liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhivă Categorii:r RECENZII CARTI

Tablouri culturale post(moderne) ale prostiei & inteligenței românești (121 – 140)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 121 (CXXI) Luni, 1 mai 2017   Inteligențe satirice scriu cu umor la modul ironic (I)

 

„Niciodată în viaţă n-am învăţat ceva de la o persoană care a fost de acord cu mine.”

DudleyFieldMalone, avocat american

 

„La ce lucrez acum? Îmi pregătesc remarcile spontane.”

Winston Churchill

 

„Este mult mai uşor să te lupţi pentru nişte principii decât să trăieşti după ele.”

Alfred Adle, doctor austriac

 

„Ca să vinzi un lucru, spune-i unei femei că e un chilipir, iar unui bărbat că poate fi returnat.”

Earl Wilson, jurnalist american

 

“Sunt trei căi ca să te ruinezi: femei, jocuri de noroc şi specialişti. Cu femeile e cel mai plăcut, cu jocurile de noroc e cel mai rapid, iar cu specialiştii e cel mai sigur.”

Georges Pompidou

 

„Vreau un bărbat care să fie bun şi înţelegător. Cer oare prea mult de la un milionar?”

ZsaZsa Gabor

 

„Indiferent ce lucru fac, femeile trebuie să-l facă de două ori mai bine decât bărbaţii pentru a filuate în seamă. Din fericire, asta nu e greu deloc.”

Charlotte Whittond, primar al oraşului Ottawa

 

„Secretul unei căsnicii fericite continuă să rămână un secret.”

Henry Youngman, violonist englez

 

„Nu judeca un om după hainele sale. Judecă-l după ale soţiei sale.”

Thomas R. Dewar, om de afaceri

 

„Omul este singura creatură care refuză să fie ceea ce este.”

Albert Camus, scriitor francez

 

„Progresul tehnologic n-a făcut decât să ne înzestreze cu mijloace mai eficiente pentru a

regresa /psihologic/.”

Aldous Huxley, scriitor englez

 

„Un studiu cuprinzător, realizat de poliţie, arată ca nicio femeie nu şi-a împuşcat soţul în timp ce acesta spăla vasele.”

Earl Wilson, jurnalist american

 

SURSA:  https://www.scribd.com/document/346803569/REVISTA-BOOKLOOK-Nr-22-2017-42-serie-nou%C4%83

 

Pe mâine

Liviu Druguș

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 122 (CXXII) Marți, 2 mai 2017 Inteligențe satirice scriu cu umor la modul ironic (II)

 

„Oamenii raţionali încearcă sa se adapteze lumii înconjurătoare. Oamenii iraţionali încearcă să adapteze lumea înconjurătoare la ei înşişi. Este clar, deci, că schimbarea lumii nu poate veni decât de la oamenii iraţionali.” George Bernard Shaw, dramaturg irlandez

 

„Alături de fiecare om de succes se află o femeie care spune că nu are cu ce să se îmbr ace.”

James Stewart, actor american

 

„Visul american este să faci bani şi să reuşeşti în viaţă.Visul italian este să te naşti cu un tată

bogat.” Matteo Molinari, actor si publicist italian

 

„Banii nu aduc fericirea, dar fiecare vrea să se convingă de asta pe cont propriu.”

Zig Ziglar, publicist american

 

„Angajaţii care muncesc stând jos sunt mult mai bine plătiţi decât angajaţii care muncesc în

picioare.”   Ogden Nash, poet american

 

„În ziua de azi unii oameni au pretenţia ca uşile unor oportunităţi senzaţionale să se deschidă

cu telecomanda.”   M.CharlesWheeler, jurnalist englez

 

„Ignorant este cineva care nu ştie un lucru pe care tu tocmai l-ai aflat.” Jim Backus, actor american

 

„Nu uit niciodată un chip, dar în cazul tău aş face bucuros o excepţie.”

Groucho Marx, actor

 

„Ficţiunea este obligată să ţina seama de posibilităţile existente. Adevărul – nu.”   Mark Twain

 

„Diferenţa între ficţiune şi realitate? Ficţiunea are sens.”  Tom Clancy, scriitor

 

„Persoana care ştie va avea întotdeauna o slujba. Iar persoana care nu ştie va fi întotdeauna şeful primei.”   Diane Ravitch, profesor american

 

„E greu să accepţi o critică, mai ales atunci când ea vine din partea unui prieten, a unei rude, a unei cunoştinţe sau a unui străin.” Franklin P. Jones, identitate neclară

 

„Să stai degeaba pe faţa pământului nu costă nimic şi în plus beneficiezi gratuit, în fiecare an, de o călătorie în jurul Soarelui.” Ashleigh Brilliant, caricaturist englez

 

SURSA:  https://www.scribd.com/document/346803569/REVISTA-BOOKLOOK-Nr-22-2017-42-serie-nou%C4%83

 

Pe mâine

Liviu Druguș

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 123 (CXXIII) Miercuri, 3 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (I)

 

Tema prostiei omenești este atractivă și distractivă, îndeosebi pentru cei cu simțul umorului. Dar și pentru cei lipsiți de simțul umorului care sesizează imediat că nu despre ei este vorba în propoziție, ci, mereu, despre ceilalți/ alții. Literații ar fi cei mai în măsură să ajute la scrierea unei ”Istorii a literaturii prostologice” – pe etape (istorice) și pe zone (geografice) ale culturii române, adică, pe scurt ”Prostia în timp și spațiu”. Cred că demersul în cauză ar putea fi realizat cel mai bine ca o operă colectivă, cu autori dincolo de existența (sau nu a) unei diplome. Scrierea unui asemenea op ar fi util și necesar pentru toată lumea, dar cu osebire pentru cei atinși de complexe (de superioritate sau de inferioritate, de vanitate, de aroganță, de fudulii locale sau de breaslă, de patriotisme locale, de etnicism, de superficialitate în gândire, de lenea gândirii etc.). Poate că un asemenea demers este deja în curs, poate există deja începuturi sau poate – cine alții să știe decât bibliotecarii? – treaba este deja făcută, dar insuficient cunoscută. Câteva doctorate serioase s-ar putea ocupa, de asemenea, de temă.

 

Fără să încerc a face clasamente (subiective, desigur) din care să rezulte primatul unei zone culturale asupra alteia (dpdv prostologic), dar – din ceea ce cunosc – se pare că moldovenii/ ieșenii au avut o preocupare mai consistentă pentru studierea prostiei în comparație cu alte zone ale culturii române. Din nou, fără a avea dovezi și argumente irefutabile, acest primat este, probabil, generat de doi factori cauzali: a) abundența materialului de studiat; b) abundența studioșilor care s-au simțit lezați de faptul că se învecinează mereu cu oameni lipsiți de simțul umorului. Este posibil și ca a) și b) să coexiste.

 

Un fapt deosebit de interesant este că limba română are un cuvânt (împrumutat din limbile slave, de acolo de unde noi am luat și cuvântul ”prost”) care definește omul inteligent/ isteț/ deștept/ ager la minte/ priceput/ iscusit/ dibaci/ descurcăreț cu același cuvânt care înseamnă lipsă de onestitate în raport cu semenii: șiret/ viclean/ șmecher. Mai mult, același cuvânt desemnează și persoana înzestrată cu simțul umorului: glumeț/ mucalit/ poznaș/ hazliu/ vesel. Este vorba despre substantivul ”hâtru” și adjectivul ”hâtrenie”. Interesant este că în Moldova de peste Prut, ”hâtru” se folosește mai mult cu primele două sensuri, în timp ce la noi am auzit (rar) mai mult sensul al treilea, cel de ”vesel/ glumeț” (poate fi și influența lui Alecsandri care, în ”Peneș Curcanul”, a folosit cvasipleonasmul ”un hâtru, bun de glume”, deși Creangă îl folosește ca antonim pentru ”prost”). În timp ce la Chișinău vei auzi acum cuvântul ”hâtru” la tot pasul, la noi apare extrem de rar în limbajul uzual.

 

Istoric vorbind, cred că printre primii preocupați programatic de cauterizarea prin ironie sarcastică, prin bășcălie și bătaie de joc la adresa mărginiților/ leneșilor în gândire sunt moldovenii/ ieșenii Costache Negruzzi (1808-1868) și Ion Creangă (1837-1889), cel de-al doilea ”inspirându-se” din temele negruzziene. Eroii lui Negruzzi, Păcală și Tândală, formează un fel de Stan și Bran avant la lettre, ei stârnind râsul și compasiunea pentru handicapul de a nu gândi corect/ bine/ repede/ la obiect. Dar, trebuie să constatăm cu amărăciune că istoria se repetă cu fiecare nouă generație și că toate încercările de trezire din lentoarea gândirii se pierd în van, noile generații scornind noi și rafinate forme de prosti(r)e. Sociologi și literați ieșeni (Nicu Gavriluță și Liviu Antonesei, cu osebire) au dedicat cel puțin un articol sau capitol de carte fenomenului în cauză. Alți ieșeni au scris și ei pe această infinită temă. Despre dificultatea temei vorbește (de la sine) și videoclipul din 2009 (făcut de un sucevean) cu titlul (prea ambițios) ”Prostia la români”: https://youtu.be/TN-PRwg_tU0

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 124 (CXXIV) Joi, 4 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (II)

 

Cred că majoritatea scriitorilor satirici și umoriști pot fi incluși în tagma prostologilor deoarece ținta ironiilor lor este, majoritar, prostia în varii faze, intensități și forme. De la bărbatul încornorat, la provincialul cu aere de personaj principal, și de la nătângul patent la tâmpul iremediabil, plus o paletă largă de moravuri și prosteli fandosite – toate astea sunt obiect de studiu și de activitate pentru prostologi și umoriști deopotrivă. Numele lui C. Negruzzi (1808-1868) ar putea fi cap de listă în galeria istorică a prostologilor moldoveni în general și a celor ieșeni în special. G. Călinescu spune despre el că ”Puțini umoriști români au o hilaritate mai optimistă deși nu lipsită de poantă critică” (ILR, Ed Minerva, București, 1982, p. 215). ”Negruțul” (poreclit astfel pentru chipul smolit/ smead/ negricios, pentru ca apoi porecla să fie.. nume) s-a bucurat de o bună recunoaștere critică, Călinescu alocându-i peste 14 pagini în ILR, în timp ce Manolescu îi acordă ”doar” 9 pagini în Istoria critică a Literaturii Române (ICLR). Călinescu îl încadrează pe Negruzzi în categoria umoriștilor, a romanticilor întemeietori de proză românească. În Albina Românească apare ”Păcală și Tândală sau Morala moldovenească”: „capodopera acestei proze de hilaritate clasică este «Păcală și Tândală», deschizând drumul lui Anton Pann și a lui Ion Creangă“ (G. Călinescu). Redau un extras din această prostologico-moralizatoare lucrare a celui ce va fi nu doar prozator, traducător și poet, ci și primar de Iași, membru în Divan (parlamentar) etc.:

 

”De vrei să trăieşti bine şi să aibi ticnă, să te sâleşti a fi totdauna la mijloc de masă şi la colţ de ţară, pentru că e mai bine să fii fruntea cozii decât coada frunţei. Şezi strâmb şi grăieşte drept. Nu băga mâna unde nu-ţi fierbe oala, nici căuta cai morţi să le iei potcoavele, căci pentru behehe vei prăpădi şi pre mihoho.  Bate ferul pân e cald şi fă tot lucrul la vremea lui.Nu fii bun de gură; gura bate c…. Vorba multă-i sărăcie omului, şi toată pasărea pe limba ei pere. Nu fii zgârcit, căci banii strângătorului întră în mâna cheltuitorului, şi scumpul mai mult păgubeşte, leneşul mai mult aleargă; dar nici scump la tărâţe şi ieftin la făină. Nu te apuca de multe trebi odată. Cine goneşte doi iepuri nu prinde nici unul. Nu te întovărăşi cu omul becisnic. Mai bine este să fii c-un om vrednic la pagubă, decât c-un mişel la dobândă. Nu te vârî în judecăţi. În ţara orbilor, cel c-un ochi e împărat. Cel mai tare e şi mai mare, şi dreptul îmblă totdauna cu capul spart. La judecători, ce întră pe o ureche iase pe alta, căci sătulul nu crede celui flămând, şi mai bună e o învoială strâmbă, decât o judecată dreaptă. Să n-ai a aface cu cei mari. Corb la corb nu scoate ochii. Ce iase din mâţă, şoareci prinde, şi lupul părul schimbă, iar năravul ba.”

 

Nu pot încheia acest microportret al întâiului prostolog ieșean de frunte (lată) fără a aminti că datorită unor inimoși urmași și intelectuali ieșeni memoria acestuia este onorată cum se cuvine. După ce urmașii (Dana Konya Petrișor și familia Fotiadi) au donat conacul de la Hermeziu (jud. Iași) Muzeului Literaturii Române, anual au avut loc întâlniri comemorative organizate și moderate de regretatul Liviu Rusu și de Olga Rusu. Familia Rusu s-a ocupat personal și masiv de redarea în circuitul public al Muzeului Negruzzi de la Hermeziu. Poeți, prozatori și actori de primă mână ai Iașului au înnobilat, prin prezență activă, dimensiunea cultural-istorică a evenimentelor stipendiate de Vasile Lungu, acesta fiind nu doar un antreprenor de mare succes (afacerile sale au demarat chiar pe moșia scriitorului de la Hermeziu), ci și fondatorul Premiilor Negruzzi (1996) acordate personalităților marcante ale culturii ieșene contemporane.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 125 (CXXV) Vineri, 5 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (III)

 

Nică a lui Ștefan Apetrei (Ion Creangă) este, de departe, prostologul român/ moldovean/ ieșean cu cel mai pronunțat iz profesionist, temeinic și radical. Artistice și didactico-moralizatoare deopotrivă, operele povestitorului de la Humulești au un fir roșu: prostia omenească. Nu întâmplător, una dintre cele mai cunoscute bucăți/ piese literare scrise de umorist pe această temă poartă chiar acest nume.

 

În ”Prostia omenească” sunt abordate modele de ”gândire leneșă” sau chiar de ne-gândire. Iată câteva. Prefigurând ”psihopatologia vieții cotidiene” (Freud) autorul descrie frica de ceva presupus a se întâmpla cu șanse mici de realizare, dar cu multe soluții simple de rezolvat, însă neluate în calcul (căderea drobului de sare de pe sobă asupra copilului din covată). Apoi, mitul lui Sisif este bine sugerat de cineva care vroia să vâre soarele în casă cu ajutorul unui oboroc (butoiaș). Tot la categoria ”munca-n zadar” se încadrează și cel care vroia să urce nucile în pod cu ajutorul unui țepoi. În fine, modelul universal de iluzorie eficiență umană (dacă nu vine Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed) este concretizat în încercarea unuia de a urca pe casă ditamai vaca pentru că acolo erau câteva fire de iarbă…

 

Preluând din mers teme și personaje negruzziene (plagiatul era în moda timpului și locului, și, se pare, a devenit o cutumă) Păcală devine personaj și în scrierile lui Creangă. Păcală, un Svejk avant la lettre, pare a pricepe ceva, dar nu ajunge să și înțeleagă și să se înțeleagă cu cel cu care intră în dialog. El pare a face parte din categoria celor care erau neîndemânatici din fire, dată fiind precaritatea înțelegerii. Un asemenea fapt (inabilitatea practică de a face ceva ca lumea) era povestit de un profesor de croitorie (străin), de pe vremea lui Creangă, care se supăra când vreun ucenic se dovedea total inabil și nepotrivit pentru meserie. El își întreba elevii: ”Ați înțeles?”. Toată lumea răspundea în cor: ”da, înțelegem”. Conștient că era doar un răspuns formal, profesorul se supăra spunând în româna lui nouă pentru el: ”ințelega, ințelega, da nu prițepa cum se lega nici doi capete de ața!”. Cam din această categorie se recrutează și o bună parte a personajelor prostologului ieșean.

 

Creangă poate fi numit prostolog cu acte în regulă și pentru faptul că a abordat în scris și încă ”pe șleau” ceea ce la grădiniță copilul numește ”prostie” (”Doamna educatoare, Gigel se joacă cu prostia!”), iar în limbaj ”cult” intră în categoria vorbelor ”populare”/ ”țărănești” sau ”corozive”. Poate și din pudoare, dar sigur pentru că nu le considera a face parte din literatură, Călinescu doar amintește despre poveștile sale ”corozive” (”Corozivele” rămase de la Creangă nu se cunosc în mod public”, ILR, p. 488), în timp ce Manolescu le amintește (numindu-le ”povești licențioase”: ”Povestea poveștilor” și ”Povestea lui Ionică cel prost”) și le face o mică descriere și analiză (ICLR, p. 416). Călinescu este, totuși mai profund și mai explicit când scrie: ”Așa cum Caragiale  va deveni un histrion prin ”miticisme”, Creangă va face figură nastratinească prin ”țărăniile” lui. În cap îi intră că e un om deștept, ca orice om din popor, și de aceea ironic se prostește singur. … Dacă stă pe scaun și scaunul scârțâie se scuză de necioplire cu intenție subțire: ” – Așa suntem noi proștii; numai de pozne ne ținem!” (p. 479).

 

Creangă face necesara disjuncție între prostia genetică și cea culturală (de care mă ocup în acest serial). Iată concluzia sa la ”Povestea lui Păcală”: ”Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o urâcioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale.”

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 126 (CXXVI) Sâmbătă, 6 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 1)

 

De la C. Negruzzi și I. Creangă, la L. Antonesei și N. Gavriluță saltul este unul dinspre abordarea prostiei/ răului din societate cu mijloace estetice/ literare înspre abordarea acestui fenomen cu mijloacele analitice ale umanioarelor (fals presupus a fi științifice). Prosti(re)a mai este acum tratată (mă refer îndeosebi la zona culturală a Moldovei) cu mijloace estetice îndeosebi în epigrame și scurtissime schițe umoristice (vezi revista ”BookLook”). Mai rar prostia este atacată în romane. Înainte de a trece la prezentarea analitică a capitolului ”Despre prostie” din paginile cărții ”Semnele timpului”, semnată de Liviu Antonesei încerc o explicație a propensiunii moldovenilor pentru tratarea temei noastre. Pe lângă ipoteza (auto)ironică prezentată într-un episod anterior, adaug acum una care ține de istoria culturală a locului. Olteanul Titu Liviu Maiorescu (aromân după mamă, ardelean după tată) este fondatorul Junimii ieșene și părintele spiritului critic în cultura română. Criticarea prostiei ca fenomen cultural ține foarte strâns de spiritul critic pe care maioresciansimul l-a promovat intens (de) la Iași. Acest spirit critic (față de lucrurile/ operele rele/ proaste) explică bine faptul că prostia este mai puțin tolerată de către moldoveni. Aștept comentarii critice.

 

Capitolul de carte intitulat ”Despre prostie” are mai multe subcapitole, primul dintre acestea fiind compus doar din șase citate/ motto-uri din gânditori bine cunoscuți. Sugerez cititorilor un joc cu mai multe etape: a) citiți cu atenție fiecare citat în parte și încercați să vă poziționați (pro sau contra); b) încercați o reformulare, o rescriere cu alte cuvinte, a fiecărui citat; c) observați dacă citatele sunt congruente/ compatibile între ele sau se contrazic unele pe altele; d) alegeți citatul care credeți că vă reprezintă cel mai bine propria filosofie de viață: e) alegeți citatul care credeți că ar fi cel mai sugestiv/ potrivit/ adecvat/ bun pentru a figura ca motto la un capitol despre prostia omenească; f) nu citiți opiniile mele pe care le voi posta în continuare; faceți acest lucru doar după ce ați efectuat pașii anteriori; g) comparați rezultatele propriilor analize cu cele formulate de mine și trageți o concluzie.

 

Iată cel șase citate:

 

  1. De prin lume adunate…

„Prostia este un viol al ordinii etice“. (Socrate)

„Numai trăită în neştiinţă viaţa este plăcută“. (Sofocle)

„Numai cine este cuprins de prostie poate fi numit cu adevărat om“. (Erasmus)

„Cele mai mari defecte ale omului sunt cruzimea şi prostia“. (Borges)

„Prostia este o psihoză normală“. (D. I. Suchianu)

„Diferenţiindu-se de ceilalţi, prostul îşi închipuie că e un ales“. (P. Botezatu)

 

Socrate se referă strict la comportamentul uman exemplar/ general acceptat ca fiind unul util oamenilor. A nu respecta această finalitate utilă este o prostie. Sofocle, sceptic, vede în cunoaștere o sursă de nefericire. Ferice de neștiutor pentru că, neștiutor fiind, nici nu știe ce este binele/ fericirea. Erasmus, concesiv, acceptă că perfecțiunea este, poate, în altă parte, dar în niciun caz la oameni. Borges plasează cruzimea și prostia în imediata vecinătate a strămoșilor omului. Suchianu ne liniștește afirmând că de prostie nu scapă nimeni. Logicianul Botezatu ironizează prostul care se crede valoros doar prin faptul că nu procedează la fel ca ceilalți oameni. Bref, dacă prostie nu e, nici evoluție nu poate fi!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 127 (CXXVII) Duminică, 7 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 2)

 

”II. Prostia – sinteză de lacune

 

Luând în calcul treimea: inteligenţă-bun simţ-prostie, se poate observa cu uşurinţă că aceasta din urmă nu înseamnă pur şi simplu absenţă a inteligenţei sau o inteligenţă insuficient elaborată. Pentru a putea exista în deplinătatea sa, prostia, pe lângă lacuna amintită, trebuie să-şi asocieze şi absenţa bunului simţ. Adesea, o inteligenţă mediocră este protejată de bunul simţ (natural, cum credea Descartes?

dobândit?) şi atunci masca plină de sine a prostiei nu se poate afişa în întreaga sa splendoare. Prostia adevărată (e un oximoron?; se poate, dar îmi place oximoronul!), uriaşă, completă, este deci şi absenţă a bunului simţ, iar proverbul „prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul“ nu face

altceva decât să semnaleze această stare de lucruri. Prostia nu este, de fapt, altceva decât o fulminantă apoteoză cu sens negativ. Prostia îşi revendică, într-adevăr, ca termen de comparaţie inteligenţa şi, în consecinţă, a încerca o definire în absolut a ei este, dacă nu imposibil, măcar hazardat, oricum, o operaţie infinit dificilă. Mă voi opri deci la câteva din notele ce separă prostia de inteligenţă pentru a încerca să conturez, în limitele posibilităţilor de aici (şi de acum!), chipul său, să încerc să-l

aproximez măcar. Mai întâi, dacă inteligenţa este plurivalentă, vagabondă şi, in extremis, paradoxală, prostia este univocă, nemişcătoare, de o cvasiperfectă linearitate. Conduitele inteligent-paradoxale (să

zicem cele încarnate în marii sofişti, în Socrate, Montaigne, Kierkegaard sau Cioran) se opun, prin ce au ele propriu, prostiei, exact aşa cum viul se opune morţii, uscatul umedului sau lumina întunericului.

Apoi, inteligenţa, privitoare către paradox, se manifestă ca o formă liberă, deschisă, necanonizată de exercitare a gândului. Ea este lipsită de idoli, nu-şi ridică, nu-şi poate ridica (poate e un motiv de tristeţe acesta…) chip cioplit. Un germen de îndoială există chiar când are impresia că e cuprinsă de o credinţă de netulburat, o întrebare stă întotdeauna să se nască. Din contra, prostia este dogmatică –

uneori, chiar formalizat dogmatică, dogmatică în manieră rituală! – şi, în această ordine de idei, nu cred că este excesivă asimilarea oricărui dogmatism vastului teritoriu al prostiei. Fiind paradoxală, inteligenţa este desigur şi sceptică, ea nu crede în adevăruri definitive, ci doar în probe provizorii şi parţiale. Ar fi inexact să spunem că ea nu crede în nimic – ea crede cu măsură, verifică credinţele prin felurite tipuri de acizi: întrebarea, ironia, îndoiala… Despre prostie, ce să mai spun… În sfârşit, prostia este întotdeauna inofensivă aparent inofensivă şi conformistă, ea are un adevărat cult al stabilităţii,

în vreme ce inteligenţa se dovedeşte a fi, mai totdeauna, „subversivă“. Sfârşitul lui Socrate, episodul cu jandarmii din Bouvard et Pecuchet, izolarea accelerată a lui Kierkegaard, ciudatul destin al lui Cioran, ca şi atâtea alte exemple, nu fac  altceva decât să confirme această trăsătură a inteligenţei,

imensul pericol pe care-l prezintă pentru purtătorul ei în primul rând. Ar fi greşit să se înţeleagă că inteligenţa este subversivă faţă de o anume ordine a spiritului sau a lucrurilor – ea este subversivă în genere, inamică a definitiv-exprimatului, a totalităţii împietrite”. (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Încercând o descriere a prostiei, autorul sugerează că ”prostul cu bun simț” este o contradicție în termeni, iar ”prost nesimțit” este un pleonasm. Despre definirea prostiei, verdictul e clar: operațiune imposibilă! Consecvent cu sine însuși, L.A. încearcă să nu cadă în capcana de a confunda prostia (ca fenomen cultural uman) cu prostul (ca persoană presupusă a face prostii în permanență). Reușeșete, cu două mici excepții (proverbul cu fudulia – cu referire la omul prost și afirmația cu purtătorul de inteligență, adică omul inteligent). O opinie: ”prostie adevărată” nu este oximoron (dar și mie îmi plac oximoroanele!). Prostia nu presupune necunoașterea adevărului, ci doar indisponibilitatea/ lenea de a-l cunoaște sau de a-l aplica în unele situații cât se poate de concrete. Personalizând prostia și inteligența, L.A. încearcă să le zugrăvească ”chipul”.Inteligența este: plurivalentă, vagabondă și paradoxală, liberă, deschisă, necanonizată, nedogmatizată, neidolatizată, neidealizată, mereu dubitativă și nesigură, adică sceptică și echilibrată, deci subversivă. Prin contrast, prostia este: univocă, nemișcătoare, lineară, dogmatică, ritualică, aparent inofensivă, conformistă, mereu stabilă și consecventă cu sine, definitiv-exprimată și încremenită (în proiect, ar spune Liiceanu). L.A. nu spune că prostul nu gândește. El spune doar că gândește prost, dar nu simte asta!

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 128 (CXXVIII) Luni, 8 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 3)

 

III. O observaţie

 

”Psihologii s-au străduit (şi se străduiesc) să ne convingă de faptul că inteligenţa se referă la acel ansamblu de operaţii intelectuale care permite adaptarea rapidă şi eficientă a insului la o situaţie (concretă/ abstractă) oarecare. Dar, dacă aşa ar sta lucrurile, omenirea n-ar fi depăşit niciodată stadiul primatelor originare. Ar trebui luată în calcul şi acţiunea inversă, adaptarea situaţiei la subiect. În plus, termenul adaptare este extrem de nebulos şi încărcat de conotaţii ce apasă dureros în sfera morală, aşa că prefer să las deoparte această accepţie. Inteligenţa este, mai degrabă, legată de invenţie, creativitate, gândire divergentă, imaginaţie etc. Ca să nu mai vorbesc despre incapacitatea aproape completă de adaptare – uneori, de-a dreptul fatal înscrisă în destinul lor – pe care o manifestă majoritatea spiritelor excepţionale”. (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Dacă luăm de bună afirmația lui G.B. Shaw: „Oamenii raţionali încearcă sa se adapteze lumii înconjurătoare. Oamenii iraţionali încearcă să adapteze lumea înconjurătoare la ei înşişi. Este clar, deci, că schimbarea lumii nu poate veni decât de la oamenii iraţionali.” și dacă acceptăm că rațional = inteligent și irațional = prost, atunci rezultă că doar proștii mai pot schimba lumea. Și, după cum se vede, chiar o fac… Afirmația lui L.A. este cât se poate de pertinentă: dacă acceptăm că adaptarea e bună, iar oamenii excepționali sunt niște neadaptați, atunci rezultă, logic, că oamenii inteligenți sunt ne-buni! Nu întâmplător se mai definește omul cu idei ca fiind…. idiot.

 

Eu înțeleg citatul din L.A. ca fiind o probă a relativității cvasiabsolute pe care o au conceptele de ”inteligent” și ”prost”, fapt care – cred – rezultă și din încercările de definire/ descriere a prostiei și inteligenței făcute de L.A. în episodul anterior. Ceea ce pentru cineva este o dovadă de inteligență, pentru altcineva este o dovadă de prostie. Concret, eu consider că retragerea lui L.A. din activitatea politico-administrativă conducerii județului Iași a fost o dovadă de inteligență din partea domniei sale. Alții au spus, probabil; ”cât de prost poți să fii ca să lași conducerea județului pe seama proștilor!”. Am și un exemplu personal: inovația mea numită ”Metodologia scop mijloc” (ca substitut a Managementului) a fost taxată de un coleg drept ”o prostie”, pentru ca după câțiva ani să o reproducă, cu cuvinte și semnătură proprii, ca fiind o contribuție originală la dezvoltarea managementului… Așadar, L.A. preferă o altă definiție pentru inteligență decât cea prezentă – de decenii – în manualele de Psihologie. Absolut de acord că ”inteligenţa este, mai degrabă, legată de invenţie, creativitate, gândire divergentă, imaginaţie”, dar multe invenții și creativități certe sunt, în fapt, căi de distrugere a oamenilor, a umanității până la urmă. Căci, vorba aceea: ajunge o singură măciucă la un car de oale…

 

Scrie L.A.: ”termenul adaptare este extrem de nebulos şi încărcat de conotaţii ce apasă dureros în sfera morală, aşa că prefer să las deoparte această accepţie”. Observația mea la observația scrisă de L.A. este că, în analiza acțiunilor umane, toate conceptele sunt nebuloase, dată fiind infinita lor relativitate (raportare la fiecare individ în parte). În fond, ”sfera morală” este domeniul de adecvare/ adaptare permanentă a scopurilor (infinite) la mijloace (cvasifinite) și a mijloacelor (cvasifinite) la scopuri (infinite). Imaginați-vă o ”sferă morală” în care interacționează (adică se adaptează) peste șapte miliarde de persoane. Singura constantă este schimbarea permanentă!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 129 (CXXIX) Marți, 9 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 4)

 

”IV. Altă observaţie

 

Radu Petrescu scria într-o epistolă: „Ce se mai poate spune? Că prostia (somn, paralizie etc.) este marele personaj al lui Flaubert şi al literaturii care, până astăzi, descinde din el, şi este înţeleasă, de Flaubert şi de urmaşii lui, ca punctul de sus al vieţii, apoteoza în care se săvârşeşte uniunea mistică dintre ins şi materia universală“. Nu acesta este sensul în care discut eu, aici, prostia, dar, în acelaşi timp, accepţia de mai sus nu mă poate lăsa indiferent. În fond, prostia este aceea care,

ascultătoare, calmă, liniştită, aproape fără să respire, păstrează continuă linia evenimentelor, respectă norma, ipostaziază cutuma, se înscrie în marele ax al continuităţii. Va trebui să revin asupra acestor aspecte.” (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Ca un relativist postmodern (optzecist) ce este (prima ediție a cărții ”Semnele timpului”, publicată de Editura Junimea, poartă data 1988!), L.A. revine asupra notelor caracteristice ale fenomenului cultural numit prostie, relativizându-l și mai mult. Departe de a mai fi ceva negativ, demn de dispreț și de înlăturat grabnic, acum prostia apare ca pozitivă, fiind ”ascultătoare, calmă, liniştită, aproape fără să respire, păstrează continuă linia evenimentelor, respectă norma, ipostaziază cutuma, se înscrie în marele ax al continuităţii.”. Nu cunosc dacă autorul a mai revenit sau nu asupra acestor aspecte, dar rețin finalul acestui capitol IV ca fiind o promisiune ce se va întrupa, cândva, într-o posibilă viitoare carte.

 

Înainte de a se îndepărta de punctul de vedere al lui Radu Petrescu, L.A. acceptă faptul că prostia poate fi un personaj literar de frunte, unul care ia varii chipuri și nume, dar care nu se identifică neapărat cu prostul, cu omul genetic iremediabil prost, ci cu omul mediu – prinț sau cerșetor, bogat sau sărac, bărbat sau femeie, bun sau rău, savant renumit sau ucenic leneș – care volens nolens face gafe, se mai împiedică, se face de râs, mai calcă în străchini, uită esențialul lăsându-se vrăjit de aparențe, se entuziasmează facil și inutil, pe scurt – face, din când în când, prostii sau măcar prostioare. Relativizând astfel, L.A. face un elogiu omului complet, echidistant față de îngeri și diavoli, omului mediocru (aurea mediocritas) în cel mai bun sens (inițial) al cuvântului mediocritate.

 

Unde dacă nu în mediocritate (calea de mijloc) se află normalitatea, continuitatea, cutuma și firescul? Adică omenescul cel mai uman.

 

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 130 (CXXX) Miercuri, 10 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 5)

 

  1. Topografia prostiei sau încercare de conografie

 

”La început, a fost prostia naturală. Cel puţin aşa suntem obişnuiţi să gândim căci, dacă vom explora, cu oricâtă asiduitate, limbajul mai înainte amintitei ştiinţe psihologice, nu vom întâlni acolo cuvântul prostie, ci doar imbecilitate, idioţie, oligofrenie, debilitate mintală, întârziere mintală etc. Întâlnim, în schimb, cuvântul în foşnetul vieţii cotidiene, pe stradă, în cafenele, în redacţii, în familii. În acest caz, prostia „naturală“ nu nelinişteşte, căci purtătorul ei, închis în propria sa lume ca într-un univers paradisiac, nu este doar complet inofensiv, dar chiar lipsit de apărare. Pericolul apare de-abia o dată cu intervenţia prostiei încununate cu un oarecare coeficient de autoritate, şi cu promovarea sa subtilă drept un fel de criteriu al infailibilităţii, pilon viguros al stabilităţii unor valori discutabile. Singura formă de prostie care stă într-adevăr în opoziţie activă faţă de inteligenţă – aşa cum a fost ea descrisă în primele pagini ale acestui text – este cea funcţionând ca idol şi ca mască a lucrului. Prostia fudulă despre care vorbeşte proverbul şi acceptarea mult prea tolerantă a acestei fudulii. Ar fi o eroare cu totul grosolană să discutăm prostia numai sub înfăţişarea ei pur intelectuală. Căci, aşa cum pe lângă stupoarea cognitivă există şi o stupoare afectivă, este probabil că poate fi conturat şi un concept al prostiei afective – nu mai puţin vătămătoare, de un entuziasm poate mai devorator. De altfel, Borges, care spunea într-un interviu că „cele mai mari defecte ale omului sunt prostia şi cruzimea“, este imposibil să nu fi presupus că, uneori, ele sunt acelaşi lucru. Să ne gândim, o clipă măcar, la fenomenele de intoleranţă agresivă care au parcurs „ca un fir roşu“ istoria umanităţii sub pretextul combaterii „ereziei“: Noaptea Sfântului Bartolomeu, Inchiziţia, distrugerea populaţiilor indigene în teritoriile nou descoperite, lagărele de concentrare şi exterminare ale secolului nostru ş.a.m.d. Asemenea fenomene, indiferent că s-au petrecut sub pretextul rasei, al credinţei ori al economicului, nu sunt altceva decât incredibile încarnări ale prostiei intolerante, sângeroase. Pe de altă parte, atunci când Socrate afirmă că „prostia este un viol al ordinii etice“, ce face altceva decât să sugereze că prostia este, mai cu seamă, o gravă perturbare în natura etică a fiinţei umane?” (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Încercare de traducere a titlului acestui minicapitol V: ”Unde se află prostia și cam cum ar arăta această arătare”. Cuvântul ”conografie” nu există prin dicționare (l-am asociat, totuși, cu cuvântul ”iconografie”). Minicapitolul încearcă să tranșeze între prostia naturală (boală fără leac) și prostia socială (boală vindecabilă prin autocunoaștere, educație și alte chingi cu care este format individul chiar începând cu primele zile de viață). Prostia naturală a fost ”la început” ținta tuturor ironiilor și batjocurilor semenilor cau au avut șansa de a se fi născut sănătoși la cap. Prostul nativ este incorigibil, nelecuibil/ nevindecabil/ intratabil. El este, adesea, cultivat de semeni pe post de unealtă, de animal de povară, de lider ușor de păcălit și hățuit, de țap ispășitor pentru golăniile șmecherilor (politici, de regulă).  L.A încearcă să ne avertizeze asupra pericolului mare pe care îl reprezintă pentru semeni prostul cu grade, cu diplome și funcții, uitând însă că propulsarea proștilor (oricât de naturală ar fi prostia lor) este, totuși, rodul unor inteligențe sinistre, mizantrope și ultraegoiste care – prin manipularea credulilor – profită intens de pe urma proștilor naturali cărora li s-au încredințat acele dregătorii soci(et)ale. Pentru că am fost și eu în asemenea posturi (cu accentul pe u), pentru că am cunoscut multe asemenea ”scule” înfipte în vârful unor instituții (firme, partide, organizații), pentru că cititorii au nefericirea de a cunoaște zilnic asemenea specimene (uitatul în oglindă poate fi, eventual, omis aici și acum) încerc să ofer și eu câteva note ale unui asemenea ins: nu suporta critica sub nicio formă și din nicio direcție pentru simplul motiv că este (atoate)știutor; nu are apetență pentru dialog, nu acceptă sfaturi, ideea de adevăr îi este străină, iubirea de semeni este înlocuită cu iubirea de sine.

 

”Intoleranța agresivă” despre care scrie L.A. vizează, de fapt, ideologiile militante/ fundamentaliste ce se pretind unice deținătoare de adevăr absolut (religiile, politicile dictatoriale, rasiste, xenofobe, homofobe și războinice). Pentru mine, prostia umană supremă (fatalmente antiumană) este războiul.

 

Liviu Druguș,    Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 131 (CXXXI) Joi, 11 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 6)

 

”VI. Coborâre spre Flaubert

Este măcar un act de vanitate suficientă – dacă nu de-a dreptul o prostie de neiertat – să emiţi propoziţia „prostia se află în proşti“. Cu o necesară temperare a orgoliului, trebuie să admitem că prostia locuieşte, în varii proporţii şi momente, în fiecare, că şi spiritele cele mai strălucite adorm

uneori. Cum observa Flaubert în Bouvard et Pecuchet (şi, mai ales, cum o ilustrează din plin în Dictionnaire des idées recues sau Sotissier ), ştiinţa modernă însăşi, filosofiile cele mai respectabile, literatura profundă etc., se construiesc adesea pe un eşafodaj de „prostii“ greu acceptabile la o

privire mai atentă. Sau, oricum, nu sunt lipsite de asemenea „prostii“. Probabil, nu întâmplător un Bacon, un Descartes ori un Kant simt nevoit să supună analizei critice sisteme teoretice anterioare, cum nu întâmplător spiritele radicale – de la Socrate la Kierkegaard şi la scepticii din toate timpurile

– îşi refuză până şi dreptul „de ultima instanţă“ de a elabora sisteme. Socrate şi-a refuzat, în fond, chiar şi dreptul de a scrie măcar o singură propoziţie! În fapt, nimic nu este mai uşor decât propagarea „ideii de-a gata“, a poncifului, a prostiei pure şi simple, prin integrarea lor într-o construcţie teoretică savantă şi copleşitoare care, prin nu ştiu ce miracol, asigură beneficiul credibilităţii. O prostie izolată este uşor de sesizat şi ironizat, una cuprinsă într-o întreagă armătură de argumente capătă un greu de zdruncinat prestigiu, un aer de respectabilitate şi inviolabilitate. Acelaşi Flaubert ne semnalează însă şi virtuţile contaminante ale prostiei, puterea sa de a se insinua în minţile cele mai atent prevenite. Să-l ascultăm: „Mă tem că mi s-a epuizat creierul. Poate pentru că mi-e capul plin de subiectul meu şi

prostia celor doi omuleţi ai mei mă copleşeşte“. Alături de tentativa – măsluită aceea, însă – a personajului lui Unamuno din Niebla de a-şi ucide creatorul, cuvintele lui Flaubert din această scrisoare din perioada în care redacta Bouvard et Pecuchet mi se pare una din probele indiscutabile ale

capacităţii ficţiunii de a invada şi a-şi supune realul. Mărturia lui Flaubert este însă teribilă şi în alt sens: alunecătoare şi insidioasă ca o otravă subtilă, prostia caută să invadeze totul – şi chiar Totul – şi, probabil, rezistenţa la prostie este una din cele mai îngrozitoare torturi. Ciudat e că cei atenţi, cei

bine preveniţi, cei activi sunt parcă şi cei mai vulnerabili. Ca şi cum prostia ar avea o incredibilă calitate de a-şi sesiza adversarii puternici, periculoşi. În bun tactician, prostia nu doar atacă, dar ştie şi să contraatace. Dar cum să scapi de prostie, cum să te sustragi în întregime acesteia? Consultaţi oricare din dicţionarele de idei de-a gata, răsfoiţi orice culegere de „prostii“. Numele întâlnite sub unul sau altul din exemplele extrase – adevărate „perle“, nu de puţine ori – te cutremură, dar te şi consolează. O, cum îmi amintesc, cu (ne)plăcere, numeroase locuri comune, poncife, prostii etc. inserate cu (lipsă de) abilitate în propriile mele articole, în unele din eseurile de care eram atât de mândru în vremea ce le publicam! Câte n-or fi rămas în această carte care (încă) îmi mai place! Nu e deloc inutilă puţină modestie şi, poate, chiar asta este cea mai importantă lecţie de morală

scriitoricească din toate pe care ni le-a dat meşterul Flaubert”. (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Acest nou minicapitol putea primi titlul de la cel anterior (Topografia prostiei) cu nuanța că aici este expusă și opinia unui cunoscut scriitor francez. Scepticul și cinicul Flaubert sugerează că prostia este ubicuă – caz în care aproape că nu mai are sens să o localizezi, să îi fixezi coordonatele și să face comparații topice. Banalitatea aserțiunii ”prostia se află în proști” coroborată cu ideea ubicuității prostiei ne duce la o concluzie simplă și rapidă: toți oamenii sunt și proști, indiferent de proporțiile luptelor cu necunoscutul, cu lipsa de noimă/ logică/ rost și cu aroganțele blindate cu cartoane academice desuete. L. A. se autoîncadrează în această topografie a stupidității umane (în ce mă privește, m-am predat chiar de la primele episoade și mi-am mărturist prostia). La acea declarație nu mai am nimic de adăugat. Pare destul de simplu să afirmi că ”prostia se află în proști”, dar complicațiile apar atunci când cineva ar încerca să se autoexcludă din această categorie a proștilor, gest necugetat deoarece asta ar însemna să demisionezi din specia Homo sapiens sapiens. Devreme ce cam toată lumea este de acord că prostia nu a ocolit pe nimeni, niciodată, oare nu ar fi un gest de (auto)reparație morală să rebotezăm specia căreia îi aparținem, numind-o Homo stupidus stupidus?

 

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 132 (CXXXII) Vineri, 12 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 7)

 

 

”VII. Prostie, ironie, autoironie…

Faţă de prostul propriu-zis atitudinile posibile sunt dintre cele mai felurite: de la simpla ignorare până la măsuri extrem de radicale, s-a încercat cam totul. Dar prostia, aceea care în grade variabile respiră în fiecare din noi, necesită mijloace ceva mai subtile şi, oricum, permanente pentru a o combate,

pentru a o evita, pentru a i te sustrage. Ironia, în sensul socratic al termenului sau ironia în genere – atent descifrată în cartea din 1936 a lui Jankélévitch, care a exploatat cam tot ceea ce descoperiseră Socrate, romanticii germani sau Kierkegaard – poate fi o cale. În această privinţă, adică prin opoziţia

deschisă ce o face mortificării gândului, sclerozei mentale, ironia întâlneşte desigur conduita paradoxală, ba chiar şi pe cea tragică. Să ne amintim, de pildă, că însuşi Socrate, marele

ironist, ironistul prin excelenţă, Ironistul cu majusculă, nu combătea proşti – ar fi fost sub demnitatea inteligenţei sale, cu totul speciale, să-şi aleagă adversari care să nu-i respecte măsura. Adevăratul inamic al lui Socrate nici nu este, de altfel, un ins anume, ci prostia, majusculată şi ea, Prostia

Universală, care se află pretutindeni, în ceilalţi, chiar în cei mai buni dintre ei, dar şi în el însuşi. Căci, înainte de a fi un mare orgolios, Socrate este unul dintre cei mai măsuraţi oameni, de un bun simţ aproape de necrezut. Ambivalenţă ce a fost excelent surprinsă de Maurice Clavel în Nous l’avons

tous tué … Această stranie modestie justifică, în fond, exerciţiul ironic autocentrat de care uza filosoful, autoironia ca soluţie terapeutică de uz personal, ca tehnică purificatoare. Să ne

amintim imensa plăcere cu care Socrate se introducea în mijlocul situaţiilor fără de ieşire, ca în Parmenide , ori în cele în care era silit să-şi recunoască deschis impasul, neputinţa, eşecul, cum se întâmplă în Cratylos . Ironia şi autoironia, deci. Dar mai există un excelent mijloc de subminare a prostiei – ipostaza Omului hâtru. Dacă Socrate pozează şi, poate, uneori, este neştiutor pentru a dezgoli neştiinţa lustruită în haina adevărurilor sigure şi imuabile, insul hâtru face chiar un pas mai departe: el o face pe prostul, la propriu, pentru a ataca prostia în chiar propriu ei corp, în intimitatea propriei sale fiinţe. Păcală este un splendid prototip pentru această manieră de lucru, altul ar fi

bravul soldat Svejk. De asemenea, o falnică galerie de personaje hâtre şi de proşti de-a binelea bântuie povestirile şi poveştile humuleşteanului. Modelul este însă vechi, are profunde rădăcini folclorice, iar în versiune erudită e de aflat în Laus Stultitiae. În acel loc, Erasmus, aflat în convalescenţă

la prietenul Morus, nu procedează altfel decât un ins hâtru. Dar un hâtru cărturar, căruia îi vine în minte un artificiu genial: lasă prostia însăşi să vorbească, să se preamărească, să se autoprezinte”. (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013). (FINALUL capitolului” Despre prostie”).

