitol dedicat formelor prin care cărturarii s-au transformat ei înșiși, în loc să-i transforme ei pe alții, cu sinteza cauzelor acestei inedite situații: ”extinderea obligatorie a intereselor politice asupra tuturor oamenilor, fără excepție, consistența sporită a obiectelor care alimentează pasiunile realiste, dorința și capacitatea scriitorilor de a juca un rol politic, interesul lor (spre creșterea gloriei) de a face jocul unei clase din ce în ce mai anxioase, ascensiunea lor tot mai largă la condiția burgheză și la orgoliile ei, perfecționarea romantismului lor, diminuarea culturii lor clasice și a ținutei intelectuale” (p. 135). Ca un final îndulcit, Benda afirmă că toate cauzele enumerate mai sus sunt ”esența însăși a lumii moderne” (ibid.).  Un post-Benda este așteptat să descrie cauzele continuării și agravării acestei situații în post-modernitate. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!