 

Cum ar trebui să te porți/ să ne purtăm cu omul care greșește, adică face o nefăcută/ comite o prostie? L.A. rezumă câteva atitudini pe care le numesc acum: ignorarea, ironia, autoironia și hâtrenia. Fiecare dintre aceste patru mijloace urmăresc un singur scop: diminuarea prostiilor pe care le fac oamenii, indiferent de nivelul lor de pregătire. Inteligența/ înțelepciunea celui care are curajul să le folosească constă în adecvarea fiecărui mijloc la contexte date, în mod adecvat. Ignorarea este bună atunci când sesizezi/ intuiești că prostia comisă de un semen va ieși, mai devreme sau mai târziu, la iveală, iar autorul ei se va corija. A face observații sâcâitoare pentru orice abatere de la normă poate avea chiar efect contrar. Mai mult, a face observații publice unui prost cu diplomă echivalează cu a-ți câștiga un ”prieten” pe viață și care nu te va uita până la moarte… Dar ignorarea prostiilor parlamentarilor actuali de a grația mult și bine este ea însăși o mare prostie. Chiar ironizarea acestora este insuficientă. Autoironia pare a fi o soluție pentru partidele care au membri cu simțul umorului și pot trage învățăminte din acest procedeu. Iată un exemplu de ironie amestecată cu autoironie și cu hâtrenie moldovenească: https://www.youtube.com/watch?v=SlFr8L2CmOQ&feature=share În fine, ridiculizarea prostiei prin oferirea unui spațiu larg de manifestare pentru ea este, într-adevăr, un bun mijloc pentru diminuarea prostiei. Erasmus dă cuvântul Prostiei, iar Prostia se dă în stambă, ca să fie văzută, ironizată, batjocorită și ocolită. Așa hâtrenie, da!

 

Liviu Druguș,   Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 133 (CXXXIII) Sâmbătă, 13 mai 2017  Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 8)

 

Interesul lui Liviu Antonesei pentru definirea și analiza prostiei ca fenomen cultural, dar și pentru analiza atitudinilor posibile ale oamenilor față de manifestările lor prostești este unul peren, autorul ieșean intercalând între cele trei ediții ale cărții sale ”Semnele timpului” (Junimea, Iași, 1988; Liternet, 2006 și 2013) o altă culegere de eseuri publicată la Polirom în anul 1997, cu titlul ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica” (200 pagini). Pentru idolatri și șlefuitori lingvistici de busturi și statui, titlul cărții sună blasfemic, arogant și… prostesc. ”Cum adică? Ești tu mai deștept decât Platon și te-ai găsit tu, (un poet care nici n-a intrat în Istoria literaturii române contemporane a lui N. Manolescu, învârt și eu cuțitul în rană) să-i  subliniezi nu meritele unui celebru filosof, ci prostia lui?… Ei, hai să fim serioși!”. Tot idolatrii ar fi supărați pentru această presupusă lezmajestate, ei fiind, prin definiție, lipsiți de spirit analitic, critic, evaluator. Și dacă ei nu critică, nimeni nu are voie să critice! Și tot idolatrii cunosc rețeta de succes: dacă vrei să fii băgat în seamă, te iei de o statuie (o icoană) și îi cauți puncte negre… Nimic din toate astea în cazul lui L.A. Îi ofer credit autorului în declarația sa din Prefața la această lucrare: ”Eu rămîn la convingerea că nimeni nu este scutit de spus/ scris/ făcut prostii. Mai mult, cred că prostiile mari sunt privilegiul oamenilor cu adevărat mari. Nici Platon nu este iertat, prin urmare, de acest destin comun al omenirii. Și nu e nimic ofensator în a sesiza din cînd în cînd un asemenea exemplu major de prostie. E bine și pentru marele autor, pentru că îl ajuți să pară mai viu, mai autentic, atunci cînd îi zgîlțîi puțin statuia. Dar e bine și pentru autorii în viață, e pedagogic – devin mai atenți cu prostiile proprii, mai autocritici, mai vigilenți.” (op. cit. p. 6). Subscriu în totalitate! Am regăsit, în eseistica lui L.A., foarte multe lucruri față de care ne raportăm (el & eu) cvasiidentic.

 

Structura celor 22 de pagini de carte înseamnă 10 subcapitole, pe care le voi aborda (critic) pe fiecare în parte. Câteva cuvinte se impun despre titlul capitolului: ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”. Evident, există o legătură directă între subtitlul cărții și subtitlul acestui capitol: este vorba despre rolul intelectualilor în politica practică (legislație și administrație), autorul experimentând calitatea de președinte al CJ Iași, calitate din care a plecat prin demisie. Evident, tema implicării intelectualilor în politică/ administrație este una delicată și chiar incomodă, îndeosebi pentru oamenii de carte care se văd puși în situația să lase cititul și scrisul pe un plan secund și să se dedice studierii și aplicării legilor, relațiilor concrete cu oamenii, oamenii nefiind întotdeauna ce par a fi…  Este oare posibil să iubești simultan și cartea și puterea politică? Asemenea concubinaje au existat, dar nu pot dura prea mult. Ești obligat să alegi. Sfatul lui Platon către alegători era acesta: nu alegeți iubitori(i) de putere. Dar dacă nu iubești puterea, o poți oare sluji cu devotament și cu abnegație în numele celor care te-au ales? Sau: dacă nu iubești puterea, atunci – ca intelectual – iubești cartea. Dacă abandonezi cartea înseamnă că ți-ai trădat condiția de intelectual. Dar, cine trădează o dată, va trăda și a doua oară… Grea dilemă! Ideal ar fi ca intelectualul să fie un critic al puterii, nu un practicant al acesteia. Altfel, critica ar rămâne pe seama iubitorilor de putere care nu vor precupeți niciun mijloc ca să ajungă la butoane, ștergând pe jos cu intelectualul de la putere și, prin generalizare, cu intelectualii in corpore. Ei bine, L.A. ajunge la concluzia că sfatul lui Platon a fost o probă veritabilă de prostie omenească. Vom vedea argumentele și, de ce nu?, contraargumentele.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 134 (CXXXIV) Duminică, 14 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 9)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Prostia oamenilor mari” pp.19-21: ”Sîntem tentați să credem că oamenii mari nu fac și nu spun prostii, acestea fiind doar apanajul oamenilor obișnuiți. Nimic mai eronat: oamenii mari spun cel puțin la fel de multe prostii ca și oamenii obișnuiți, numai că – din păcate! – prostiile lor au viață mai lungă, sînt chiar menite să devină maxime și îndreptare de comportament. Bineînțeles că nu pentru prostiile spuse sau făcute sînt oamenii mari ceea ce sînt. E limpede, deci, că nici spiritele cele mai înalte nu sînt absolvite a priori de păcatul prostiei. Între altele, Platon ne îndemna să încredințăm puterea celor ce n-o doresc, să împingem în funcțiile publice, în treburile cetății pe cei care nu iubesc puterea. De mai bine de doi ani, mă tot întreb cum a putut face o carieră atît de viguroasă o asemenea aberație, o ”copilărie” atît de evidentă. A cere omului politic să nu iubească puterea este ca și cum ai cere poetului să nu iubească poezia sau agricultorului să nu fie îndrăgostit de ogorul său. M-a amuzat, în 1990, să citesc această stranie inepție pe afișul electoral al unui grup de intelectuali, care de altfel a căzut la alegerile de atunci. E și firesc – de ce-ar cîștiga cineva care nu iubește puterea? Am regăsit-o într-un articol al lui Gabriel Liiceanu și, de cîteva ori, în alte articole din revista ”22”. În ce-l privește pe Gabriel Liiceanu, mi se pare normal – filosoful la filosof trage și, chiar dacă se mai critică între ei, pînă la urmă tot fac pace. Și în cazul celorlalți intelectuali mi se pare de înțeles – cînd e de calitate, intelectualul se simte cel mai bine în opoziție cu orice putere și, din principiu, îi va suspecta pe cei care o iubesc. Cum observa și Camus, funcția intelectualului este să spună ”nu” oricărui abuz, oricărei aberații politice sau de altă natură, să se împotrivească mortificării gîndului și obstacolelor puse libertății.   Mai comic mi s-a părut faptul că respectiva ”prostie” a lui Platon e rostită adesea, cu emfază culturală, de oameni politici ce mi se păreau serioși. Dacă nu sînt niște naivi simpatici, rătăciți din întîmplare în politică, cu siguranță că sînt niște șarlatani. Nu este prin nimic plauzibil ca omul politic să nu dorească puterea, să nu o iubească. Dacă n-o dorește și nici n-o iubește, de ce a mai intrat în acest joc, în această junglă? De ce n-a rămas la profesia lui ”de bază”, de ce n-a continuat să scrie cărți, să predea cursuri sau să construiască locuințe? Adevărata problemă este cea a ”normalității” iubirii, pentru că în acest domeniu, ca în oricare altul, iubirea poate dfi ”normală!, sănătoasă, fie ea ”clasică” s-a ”romantică”, sau, dimpotrivă, se poate transforma în pasiune patologică sau, Doamne ferește!, în a nu știu ce ciudată perversiune   (…) Nimeni nu intră în politică numai ca să se afle în treabă, ci pentru că știe că are ceva de făcut în acest domeniu și pentru că îi place. (…). ”Prostiile” oamenilor mari au și această funcție, de a ne provoca să gîndim asupra lucrurilor evidente, deja clasate”. (încheiat citatul/ subcapitolul, ușor trunchiat).

 

Dincolo de micul pleonasm ”pasiune patologică” (echivalent cu un fel de ”maladie bolnăvicioasă”), argumentele că intelectualii trebuie să-și vadă de literatura, filosofia și teoriile lor par a sta în picioare. Contraxemplul cu președintele ceh Havel (neinvocat, aici, de L.A.) nu ar face decât să întărească regula, prin infima sa pondere în totalul președinților intelectuali (ca profesie). Și totuși, dacă intelectualii nu pun plăcerile lor livrești deoparte pentru a se dedica măcar un mandat treburilor obștii, atunci avem clasa politică românească actuală: șoferi cu facultăți făcute (vorba vine) foarte discret, care ajung senatori și lideri de opinie; medici de partid care se bucură să scape de corvoada gărzilor din spital pentru a veni o zi două în Parlament și a demonstra că profesia lor de bază a fost aceea de gargaragii șmekeri de cartier etc. Toți aceștia iubesc nespus de mult puterea și banii (mulți) aferenți pentru teatrul (prost) jucat. Oare asta vrem?           Liviu Druguș,    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 135 (CXXXV) Luni, 15 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 10)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Începe spovedania” pp. 22-24. (extrase): ” (…) …e suficient să privești la televizor o ședință a actualului Parlament ca să te amuzi – cuprins de tristețe însă – mai mult chiar decît la un spectacol cu ”Scrisoarea pierdută”. (…) Destul de tîrziu, foarte recent în fapt, mi-am dat seama că ”prostia” lui Platon  e, totuși, bună la ceva. Am revăzut întîmplător citatul amintit la începutul acestui ciclu de mărturii și, pentru început, m-a enervat ”prostia” conținută acolo. În același timp, am realizat că, de fapt, eu nu iubesc puterea și nu doresc s-o exercit – oricît de corect, de onest, de incoruptibil – asupra altora. Pur și simplu, mi-am dat seama că nu pot face asta.    (…) … cel puțin deocamdată, nu iubesc puterea și nu înțeleg să încurc numai locul, să ocup locul altuia care, sper, chiar iubește puterea de vreme ce s-a decis să intre în jocul politic. Totdeauna am încercat să fac numai ceea ce efectiv îmi plăcea. (…) Întotdeauna am un randament mai bun cînd fac ceea ce îmi place cu adevărat. De ce să nu fiu ”exploatat” unde pot da rezultate mai bune? Cer prietenilor  și cunoscuților mei – precum și necunoscuților ce m-au abordat – să aibă încredere: autoritatea,  pe care ei mă încredințează că o am, va fi mai bine folosită aici, chiar și în aceste pagini, decît pe băncile pentru mine reci și inospitaliere, ale Parlamentului viitor. A bon entendeur salut!”

 

Pentru că am afirmat deja faptul că descopăr o multitudine de similitudini cu L.A. (inclusiv faptul că am lucrat, deși în perioade diferite, la Centrul de Științe Sociale) raporturile mele cu ideea de putere au fost destul de asemănătoare. Ca proaspăt ziarist (visul tinereților mele), la 40 de ani, noua putere era pentru mine o mare necunoscută/ nebuloasă (deși, după ani am realizat că ”noii” erau, de fapt, ”vechii” care și-au desemnat succesorii). Nu am intrat în niciun partid (nici în FSN). Invitat ca ziarist (credeam eu) la o ședință a FSN Iași, mă trezesc nominalizat/ propus pentru a fi inclus pe listele FSN pentru Camera Deputaților. Uimirea mea a fost totală, dar, instinctiv, am refuzat sub motivul că este prea mult pentru un asistent de Economie Sanitară să ocupe o asemenea demnitate. Lumea din sală a luat motivația mea ca fiind un fel de moft domnișoresc. S-a supus la vot. Am fost singurul din acea lungă listă care am avut unanimitate (mulți fiind votați la limită). Am fost poziționat pe listă la nr. 7 (dar au intrat atunci cca 24 doar la Cameră). După anunțarea rezultatelor alegerilor au început un soi de verificări tacite, discrete sau mai puțin discrete. Ca și acum, îmi plăcea să spun ce gândesc (o mare prostie pentru un viitor politician, nu?). Sunt invitat la București (cică la Parlament, dar Parlamentul nu fusese înființat încă…). Un domn amabil mi-a spus că ”ei” ar dori să fac parte din Comisia Juridică și m-a întrebat dacă știu cum se fac legile… Entuziasmat de idee, am turuit tot ce știam și citisem despre legi (să aibă finalitate clară, text de maximă limpezime – ambiguitățile nefiind permise, precizarea consecințelor încălcării legii etc.). Domnul amabil, s-a uitat cu un amestec de milă și de nedumerire și mi-a explicat că utilitatea mea acolo era dată de talentul meu scriitoricesc, acela de a prezenta lucrurile ”artistic”, fără precizia necesară disciplinelor exacte, adică exact invers decât doream eu să o fac. Revenit la Iași am primit alte provocări (ex.: că de ce nu am fost și eu la sediul PCR, la Revoluție, să arunc televizoare de la etaj cum au făcut alți revoluționari care nu au onoarea de a fi aleși parlamentari). În câteva zile mi-am dat demisia, locul meu fiind luat de un securist autentic, nu de un tip care o face pe deșteptul. Apoi, am dat curs altei provocări securiste: plecarea la o redacție din RSS Moldovenească (la Orhei, baștina bunicilor și tatălui meu) pentru 6 luni. Am lucrat 6 ani la Chișinău fiind mereu pe poziții diferite/ contrare cu regimul burghezo-moșiliesc.

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 136 (CXXXVI) Marți, 16 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 11)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Nu-mi place să-i conduc pe ceilalți” p. 24: ”A iubi puterea înseamnă, între altele, a putea să iei decizii în numele altora, înseamnă să-ți placă să conduci. Mie nu-mi place. (…) … nu-mi place să dau ordine, (…) prefer să rog pe cineva să facă un lucru sau altul. În afara propriei persoane – și nici măcar nu știu cît de bine! -, niciodată nu mi-a plăcut să conduc pe nimeni. Nici să fiu condus, e adevărat.   (…) … pentru democrație, nu atît persoanele sînt importante, cît funcționarea mecanismului democratic însuși.”.

 

Aici asemănările și deosebirile între mine și L.A. se accentuează. Nu mi-am dorit niciodată dregătorii sau posturi de decizie, dar – de la un timp – am început să le accept. De ex. la Congresul de constituire al ISINI (august 1990, Paris), Anghel N. Rugină mi-a propus să preiau trezoreria organizației (și erau ceva bani acolo…). Am refuzat ferm, dar peste ani, când am acceptat să preiau președinția ISINI am promis că niciun cent nu va fi cheltuit aiurea. Nici n-am avut ce cheltui: președintele anterior lăsase visteria organizației aproape goală!

 

L.A. are ușoare tendințe anarhiste (ca și mine) nedorind nici să conducă, nici să fie condus. (pentru cei interesați de sensul cuvintelor precizez că ”anarhie” nu înseamnă dezordine/ haos/ anomie, ci înseamnă ca instituțiile să funcționeze bine, ca de la sine, fără a fi ”impuse/ împinse” de la un centru de comandă). Am povestit despre prostia pe care am făcut-o în raport cu primul meu șef. Acum realizez că era o atitudine anti-conducere, una de afirmare a libertății personale, o irepresibilă tendință de nesupunere. Cineva l-a caracterizat pe L. A. ca fiind un ”refuznik”. Cred că așa am fost și eu. Cunosc persoane care ar da oricât să poată conduce un număr tot mai mare de oameni. Așa s-au născut (și) dictatorii și imperatorii, baronii locali și oligarhii financiari. Legăturile lor cu arta au fost minime. În cele cca patru luni de armată (nov. 1971- februarie 1972) mă uitam cu stupoare (ca stupidul, adică) la plăcerea fizică pe care o resimțeau colegii ”gradați” să se afirme ca ființe superioare, generatoare de ordine/ comenzi, completând aproape fiecare frază cu ”mă-nțelegi?”. Lupta pentru o poziție fruntașă în clasamentul pe companii m-a scârbit și mi-am propus să fiu primul… din coadă. N-am reușit. Am fost penultimul!

 

Presupun că L.A. nu are (nici măcar) carnet de conducere. Conducerea auto este un bun test pentru cei care doresc/ iubesc posturile de conducere. Motivul este cât se poate de simplu: conducând autoturismul creierul prelucrează în fiecare secundă mii (poate sute de mii) de informații, le ierarhizează și le corelează oferind, în final, decizia de a accelera/ încetini/ frâna sau de a adecva viteza la contexte mereu noi. Conducerea auto este și un sport generator de plăcerea lucrului bine făcut. Despre conducerea auto la români voi scrie un episod distict, documentat și cu concluzii care sper să fie utile. Cei care au obișnuința conducerii auto vor constata că iau decizii mai puțin bune în perioada în care nu conduc mașina un timp.

Închei, cu observația lui L.A.: ”pentru democrație, nu atît persoanele sînt importante, cît funcționarea mecanismului democratic însuși.”. De acord, dar există democrații și democrații: unele incipiente și fragile, altele în curs de devenire și altele deja consolidate, sănătoase în care exercițiul democratic se derulează firesc, fără abateri și …. prosteli. Din păcate, democrațiile nu sunt ireversibile: de la dictatură la democrație consolidată se ajunge extrem de greu; în schimb, de la democrație la dictatură este suficientă aplicarea celor 6P, urmată de votul popular.

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 137 (CXXXVII) Miercuri, 17 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 12)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Sînt un singuratic cordial” pp. 25-26: ”Că nu sînt un om politic mi se pare evident, deși am făcut o mulțime de politică ”de amator” în ultimii trei ani. Sînt mai degrabă un singuratic cordial, care se simte bine înconjurat de cîțiva prieteni, care iubește totuși admiratorii pentru că-l reconfortează și căruia nu-i displac nici cei ce-l atacă pentru că-l mobilizează, îl pun în priză și îi dau prilejul să reacționeze. Pentru că sînt un ”reacționar” – în sensul că reacționez. E ceva din iubirea de spectacol consubstanțială, probabil, firilor cu înclinații artistice. (…) Știu bine că propria mea libertate – care e, mai ales, una interioară – mi-o  pot apăra și singur, cum am făcut-o și în cele mai negre zile ale comunismului ceaușist. Atunci însă, în mod surprinzător pentru mine, am simțit și solidaritatea, chiar și de acolo de unde nu mă așteptam. (…) Militatntismul civic – pus în practică în aceste articole – e pentru mine forma  pe care o iau iubirea de oameni, fraternitatea și solidaritatea. Într-o lume normală, aș prefera desigur ”turnul de fildeș” și aș redacta pe loc o declarație de independență. (…). În 1990, după mineriadă, aș fi putut rămâne în străinătate, cu o slujbă destul de convenabilă. Aș fi fost infinit mai bogat, fără îndoială, nu însă și mai liber. (…) Poate acesta este patriotismul meu – vreau să trăiesc într-o țară în care să mă pot simți oricînd liber luptînd pentru păstrarea acestei libertăți. Restul sînt vorbe sforăitoare, propagandă demagogică pentru handicapați. Nu sînt un handicapat.”

 

Cititorii au observat că invocarea unei erori de gândire a lui Platon (”eroare” ce poate fi dezbătută prin varii grile de evaluare și interpretare) este pentru L.A. un bun prilej de spovedanie. Și aici am unele similitudini cu L.A.: pentru mine, zecile de (pseudo)recenzii publicate pe blogul meu au fost un bun mijloc pentru… spovedanie. Mulți nu au agreat acest stil de a vorbi despre tine însuți pretextând analizarea modului de gândire și de scriere al altor autori. Dar chiar fără să se facă trimitere la persoana sa, orice autor, scriind un text oarecare, se descrie, de fapt, pe sine: își spune (direct sau indirect) punctul de vedere despre posibile evoluții ale lucrurilor într-o lume imaginară, extrasă din realitățile cotidiene. A vorbi direct despre tine însuți nu este, cred, un egocentrism demn de disprețul semenilor, ci este felul de a fi al singuraticilor cordiali sinceri, deschiși și gata să-și apere ideile în nume propriu, și nu prin intermediul unor personaje. Într-una dintre acele (pseudo)recenzii am amintit și de prima mea încercare de a mă spovedi la un preot, la îndemnul (cam prea insistent…) al unui proaspăt cunoscut. Întâmplarea este savuroasă prin ridicolul ei. Fără nicio altă introducere, ”preotul” cu care m-am întâlnit într-o încăpere din cadrul unei mânăstiri din Iași mi-a adresat abrupt întrebarea: ”vă rog să-mi spuneți în ce scop ați efectuat deplasarea timp de mai mulți ani la Chișinău” (tocmai fusesem readus în țară – ordin de undeva? – în decembrie 1995). În secunda doi am și ieșit din încăpere…

 

Scrie L.A.: ”În 1990, după mineriadă, aș fi putut rămâne în străinătate, cu o slujbă destul de convenabilă. Aș fi fost infinit mai bogat, fără îndoială, nu însă și mai liber”. Scriu și eu, L.D: ”În 1990, după cea de a treia mineriadă (iunie 1990), am plecat la Londra în naiva mea convingere că Economica Sănătății/ Health Economics ar fi de mare folos în reformarea sistemului de sănătate de la noi. Am ajuns la London School of Hygiene and Tropical Medicine, instituție care avea o Catedră și un Departament de cercetare de cca 60 de persoane. Mi s-a făcut propunerea de a rămâne să lucrez acolo. Dar, oficial era imposibil. Trebuia să fac ilegalități (așa cum făcuseră mulți estici în dorința de a se integra în Occident), dar am refuzat și am revenit în țară unde scrisoarea de recomandare (Visiting  Professor) dată de conducerea acelei Catedre către UMF Iași a avut doar darul să urgenteze trimiterea mea (aparent benevolă) la Chișinău…

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 138 (CXXXVIII) Joi, 18 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 13)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Cum poate fi un artist disciplinat?” pp. 26-28: ”Politica înseamnă disciplină, ea impune respectarea disciplinei de partid. Aceasta nu este o invenție a comuniștilor, ci e regula de fier a oricărei organizații politice. Este greu însă să-i ceri unui artist să fie disciplinat. Este însă greu să ceri unui artist să fie disciplinat. Probabil și din acest motiv am preferat să rămân în afara unei astfel de organizații.  (…) Orice disciplină venită din exterior este privită ca o limitare a libertății sale, dacă nu chiar ca o agresiune. (…) Există un paradox aici – artistul nu poate fi altruist decît prin apelul la un egoism propriu creației. Creația este întotdeauna egoistă și altruistă în același timp.  (….) în campania electorală pe care am condus-o și am câștigat-o…. îmi amintesc că … am spus exact ceea ce gândeam, uitînd că nu mai puteam vorbi în nume propriu. (…). Visul meu meu nu este să-i reprezint pe alții schimbîndu-mi credințele, ci să devin o conștiință, o biată conștiință individuală căreia să nu-i fie rușine de ceea ce spune sau face.”.

 

Extind puțin aria de cuprindere a (ne)libertății. Nu doar organizațiile politice sunt viabile numai în măsura în care membrii lor acceptă să-și trunchieze libertățile personale în favoarea unui presupus bine comun din care și aceia care au acceptat scurtarea libertăților lor vor avea de câștigat (nu neapărat în sens material). Orice organizație (sindicală, religioasă, științifică, civică, masonică, sportivă, artistică etc.) presupune o limitare a propriilor libertăți, drept pentru care am subliniat mereu că nu voi face parte din asemenea organizații în care libertatea mea de gândire și de decizie să fie afectată câtuși de puțin. Prima trăsătură naturală a omului este egoismul, iar altruismul nu este decât un mijloc pentru a-ți proteja sau preamări egoul. Deci, nu doar artiștii sunt egoiști și indisciplinați față de mediul soci(et)al, ci, în principiu, orice individ uman. Doar că egoismul artistului este mai viguros, iar abdicarea în favoarea unui presupus bine pentru alții (altruism) înseamnă a ceda mult din condiția de bază a artistului. Însuși L.A. s-a plâns că în cei cca trei ani de implicare a sa în politică a scris doar o poezie, câteva eseuri și câteva note de călătorie. QED.

 

Pentru că implicarea mea în viața politică din România s-a încheiat chiar înainte de a începe, la Chișinău fiind, încercările de a fi atras în politică au continuat. Îmi amintesc de invitația (la masă, în familie) primită din partea unui chișnăuian (nu i-am reținut numele: era cam cu un deceniu-două mai în vârstă decât mine și s-a declarat unionist convins). Mai mulți români de la Iași erau de față în sufrageria unui apartament din Chișinău (îmi amintesc acum doar de Cassian Maria Spiridon, ”revoluționar român, organizator și participant la mișcarea revoluționară conspirativă de la Iași, din 14 decembrie 1989”, cf. Wicki). Presupun că era anul 1991, și se apropiau alegeri prezidențiale. Eu lucram la ziarul unionist ”Sfatul Țării” (o ciudățenie locală, parlamentele neavând cum să aibă organe de presă proprii).  Masa era bogată și binevenită, toși se declarau unioniști convinși așa încât atmosefera era destinsă și plăcută. La un moment dat gazda se ridică și rostește, plin de emoție: ”Această întrunire a noastră va rămâne în istoria neamului nostru. Este un moment istoric! Propun ca la aceste alegeri prezidențiale să-l susținem cu toții pe candidatul nostru, al unioniștilor, pe prietenul nostru Liviu Druguș”. Uimit, dar sincer, am spus: ”Păcat că nu cunoașteți legislația. Neavând cetățenia statului, nu pot candida!” Și uite-așa cariera mea prezidențială s-a năruit (urma ca apoi să candidez și la Bucureștii, devenind un fel de Cuza al II-lea).  N-a fost să fie… J

 

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 139 (CXXXIX) Vineri, 19 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 14)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Puneți un artist să facă un compromis” pp. 28-29: ”Politica este și o artă a compromisului, nici n-ar putea fi altfel, pentru că, întotdeauna, ea cere armonizarea unor opinii, opțiuni și interese diferite. Puneți un artist să facă un compromis major – de orice natură! – și l-ați terminat. (…) Nu mă plâng că nu am reușit să mai scriu literatură, înțeleg că a fost un sacrificiu necesar, știu foarte bine că nu l-am făcut numai eu. De altfel, fără această însumare de sacrificii societatea noastră ar fi recăzut probabil în starea de de dinainte de decembrie 1989. (…) Acum, depinde de noi toți, de inteligența, de curajul și de toleranța de care suntem în stare.  (…) … nu credeți că măcar acum, cînd e infinit mai ușor, ar fi echitabil să se ofere și alții? Dacă am fi mai mulți activi, nu ar fi ceva mai ușor pentru toată lumea, nu ar evolua lucrurile mai repede? E, oare, corect ca unii, puțini, să ”militeze”, iar ceilalți să se ocupe doar de carierele lor, de promovările lor ce ”ard etapele”, de bursele lor în străinătate și de afacerile lor? E o întrebare pentru toată lumea, nu doar pentru prietenii mei mai mult sau mai puțin apolitici, mai mult sau mai puțini activi. E chiar și pentru ”apoliticii activi”, ca să citez un prieten foarte atent cu observațiile asupra altora, dar infinit neglijent cu auto-observațiile”.

 

Nu caut nod în papură, dar, în acest pasaj/ extras de subcapitol, L.A. se contrazice (puțin). Dacă acceptăm definirea politicii ca fiind parte a artei (arta compromisului), atunci nu doar că nu-l termini pe artistul (politic) căruia îi ceri să facă un compromis, ci îi dai șansa vieții lui să-și probeze/ demonstreze arta sa. Arta compromisului, arta conversației, arta dialogului, arta cuceririi inimilor etc. nu sunt doar metafore, ci părți componente ale artei de a gândi, simți și acționa în lume. Această artă se numește management sau leadership și se definește ca fiind capacitatea de a-i influența pe alții. Oare pictura, muzica sau dansul nu sunt acțiuni de influențarea a simțurilor celorlalți? Aplauzele pentru un cântăreț echivalează cu voturile pentru un lider de partid/ sindicat/ ong etc. Azi vorbim despre ”tehnici de negociere”, dar în realitate este vorba de o altă componentă a artei (techne). Numărul cărților vândute de un autor sunt aplauzele și voturile cititorilor care s-au lăsat influențați/ vrăjiți de scriitură…

 

În continuare, L.A. se ocupă puțin de șlefuirea propriei statui, iar chemarea (ușor lozincardă) de a deveni ”participanți activi la propășirea scumpei noastre patrii” (citat dintr-un conducător care și-a dorit puterea până la moarte) sună ușor dogit și, desigur, prea cunoscut pentru seniorii de azi… Implorarea colegilor săi, intelectualii, de a deveni militanți/ activiști/ oameni politici – mai ales dacă este adresată celor care nu-și doresc puterea – sună ipocrit și antiplatonic, mai mult de dragul contrazicerii și nu de dragul unei eficiențe sporite, a unei civilizații superioare (făcute prin sacrificarea intelectualilor și atragerea acestora în sfera politicului). Aș fi curios să știu câți dintre intelectualii care au citit acest îndemn au abandonat carierele și afacerile lor și s-au dedicat binelui public. Aș înclina să cred că mulțimea acestora tinde asimptotic spre zero. Încă un argument: oare ce spirit civic de înaltă factură i-a îndemnat pe baronii locali (vrânceni sau teleormăneni, suceveni sau dâmbovițeni, constănțeni sau ilfoveni) să-și abandoneze profiturile grase și să se dedice binelui public pentru un salariu cu ceva mai mare decât media pe economie? Răspuns: niciun spirit civic, ci interesul de a-și spori propriile afaceri cu statul. Și atunci, nu este oare mai onest să lași prădătorii să se înfrupte și să susții doar acele instituții care promovează justiția, pereat mundus?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 140 (CXXXX) Sâmbătă, 20 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 15)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Spectacolul politic e fascinant”, pp. 29-30: ”Nu mi se potrivește politica, dar îmi place spectacolul politic, să-l analizez, să-l comentez. Pentru mine, acesta este un spectacol dintre cele mai fascinante, chiar cînd e jucat de troglodiți. Or, în opinia mea, comentatorul trebuie să fie imparțial. Nu am spus obiectiv, obiectivitatea este o simplă aberație cînd înțelegem altceva decît nota Eugen Ionescu: ”să fii în acord cu propria subiectivitate; să nu minți și, mai ales, să nu TE minți”. Deci, imparțial. Dar a fi, cu adevărat, imparțial înseamnă să nu faci parte. Tocmai de aceea cea mai proastă jurnalistică este aceea de partid. Pretudindeni în lume, nu doar la noi. Ea are pre-judecăți și apriorisme, explicabile desigur, dar care o fac neinteresantă și imprevizibilă. Bineînțeles că ea este necesară. Cu siguranță că, adesea, este foarte inteligentă dar, prin asta, nu e mai puțin neinteresantă și lipsită de atractivitate. În ce mă privește, prefer să iau contact cu cîmpul politic prin intermediul teoriilor la care aderă partidele, al programelor acestora și, mai ales, al faptelor politice propriu-zise. Cît privește comentariile, le prefer pe cele ale jurnaliștilor nu doar inteligenți, ci și nepartizani. Cînd spun nepartizan nu înțeleg că ziaristul n-ar trebui să aibă opinii sau că i-ar fi interzis să adere la anumite valori, ci numasi că-i este interzis să privească lucrurile dintr-un singur unghi de vedere, care e totdeauna partizan. Acesta, partizan fiind, e și parțial, iar întregul nu e altceva decît suma părților, dar e ceva infinit mai interesant, mai palpitant. A privi întregul înseamnă pentru comentator a privi jocul politic și nu doar unul din elementele acestuia.”.

 

După ce și-a invitat colegii să se implice, să devină militanți și implicați, L.A. se mărturisește că este preferabil, pentru el, privitul de pe margine, adică ceea ce facem cam toți. Politica privită ca artă este un spectacol (artistic, desigur) care are întotdeauna spectatori. Decât actor la un teatru fără spectatori mai bine actor politic (troglodiții fiind și ei incluși). Spectatorii sunt mereu acolo, te aplaudă, te înjură, te bagă (în seamă), te scot (basma curată), te adoră și te disprețuiesc cu egală pasiune. Adică exact ceea ce fac cam toți comentatorii politici (L.A. included).

 

Imparțialitatea (ca subiectivitate sincer asumată și liber exprimată) este mereu binevenită, dar sigur lipsește cu desăvîrșire (în presa noastră). Mă bucur să aud o critică a idiotismului/ nonsensului/ aberantului ”obiectivitate”, folosit prea adesea ca fiind un substitut pentru veridicitate/ onestitate și … imparțialitate. Pentru mine, obiective sunt doar obiectele; subiecții sunt, fatalmente, subiectivi. L.A face o pledoarie discretă întregului/ holon ului, poziționându-se, implicit, împotriva ideii de partid (care înseamnă ”o parte” a societății și nu întreaga societate). Am promovat și eu holismul, ca viziune teoretică integratoare, totalizantă, completă, dar, ulterior, am conștientizat și partea riscantă a acestei abordări: în fond, totalitarismul este o formă concretă, umană, socială de holism. Scrie L.A.: ”A privi întregul înseamnă pentru comentator a privi jocul politic și nu doar unul din elementele acestuia.”. Dar dictatorii au și ei această preferință de a-și subordona ÎNTREG jocul politic, desigur spre binele și fericirea întregului (popor). Din acest mic dialog rezultă crunta inepție de a numi ”partid” (comunist) acea structură care se confundă și se consideră identică cu întregul. În final, o remarcă legată de episodul anterior: consider că ”apolitic” este doar ”asocialul”, izolatul, pustnicul. Toți oamenii normali/ medii sunt politici, adică parte a polisului/ cetății.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Istoria culturală a inteligenței & prostiei românești (episoadele 101 – 120)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 101 (CI) Marți, 11 aprilie 2017 Despre inteligența (con)fraților noștri mai mici întru animalitate. Un elogiu adus inteligenței bărbaților: porcule!

 

Se vorbește (dihotomic) despre animale și oameni, ca și cum oamenii nu ar fi tot animale (lat. animus, a = suflet, dar și gr. Psyche = suflet). De aici și necesara precizare din titlu. În lipsă de alt cuvânt distinctiv voi utiliza (și eu) termenul generic de ”animal” (pentru animalele vorbitoare cu limbaj nearticulat) și cel de ”om”/ ”ființă umană” (pentru animalele bipede și utilizatoare de limbaj articulat). Am mai criticat definiția de manual de clasa X-a, unde unul dintre coautori (N. Mitrofan) îl citează pe M. Golu (psiholog de școală moscovită) cu definiția dată inteligenței: ”Inteligența este o calitate specifică a organizării mentale a omului, concretizată în…. (și urmează opt abilități chipurile specific umane). Pentru a confuza pe deplin bietul elev (deși definiția este ok, doar că nu precizează că se aplică în aceeași măsură și la animalele necuvântătoare) se dă și definiția americanului J. Guilford: ”Inteligența este dimensiunea personalității ce favorizează adaptarea conduitei intelectuale, practice sau sociale la situații noi”. Practic, ambele definiții excelează prin NEGAREA (prin omisiune) a realității că și animalele/  necuvântătoarele au inteligență, conferind, în mod abuziv, acest atribut doar oamenilor.

 

Poetul Mihai Beniuc a fost titularul cursului de ”Psihologie evolutivă și comparată” (1949-1957), mai exact spus a unui curs de Psihologie animală în întreaga sa dublă dimensiune: preuman și uman. Lipsa oricărei referiri la acest curs (reeditat în 1970) demonstrează cât de mult a involuat predarea psihologiei la noi. O referire la contribuțiile lui Beniuc o face Robert Șerban într-o cărțulie de nici 100 de pagini: ”Abordarea acestui gen de comportament are consistenţă în coordonatele util-inutil, stupid–eficient, instinct–inteligenţă, filogenetic–ontogenetic (ereditar–dobândit), viabil–neviabil. Profesorul Mihai Beniuc avea această viziune filosofic-globalistă, ca o eflorescenţă naturalistă pe solul mişcător al artei poetice în care a excelat”. (Robert Șerban, Psihologie animală   https://ro.scribd.com/doc/47006948/Psihologie-Animala). Atrag atenția că în viziunea lui Beniuc termenul pereche al lui ”inteligent” nu este ”prost”/ ”stupid”, ci ”instinct(iv)”, în timp ce opusul lui ”stupid” este ”eficient”. Subscriu cu entuziasm la această punere la punct, deși titlul serialului meu pare a contrapune inteligența prostiei. Subliniez, din nou, că cele două aptitudini animale/ umane coexistă, dar nu sunt antitetice, deși în limbajul obișnuit/ popular avem în minte două extreme ale capacității de raționare/ judecare a ființelor (animale/ umane): una joasă (prostia) și alta înaltă (inteligența). Avantajul punerii în pereche antitetică a prostiei cu eficiența este scoaterea în evidență  a cauzei principale a ineficienței economiei românești: prostia.

 

Am convingerea că o bună parte dintre cititorii acestui serial sunt iubitori de animale (nu mă întrebați pe ce mă bazez…). Din fragedă copilărie familia noastră avea pisică (eventual și câine). Dar una este să ai un exemplar și cu totul altceva este să ai o mulțime! Abia prin comparații și observații se creează convingerea că și pisicile/ câinii/ alte necuvântătoare au inteligență, desigur în proporții diferite de la un exemplar la altul. Astfel, doar una dintre pisici a învățat să deschidă ușile apăsând clanța, fără să o învețe nimeni! În lumea celor care nu cuvântă (era și titlul unei cărțulii de Emil Gîrleanu), inteligența supremă o deține porcul, la paritate cu câinele, urmat de pisici. Curcanul este cel mai prost din întreaga lume animală. (cf. descoperă.ro din august 2013). Așadar, clasica formulă ”toți bărbații sunt niște porci” trebuie luată (și) ca un compliment la adresa inteligenței masculine…

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 102 (CII) Miercuri, 12 aprilie 2017 Prostia nu doare, dar ucide dureros de mult!

 

Pe site ul perfectmedia.tv a fost publicat un articol intitulat „80% dintre oameni mor din cauza prostiei lor!”. Este vorba despre concluziile dure ale unui anatomopatolog experimentat…(nu cunosc motivele pentru care articolul nu este semnat, iar numele personajului medical este … secret, dar conținutul este nu doar destul de credibil, ci dureros de adevărat). Evident, nu este vorba despre un studiu științific, statistic documentat și derulat pe o durată suficient de mare de timp și nici în mai multe locuri din lume. Dar experiența de viață a unui ”doctor de morți” este realmente importantă, credibilă și chiar utilă nouă, celor 20% care nu am ajuns încă pe mâinile sale și/ sau ale colegilor săi. Desigur, procentul 80/ 20 ține de o anumită mitologie statistică, dar chiar dacă procentul este adus din condei, el nu este departe de adevăr. Iată declarația sa:

Vă salut. Eu sunt anatomopatolog și cred că din punctul de vedere al interacțiunii cu oamenii, profesia mea este cea mai bună. Însă, având în vedere experiența mea, pot afirma că 80% din populația mondială nu reușesc să-și dezvolte suficient potențialul intelectual. Principala cauză de deces a majorității oamenilor este prostia lor și acum voi încerca să vă demonstrez acest lucru.

Un accident rutier se poate întâmpla atunci când omul pierde controlul automobilului său pe o șosea acoperită cu gheață. Însă este stupid, dacă în acel moment el avea cauciucuri de vară și mergea cu o viteză imensă! 

Este trist, când un om moare din cauza unei toxiinfecții alimentare. Însă este o prostie, dacă decesul lui a fost determinat de faptul că el a mâncat niște produse expirate doar pentru că îi părea rău să le arunce!

Moartea prin electrocutare poate fi accidentală. Iar dacă omul încearcă „să repare” un televizor aflat în funcțiune, înseamnă că creierul lui murise cu mult timp înainte de decesul său!

Îi compătimesc pe cei care mor în incendii. Dar dacă victima se afla în stare de ebrietate și a decis să fumeze în pat — cred că ai înțeles ceea ce vreau să spun.

Coeficientul de inteligență scăzut al populației este demonstrat de faptul că în mod regulat sunt nevoit să scot volane din mâinile înțepenite ale piloților de pe șosea, să-i pun în pungi pe cei care scriau mesaje în timp ce traversau strada, să adun bucățile deștepților care luminau rezervoarele de benzină cu chibritul și cum aș putea să-i evit pe isteții care doreau să fure cablurile de înaltă tensiune.

Înțeleg că acum voi fi atacat de o mulțime de oameni și totuși voi spune: nu trebuie să ne supărăm pe proști. Și pe alții nu-i ofensa. De ce trebuie să ai treabă cu proștii? Ține minte, dacă consideri că faci parte din ceilalți 20% doar pentru că ești încă viu, nu trebuie să te minți pe tine însuți — de obicei, proștii au noroc!”

Concluzie: toți suntem proști, dar doar 20% au noroc mai mult decât ceilalți 80% …

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 103 (CIII) Joi, 13 aprilie 2017 Câteva comentarii la ”Despre inteligența (con)fraților noștri mai mici întru animalitate” și la ”Prostia nu doare, dar ucide dureros de mult!”

 

Motto: ”Omul inteligent observă, prostul face observații” (Heinrich Heine)

 

Am atins în episoadele anterioare (101 și 102) aspecte legate de necesitatea extensiei conceptului de inteligență la întreaga categorie de ”posesori de suflete” și la ”dovezile” unui anatomopatolog care consideră prostia ca forma normală de existență a speciei umane. Aș adăuga aici că dovezile de prostie la animale sunt muuult mai puține decât la oameni. Nu am putut argumenta mai larg opinia mea că Psihologia ar trebui să fie depotrivă ”animală” și ”umană”. Încerc să insist ceva mai mult aici, îndeosebi asupra cauzei acestei nefericite și inacceptabile situații. Probabil psihologii ar putea să ajute cu prezentarea motivelor pentru care autorii de manuale au exclus necuvântătoarele din sfera de cuprindere a psihismului. Oare cum s-ar reacționa la o trunchiere a Biologiei prin decretarea că aceasta sudiază doar viul oamenilor, nu viul în general? În lipsa unor explicații clare a excluderii psihismului animalelor din psihismul general al viului încerc să avansez câteva ipoteze, posibile teme de articole și studii sau teme de cercetare. Oare religiile au vreun amestec și vreun interes în a rupe ”duhul” uman de ”duhul” animalelor? Oare dimensiunea politico-economică a avut vreun cuvânt de spus în a nu permite punerea pe același nivel valoric a oamenilor și animalelor? S-ar putea să fie așa, deoarece în mintea unora acest lucru ar putea induce două situații nedorite: a) interzicerea omorului în masă a animalelor (cu consecințe asupra ordinii sociale) și b) justificarea canibalismului ca fiind o atitudine perfect logică: ce mi-e mielul, ce mi-i copilul? Desigur, acestea sunt simple ipoteze, dar minți mai cunoscătoare ar putea arunca o candelă în acest întuneric de tip medieval. Poate că invocarea poetului proletcultist Mihai Beniuc, autorul cursului de Psihologie evolutivă și comparată (așa ar trebui să se numească un manual despre psihism), i-a dus pe unii cu gândul că vreau să reabilitez un ”bolșevic odios”. La o asemenea posibilă acuză am răspuns (pe o temă similară) după 90, sugerând să se scoată din vocabular cuvântul ”mamă” pentru că acest cuvânt era folosit și de comuniști… Or, noi, postcomuniștii, suntem superiori pe toate planurile, nu?

 

Cât despre alegațiile (imaginare sau nu) ale medicului anatomopatolog cum că ”toți e proști” aici chiar ar fi foarte multe de comentat. Convingerea mea este că oamenii fac mult mai multe prostii decât animalele. Fiecare dintre noi se poate ”lăuda” cu cel puțin una-două duzini de prostii pe zi. Doar că nu ne place să o recunoaștem, trecem rapid peste prostiile făcute (le punem pe seama hazardului, a contextului, a altora etc.) și ne grăbim să facem altele, și mai și… Măcar un exemplu poate ajută. În iarna lui 2015-2016 am răcit zdravăn de două ori la rând. În timp ce-mi beam ceaiurile cu ghimbir și usturoi, mă tot întrebam: unde și cum am răcit? După recidivă am aflat cauza, dar n-aveam cum să o trâmbițez. Întâmplător, cineva m-a întrebat de ce nu am fost la nuș-ce întâlnire și răspund prompt ”am răcit!”. ”Ei, cum ai răcit?”. ”De prost!” îmi vărs năduful și explic cât de prost am putut fi să las aerul condiționat din mașină deschis, să ies încălzit din casă și să mă arunc rapid în mașină, apoi să revin acasă răcit cobză! Interlocutorul m-a privit jumătate admirativ, jumătate compătimitor și mi-a spus: ”Este prima oară în viață când aud pe cineva că recunoaște că-i prost!”. ”Ei bine, asta ne deosebește: eu recunosc!”.  Concluzie: o prostie recunoscută nu doar că este mai suportabilă, dar te ajută să nu o repeți!

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 104 (CIV) Vineri, 14 aprilie 2017 Prostologia/ Science of Stupid/ Știința prostiei, zilnic la National Geographic!

 

Pe 16 aprilie 2009, Mircea Iorgulescu publica în revista Cultura un eseu despre, ați ghicit, prostie. Intitulat ”Rugăciune împotriva prostiei”, articolul se dovedește a fi un strigăt de deznădejde față de invazia prostiei în lume. De ce rugăciune? Pentru că doar o forță supraomenească ar mai putea opri tăvălugul nemilos al prostiei umane. Autorul sesizează că lumea întreagă este oripilată de acest fenomen căruia i se dedică zilnic emisiuni radio/ tv, cărți, articole, studii, eseuri etc. în speranța că procesul ar putea fi atenuat măcar un pic. Slabe speranțe devreme ce prostia este produsă sistematic, pe bandă rulantă, în sistem industrial și în proporții planetare. Franța ar ocupa un loc fruntaș în această contraofensivă împotriva prostiei omenești. Da, și?

 

De altfel este demonstrat că, pe zi ce trece, crește conștientizarea faptului că suntem mult mai proști decât am crezut vreodată. Concret, orice avans al științei în necunoscutul de până mai ieri are drept consecință faptul că sfera cunoașterii umane crește. Evident, cu cât această sferă este mai mare, cu atât contactul acesteia cu necunoscutul este și mai mare. Pe scurt, aflăm mereu cât de puțin știm din infinitul ocean al necunoscutului (ceea ce urmează a fi cunoscut). Dar, pe lângă faptul că știm extrem de puțin din ceea ce ar putea fi cunoscut, oamenii ignoră cunoașterea adevărată și se refugiază în ignoranță facilă, în acceptarea pseudoștiinței în detrimentul științei și a poveștilor cu îngeri și sfinți făcători de minuni în detrimentul gândirii proprii.

 

Am scris, într-un comentariu la un episod anterior, că prostia poate fi definită (și) ca lenea gândirii la omul sănătos. Exact cum leneșul întreabă dacă posmagii sunt muieți, prostul-leneș vrea ceva pre-gătit, pre-judecat, pre-fabricat pentru ca el să înțeleagă fără efort. Iar ”specialiștii” în furnizarea de pre-judecăți abia așteaptă să fie solicitați. Plus că ies și bani frumoși din vânzarea prostiei în ambalaje atractive și păcălitoare.

 

Apropos de lenea gândirii. Ar fi interesant de aflat cu cât s-a prostit mintea umană prin folosirea tastaturii în locul scrisului de mână. După mine, aceasta este ca și înlocuirea cititului cărților cu privitul (în prostie, adică în exces) la televizor. Nu mai vorbesc de caligrafie ( = scris frumos) care este un prim pas spre o viitoare educație estetică solidă. Scrisul de mână are și potențiale efecte terapeutice. Cunosc cazul unui copil care s-a vindecat de enurezis nocturn doar după ce a făcut un ”tratament” cu … scriere de mână. Mai exact, copilul trebuia să scrie în fiecare seară un text care sugera că creierul său va declanșa trezirea pentru a merge la baie. Și ”minunea”/ vindecarea s-a produs.

 

În Marele Marș împotriva Prostiei s-a înscris (cu succes, sper) și cunoscutul canal TV  National Geographic cu o emisiune zilnică intitulată ”Science of Stupid”/ ”Știința prostiei”. (orele 15, 19 și 23). Acolo să vezi prostii cu carul și proști făcuți grămadă! Interesant este titlul ”Știința prostiei”, adică exact primele două cuvinte din cartea ”Istoria culturală a prostiei omenești” de Rath-Vegh Istvan, cartea care m-a determinat să scriu acest serial. ”Știința prostiei omenești – dacă mi-e îngăduit să alătur doi termeni diametral opuși – n-a prea avut mulți adepți” scria autorul, în 1938. Tocmai de aceea eu propun termenul de ”Prostologie” în loc de oximoronicul și inexactul ”Știința prostiei”.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 105 (CV) Sâmbătă, 15 aprilie 2017    Despre o meserie numită inteligență

 

Pe blogul meu de recenzii am ”îndrăznit” să fac o analiză unei cărți care mă incitase prin titlu: ”Analiza de intelligence”. Pe românește, Analiza de inteligență. Autorul, fost resposabil cu analize în cadrul SRI, are acum o misiune 9. Titlul (pseudo)recenziei mele: ”De la Securitate la Intelligence, via SRI”. Am publicat doar 6 episoade ale recenziei (care, dacă ar fi fost dusă până la capăt risca să fie – ca volum – dublă față de carte). Evident, autorul, ca aproape toți autorii recenzați de mine, s-a supărat și a considerat gestul meu ca un atac la persoana domniei sale.  Dar aceasta a fost doar o scurtă introducere la o discuție despre binomul ”intelligence – inteligență” și despre câtă inteligență au cu adevărat serviciile (noastre) secrete de informații.

 

Serviciile de spionaj occidentale se numesc ”inteligențe”, denumire care vrea să sugereze că forța lor constă în inteligența celor care operează în și/ sau conduc aceste servicii. Prin antiteză, lucru simțit de mulți dintre noi, Securitatea și în general serviciile secrete comuniste/ dictatoriale au demonstrat mereu că inteligența lor constă în forță (eliminarea adversarului fiind un principiu de eficiență). Titlul recenziei mele sugera că drumul serviciilor noastre spre ”intelligence” era încă la început. Reacțiile primite au confirmat supoziția mea.

 

Vorbim astăzi despre războaie informaționale (cibernetice), dar componenta de bază a serviciilor de informații o reprezintă tot oamenii (de unde și sintagma HUMINT, cea care desemnează spionajul făcut de oameni și nu de aparate). Este mai mult decât firesc ca statele să-și încredințeze apărarea și eventualele atacuri (interne/ externe) unor oameni care strălucesc prin inteligență, prin gândire asociativă rapidă și eficace. A popula aceste servicii cu oameni mediocri aduși pe bază de cumetrii chiar ar putea fi tratată ca fiind ”trădare de patrie”. Pentru a avea o bază de recrutare cât mai largă, sistemul de educație trebuie să-și propună scopuri care țin de stimularea inteligenței, nu de stoparea nemeritocratică a acesteia. Din păcate, ca să citez un clasic în viață ”școala scoate tâmpiți”. Și atunci apare fireasca întrebare: dacă școala scoate tâmpiți pe bandă rulandă de unde bază largă de recrutare a inteligențelor care să servească sistemul democratic și, în speță, țara?

 

Aceste gânduri mi-au fost stârnite de câteva știri de pe ”frontul fără tranșee”. NATO are de cca 10-11 ani un Centru de excelență HUMINT la Oradea. În condițiile intensificării situației de conflict în zonă, NATO a găsit de cuviință ca, începând cu această lună să înființeze ”Detașamentul de Contrainformații București” pentru protecția contrainformativă a structurii NATO de comandă și control. Când spunem structură NATO înseamnă că nu este una formată doar din specialiști români. Pentru mine acest nou ”detașament” sugerează clar că structurile noastre nu pot face față unui potențial adversar de proporții mari.

 

În februarie acest an, armata Rusiei a început crearea unei unități  speciale de propagandă și contrapropagandă. Iar ministrul rus de resort a afirmat că ”trupele destinate operațiilor informaționale trebuie să fie mai eficiente și să poată servi la contrapropagandă. Propaganda trebuie să fie inteligentă, competentă și eficientă”. Înțeleg din ultima propoziție că rușii își propun ca pe lângă structurile de forță să adopte și structuri de ”intelligence”. Dacă așa stau lucrurile, atunci procesul trecerii de la Securitate la Intelligence, via SRI trebuie accelerat și susținut corespunzător.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 106 (CVI) Duminică, 16 aprilie 2017    Despre judecata judecătorilor

 

Judecător înseamnă o persoană care judecă bine, echilibrat, cu respect față de oameni respectând legea. În unele țări judecata se făcea de un conclav al înțelepților/ inteligenților comunității. Nivelul de inteligență/ prostie al societății românești actuale poate fi estimat după ponderea erorilor judiciare din total verdicte, după gradul/ nivelul de concordanță al pedepselor cu faptele și cu speranța de reabilitare a celor care au greșit, dar și prin ponderea NUP urilor, a restituirii dosarelor la parchete sau prin apelul la instanțe internaționale (CEDO etc.). O boală/ prostie a societății românești este justiția făcută la televizor, respectiv folosirea aplaudacilor/ avocaților plătiți în posturi de judecători imparțiali și echitabili. Cred că această gravă maladie se trage din presupusa și falsa judecată a dictatorilor Ceaușescu. S-a diseminat, atunci, ideea că avocatul apărării poate fi mai acuzator decât avocatul acuzării, fapt care a compromis grav ideea de justiție. Îmi face plăcere să preiau cu copy & paste textul-pildă-lecție publicat ieri, pe Facebook, de judecătoarea Dana Gârbovan pe care o respect în mod deosebit.

 

”Primul care a denuntat nedreptatea procesului lui Isus a fost un talhar.

Pe langa partea religioasa, sarbatoarea crestina a invierii lui Isus scoate in evidenta rolul legii si al judecatii in societate. Conform relatarilor biblice si extra-biblice, Isus a fost condamnat in baza unui proces nedrept, care a incalcat atat normele procesuale iudaice, cat si pe cele romane din timpul respectiv.

Pilat, procurator roman al regiunii, a lasat poporului responsabilitatea sentintei lui Isus. Iar poporul, manipulat de preoti si carturari, a strigat ca doreste sa fie eliberat un vinovat si pedepsit un nevinovat.

„Sa nu te iei dupa cei mai multi, ca sa faci rau; si la judecata sa nu urmezi celor mai multi, ca sa te abati de la dreptate”, spune una din regulile date de Dumnezeu lui Moise dupa iesirea din Egipt.

Intelepciunea acelor cuvinte e valabila si azi, caci pericolul judecatilor populare e mereu prezent. E important sa ne amintim ca judecata se face dupa lege si proceduri, nu dupa aplauzele sau strigatele multimilor.

Sentinta data in cazul lui Isus a fost ca acesta sa fie rastignit pe cruce. El si-a executat pedeapsa rastignirii intre doi talhari.

E interesanta scena si dialogul dintre cei trei.

Unul dintre talhari il persifleaza pe Isus si-i spune ca, daca intr-adevar are puterea care se spune ca ar avea-o, sa se mantaiasca El de pe cruce si sa-i mantuiasca si pe ei.

Celalalt talhar, insa, spune: “Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău” (Ev. Luca cap 23).

Ca judecator, m-a surprins ca nu apostolii sau cei din familia lui Isus sunt cei care reclama nedreptatea condamnarii, ci primul care da marturie despre judecata nedreapta a lui Isus este acest talhar, condamnat pe drept, asa cum el insusi recunoaste.

Nu cei considerati drepti au fost primii care sa constate o nedreptate facuta la judecata altuia, ci a fost un raufacator cel care, avand parte de o judecata dreapta, a constatat nedreptatea facuta in judecata altuia.

Reactia acestui talhar este cu atat mai importanta, daca ne gandim ca rastignirea insemna o moarte lenta si foarte dureroasa.

In agonie si in pragul mortii fiind, acest talhar are puterea nu doar sa admita propria sa greseala si sa spuna ca pe drept sufera acea condamnare, ci si sa fie atent la suferinta celui de langa el si sa denunte, tot public, ca celuilalt i s-a facut o nedreptate.

Liderii preotilor, carturarii si intelectualii vremii, stiitorii de carte – formatorii de opinie, ca sa folosesc un termen al zilelor noastre – ar fi trebuit sa fie primii care sa vorbeasca despre acea judecata nedreapta, dar au tacut.

A vorbit insa un talhar, un condamnat, un penal, al carui nume nici macar nu a ramas consemnat.

Marturia acestui anonim, insa, ar trebui sa fie prilej de reflectie pentru fiecare dintre noi, din mai multe perspective.

Oricine reclama o nedreptate, ce i se face lui sau altuia, trebuie ascultat. Uneori adevarul e ascuns de catre cei pe care ii credem buni si e relevat de cei pe care ii vedem demni doar de dispret.

Dintr-o alta perspectiva, in fiecare persoana din inchisori, ce ispaseste o pedeapsa, se poate regasi talharul de pe cruce. E datoria societatii sa faca eforturi pentru a-i da sansa reabilitarii.

Nu in ultimul rand, judecata trebuie sa se faca nu in numele poporului, in aplauzele ori strigatele sale, ci in numele legii si respectand toate procedurile, tocmai pentru a se asigura ca cel vinovat este condamnat pe masura, iar cel nevinovat nu este pedepsit pe nedrept.

Lumina Invierii sa ne lumineze mintile si sufletele, sa nu intoarcem capul in fata nedreptatii si sa invingem raul facand binele.

„Lumina lumineaza in intuneric, iar intunericul nu a cuprins-o.”

Sarbatori luminate tuturor!”

 

Mă alătur urărilor doamnei judecătoare și îmi/ vă adresez și eu o urare: să avem cât mai multe asemenea capete luminate!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 107 (CVII) Luni, 17 aprilie 2017    Psihoconstatări posibil utile

Lista de mai jos nu are darul să ne facă imediat mai înțelepți, dar sigur ne va da de gândit, iar a gândi/ judeca/ raționa/ evalua este un exercițiu util tuturor.

Listă cu 23 de curiozițăți din psihologie, realizată de dailyvibes.org.

(via Simona Miron)

  1. Oamenii sunt mai fericiți atunci când sunt ocupați. Asta îi ajută să rămână optimiști.
    2. Fericirea, supărarea, tristețea, frica, repulsia și uimirea sunt singurele șase emoții care se pot exprima universal, peste tot în lume.
    3. Consumul de ciocolată eliberează în organism aceleași substanțe chimice care se secretă atunci când suntem îndrăgostiți.
    4. Oamenii sunt mai sinceri atunci când sunt obosiți.
    5. O îmbrățișare scurtă, de numai 25 de secunde, eliberează în corp substanțe chimice care sporesc încrederea în persoana pe care o iei în brațe.
    6. Studiile arată că pierderea telefonului mobil generează o panică similară cu cea provocată de o experiență care pune viața în pericol.
    7. Atunci când gândesc în altă limbă, oamenii au tendința să fie mai logici.
    8. Nicio persoană oarbă nu a fost vreodata diagnosticată cu schizofrenie.(Adica cum, schizofrenia e o boala de ochi?!)
    9. Elevii de liceu in ziua de azi suferă același nivel de anxietate ca pacienții medicilor psihiatri din anii ’50.
    10. Creierul înregistrează respingerea drept durere.
    11. Cam 30% din timp, gândurile ne zboară aiurea.
    12. Cele mai clare amintiri pe care le avem sunt probabil greșite.
    13. Chiar și iluzia progresului îi motivează pe oameni.
    14. Dependența de Internet a fost declarată boală mintală.
    15. Nu există cu adevărat multi-tasking.
    16. Inconștientul nostru este cel care știe și decide primul.
    17. Oamenii pot lega relații apropiate, autentice cu aproximativ 150 de persoane.
    18. Când ne amintim un eveniment din trecut, ne amintim de fapt ultima oară când ne-am amintit de el. Nu ne amintim evenimentul în sine, ci amintirea lui.
    19. Oamenii cu un scăzut respect de sine sunt în general violenți.
    20. 80% din conversațiile oamenilor sunt despre nemulțumiri.
    21. Oamenii care fac voluntariat sunt mai mulțumiți de viața lor.
    22. Creierul uman este mai creativ atunci când e obosit.
    23. Relațiile interumane sunt mai benefice pentru sănătate decât sportul.

Puteți adăuga și altele?

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 108 (CVIII) Marți, 18 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (I)

 

Clasa hominidelor (genul Homo) conține(a) speciile Neanderthalienii (Homo sapiens neanderthaliensis), Homo sapiens idaltu (omul primitiv) și Homo sapiens sapiens (omul modern), aceasta din urmă fiind unica supraviețuitoare. Întrebarea este: cam până când? Postmodernitatea a lansat concepte (utile sau nu) cum ar fi postistorie, postumanism, ființe postumane și ființe transumane. Postmodernitatea va fi urmată, se pare, de o postumanitate. Deocamdată, nomenclatoarele științifice nu au consemnat o denumire pentru omul postmodern (Homo sapiens sapiens sapiens???). Desigur, Homo stupidus nu există în aceste nomenclatoare, el fiind o specie inventată de scriitori de SF, de eseiști și de cârcotași. Și totuși Homo stupidus coexistă în același Homo sapiens sapiens, de unde și zicala ”Unde-i minte-i și prostie”.

 

Dincolo de denumiri, cercetătorii și artiștii, filosofii și bioinginerii au conturat deja posibile imagini ale viitorului omului (sau ale omului viitorului). Generic vorbind, viitoarea specie din genul Homo este numită Posthuman (post-humna) sau, după caz, Transhuman. Nu am găsit echivalemntul românesc pentru englezescul ”posthuman”, dar presupun că aceste nu poate fi decât ”postuman” (în varianta adejectivală) și ”postom” în varianta substantivală. Postoamenii au apărut, deocamdată, în literatura SF, în viziunile filosofilor, ale creatorilor de sisteme sociale sau ale artiștilor postmoderni. Dar cazurile medicale care au presupus soluții tehnologice îndrăznețe au adus virtualitatea postomenească mai aproape de realitate (vezi cartea lui Francis Fukuyama, ”Viitorul nostru postuman. Consecințele revoluției biotehnologice”, 2002, apărută în traducere românească la Humanitas în 2004). Desigur, viziuni postumaniste au existat anterior: ”Noua lume mândră”/ ”Brave new world” (1932) de Aldous Huxley și ”1984” de George Orwell (1949). Majoritatea ”profețiilor” descrise în aceste două cărți s-au realizat deja și sunt de uz cvasicotidian. Dacă tot suntem la capitolul ”Bibliografie recomandată”, cei interesați de postumanitate pot citi cu folos cartea Luciei Dinescu, Corpul în imaginarul virtual, Polirom, 2007. În fine, dar nu în cele din urmă, și în directă legătură cu tematica acestui serial este de avut în atenție cartea lui Nick Bostrom ”Superintelligence. Paths. Dangers. Strategies” (2016).

 

Avansez aici o scurtă motivație a interesului pentru postoameni: nivelul general al inteligenței populației planetare este nesatisfăcător. Mai mult, oamenii ar putea fi nu numai foarte-foarte inteligenți, ci își vor putea prelungi indefinit viața în condiții de normalitate. Desigur, partea utopică constă în afirmația că ”oamenii vor avea acces la piese de schimb, memorie suplimentare, aparatură de amplificat funcțiile creierului etc.”. Formularea realistă este că, pentru început, unii oameni vor încerca să se superdoteze cu astfel de tehnologii și vor face tot posibilul ca acestea să nu fie accesibile decât la un cerc restrâns de oameni. Mai departe…. vom vedea (sau nu).

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 109 (CIX) Miercuri, 19 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (II)

 

La un curs de logică se adresa această întrebare-capcană auditoriului: este cineva atât de puternic și de inteligent încât să creeze o greutate atât de mare încât nici el să nu o poată ridica? Dacă răspundeai da, atunci te contraziceai deoarece însemna că acel cineva nu era atât de puternic devreme ce nu putea ridica greutatea. Dacă spuneai nu, atunci iar te contraziceai pentru că încălcai ipoteza că individul este superputernic.

 

Același lucru se poate aplica omului (Homo sapiens sapiens) în general și, prin extensie, întregii specii umane: este omul în general și specia umană atât de inteligentă și de puternică pentru a crea o inteligență artificială (IA) mai mare decât aceea a celor mai inteligenți oameni? Dacă am răspunde afirmativ, atunci se poate considera că specia umană este destul de stupidă pentru a crea entități care să o poată distruge ca urmare a capacităților superioare oamenilor de care aceste entități vor dispune. Dacă răspundem negativ, atunci înseamnă că specia umană este neputincioasă și limitată, adică stupidă.

 

Din dilemă în dilemă, omenirea a avansat sub aspect tehnologic atât de mult încât aceste realizări pot distruge nu doar specia umană, ci întreg viul planetar și Planeta ca atare. Armele nucleare, armele bacteriologice și armele chimice existente pot face acest lucru de mai multe ori. Cu precizarea că după prima rundă de distrugeri o a doua rundă nu va mai fi posibilă deoarece TOTUL va fi fost deja distrus. Și din acest motiv, dar și din motivele care arată că orice război este antiuman, este lesne de dedus că omenirea este eminamente stupidă devreme ce știe că focul distruge, dar ea preferă să se joace cu focul. Mi se pare evident că pe primul loc între cele mai stupide acțiuni ale lui Homo sapiens sapiens (adică a omului înțelept-înțelept) se află războiul. Să nu uităm că cele mai perfecționate arme de distrugere încorporează cea mai mare cantitate de inteligență umană și de inteligență artificială (IA).

 

Convențional, eu consider că postmodernitatea este un fenomen postbelic (deși avem forme postmoderne și în interbelic). Inteligența artificială (IA) este tot un fenomen al postmodernității, scenariile apocaliptice ale SF ului postmodern vizând adesea dispariția speciei umane ca urmare a succeselor științei. În episoade viitoare mă voi referi la câteva dintre aceste scenarii, unele cu grad de plauzibilitate ridicat. Deocamdată, voi relua de pe site ul telegraph.co.uk cele nouă trepte importante în devenirea IA. Iată-le:

 

1950: crearea mașinii Turing (cf. Wiki: Mașinile Turing sunt mecanisme extrem de elementare de dispozitive de prelucrare a simbolurilor care — în ciuda simplității lor — pot fi adaptate pentru a simula logica oricărui calculator ce poate fi construit. Modelele au fost descrise în 1936 de către Alan Turing); 1956: se lansează conceptul și disciplina academică IA (SUA); 1968:  IA își revendică originile din cultura populară; 1984: SkyNet (o formă de IA) devine o entitate conștientă de propria sa existență și valoare și, pentru a se putea apăra de dușmani, distruge umanitatea (ideea de Terminator); 1997: Computerul Deep Blue îl îninge pe Kasparov la șah; 2011: este creat un sistem (IBM) care câștigă primul milion de dolari la jocuri mecanice; 2011: IA este inclusă în iPhone4S; 2012: IA este folosită pe post de șofer de automobil (California); 2016: Computerul DeepMind îl învinge pe campionul mondial la GO.       Oare ce va urma?

 

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 110 (CX) Joi, 20 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (III)

 

Încercările mele de (auto)lămurire în privința consecințelor potențial apocaliptice ale realizărilor științifice și tehnologice nu provin dintr-o atitudine antiștiință și nu au ca finalitate sugerarea opririi cercetărilor de teama ca oamenii să nu sufere mai mult în comparație cu starea lor de dinaintea acelor descoperiri. Dimpotrivă!

 

Curiozitatea omenească nu poate fi oprită la fel cum nu pot fi oprite investițiile în cercetare – unele dintre ele vizând îmbunătățirea sănătății oamenilor, creșterea randamentelor de utilizare a mijloacelor oferite de Natură și evident, creșterea șanselor deținătorilor de rezultate novatoare de a se institui într-o relație de dominare a celor care nu dețin (încă) aceste rezultate. Am mai scris despre sabotorii francezi (muncitori care fixau saboții de lemn cu care erau încălțați între roțile dințate care le furau locurile de muncă, sporurile salariale și liniștea zilei de mâine). S-au înregistrat proteste masive și împotriva reactoarelor nucleare, a cercetărilor de bioinginerie medicală sau/ și a clonării animalelor/ oamenilor. Dar cercetările nu s-au oprit și nu se vor opri.

 

Un lucru devine, însă, tot mai sigur: omul pierde teren în fața postomului care tinde să se detașeze și să se situeze deasupra oamenilor. În anul 1983 revista Time a desemnat ca ”Om al anului” o mașină! Omul tinde să devină un automat, o mașinărie productivă și performativă care umbrește performanța corpului și a minții umane în sens clasic. Vechiul vis ca oamenii să-și poată cumpăra ”piese de schimb” umane de la magazin, înlocuindu-le pe cele organice/ naturale care – fatalmente! – se deteriorau grav înainte ca și celelalte organe ale omului să se deterioreze iremediabil, este pe cale de înfăptuire. Astfel au apărut proteze dentare, oculare, auditive, ale membrelor etc., urmate de transplanturile de inimă, rinichi, ficat, piele etc. etc. Când s-a ajuns la transplantul de cap s-a pus problema dacă este cu adevărat un transplant de cap sau este unul de corp. Avem triada evolutiv umană: piese de schimb – organe de schimb – oameni de schimb! Omul clasic (sapiens) devine tot mai mărunt, insignifiant, neputincios în fața postomului cablat cu minicipuri, memorii (interne și externe), organe durabile și indefinit de rezistente. Paradoxal, materia este – din nou! – la  modă! Postomul vede natura (materială) și vrea să o imite, să și-o inoculeze în organism pentru a deveni la fel de durabil ca materialele din Natură. Se subliniază mereu că nu Homo Faber este important, ci Homo Depictor – omul care își descrie/ reprezintă/ imaginează/ portretizează noile sale imagini despre sine și Natură: un melanj de organic și material.

 

Oamenii se pierd pe ei înșiși devenind simple artefacte umane, o amintire doar a ceea ce Pământul a cunoscut timp de zeci de milenii (Homo Faber). Postomul este omul postmodern care vrea mereu ”altfel”, ”altceva”, ”altcumva” (Homo Depictor).

 

O discuție mai detaliată despre postumanism (tradusă în limba română) găsiți la http://posthum.ro/…/badmington-teoretizarea-postumanismului…

 

Pe mâine!
Liviu Druguș

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 111 (CXI)   Vineri, 21 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (IV)

 

Motto: ”Mi-e teamă de ziua în care tehnologia va fi mai importantă decât relațiile umane. În lume va exista o generație de idioți.” Einstein

 

Să fii inteligent este deopotrivă costisitor și profitabil. Nu cunosc și nu am citit/ auzit despre inteligențe/ genii care să nu fi depus eforturi susținute (inclusiv financiare) pentru a-și șlefui și potența zestrea genetică. Într-o societate normală, una care își cunoaște/ conștientizează bine scopurile și știe să caute/ găsească/ folosească mijloacele adecvate acelor scopuri, inteligențele individuale pot spune că s-au născut în timpul și la locul potrivit. Marile invenții/ descoperiri sunt, de regulă, individuale, dar acestea au fost făcute pentru că inventivii au simțit utilitatea descoperirilor lor pentru un mare număr de indivizi. Unele au vizat direct profitabilitatea, altele doar celebritatea, iar altele au pornit din (auto)motivarea personală: îmi demonstrez mie că pot!

 

Așadar, nu doar prostia omenească se revarsă pe suprafața Pământului în valuri nesfârșite și descurajante (războaiele fiind formele supreme de prostie omenească înalt instituționalizată, în care se consumă cele mai mari cantități de inteligență umană), ci și inteligențele fac, din când în când, valuri (mai mult sau mai puțin prostești). Atașez, la finalul episodului, o trimitere la un articol semnat de Radu Crăciun, publicat pe 20 aprilie 2017. Îl recomand cu speranța că poate este mai digerabil și mai atractiv decât  episoadele mele, deși, în esență, și el sugerează că există riscuri pentru România aflată, acum, în calea celui de-al patrulea val de inteligență mondială, dar lipsită de capitalul financiar necesar. Motorul cu abur, producția pe bandă rulantă, informația ca resursă și digitalizarea/ robotizarea (IA) sunt tot atâtea valuri de inteligență care au provocat uriașe progrese (unele cu costuri și consecințe umane uriașe) pe mapamond. Utopia comunistă și realitatea dictatorială (care s-a instalat în numele acelei utopii) a fost (și) consecința directă a dorinței acerbe de modernizare. Țări agrare, sărace și înapoiate au introdus/ acceptat/ suportat utopia că introducând accelerat primele două valuri vor crește indefinit profitabilitatea și economia în ansamblu. Rezultatele se cunosc.

 

A scrie/ citi despre inteligență este infinit mai plictisitor decât a trata subiecte axate pe prostia omenească. Mi-am asumat riscul și o fac în continuare și în acest episod abordând câteva aspecte financiare ale folosirii pe scară largă a IA. Voi aminti o propunere care a fost abordată diferit în SUA și în UE. Concret este vorba despre atitudinea față de roboți. În SUA, Bill Gates a propus impozitarea firmelor care utilizează roboți, la fel cum se întâmplă în cazul  muncitorilor salariați. Motivul acestei propuneri este încercarea de a diminua riscul unor șomaje imense, cu consecințe deosebit de riscante asupra păcii sociale. Introducerea în industrie și servicii a roboților neimpozitați este și o amenințare la adresa bugetului SUA (format din impozite pe venituri salariale și pe profit). Contrabalansarea pierderilor bugetare prin impozitarea suplimentară a capitalului ar genera o fugă a capitalurilor în zone cu fiscalitate scăzută (principiul vaselor comunicante). O propunere de impozitare a roboților a fost deja respinsă de Parlamentul european. Și totuși, o cale de mijloc (inteligentă) va trebui găsită deoarece bugetele țărilor puternic robotizate se vor confrunta nu doar cu șomaj ridicat, ci și cu lipsa resurselor financiare pentru a ajuta șomerii și săracii să supraviețuiască.

http://www.raducraciun.ro/al-treilea-val-ne-a-purtat-al-patrulea-ne-duce-la-fund/

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 112 (CXII)   Sâmbătă, 21 aprilie 2017  Inteligențe posace vs prostie veselă și înveselitoare

 

Scriam în episodul anterior că inteligența este plictisitoare. Cum poți stârni un zâmbet măcar vorbind/ scriind despre inteligență (umană, artificială sau mixtă)? Cum poți stimula interesul pentru gravele probleme cu care ne vom confrunta (nu atât din lipsa inteligențelor umane și artificiale, ci îndeosebi din proasta gestionare a acestora) doar enunțându-le? Și încă o întrebare: oare trebuie să fii un Einstein ca să te raportezi inteligent la delicata problemă a vieții și a morții? Se spune că acesta ar fi spus următoarele, refuzând o operație care, poate, i-ar mai fi prelungit cu ceva timp viața: ”Este de prost gust să prelungești viața artificial. Mi-am făcut datoria, acum este timpul să plec și o voi face elegant”. A murit pe 18 aprilie 1955 la vârsta de 76 de ani.

 

OK, inteligențele plictisesc, iar a scrie și a citi despre inteligențe este și mai plictisitor. Dar atunci cum se explică oare faptul că inutila prostie omenească ne face zâmbăreți, dispuși la taclale pe această temă și gata de a demonstra că, da, prostia se află, mereu, la ceilalți? O explicație ar putea fi extrasă din observația pertinentă a scriitorului Ion Creangă: ”Știu că sunt prost, dar când mă uit în jur prind curaj”. Așa o fi: presupusa prostie a altora ne dă curaj, optimism, poftă de viață și speranță de mai bine. Ne situează deasupra semenilor și ne dă iluzia deștăptăciunii noastre (cu atât mai valoroasă, cu cât este mai rară). După părerea mea, prostia (a altora, păi ce credeați voi?) este fascinantă, atractivă, vioaie și înveselitoare pentru că ea este fantastic de reală, amarnic de dulce și extraordinar de obișnuită în viețile noastre. Ea este ubicuă și nu necesită niciun efort pentru a o găsi, oriunde, în plenitudinea forțelor sale: de la uitatul în oglindă la sondajele de tip ”Vax populi”, și de la discursurile unor politicieni aleși tocmai pentru comicul pe care îl stârnesc (daea nu dau exemple) până la comici vestiți ai ecranelor de televizor (fătuci și pițifelnici, ca să citez un clasic în viață).

 

Și totuși, am nevoie de ajutor pentru a afla răspunsul la o întrebare: de ce a dispărut umorul (bun)? Oare are asta legătură cu faptul că doar oamenii inteligenți au simțul umorului? De ce s-au rărit, până la dispariție, bancurile cu Bulă, Dorel sau Alinutza? Sau poate umorul (bun) nu s-a diminuat, ci doar s-a diluat în valurile incredibile de prostii care invadează ecranele televizoarelor, paginile unor ziare și chiar cărțile miilor de membri ai Uniunii Scriitorilor din România (dar și ai multor altor Ligi, Uniuni, Asociații etc. de scriitori, adică de oameni care știu să scrie o adeziune)? Cornel George Popa scria că „Diferența dintre un prost care știe că e prost și un altul, la fel de prost, care însă nu știe că e prost, e aceea că tipul care știe că e prost e mai deștept decât mulți oameni care se cred deștepți”. Intuitiv și preventiv, am definit, cu decenii în urmă, prostul ca fiind unul care o face pe deșteptul. Desigur, am făcut asta ca să o fac pe deșteptul. Și tot ca să o fac pe deșteptul îi atrag atenția prietenului CGP că în definiția sa a pornit de la o premisă falsă: un prost care știe că e prost nu poate fi la fel de prost ca un prost care nu știe că e prost. Din start cel care știe că e prost are un avantaj concurențial asupra celuilalt prost (care nu știe că e prost). Dar geaba avantaj, dacă el nu este valorizat/ fructificat/ practicat. De aici și posibilitatea ca cel care știe că e prost să pară la fel de prost ca cel care nu știe că e prost. Nu mă rabdă inima să nu dau, aici, un exemplu: pe rețeaua publică numită FB a apărut un anunț al unui isteț care recomanda repostarea anunuțului de către prietenii săi în ideea de a stopa posibilitatea ca postările lor pe FB să devină publice! (depă ce deja au fost făcute publice!). Oameni prea serioși, fără simțul umorului, au dat curs invitației, nesesizând ridicolul situației. Dar aprecierile mele merg, în primul rând, către aceia care au recunoscut că s-au lăsat duși de val. Errare humanum est!

Pe mâine,     Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 113 (CXIII)  Duminică, 23 aprilie 2017  O prostie a prostologului Pleșu

 

”A gândi este dificil. De aceea, marea majoritate a oamenilor judecă” C. G. Jung

Una este gândirea/ rațiunea/ logicitatea și alta este aprecierea/ evaluarea/ judecarea. În acest ultim aspect intervine emoționalitatea, empatia, intuiția și imaginația – toate acestea influențând judecarea/ judecata/ evaluarea. În creștinism circulă porunca ”Să nu judeci” cu trimitere directă la neimplicarea ta subiectivă în decizii și canoane stabilite de entități superioare. În ultimă instanță, ”judecată” face trimitere mai mult la un proces cerebral-emoțional pe care, în mod obișnuit, îl numim apreciere/ opinie/ părere. Îndemnul lui Jung sună mai clar în varianta: ”ai o părere, dar lasă rațiunea să decidă!”.

 

Nu mi-am închipuit că în acest serial (despre prostie & inteligență) voi avea ocazia să scriu despre un subiect de interes pentru mine: ideologiile. După ce în primul deceniu postbelic termenul ”ideologie” era unul foarte rău famat, intim conexat cu învățământul politico-ideologic din ceaușism, după lovitura militară de stat moscovită din decembrie 89, acest termen era identificat, pe nedrept, cu ceaușismul. M-am opus cât am putut acestei interpretări a unui concept nevinovat, abuzat, e drept, în dictatură. Am pledat, la conferințe și sesiuni de comunicări pentru reabilitarea sensului inițial al conceptului (de Tracy) și – se pare – lucrurile sunt pe un făgaș mai bun: se discută despre ideologii ca despre constructe umane bine definite, cu drept la existență și dialog. Dar, prostologul A. Pleșu m-a surprins, recent, cu o afirmație șocantă: ”Ideologiile sunt forme de prostie, forme simplificate ale realității”, afirmație pe care îmi permit să o cataloghez ca fiind o… prostie. Ideologiile (filosofice, politice, economice, religioase, morale etc.) sunt, în concepția mea, sisteme de gândire care promovează un ideal, un scop, un interes, o finalitate. Ideologii, prin măiestria lor de a ambala interese înalte/ pozitive/ utile sau meschine/ greu de acceptat de către mulțimi, sunt neapărat persoane inteligente, sau, cel puțin, talentate. Așadar ideologii nu pot fi proști, în schimb adepții orbi ai unor ideologii neonorabile/ utopice/ egoiste/ cu sensuri și finalități ascunse, nedeclarate sunt în mod necesar proști. În ultimă instanță, dacă ideologia ar fi una sinceră/ umanistă/ altruistă/ echitabilă etc. atunci ea nu ar fi îmbrăcată în cuvinte măiestrite, aluzive, atractive și puternic motivante. A te încrede fără discernământ și minime analize în propaganda diverselor ideologii, asta da, e o mare prostie. Pot da exemplul meu de votant naiv: deoarece valoarea mea supremă este libertatea, orice partid care aducea prinos libertății (începând cu numele formațiunii) era în atenția și opțiunea mea. De regulă, naivii (o categorie distinctă din masa mare a proștilor) sunt primii care cad victimă ideologiilor frumos ambalate în cuvinte care să atragă, să convingă, să … prostească. Orice apărare a unui interes este, în ultimă instanță, o  ideologie. Or, toți oamenii au propriile lor ideologii/ interese și nu toate pot fi catalogate, in corpore drept … prostii. Din păcate, această poziție personală – consemnată în articole și conferințe cam cu 5-6 ani în urmă – nu a primit o reacție de dezaprobare sau de aprobare din partea celor pe care i-am criticat (evident, critica este, pentru mulți autori, o prostie, adică ar echivala cu încercarea criticului de a o face pe deșteptul, cu rezultatul cert de a-și face mulți dușmani…). Am amintit aceste mici divergențe de percepții conceptuale tocmai din dorința de a sublinia relativitatea conceptulă care (în lipsa dialogurilor lămuritoare) creează confuzie (stare pe care am numit-o, în 1997,”confuzionism academic”). Pe scurt, ideologie = urmărirea unui scop (nobil sau diabolic, nu asta contează aici), iar a spune că urmărirea conștientă de către oameni a intereselor/ scopurilor lor ar fi o prostie este, pentru mine, inacceptabil. Aștept dialogul!

 

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 114 (CXIV)  Luni, 24 aprilie 2017   Ideologul dilematic Pleșu despre ideologie

 

Episodul de ieri a fost, se pare, cel mai citit și cel mai dezbătut dintre toate episoadele publicate până acum. Oarecum surprinzător pentru mine, dar toate au o explicație. Ideal este să o găsești pe cea adevărată. Încerc una. O explicație ar fi notorietatea dlui Pleșu. Faptul că am folosit la adresa afirmației domniei sale (”orice ideologie este o formă de prostie”) aceeași etichetă (”e o prostie”) a stârnit oarecare rumoare printre prieteni. Mai mult, pentru a mă fixa în insectarul personal de ființe ciudate, un prieten a dedus (nu se știe cum) că atitudinea mea față de dl Pleșu este una comunistoidă (!???) și, deci, trebuie tratată ca atare (cu dispreț maxim).  În consecință, m-am mai documentat și am căutat chiar articolul în care dl Pleșu a făcut afirmația care a declanșat această mică dispută (din păcate, în lipsa participării la dialog a ”împricinatului”). Din păcate, nu am găsit sursa la ceea ce am notat, cândva, în grabă, ca fiind poziția dlui Pleșu față de ideologie în general. Nu exclud ca notița mea să fie de la vreo emisiune televizată sau radiodifuzată. În fine, din celelalte articole studiate am dedus că afirmația este perfect consonantă cu ceea ce am citat eu. Disprețul dlui Pleșu față de ideologii este, mi se pare mie, una de ordin resentimentar, mai exact una de dispreț și de dorință de detașare față de ideologia comunistă. În realitate, poziția dlui Pleșu față de ideologia comunistă este identică cu poziția lui Marx față de ideologia burgheză/ capitalistă: una de negare totală și nu una de analiză critică comparată (așa cum m-aș fi așteptat eu). E prea facil să-l acuz pe dl Pleșu de atitudine comunistoidă sau de simpatii față de metoda practicată de Marx în războiul ideologic purtat de acesta cu ideologiile vremii. Dar asta nu înseamnă că pot fi de acord cu afirmațiile dlui Pleșu despre ideologii. El are propria sa ideologie în lupta ideologică actuală. Dacă dl Pleșu nu are o ideologie proprie (adică nu apără niciun set de valori clar definit), atunci are una de împrumut, una la care se raliază (implicit, tacit sau explicit). Doar că nu știm cum se numește ideologia la care a aderat dl Pleșu.

 

Se spune că dacă nu ai nici o poziție, atunci ai o poziție (de a nu avea o poziție). De asemenea, decizia de a nu lua nicio decizie, este, evident, o decizie. Similar, implicându-te în lupta ideologică (respectiv anti-ideologică) dl Pleșu o face de pe o anumită poziție ideologică (neutră, dilematică, împăciuitoristă, oportunistă, liberschimbistă, echilibristă etc.). Într-un interviu acordat lui Cristian Pătrășconiu dl Pleșu se arată oripilat/ alergic la orice formă de ideologie:

 

”orice doctrină devine periculoasă când se transformă în ideologie. Am un soi de alergie la ideologii. Pentru că o ideologie e, de obicei, o formă de gândire birocratizată, redusă la minimum, cât să funcţioneze strategic pentru a domina scena. În orice ideologie e un procent de demagogie, un procent de populism, un procent de schematism mental şi, când se ajunge la aşa ceva, lucrurile devin periculoase, pentru că ideologiile au un ecou facil, ajung până la ultimul cetăţean. Tocmai pentru că procedează prin simplificare. Au un aer pragmatic şi promit soluţii radicale şi definitive. Ideologiile sunt, prin definiţie, utopice şi revoluţionare. Nu ştiu să existe ideologii care să nu aibă un subton de răzmeriţă în ele şi una dintre dimensiunile dreptei, dacă e să vorbim despre dreapta, este că, în principiu, dreapta e foarte rezervată când vine vorba de ideologii și de revoluții. Doctrina se naşte dintr-un efort de înţelegere a lumii, în vederea unei adaptări creatoare la lume, în vreme ce ideologia se naşte dintr-o dorinţă de putere.Doctrinarul nu vrea neapărat să schimbe lumea, pe când ideologul vrea să o schimbe şi să propună tuturor o fericire entropică, obligatorie. Doctrinarul nu e utopic, e relativist şi articulat până la detaliul fin, în vreme ce ideologul este în acelaşi timp aproximativ şi împătimit al unui absolut fără articulaţii.   Eu nu pot săacţionez dacă nu ştiu exact ce vreau, dacă nu percep exact harta pe care urmează să mă mişc, dacă nu am o imagine clară a ţintei şi a strategiei mele. Sunt născut în zodia Fecioarei şi Fecioarele aşa sunt! Au nevoie de cristalinitate, de limpezime, nu se pot mişca pe un fond de haos. Asta este, să zicem, o chestie personală. Dar, în general, cred că e foarte bine ca în materie de politică să faci să primeze raţionalitatea. Nu patimile, nu loialităţile oarbe, nu visceralitatea. Cu specificarea că raţiunea nu trebuie să se reducă la cântărirea oportunistă a posibilităţilor -fiindcă „raţional“ e şi cel care analizează mai multe variante şi decide în favoarea celei care i se pare mai convenabilă pentru propriile lui interese şi angajamente. Nu asta propun, ci un tip de raţiune neutră, un instrument pur, o formă superioarăde discernământ.” (Cf: https://es.scribd.com/document/100585022/Andrei-Plesu).

 

După ce se declară alergic la orice ideologie (dar a aderat la ideologia fesenistă/ iliesciană atunci când a funcționat ca ministru de externe, după cum a aderat și la ”băsism” în perioada cât a fost consilier al președintelui Băsescu) dl Pleșu se declară a fi în imposibilitate să acționeze dacă nu cunoști cu maximă claritate scopurile/ interesele/ idealurile. Or, urmărirea unor scopuri este cea mai importantă caracteristică a oricărei ideologii. Cu precizarea că scopurile pot fi mai mult sau mai puțin realiste, mai mult sau mai puțin utopice, mai mult sau mai puțin în consonanță cu propriile convingeri). Ideea de ”rațiune neutră” (ce dulce utopie! Una curat revoluționară!) se încadrează perfect în ideologia dlui Pleșu, dar și în viziunea sa asupra ideologiei (”Ideologiile sunt, prin definiţie, utopice şi revoluţionare.”). Așadar, inconsecvența ideologică face și ea parte din ideologia dilematică, neutră și relativistă a dlui Pleșu (”nici așa, nici altminteri”) a dlui Pleșu.

În încheiere, mă simt obligat să-mi precizez propria poziție ideologică (fiecare dintre noi are câte una, dar ne place să o ignorăm, sau să nu o țipăm în gura mare). Ideologia mea este concentrat inclusă în și conținută de Metodologia Scop Mijloc. Aceasta este, ideologic vorbind, un proiect cvasiutopic de compactizare și esențializare a principalelor discipline care studiază omul și colectivitățile umane: continuumul politic-economic-etic studiat de cele trei discipline: Politica (politologia), Economica (economia politică) și Etica. Apoi continuumul individualitate-colectivitate-umanitate studiat (deocamdată) de disciplinele: Psihologie, Sociologie, Drept și Relații internaționale. În fine, MSM va integra și continuumul trecut-prezent-viitor, studiat, acum, de discipline ca: Istorie, Antropologie, Futurologie, Literatură, Estetică etc. Această ideologie (preponderent educațională și academică) invită la o rediscutare a finalităților actualelor forme de organizare a sistemului de educație (în primul rând), urmată de schimbări în realitatea cotidiană în funcție de scopurile propuse (de electorat prin intermediul partidelor) pe termen scurt, mediu și lung. Așadar, ideologia mea este una holistică și transdisciplinară și vizează umanitatea în integralitatea sa. Descrierea făcută de dl Pleșu ideologiei se aplică și MSM, dar și propriei sale ideologii. Dimensiunea revoluționară a MSM există doar în măsura în care o reformă radicală s-ar dovedi imposibil de ocolit în domeniul educației. Teama de cuvinte dar și lipsa preocupării pentru (re)definirea termenilor va complica și mai mult lucrurile în viitor. Prin redefinirea conceptelor de valoare, ideologie, politic, economic, etic, management, leadership etc. am eliminat falsele dispute/ contradicții dintre acestea. Oamenii vor lăsa muncile abrutizante pe seama roboților și se vor concentra mai mult asupra propriei lor condiții umane. Știu, sună utopic, dar tot utopice au fost și marile realizări tehnologice și sociale imaginate încă din secolii trecuți, dar aflate acum în plin uz cotidian.

Pe mâine!

 

Liviu Druguș, ideolog prostolog antropolog amator

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 115 (CXV)  Marți, 25 aprilie 2017     Un alter ego: Aldous Huxley

 

Am găsit în Aldous Huxley un premergător al meu pe o temă pe care eu o consider esențială pentru înțelegerea omului, a condiției sale și a sensului existenței noastre (mă refer îndeosebi la cartea sa ”Ends and Means. An Enquiry into the Ideals and into the Methods employed for their realization” (1937)/ ”Scopuri și mijloace. Studiu despre idealuri și despre mijloacele perntru atingerea lor”). Surprinzător pentru mine, Huxley atacă cam toate temele pe care le-am abordat și eu, într-o incredibilă similitudine (sorry, pentru nemodestie). Amintesc câteva: AH descrie omul ideal folosind cuvântul ”non-attachement” (nedependența); pentru mine valoarea umană supremă este libertatea. AH a scris (la 43 de ani) cartea pe care eu intenționam să o scriu la 43 de ani (”Scopuri și mijloace”). Capitolele cărții amintite sunt teme comune de reflecție și de reformă: educația, planificarea, războiul, etica, lingvistica, sistemele politice, economia și – ați ghicit! – prostia & inteligența! Chiar la începutul cărții, AH face o intimă conexare între valoarea umană supremă/ ideală (detașarea/ eliberarea/ libertatea) și … tema acestui serial: printre altele, ”detașarea presupune cultivarea inteligenței, deoarece prostia nesimțită se află la rădăcina tuturor viciilor” (p.4 din ediția britanică publicată în 1941). Înainte de a da cuvântul eseistului britanic pentru a-și expune opinia pe tema educației și a prostiilor făcute de oameni de mare valoare în domeniile lor, evidențiez și câteva lucruri asupra cărora avem opinii diferite: AH îl critică pe Machiavelli pentru celebrul ”Scopul scuză mijloacele”, în timp ce eu îl elogiez pentru asta. Paradoxal, argumentul lui AH de respingere este argumentul meu pentru acceptare a dictonului: ”Scopurile bune pot fi atinse doar folosind mijloace adecvate. Scopul nu poate scuza mijloacele pentru simplul și evidentul motiv că mijloacele atrase determină natura scopurilor produse.” (p. 9). De asemenea, AH nu vede eticul ca discuție despre adecvarea scopuri-mijloace, ci despre bine și rău. Drept urmare eu vorbesc despre scopuri, în timp ce AH se referă la ”scopuri bune”.

 

Iată ”atacul” lui AH asupra unor celebri filosofi, cărora nu ezită să le arate și ”păcatele”, nu doar meritele. Voi cita (în traducerea mea) textul huxleyan pe această temă, aprecieri care pot fi bune argumente pentru zicerea românească ”unde-i minte-i și prostie”: ”Kant a pretins, spre sfârșitul vieții, un fel de infailibilitate, subliniind că limitele/ granițele sistemului său erau limitele/ granițele filosofiei însăși, respingând toate încercările altor gânditori de a merge mai departe. Aceeași copilărească stimă de sine se observă și la Hegel și la mulți alți gânditori de cea mai mare forță intelectuală. Astfel de oameni sunt foarte inteligenți în anumite direcții, dar profund stupizi în altele. Această stupiditate este, desigur, un produs al voinței lor. Nebunii inteligenți (intelligent fools) sunt oameni care au refuzat să aplice/ folosească inteligența lor cu privire la ei înșiși. Nebunul/ prostul înțelept (wise fool) este cineva care se autocunoaște și poate să-și gestioneze pasiunile și impulsurile, dar care este incapabil să înțeleagă problemele non-personale, mai largi, care pot fi rezolvate doar cu ajutorul unui intelect logic. Nebunul înțelept (wise fool) face mai puțin rău decât nebunul/ prostul inteligent (intelligent fool), fiind capabil de iluminare. Prostul inteligent care nu se cunoaște și nu se controlează nu poate atinge iluminarea. Un înțelept inteligent este apt nu doar de iluminare personală, ci și de a ajuta societăți întregi să-și rezolve probleme serioase de ordin practic sau legate de credințe/ convingeri (beliefs). Așa cum este el acum, sistemul (britanic – nota LD) de educație este proiectat să producă cel mai mare număr posibil de proști inteligenți (intelligent fools)” (pp. 322-323).  Cred că situația este aceeași, în întreaga lume, și în ziua de azi!  Păcat de timpul pierdut!

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 116 (CXVI)  Miercuri, 26 aprilie 2017   Proasta definire a inteligenței – formă elementară de prostie (I)

 

Cuvintele care definesc/ descriu concepte abstracte sunt obiectul chinuitorului deliciu al filosofilor, scriitorilor, savanților etc. Prietenii cei mai buni ai cuvintelor sunt oamenii deoarece ei sunt părinții lor. Dușmanii cei mai aprigi ai cuvintelor sunt tot oamenii care, din lene, neglijență sau neatenție au lăsat polisemia să-și facă de cap. Dar fără polisemie o limbă este seacă și neatractivă. Când crezi că ai perceput esența unui cuvânt și scoți un ”aha!” de satisfacție, atunci observi că mai există și alte semnificații/ sensuri/ înțelesuri pentru acel cuvânt/ concept. Cei care au fost alături de aceste episoade chiar de la început vor fi exclamat: ce atâtea episoade pentru două cuvinte? Ce e așa de complicat aici? Și totuși, definirea ”prostiei” și a ”inteligenței” nu este încheiată încă. Ba, aș zice că pe măsură ce înaintăm cu explicațiile/ exemplele/ pildele cele două cuvinte parcă și mai neclare devin. Am recunoscut de multe ori: sunt un împătimit al cuvintelor (poate că cineva va da un nume/ un cuvânt acestei patimi). De aceea, episoade care să reia tentativele de definire a prostiei și inteligenței vor mai fi. Unul dintre sensurile asociate cuvântului ”prostie” este ”greșeală”/ ”eroare”. Suntem supuși greșelilor mereu mereu, ceea ce ar fi o dovadă că prostia este o stare de cvasipermanență, de cvasinormalitate. ”Numai cine nu muncește, nu greșește” se scuză, adesea, neatentul/ superficialul. Or, neatenția este chiar prima sursă de prostii omenești.

 

Îl iau martor/ mentor pe alter ego ul meu A. Huxley care sugerează că una dintre sursele greșelilor/ prostiilor nostre este folosirea incorectă/ inadecvată a cuvintelor. Desigur, cauza inadecvării poate fi chiar proasta definire a cuvintelor folosite. Iată ce scria Huxley în eseul ”Breughel” din volumul ”Pe drum”/ ”Along the Road”: ”Greșelile noastre, în marea lor majoritate, sînt de ordin lingvistic. Ne creem singuri dificultăți utilizînd un limbaj inadecvat pentru a descrie anumite fapte: Ca să luăm un exemplu: în mod constant, folosim un singur nume pentru a desemna mai multe obiecte, și, în schimb, folosim mai multe nume pentru a desemna un singur obiect. Iar rezultatele, cînd ajungem să le judecăm, sînt deplorabile. Fiindcă folosim un limbaj care nu descrie cu acuratețe lucrurile despre care discutăm” (Cf. Aldous Huxley, ”Și restul e tăcere”, Ed Univers, București, 1977, p. 77). Cum aș putea fi în dezacord cu un alter ego? Și tot o sursă de sporire a volumului prostiilor care îngreunează Planeta noastră este și acceptarea/ folosirea prejudecăților. Acestea sunt, cred, semne clare de leneveală mentală: de ce să te obosești să judeci/ apreciezi/ evaluezi cu mintea ta, când a făcut-o deja altul înaintea ta? Dar cât de prost a făcut-o, aflăm abia după ce culegem roadele lenei gândirii proprii. Îl invoc, din nou, pe AH: ”În fiecare secol, teoriile preconcepute i-au determinat pe oameni să aprecieze ceea ce e prost și să respingă ceea ce e bun” (ibidem, p. 83). Transferând temei acestui serial afirmația lui AH obținem încă o explicație a proliferării incredibile a prostiei lui Homo sapiens sapiens: din varii motive (prejudecăți, lene mentală etc.) oamenii iau de prost pe cel inteligent, și viceversa. De ce? Pentru că așa se simt ei bine…

Așadar, oare știm ce este istețimea, inteligența, deștăptăciunea, înțelepciunea? Greu de spus. Pentru a arăta că problema definițiilor nu este de ici colea amintesc că pentru definirea conceptului de informație o catedră numeroasă de la o universitate din Japonia a avut ca temă de cercetare doar acest lucru: ”Definirea informației”, pe o perioadă de un deceniu! Oare câte decenii ar trebui să studieze românii (să nu uităm: ”românii e deștepți!”) un anumit segment din istoria noastră pentru a afla/ ști cine a fost Ștefan cel Mare? Material ajutător pentru conturarea unui răspuns: https://www.facebook.com/CalinAdrianOfficial/videos/1593074444040045/

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 117 (CXVII)  Joi, 27 aprilie 2017   Proasta definire a inteligenței – formă elementară de prostie (II)

Motto: ”Numai cuvintele au ființă, numai ele există, există fugind speriate de moarte, de lucruri” (Nichita Stănescu, „O, lucrurile”, din volumul „Obiectele cosmice”,1967)

A defini cuvintele cu cele mai adecvate/ inteligente cuvinte este deja o probă de înțelepciune. Dar a le descrie și la modul plăcut, armonios, grațios și artistic probează o înțelepciune aparte. Perfecțiunea unui text este atunci când niciun cuvânt din el nu poate fi extras fără a-l urâți și fără a-i scădea claritatea. Ba nu! Perfecțiunea unui text este atunci când orice cuvânt adăugat (întru presupusă superioară clarificare) îi scade claritatea și frumusețea. Evident, scăderea și adunarea de cuvinte pot strica un text-cristal ca cel al lui Nichita Stănescu despre viața/ ființa/ existența cuvintelor. Avem mare nevoie de asemenea texte definitorii pentru conceptele fundamentale care conturează condiția umană/ comportamentul uman. Printre acestea și inteligența umană. În lipsa unor asemenea definiri metaforico-poetice inteligențele umane se vor întreba mereu: cine suntem noi?

Nichita Stanescu

„Cuvintele, îmi spuse prietenul meu poetul, sunt foarte asemănătoare cu fiinţele, ele sunt chiar fiinţe. Ele seamănă întrucâtva cu plantele, ele chiar sunt plante. Au un fel de a trăi al lor, când libere zboară în aer ca păsările, când trăiesc în simbioză cu creierul, cu coardele vocale, cu vălul palatin, cu limba, cu dinţii, cu buzele. Ca şi animalele, cuvintele se înmulţesc, au familia lor, se organizează în grupuri, pornesc la vânătoare, hăituiesc sau sunt hăituite. Sau aidoma plantelor, înfloresc, din timp în timp, cresc numai în anumite zone geografice, fac fructe, se scutură, însămânţează cel mai fertil pământ arabil al lumii, creierul uman. Cuvintele sunt animale şi plante abstracte. Ele nu locuiesc de-a dreptul pe globul pământesc, ca animalele şi plantele, nici pe emisfera sudică, nici pe emisfera nordică, ci locuiesc pe globul creierului şi anume pe atmosfera globului creierului, în acea atmosferă abstractă, în care chiar şi stelele cerului pătrund nu prin ele însele, ci prin numele lor. Prin numele frumoase pe care le poartă de obicei razele şi lumina. Cuvintele îşi au rădăcina în creierul uman şi atunci sunt aidoma copacilor, sunt plante, dar după aceea pornesc spre sfera abstractă a auzului, în care şi locuiesc un timp. Adorm în literă scrisă ca să se trezească alergând pe limbile vorbitoare. Ele sunt asemenea vânatului, mereu gonite din urmă de-mpuşcătura privirii, de explozia timpanelor. Decapitate de ghilotina dinţilor, strivite de gura închisă a gânditorilor care le refuză iluzia sonoră, lăsându-le mereu în pura lor abstracţiune (..). Cuvintele cresc, descresc şi mor. Locuiesc pe insule şi munţi, pe şesuri, călătoresc pe ape. Există o civilizaţie a cuvintelor, aşa cum există o civilizaţie a materiei organizată în cristale. Ele, cuvintele, sunt organizate în două mari neamuri, în două mari rase, în două continente ale sferei pe care o locuiesc. Sunt organizate în gandirea în imagini şi în gândirea în noţiuni. Mai înrădăcinate, mai plante, mai diverse în asociaţiile lor, cuvintele gândirii în imagini nasc subiectivitatea luxuriantă, pădurea tropicală, abundenţa. Gândirea în imagini, luându-şi cu precădere ca ideal frumosul, este gândirea caniculară a copilăriei şi adolescenţei. Gândirea în noţiuni domneşte peste maturitate, peste vârsta înţelepciunii, peste ştiinţă. Cuvintele din punctul de vedere al artei, sunt cea mai rezistentă parte a biologiei umane.”

 

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 118 (CXVIII)  Vineri, 28 aprilie 2017   Proasta definire a inteligenței – formă elementară de prostie (III)

 

Faptul că descrierea/ definirea inteligenței (ca fenomen cultural fundamental) nu trezește prea mare interes în general (și chiar pentru specialiști în special) este deja simptomatic pentru Homo sapiens sapiens. Specia noastră s-a autodefinit de două ori înțeleaptă/ inteligentă, ceea ce, conform definiției mele și a altor prostologi, nu este chiar un semn de mare deșteptăciune. Înainte de a sintetiza contribuțiile în domeniul definirii acestui concept voi face o constatare de natură sociologică. Sistemul (post)modern de premiere a celor considerați a fi inteligenții unei comunități (premii I, II și III, plus coronițe pentru elevi, Premii Nobel plus cecul de un milion de dolari pentru vârfurile intelighenției mondiale) demonstrează (fără alte cercetări savante) că ponderea celor considerați (cei mai) inteligenți este infimă în totalul populației planetare. Criteriile care stau la baza acestor premieri și răsplătiri sunt la fel de relative/ laxe ca și criteriile care separă un om inteligent de un om mai puțin inteligent. În cazul elevilor, criteriul principal (fără a fi singurul) este capacitatea de memorare, în timp ce în cazul laureaților Nobel criteriul principal în decernarea premiilor este (conform testamentului lui Alfred Nobel) măsura în care laureații, în anul precedent, ”au adus cele mai mari servicii umanității”. Criteriul ”servicii aduse umanității” nu prea are legătură cu inteligența unei persoane sau instituții, multe dintre aceste premii fiind contestate/ disprețuite/ refuzate. Și totuși, orice inteligență umană peste medie, cu ceva noroc în cercetare și cu o bună potriveală între talentele sale și gusturile membrilor Comitetului Nobel, poate spera și chiar accede la medalia atât de râvnită.

 

Voi reda, sintetic, câteva note caracteristice ale ”persoanei inteligente”, lăsând curioșii de amănunte să se delecteze cu lectura integrală a articolelor selectate de mine. În primul rând, inteligenții au deopotrivă un nivel peste medie la capitolele: memorie, atenție, corelarea informațiilor, capacitatea de a sesiza reguli, capacitate de adaptare la nou, capacitate de a soluționa probleme de gândire (logică, matematică, ingeniozitate etc.), capacitate de a inova și de a inventa, capacitatea de a-și gestiona propriile emoții/ comportamente, capacitatea de a pune/ crea probleme altora, creativitate etc. Etimologic, inteligență vine de la inter-legere, respectiv capacitatea de a inter-conexa date și informații pentru a extrage sensuri și a oferi soluții la probleme. Un celebru matematician a afirmat că orice problemă poate fi rezolvată dacă este bine formulată/ definită/ descrisă.  Iată câteva încercări de definire a inteligenței umane:

 

http://www.psychologies.ro/cunoaste-te/ce-este-inteligenta-1367914 Ce este inteligența?

https://ro.wikipedia.org/wiki/Inteligen%C8%9B%C4%83 Ce este inteligența Wickipedia

http://www.inteligenta-emotionala.ro/inteligenta-emotionala/prezentare/ Ce este inteligența emoțională?

https://dexonline.ro/definitie/inteligenta Definirea inteligenței

 

Mulțumesc anticipat celor care vor veni cu observații, comentarii și sugestii de definire a inteligenței pentru ca, odată bine definită inteligența, să ne putem ocupa mai pe îndelete de prostie, proști, prosteală, prostire și alte prostioare vesele pe tema care privește (în antiteză cu înțelepciunea, deșteptăciunea și inteligența) imensa majoritate a populației Terrei.

 

 

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 119 (CXIX)  Sâmbătă, 29 aprilie 2017   Un precursor chinez al lui Ion Creangă

 

Disprețul prostimii (citește: al oamenilor simpli) față de prostia conducătorilor inculți, aroganți și îngâmfați este nu doar unul firesc, ci și generos răspândit în întreaga existență omenească. Din păcate, istoria confirmă că, de regulă, nu inteligența calmă, ci prostia agresivă are mai mare câștig de cauză în desemnarea (mai mult sau mai puțin democratică) a conducătorilor comunităților umane. Printre puținele ”atacuri” la adresa prostiei umane (din școala elementară) povestirile lui Creangă rămân pe cât de reprezentative, pe atât de singulare. Profit de context pentru a propune diriguitorilor de la ministerul de resort să ceară autorilor de manuale să dedice o lecție/ un capitol sau mai multe descrierilor sugestive care să ajute la identificarea proștilor (fie ei elevi, profesori sau ministeriabili). Cer prea mult, nu-i așa?

 

Citind ”Povestiri cu haz, povestiri cu tîlc din China antică” (Ed Univers, București, 1986) am găsit o povestire care aduce destul de mult cu cele ale lui Ion Creangă care vizau veștejirea și diminuarea prostiei la români. Povestirea chinezească se numește ”Nătărăul” și voi încerca să o concentrez în spațiul autoalocat fiecărui episod (max. o pagină A4).

 

La cârma unui ținut a fost odată un diriguitor prost nevoie mare. La judecarea plângereilor, încurca mereu adevărul cu neadevărul, iar din alb negru făcea! Locuitorii, cătrăniți îl numeau ”nătărăul”. Niște poezii critice la adresa ”nătărului” au fost lipite chiar pe poarta dregătoriei. Dregătorul află și le spuse slujbașilor săi: ”Lumea din oraș vorbește de un mare nătăru! Vă dau trei zile să mi-l prindeți. Dar nu doar unul, ci trei!”. Slujbașii, sub amenințarea pedepsei s-au pus la pândă să prindă trei oameni mărginiți la minte. Au văzut venind un călăreț care, în loc să stea în șea, ca tot omul, stătea șoldiu pe partea de dinapoi a calului și cu teamă să nu cadă. La întrebarea slujbașilor de ce călărea așa, călărețul zise: ”Căpăstrul ăsta afurisit e așa de lung, că numai dacă stau pe noada calului îl pot ține ca lumea!”. Auzind nerozia, slujbașii l-au arestat imediat pe nătărău. Nu trecu mult timp și slujbașii văzură un  om care venea pe jos cu o prăjină foarte lungă de bambus în mâini. Când vru să intre pe poarta orașului s-a dovedit că poarta era fie prea îngustă fie prea scundă, oricum manevra omul prăjina. Văzând așa neghiobie, slujbașii l-au arestat, dar oricât au mai căutat un al treilea nătărău nu au mai găsit. Atunci s-au prezentat în fața dregăturului cel mare cu ceea cea au reușit să găsească. Măria sa diriguitorul îi aștepta, tolănit într-un jilț, și după ce află cum se petrecuseră faptele, începu a-i mustra pe cei aduși: – Tu, călărețule, eși un mare nătărău! Auzi vorbă că-i lung căpăstrul și d-aia stăteai pe coapsa calului. Dar dacă ar fi fost și mai lung, ce făceai? Alergai pe jos în urma calului? Trebuia să încaleci un al doilea cal și atunci căpăstrul ar fi fost tocmai pe măsură. Iar tu ăla cu prăjina de bambus, ești și mai netot. Ce dacă prăjina de bambus nu-ți intra pe poarta orașului? N-o puteai tăia în două?  Auzind lămuritoarele cuvinte ale dregătorului, slujbașii s-au luminat la față și au strigat: l-am găsit și pe al treilea nătărău! Arestați-l! Dar, tot ei s-au răzgândit, uitându-se, încurcați, unul la altul: ”L-om aresta noi, dar mai întâi să ne vină alt dregător!”.

 

Morala poveștii chinezești ar fi: e rău cu prostul la conducere, dar nu-l schimbi până nu ești sigur că ai un altul, mai bun, care să-i ia locul. Pe românește: rău cu rău, dar mai rău fără rău. Și aveau dreptate: dacă se procopseau cu unul mai prost? (Observație personală: Ceaușescu trebuia schimbat, dar oare Iliescu era sigur mai bun ca el? Era, pentru că așa a spus Gorby!).

https://youtu.be/cAPOEu0ebwI https://www.youtube.com/watch?v=cAPOEu0ebwI

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 120 (CXX) Duminică, 30 aprilie 2017  Inteligența se câștigă sau doar luptăm să nu o pierdem?

 

Motto: ”Toți oamenii se nasc inteligenți și rămân așa până intră în sistemul de educație” (apud Mark Twain)

 

Nu cred că spun o noutate afirmând că inteligența este o consecință a cunoașterii: a celei personal dobândite prin experiență și asimilare de informații, dar și a celei transmise/ moștenite genetic. Mari gânditori (Platon, Descartes, Leibniz) au susținut ”teoria ideilor înnăscute”, teorie respinsă însă vehement de John Locke. Un sinonim pentru ”cunoaștere” este ”știință” (cu referire la faptul de a ști și de a putea ști mai mult prin cercetare empirică). Cunoașterea este putere, iar obținerea/ deținerea puterii este dorința oricărui om iubitor de libertate și care nu vrea să se lase dominat de alții (mai puternici, mai cunoscători). De aici a rezultat întreaga evoluție (tot mai accelerată) a omenirii. Enciclopediștii și-au propus să adune întreaga cunoaștere în tomuri groase, bine sistematizate și care putea fi însușită doar prin eforturi asiduui (adesea, de o viață întreagă). Era informațională (care corespunde cu lumea postbelică, postmodernă) a concentrat informația în memorii mecanice și electronice, enciclopedismul fiind acum posibil pentru aproape oricine dorește să depună un efort de sistematizare și de interconexare la niveluri superioare. Astfel, inteligența artificială (IA) înlocuiește tot mai mult inteligența umană, îndeosebi la capitolele memorie, atenție, căutare și găsire de informații etc. Și totuși, IA poate fi nu doar pozitivă pentru oameni, ci chiar foarte negativă. Stimularea interesului pentru spectaculos, facil și rapid face ca inteligențele umane să cunoască și regrese, nu doar progrese. Televiziunile (cu accentul lor pus pe loisir, seriale amoroase siropoase și ușor de înțeles pentru oricine) tâmpesc mai mult decât educă. Trebuie discernământ și putere se selecție pentru a nu cădea în capcanele oferite de TV, internet, rețele de comunicare. Școala nu ține pasul cu aceste cerințe, astfel încât indivizii sunt sfătuiți să-și ia soarta în propriile mâini, să devină mai atenți la indigesta informațională care dă nu doar dureri de cap, ci și adicție/ dependență. Pe scurt, inteligența este o redută tot mai greu de cucerit, primul pas fiind acela de a nu ne lăsa păcăliți de capcanele oferite la tot pasul de noile gadget uri. Despre sursele cunoașterii/ științei se poate citi cu folos sinteza din acest referat: Sursele cunoașterii http://referat-referate.blogspot.ro/2014/02/sursele-cunoasterii.html .

 

Cum să evităm capcanele, cum să ne dozăm eforturile și cum să facem ca viețile noastre să nu fie dependente de alții ar trebui să fie o preocupare importantă a școlii. Din păcate, școala nu ține pasul cu noile evoluții tehnologice și își perfecționează finalitățile învechite cu mijloace de ultimă oră, cu un dublu rezultat: în primul rând, câștigă conservatorismul scolastic; în al doilea rând creează falsa impresie că școala este în pas cu noile cerințe și cu tehnologii didactice (post)moderne. Sugerez cititorilor mei să acorde atenție sintezei făcute de un tânăr preocupat de problema inteligenței umane și de evitarea capcanelor noilor tehnologii.

http://crististefan.com/15/ (15 lucruri care te vor face mai inteligent. Sfaturi practice). Cu siguranță, există și alte articole de interes în domeniu. Provocarea cea mai mare a vremurilor actuale este să rezistăm tentației de a citi în fugă, superficial și incomplet. Adesea este preferabil să nu citești astfel, decât să o faci și să rămâi cu iluzia cunoașterii, crezând, fals, că ai o inteligență superioară. Prostia de a crede că știi foarte mult(e), atunci când, de fapt, nu știi, se adaugă altor forme de prostie: ignoranța, aroganța, impostura, diletantismul, semidoctismul, iluzia deținerii adevărului etc.

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Istoria culturală a prostiei & inteligenței românești (episoadele 81 – 100) (publicate pe Facebook)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 81 (LXXXI) Miercuri, 22 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia și Agnotologia (IV)

Motto: ”Ignorant este cineva care nu știe un lucru pe care tu tocmai l-ai aflat”  Jim Backus

Pe lângă sistemele politic și educațional (care deformează grav și cu rea intenție ideile de adevăr, de utilitate, de onestitate, de solidaritate, de bine comun, de corectitudine, de împlinire personală, de stat de drept, de cunoaștere etc.), agnotologia a depistat reprezentanți de frunte ai celor 6P și în multe alte domenii. Reamintesc că cei 6P reprezintă persoanele care se ocupă cu cultivarea ignoranței. Așadar, avem harnici slujitori ai ignoranței în fosta cea de-a patra putere în stat, presa/ mass media, dar și în rețelele de comunicare (nu agreez termenul de rețele de socializare, deși entertainment-ul este esența civilizației actuale, numită de Mario Vargas Llosa civilizația spectacolului). În mod tradițional se considera că ”cine are de partea sa presa are și puterea”. Acum, s-a schimbat, oarecum, proverbul: ”puterea răsplătește presa care este de partea sa”. Idealul clasic de jurnalism este puternic estompat în zilele noastre de comercialismul agresiv (care a instaurat domnia zeului Ban în prea multe domenii de activitate). Voi încheia aici episoadele dedicate agnotologiei, preluând de pe net această excelentă sinteză a consecințelor – tot mai vizibile – ale cultivării inconștiente a ignoranței:

 

 

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 82 (LXXXII) Joi, 23 III 2017. Prostia ca balans bălăngănit între putere și putoare

 

Etimologic, puterea nu are nimic de-a face cu putoarea. Real-concret însă, da! Cel puțin la noi, unde lucrurile se derulează la vedere, fără jenă și fără alte restricții morale. ”Putoare” este cuvântul care face trimitere la ”cocotă, curvă, prostituată, târfă” (cf DEXonline), dar ”politica-i mare curvă” (zicere din popor), așa că nu oamenii curați, sinceri, corecți, onești etc. ajung la putere, ci exact opușii acestora. Paradoxurile lingvistice nu se opresc însă aici. ”Putoarea” este lingvistic legată de ”pudoare”, adică tocmai calitatea opusă a putorilor ajunse la putere. Pentru a reface echilibrul logic limba noastră cea română/ latină a generat și corelația între ”putor, -is” (putoare) și ”putridis” (putred). Mereu și pretudindeni va fi ceva putred și puturos în saloanele parfumate ale putorilor puterii (politice). Diferențele sunt date de nuanțe/ culori/ mirosuri/ miasme/ intensități și unghiuri de vedere.

 

”M-am ales!”, exclamă un personaj caragialesc aflat într-un maxim de sinceritate. Cum? ”Cu iaurt, cu gogoșele/ te făcuși vornic, mișele!”. Puterea (politică) trebuie să fie potentă, virilă, forțoasă. Altfel, cum ar putea legifera ea în contra voinței populare? Zicea, nu demult, un partizan înfocat al grațierii corupților care dorm, sărmanii, în pușcăriile patriei câte trei într-un pat (cu referire la protestele anti OUG 13 și antigrațiere): ”puteau să vină în Piață și un milion. Degeaba vin dacă nu aduc argumente juridice”. Clar? Adică, ”dacă nema putirință, ce mai chichirez gâlceava?”. Traduc zicerea de mai sus (din limbajul putorii aflate la putere): ”băi impotenților, cărați-vă acasă!”. Citez una dintre definițiile date politicului de către cel mai potent și longeviv ministru al Externelor românești: ”politica este arta posibilului”. Poate că asta este valabil în raport cu parteneri externi, dar în raport cu prostimea internă politicul devine ”arta imposibilului”. Degeabă se întreabă, mirați, unii: ”cum a fost posibil?”. Răspunsul este: ”uite-așa, pentru că puterea (la noi) poate orice”. Ea este ”in potentia”. Iar opoziția este, din păcate, impotentă. Vin ai noștri, pleacă-ai noștri, noi rămânem tot ca proștii!

 

Vreți și voi la putere? Luați pastile de putut și apoi mai vorbim…

 

Dialogul putere – opoziție este (tot la noi) unul între surzi, la fel ca în glumița de mai jos, unde cauza se suprapune cu efectul, iar discernerea lor poate avea loc doar dacă stai pe loc și observi cum stau (de fapt) lucrurile. Dar, când cauza și efectul coincid, soluția nu poate veni decât din interior:

”Un șofer conducea încet autoturismul său cu geamul deschis. Un trecător îi strigă:

  • Băi, îți bate o roată! – Ceee? – Îți bate o roată! – Nu te aud deloc! – Băi, îți bate o roată! – Nu te-aud că îmi bate o roată!”

 

Episodul de față mi-a fost inspirat de ”Sarmalele reci”, un excelent nume pentru desemnarea balcanicului aliment pur românesc care are valoare și gust doar dacă este servit fierbinte. Dar la noi ”merge și-așa”, adică putem mânca și sarmale reci, dar doar cu mămăligă explozivă in potentia. Audiție plăcută!

 

https://www.youtube.com/watch?v=QIg4aUKrt8Y Prostia-i la putere. Puterea-i plină de putori

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 83 (LXXXIII) Vineri, 24 III 2017. Prostia și cunoașterea coincid. Păcat!

 

Păcatul biblic al cunoașterii (binelui și răului) are sens îndeosebi atunci când cunoașterea umană este destinată autodistrugerii speciei (dinamita, Cyklon B, bomba atomică, manipulările genetice etc. etc). Oscar Wilde spunea că ”Nu există păcat mai mare decât prostia”, cu referire posibilă (tot) la prostia oamenilor superinteligenți de a descoperi,  mereu-mereu, tehnici de tăiere rapidă și definitivă a crăcii de sub picioarele omenirii. Consonant cu Wilde, Nicolae Steinhardt a lăsat urmașilor și aforismul: ”Prostia este un păcat”. Peste ani, mai exact în 2008, doi clujeni (Nicolae Mazilu și Mircea Porumbreanu) publică lucrarea ”Știința ca păcat”, încercând o împăciuire logică între Credință (creștină) și Știință (modernă). Granițele dintre sublim și ridicol, dintre adevăr și fals, dintre bine și rău, dintre inteligență și prostie sunt, adesea, extrem de subțiri. Iluzia deținerii adevărului blochează accesul la adevăr.

 

Generosul internet ne pune la dispoziție (via Mihaela Miroiu) un decalog pentru dialog. Rostul acestui serial este (și acela) de a stimula dialogul, de a ne îmbunătăți argumentarea, de a ne apropia cât mai mult de adevăr, de esențe. Cred că dintotdeauna a fost acceptată ideea că omul cât trăiește învață. Educația pe parcursul întregii vieți (Long Life Learning) nu este decât o adaptare a acestei idei la noile condiții ale unei lumi tot mai complexe și rapid schimbătoare. Discuțiile (unele vădit interesate, părtinitoare; altele sincere, dar naive și în necunoștință de cauză și de context) pe tema justiției și luptei împotriva corupției de la noi sunt marcate, prea adesea, de erori logice, de sofisme de adormit copiii sau de argumente doar aparent valabile. Sper ca acest Decalog să ne fie util.

”Zece porunci ale logicii

(Cu cât le vom ști mai mulți, cu atât vom comunica mai decent și mai autentic. E bine să distribuiți)

  1. Să nu ataci o persoană, ci argumentele ei! (sofismul ad hominem)
    2. Să nu denaturezi sau exagerezi argumentele unei persoane ca să o poți ataca mai ușor! (sofismul omului de paie)
    3. Nu generaliza pe baza unui număr mic de cazuri! (sofismul generalizării pripite)
    4. Să nu îți întemeiezi concluzia pe baza simplei presupuneri că una dintre premise este adevărată! (sofismul petitio principii)
    5. Să nu susții că ceva trebuie să fie cauza a altceva fiindcă s-a petrecut mai devreme! (sofismul post hoc, ergo propter hoc)
    6. Să nu simplifici argumentul, considerând că există doar două posibilități! (argumentul falsei dihotomii)
    7. Să nu susții că ceva trebuie să fie într-un anumit fel fiindcă nu s-a demonstrat contrariul! (sofismul ad ignorantiam)
    8. Să nu arunci povara argumentării pe seama celui care se îndoiește de ceea ce susții! (sofismul aruncării poverii argumentării către celălalt)
    9. Să nu asumi că ceva decurge din altceva atunci când nu există nicio legătură logică între cele două (sofismul non sequitur)
    10. Să nu presupui că ceva este adevărat doar pentru că e admis de cei mai mulți oameni! (sofismul conformismului necritic: ad populum)”

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 84 (LXXXIV) Sâmbătă, 25 III 2017. Înțelegere intelectuală și înțelegeri interumane (I)

 

Motto: „Dacă nu înţelegem un om, avem tendinţa să-l considerăm prost.” (Carl Gustav Jung)

Pledoariile mele pentru dialog, empatizare și cât mai bună reciprocă înțelegere vor fi, în continuare, tema subiacentă a multor episoade. Dar înțelegerea, este ea oare (bine) înțeleasă? Citatul din Jung, ales ca motto, vizează unul dintre sensurile prime ale conceptului: capacitatea intelectului uman de a stabili conexiuni/ corelații/ contexte, în urma cărora apar noi date/ informații/ cunoștințe. De la această capacitate a intelectului a apărut și termenul de intelectual, adică persoană cu o capacitate de înțelegere peste medie. În mod eronat se consideră că nu poți fi intelectual decât dacă ai terminat o facultate/ un masterat/ un doctorat. Einstein sublinia că înțelegerea, nu acumularea de date este scopul studiului academic: ”Este esenţial ca studentul să dobândească o înţelegere şi un sentiment viu al valorilor. El trebuie să aibă un simţ puternic al lucrurilor frumoase şi bune din punct de vedere moral, în caz contrar, şi posedând o cunoaştere specializată, el va semăna mai degrabă cu un câine bine dresat decât cu o persoană dezvoltată armonios”. În mod cert, există persoane supratitrate care nu pot fi încadrate în categoria (prea) largă a ”intelectualilor”. În schimb, inteligențe native, cu capacitate mare de absorbție și de interconectare a informațiilor, sunt mult mai demne de această apartenență formală (și adesea ipocrită). Așadar, primul sens al ”înțelegerii” este strict legat de individ, de creierul său și de abilitățile cu care este dotat acesta și el vizează capacitatea de a pătrunde la esențe, de a decela adevărul de fals sau binele de rău. Tot Jung este acela care pledează pentru autocunoaștere – primul test de inteligență dat de fiecare individ. La fel cum nu poți iubi altă persoană dacă nu te iubești (și) pe tine, la fel nu poate exista cunoaștere adecvată/ adevărată în lipsa autocunoașterii/ introspecției: ”Avem nevoie de mai multă înţelegere a naturii umane, pentru că singurul pericol care există este omul însuşi – el este marele pericol, şi suntem conştienţi dar bieţii de noi ştim mult prea puţin despre om”. (Carl Gustav Jung). Înțelegerea nu este chiar la îndemâna oricui: ”Raţiunea nu lucrează instinctiv, ci cere încercări, practică şi învăţare pentru a progresa treptat de la un nivel de înţelegere la celălalt”. (I.Kant). Și tot Kant vorbește despre faptul că a filosofa asupra unui domeniu înseamnă, de fapt, să stăpânești/ înțelegi foarte bine acel domeniu: ”Fără cunoştinţe nu vei deveni niciodată filosof, dar nici cunoştinţele singure nu te vor face vreodată filosof, dacă nu se adaugă o reunire corespunzătoare a tuturor cunoştinţelor şi abilităţilor şi o înţelegere a concordanţei acestora cu cele mai înalte scopuri ale raţiunii umane”. (I. Kant). Idealul cartezian al definirii existenței în funcție de gândire și al gândirii în funcție de îndoială (Dubito, ergo cogito; Cogito, ergo sum) pare mai ușor de înțeles din cugetarea următoare: ”Lipsa îndoielii este o formă de nebunie. Pentru mine îndoiala este ceea ce te face uman, iar fără îndoială şi cel mai drept dintre drepţi îşi pierde capacitatea de înţelegere, nu doar a realităţii, ci şi a umanităţii lor” spune/ scrie Tilda Swinton, pe urmele mai cunoscutului Arthur Schopenhauer: ”Lipsa de înţelegere este prostie, lipsa de raţiune este nebunie”. În fine, o cugetare românească aduce și sentimentul în intimitatea rațiunii: ”Puterea de înţelegere nu permite rănii să se transforme în ură! Intelectul o va face să rămână la stadiul de amintire cotidiană, insignifiantă!” (Iulia Mirancea, 14 septembrie 2013). Câteva aforisme vor întări șansa înțelegerii corecte a conceptului de ”înțelegere”: ”Fiecare om experimentează mai mult decât înţelege, şi experienţa, mai degrabă decât puterea de înţelegere, este cea care influenţează comportamentul uman” (Marshall McLuhan). ”Oamenii sunt toţi de-o seamă şi toţi sunt înzestraţi cu aceleaşi unelte şi instrumente de înţelegere şi de judecată, exceptând faptul că acestea pot fi cantitativ deosebite” (Michel de Montaigne). ”Greşita înţelegere şi prostia iau uneori chipul faptelor virtuoase” (Michel de Montaigne). ”Nicio înţelegere nu-i mai rea decât lipsa oricărei înţelegeri”. (Dorel Schor); ”Înţelegerea nu înseamnă a dovedi şi a găsi motivări, ci a cunoaşte şi a crede” (Thomas Carlyle); ”Universul este schimbare, viaţa este înţelegere” (Marc Aureliu); ”Nu distracţia o caut, ci înţelegerea. Înţelegere, înţelegere şi iarăşi înţelegere. Mă voi îmbiba cu ea, o voi inspira prin fiecare por, o voi înghesui în fiecare orificiu. Cândva mă va răsplăti. Fiecare lucru se va aşeza în locul potrivit, iar eu, în sfârşit, voi înţelege” (Laurel Coldman); ”Înţelepciunea este cunoaştere cu înţelegere şi perspectivă”. (Eolake Stobblehouse); ”Toţi oamenii au o dispoziţie egală pentru înţelegere” (Helvetius); ”Fericit acel ce posedă o înţelegere desăvârşită a lucrurilor” (Aristofan); ”Oamenii care nu se înţeleg pe sine, tânjesc după înţelegere”.( Wilhelm Stekel).  Acest ultim aforism trimite deja la un alt sens al conceptului de ”înțelegere”, sens pe care îl voi aborda mâine.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 85 (LXXXV) Duminică, 26 III 2017. Înțelegere intelectuală și înțelegeri interumane (II)

Ca o continuare la prima parte, dar și cu intenția de a sublinia importanța înțelegerii pentru acțiunea umană voi reproduce unul dintre motto urile mele preferate din anii mei de doctorantură (exact 20!). Am folosit acest citat din J.K. Galbraith la toate referatele și l-am reluat și în conținutul tezei precum și în cartea mea ”Managementul Sănătății” (Iași, 2002, 2003). Îl am mereu în minte (și îl aplic mereu) și în aceste zile: ”Mulți vor continua efortul meu actual ca fiind puțin folositor. El eludează funcția instrumentală a Economicii și se îndreaptă spre obiectivul mai vechi, mai tradițional, mai științific, mai explicativ – acela de a încerca să înțeleg cum stau lucrurile” (”Economics and Public Purpose”,  Boston, 1973, p. 7). Desigur, efortul nu este urmat întotdeauna de efectul scontat (înțelegerea), însă exercițiul în sine este foarte folositor! Dar ”înțelegerea” are și o conotație care face trimitere și la sentiment, nu doar la rațiune/ gândire/ intelect. Oamenii trebuie să se înțeleagă în primul rând pe ei înșiși, apoi să înțeleagă contextele în care se află, pentru ca, în final, atenția să fie îndreptată spre relația cu Celălalt/ Ceilalți. A trata pe cineva cu înțelegere înseamnă a arăta/ dovedi/ practica atitudini ca: îngăduință, condescendență, compasiune, empatie, toleranță. Spune Kim Harrison: ”Tratează oamenii cu înţelegere atunci când poţi şi prefă-te atunci când nu poţi, până când vei înţelege”. În managementul vieții cotidiene, și cu atât mai mult în managementul profesionist efortul personal de a înțelege și efortul tău de a-i înțelege și pe ceilalți va avea drept rezultat buna înțelegere între membrii echipei. O spune Dale Carnegie, un profesionist în domeniu: ”Mai întâi ascultă, dă adversarului o şansă de a-şi exprima punctul de vedere. Lasă-l să termine. Nu opune rezistenţă, nu te apăra, nu dezbate. Asta ridică bariere. Scopul tău este să găseşti punţi de înţelegere”. Trecerea de la înțelegerea rațională la înțelegerea emoțională este excelent surprinsă de croatul Vladimir Milak:  ”Pentru neînţelegere e nevoie doar de unul, dar pentru înţelegere, de cel puţin doi”.  În relațiile interumane (nonprofesionale) gândirea mai trebuie pusă, uneori, în paranteze: ”Cea mai dificilă sarcină de prieten este să oferi înţelegere atunci când nu intelegi” (Robert Brault). Această capacitate de a-l înțelege pe celălat și de a avea o atitudine înțelegătoare față de acesta se numește empatie, atitudine superb surprinsă de Tom Rusk: ”Înţelegerea este consimţirea de a te pune în pantofii altuia de dragul aprecierii experienţei acelei persoane faţă de lume”. De ce trebuie să empatizăm? În primul rând pentru noi înșine. Ne va fi mereu mai bine într-o atmosferă relaxată, stare care chiar aduce beneficii: ”Buna înţelegere e începutul bunăstării. Buna înţelegere e începutul sănătăţii. Buna înţelegere e începutul fericirii. Căutarea şi găsirea bunei înţelegeri e începutul unui proces miraculos”. (Charles Lindbergh). Din păcate, mereu ”Oscilăm între proasta înţelegere a celor deştepţi şi buna înţelegere a celor proşti. Sau invers” (Victor Martin). Se spune că simțul umorului este dovadă sigură a inteligenței. În schimb, ironiile răresc prieteniile: ”Umorul aduce înţelegere şi toleranţă. Ironia aduce o înţelegere mai profundă, dar mai puţin prietenoasă” (Agnes Repplier). Excelentă concentrare de sens aduce croatul Luka Tomic: ”Omul înţelegător are înţelegere şi pentru ce nu înţelege”. Și pentru că raritatea creează valoarea, iată și un aparent paradox pro bună înțelegere: ”Neînţelegerea face mai preţuită buna înţelegere” (Publius Syrus). Rămânând în mioritica noastră grădină, amintindu-ne de legislatorii noștri postdecembriști, de stufoșenia legilor româneși, contradictorii și pline de capcane, nu-mi rămâne decât să-l invoc pe Coșbuc: ”Nu cerceta aceste legi/ Că ești nebun când le-nțelegi”!

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 86 (LXXXVI) Luni, 27 III 2017.    De ce râdem de proști? De proști?

 

Când mi-am afirmat credința (nu sunt singur aici) că prostia este parte a normalității umane, că ea este constant prezentă, împreună cu inteligența, în mințile noastre (mai mult sau mai puțin vizibil) nu am exagerat cu nimic. Totuși, ar merita să căutăm o explicație a unui fapt mai puțin studiat: cu toții râdem când dăm nas în nas cu prostia (chiar cu prostia noastră). De ce oare?

Voi emite câteva ipoteze, așteptând, ca de obicei, opiniile cititorilor. Voi pleca de la definiția mea dată prostului: ”unul care o face pe deșteptul”. Atunci când observăm că cineva face o prostie este evident că noi (observatorii) chiar suntem mai deștepți cu câteva ”grade” decât prostul în cauză, atunci când le observăm faptele prostești. Dar când ne exteriorizăm ilaritatea, ca și cum noi n-am greșit niciodată, asta da, chiar că e de râs…

Prostologul fără diplomă care a fost Ion Creangă avea darul să ne facă să zâmbim/ râdem când citeam că există oameni mai proști decât noi: unul care căra soarele în casă cu oborocul, altul care prăvălea copacul direct peste car și boi (ca să facă economie de efort!), una care urla de mama focului de frică să nu cadă cumva drobul de sare peste copilul din covata legănătoare etc. etc. În schimb, ne cam supărăm atunci când cineva ne atrage atenția că am comis vreo greșeală (de dactilografiere, de gramatică, de logică etc.).  Și atunci nu ar fi mai firesc să râdem mai întâi de propriile noastre greșeli? Uneori o facem (hă, hă, ce prost am fost!…), dar cel mai adesea suntem tentați să remediem/ ascundem/ explicăm greșeala ca să nu fim ținta ironiilor. Și atunci căutăm, iar, explicația la ”de ce râdem de proști”? Un răspuns posibil este: de proști! Pentru că doar hârbul râde de oala spartă, iar cine râde ultimul, râde mai cu poftă! Avem instinctul de a râde de semenii noștri (uneori și de noi) pentru că, într-adevăr, este ridicol să ai cap, creier(i), minte, gândire, idei, informații, intuiții, imaginații etc. și totuși să calci în străchini… Sigur, uneori ne confruntăm cu situația (tristă) că unii au cap, dar nu au minte sau au mintea afectată. Aceștia sunt bolnavii care fac obiectul muncii psihiatrilor. Cine râde de bieții clienți ai acestei specializări medicale, are el însuși o problemă… Din păcate, unii dintre acești potențial clienți conduc țări și oameni spre dezastre care nu ar mai fi avut loc dacă domniile lor ar străluci prin lipsă… De unde și titlul unei cărți: ”Acești imbecili care ne guvernează” (Andre Santini). Și atunci chiar nu ne mai vine să râdem.

Nu fără sens și rost în explicația fenomenului descris mai sus este și sintagma ”râzi ca prostul” (cu varianta agravantă ”râzi ca proasta-n târg”). Râsul de dragul râsului sau râsul pentru o imaginară eroare este taxat imediat ca fiind o formă de prostie. Dar nu și râsul vindecător. Așa se explică succesul nebun al filmelor de/ cu gag uri, comediile, bancurile/ poantele/ glumele cu proști (unele doar cu proști aparenți). O zi în care nu râdem este o zi pierdută!

O explicație a faptului că râdem de prostiile altora este conținută în adagiul latin ”Ridendo castigat mores” (Prin râs îndreptăm lucrurile/ moravurile/ comportamentele). Râsul se declanșează automat când apare elementul surpriză/ neașteptat/ inedit/ nefiresc/ ciudat/ aberant/ prostesc. Alte opinii (așteptate) despre râsul (prostesc sau nu), despre proști (sau nu) pot întregi acest minitablou. Să nu uităm că românii au personaje-simbol bine definite pentru a fi ținta ironiilor: Păcală și Tândală, Bulă, Gigel, Dorel. Personaje feminine nu (prea) avem, din presupusă eleganță și respect pentru genul cu pricina… (Alinuța ar fi un început…).

 

http://www.descopera.ro/stiinta/8835085-rasul-bate-boala Râsul este, în general, o terapie care descătușează energii latente. Uneori râdem de alții bucurându-ne că nu suntem noi în locul lor.,.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 87 (LXXXVII) Marți, 28 III 2017.      Petarde politice retarde.

 

Despre lovitura militară de stat din decembrie 89, organizată, regizată și executată de partea prosovietică a conducerii (superioare) a pcr se scrie, de regulă, în ultima lună a anului, în preajma Crăciunului. Numărul uriaș de figuranți care au jucat în această piesă a făcut ca termenul impropriu, ”revoluția română”, pronunțat prin Iași cu cca doi ani înainte de evenimentul ”spontan”, să fie ușor acceptat și (prea) larg utilizat.

 

Manipularea maselor (prin cei 6P) a continuat, an după an, cu mici-mari excepții care se tot înmulțesc (mai ales după ce Dosarul ”revoluției” a reintrat, recent, în atenția procurorilor). Atent la contexte, unul dintre bunele condeie de la ”Dilema Veche”, Valeriu Nicolae, scrie în nr. 683/ 23-29 martie 2017 (p. 4) câteva amintiri din perioada stagiului său militar care s-a suprapus/ subpus peste/ sub evenimentele de circotecă proastă special aranjate pentru un public îndobitocit și prostit timp de decenii. Câteva extrase din articol sunt o bună dovadă a prostelii în masă la care suntem supuși de prea mulți ani.

 

”La Revoluție e un haos greu de imaginat (…). Zvonurile sînt că ne-au atacat ungurii, că se face mobilizarea și că în curînd or să plece TAB urile la graniță. (…) Avem un bucureștean șmecher (…) care află că e revoluție pe 20 decembrie. În aceeași zi sîntem strînși de un maior care e șef pe la partid, care ne ține o prelegere înălțătoare despre cum nu există cale de întoarcere din comunism (…). Peste două zile, maiorul este cu Revoluția și îl înjură pe Ceașcă cu spume pe el. Sînt sigur că astăzi este un om de succes în Bistrița, dacă nu cumva e prin Parlament. Avem în curînd și primul erou al Revoluției, un APV-ist care, beat mort, cade de pe TAB, se lovește la cap și ajunge instantaneu erou. Mă lămuresc cum e și cu teroriștii, nu de alta, dar trei colegi sînt trimiși să păzească stația de apă din afara orașului și, plictisiți, se apucă să tragă la țintă într-un picior de pod. O parte din gloanțele care nu lovesc piciorul de pod ajung să lovească blocurile din oraș și așa se naște legenda teroriștilor în Bistrița. Imediat după Crăciun e o veselie totală, așa că decidem să ne luăm liber și ne cărăm acasă.  (…) În Arad sînt mai mulți eroi, inclusiv trei pe care îi cunosc. Din păcate, doi au ajuns eroi din prostie, căci au murit în momentul în care strategii cei deștepți ai armatei au decis să înconjoare un teren unde au crezut că sunt teroriști. Frica l-a făcut pe unul să înceapă să tragă, ceea ce a dus la o reacție în lanț, iar aranjarea în cerc a avut ca rezultat moartea a doi tineri. Versiunea oficială, este, desigur, că au fost împușcați de teroriști.  Sînt și o mulțime de momente stupefiante, cu APV-iști care, din cînd în cînd, se dovedesc de o prostie și de un tupeu demne de viitorii politicieni. Am primit o mulțime de ajutoare din Vest și avem un locotenent pus pe căpătuială care, după ce încearcă să vîndă ajutoare primite în piața din Arad, decide că ar fi mai ușor să ni le vîndă nouă, soldaților. Mare parte a ajutoarelor sînt ”împrumutate” și apoi vîndute de către APV-iști în piețele din oraș”. (”APV-iști, așa le spunem gradaților care lucrează în cazarmă, Armată Pe Viață”).

 

Cohortele de minciuni și hoții (la liber!) au acoperit, chiar începând de atunci, adevărul acelor zile, deopotrivă pline de extaz și de tristeți. O parte din realitățile de atunci le mai găsim în cărțile lui Grigore Cartianu. Un lucru este însă clar: o societate construită pe minciună, prosteală, păcăleală, hoție și fals nu are viitor! Cuvântul ”revoluție” are, la noi, un sens aparte: lovitură militară de stat, cu sprijin moral-uman străin, organizată de cleptocrația comunistă de partid și de stat pentru propria sa propășire.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 88 (LXXXVIII) Miercuri, 29 III 2017          Jocurile (non)cooperării (I)

 

Motto:

Copilul râde: „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul”.
Tânărul cântă: „Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea”.

Bătrânul tace:  „Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea”. Lucian Blaga, Trei fețe, din Poemele luminii

 

Teoria jocurilor ține, în esență, de etic (adecvarea scop-mijloc), respectiv de politic (stabilirea scopurilor în funcție de mijloace) și economic (combinarea mijloacelor pentru atingerea scopurilor), fiind un demers psihologico-antropologico-probabilistic de testare și educare a comportamentelor umane în situații limită. Concentrat, toate aceste dimensiuni (mono)disciplinare (plus altele) se regăsesc, coerent și unitar, în Metodologia Scop Mijloc.

 

Soluțiile de ieșire din situații dificile se bazează, în general, pe două atitudini fundamentale, ambele având drept ax central COOPERAREA. Toată evoluția omenirii (îndeosebi lupta omului de adaptare la rigorile Naturii) este intim legată de acest concept. Astfel, rostul cooperării rezidă în ”unde-s doi puterea crește și dușmanul nu sporește”. Dar, exact ca în jocurile de copii sau în cele sportive, echipele se refac mereu, cu diferite/ noi structuri de persoane: astfel partenerul de ieri poate fi dușmanul/ concurentul de mâine. De aici și reticența de a coopera deschis și sincer până la capăt. Alternativa la cooperare este promisiunea de a coopera urmată de decizia de a nu coopera (adică de a trăda și a câștiga pe termen foarte scurt). Intensificarea cooperării/ încrederii stimulează și concurența/ trădarea.

 

Pragmatismul anglo-saxon s-a dovedit mereu peren și util, culminând cu zicerea cinică și mediu-prezenteistă a lui J.M. Keynes: ”Pe termen lung vom fi cu toții morți”. De aceea, el a ales ca orizont de soluționare a crizelor din economie termenul scurt spre mediu. Alternativ, ideologia comunistă marxistă a vizat doar termenul foarte lung, iar cea comunistă leninistă termenul scurt. Pragmatismul vizează, de regulă, termenul foarte scurt. Desigur, teoria jocurilor are ca ingrediente principale concepte din psihologie: încredere și neîncredere, cooperare și trădare, sinceritate și perversitate. Toate sunt atitudini la fel de real-umane și ”nimic din ceea ce este omenesc nu trebuie să ne fie străin”. Alternanța cooperare-concurență este perechea de pedale cu care bicicleta numită Viață înaintează (în limitele biologicului).

 

Alegerea atitudinilor/ tacticilor/ strategiilor bazate pe cooperare sau concurență este determinată de costuri (eforturi) și rezultate (efecte). Postmodernitatea a introdus și terțiul inclus (tertium datur) numit co-oncurență, adică coexistența celor două într-o strategie unică. Vezi, mai pe larg, despre coopetition/ cooncurență pe Google (doar în limba engleză).

 

Unul dintre jocurile logico-psihologice cele mai cunoscute, cu largi aplicații în strategie militară, diplomație, studii geostrategice, politici externe ale statelor și ale companiilor mari este jocul numit Dilema Deținuților (și nu Dilema deținutului, Dilema prizonierului sau Dilema prizonierilor cum mai găsim prin varii studii). Recomand citirea articolului semnat de Dorin Bodea: http://dilemaveche.ro/sectiune/societate/articol/cine-sint-eu  Dorin Bodea, Cine sunt eu, Dilema veche, pentru o analiză comparată cu viziunea propusă de mine (în episodul următor).

 

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 89 (LXXXIX) Joi, 30 III 2017          Jocurile (non)cooperării (II)

 

Motto: “Se fac uneori prostii ingrozitoare de teama de a nu parea prost.” Erkki Kivi

Cele mai cunoscute situații de Dilema deținuților sunt: cuplul marital, cuplul șef-subalterni, organizații concurente în luptă cu un dușman comun (cazul triumviratelor romane care au demonstrat că o conducere triunitară NU este posibilă), hoții și vardiștii, statul și cetățenii, noi și vecinii/ aliații/ prietenii/ dușmanii etc. Desigur, cazul clasic este cel al deținuților doritori de evadare și care se văd puși în situația de a alege cooperarea (cu variantele: pe termen scurt, mediu și lung) sau trădarea (fie din start, fie pe parcursul operațiunii de evadare). În toate aceste cazuri punctul de pornire în alegerea tacticii/ strategiei este autoevaluarea și evaluarea partenerului din punctul de vedere al modului de gândire, simțire și acțiune al acestuia, respectiv al beneficiilor și pierderilor inițiativelor (proprii sau ale partenerilor). Mai precis, cântărim gradele de inteligență și de prostie ale partenerului, adesea cu scopul (nemărturisit, dar văzut și expus mereu ca o virtute) de a aduna avantaje în dreptul propriei persoane, chiar cu riscul de a provoca mari daune/ supărări/ dezamăgiri crunte partenerului (ca să nu mai amintesc de firească dorință de răzbunare a celui trădat, sentiment care potențează neașteptat de mult sârgul și capacitățile organizatorice ale sale).

 

Varianta clasică a Dilemei deținuților este tehnic-probabilistă, una care evaluează cinic și tehnic șansele de câștig în urma presupunerii empatice cu privire la intențiile partenerului. Această reducere la gândirea de tip loterie este cea mai frecventă în majoritatea variantelor construite pe această schemă logică cunoscută încă din antichitate. Ea obligă la o încercare de maximizare a beneficiilor proprii pe baza presupunerilor referitoare la ce și cum gândește celălalt. Oamenii cooperează între ei nu din altruism și iubire de semeni, ci din calcul egoist, partenerul fiind doar un mijloc, printre altele, de atingere a scopurilor personale propuse de un individ. Paradoxal, deși această schemă logică este cunoscută din antichitate, ea este mereu aplicată (cu succes) inclusiv în relațiile dintre state, unul dintre ele fiind pierdant ca și cum n-ar fi auzit niciodată de acest joc… La rândul său, statul câștigător, în euforia succesului, cade și el în capcana acestui joc devenind, la rându-i, pierdant. Pe plan intern, lucrurile stau la fel: statul păcălește cetățenii pentru ca apoi cetățenii să păcălească sau să ocolească statul. Iar istoria se repetă ca și cum nimeni nu dorește să învețe nimic din lecțiile istoriei. Deoarece spațiul pe care mi l-am acordat pentru fiecare episod nu permite acum prezentarea variantei mele de Dilema deținuților, voi amâna pentru episodul următor acest lucru, dar cu precizarea în avans a celor două aplicații practice pe care le voi lua în considerare, ulterior prezentării schemei generale: a) raporturile economice dintre cetățenii români în perioada anilor 90; b) raporturile dintre cele două superputeri (SUA și URSS) care au partajat lumea/ omenirea postbelică (1945 – 1991). În cazul a) chiar nu puteam vorbi despre o cunoaștere la nivelul întregii populații a Dilemei deținuților, fapt care a dus la câștiguri și pierderi fabuloase din partea inițiatorilor jocului (firme nou create între persoane doar presupuse a fi de bună credință, jocuri piramidale în care au fost implicate, nepermis, instituții ale statului, presa ”liberă”, personalități politice etc.). Cât privește cazul b) aici s-a lucrat timp de decenii pentru obținerea rezultatului dorit (căderea comunismului și liberalizarea piețelor acestei zone pentru un capital flămând de terenuri ”virgine”). “Un om prost nu e in stare sa faca vreodata in viata sa prostiile pe care le fac uneori natiunile conduse de sute de oameni de talent” (Benito Perez Galdos)

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 90 (XC) Vineri, 31 III 2017          Jocurile (non)cooperării (III)

 

Povestea de mai jos se poate întâmpla oriunde, oricând și oricui. De aici și gradul său de maximă generalitate. Este Dilema deținuților în varianta mea.

 

Doi răufăcători (din punctul de vedere al moralei și legilor în vigoare) sunt arestați și lăsați (la păstrare/ în detenție) până a doua zi când urmau să fie judecați și pedepsiți. Să-i numim A și B. Cunoscând ce-i așteaptă, cei doi își frământă mințile pentru a căuta o cale de scăpare/ evadare. A este reticent în a sugera colegului de celulă COOPERAREA în vederea evadării. Iată raționamentul lui A: ”B este un răulean, ca și mine, un om fără cuvânt care ar fi în stare să mă denunțe pentru a-și ușura pedeapsa. Deci, nu! Nu îi voi divulga planul meu de evadare. Mai bine îl las să adoarmă și voi vedea cum pot să mă descurc singur”. Raționamentul lui B este absolut identic. Așadar, ambii refuză cooperarea, fapt care le diminuează șansele de evadare. Ambii pierd însă. Să presupunem că ei înșiși își evaluează rezultatul raționamentului și își alocă minus 30 de puncte. Timpul trece, conștientizarea consecințelor NON COOPERĂRII îi face pe amândoi să-și ”îndulcească” atitudinea reticentă inițială. Fiecare gândește cam așa: ”în fond, dacă nu cooperez înseamnă că pe lângă paznici mai am un dușman în plus. Chiar aici, în celulă, lângă mine”. Cu riscul să fie denunțat, din aproape în aproape, fiecare calculează avantajele riscului de a se deschide întru COOPERARE. Evaluativ, noua lor atitudine este un pozitivă, iar în locul pierderilor apar beneficii. Nu foarte mari, dar beneficii. Fiecare își evaluează noua atitudine cu plus 10 puncte. În loc de o pierdere substanțială, mai bine un mic câștig, nu? Gândit și făcut: apropierea are loc, se naște un plan comun: unul dintre ei se preface grav bolnav. Celălalt cheamă un gardian pentru a nu-l lăsa să moară pe coleg. Gardianul vine să vadă, este lovit de amândoi deținuții, care  îl încuie pe gardian în celulă și … ies în curtea închisorii. Aici se vede din plin avantajul cooperării: gardul foarte înalt nu putea fi escaladat de unul singur. Urcat pe umerii lui B, A ajunge pe zid și îl trage imediat și pe B după el. Ambii sunt pe gard, libertatea este extrem de aproape, dar fiecare își evaluează, instant, șansele de scăpare. A gândește: ”dacă nu-mi măresc acum șansele de evadare, riscăm amândoi să fim prinși mergând împreună și ajungem amândoi în arest. Mai bine fiecare pe drumul său, cu norocul său. Mai mult, îmi pot maximiza șansele dacă am curajul să scap de coleg chiar în acest moment. Îi voi face un brânci și îl voi prăvăli în curte. Apoi, voi striga la pază că B a vrut să fugă. În caz că vom fi prinși amândoi, eu voi brava în doritor de justiție, oprind un deținut să evadeze. Paza va veni, fiind ocupată cu B, iar eu voi fugi în liniște…”. Dar B cum gândește? Exact la fel! Și atunci cine câștigă? Evident, cine va trăda primul. Să spunem că A este ”curajosul”. Cel care trădează chiar reușeșete să fugă, evaluarea reușitei sale fiind răsplătită cu 40 de puncte. De la minus 20, la plus 10 și apoi la plus 40! Asta da ”inteligență superioară”. Scopul scuză mijloacele! ”Dacă nu o făceam eu, o făcea B”, se mângâie A… Așa e viața: unii câștigă, alții pierd!  Și totuși… Pământul e rotund, adică se învârte și odată cu el și noi oamenii. A a ajuns un om de afaceri superbogat, a devenit și parlamentar și oferă lecții de bună purtare semenilor săi. B a fost judecat și pedepsit (inclusiv pentru tentativă de evadare). Eliberat înainte de termen pentru munci suplimentare și bună purtare, B iese din închisoare cu un singur gând: răzbunarea! Își caută prieteni, se împrumută, face un ziar (mai nou, un post TV) și îl demască pe A pentru fraude vechi, dar necunoscute. A este judecat și… acum este încă în închisoare, în timp ce B a urcat pe scara bogăției și a încrederii semenilor. “Mulți simt o ușurare când văd că și alții sunt capabili de prostiile lor.” (Nicolae Iorga).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 91 (XCI) Sâmbătă,     1 aprilie 2017          Jocurile (non)cooperării (IV)

 

Deosebirea dintre jocul Dilema deținuților din alte variante și cel din varianta mea este că eu las evaluarea la latitudinea deținuților înșiși și nu a unui evaluator extern (bancher, polițist, judecător etc.). Fiecare își asumă riscuri, își folosește mijloacele de care dispune și le consumă pentru atingerea scopului propus în deplină cunoștință de cauză. Evident, vorbim de oameni raționali, cu gândire similară și potențial cognitiv apropiat. Sigur, dacă pui la întrecere un geniu și un oligofren, lucrurile se schimbă. Contextul face și el parte din panoplia mijloacelor existente la îndemâna actanților/ actorilor/ acționarilor/ făptuitorilor. Diferența dintre A și B este dată de secunda sau fracțiunea de secundă care decide câștigătorul și pierdantul. Încă din perioada în care calculatoarele erau doar ”in potentia”, jucând șah, am afirmat mereu că, în condițiile unei capacități de stocare a TUTUROR mutărilor posibile, întotdeauna va câștiga albul (cine mută primul). Revin la dilema noastră. Evident, cazul ideal/ utopic chiar, este ca fiecare să se gândească și pe termen lung la consecințele trădării unui acord, a unei înțelegeri/ promisiuni. Câștigul pe termen scurt poate fi obținut relativ ușor de către oameni necugetați (furt, omor, trădare, corupție etc.), dar conștientizarea consecințelor obținerii acestor câștiguri va determina oamenii să coopereze, respectiv să câștige puțin, dar constant și sigur, în locul ”tunurilor” riscante și distrugătoare de vieți (inclusiv a ”tunarului”).

 

Aplicația promisă. Cazul a) se referea la dilema celor care au înțeles, imediat după 1990, că  economia este jocul liber al cererii și ofertei (chiar dacă acestea sunt induse prin varii șmecherii care vor fi, ulterior, decontate). Oameni iubitori de îmbogățire rapidă s-au lansat imediat în afaceri/ business. Unii nu aveau bani, dar aveau idei. Una dintre idei era să cauți un partener de afaceri care să aibă ”ceva cheag”, dar care nu avea timp să se dedice afacerilor și nici curaj să-și lase meseria pentru a risca business uri nesigure. Cazul clasic după 90, la noi, a fost cuplarea medicilor și economiștilor, în afaceri. Paradoxal sau nu, în timpul dictaturii, medicii făceau armata (patru luni) împreună cu economiștii. Prieteniile din armată au permis asocierea medicilor care mai aveau ceva rezerve bănești, cu economiștii (îndeosebi contabili) care știau să facă ”hârtiile pentru bancă”. Nu puține au fost cazurile în care excesul de încredere a făcut ca medici proprietari de firme să se trezească că au semnat actul de donație a întregii lor averi către partenerul de afaceri care ”aducea hârtiile la semnat”. Mediatizarea acestor cazuri a creat un sentiment de neîncredere cvasigeneralizat, ceea ce a îngreunat mult relansarea economică a României, crearea clasei de mijloc și o creștere economică sănătoasă. Din păcate, sloganele politicienilor cu interese de afaceri – de tipul ”Să relansăm încrederea!” – au compromis rapid și ideea de încredere reciprocă, în timp ce suspiciunea, reticența și neimplicarea erau mai prezente decât colaborarea reciproc avantajoasă. Comunismul ridicase colaborarea la rangul de unică atitudine pozitivă, concurența fiind considerată inumană și perversă. În realitate, permanent, concurența presupune și cooperare, iar cooperarea presupune concurență. Dacă nu ar exista cooperare în cadrul unei firme, acea firmă nu ar reuși în lupta de concurență. În altă ordine de idei, orice act de cooperare dintre salariații unei firme este, totodată, și o concurență tacită pentru păstrarea jobului, pentru avansare, pentru premii etc. Cele două atitudini fundamentale coexistă permanent, dar trădarea cooperării promise le permite unora ascensiuni fulgerătoare, urmate, nu de puține ori de prăbușiri zgomotoase. Este nevoie de mai multă cooperare în cadrul concurenței și renunțarea, pe cât posibil, la tentația trădării aproapelui, acel fruct otrăvit dar apetisant din care mușcă multă lume, ducând la tensiuni și la neîncredere: cancerul oricărei societăți.

 

Liviu Druguș

Pe mîine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 92 (XCII) Duminică,    2 aprilie 2017    Jocurile (non)cooperării (V)

 

”Prostia devine invizibila cand ia dimensiuni suficient de mari”     (Bertolt Brecht)

Cea de a doua aplicație (b) a Dilemei deținuților în varianta propusă de mine explică atât strategia Occidentului de prăbușire a comunismului și a URSS, cât și spiritul de revanșă/ răzbunare al fostului imperiu sovietic (Rusia imperialistă de azi) față de înfrângerea în fața Occidentului. Istoric: în WWII America a ajutat URSS să supraviețuiască atacurilor naziste germane și să întoarcă soarta războiului în favoarea Aliaților. Deoarece orice faptă bună nu rămâne nepedepsită, URSS s-a declarat, imediat după 1945, dușmanul capitalismului în general și al imperialismului american în special care tocmai a ratat șansa de a desființa comunismul printr-o lovitură nucleară împotriva Moscovei. Ca răspuns, SUA au declanșat (în anii 50) mcchartismul/ vânătoarea de vrăjitoare – un război intern împotriva tuturor simpatizanților URSS creați de SUA în anii războiului antihitlerist. A început Războiul Rece, un război surd, cu mijloace nemilitare – un precursor al Războaielor Informaționale de astăzi. Pe parcursul acestui Război Rece atât SUA cât și URSS au conștientizat faptul că fiecare dintre ele este dependentă de cealaltă. Ambele erau două state care doreau să evadeze (ca în Dilema deținuților) din situația de dependență reciprocă. Să ne amintim de cei doi deținuți arestați și care au realizat că depind unul de celălalt, dar imediat cum a apărut oportunitatea aruncării partenerului peste bord, nu au ezitat să o ia în calcul, iar cel mai abil/ iute/ curajos/ cinic/ pervers/ ipocrit etc. nu a ezitat să o și aplice.

Aplicarea mai clară a ideii din acest model managerial politico-economico-etic (numit generic Dilema deținuților) a început prin lansarea de către W. W. Rostow a teoriei convergenței sistemelor social politice opuse, sugerându-se, subliminal, renunțarea la atitudinea de noncooperare (minus 20 puncte pentru ambii parteneri). Teoria lui Rostow propunea cooperarea de pe picior de egalitate a celor ”doi mari”, fiecare având de câștigat din asta (câte 10 puncte). Dar, la un moment dat unul dintre parteneri simte că ar putea câștiga 40 de puncte, trimițându-l pe ”partener” la 80 de puncte distanță, în urmă. Prilejul aplicării acestei strategii s-a numit Gorbaciov (1985). Curtat intens de Occident ca un lider providențial, demn de istoria mondială, Gorbaciov a acceptat renunțarea la atuurile militare pe care le avea (în ideea aducerii la același numitor comun a forțelor celor două superputeri). Liderii din țările lagărului comunist au acceptat schimbările propuse (mai puțin cei din România, China, Coreea de Nord și Cuba). În România, KGB ul sovietic a rezolvat rapid situația, China a acceptat reforme de tip capitalist în câțiva ani, Cuba s-a apropiat de SUA, iar Coreea de Nord se înarmează în continuare. În decembrie 1991, URSS dispare ca stat. Europa era pregătită să integreze colosul rus rămas, dar Casa Comună Europeană avea doar acoperiș, nu și temelii. În timp, dorința de revanșă a Rusiei asupra Occidentului a fost preluată și amplificată de același sistem kgb ist care a dus la ”revoluțiile” din Est. Un kgb ist rus ambițios (Putin) a fost adus (din Germania) să îndeplinească această misiune, aflată, acum, în plină desfășurare. Semnalul revanșei a fost dat în 2008 (Georgia), proces care a culminat cu anexarea Crimeiei (2014). Întreg sistemul internațional de tratate este puternic subminat. Păcălitul (Rusia) a devenit păcălitor, iar Occidentul este acum în poziția păcălitului care ar trebui să se pregătească de revanșă. Nu avansez ipoteze și pronosticuri pentru următoarele mișcări strategice, dar acestea vor urma, în continuare, modelul numit Dilema deținuților. ”Prietenia” Trump-Putin pregătește revanșa americană asupra revanșei ruse. Cum spuneam, modelul acesta este bazat pe un binom, dar realitățile actuale au mai mulți centri de putere care se vor alia în așa fel încât, probabil,  câștigătorul va lua totul.

 

Liviu Druguș

Pe mîine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 93 (XCIII) Luni, 3 aprilie 2017          Jocurile (non)cooperării (VI)

 

Dilema deținuților este un joc predat în lume în forme variate. O aplicație simplificată a Dilemei deținuților este jocul ”x și/ sau y”. Iată ”povestea”: Axioma de bază a jocului este că ”raritatea creează valoarea”. Deci scopul jocului este acela de a acumula mai multe puncte prin ”talentul” de a fi singur pe piață (monopol natural) sau într-o companie foarte restrânsă (oligopol). Jucătorii pot fi firme, state, echipe sportive etc. Acest joc este unul co-opetitiv/ co-oncurențial (cooperare în cadrul concurenței). Partenerii cooperează pentru a se impune pe o piață concurențială/ liberă, într-o ideologie sau într-o modă. Cazul ideal este ca fiecare dintre ei să se ferească de a face același lucru ca ceilalți (asta stimulează mult inovarea, unicitatea, valoarea maximă fiind obținută prin deținerea monopolului natural). Se formează patru echipe de câte minimum patru membri: a) un lider/ manager. Acesta preia informațiile de la analist și în caz de variante echivalente optează pentru una dintre ele, asumându-și responsabilitatea și consecințele; b) un purtător de cuvânt (negociator, comunicator). În cazul în care se stabilesc relații de cooperare cu două sau cu trei echipe, merge la negocieri și stabilește o strategie comună. Aici este vârful de tensiune al jocului, la fel ca în cazul celor doi deținuți care, aflați pe gardul închisorii, decid dacă și când trădează. Nerespectarea contractului/ înțelegerii/ convenției stabilit(e) la negocieri poate aduce pierderi ambelor echipe, dar și maximizarea câștigului pentru doar una dintre echipe, cealaltă înregistrând pierderi); c) un contabil care are obligația de a consemna CORECT câștigurile și pierderile, comunicând doar managerului și coordonatorului de joc (profesorului) situația reală a echipei; d) un analist cu calități intuitive și cognitive peste medie și care ”monitorizează piața” în sensul că încearcă să țină minte variantele jucate anterior și să intuiască opțiunile echipelor adverse. Este postul cel mai important din echipă. Conducătorul de joc stabilește numărul de runde ale jocului (concurența se întețește atunci când ne apropiem de finalul rundelor, jucătorii aflați în dificultate fiind puternic stimulați să trădeze pentru refacerea situației lor financiare. De asemenea, coordonatorul de joc stabilește/ anunță dacă jocul se face ”cu comunicare/ cooperare” între echipe, sau nu. De ex: ”Runda următoare este ”cu cooperare/ comunicare” între grupele 1 și 3”. Apoi: ”Runda următoare este fără comunicare între echipe”. Apoi: ”Runda următoare este cu comunicare/ cooperare între toate cele patru echipe” etc. Modul de desfășurare a jocului este următorul: fiecare echipă are de ales între x și y presupunând (la început totul este loterie) că ceilalți vor alege cealaltă literă.  Purtătorul de cuvânt transmite (discret) coordonatorului de joc mici bilețele pe care fiecare echipă a scris x sau y (alegerea este liberă și, la început, total aleatorie). Să presupunem că toți au scris pe bilețele litera x. În acest caz, contabilul fiecărei echipe va consemna pierderi de minus 40 de puncte. La runda următoare unii vor schimba litera, iar alții vor fi consecvenți. În mod normal coordonatorul de joc ar trebui să fie informat, la finalul fiecărei runde, despre starea financiară a fiecărei echipe. Se poate merge și pe încredere, dar, experiența  a demonstrat că… se cam fură prin înregistrări false în contabilitate. Dacă toată lumea ar alege y, atunci totalul va fi 4y, ceea ce înseamnă (din nou) pierderi de minus 40 de puncte pentru fiecare echipă. Celelalte variante sunt: 3x și 1y (cei cu x primesc minus 10, iar y ul primește plus 30 de puncte.  Similar, la 1x și 3 y  y ul este premiat cu 30, iar y ul penalizat cu minus 10. La varianta 2x și 2y se acordă, aleator, plus 20 la cei cu x și minus 20 la cei cu y. (Se poate juca și varianta premierii tuturor cu câte 20 de puncte). În final se stabilește clasamentul și se premiază echipa de pe locul 1. Dacă se acordă bonusuri (un punct la examen, o carte, o sumă de bani etc.) jocul devine pasionant și… trist pentru că trădările vor curge pe bandă rulantă….

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 94 (XCIV) Marți, 4 aprilie 2017          Jocurile (non)cooperării (VII)

Motto: ”Și nu e boală mai josnică-n lume decât trădarea” (din ”Prometeu încătușat”, de Eschil)

Dilema deținuților (Prisoners’ Dilemma) este un joc pe cât de (aparent) simplu, pe atât de complex, complicat și … contondent. Deși este doar un model ludic de comportamnent uman posibil și probabil, acesta nu încetează (după două milenii de la lansarea sa) să provoace supărări, tensiuni, drame sau chiar dușmănii iremediabile între aceia care îl joacă cu bună credință, sinceritate/ naivitate și demnitate. Jucând acest joc la universități din Iași, Chișinău, Târgu Mureș, Bacău etc., la numeroase specializări, profiluri, atât la licență cât și la master, am constatat diferențe semnificative care, totuși, nu se pot constitui în reguli și etichete asupra comportamentelor (inteligente sau proaste) ale celor care au participat la joc. Câteva concluzii, pot fi, totuși, trase cu privire la modul de gândire, simțire și acțiune al actanților.

  1. Mulți au ignorat faptul (fundamental, cred eu) că acest joc este unul care pornește de la realitatea neplăcută a vieții: existența reală a răufăcătorilor/ corupților/ infractorilor/ certaților cu legea/ ilegaliștilor/ deținuților/ pușcăriabililor/ pușcăriașilor ș.a.m.d. Dorința lor de a se bucura de libertate evadând, încălcând, DIN NOU, legea apare (din păcate) multora ca fiind una firească, umană, normală, logică, acceptabilă etc. Urme de normalitate apar, culmea, tocmai în momentul în care cei doi nu intenționează să coopereze, apreciindu-se reciproc ca fiind persoane nedemne de încredere. Cum să ai încredere într-un infractor/ corupt care ar fi tentat să încalce din nou legea?
  2. De asemenea, prea mulți actanți au găsit de cuviință să trădeze cu nonșalanță, justificând această nouă mârșăvie prin beneficiile materiale și umane imediate. Deci, accepți să te pui în papucii unor infractori, apoi accepți că fuga de judecată (evadarea) este firească, iar în final te răzbuni pe fostul partener de evadare pe care îl consideri ca fiind un tip lipsit de onestitate, în timp ce tu (alt infractor) clamezi încredere, corectitudine și bună purtare de la un semen certat cu legea…
  3. Dacă jocul ar fi avut ca actori/ actanți doi tineri care ajung în beciul poliției/ închisorii dintr-o întâmplare sau coincidență nefericită, în dorința de a evita o eroare judiciară de proporții, atunci evadarea lor avea o justificare (ei urmând să se ocupe, după evadare, cu adunarea probelor cu privire la propria lor nevinovăție), atunci DA evadarea lor avea o justificare, iar trădarea lui A putea fi explicată logic prin dorința de maximizare a șanselor lor de reușită: scapă unul, adună probele apoi îl salvează și pe B care a fost sacrificat tocmai în numele ideii de dreptate.
  4. Ipoteza de bază a acestui joc (ipoteză pe care nu o agreez) este aceea că omul este inerent rău, neiubitor de semeni, că el este tentat mereu să nu respecte legea și că – odată legea nerespectată – succesiunea infracțiunilor apărea ca firească: într-o lume plină de nedreptăți, doar comițând nedreptăți și mai mari vei reuși să supraviețuiești. Este logica lui Homo homini lupus pe care sperăm să nu o mai regăsim în omenirea care (cică) s-a detașat de mult de animalitate și primitivism.
  5. Din păcate, marea majoritate a celor care joacă acest joc cad în plasa tentantă a trădării, considerând că maximizarea beneficiilor este legea fundamentală a existenței umane (fiind, de fapt, doar un alt nume pentru lăcomie, avariție, iubire de arginți etc.). Ca și în cazul aplicației ”x și/ sau y” mereu există posibilitatea obținerii unor beneficii prin cooperare, prin onestitate și prin respectarea legii. Altfel, într-adevăr, jocul (viața însăși) este plin(ă) de tristețe și de regrete în loc să fie (doar) BUCURIE.

 

Liviu Druguș

Pe curând

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 95 (XCV) Miercuri, 5 aprilie 2017  Jocurile (non)cooperării (VIII)

 

Motto1:  ”Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădător” (Iulius Cezar, apud Plutarh)

Motto 2: ”În încredere zace trădarea” (anonim)

 

  1. Interesante au fost comportamentele studenților de la diferite specializări. La o secție de psihologie-sociologie (majoritatea studente) lucrurile au fost luate extrem de în serios, două foste prietene certându-se și acuzându-se de ipocrizie și necinste pentru că au trădat convenția stabilită la negocieri (au preferat să câștige echipa din care făceau parte). La polul opus au fost studenți de la matematică și politehnică, unde lucrurile au fost tratate cu detașare, cu sânge rece și cu veselie. Fără a generaliza, multe inițiative de reformare a educației de la noi au fost lansate și urmărite de profesori de matematică. Spiritul antreprenorial era la el acasă, aceștia înființând firme sau ong uri care au oferit servicii de consultanță contra-cost sau au câștigat proiecte finanțate din bani europeni. Personal am luat aceste inițiative ca forme de trădare a intereselor sistemului de educație de la noi (motivația mea: banii au fost cheltuiți, dar nimic nu s-a întâmplat/ schimbat în bine în școala românească).
  2. Sub raport geografic, cei din zona Moldovei au fost mai predispuși spre idealism și luare a jocului în serios. Un caz aparte am cunoscut la un master dedicat managerilor de spitale (master organizat de Universitatea Al. I. Cuza din Iași) unde un cursant mi s-a adresat tranșant: ”sunt interesante aceste jocuri, dar eu v-aș ruga să ne învățați niște șmecherii cu care să facem bani mulți”. I-am recomandat să studieze cu atenție Dilema deținuților. Nu cred că mi-a urmat sfatul. Peste ani am citit în presa locală despre dosarul penal deschis pe numele fostului masterand, pentru corupție L .
  3. La o primă analiză, acest joc pare a fi unul care îndeamnă la trădare, la nerespectarea legii, la minciună și compromisuri josnice/ neoneste. Eu unul îl văd ca având o menire preponderent preventivă, sugerând actanților că este preferabil un câștig modest, dar sigur și legal, decât unul mare și bazat pe trădare/ minciună/ încălcarea legilor. Faptul că, cel puțin la noi, fiecare rând de alegeri este urmat de noi serii/ promoții/ cohorte de dosare penale, de demiteri și excluderi pe motiv de corupție îmi întărește convingere că fie acest joc (de fapt, o aplicare a Metodologiei Scop Mijloc) nu este cunoscut/ studiat/ înțeles, fie că el a fost luat exact pe dos – ca model de înălțare în ierarhii pe umerii naivilor/ păcăliților/ cinstiților/ credulilor a căror sinceritate și onestitate a fost luată drept prostie, iar tupeul de a trăda a fost considerat o veritabilă probă de înțelepciune.
  4. Deși abordarea mea și a lui Dorin Bodea diferă sub unele aspecte, concluzia domniei sale (la articolul recomandat la începutul acestui miniserial despre Jocurile non/ cooperării) este și a mea: ”Ce mai putem spera dacă majoritatea semenilor noștri se cred cu mult mai mult decît sînt, semnificativ superiori celorlalți (…)?

În încheiere, propun spre reflecție câteva aforisme despre trădare, presupusul și iluzoriul izvor al mai binelui într-o relație:  ”Cine trădează va fi trădat” (Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni); ”Trădarea înseamnă să ieşi din rând şi să pleci în necunoscut” (Milan Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei); ”Când eşti cu adevărat dedicat partenerului tău, îţi este imposibil să-1 trădezi. Asta, deoarece a-ţi trăda partenerul este acelaşi lucru cu a te trăda pe tine însuţi. Pur şi simplu, nu poţi să faci aşa ceva” (Paul Ferrini, Liniștea luminii)

Liviu Druguș

 

Pe curând

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 96 (XCVI) Joi, 6 aprilie 2017.Coeficientul de inteligență și coeficientul de prostie (I).

După cum s-a mai subliniat în acest serial prostia nu este neapărat opusul inteligenței și nici inteligența nu este inversul prostiei. Dimpotrivă, cele două ”calități” coexistă și se manifestă discret sau continuu, după caz, persoană, context și zestre genetică. Unora dintre noi încă li se mai pare inexplicabil cum oameni taxați/ considerați/ presupuși sau testați ca fiind inteligenți fac prostii de o enormitate greu de anticipat/ imaginat. La acest sensibil domeniu al continuumului prostie-inteligență se aplică foarte bine logica terțului inclus (tertium datur) a lui Ștefan Lupașcu/ Stephane Loupasco. Este logica postmodernă a lui ”și – și”, deosebită de logica modernă de tip ”sau – sau”. Așadar la întrebarea: cum este XY: prost sau inteligent?, răspunsul este: și-și! Pentru a oferi o minimă explicație acestui adevăr destul de greu de acceptat amintesc cititorilor că nimeni nu poate fi deștept/ inteligent 24 de ore din 24, 7 zile din 7. De asemenea, nimeni nu poate fi prost non-stop! Dar există în fiecare secundă a existenței noastre conștiente o anumită proporție între adecvarea acțiunilor noastre (mijloace) la intențiile nostre reale (scopuri). O persoană care să aibă capacitatea de a adecva perfect, în mod continuu și pe TOATE planurile, mijloacele la scopuri și scopurile la mijloace pur și simplu nu s-a născut încă. Cu alte cuvinte, nu putem vorbi despre o raționalitate instrumentală  perfectă/ absolută/ infinită. Prin aceasta cred că am demonstrat că în momentele în care raționalitatea noastră instrumentală scârțâie/ șchiopătă/ suferă deja avem un coeficient de prostie pozitiv supraunitar. Cu riscul să mă repet (sau să repet spusele altor autori pe care nu i-am citit încă) starea de prostie este o stare naturală, firească, omenească. A pretinde că nu avem momente de prosteală acută (uneori, chiar cronică) înseamnă să te consideri supraom/ zeu/ înger/ titan/ genial non-stop, pretenție care – culmea! – demonstrează și mai puternic faptul că prostia este, mereu, la ea acasă.

Grecii numeau ”barbari” pe toți cei care nu împărtășeau adevărurile civilizației grecești, iar religiile (îndeosebi în varianta lor fundamentalistă) numesc pe toți aceea care au o altă religie/ credință – ”necredincioși”. Din această confruntare între credințele/ religiile lumii se poate deduce cu ușurință că ele sunt simple constructe umane, neavând de a face cu (dumne)zei, sfinți, îngeri, extratereștri sau alți potențiali  creatori de lumi pământene. În copilărie, ne amuzam de triburile africane care aveau cântece, dansuri și incantații pentru aducerea ploii, pentru victoria asupra tribului vecin sau pentru pacea eternă. Cu siguranță, acele triburi priveau/ privesc și ele cu condescendență/ îngăduință/ milă la ritualurile similare din religiile europene sau asiatice care fac ceremoniii similare. Am invocat aici sensibilul și prea delicatul subiect al credințelor religioase pentru că în ochii ateilor, agnosticilor și liber cugetătorilor toate aceste credințe sunt simple tehnici de marketing și comunicare în ideea găsirii unor forme de organizare socială și societală suportabile și acceptabile. Marxișii au propus o nouă religie (comunismul) considerând vechile religii drept iraționale, iar pe adepții acestora drept lipsiți de uzul rațiunii. Într-adevăr rațiunea și credința sunt paralele și nu opuse/ antagoniste/ contradictorii. Dacă s-ar face o medie a IQ urilor raționaliștilor și cea a religioșilor rezultatele ar putea fi (foarte probabil) apropiate sau ar putea înclina când în favoarea unei tabere, când în favoarea celeilalte, de la un an la altul. Așadar, nici raționalitatea nu este identică cu inteligența, după cum cu greu ar putea cineva să găsească o corelație (pozitivă sau negativă) între gradul de inteligență (IQ) și gradul de religiozitate al unor persoane. Grav mi se pare faptul ca cineva să-l (des)considere pe altcineva pentru simplul motiv că acel altcineva are o altă credință/ religie. O asemenea (des)considerare chiar ar merita încadrată în marele ocean al prostiilor omenești. Voltaire, conștient de nocivitatea etichetărilor pe bază de credințe/ convingeri scria că ”A ne ierta reciproc prostiile e prima lege a naturii”.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 97 (XCVII) Vineri, 7 aprilie 2017. Coeficientul de inteligență și coeficientul de prostie (II).

 

Dacă cineva ar întreba: cum poate știința să oprească războaiele, obiceiurile proaste și proasta creștere a unor parlamentari (români, dacă țineți neapărat) răspunsul nu este decât acesta: nu poate! Și asta nu pentru că știința nu este suficient de științifică, ci pentru simplul motiv că studiul comportamentului uman (studiu efectuat de varii discipline cum ar fi: etica, managementul, psihologia, sociologia, relații publice și comunicare etc.) nu ține de știință, de metodologia științifică, respectiv de cunoașterea științifică (riguroasă, repetabilă, predictivă), ci de un set de aproximări care se doresc a fi științifice. S-a pretins că studierea omului ar echivala cu cunoașterea omului. Fals! Nu orice studiu are ca rezultat un plus de cunoaștere. Este și cazul studiilor despre om (despre inteligența sa și despre prostia sa) care nu vor putea converge spre adevăruri etern stabilite și general aplicabile. De ce? Tocmai pentru că cei care studiază omul sunt oameni (adică subiectul studios și obiectul de studiu coincid). Oamenii (de știință) îi studiază pe oameni (în general), dar se uită că savanții sunt aproape la fel de diferiți ca și restul oamenilor pe care îi studiază. De aici și reticența (mea) față de măsurătorile nivelurilor de inteligență ale oamenilor. Departe de a fi probe de științificitate, multe studii psihometrice au degenerat în manipulări politice și propagandistice de joasă speță. Am amintit într-un episod despre un studiu relativ recent care plasa nivelul de inteligență al românilor undeva la coada Europei. Ochiometric s-ar putea afirma că devreme ce ne-au plecat aproape patru milioane de creiere, majoritatea școlite și cu inteligență peste medie, este cât se poate de logic ca media celor rămași acasă să aibă un nivel de inteligență ceva mai scăzut în comparație cu situația când și diaspora ar fi inclusă în rândul românilor din România. Circula un banc: cum își pot crește bulgarii și polonii nivelul de inteligență? Răspuns: trimițând toate blondele în vacanță în străinătate. Așadar, despre relativitatea Coeficientului de inteligență este vorba în acest episod. Mai exact, una este să vorbești despre evaluări ale inteligenței, despre factori care pot duce la creșterea inteligenței, despre creșterea vitezelor de reacție la anumiți stimuli etc., dar cu totul altceva este să invoci ”știința” în calcularea Coeficientului de inteligență (IQ) și cu totul altceva este să faci clasamente ale națiunilor/ regiunilor ca la fotbal. În condițiile în care melanjul populațional a atins niveluri greu de presupus cu un secol în urmă, nu putem vorbi despre comparații rezonabile între etnii, între zone geografice sau între rase umane. Și totuși, setea de clasamente, trenduri și prognoze nu lasă cercetătorii să doarmă liniștiți. Iată concluzia, din 2014, a unor cercetători publicată de Daily Mail: ”Oamenii devin tot mai proşti. Coeficientul de inteligenţă a scăzut cu 14 puncte în ultimul secol”, cercetătorii prezentând câteva rezultate ale studiilor dedicate evaluării inteligenței la oameni în ultimul secol. Iată și explicațiile cercetătorilor: ”Pe măsură ce tehnologia avansează şi gadgeturile devin tot mai inteligente, oamenii par să devină din ce în ce mai proşti…. este vorba de un declin intelectual genetic, tot mai multe persoane îşi ating limita maximă de inteligenţă, dar în acelaşi timp această limită scade tot mai mult.  Oamenii educaţi aleg să aibă tot mai puţini copii, astfel că noile generaţii sunt formate mai mult din oameni cu un intelect mai limitat. Totodată, reacţiile oamenilor sunt mai lente (viteza de reacţie arată şi rapiditatea procesării informaţiei, adică inteligenţă)”. Cu titlu de opinie generală, cred că aceste concluzii reflectă ceea ce bănuim cu toții: lumea se tâmpește văzând cu ochii ”în fiecare zi și în proporții de masă”. Și atunci nu ar fi firesc ca savanții să încerce să facă estimări și asupra Coeficientului de prostie?

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 98 (XCVIII) Sâmbătă, 8 aprilie 2017. Un psihiatru ieșean a scris acum zece ani câteva reflecții despre prostiile (ne)profesioniștilor (psihiatri, psihologi, psihopați) (I)

 

Profesorul Constantin Romanescu (1926 – 2016) a predat la U.M.F. ”Gr.T.Popa” din Iași și a scris un articol intitulat ”Cum se compromite psihiatria?”, publicat în ”Ziarul de Iași” din 14 mai 2007. Am fost, la sfârșitul anilor 70, colegi într-o catedră mamut condusă de profesorul Petre Brânzei (1916 – 1985). Conceptul de bio-psiho-social, ca abordare integrată a bolnavilor, m-a inspirat în abordarea holistică a cercetărilor mele ulterioare. Domeniul de activitate al colegilor de la psihiatrie mă fascina mult, considerându-i ca având puteri deosebite devreme ce umblau prin mințile oamenilor. Eram atât de naiv în a crede că toți erau (și) de bună credință încât în ianuarie 1990 i-am destăinuit unuia dintre asistenți un gând al meu pe care nu îndrăzneam să-l spun oricui: să vină cu o propunere din partea medicilor psihiatri ca toate persoanele care doresc să ocupe funcții și demnități publice să aibă un atestat de ”normalitate” de la specialiștii psihiatri. Dacă această propunere ar fi fost acceptată și chiar adoptată cu siguranță am fi simțit cu toții acest lucru. Acum simțim lipsa luării în considerare a acelei propuneri. Profesorul Romanescu era de o modestie rară și l-am perceput ca nedoritor de comunicare. Gândurile sale despre cei care gândeau că au dreptul să manipuleze gândurile oamenilor, publicate înre-un ziar local, merită să figureze alături de cele ale altor minți gânditoare asupra negândirii unor semeni.  Voi reproduce în câteva episoade acest articol.

 

Tare îmi place prostia… 

Nu știu cum se explică această slăbiciune; poate printr-o analogie spirituală, cine știe… Dar am avut totdeauna o înclinare specială pentru starea de prostie a omului. În copilărie mă simțeam bine printre repetenți. Mai târziu m-am amuzat de câteva ori de niște frumuseți adorabile care erau nițeluș cam tâmpite. O femeie proastă nu te plictisește, pentru că își pune tot timpul probleme; poate din cauza asta cădeam în plasa lor. De altfel, am observat că bărbații se sinucid, aproape întotdeauna, din cauza unor femei proaste; aceste dulci creaturi nu găsesc, în momente critice, nici o soluție echitabilă; mintea lor operează cu idei simpliste, dar solide, cu geometrie fixă. Până nu te omori, nu te lasă. Sînt toxice, ca niște droguri care duc iremediabil la soluția fatală.

M-a interesat, de asemenea, și prostia banală. Prostul ”simplu”, banal este și el un tezaur de surprize. Nici cu acesta nu te plictisești; spre deosebire de omul obișnuit, adică ”normal”, acțiunile și ideile prostului banal sînt imprevizibile. Nici unui deștept nu-i trece prin minte ce gândește un prost.

Cum să nu-mi fi plăcut prostia? Starea de prostie este cea mai agreabilă parte din activitatea unui psihiatru. Amuzantă și plină de mistere.

”O să ai o mulțime de necazuri cu interesul tău științific pentru oligofreni” repeta un mare maestru al meu, doctorul Brânzei. Pe atunci eram tânăr; soarta tînărului este să-și asculte maeștrii după ce aceștia au dispărut. Eu am respectat tradiția. Acum descopăr însă că avea dreptate Brânzei: adevărul simplu că prostia este o boală care se manifestă prin ”suferința altuia”. Asculți bunăoară, conferința unui prost; el nu simte nimic, este bine mersi, dar tu te poți contamina de la prostia lui; îți strici viața. ”

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 100 (C) Luni, 10 aprilie 2017. Un psihiatru ieșean a scris acum zece ani câteva reflecții despre prostiile (ne)prefesioniștilor (psihiatri, psihologi, psihopați) (III)

 

Aceasta este ultima parte a articolului semnat de profesorul/ psihiatrul C. Romanescu:

 

”În ultimii ani, o mulțime de amatori de psihiatrie, fie diplomați în medicină (chiar în psihiatrie), fie doar ”paramedici” (interesantă denumire; și mai interesantă conversiunea acestei denumiri), mișună de la un cabinet la altul, de la o policlinică la alta, scotocind, cu înșelător interes, doctrine demult decedate  în istoria medicinei, exercitînd, în fond, o practică medicală medievală, dar fără a avea scuza mentalității medicale medievale, care era în consens cu știința timpului și se caracteriza prin mai multă credință decît a confraților ”medici medievaliști” contemporani.

            Pînă la un punct, situația trebuia tratată cu un ”umor bine temperat”. Sînt situații de tot hazul, cînd unui ins prezentînd o inhibiție sexuală nevrotică, o babă îi scoate păsărica zvîcnind de viață, lăudîndu-se că a găsit-o pitită în cracul pantalonului. Poți rîde amuzat de o mie de alte metode numai bune de mintea proștilor, care, se știe, sînt foarte mulți.

            Nu poți continua totuși toleranța de dragul hazului. Lucrurile se modernizează, pretind recunoașteri oficiale, escrocii se organizează în societăți, asociații, ligi, uniuni, urgențe etc., toate dispunînd de generoase spații, de obicei luxoase, de multe ori cu sprijin doctrinar ocult și, în toate cazurile cu fonduri consistente.

            Și în Iași există astfel de ”locații” cu conținut fictiv. Există chiar o secție de ”urgență genetică” – bizar exemplu de grăbită acceptare a progresului științific. Ceea ce lipsește, ca factor comun, este cineva, un cadru calificat.

            În paralel cu pletora de ficțiuni, o realitate stupefiantă: aglomerația de oameni bolnavi, așteptînd cuminți (ca la Auschwitz – Doamne ferește!) să ajungă, atunci cînd le vine rîndul, la un medic, la asistentă, – și aceasta, realmente, excedate de muncă și birocrație (nu înțeleg de ce atît de stufoasă).

            Parcă lipsește ceva în Iași, îmi tot spuneam. Un sentiment vag. Ajungi într-o clipită în fața unor consilieri de tot felul: de împăcare cu propria persoană sau invers, de o necesară doză de agresivitate față de tine însuți, de cabinete psihologice care tratează efectiv boli implicînd știință medicală, de cabinet de celebre nume (vedete) în consiliere sexologică. Suntem o țară de consilieri. Totuși, ne lipsește ceva, îmi spuneam.

            Dar greșeam. Prostia generală (este o realitate, să nu o eludăm) vrea încă ceva, vrea discuții naționale, la televizor. Nu se poate trăi fără o astfel de consiliere. Nu ne putem imagina o țară în care să nu existe la două-trei posturi centrale un psihiatru combinat cu un hibrid (cînd cu școală psihologică, ori, mai bine, cu un certificat de prost, care prinde bine).

            Eram sincer îngrijorat; dar acum m-am liniștit, mă simt în stare de siguranță. Am citit că a sosit iluminatul, înțeleptul, abilul doctor (care nu știu ce este: se zice că ar fi un fel de psihiatru, dar nimeni nu-l știe), care va conferenția contra sumei de intrare de 30 de lei la Casa de Cultură ”Mihai Ursachi” și, în plus, contra nu se știe cît, va consilia, va împărtăși, tot acolo, din incredibila lui experiență, sfaturi inteligente: ”este mai bine să dormi noaptea decît să ai insomnie, este mai bine să-ți supraveghezi nevasta decît s-o lași expusă unor pofte extrafamiliale, este mai bine să telefonezi la numărul… decît să rămîi în starea asta”.

Se știe că prostia costă. Să plătească acestui ins cît vrea el și cît le permitea prostia clienților lui. Dar trebuie să înțelegem, să fim convinși că nici un bolnav nu compromite psihiatria. O compromit psihiatrii de tipul acestui peregrin, conferențiar, vagabond de iluzii, de o mediocritate periculoasă. Acești indivizi produc epidemiile de prostie în masă.”

Liviu Druguș

Pe mâine!

Serialul ”ISTORIA CULTURALĂ a PROSTIEI/ INTELIGENȚEI ROMÂNEȘTI” (episoadele 61-80)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  61 (LXI) din 2 III 2017. Telemedicina – o prostie. A celor care o ignoră!

Amintirile din perioada în care am predat la Institutul/ Universitatea de Medicină din Iași (1976 – 2004) ar putea face obiectul multor episoade care să se înscrie în tematica acestui serial. Nu mă las cotropit de ipocrizie, respectiv nu-mi blochez tentația de a vorbi despre mine (și) la modul pozitiv (sub pretextul că autolauda nu este un semn de prea mare înțelepciune). Așadar, voi afirma ”fără jenă” câteva dintre ”isprăvile” din activitatea  mea (începută în cercetare și încheiată, după 45 de ani, la catedră). Amintesc aici câteva, toate fiind sub semnul dorinței mele de a schimba lucrurile în bine, atât cât m-a dus ”bibilica” și cât mi s-a permis: la începutul anilor 80 am introdus o nouă disciplină: Economia sanitară, fiind singurul român inclus într-un Anuar European de ”Health Economics” în anul 1988, an în care am primit și invitația de a face o specializare în Scoția. Apoi, în anul 1997, am introdus, în premieră pentru România, disciplinele de Managementul Sănătății și Managementul Informației la Facultatea de Bioinginerie Medicală din Iași.

În anii 70 și 80 se vorbea mult despre calculatoare, tehnologii medicale realizate cu ajutorul ”procesoarelor” și al memoriilor electronice. În anii 90, am pledat pentru dotarea rapidă a tuturor catedrelor cu calculatoare și adrese de email, lucru care s-a și întâmplat rapid. În fine, informatizarea îmi sugera posibilitatea de a economisi fondurile (mereu puține) alocate sănătății și de a le redirecționa în zonele ”fierbinți”. Una dintre direcțiile de acțiune pliate pe acest deziderat era telemedicina, căreia i-am dedicat un curs distinct, ignorând un fapt de care încă nu mă lovisem: conservatorismul profesiei (medicale). Nu doar contabilii s-au speriat că își vor pierde locurile de muncă, ci și medicii. Precum țesătorii francezi care își ”sacrificau” saboții din lemn pe care-i fixau în ”gura” roților dințate ale mașinilor de țesut (de unde și cuvântul ”sabotaj”), la fel au procedat majoritatea profesiilor în fața perspectivei pierderii locurilor de muncă.

La lecția mea despre telemedicină am primit un afront la care nu mă așteptam și pe care l-am crezut singular. Nu era… Așadar, am pledat cu pasiune în favoarea folosirii tehnologiilor medicale de la distanță (am inclus aici și telefonul, ca mod de a obține primele sfaturi în caz de urgență medicală). Ulterior, peste ani, s-a înființat 112. La prima mea solicitare, prin 2000, după cca 30 minute de așteptat în stradă cu ”pacientul” în brațe, am ”descins” la  sediul ambulanțelor, unde se serba cu veselie ziua unui coleg. Văzându-mă, foști studenți m-au întrebat: dom profesor, vă putem ajuta cu ceva? Cred că atunci am fost foarte nepoliticos…

Dar motivul scrierii acestui episod abia acum apare: la sfârșitul orei pe tema serviciilor telemedicale, o studentă, îmbujorată de mânie, mi-a făcut o ”urare”: ”când veți avea nevoie de îngrijiri medicale, să le primiți prin telefon și calculator!”. Lucrurile și-au văzut de mersul lor și mă bucur să aflu că telemedicina este azi la mare preț și căutare. Iar lucrurile nu se vor opri aici. Iată și un exemplu: http://actualdecluj.ro/telemedicina-in-epilepsie-reteaua-inaugurata-la-cluj-ia-premiu-la-tedx/.

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  62 (LXII) din 3 III 2017. Cum să vinzi iluzii proștilor. (I)

 

Cu decenii în urmă apăruse un interes sporit pentru promovarea iraționalului, respectiv a cunoașterii abisurilor sufletești/ mentale ale oamenilor și iluzionismelor de tot soiul. Toate aveau o finalitate cât se poate de rațională: câștiguri  financiare, dominarea celor mai ”slabi de înger” de către ”cunoscători” abili, sau pur și simplu amuzamentul șmecherilor pe seama fraierilor. Terapii prin hipnoză, anchete sub hipnoză, iluzionism și magie la circ, convingeri subliminale, atragerea subconștientului în jocurile foarte conștiente ale unor ”vindecători”, promovarea minciunilor pe post de adevăruri supreme etc., toate făceau parte dintr-o cultură a păcălirii aproapelui, din transformarea ignoranței/ prostiei semenilor în avantaj competitiv tradus în bogăție pentru unii și sărăci(r)e pentru alții. Toate acestea nu au dispărut, ci s-au transformat, s-au rafinat și au devenit, adesea, greu detectabile.

 

În anii recenți, ”flacăra mov” a stârnit, din nou, interesul pentru parapsihologii pe cât de ”savante” pe atât de tentante și apetisante pentru amatorii de câștiguri facile și rapide. Interesant este că prostirea nu s-a atenuat ca urmare a experiențelor triste trăite. Psihologii ar putea examina această ”propensiune” (aparent) inexplicabilă a românilor pentru risc imposibil de calculat, dar care odată asumat duce la pierderi sigure în proporții de masă. După iluzia/ deziluzia Caritas ului (care a fost un clar impozit pe prostie), a urmat țeapa de proporții, numită ”savant” Fond Național de Investiții. Alt rând de pierdanți au cotizat iluzoriu și au re-trăit experieța anterioară. Magia Fondurilor de investiții pentru dezvoltare nu e nouă: Ceaușescu crease Fondul Național de Dezvoltare Economico-Socială, iar liderul PSD a anunțat, în septembrie trecut, crearea unui Fond Suveran de Dezvoltare și Investiții.

Păcălirea oamenilor se rafinează atât de mult încât realmente este tot mai greu să discerni între minciună și adevăr, între fals și veritabil, între iluzie și certitudine. Imitațiile (de piele naturală, de bijuterii, de alimente, de diplome etc.) apar adesea mai atractive decât lucrurile veritabile. Este greu să nu găsești ”dubluri”/ făcături/ imitații în orice domeniu. Academia Română, atât de debilă și lipsită de credibilitate, a fost dublată de mai multe Academii de Științe, Academii ale Oamenilor de Știință etc., pentru a satisface ”plenar” orgoliile naivilor care și-au cumpărat locuri în aceste stabilimente. Unele sunt chiar finanțate de stat, pentru că, vai!, nici statul nu (mai) este unul veritabil…

Pseudoștiințele au, uneori, o atractivitate mai mare decât științele, ziarele de scandal sunt mai căutate decât cele care oferă informații și analize, kitsch ul este mai prezent decât arta adevărată. Ca o culme a ipocriziei, a sfidării semenilor și ca un vârf al a credulității acestora avem situații bizare în care falsul și autenticul, minciuna și adevărul co-există bine mersi în una și aceeași persoană!  Găina care naște pui vii a fost ”promovată” de jurnalistul Ion Cristoiu, care este invitat pe la televiziuni să facă analize politice serioase, iar profesorul universitar Constantin Dulcan ”promovează” pe lângă teoriile științifice și fantasmagorii din irealul cel mai ireal. O prezentare succintă a acestor ”gugumănii științifice” se găsește la: http://pseudostiinta.ro/wiki/Dumitru_Constantin_Dulcan

Pe mâine!

Liviu Druguș

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  63 (LXIII) din 4 III 2017. Cum să vinzi iluzii proștilor. (II)

Prostirea proștilor cu prostii prostești de către proști profesioniști (cei 6 p) pare a fi o preocupare constantă a oamenilor de pretutindeni. În ce ne privește, baladescul Balcanilor și magia mioritică aduc acestei îndeletniciri un plus de intensitate, culoare și inventivitate. Avem latina vorbită de daci care a fost preluată de către cuceritorii romani și distribuită apoi în întreg Imperiul Roman; avem un tunel sub Bucegi care comunică cu … cealaltă lume; avem Grădina Maicii Domnului care se identifică cu țărișoara fără a preciza dacă această grădină era și pe vremea Principatelor, a României Mici sau a României Mari; avem convingerea că Tesla este român de-al nostru cu care am face bine să ne mândrim cât putem de mult. Etc. Etc.

Avem, se pare, o predilecție spre fantastic, ireal și irațional fapt care face din România o țară dorită de comercianții străini, de propovăduitorii/ fondatorii de noi religii și teorii universaliste și de liderii locali care găsesc un excelent teren pentru experimente de tot soiul. Astfel, România devenise o țară mai stalinistă decât țara lui Stalin, acum suntem cei mai proeuropeni (pro UE) din toată Europa, iar în plan cultural nu cred că ne întrece vreo nație în ardoarea cu care este aștepat, în fiecare an, un Nobel. Pentru literatură, desigur!

Nu știu care este ponderea și regimul minutelor de publicitate în alte țări, dar ”calupurile” de publicitate la TV și Radio tind să exaspereze și să lipsească televizoriștii și radiofoniștii de bruma de discernământ pe care o mai au. Adicția înalt patologică față de un canal media sau altul ar trebui diagnosticată clar și ritos în viitoarele ediții ale Psihologiei poporului român (aș fi curios dacă și alte nații sunt atât de preocupate de studiul sociocultural numit psihologie a unei populații, de altfel o contradicție în termeni). Dar cei 6 p nu răsar chiar pe baze etno-fizio-culturale strict locale. Rândul (pseudo)științelor sociale a crescut în ultimele decenii cu ”științe” care chiar asta își propun: 6p. Marketingul învață studenții arta persuasiunii fără acoperire, ”științele comunicării” sunt mai mult manuale de propagandă eficientă, iar prezența ”rezultatelor tragerii Loto” în cadrul buletinelor de știri probează faptul că 6p a devenit (și) politică de stat (mă refer la TVR și Radioul național). Nu contează că se distrug familii și destine prin inocularea iluziei că investind mai mult în acest joc de noroc îți cresc șansele.

Dar, printre cele mai grave forme de 6p este prostirea prin cultură. Dezinformarea prin știri false și fabricate special pentru a induce credințe, atitudini, convingeri, fobii, simpatii și antipatii este, cred, o activitate care ar merita vizată de Codul Penal. Știri de genul ”cutremurul cel mare se apropie”, ”iarna care vine va fi cea mai geroasă din istorie” etc. ar trebui amendate foarte serios de către CNA și chiar de instanțe judecătorești. Libertatea de informare s-a transformat în libertatea de dezinformare, de a ține populația sub o tensiune care poate degenera în boli sau conflicte sociale. Separarea bisericii de stat a rămas un ideal iluminist, adevărurile religiei, ale astronomiei și ale geneticii fiind predate cu pasiune acelorași copii/ tineri în școlile de stat. Mai este oare de mirare că gândirea schizoidă, comportamentele schizoide și aberante devin tot mai prezente la noi?

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 64 (LXIV) din 5 III 2017. RomAbsurdia – țara în care locuiesc

 

Despre normalitatea cu totul specială de la noi s-ar putea scrie fie în cheia presupusului excepționalism românesc (protocronism), fie în cheia absurdității cvasigeneralizate, dacă ar fi să privim la noi înșine din exterior.

 

Prima variantă este ușor de aplicat în regimurile închise unde orice afirmație a cuiva sus-pus este crezută și folosită ca argument logic. Desigur, nu durează mult și exagerarea iese la iveală, lumea se miră (vai ce proști am fost!) și – după ceva timp – o ia pe aceeași cale…

 

A doua posibilitate vine din dorința supraomenească de schimbare, de a atrage atenția că lucrurile au luat-o razna rău de tot. Și atunci ce faci? O iei tu razna, descrii viitorul imediat – unul posibil – în cheie absurdă și atragi atenția că nu se mai poate continua astfel. Absurdul devin mijloc de revenire la sau de instaurare a unui normal mai acceptabil decât cel existent.

 

Însăși această dublă posibilitate, fiecare variantă având o probabilitate aproximativ egală cu cealaltă de a se întâmpla, provine din acea nedeterminare specifică culturilor aflate în căutarea unui stil, a unui specific, a unei (auto)caracterizări, a unei (re)întemeieri.

 

Schimbările prea dese și rapide de paradigmă/ politică/ ideologie/ strategie/ regim politic nu au permis cristalizarea acelui ”ceva” peren care să ne definească la modul pozitiv. În lipsa pozitivității, negativitatea se instalează cu mare ușurință. Ceea ce ieri era bun și pozitiv, astăzi devine rău și negativ. Iar mâine se va aplica aceeași regulă: demolarea a ceea ce a fost și institurea ”noii ordini”. Cel mai bine se vede la noi această trăsătură autodistructivă la fiecare ciclu electoral. Directorii anteriori, portarii anteriori, șefii anteriori etc., totul trebuie schimbat, anulat/ anihilat. Schimbarea presupune, însă, eforturi și costuri mari. De aici poate proveni o explicație a faptului că suntem mereu lipsiți de energie, apatici, merge și-așa etc., și arareori nemulțumirea se coagulează și se pozitivează. Tot de aici apare și starea de sărăcie în comparație cu ceea ce ne-a oferit mediul în care existăm. Săraca țară bogată!

 

”Cum pot exista atâția care pot crede că respirația actuală a României este viață? O țară care în politica externă nu încurcă agresiv pe nimeni, nici nu poate fi băgată în seamă” (Cioran, Schimbarea la față a României”). Sigur, ”agresiv” nu înseamnă cotropitor de teritorii, ci înseamnă leadership regional. Management înseamnă să-ți rezolvi niște probleme, dar leadership înseamnă să pui altora probleme, pe care să le soluționezi, apoi, împreună cu ei.

 

Lipsa de nerv, tolerarea dublei măsuri, mitizarea șefilor, înălbirea dosarelor și dispariția vinovaților (cu tot cu vină și cu banii furați), generalizarea șpăgii/ peșcheșului/ bacșișului face din România un teritoriu al domniei absurdului. Matei Vișniec, rădăuțeanul de la Paris, vorbește despre Absurdistan ca posibilă denumire a acestui teritoriu. Eu m-aș mulțumi și cu… RomAbsurdia. Dar Vișniec are și argumente: #DialogcuMateiVișniec
Pe mâine!
Liviu Druguș

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 65 (LXV) din 6 III 2017. Mimetismul – o șmecherie de supraviețuire. Atât! (I)

 

Pe lângă darul beției, darul minciunii de ocazie, darul dublei măsuri și alte daruri, românul are și darul șmecheriei. Acest ultim dar este chiar obiectul unui ”dosar Dilema Veche” (nr 673/ 12 – 18 ianuarie 2017).  Cf. M. Pleșu, ”Șmecheria e definită … ca elocvență ticăloasă, viclenie verbală, discurs înșelător. Iar șmecherul este cel care ispitește cu vorba” (p. I). Cu alte cuvinte, șmecherul este un gargaragiu, un panglicar, un palavragiu (un parlamentagiu), un calamburgiu, un sforar de cuvinte, un mâncător de vorbe pentru uzul fraierilor, unul pe care doar atâta îl duce capul. Eu plasez/ clasez șmecherul la granița dintre prostul cu lustru și ilustrul necunoscut care se dorește luat de savant-soluție salvatoare.

 

Merită amintit aici, pentru clarificare, descrierea șmecherului în viziunea lui N. Steinhardt (citat în ”Dosar”): ”Pentru ”șmecheri”, graiul e un ceremonial, o capcană și un rit. În loc de a fi o expresie a realului, a gândurilor și simțirii, un mijloc de transmitere a cunoștințelor, cugetării și emoției, e mai ales un sistem de minciuni, o rețea de capcane și un zgomot de fond”. În deplin consens cu această definițe, pe vremea dictaturii ceaușiste, propagandiștii de la Comitetul de partid erau numiți ”muncitori cu gura” sau, mai simplu, guriști… Pentru a avea o reprezentare concretă a ceea ce înseamnă un ”dătător din gură” căutați pe net unul dintre ”delicioasele” discursuri/ interviuri/ intervenții la ședințe de guvern ale deja celebrului ministru actual al agriculturii, Daea – o reîncarnare a celebrului ministru al agriculturii de la începutul anilor 50, Zarone.

 

Șmecherul este un mim, un imitator, un farsor, unul care doar vrea să pară altceva decât este în realitate. Eu l-am inclus dintru-nceput în categoria proștilor patenți, a celor care fac/ zic prostii prin fiecare cuvânt emis. Mai este o subcategorie a șmecherilor – jmecherul: un membru al lumii interlope care adaugă, adesea, forței cuvântului și forța pumnului, sau, atunci când li se permite, forța instituțiilor statului cu ai căror reprezentanți corupți împart, apoi, banii. Cristian Tudor Popescu îl nominalizează la această categorie pe ”El fugitivo” Sebi Ghiță, un clasic în viață (sper) al jmecherilor care au pus umărul, gura și mâna la golirea bugetelor țărișoarei. Eu aș mai adăuga aici, ca figuri reprezentative, alți doi foști patroni de televiziuni care luptă acum (televiziunile) pentru un altfel de stat de drept în România și legalizarea furtului, ca fiind unul dintre drepturile fundamentale ale omului. De ce îi includ(em) pe jmecheri în categoria largă a proștilor patenți? Pentru că asta sunt: proști; dacă erau inteligenți nu ar fi acum în pușcărie. Hoții inteligenți (cei neprinși încă) se luptă vitejește pentru amnistierea hoților, pentru netrimiterea lor în pușcărie, sau, eventual, să facă pușcăria cum și-au făcut unii parlamentari studiile: la fără frecvență! Atunci Evropa va înțelege că România este o țară în care una se vorbește și alta se fumează.

 

Toată panoplia de șmecheri care populează această țară au un merit total în ceea ce s-a numit la noi ”forme fără fond” (sau vorbe fără fapte). Concretizarea formelor fără fond se face prin mimetism. Scriem pe frontispiciul unei clădiri ”Universitate” și lumea crede că acolo se găsește întreg universul cunoașterii. Scriem pe frontispiciul unei clădiri ”Parlament” și lumea crede că acolo se află cei mai buni fii ai poporului care doar de asta i-a trimis acolo: de buni ce erau… Toată lumea luptă la noi pentru ”adevăratul stat de drept”: unii înțeleg prin stat de drept unul în care deținuții au dreptul la un spațiu vital echivalent cu cel din țările în care pușcăriile sunt slab populate; alții înțeleg prin stat de drept faptul că ”nimeni nu e mai presus de lege”. Evident, unul dintre aceste modele este statul de Drept Penal (mafiot), celălat este statul de Drept Civil.

Mimetismul în artă pare a fi lege la noi. Iată opinia lui D. Gorzo (în Dilema Veche, nr 676, p. 14):”… la români cei care dau tonul sînt cei care imită. Genul acesta de raportare nu necesită multă gândire și investiție. Imporți un construct, îți apropriezi un anume fel de a fi care înseamnă comportament, mod de raportare la lucruri, de folosire și selecție a acestora. În multe rînduri, cei care apelează la strategia asta sînt dotați din punct de vedere intelectual sau au insticte bune și atunci apar unele rezultate”. Da, unele rezultate…

Pe mâine!
Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 66 (LXVI) din 7 III 2017. Mimetismul – o șmecherie de supraviețuire. Atât! (II)

 

Șmecheria este, după părerea mea, o (încercare de) imitare/ mimare a statutului de deștept/ inteligent/ înțelept. Este o copie, evident nereușită și relativ ușor detectabilă ca atare. Evident, lipsa de onestitate este diferența specifică dintre un șmecher și un isteț. Florin Bican (F.B), în ”Dosarul D.V” la care am făcut referire ieri, (ne) este de mare ajutor în înțelegerea statutului de șmecher (cuvânt pe care bulgarii l-au preluat din română, precizeză F.B.). Aspirația la acest statut pare a fi una generalizată la noi: ”pentru români, ”șmecher” este un concept identitar, ajuns între timp, de pe stradă în sfera politică și în cea academică – aflate, fatalmente, într-un vertiginos proces de suprapunere” (p. III). Mai spune (bine) F.B.: ”…românii se simt îndrituiți să fie șmecheri…. și își asumă șmecheria ca trăsătură a identității naționale”.

 

Articolul dnei Ioana Bot, din deja citatul Dosar se numește ”Șmecheria și hoția sînt a filei două fețe…” (p. II). Eu formulam, similar: ”sărăcia și prostia sunt a lumii două fețe”. Șmecheria, adică descurcăreala improvizată ne creează nouă, românilor, impresia că majoritatea dintre noi suntem chiar inteligenți.

 

Radu Paraschivescu (în pagina IV) face un ”Mic portret. Ce mare șmecherie?”, ați ghicit, șmecherului român. Am ales câteva note: ”… șmecherul nu poate fi șmecher decît pe socoteala sau în detrimentul cuiva. Statutul de șmecher se obține prin raportare, nu prin performanță izolată”. ”În dreptul șmecherului se adună tupeul, tentația sfidării, disprețul, ostentația și – de cele mai multe ori – potența financiară”. Și, în fine: ”Bacalaureatul șmecherului este barul, iar facultatea cazinoul”.

 

Demn de citit cu atenție sporită este eseul clujeanului Adrian Tudorachi intitulat ”Era șmecherilor” (p. V): ”Șmecher e pentru noi descurcărețul, cel care prin viclenie izbutește să obțină ceea ce altora le e inaccesibil: reușita în împrejurări vitrege – dar minore – și bucuria de a fi găsit buna inspirație, de a fi fost, pentru o clipă, mai isteț decât ceilalți”. Dar eseul lui A.T. este, de fapt, analiza opiniei lui N. Steinhardt despre statutul de șmecher în totalitarism. El (N.S.) ajunge la concluzia că ”subiectul societății comuniste e un șmecher”. Mai exact, societatea autonumită comunistă nu era decât o lume a șmecherilor. Cel bănuit trebuia să devină șmecher pentru a scăpa de bănuială: ”Din persoană omenească ea (bănuiala) îl transformă pe cel bănuit în făptura cea mai abjectă, mai periculoasă, mai cancerigenă ce poate fi – în șmecher” scria Steinhardt în ”Jurnalul fericirii”. Practic, toți cei care doreau să parvină trebuiau să se ”învârtă”, să dea din coate, să fie tupeiști. Aceștia formau altă categorie de șmecheri. Torționarii, la rândul lor, erau și ei șmecheri, la modul specific. Pentru Steinhardt, nu Mitică (istețul infantil) e șmecher, ci Moș Teacă (care transformă coerciția în voluptate; adaptându-se mereu el își găsește fericirea).

Pentru Bogdan Voicu (p. VI), culmea șmecheriei la noi este în viața politică și academică – locuri unde perversitatea, fățărnicia, demagogia sunt la ele acsă. Ocolirea legii este arta supremă pentru șmecherul de rând, dar includerea în legi a unor ”subtile”  prevederi șmecherești bune pentru marii șmecheri este arta supremă a parlamentarului român șmecher. În urma unui concurs imaginar între mai mulți candidați la titlul de ”cel mai șmecher șmecher” din țară, juriul (plin de foști și actuali șmecheri) declară că titlul se acordă ”întregii societăți românești”. Uraaaa! Ce bine! Toată lumea a câștigat, toți românii sunt cei mai șmecheri dintre șmecheri (așa cred ei…).

Adina Popescu analizează concis mitologia românească, acolo unde ”responsabilii cu șmecheria sunt dracii și babele” (p. VII). Aceștia păcălesc oamenii și îi fraieresc după voie. Dar babele îi păcălesc și pe draci…

Prin concizie și putere ideatică finalul articolului ”Jmecherul român” (Cristian Tudor Popescu) este bomboana acestui tort (Dosar Dilema Veche): ”Cum e jmecherul român? E prost de jmecher.”

 

Pe mâine!
Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 67 (LXVII) din 8 III 2017.  ”Ești mărunt, nene Iancule!”/ ”Suntem o țară penală, meștere”

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE CARAGIALE
”Stimate nene Iancule,
Ambetat de tristeţe şi turmentat de scumpiri bezmetice, îţi compun această misivă tristă şi de adio, că ce mă enervează când vine vorba despre opera matale, este gogoriţa că satira îşi păstrează actualitatea, că personajele seamănă leit cu cele din zilele noastre, poltroni, tembeli, pungaşi, mahalagii, hahalere, bagabonți. Să avem rezon, coane Iancule, tălică ai scris pentru copii, scenarii de desene animate. Eşti mărunt, neicuşorule!  Ia hai, să te cocoşez cu niscaiva exemple. Matale ştii cât ar costa acum o masă la „Iunion”? Şi câtă verzitură îi lipeşti pe frunte manelistului minune, care ţine acuma locul lui I.D. Ionesco? Şi să te văd eu dacă ai corajul să vii pe jos de la „Iunion” acasă, noaptea. Că te dezbracă lotrii cu ranga. Heavy metal! Dacă ai vedea cine-i acuşica în fruntea bucatelor, te-ai închide la „Gambrinus” şi nu te-ai trezi din beţie decât să te închini. Suntem o ţară penală, meştere! De la parlament la govern, toate mangafalele cu foncţii sunt în libertate condiţionată. Nu ştii cum şi cât se fură. Răcnesc gazetele de vuiesc Carpaţii! Şi toate oalele sparte le plăteşte poporul acesta de coate-goale, care nu mai visează castele în Spania. Visează căpşuni.  S-au înmulţit nesimţiţii şi proştii şi vorba matale: „Cu prostia te poţi lupta, dar ea întotdeauna învinge!”

Zicea Nae Ipingescu: „Să nu mai mănânce nimeni din sudoarea, bunioară, a unuia ca mine sau ca dumneata şi să şază numai poporul la masă, că el e stăpân”. Mai mult de jumătate din popor e în mare mizerie şi tot atâta ar vrea să-şi lase ţara. O să zici că le crapă obrazul aleşilor? Ei, aş!

Unde este Rica Venturiano cu al lui „Angel radios”? E timpul cocotelor. Ziţa, Veta, Joiţica, Didina sau Miţa Baston au fost sfintele-sfintelor. Paraşutele au acuşica golaveraj la televizor. Să vezi chestii deochiate, nene Iancule! S-a uitat şi Bubico al meu la o emisiune şi de atunci nu mai latră. Guiţă!

Domnul Goe e ticsit de droguri şi mamiţa vorbeşte la telefon, la linia fierbinte. Conul Leonida şi soaţa şi-au depus pensia la pubelă, de unde şi mănâncă, Tipătescu este Naşul mafiei judeţene, Dandanache face tocşouri de seară, jupân Dumitrache zis „Titircă Inimă-rea” e primar şi milostiveşte cu parcuri moca toate rubedeniile.

Se face Capitală până la matale la Ploieşti , numa’ borduri şi mijlocul rămâne aşa cu gropi, cu mahalale fără apă şi canal, fără buleftrică.

Caţavencu combate la gazetă contra marilor corupţi, el fiind curat, deoarece până şi banii lui au fost spălaţi. Ghiţă Pristanda e finanţist acu’, din negoţul cu maşini furate, alte fapte necurate ca şi şpăgi nenumărate. Până şi frizerul Nae Girimea se minunează câtă prostime s-a umplut de mătreaţă şi câţi politicieni de valută. O soţietate fără prinţipuri morale şi cinste, care va să zică.

Madalin Voicu vorbeşte romanes, la televizor, cu fraţii şi surorile lui, la care s-a dat dezlegare să belească Europa. Fericiţi că au un de-al lor care îi înţelege, fiind apropiat de ei ca nărav şi poftă de viaţă. În ţară, băieţii deştepţi la matrapazlâcuri au strâns averi din care să se îndestuleze toate loazele lor, până la două mii paş’opt. Se fac mafioţi unii pe ăilalţi şi mă jur pe cursul valutar că au dreptate toţi. Dacă nici ei nu s-or şti între ei?…

Altminteri e „criză teribilă, monşer”. Dacă ai cunoaşte Parlamentul de acum i-ai dedica „Năpasta”, promisiunilor guvernului schiţa „1 aprilie”, Justiţiei „Lanţul slăbiciunilor”, vieţii noastre politice – „D-ale carnavalului”, scrisoarea către FMI şi Consiliul Europei este „Scrisoarea pierdută”, iar viitorul nostru poate fi asemuit cu „O noapte furtunoasă”. Bravos naţiune! Egzistă nişte unii care zice că suntem „Ţara lui Caragiale”. Ei, aş! Moravurile de pe vremea matale erau parfum.

Şi atunci, eu cu cine votez? Aceasta-i întrebarea! Cică dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă şi pe urmă el votează la fel. Într-un singur loc ai avut dreptate, nene Iancule. Atunci când ai zis că românul s-a învăţat să aibă din toate câte nimic.

În fruntea soţietăţii s-au aburcat mitocanii şi nu le poţi bate obrazul, întrucât (tot matale ne-ai învăţat) mitocanul se naşte jignit. Încolo, frică ne e că ne-am născut în România şi o să murim în Becalia!  Dar să fim optimişti, că dacă nu murim o să fie şi mai rău!

Un matze-fripte, coate-goale,
Ce-i este dor de matale !…”

 

Autorul scrisorii găsite (de mine, pe net) este Dan Mihăiescu (1933 -2013), autor de celebre texte pentru Toma Caragiu și Tamara Botez Buciuceanu

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 68 (LXVIII) din 9 III 2017.  Românilor le plac metaforele, vor să fie originali sau fug de adevăr prin mișmașuri lingvistice?

 

Expresii si zicale romanesti, pentru care ii multumesc Doinei Popescu, care îi mulțumește lui Liviu Antonesei, care, la randul lui, ii multumeste dlui Radu Lupașcu, care…

 

1.Un român nu este surprins… lui „i-a picat faţa”.
2. Un român nu doar „a făcut atât de mult cu atât de puţin”… el „a făcut din rahat bici”.
3. Un român nu-şi va pierde cumpătul… lui „îi va sări muştarul”.
4. Un român nu doar a stricat… el „a dat cu mucii în fasole”.
5. Un român nu va încerca să te prostească… el „te abureşte”.
6. Un român nu te va minţi… el „îţi va vinde gogoşi”.
7. Un român nu pricepe dintr-o dată… lui „îi pică fisa”.
8. Un român nu este extrem de obosit… el este „varză”. Viaţa lui nu este haotică… este „varză”. Şi în camera lui nu este o totală încurcătură… este, de asemenea, „varză”.
9. Un român nu consideră pur şi simplu un efort ca fiind inutil… spune că e „frecţie la picior de lemn”.
10. Nu înnebuneşti un român… îl „scoţi din pepeni”.
11. Un român nu va avea „sindromul impostorului”… el „se va simţi cu musca pe căciulă”.
12. În România, lucrurile nu sunt departe… sunt „la mama naibii”.
13. Un român nu e nebun… el e „dus cu pluta”.
14. Un român nu-ţi va spune să nu mai pierzi timpul aiurea… îţi va spune să nu mai „freci menta”.
15. Un român nu va spune că ceva este mişto… va spune că este „beton”.
16. Unui român nu îi este frică… el „are un morcov în fund”.
17. Un român nu doar păstrează tăcerea… el „tace ca porcu-n păpuşoi”.
18. Ca român, nu te amăgeşti… te „îmbeţi cu apă rece”.
19. Un român nu este prost… el este „tufă de Veneţia”.
20. Un român nu renunţă…el „îşi bagă picioarele”.
21. Un român nu a fost înşelat… el „a luat ţeapă”.
22. Un român nu este beţiv… el este „sugativă”.
23. Un român nu te va privi nedumerit… el se va „holba ca cioara la ciolan”.
24. Un român nu are idei neobişnuite… el are o „minte creaţă”.

 

 

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 69 (LXIX) din 10 III 2017. Instituționalizarea prostiei prin mijloace aparent deștepte (I).

 

Motto: ”Politica s-a născut atunci când primul ticălos l-a întâlnit pe primul prost”  (Voltaire)

 

Politicul este domeniul stabilirii și atingerii scopurile cu mijloace adecvate. Adică fiecare individ în parte face politică din primii zori ai devenirii sale conștiente. Pentru că democrația actuală este asimilată cu pluripartidismul politic, adesea se crede că politici/ politică fac doar politicienii profesioniști. Deși nu sunt de acord cu această ”credință”/ ”opinie”/ ”părere”, voi face referire, în cele ce urmează, doar la politica partidelor (politica mare, sau macropolitică).

 

Inevitabil, voi cita din prostologi de faimă mondială sau locală: Einstein, Pleșu, Popescu. Din nou, deși nu sunt de acord cu ideea că autoritatea genearează automat și veridicitatea, voi da cuvântul și altor prostologi, mie revenindu-mi plăcerea de a fi, în contiunuare, prostul dumneavoastră de serviciu, respectiv de a trage (unele) concluzii. Se știe, proștilor le place cel mai mult să tragă concluzii. De regulă, definitive! Ale mele vor fi ceva mai puțin definitive.

 

Un amic de pe FB (Viorel Popescu), scria luna trecută: ”Dă-i unui om mic să bea licoarea puterii și va duhni, imediat, a prostie și aroganță”. De acord, dar cel/ cei care oferă, aproape gratis, această licoare, oare a ce duhnește/ duhnesc?

 

I se atribuie lui Heinrich Heine zicerea că ”În lume sunt mai mulți proști decât oameni”. Pornind de la acest adevăr greu de combătut, macropoliticienii au tras o concluzie cât se poate de logică: ”Adună toți proștii de partea ta și poți fi ales în orice poziție” (Frank Dane). Într-adevăr, democrația are acest ”avantaj” greu de surmontat de alte sisteme: cu cât mai mulți proști, cu atât mai bine! Dar, ”numai cu prostie nu-ți atingi scopul. Mai ai nevoie și de puțină obrăznicie” (Jiddisch). Așadar, prostie + obrăznicie, iată binomul care asigură succesul în macropolitică (politica unui stat).

 

Un ieșean (Cezar Popescu) a înființat, în noiembrie 2014 – conform principiilor de mai sus – Partidul Proștilor. Partidul chiar există, iar denumirea este înscrisă la OSIM. I-a lipsit însă obrăznicia de a se lansa și în campaniile electorale. Cauza acestei lipse o putem decela în neinspirata descriere a membrilor partidului: ”În Partidul Proștilor sunt toți românii, mai puțin politicienii”. Păi cine a mai văzut partid politic fără (macro)politicieni? Degeaba (d)ai ”Legitimație de PROST” și pui poza ta din copilărie ca să dovedești că ești prost de-o viață, dacă nu te înscrii în campanii. Este ca și cum ai fi sigur că vei câștiga la LOTO, dar nu joci. O explicație ar fi aceea că, prin Statut, s-a pretins ca președintele să fie prost-prost, adică un prost veritabil! În fine, motivația înființării acestui partid nu este chiar deloc proastă: ”De 25 de ani țara este condusă de băieții deștepți și uite unde am ajuns!” a declarat șeful partidului PP, unui ziar local (7EST).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 70 (LXX) din 11 III 2017. Instituționalizarea prostiei prin mijloace aparent deștepte (II).

Unele dintre încercările de a instituționaliza prostia prin mijloace aparent deștepte (vezi înființarea – în glumă – a Partidului Proștilor) s-au oprit la timp. Altele au sucombat cu succes (Alianța Civică, PP – DD, UNPR plus partide care mai au în denumire cuvinte ca ”socialist” sau ”comunist”). Dar celelalte tentative sunt încă vii sau chiar au reușit pe deplin. În fond, celelalte partide și mișcări existente au demonstrat deja că mizează masiv pe lipsa de atenție și de logică a majorității electoratului. ”Un prost este un prost, doi proști sunt doi proști, dar zece mii de proști alcătuiesc un partid”. Important, până la urmă, este DACĂ noii aleși sunt ținuți suficient de bine în șah/ în hățuri/ în chingi/ în lesă de către majoritatea populației nemulțumite de primii aburi emanați – aburi în spatele cărora se fac jocurile financiare, se împart dregătorii (dar nu pe degeaba). Regula este, din păcate, că mai nimeni nu ar intra în macropolitică dacă nu are interese fiananciare clare (o vilă la băiat, o zestre la fată, o pensie bună la babă și ceva prospătură pentru dom deputat hârșit în lungi și grele lupte partidico-politice). Mai grav, lipitori de afișe, șoferi pe la sediile partidelor sau urlători cu plămâni puternici își revendică, agresiv și șantajant, ”drepturile”. Mai exact, vor și ei un post de ministru, acolo, sau măcar unul dintre sutele de posturi de secretari de stat proaspăt înființate pentru a mulțumi și a angaja pe termen lung clientela de partid (că doar n-au intrat campaniile electorale în sac!). Dar, „Un popor care îşi alege conducători corupţi, impostori, hoţi şi trădători nu este victimă, este complice” (George Orwell). Adică, acel popor își merită, pe deplin și cu asupră de măsură, soarta.

Dar nu doar în macropolitică se încearcă (din păcate, cu succes) instituționalizarea și legalizarea prostiei și a incompetenței. În macroeconomie este la fel, fapt care mi-a permis să afirm (în cadrul teoriei generale a acțiunii umane numită Metodologia Scop Mijloc) că politicul și economicul sunt, esențialmente, identice. Nu doar liderii de partide, de guverne și/ sau de state se cred atotcunoscători (omniscienți) și atotputernici (omnipotenți) – adică un fel de (dumne)zei/ baroni locali eterni, ci și liderii și managerii organizațiilor comerciale de varii mărimi și structuri. Din păcate, managerii (de cele mai multe ori) își construiesc scenariile pe ipoteza (deloc și de nimeni validată ex-ante) că toate datele/ lucrurile sunt cunoscute, lor rămânându-le doar să facă gestul (de unde și fr. gestion = conducere = management) de a arăta câteva direcții și mijloace de acțiune. Peter F. Hank – cunoscător al realităților românești și autor al cărții ”M-am săturat să fiu prost”/ How to be a Lot Less Stupid: a Guide to Critic Thinking in Business” – scria/ spunea, în 2015, pe site ul cariereonline.ro: ”Prostia este o categorie aparte a ignoranței. E, de fapt, o ignoranță autoimpusă. … E peste tot în companii, mai ales în management. Am constatat că această prostie de care vorbesc este mai prezentă în România pentru că aici se practică cel mai mult desemnarea puterii absolute unui singur om”. Ehei, amintirile dulci ale dictaturii din care se trag majoritatea conducătorilor/ managerilor actuali (cu experiență) încă fac ravagii…: ”…existența regimului comunist încă mai pulsează în amintirile și cultura noastră. Oamenii fac afaceri care nu sunt legale pentru că nu sunt preocupați de acest aspect, al legalității. Sunt preocupați de ideea de a face favoruri, de a rula capital, ignorând valorile care țin de cultura și structura unei companii. … În România toată lumea răspunde în fața tuturor pentru orice, nu există o structură și o organigramă care să fie respectate” scria P.F. Hank.

În 2010, St. Hawking afirma că ”două dintre cele mai mari probleme actuale ale omenirii sunt lăcomia și prostia”. Adevărat. Dar antidotul încă se caută. Iar acesta este, cred, life long learning.

Liviu Druguș
Pe mâine!

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 71 (LXXI) din 12 III 2017. Instituționalizarea prostiei prin mijloace aparent deștepte (III).

 

Am încheiat episodul de ieri cu sugerarea că soluția la gravele probleme ale omenirii constă în educație/ învățare pe parcursul întregii vieți. Aceasta ține, în mod evident, de domeniul gândirii, simțirii și acțiunii umane, adică al comportamentului uman, respectiv al eticii. Pentru mine (în MSM) eticul este esențialmente identic cu politicul (vezi partea I) și cu economicul (vezi partea a II-a). Acest al treilea subepisod (partea a III-a) este dedicat eticului, domeniu esențialmente identic cu politicul și cu economicul. Creștinilor care au reflectat asupra și au înțeles pe deplin conceptul de ”Sfântă Treime” le va veni foarte ușor să înțeleagă și ”sfânta treime” a acțiunii umane care este continuumul politic-economic-etic (scop-mijlo-raportul scop/mijloc).

 

Einstein afirmase că ”Lumea, așa cum am creat-o, e un rezultat al gândirii noastre. Nu poate fi schimbată fără schimbarea modului de gândire”. Adică este firesc să-ți schimbi modul de gândire, dacă vrei să obții alte rezultate. De altfel, se consideră a fi o culme a prostiei omenești să insiști în utilizarea acelorași mijloace/ metode și să te aștepți să atingi rezultate/ scopuri diferite. A încerca să ieși dintr-o criză (economică/ financiară/ politică/ morală) este exact ca atunci când încerci să ieși dintr-o încercuire: ”ori găseși un drum/ o cale, ori face unul/ una” (Hannibal). Dimensiunea etică a acestui precept militar a fost subliniată și de președintele american Theodore Roosevelt, cu trimitere la fiecare individ în parte: ”Acționează cum poți mai bine, cu ceea ce ai, acolo unde ești”.

 

În 2013, într-un articol din Adevărul (”Două feluri de prostie”) Andrei Pleșu scria, cu îndreptățire: ”Până să-ți piardă sufletul, trufia îți strică mintea.  … Oameni inteligenți cad, din cauza vanității, în cea mai neagră și  ridicolă formă de prostie”. Doar o mică observație la adresa acestor idei formulate de A. Pleșu: nu este vorba despre două feluri de prostie, ci este vorba despre două categorii de oameni care fac prostii (momente în care ei apar ca fiind… proști). Iată care sunt cele două forme de comportamente prosteși, lesne de identificat în cruda noastră democrație: a) Prima formă de comportament prostesc este a celor care fac servicii partidului și care primesc/ acceptă drept răsplată demnități mult peste capacitățile lor reale de a face față cerințelor acelor posturi: b) a doua formă de comportament prostesc este a celor care oferă asemenea demnități unor persoane care nu le merită. Pe scurt, avem ”patroni” (de partide câștigătoare în alegeri) și ”slugi” (trepăduși de partid care, prin gudureală și servicii ”speciale” obțin demnități peste nivelul lor de competență).  Rezultatul este cel cunoscut: remanieri, demisii și demiteri, proteste, ironii, dezvăluiri ale serviciilor ”speciale” efectuate, instabilitate politică și lipsă de credibilitate externă etc. Adică o mocirlă morală demnă de secolii anteriori. Conchide dl Pleșu: ”Se zice că suntem un popor inteligent. N-am putea reacționa ceva mai sever la accesele de prostie ale unor conaționali lacomi și suficienți?”. Ba da, dar prima condiție este să mergi la vot, iar a doua condiție este să știi și să poți discerne/ alege. Altfel, nimic nu se poate schimba de la sine înspre mult doritul bine. Altfel spus, ”prost să fii, dar să-ți revii!”

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 72 (LXXIII) din 13 III 2017.     Prostia la genul și modul feminin

 

Da, prostia este un substantiv de genul feminin, dar asta nu are nimic de-a face cu alegația de cârciumă că ”femeile sunt proaste”, spusă de bărbați care dau prea des dovezi de pauze de gândire. Convingerea mea este că prostia/ inteligența este relativ proporțional distribuită între cele două genuri. Uneori diferă nivelul de educație și de acces la decizii. Și totuși, există un trend (nu are legătură cu feminismul ca mișcare politică) de promovare a femeilor în funcții de conducere. Pe baza acestui trend s-a prezis (ah! ipoteza că politologia ar fi o ”știință” îi face pe unii ”specialiști” să se considere foarte îndrituiți să facă predicții ”certe”) victoria dnei Clinton la alegerile din SUA.

 

De unde apare, totuși, zicerea proastă cum că femeile sunt mai proaste decât bărbații? Un răspuns posibil (nu neapărat singurul adevărat) ar fi dat de istorie: bărbații se ocupau cu apărarea teritoriului și procurarea hranei (ceea ce presupune și forță dar și istețime), iar femeile se ocupau de gospodărie și de copii (ceea ce presupune duioșie, dragoste și devotament, dar și cunoaștere). Dar tot timpul/ experiența este acela/ aceea care a obligat femeile să înlocuiască lipsa forței fizice cu apelul tot mai frecvent la gândire/ intuție/ imaginație/ inspirație. Cu alte cuvinte, orice slăbiciune este o bună motivație pentru a o compensa și de a o transforma în opusul ei. De unde și alternanța în timp: matriarhat-patriarhat-matriarhat.

 

Este fiziologic și psihologic stabilit că fetele se maturizează mai repede decât băieții. Oare de ce? În lipsă de alte explicații am doar probe/ dovezi. Când eram în liceu o colegă (pe care eu unul o vedeam foarte isteață și cred că chiar era) mă tachina/ împungea/ stârnea. La care puberul de mine a răspuns (doar) cu un orgoliu masculin prost mascat: ”Dar ce? Mă crezi chiar așa de prost?”, primind pe loc răspunsul binemeritat: ”Lasă că știu eu cât ești de prost!”. Faptul că, de regulă, femeile au inițiativa (dar și inteligența de a lăsa băieții/ bărbații să creadă că ei au ales/ decis) în stabilirea de relații cu potențiali parteneri/ prieteni se traduce (în limbajul economic) prin faptul că femeia este cererea, iar bărbatul este oferta. De aici decurg strategii de marketing, de persuadare/ comunicare/ negociere specifice. Fiecare se va considera câștigat, indiferent cine este adevăratul artizan al victoriei.

 

Circulă pe imensitatea FB ului o zicere care este nu doar (aparent) banală, dar și ușor de contrazis. Scria (un bărbat) că ”femeia inteligentă este aceea care are inima mai mare decât sânii și mintea mai deschisă decât picioarele”, dar realitatea arată că și reciproca este adevărată. Oricum reducționismul definiției de mai sus nu onorează presupusa inteligență masculină. Cât despre mitul că bărbaților le-ar trebui o eternitate (de unde și expresia ”eternul feminin”) ca să înțeleagă femeile, asta da, spune și ea ceva despre inteligența bărbaților.

 

Nu demult (2 martie) Șefan Agopian a comis o cugetare la care chiar ar merita de cugetat: ”Nu știu de ce, dar o femeie proastă e mai deșteaptă decât un bărbat prost”. O posibilă explicație a acestei percepții ar fi că expectațiile unei lumi încă predominant masculine nu iau în calcul posibilitatea ca, la același nivel de prostie, femeia să fie deasupra.

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 73 (LXXIII) din 14 III 2017. Spiritul ascuțit de observare (nu ”de observație”) – atribut al inteligenței.

 

Cred că majoritatea prostiilor pe care le facem în viață (în ce mă privește, depun mărturie) se datorează câtorva clipe de neatenție, de relaxare a spiritului de observare, de detașare de contextul în care ne aflăm și de racordare pasageră la alte situații/ gânduri/ contexte. Pe această pauză/ sincopă a gândirii (pauză luată exact când nu trebuie) se bazează marketingul agresiv (vezi relatarea lui Eugen Ovidiu Chirovici despre cum a publicat ”Cartea oglinzilor”, iar el a devenit milionar în dolari într-o săptămână), numerele de magie de la circ, poveștile de adormit copiii, credința în nemurirea sufletului, încrederea în promisiunile care premerg ziua votului, deciziile de a adera la o organizație sau alta, dclarațiile de iubire etc. etc. Chiar micile/ marile capcane se bazează pe deturnarea/ distragerea atenției de la fondul problemei și pe elementul surpriză. Voi veni, în următoarele rânduri, cu câteva exemple-test.

În episodul 31 am reprodus un test de atenție preluat dintru-un manual de Psihologie pentru liceu. Pe o linie de gândire similară rog cititorii să dea un răspuns (pe cât posibil, repede, strict mental, fără hârtie și creion) la următoarea problemă de fizică (de fapt, una de atenție și de empatizare): ”Sunteți mecanicul unei locomotive cu aburi care pleacă la ora 8.00 din gara Iași, cu destinația București. Viteza de deplasare a trenului este de 65km/h. La Focșani se schimbă locomotiva cu una electrică și care merge cu 80km/h. Știind că distanța de la Iași la București este de 500 km să se răspundă la următoarea întrebare: câți ani are mecanicul?”.

Mergeam cu alți doi colegi în mașina unui alt coleg. La un moment dat acesta (șoferul) zice: ”Doamne, ce proști sunt unii care își pun la numărul de înmatriculare litere care trimit la vestite servicii de intelligence: CIA, KGB, SRI ș.a. Oare ce vor să demonstreze cu asta?”. Noi, ceilalți trei, ne-am lansat nu doar în a susține ideea șoferului că cei care procedează astfel sunt cam tâmpiței și aroganți, ci încercam să dăm și posibile explicații teoretico-filosofice fenomenului. La coborâre, după atâta discuție pe seama numerelor de înmatriculare ne-am uitat și la literele de la mașina colegului. Erau KGB! Ne-am amuzat (amar), dar cu toții am realizat că spiritul nostru de observare s-a trezit postfactum. Trebuia să fi sesizat cele trei litere înainte de urcarea în autoturism…

Oarecum conex cu spiritul de observație, un banc (sec): un orb și un surd se produceau pe scena unei săli de spectacole cu un cântec nou. La un moment dat, orbul îl întreabă pe surd: uită-te bine în sală, vezi dacă mai este destulă lume. La care surdul întreabă: dar ce, am început să cântăm?

Așa-numitele fake-news (știri prefabricate), alături de știrile false (incorecte sau incomplete) se bazează în primul rând pe neatenția cititorilor/ ascultătorilor/ privitorilor, cuplată cu eventuala notorietate și credibilitate pe care și-a asigurat-o un post de TV/ Radio sau o publicație print/ online. Pentru că evenimentele se (cam) precipită, vă sugerez să citiți cu atenție știrile care vin de la Răsărit. Unele dintre ele nu au alt rost decât să inducă ideea/ convingerea că acel Răsărit există și că nu trebuie ignorat (ca și cum agresorii ar putea fi ignorați…). Andrei Pleșu zicea/ scria, contrazicându-l în avans pe Țiriac, că ”românii sunt un popor inteligent”. Dar asta trebuie probat/ demonstrat zilnic, fără sincope și pauze de gândire și, mai ales, fără a face rabat la lupta împotriva hoților (preferații lui ”nea Țiri”).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 74 (LXXIV) din 15 III 2017. Grigore, câine (de pază al democrației) ce ești, șo pă ei!

 

Preiau de pe FB, 14 martie. Ramona Ursu descriind interviul cu Grigore Cartianu, publicat azi:

 

Zice/ scrie Ramona:  ”Pe fundalul înregistrării interviului pe care l-am făcut cu Grigore Cartianu, și pe care îi voi publica săptămâna asta, se aude, din când în când, râsul meu. Am discutat ore în șir, am luat țărișoara din vremurile lui lliescu până la Dragnea. Am râs cu lacrimi și atunci, și acum, ascultând înregistrarea. Eiii, imaginați-vă vocea lui Grigore când citiți fragmentul de mai jos. Tare, clară, cu intonație, ca să priceapă toată lumea. Se pare că avem o soluție și pentru cretini. 🙂

Zice/ grăiește Grigore: ”Eu n-am nicio treabă cu ce votează unii sau alții. Dom’le, ai votat PSD, accept că ai făcut asta. Foarte bine! Nu-i foarte bine pentru țară, dar poate e foarte bine pentru tine, pentru conștiința ta. Dar nu accept ca ăla să fie atât de prost, și e în defavoarea lui să fie atât de prost, să fie atât de spălat pe creier încât să creadă niște aberații de genul ăsta. Atenție, să creadă asta după ce îi dai informație corectă. Dar el nu vrea să creadă informația corectă, el crede tot nebunia aia cu Ciolos care e fiul lui Soros, cu Guvernul zero al tehnocraților. Atunci, eu spun că acel om este tâmpit, dobitoc, prost, cretin. Toate categoriile astea le-a atins.

Să vină vreunul la mine și să-mi spună:
„Bă, m-ai jignit!”
„Zău, dar ce ți-am zis?”
„Păi, ai spus că sunt cretin.”
„Hai să te întreb câteva lucruri. Ce crezi, Ciolos e fiul lui Soros?”
”Da!”
„Atunci, ești cretin de tot. Ești prost îngrămădit. Nu se mai alege nimic din tine, nu mai ai nicio șansă să devii om, dacă tu, astăzi, crezi așa ceva. Dar, uite, te mai întreb ceva. Ce crezi, Guvernul Ciolos a fost Guvernul zero?”
„Da, a fost Guvernul zero.”
„De ce a fost Guvernul zero?”
”Pentru că a avut zero absorbție din fonduri europene.”
„Atunci, ești tâmpit. Nu mai ești cretin, ești tâmpit sau dobitoc, stau în dubiu. Pe atâtea canale ți-a fost dată informația corectă. Du-te, frate, pe site-ul UE și vei vedea acolo ce bani a obținut fiecare țară, în fiecare an. Și găsești acolo și România, din 2007 și până în 2016. Ai acolo toți banii. Nu numai că nu e zero, dar sunt sume de ordinul miliardelor de euro. Cum să spui că-i zero? Te întreb acum, după ce am explicat asta, mai spui că Guvernul Ciolos a fost Guvernul zero?”   „Da!”      ”Atunci, ești cretin. Te întorci la categoria asta, credeam că ești doar dobitoc. Dar, nu, scuză-mă, ești cretin!”

Trebuie niște rachete șoc cu oamenii ăștia pentru că, altfel, ne încalecă ei pe noi. O să ajungem noi să zicem că suntem tâmpiți. O să ne trezim noi zicând că Ciolos e fiul lui Soros, că a fost Guvernul zero. Trăind printre mincinoși, printre diversioniști, printre tâmpiți, printre cretini, riscul e să devii ca ei. Hai mai bine să-i schimbăm noi pe ei, decât să ne schimbe ei pe noi, să ne facă creierul varză.”

 

Zic/ scriu și io: Bietul spălat pe creier este victimă și trebuie căinat, nu înjurat. Ideile fixe nu se mai pot scoate nici cu înjurături și nici cu operații. Așa că degeaba tragi, Grigore, șuturi în biata violată, dar lași violatorul să-și ”aranjeze” următoarele victime. Iar violatorii se numesc: posturi tv, școli în care predau profesori membri de partid/ propagandiști zeloși, primari și politicieni care adorm conștiințe cu salarii mărite (iar de mărirea prețurilor – nik). Grigore, câine de pază al democrației ce ești, șo pă ei! Go, Grigore, go!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 75 (LXXV) din 16 III 2017. Complexul de inferioritate al românilor – ca acceptare a (auto)diagnosticelor repetate: ”românii sunt proști”  (I)

 

S-au mai liniștit apele după plecarea ”inteligentului cinstit” (moș Țiriac), cel care – cu cinismul specific iubitorilor de arginți – a caracterizat (la 12 martie, Realitatea TV) neamul din care face(m) parte: ”Românii nu sunt hoți. Sunt proști. Între un hoț și un prost, aleg un hoț. În urma hoțului rămâne ceva. În urma prostului nu rămâne nimic”. Ca în toate alegațiile generalizante, ceva adevăr este și aici. Hoțului bogat îi place să lucreze cu hoții și se teme de hoți (concurența e bună doar în teorie). Și totuși, românii practică și hoția (sub varii forme și dimensiuni). Dacă nu ar exista acest ”grăunte” de adevăr, nu am avea nevoie acum de strategii costisitoare de luptă împotriva hoției, cu DNA în frunte, victoriile fiind precondiții elementare de acceptare a RO în rândul țărilor (ceva mai) civilizate. Pe de altă parte, adevărul supără, îndeosebi pe mincinoși, adică pe liderii politici și pe cei mereu vizați ca fiind mai mult hoți decât inteligenți. Avem bandiți de presă (trusturi media), la fel cum avem ”aleși ai poporului” gata să tragă în popor dacă partidul și interesele le-ar cere-o. De unde și expresia ”s-antâlnit hoțul cu prostul” (expresie care are și alte semnificații).

Câteva reacții (culese de pe net) la alegația țiriacă.

Dan Alexe: ”Deștepții cinstiți intră la proști, desigur”;

 

Laurențiu Ciocăzeanu: ”Țiriac preferă hoții în locul proștilor. Logic, de vreme ce s-a îmbogățit într-o țară în care colcăie corupția… În realitate, hoții și proștii compun aceeași tabără. Cu diferența că primii sunt mai puțini. Dar fără ceilalți, cei mulți, iubiții lui Țiriac n-ar exista. Proștii sunt proști și-atât. Dar hoții nu sunt numai hoți. Sunt și ticăloși – se folosesc de prostia proștilor, o alimentează continuu. Nu se gândesc o clipă să-i ajute pe sărmani, să-i deștepte oleacă; să nu-i mai mintă zilnic la TV, de pildă, ori să nu le mai arate dușmani inventați, pentru ca ulterior să le folosească ura la vot. Nu. Nu au pic de compasiune față de niște semeni care s-au născut cu mai puțină dotare, fără vina lor. Toți hoții gândesc așa despre proști. Altfel cum ar mai putea ei fura? Asta arată de ce Țiriac nu e un ”om de afaceri” în sens de model social. Rămâne un simplu ”capitalist de cumetrie”, vorba lui Ilici Iliescu. Adică un îmbogățit prieten cu ticăloșia, nu cu omenia desprinsă din etica de ”businessman” adevărat.”;

Doru Antonesei: http://doruantonesi.ro/ion-tiriac-si-proverbele-cu-prosti/

 

Răzvan Ioan Boanchiș: ”Ce sa faci, ce sa discuti cu prostul? Nu arogantul speculativ Tiriac, ci istoria dovedeste ca hotii au avut, au si vor avea putere, averi, glorie, creier si statui. Grupurile statuare cu multimi fraierite au existat doar in comunism, ba, capitalistilor! La varsta si banii lui, Tiriac si-a permis sa greseasca, pentru ca, in Romania, e o greseala sa spui adevarul. Iar mai prosti decat prostii sunt prostii care ii elogiaza pe prosti ca sa loveasca in hoti.” (are și Țiriac apărătorii/ adepții lui).
”Aforismul” lansat de îmbogățitul postdecembrist ar fi fost ușor îndulcit dacă miliardarul ar fi avut înțelepciunea să apeleze la zicerea lansată de actorul Adrian Văncică (zis ”Celentano”, din Las Fierbinți):

”Nu vreau să par mai deștept decât sînt, dar nici mai prost decît m-a făcut mama”.

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 76 (LXXVI) Vineri 17 III 2017. Complexul de inferioritate al românilor – ca acceptare a (auto)diagnosticelor repetate: ”românii sunt proști”  (II)

 

Episodul de ieri s-a dorit o introducere într-un subiect grav, greu de expediat în câteva vorbe, dar și mai greu de scos din capul românilor. Voi relata un exemplu personal, convins fiind că nu este doar unul și nu doar al meu. În august 1990 am ieșit și eu în Occident, la Paris, la Congresul de constituire a International Society for Intercommunication of New Ideas (ISINI), fondat în 1988, la Boston, de către Anghel N. Rugină.

 

Rostul acestei (re)amintiri constă în a reda (măcar parțial) șocul cultural pe care l-am resimțit în acele zile, șoc (dublu) care are un nume: transformarea subită și instantă a complexului meu de inferioritate cu care venisem, într-unul de superioritate (cu care am plecat de acolo)! La prezidiul ședinței festive a Congresului (cu sute de participanți din lumea largă) a luat loc (și apoi a cuvântat) însuși Fr. Hayek, despre care doar auzisem și citisem, dar care era laureat Nobel pentru economie! Eram pregătit să absorb fiecare cuvânt, să iau notițe, să încerc apoi să mă apropii de el (eram doar și ziarist cu acte în regulă, de câteva luni!). Bref, discursul laureatului a fost plin de banalități, ca de altfel majoritatea discursurilor. I-am mărturisit unui coleg (Costea Munteanu) că ședințele de partid (cele cu temă!) de la UMF Iași erau mult mai interesante, pline de dialoguri și de noutăți de ultimă oră! Dezamăgirea a continuat crescendo când m-am aventurat pe holurile Sorbonei, intrând prin sălile de curs, biblioteci etc. Băncile de lemn erau mai abitir scrijelite decât cele din satul în care am făcut primele 7 clase! Nici curățenia nu era cea așteptată de mine. Cele 7 zile cât am bântuit prin Paris, totul mi s-a părut o glumă de prost gust: orașul Luminilor era de o mizerie de nedescris: coji de banane aruncate aiurea pe Champs Elysees și în zona  Turnului Eiffel, plus ale mizerii.. umane. În fine, această primă ieșire mi-a creat mari probleme de conștiință: dacă acesta este modelul spre care ne îndreptăm, înseamnă că am căzut din lac în puț! În altă ordine de idei, naivul de mine chiar a distribuit la Congres și pe secțiuni sinteza comunicării mele așteptând critici, observații, comentarii, dialog! Nimic din toate acestea!

 

Dar nu m-am lăsat nici eu mai prejos (mă refer la șocul cultural). În ultima zi a Congresului, Rugină m-a luat deoparte și mi-a spus că vrea să mă numească în Boardul organizației în calitatea de trezorier (aveam de gestionat multe zeci de mii de dolari acolo, cu nuanța că puteam să dispun de o parte din ei…). Nu uit mirarea de pe fața savantului româno-american când am declinat categoric oferta, argumentând că preocupările mele sunt strict științifice! Sancta simplicitas! Peste ani, devenind președinte al ISINI am primit Raportul financiar al anteriorului președinte (un american de proveniență latino-americană): mai rămăseseră cca 5 mii de dolari pe care, de fapt nu-i mai avea și care urmau să fie înlocuiți de documente justificative… Nu am văzut niciun cent din fondurile ISINI.

Înlocuirea complexului meu de inferioritate cu unul de superioritate abia apoi s-a concretizat în fapte. În cadrul organizației educaționale paneuropene SPACE (cu sediul la Ghent, în Belgia, culmea, născută tot în 1988!) am venit mereu cu idei noi. Am înființat ERA (European Research Area), structură pe care am condus-o câțiva ani, apoi am propus predarea unor cursuri de cercetare și managementul cercetării, înființarea unei reviste etc. Toate acestea funcționaeză și azi! Cum să nu fii complexat?

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 77 (LXXVII) Sâmbătă, 18 III 2017. Complexul de inferioritate al românilor – ca acceptare a (auto)diagnosticelor repetate: ”românii sunt proști”  (III)

 

Exemplul personal din episodul anterior se încadrează într-un fenomen care, spun specialiștii, ne caracterizează ca popor. Majoritatea articolelor/ studiilor pe această temă au drept concluzie că da, românii au un complex de inferioritate, unul care îi blochează să progreseze și să evolueze firesc, fără sincope și poticniri. Complexul de inferioritate echivalează cu eticheta de PROST pe care ne-o lipim mereu în frunte, motivat sau nu. Dar, complexul de superioritate, apărut după experiențe similare celei relatate în episodul 76, nu înseamnă, din păcate, că putem să ne lipim, liniștiți, eticheta de INTELIGENT. Toate complexele sunt abateri de la normalitate, sunt imaginații/ închipuiri/ fantasme create în lipsa unui contact direct cu realitatea pe care ne-o construim doar mental. Iată câteva opinii la această temă:

 

Dan Alexe (2010, România Liberă): ”In psihologia noastra colectiva s-a solidificat, ca un soi de evidenta care nu mai are nevoie sa fie explicata, ideea ca am fi preprogramati sa ne taram undeva la coada. Ultimii din Europa, cei mai saraci, mai trandavi si mai hoti, provinciali iremediabili care isi ascund complexul de inferioritate umbland cu nasul pe sus. Si, ca orice provinciali, ne mandrim cu imitatiile: Bucurestiul e „Micul Paris”, iar Romania – o insula de latinitate intr-o mare slava s.a.m.d…”. Și, mai clar, pe blogul său, la 13 II 2013: ”Complexul de inferioritate al românilor nu dateaza de ieri, sau de la generatia parintilor nostri, ci e adinc inscris in ADN-ul natiunii, face parte din codul-sursa, din algoritmul de baza al sufletului românesc. Nivelul cel mai de jos al acestui complex ne e accesibil tuturor, in cotidian, cind calatorim. La nivelul superior, e de ajuns sa vezi slugarnicia multor politicieni români, prin Parlamentul European sau aiurea, fata de cel mai amarat si insignifiant coleg occidental”.

 

Daniela Oancea (2013, cariereonline.ro) despre cartea lui Lucian Boia ”De ce sunt românii altfel?”: ”Complexul de inferioritate e prima maladie pe care a identificat-o profesorul Boia la români. De aici se naşte o construcţie orgolioasă menită să contracareze micimea prezentului. Îl frapează la români, că sunt, cu mici excepţii, un popor foarte complexat. Când eşti complexat, trebuie să găseşti nişte procedee care să compenseze complexele”.

Bianca-Olivia Niță (2016, Dilema Veche nr 652) scrie, mai mult metaforico-dilematic ”Despre eternul nostru complex de inferioritate”. Dacă este etern, avem oare vreo șansă de ieșire din această nu prea plăcută situație?

Vintilă Mihăilescu, intervievat de Tudor Petcu, https://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/JURNALISTICA/Complexe%20culturale%20la%20romani%20interviu%20cu%20antropologul%20Vintila%20Mihaescu.htm  Ca despre orice articol marca V. M., recomand!

Am meditat, adesea, la soluții posibile de vindecare. Poate că aceste complexe sunt, în fapt, benefice, ducând la acumulări de energii – transformabile, ulterior, în salturi istorice. Nefiind un scop de azi pe mâine, căutarea de soluții strategice pentru România celui de-al doilea secol de existență unitară ar trebui să facă parte dintr-un Proiect de țară, unul transpartinic, cu ținte asumate de absolut orice actor partidic, actual sau viitor. Iar complexele noastre (de inferioritate sau de superioritate) să aibă un loc bine definit la capitolele ”Starea de fapt” și ”Ce-i de făcut?”.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 78 (LXXVIII) Duminică, 19 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia și Agnotologia (I)

 

Motto: ”Nu este nicio rușine să te naști prost. Rușine e să mori prost.    Marin Sorescu

 

Complexele (de superioritate și de inferioritate) pot fi (cu succes) cultivate sau atenuate. Păcălirea semenilor dintr-un instinct (auto)cultivat poate face din orice copil mediu un ”supradotat” într-un domeniu sau altul (al păcălirii). Prin perseverență! Într-o vizită, apare un copil jovial: ”hai să te păcălesc”. Aplică un truc ieftin de ”ghicire” a ceva, truc greu de depistat de neștiutori. Copilul jubilează: ”te-am păcălit!”. În copilărie, mă întâlneam cu un prieten și o minge pe un teren viran. Făceam o poartă și… țineam scorul. Mi-a venit o idee: mă prefac că vin din dreapta pentru a trage în colțul stâng. Chiar așa fac, dar trag cu ristul și mingea se duce exact în partea opusă: ”gooool! Te-am păcălit”. După care lucrurile s-au echilibrat și păcălirea/ prostirea devenea aproape imposibilă. Am învățat că orice păcălire naște o strategie de recucerire a poziției pierdute. Cum? Printr-o (anti)păcălire mai rafinată. La nivel de comunități (locale, regionale), dar și la nivel de țară lucrurile stau aidoma. Păcălicii păcăliți nu au alt vis decât să devină păcălitori. Orice act de pățire a prostirii naște o autocritică interioară: ”vai, ce prost am fost!”. În lipsa acestei autocritici remontarea scorului este (cvasi)imposibilă, motivația lipsă permițând istoriei să se repete.

 

Aplicarea permanentă a celor 6P (pentru noii prieteni: 6P = Prostirea Proștilor cu Prostii Prostești de către Proști Profesioniști) are ca rezultat creșterea numărului proștilor/ prostiților. Iată cum: a) cresc numeric proștii prostiți; b) cresc numeric proștii prostitori/ profesioniști). Consecința este, inevitabil, una pesimistă: societatea devine esențialmente mai proastă, deși în aparență lucrurile evoluează pozitiv, tehnicile de prostire fiind mereu mai ”smart”/ inteligente. Da! Lumea evoluează înspre rău, înspre frustrări acumulate și înspre clivaje abil create. Preocuparea pentru cunoaștere (Era cunoașterii/ Era informației/ Era tehnicizării omului) creează iluzia că devenim mai stăpâni pe noi, mai descurcăreți, mai victorioși în raport cu semenii. În realitate, lucrurile stau exact invers. Adică mult dorita cunoaștere înseamnă și mult nedorita prostire/ păcălire a oamenilor de către oameni. O dovadă a acestei realități întristătoare este că pe lângă gnoseologie (teoria cunoașterii comune) și epistemologie (teoria cunoașterii ”științifice”) au apărut și prostologia (teoria care studiază prostia și proștii) și agnotologia (teoria care devoalează mecanismele prostirii). Oamenii pot fi și sunt mereu: a) influențați (într-un sens sau altul), b) manipulați (în bine sau în rău) și c) prostiți (înspre binele prostitorului și înspre răul prostitului). Agnotologia este demersul demascator la adresa prostitorilor și împotriva perfecționării mecanismelor prostirii. Aceasta ajută și prostiților care, aflând despre aceste tehnici, vor – și chiar încearcă – să nu mai fie prostiți. Prostologia se ocupă doar cu studiul prostiei și al proștilor. Prin urmare, prostologii care se respectă nu pot ignora succesele agnotologilor. În episodul următor voi veni cu exemple și cu mici analize. Deocamdată, este utilă familiarizarea cu conceptul noii discipline ”științifice”: agnotologia. Un search pe Google cu acest item vă va aduce sub ochi articole despre fondatorul Robert N. Proctor (1992), câteva idei de bază și unele atitudini posibile. Iată un exemplu: http://memoriidemedic.ro/o-noua-stiinta-agnotologia/ Împotriva celor ce folosesc ignoranţa în scopuri oneroase este îndreptată noua disciplină, agnotologia.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 79 (LXXVIX) Luni, 20 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia și Agnotologia (II)

 

Motto: ”Psihopaţii idioţi îşi petrec viaţa închiși, psihopaţii mai şmecheri se îmbogăţesc vânzând droguri, iar psihopaţii cu adevărat inteligenţi ajung şefi de stat” Pascal de Sutter

 

Motto: ”Când zeii vor să-și bată joc de oameni, mai întâi le iau mințile” (din gândirea anticilor)

 

Cine sunt cei mai mari specialiști/ practicieni în 6P pe care agnotologii trebuie să-i descrie?

 

În primul rând, sunt proiectanții și strategii sistemelor de guvernare/ politice. Ei sunt soldații de linia I în lupta pentru cucerirea minților și inimilor oamenilor/ votanților, asigurând sistemului baza de ignoranță necesară. Așa numiții ”consultanți politici/ electorali” (adică prostitori ”savanți” de naivi votanți) se revendică a fi ”nevinovați” tehnicieni, neutri partidic, servind, pe rând (hei, cine dă mai mult?) puterea și opoziția. Ei sunt doar oameni cu idei, furnizori de ignoranță en gros și inovatori de fine și subtile psihotorturi în masă. În rest, sunt buni familiști, buni cetățeni, onorabili executanți (cu riscul asumat: executanții de azi, executații de mâine). Lor le voi dedica acest episod prostologico-agnotologic.

 

Istoria (relativ) recentă îi reamintește pe câțiva reputați ideologi/ manipulatori/ mancurtizatori/ prostitori: pe Goebless, de la național-socialiștii hitleriști germani; apoi pe Dumitru Popescu-Dumnezeu, de la național-comuniștii ceaușiști români; și, last but not least, pe Dughin de la neo-național-imperialiștii postsovietici ortodoxiști putiniști ruși actuali. Cu siguranță, Trump și Erdogan au în preajmă câte un ideolog-manipulator care să propună strategii eficiente de sucire a minților votanților conform idealurilor de mărire ale celor doi lideri democratic aleși. Naționalismele și populismele din orice colț al lumii sunt ZERO fără ideologi-manipulatori-prostitori de mare calibru. La noi, acum, în condițiile democraturii postloviluționare originale românești, lucrurile nu sunt ”nici așa, nici alminteri” (sintagma aparține lui Caragiale, un prostolog-agnotolog avant la lettre). Adică, lucrurile sunt, la noi, căldicele, amestecate, relativiste – pe scurt, balcanic postmoderniste la maximum. Am citit, recent, amintirile unui manipulant-prostitor de minți ieșean – supărat că nu și-a primit simbria de servitor al unui igno(ra)bil fost nomenclaturist, actualmente bătrân traseist partidic profesionist. Autorul, de profesie ziarist sub acoperire, consultant politic de închiriat și deontolog de serviciu pentru cine plătește mai mult, vorbea, desigur, în numele unor principii morale, cu frică de Dumnezeu… Cameleonii l-ar invidia! Acești manipulanți de minți modeste fac obiectul studiului Agnotologiei.

 

O comparație între Prostologie și Agnotologie se impune: Prostologia este un studiu factual, metaforico-alegorico-ironic, un demers pasiv și defensiv în fața valurilor de prostii care riscă să ne inunde. Agnotologia este un demers activ și ofensiv (chiar agresiv la adresa agresorilor prostitori) căutând cauzele ignoranței crescânde și oferind speranțe de deșteptare națională. Pe scurt, Prostologia este constatativă, în timp ce Agnotologia este combativă. Agnotologia vorbește în numele afișării, afirmării și apărării binelui, dreptății și adevărului.

Dar să nu uităm că ”Nu adevărul e de-a v-ați ascunselea, noi suntem de-a baba-oarba” (Mircea Cucu)

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 80 (LXXX) Marți, 21 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia Agnotologia (III)

 

Motto: ”Analfabetul viitorului nu va fi cel ce nu știe să citească, ci cel ce nu poate să înțeleagă.” Alvin Toffler

Cine (mai) sunt cultivatorii ignoranței? Direct dependenți de sistemul de guvernământ al unei țări, aceștia provin (și) din cadrul proiectanților și strategilor sistemelor de educație. Pompând multă informație redundantă în capul copiilor/ studenților, școala/ universitatea devine un ”cumplit meșteșug de tâmpenie” (apud Trăsnea). Școala (a noastră, dar și cea din alte patrii) este făcută îndeosebi pentru profesori (ore multe – bani mulți) și abia apoi pentru elevi/ studenți. Cu câțiva ani în urmă, la o dezbatere despre reforma școlii am propus reducerea drastică a numărului de ore (și chiar de discipline!). Reprezentanți ai diferitor discipline au sărit să demonstreze că disciplina lor este axus mundi și că fără acest ax lumea se va prăbuși…Poziția mea a fost/ este că stimularea curiozității și facilitarea înțelegerii sunt axus mundi. Școala (preuniversitarul) este sector strategic pentru politicieni, deoarece doar școala poate pregăti viitoarea lipsă de discernământ a votanților. Îmi exprim aici totala rezervă că problema educației la noi se va schimba în anii acestui secol.

 

Îi scria Caragiale lui Mihail Dragomirescu, în 1906: ”Ai catedra ta. … De la înălţimea ei, caută a scăpa cît poţi tineretul de rătăcirea în care sistematic îl ţine nenorocita noastră şcoală – criminala instituţie de stat!”. (Apud A. Pleșu, Dilema Veche). Iar situațiunea este așijderea și astăzi.

Pentru că la (mult prea) multele mele propuneri de reformă radicală a educației (printre care eliminarea examenelor cu rol de evaluare în întreg învățământul superior) am primit replici de soiul: ”dom’le, matale ai predat vreodată la vreo școală să vezi cum e?”, dau cuvântul unor cunoscători de azi ai problemei (de la firul ierbii).

Cristina Tunegaru. profesor de limba română (FB, 14 martie 2017) ”Pierdem vremea, ani la rândul, încercând să-i facem să recunoască diatezele verbului, propozițiile subordonate, funcțiile sintactice, să reproducă teoria literară și nu reușim să îi învățăm ce e mai important: să descifreze un text, să transpună fidel, în propriile enunțuri, ideile unui text citit, să selecteze informații, să facă deducții, raționamente. Îi învățăm să răspundă după scheme, după tipare prestabilite, le dăm rețeta și ei o reproduc la fiecare examen național. Nu trebuie să gândească prea mult.

Mai îngrijorător e că anii de gimnaziu – vitali în dezvoltare – sunt pierduți în acest fel. Ne risipim copiii și potențialul lor extraordinar învățându-i balast gramaticalo-literar.
Situația e identică la matematică, dovadă neputința elevilor de a citi un simplu grafic la examenul național din 2016.”

Victor Potra, (FB, 16 martie 2017): ”Adevărata divizare a României se petrece între analfabeți funcționali creați în mare parte de sistemul de învățământ și între copiii, din ce în ce mai puțini, care reușesc să evite capcana unui dezinteres stimulat tocmai de școala care ar trebui să-i educe. Nu cred că guvernanții acestor ultime decenii nu sunt conștienți de problemă. Semnale de alarmă au tot apărut. Și încercări de reformă au fost. Eșuate lamentabil. Cred însă că această situație le convine. Într-o țară în care politica este arta de a păcăli electoratul, cultivarea inculturii devine politică de stat”.
Liviu Druguș

Pe mâine!

SERIALUL ”ISTORIA CULTURALĂ A PROSTIEI ROMÂNEȘTI” (Episoadele 21 – 40)


Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

 

Episodul 21 (despre relativitatea prostiei și a deștăptăciunii)

 

La fel cum comicul apare/ țâșnește din situațiile dramatice cu evoluții neașteptate, tot astfel răsare prostia din contextele/ conjuncturile/ situațiile care o pun în evidență prin simplă comparare/ opunere/ contrastare cu acel mediu. Filmul american atașat la Episodul 1 al acestui serial conține câteva concretizări ale concluziei formulate de mine mai sus. O societate (da, chiar și cea americană) poate (de)cădea în ignoranță generalizată și să nu mai realizeze că plantele pot fi salvate irigându-le cu apă obișnuită în locul injectării de soluții sofisticate oferite de firme puternice, abonate non stop la bani publici (gen Hexipharma, sau firmele lui El Fugitivo – patron de RTV). Pe acest fond de prosteală în masă, un om obișnuit, netarat de cultura decadentă este transformat fără voia sa în Mesia, în Tată Ceresc și Salvator al Națiunii (devenit, în final, în film,  președintele SUA). Conchid: prostia respectiv deștăptăciunea sunt mereu egale cu ele însele, dar contextele le pot conferi valori nebănuite, transformând (sub)mediocritatea în genialitate. Unii conducători, realizând această relativitate se înconjoară de nulități pentru ca deșteptăciunea sa relativă să fie adulată și respectată de supușii jospuși. Totuși, un conducător inteligent se va înconjura de oameni inteligenți, cu ajutorul cărora să poată guverna/ conduce bine. Este adevărat, riscul de a fi detronat, turnat și chiar răsturnat de pe înaltul scaun este, în  acest caz, mai mare. Uneori, geniile sunt umbrite și ele de contexte foarte bine dotate intelectual.

 

Am și un exemplu personal pe tema relativității prostiei/ deșteptăciunii. În clasa a X-a am ales profilul real, deși nu matematica era punctul meu tare, ci umanioarele. După un prim semestru încheiat dezastruos la matematică m-am transferat la profilul umanist. S-a întâmplat că prima oră în noul mediu a fost una de matematică. Lucrare de control! Am terminat ”subiectele” în cinci minute, am luat singurul zece, în timp ce colegii trăgeau din greu să scoată o notă de trecere. Din ”prostul clasei” la matematică am ajuns, fără ca eu să mă schimb ”calitativ”, în vârful piramidei (fiind numit și șeful clasei!).

 

Asta este relativitatea prostiei/ deștăptăciunii. Fiecare este evaluat în funcție de un context dat. Atunci când vorbim despre prostia unui conducător de partid/ guvern/ țară, în mod cert ne dăm deștepți, chiar mai deștepți decât suntem. Or, definiția prostului este tocmai ”unul care o face pe deșteptul”. Cu alte cuvinte, proștii suntem noi, cei care dăm lecții de bună purtare aleșilor (de către noi, de către alții), deși nu ne conducem mai bine nici pe noi, nici familiile noastre, nici alegerile noastre. Că dacă am ales proști pe post de deștepți, e clar că prostia ne aparține. Evident, nu fac o pledoarie pentru ignorarea cretinismelor pe care le fac aleșii. Ei, la rândul lor, cred electoratul drept o masă amorfă de ignoranți, bună de păcălit cu 100 de lei la pensie sau la salariu, în timp ce tot ei (își) propun amnistierea pedepselor/ condamnărilor cu suspendare argumentând că pușcăriile sunt aglomerate (!). În acest meci de ”cine pe cine prostește mai mult” lipsa instituțiilor echilibratoare poate duce la omorârea democrației și la pregătirea terenului pentru viitori ”oameni de bine” (din țară sau din afară) care vor veni doar cu alte metode de ocolire a adevărului. La noi devalizarea Bancorex ului a fost suportată de (la) buget. De ce? De proști! La frații moldoveni miliardul furat (de ”băieți deștepți”) va fi recuperat tot de la ”prostime”, adică de la cetățeni – care vor plăti 20 de ani această fraudă, plus dobânzile! Prostia și domnia se plătesc – dintotdeauna – foarte scump în țara Mior(lă)iței. Deși am asociat prostia cu ”răul” și deșteptăciunea cu ideea de ”bine”, la noi, se pare, lucrurile stau cu capul în jos. Andrei Pleșu, o somitate în materie de prostie, un adevărat profesor de prostie, ne atrage atenția că la noi ”răul e inteligent, iar binele idiot”. Sunt tentat să-i dau dreptate: răulenii/ hoții care fură miliarde apar ca fiind deștepții, iar noi, plătitorii hoți(i)lor suntem proștii de serviciu.

 

O remarcă finală: prostia nu trebuie confundată cu prostul. Prostii facem cu toții, mai des sau mai rar, dar nu suntem proști decât în momentul comiterii prostiei. În restul timpului nu! Pe scurt: prost este acel individ uman care comite prostii non-stop, sau cel puțin în majoritatea cazurilor. De aceea proștii sunt puțini, dar prostiile sunt nenumărate! Cum spunea cineva, prost poți fi cinci minute cât adresezi o întrebare și primești un răspuns lămuritor. În caz contrar (neîntrebând), rămâi prost (pe acea felie de cunoaștere) tot restul vieții. Chiar dacă în rest și în majoritatea faptelor efectuate nu (mai) faci prostii. Unii avem tăria să recunoaștem momentul de rătăcire, ca un fel de avertisment dat tentației de a repeta rătăcirea: ”Vai, ce prost am fost!”. Poate voi reveni asupra acestui subiect, dar pentru că am invocat mai sus decizii financiare și consecințele lor, subliniez și aici convigerea mea, de decenii, că sărăcia și prostia/ șmecheria sunt surori siameze, imposibil de separat. Iar acest lucru este valabil pentru indivizi, familii, comunități, societăți și țări întregi! Într-o formulare inspirată, un prieten de FB a emis următoarea formulare: ”Sărăcia este virtutea prostiei și luxul inteligenței” (Doru Costea, 12 iulie 2016). Generalizat la scară nației noastre, într-o formulare bine găsită, eurodeputatul iubitor de arginți și actualul pușcăriaș Adrian Severin a sintetizat/ generalizat: ”Românii suportă bine răul, dar suportă rău binele”.  Combinând gândul lui Adrian Severin cu gândul lui Andrei Pleșu ar rezulta că ”românii îi suportă (doar) pe cei inteligenți, respectiv nu-i suportă pe idioți”. Păi cum nu-i suportă dacă îi suportă? L

(va urma)

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași, 22 ianuarie 2017

 

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade
Episodul 22 (despre prostirea ideologică prin persuasiune și diversiune)

Mă văd nevoit să apelez, chiar la început, la gândurile altora mai isteți ca mine, care au avut privilegiul de a avea (și) capacitate de sinteză, nu doar de analiză. Somerset Maugham spunea că ”De un lucru sunt absolut sigur, și anume că nimeni nu poate fi sigur de nimic”. ”Sigur că nimic nu e sigur” sună ca ”știu că nu știu”, de unde concluzia mea (grăbită, desigur) că Sisif ar putea fi un simbol excelent pentru tot ce înseamnă activitate umană (aparent utilă sau chiar sigur inutilă), dar și pentru filosofie (de doi sau de trei bani, nu contează), precum și pentru ideologiile îndulcite care înseamnă adevărul unora impus minților altora/ multora etc.

Avantajul timpurilor pe care le trăim este că schimbarea este permanentă și destul de rapidă pentru a putea face comparații pe viu (singura constantă este schimbarea, ar spune un amator de aparente paradoxuri). Văzând ardoarea cu care s-a practicat, pe la noi dar și aiurea, ideologia comunistă de factură/ făcătură marxiană (degenerată în leninism, stalinism și, în sfârșit!, gorbaciovism), urmată imediat de ardoarea cu care s-a promovat perestroika gorbaciovistă a socialismului cu faț(ad)ă umană (este adevărat, doar până la sfârșitul anului 1991), este firesc să ne întrebăm: cum a fost cu putință? Asta cu atât mai mult cu cât imediat după 90 s-a lansat cu forțe sporite (cam de către aceeiași susșinători ai ideologiei comuniste) doctrina neoliberală concomitent cu ideologia corectitudinii politice a așa numiților marxiști culturali (americani). De ce aceasta și nu alta? De ce nu s-a apelat atunci la forme soft de autoritarianism?

În fine, ca să ajung la zi, observăm că acum lumea este bântuită de o nouă stafie: stafia iliberalismului – doctrină care nu are curajul să fie antilibertară, dar care este tot mai mult pro autoritară. Închei aici scurtul meu periplu ideologic al ultimului secol și îmi mărturisesc scopul: de a vă invita să vă întrebați dumneavoastră înșivă (înainte de a spune/ scrie eu ceva): care ideologie era mai bună, mai adevărată, mai frumoasă, mai umană, mai utilă etc.? Aparent, fiecare ideologie s-a născut în numele pluralismului de idei, al libertății de expresie, al dialogului fără limite etc.

După lansarea timidă a unei ideologii care prinde la mase (și iau aici exemplul marxismului), se instaurează rapid tirania ”ADEVĂRULUI” absolut. Ca nouă ideologie, proaspătă, ea este declarată singura adevărată/ corectă/ logică/ rațională etc. ”Singura ideologie cu adevărat umanistă este marxismul”, s-a țipat în megafoane patru sau șapte decenii, timp în care, logic, a apărut ”concluzia” academică: ”toate ideologiile nemarxiste sunt false”. OK, și ce are asta cu discuția noastră despre prostie și proști? Are, pentru că în lipsa proștilor/ credulilor/ naivilor/ ignoranților etc. nicio ideologie nu se poate instala confortabil pentru ”eternitate”. Drept dovadă – schimbarea permanentă a ideologiilor (sau cel puțin a denumirilor și motivațiilor lor).

Revin la întrebarea de mai sus. Un răspuns posibil (și cinic) l-a dat Walter Francis Kerr : ”Jumătate din lume este compusă din idioți și cealaltă jumătate din oameni destul de deștepți cât să profite de ei”. Deci, practic, ideologia nu contează ce are în interior, important este să placă. Un alt răspuns l-a dat, mai demult, La Fontaine: „Toate minţile lumii sunt neputincioase în faţa oricărei prostii care este la modă.”. Acum este la modă iliberalismul. Răspunsul meu este că fiecare ideologie are partea sa de ”adevăr” atât timp cât are adepți. ”Adevărul este ceea ce mi se pare”, afirma un gânditor din secolul trecut și îi dau dreptate. Iar adepții mulți se transformă în apărătorii necondiționați ai acelui ”adevăr”. Pentru că așa li se pare. Dialog? Ce rost ar avea? Persuasiunea este mai importantă decît argumentarea pentru simplul motiv că ideologiile nu se instalează rațional, ci afectiv. ”Mie îmi place de… Cutare” și gata adeziunea la o ideea care nu este a ta/ a lui.

Ideea scrierii acestui episod mi-a venit amintindu-mi despre modul în care se făcea – înainte de 1990 – critica ideologiilor burgheze/ nemarxiste. Ridicol. Cam așa se făcea: ”economiștii/ filosofii/ savanții burghezi NU ÎNȚELEG că….”. Adică, cei din Occidentul prosper erau proști (nu înțelegeau…), iar noi, cei plini de lipsuri (oximoronimia nu-mi dă pace…) ȘTIAM că… Pe bune? Pe scurt, noi cei ”deștepți”, îi criticam de zor pe cei ”proști” spre care, de altfel, tânjeam/ tindeam. O astfel de inversare a adevărului nu putea rămâne fără urmări. A fost suficient o măciucă (Gorbaciov) pentru ca tot eșafodajul ideologic comunist (casant în fața realităților, dar și a intereselor de altă factură) să dispară în timp de zile, ore chiar.

Benito Perez Galdos a susținut că “Un om prost nu e in stare sa faca vreodata in viata sa prostiile pe care le fac uneori natiunile conduse de sute de oameni de talent.” Adevăr pe care l-aș reformula, ad hoc: “Un om prost nu e in stare sa faca vreodata in viata sa prostiile pe care le fac uneori natiunile conduse de un idiot cu inițiativă, harnic și orgolios”. În fine, toată discuția despre ideologiile mai noi sau mai vechi, mai plăcute sau nu, mai convenabile sau nu, se poate reduce la afirmația lui Abraham Lincoln: „Poți să prostești unii oameni tot timpul și toți oamenii un timp, dar nu poți să prostești toți oamenii tot timpul” cu varianta oferită de comicul Stan Laurel: ”Poți să prostești pe unii tot timpul și poți să-i prostești pe toți uneori, dar uneori pe unii nu poți să-i prostești”. Decât dacă ei/ unii vor cu adevărat să fie prostiți.

(va urma)

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 22 ianuarie 2017

 

 

Episodul 23 (în care profesorul de prostie,  Andrei Pleșu, este luat la întrebări de Gabriel Liiceanu)

Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu (vezi https://www.youtube.com/watch?v=9d6K_m3fDo0) ne trimit la  grecul Socrate ca fiind printre primii care au conexat prostia/ neștiința/ necunoașterea (pe de o parte) cu inteligența/ știința/ cunoașterea (pe de altă parte) sub forma concentrată a unui paradox: ”Știu că nu știu”. Proștii, prin contrast, nu știu că nu știu, ba mai mult, ei presupun – o presupunere proastă, desigur – că ei știu multe în timp ce ceilalți sunt ”așa de proooooști…”. ”Problema cu proștii e că ei cred că de fapt nici tu nu știi mai mult decât ei” subliniază oportun Dan Alexe pe pagina sa de FB la 20 dec. 2014. (Cu replica, la fel de binevenită, în context, din partea lui Dura Gagiuru: ”E ceea ce cu totii stim intr-o forma ori alta: cu cit esti mai prost, cu atit mai destept te crezi si cu cit stii mai mult, cu atit realizezi ce putin stii. Madam doctor sufera de sindromul Kruger-Dunning, varianta stiintifica a ceea ce ziceam mai sus, mai cunoscut ca si sindromul mediocritatii. Probat stiintific.”). Conștientizarea necunoașterii este, o spune multă lume, primul pas spre cunoaștere, spre inteligență, spre înțelepciune chiar. În schimb, Andrei Pleșu (în același videoclip de mai sus, cu înregistrarea emisiunii pe tema ”Despre prostie”) amintește opinia lui Dostoievski din ”Amintiri din subterană” că ”Omul este prost. Fundamental prost”. Aparent antitetice, cele două afirmații se completează întru susținerea ideii că prostia este regula/ normalitatea, iar deștăptăciunea este abaterea/ anormalitatea. Cu alte cuvinte, nu numai că suntem (destul de) proști în mod natural și permanent, dar – culmea – suntem din ce în ce mai proști. Această teză concluzivă că prostia se află în fiecare dintre noi este una cât se poate de firească.

 

Dacă ne imaginăm cunoașterea ca o sferă în creștere continuă, mărimea contactului oamenilor cu cosmosul infinit, dar încă necunoscut (respectiv conștientizarea acestei infinități necunoscute și a imposibiltății transformării ei în cunoscut) este, de asemenea, în creștere. Adică, conștientizăm cât de puțin cunoaștem din oceanul infinit al realității formate din cunoscut + necunoscut. Mai simplu spus, realizăm – pe măsură ce acumulăm cunoaștere – cât de proști suntem (în nimicnicia noastră terestră). Cu alte cuvinte, avem demonstrația afirmației lui Socrate: ”știu că nu știu”. Toate astea au o anumită valoare de adevăr la nivelul actual al cunoașterii de sine a omului, cunoaștere care a conchis că creierul uman este utilizat (probabil și cunoscut doar în aceeași mică măsură) doar în proporție de 5-10% din capacitatea acestuia. Oricum, probabil că chiar dacă am utiliza aproape 100% din capacitatea cognitivă a creierului, tot computerele vor fi mai rapide și mai ”inteligente” decât oamenii… tocmai pentru că computerele sunt create de către oameni cu nelimitata lor dorință de a cunoaște. Așadar, la nivelul actual de inteligență a speciei umane, dar probabil și pentru multă vreme de acum încolo, – cunoașterea deplină este imposibilă, ceea ce demonstrează că necunoașterea/ neștiința/ neînțelegerea/ prostia omenească este eternă în (cvasi)infinitatea ei…

 

Parafrazând o zicere – nu doar tâmpă, dar și banalizată prin repetare și prin plasarea ei într-un loc insolit, în cimitire – referitoare la moarte ”Nu mă tem de moarte, ci de veșnicia ei”, aș putea spune, la fel de imbecil, că nu trebuie să ne temem de prostie (un fapt inevitabil și inexorabil), ci (doar) de infinitatea ei. În consecință, cantitativ vorbind, prostia domină și va domina mult timp înainte inteligența, care va continua să se afle, iremediabil și paradoxal, în inferioritate absolută… Nu doar că ”știm că nu știm” (Socrate) și că ”omul este prost” (Dostoievski), dar tare am vrea să știm de ce este așa și dacă intenția nostră de a cunoaște mai bine prostia/ necunoașterea este una întemeiată. În ultimă instanță, cunoașterea necunoașterii este la fel de iluzorie ca și cuprinderea necuprinsului și sondarea insondabilului… Și totuși, nu doar prostia omenească este eternă, ci și dorința omului de a (o) cunoaște este infinită. Din acest melanj postmodern de eternitate prostească și de infinitate cognitivă/ gnoseologică s-a născut și textul de față, unul care nu ține neapărat să strălucească prin originalitate (ce s-ar mai putea spune, cu totul nou, despre prostie?). Oricum, vorbind/ scriind despre prostie musai atingem/ implicăm și chiar abordăm concret inteligența, cunoașterea, ”știința”, gândirea, simțirea etc. Practic, aproape în fiecare moment al existenței noastre, constatăm – fie în legătură cu noi înșine, fie în legătură cu alții – că ”unde-i minte-i și prostie”. Mai pe ocolite spus, din când în când, gândirea/ mintea oamenilor mai face și pauze, se mai relaxează și, în consecință, mai dă rateuri, de unde și zicala că ”prostul are mintea odihnită”. Cum care prost? Fiecare dintre noi când suntem foarte odihniți!

(va urma)

Liviu Drugus, Miroslava, Iași, 23 ianuarie 2017

 

 

Episodul 24  (în care se constată că a vorbi prost înseamnă că gândești prost; dar asta nu înseamnă că ești prost: doar vorbești prostii)

 

Am ascultat (și după cum veți vedea, am respectat), sugestia din videoclipul postat ieri, respectiv sfatul lui Gabriel Liiceanu către profesorul de prostologie Andrei Pleșu: să mai coborâm din Mercedes/ BMW și să ne mai urcăm și în căruță (cu alte cuvinte, prea multă teorie savantă strică). Așadar, să mai luăm și exemple practice din spiritualitatea românească concretă, din viața vie. Și cine sunt cei mai reprezentativi pentru spiritul românesc mediu dacă nu reprezentanții noștri în Parlamentul patriei, (în clasa politică în general)?  În consecință, la concurență cu perlele de la Bac, voi (re)aminti câteva dintre extractele de esență pură emanate din puțul gândirii politico-economico-etice autohtone.  Telecititorii sunt rugați/ invitați să adauge la acesată listă (de mai jos) și alte nestemate din lumea celor care cuvântă (parafrază după Emil Gârleanu). Nu pot pierde prilejul de a mulțumi celor 20-30 de cititori ai acestui serial: cifra este (mult) mai mare decât mi-am imaginat(-o). Azi fiind și Ziua Unirii (mici), pe lângă gândurile de bine adresate înaintașilor în materie de unitate națională, propun să fim îngăduitori și să dăm mână cu mână (și cu) cei cu patru la română!

 

PROSTII ANTOLOGICE ROMÂNEȘTI  (politico-economico-etice, adică d’ale vieții)

1.
“În prezent, sumele alocate transportului în comun sunt infirme.” (Marian Vanghelie)
2.
„Eu am înțeles că vorbim de afaceriștii adevărați. Acest Cocoș e un papagal.”  (Gigi
Becali)
3.
“A garanta proprietatea înseamnă a limita dreptul omului asupra proprietății lui.” (Ion Iliescu)

4. “Nu vom face privatizare de dragul privatizării, ci din contră.”  (Nicolae Văcăroiu)

9. “Monopolul privat e mai al dracului decât monopolul de stat.“  (Ion Iliescu)

10. “Aveam prevăzute, pentru anul 2003, trei miliarde pentru deszăpezire. Dar a nins de zece
miliarde.“  (Marian Oprișan)

11. “Statul nu cheltuie bani pe gratis.“   (Vasile Blaga)

12. “Sper ca cele șapte firme românești să avem succes.“   //   Maria Grapini

13. “Eu sunt pensionar, nu mai sunt nici măcar oligarh.“   //   Dan Voiculescu

14. “Este vorba aici de o spălare de bani fără bani.“  //   Viorel Hrebenciuc

15. “Tot ceea ce costă bani e costisitor.“   //   Gheorghe Nicihita

16. “La finanțe trebuie să punem un finanțist. Altfel, riscăm să punem pe
altcineva.“  // Codrin Ștefănescu

17. “Când faci o fraudă economică, când furi ceva, când faci evaziune, ai
greșit, sunt păcatele tinereții.“  (Gigi Becali)

18. “În economie, totul conține apă.“  (Eugen Teodorovici)

19. “Dacă Becali are bani,  eu sunt prost?“   (Gigi Becali)

20. “Nu iau niciun salariu,  nicio indemnizație, niciun ban – a fost dorința mea și
a celor care mă plătesc.“  (Dumitru Dragomir)

21. “La noi, șefii de  partide sunt ca vacile în India.“   //  Antonie  Iorgovan

22. “Avem nevoie  de lideri adevărați, nu de maimuțoi implementați.“   //  Marian Vanghelie

23. “Ne dorim ca pe listele pentru alegeri să existe un număr cât mai mic de decedați.“  //  Mioara Mantale

24. “A-l exclude pe Ion Iliescu e ca și cum ai da afară partidul din  partid.“  //  Șerban Nicolae

25. “Eu și când respir, totul este electoral.“   //   Marian Vanghelie

26. “Din câte guverne am făcut parte, pe mine nu mă mai doare capul deloc.“  //   Radu Berceanu

27. “Există o viziune foarte clară a acestui guvern. Și viziunea spune așa: România este în
impas.“  Sebastian Vlădescu

28. “Nu vreau să fiu președintele unui partid care, ca să zic așa, are un sex incert pe scena
politică.“  Crin Antonescu

29. “Suntem un partid militarizat, în sensul bun al cuvântului.“   //   Gabriel Oprea

30. “Domnul Iorgovan e un fel de electron sărit de pe orbită.“   //  Adrian Năstase

31. “Eu sunt președintele președinților președinților.“  //   Gigi Becali

32. “Ouăle lui Adrian Năstase sunt de găină.“  //   Ion Iliescu

33. “Orice ministru e pe făraș tot timpul.“  //   Sebastian Vlădescu

35. “Gabriel Oprea este un cuc și conduce un partid de cuci.“   //   Aura Vasile

37. “Nu sunt un Traian Băsescu cu fustă, sunt un Traian Băsescu cu păr.“   //   Elena Udrea

38. “Un partid politic este un organism unde se delirează împreună.“   //   Theodor
Paleologu

39. “Eu am fost rea de muscă. Dar rea, rea. Dacă intram într-o încăpere, mă culcam cu cine nimeream.“ // Monica Tatoiu

40. “Miron Mitrea este un cetățean ieșit de sub camion.“   //  Theodor Stolojan

45. “PSD e un partid atât de mare încât au loc și cei care vor mici.“  //  Mircea Geoană

46. “Românii nu au voie să ierte viitorul acestei țări.“  //  Mircea Geoană

47. “Nu poți să conduci organizația PSD București dacă ești pămpălău, că te ejaculează.“  //  Marian Vanghelie

48. “Victor Ponta va merge în tandem, după părerea mea, cu poporul român.“
//  Liviu Dragnea

50.  “Mă bucur că ne-am adunat aici atâția politruci.“  Klaus Iohannis

53. “M-am simțit încărcat pozitiv când am fost cu Ponta în comunitățile sinistrate.“  //  Liviu
Dragnea

55. “Chiar vreau să începem să demarăm.“   //   Adriean Videanu

56. “E important să știm cu cine vorbim și dacă mă uit la tine să știu că tu ești tu.“  //  Liviu Dragnea

57. “Onestitatea fără logică este o chestiune foarte gravă.“   //   Eugen Nicolicea

58. “Sunt foarte bun prieten cu domnul Tăriceanu, dar nici nu vreau să-i mai aud numele.“  //  Mircea Ionescu-Quintus

59. “Ne vom intensifica eforturile în străinătate, unde avem diaspora dezvoltată.“   //   Alina Gorghiu

64. “Bucureștenii au de ales între o certitudine, și acea certitudine sunt eu.“ Gabriela Vrânceanu-Firea

67. “Orice poate să fie obiect din China.“   //   Adrian Năstase

68. “Să nu te pui cu omul primitiv / Că-ți crapă capul fără de motiv.“   //   Corneliu Vadim Tudor – Distihuri

 

(preluate de pe generosul internet)

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași; 24 ianuarie 2017

 

Episodul 25 (zeci de discipline ar putea contribui la studierea prostiei întemeind prostologia)

 

Oare care dintre disciplinele deja existente este cea mai îndrituită să se ocupe cu studierea (”științifică” sau nu) a fenomenului generic numit ”prostie”? Amintesc câteva care ar putea sau chiar pretind a fi potrivite acestui studiu: psihologia, psihiatria, sociologia, psihosociologia, etica, logica, filosofia/ metafizica, epistemologia/ gnoseologia,  lingvistica, neurologia, neurolingvistica, semantica, semiotica/ semiologia, hermeneutica, literatura, politica, economica, managementul, dreptul, istoria, medicina, biologia, microbiologia, antropologia, teoria informației, neurochirurgia, anatomia, fiziologia, fiziopatologie etc. etc. Ca adept și promotor al transdisciplinarității consider că doar o transgresare a conținuturilor acestor discipline ar ajuta la conturarea unui relativ nou domeniu tematic de cercetare (nu o nouă disciplină!) care ar putea primi (oficial!) numele de ”prostologie” sau ”prostologhikon”. Ambele aceste denumiri au fost folosite, fie peiorativ, fie la modul serios, dar nu am găsit nicăieri (încă) o sinteză a metodelor folosite și a rezultatelor găsite. Desigur, s-ar putea apela la sintagmele mai simple ”Despre prostie”, ”Studiul prostiei” sau simplu ”Prostie”. Mi-am permis să-l numesc pe Andrei Pleșu ”profesor de prostie”, fapt interpretat de unul dintre cititori drept o formă de lezmajestate. I-am explicat că nu asta e intenția mea, dar că înțeleg că orice asociere a cuvântului în cauză cu un nume propriu (mai ales cu unul de mare notorietate) transferă, tacit, o aură de negativitate asupra personajului. În ce mă privește, nu m-ar deranja deloc dacă, după ce voi încheia infinitatea (?) episoadelor acestui serial să mi se spună …prostolog. Deocamdată, sunt un începător în studierea acestui complex și inefabil fenomen, pe cât de detestat pe atât de prezent în viețile noastre.

După cum se va convinge și singur, cititorul va găsi în paginile episoadelor care urmează o încercare de sinteză (originală, cum altfel?) a ceea ce s-a scris pe tema extraordinar de generoasă a ”cum a fost și cum este percepută calitatea/ trăsătura umană numită prostie”. Și totuși, numărul opurilor care au tratat prostia este incomparabil mai mic decât al celor care au tratat fericirea, iubirea, bunăstarea sau succesul. De ce oare? O posibilă explicație: deoarece cuvântul în cauză are o pronunțată conotație negativă, utilizarea cuvântului ”prost” este una riscantă și delicată. Cum ai pronunțat acest cuvânt, cum vezi reacția de apărare a semenilor care își zic în sinea lor: ”iaca încă unul care se crede deștept”! Sau: ”bine că ești tu deștept!”, cu corolarul: ”da  tu chiar ne iei de proști!?”.  Tocmai pentru că este o caracteristică de care fuge toată lumea, pe fondul orgoliilor și a crizelor de personalitate care însoțesc, adesea, viața oamenilor, simpla auzire a cuvântului ”prost” te face să te simți… prost. Cred că asta se întâmplă în majoritatea culturilor (mă refer la cele de inspirație europeană). Iată un mic exemplu: ”Când avea șapte ani, nepoțica mea, Claudia, mi-a spus că la școală copiii nu aveau voie să folosească anumite cuvinte ”urâte”. ”Hmm”, am spus eu. ”Ca de pildă?” Ea a ezitat, după care mi-a spus în șoaptă:”Cuvântul care începe cu ”p”. În cele din urmă mi-am dat seama că acel cuvânt care începea cu ”p” era cuvântul ”prost”. La școala Claudiei era un cuvânt urât, pentru că era rău să le spui altor copii că sunt proști” (cf. Madeleine L. Van Hecke, ”De ce oamenii deștepți fac greșeli prostești”, Ed Trei, 2011, p. 29). Când vor ajunge oameni mari, ei vor fi iritați și se vor simți inconfortabil atunci când cuvântul ”urât” care începe cu litera ”p” se va auzi în jurul lor. Poate este o concluzie pripită, dar cred că familia și ciclul primar de educație induc ideea nefericită că ”a face o prostie” (cu echivalentul ”a fi prost pentru câteva secunde”) sunt expresii infamante și care înjosesc persoana. Un argument al meu în favoarea ideii că ”prostia” nu este infamantă, înjositoare sau negativă, este că cuvântul în cauză spune, ceva mai dur, doar că cineva a greșit, că nu este perfect, că nu este un program de mașină automată (computer, de exemplu) care să nu aibă stări de apatie, de oboseală sau de boală. Evident, și computerele fac prostii/ greșeli, dar vina este transferată asupra părinților lor, programatorii și hardiștii, în timp ce automatele în cauză rămân ”smart”. Nu întâmplător s-a spus că ” ”We live in the era of smartphones and stupid people”. Nu cunosc autorul zicerii, dar sigur nu e Silviu Brucan.

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași

25 ianuarie 2017

–––––––––

Episodul 26 (unde se scrie despre o țară în care cei fericiți sunt conduși de niște nefericiți)

 

Încerc să respect mica regulă autoimpusă: după un episod care se remarcă prin mai multă teorie (cred că) aceasta merită comparată și combinată cu realitatea practică. Adesea, teoria mai mult încurcă decât ajută, dar la fel de adevărat este că multe realități au fost modificate – în bine sau în rău – de varii construcții teoretice sau chiar de o nevinovată definiție/ definire a unor realități conform dioptriilor (vre)unui filosof. Circulă dictonul conform căruia ”prostul învață din greșelile proprii, în timp ce deșteptul învață din greșelile altora”, dar personal înclin să cred că prostul nu (prea) învață din greșelile nimănui. Desigur, în momentul în care acceptă ideea că ar merita să se apuce și el de învățat (din pățaniile proprii sau ale altora) începe tranziția spre o nouă calitate, superioară a individului în cauză. Unii (proști) chiar au dedus (logic!) că este bine să faci mereu greșeli: ”Am învățat atâtea din greșelile mele încât mă gândesc să mai fac câteva” (”I’ve learned so much from my mistakes, I’m thinking of making a few more”) (Internet). În schimb, majoritatea se simt mai bine nebătându-și capul cu învățatul deoarece au auzit că ”Ferice de cei săraci cu duhul”, fapt întărit de zicerea ialianului Giacomo Leopardi: ”Ignoranţa este cel mai mare izvor de fericire”. Și dacă știi, ce? Se întâmplă ceva deosebit dacă știi azi de două ori mai multe lucruri decât știai ieri? Cel mai probabil nu. În fond, ”orice prost poate şti, scopul este să înţelegi” (Albert Einstein). Asta face, adesea, diferența dintre elevi tocilari și elevi care chiar au curiozitate și dorință de a înțelege ceva. Elevi care apoi ajung părinți cu copii. S-a scris enorm despre (de)căderea educației la noi (dar și aiurea). Numărul analfabeților și al celor care nu vor nici să știe, nici să înțeleagă crește constant și periculos pentru ideea de stat civilizat și capabil de evoluție și de apărare (vezi o bună descriere a stării școlii de la noi la adresa: https://www.facebook.com/LasFierbintiRomania/videos/1013723295373258/ ) Renașterea naționalismelor, a populismelor și patriotismelor reduse la câteva lozinci ușor de ținut minte este rezultatul direct și previzibil al politicilor politicianist-electoraliste de îndobitocire deliberată a populației. Veți spune că am o idee fixă de care nu mai pot scăpa (eventual, că sufer de o dorință irepresivă de a-mi critica semenii, scriind despre prostia care ne înconjoară tot mai agresiv). Dar iată, zilnic, găsesc dovezi noi, din varii unghiuri, specializări și colțuri de țară. Azi voi da cuvântul/ cuvintele altor experiențe individuale (preponderent practice, dar voi încheia … tot cu un teoretician). Am preluat două postări de pe Facebook și un citat dintr-un articol semnat de Sever Voinescu, publicat pe 24 ianuarie în ”Evenimentul zilei”. Iată-le, scutindu-vă de comentariile mele. Le aștept pe ale dumneavoastră!

Mircea Ivanof  (25 ian 2017)

”Din 1992 studiez fenomenul dezvoltării personale, studiez filosofia, psihologia pozitivă aplicată și spiritualitatea creștină practică. Din 1992 am observat îndeaproape evoluția a mii de oameni, care mai de care mai interesant.

Dacă până în 2006-2007 românii manifestau modestie în ce privește statutul lor spiritual, de când cu proliferarea dezvoltării personale observ o tendință de supraevaluare a egoului și de abstractizare a ființei umane ca întreg. Foarte mulți români, în urma unui curs, workshop, boot-camp sau seminar… se trezesc, peste noapte, ființe evoluate, pline de lumină și cu toate răspunsurile la ei.

Însă, în aroganța, cinismul și snobismul lor patetic, nu realizează că sunt ființe supuse relativismului, greșelii și morții. Nu realizează că sunt dependente de timp, iar succesul lor are nevoie de interdependență pentru a fi accesibil. Uită să fie oameni și cu toată atotștiința, atotfericirea și autosuficiența lor, apar în viața lor situații și persoane care le demonstrează cât sunt de limitați. Cine își învață lecția reușește să urce spre succesul personal. Cine nu își învață lecţia se învârte continuu într-o buclă fără să aibă nici un rezultat notabil.

Atunci când ai aroganța să consideri că ai toate răspunsurile, Dumnezeu permite apariția unei situații sau a unui om care îți va schimba întrebările.

Fii modest: toată viața ai de învățat
Fii deschis: doar așa te poți menține fericit.”

Vlad Robert (24 ian 2017)

”Nu-mi revin din uimire. M-a adaugat cineva acum cateva minute pe un grup inchis, Antiparenting. Se pare ca sunt multe mamici acolo…Nu-mi revin din ce incultura si prostie am vazut acolo, niste comentarii care indrumau ca cel mai bun vaccin este impartasania, un delir mistic de nedescris si prostie cum n-am vazut in viata mea. Si toate pe fond religios. Niste distruse spalate pe creier… Pacat de copiii lor că s-au nascut nepotrivit si vor fi condamnati la prostie si ei. Unii, probabil, se vor destepta la adolescenta, dar cei mai multi vor ajunge la fel de inculti”.

 

Sever Voinescu, ”Prezumția de prostie sau prezumția de inteligență”, în: EVZ, 24 ian 2017: ”Dacă politica înseamnă, în general vorbind, administrarea tuturor resurselor unei cetăți spre binele ei, atunci înseamnă și administrarea cantității de prostie colectivă din acea cetate. Politicianul trebuie să administreze inteligent prostia oamenilor pe care îi conduce, la fel cum administrează și inteligența lor, interesele lor, idealurile lor, viețile lor etc. Ei bine, ce face un guvernant cu prostia celor pe care îi guvernează? O manipulează, firește. Dar în ce direcție o duce? Face din ea spaime și angoase, prilej de ticăloșie și răutate ori o convertește în atașament și sprijin, în izvor de idealuri și blîndă naivitate? În fine, ca să știi bine cum manevrezi, trebuie să știi cît cîntărește marfa de manevrat. Ca să fii un bun guvernant trebuie să știi cîtă prostie zace în mintea guvernaților. Să-i consideri mai inteligenți decît sînt, nu e bine. Unele planuri de guvernare se pot încurca. Dar, să-i consideri mai proști decît sînt, este cu mult mai rău, ba chiar fatal. O asemenea eroare zdruncină întreaga guvernare. Prin urmare, dacă ești un conducător înțelept și nu poți avea o evaluare exactă a cantității de prostie din societatea pe care o ai de condus, e preferabil să îi socotești pe oamenii pe care îi conduci mai înteligenți decît sînt și nu mai proști. PSD, fiți deștepți și guvernați acordînd românilor prezumția de inteligență și nu prezumția de prostie. Ne va fi mai bine tuturor. Și, ca un prim semn că nu ne considerați mai proști decît sîntem, retrageți ordonanța asta de grațiere. Faceți-o proiect de lege, discutați-o în Parlament…”

(va urma)

Liviu Druguș, Miroslava, Iași       26 ianuarie 2017

–-

Episodul 27 (în care se vede că prostia este perfect democratică și foarte apetisantă)

 

Din scurta ”istorie” a episoadelor anterioare am constatat (ceea ce era de așteptat) că cele mai bine primite au fost cele ”glumețe”, cele cu aforisme (pe bune sau pe invers), cele care aveau un filmuleț atașat  sau cele care evidențiau decalajul dintre expectațiile publicului și gândirea aleșilor poporului. Mi se pare foarte firesc să fie așa. Și nu doar pentru faptul că fiecare dintre noi se ghidează după legea efortului minim, ci pentru că trăim mereu cu iluzia perfecțiunii/ normalității noastre, ceilalți fiind… altfel.

 

Poate de aceea, ”majoritatea oamenilor abia așteaptă să spună istorioare cu proști”. (Madeleine L. Van Hecke, De ce oamenii deștepți fac greșeli prostești, Ed Trei, 2001. Originalul american a apărut în 2007, pagina 17). Chiar în anii de grădiniță, bancurile cele mai gustate erau cele cu naivi și cu isteții care îi păcălesc/ depășesc/ prostesc pe naivi. De ce oare? Cred că tocmai pentru a arăta că prostia este, mereu, în altă parte, pentru a vedea că alții sunt mai proști decât tine și, în consecință, pentru a te simți (mai) bine, mai confortabil…Adesea, pentru a descrie o situație paradoxală/ bizară/ ciudată/ stranie se folosește expresia: ”parcă ar fi dintr-un film cu proști”. Ca și cum deștepții nu fac destule lucruri trăsnite/ ciudate/ stranii. De altfel, nu cred că există individ normal care să nu fi făcut destule prostii mari, chiar și la maturitate, îndeosebi atunci când are deja multă recunoaștere publică pentru inteligența sa. (aș întreba, în avans, ”ce părere aveți despre opera/ ideile profesorului Constantin Dulcan”?). De aceea, mai ales în cadre restrânse, unii dintre noi recunoaștem că am fost proști (dar numai într-un context sau altul, și numai atunci…). Desigur, ideal ar fi să știm și ”de ce?”.

 

Propun următorul test (imaginar, desigur): în fiecare an tuturor laureaților Nobel din acel an să li se dea spre rezolvare o problemă care presupune gândire sprințară sau un anumit tip de logică, precum și un test de cultură generală. Aș paria că vor exista mereu, mereu erori de citire/ înțelegere/ rezolvare a acelor probleme, precum și decalaje semnificative între reprezentanții domeniilor premiate. Dar, în aparență, ei sunt cei mai cei din lume, iar în jurul lor se țese deja o aură de genialitate care se transformă imediat în comercialism pur. Diferențele dintre ei există nu pentru că unii laureați ar fi (mai) proști, ci pentru că oamenii nu sunt roboți, nu gândesc la fel, au tendințe variate în utilizarea unor tipuri de judecăți etc. Adesea, copiii sau persoanele care nu au profesii intelectuale dau răspunsuri mai bune decât ”specialiștii”/ academicienii/ titrații Harvard/ laureații Nobel etc. Aici chiar am un exemplu care sugerează că plusul de informație/ cunoaștere/ raționamente nu este neapărat un avantaj. Ultraspecializarea are și dezavantajul de a trata toate problemele cu nivelul maxim de competență pe care cineva l-a atins.

 

Obișnuiam (prin anii 80 – 90) să fac testul (de care va fi vorba mai jos) cu studenții de la medicină (de regulă, buni cunoscători de fizică). Rareori primeam câte un răspuns corect J. Am făcut testul acasă, în familie. Fiica mea, Alina, era la grădiniță. A ascultat testul și mi-a dat răspunsul (corect!) imediat. QED! Iată testul (făcut, zice-se la Clubul fizicienilor de la Londra, de unde se vede că mitul cercetătoruului britanic a existat și înainte de 1990): ”Se leagă o tinichea de coada unei pisici. Cu ce viteză trebuie să alerge pisica pentru a nu-și mai auzi zgomotul făcut de tinichea pe caldarâm?”. Studenții erau mereu tentați să asocieze cuvântul ”viteză” cu ideea de deplasare rapidă, apoi își aminteau diverse formule sau calcule învățate la fizică. Cel mai frecvent primeam răspunsuri (pe care oricine le-ar fi putut categorisi ca ”inepte”) de genul: cu viteza luminii, cu viteză mai mare decât sunetul etc., adică răspunsuri iraționale (ați văzut pisici alergând cu viteza luminii????). Cum am spus, Alina  a dat rapid răspunsul corect (”trebuie să stea pe loc”), ignorând asocierea  cuvântului ”viteză” cu ideea de ”deplasare/ mișcare” rapidă precum și orice idee de calcul al vitezei după formule savante. În fond, există și viteza zero! În schimb, copilul de grădiniță a făcut loc, din plin, bunului simț care excludea, din start, orice fel de mișcare a pisicii fără ca aceasta să producă și sunete.

 

Concluzia acestei întâmplări, sugerată și de autoarea cărții citate, este că ”prostia” înseamnă să nu observi ceva simplu ca bună ziua sau, adaug eu  – la polul opus – să nu vezi pădurea din cauza copacilor, adică să nu observi și contextul mai larg care te poate duce la o soluție. Inteligența copiilor este, din păcate, neglijată/ ignorată/ estompată/ minimalizată/ desconsiderată/ persiflată pentru ca apoi să ne mirăm că, ajunși la maturitate, foștii copii inteligenți fac prostii cu carul, cum ar fi, de exemplu, lipsa de discernământ în a separa miturile de realitate (în alcătuirea, derularea și urmărirea unor emisiuni TV. Pe această temă, voi insista, în curând). Cu alte cuvinte, adesea copiii sunt obligați să asculte prostiile oamenilor mari, până ajung și ei mari. La fel de desconsiderate sunt, în general vorbind, și animalele, pe care – în  cel mai stupid mod cu putință – manualele școlare și tratatele universitare le consideră/ le descriu ca fiind lipsite de inteligență. Despre autorii acestor manuale și tratate aș spune că ”oricine are dreptul să fie prost, dar unii abuzează de acest privilegiu”. Surprinzător, cei care abuzează se găsesc și în rândurile celor foarte învățați, confirmând, de fapt, ceea ce a spus Moliere: ”Un prost învățat e mai prost decât un prost neînvățat”.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași  27 ianuarie, 2017

Extrase din Istoria culturală a prostiei românești” (serial cu un număr infinit de episoade)

 

Episodul 28 (etimologic, ”prost/ie” trimite DOAR la simplitate – inclusiv la ”pur și simplu”)

 

Aproape că nu ar mai trebui să subliniez (dar o fac, totuși!) că suprauzul cuvântului ”prost/ie” i-a conferit acestuia o paletă destul de largă de conotații (mai acide sau mai blânde, cu rol de admonestare sau cu sinceră dorință de îndreptare etc.), în funcție de contextul istoric și geografic, adică de cultura timpului și locului.  În 1939, G. Călinescu în al său ”Jurnal literar” avea o rubrică intitulată ”Prostologhikon” în care criticul român aduna și făcea publice ”perlele” confraților săi din presă. L-a imitat, oarecum, George Pruteanu, care, în 2002, explica, cu calm, onorabililor (?) parlamentari de ce și cum au dat ei cu bâta prostiei în balta limbii române (vezi http://www.pruteanu.ro/5legea/55prostol.htm). În anul de grație 2011, N.Manolescu scrie un Editorial cu titlul ”Prostologhikon” în care a scris: ”prostia însăşi şi-a schimbat caracterul în timpul din urmă. În 1939, când Prostologhikon apărea în săptămânalul lui G. Călinescu, prostia avea o naturaleţe pe care în 2011 a pierdut-o”. În zilele noastre, ”prost” este, cel mai adesea, cel care are o opinie/ o convingere (politică, ideologică, religioasă) diferită de a ta (conform moștenirii marxist-leniniste care decreta că ”savanții burghezi nu înțeleg”, în timp ce, savanții sovietici sau chiar de-ai noștri străluceau de inteligență și știau exact ce trebuie făcut în fiecare secundă a timpului istoric). Acum ”prost” și ”deștept” înseamnă – în plan politic – a fi ”în opoziție”, respectiv a fi ”la putere”. Un ”argument” în retorica acestor zile între un reprezentant al puterii și cel al opoziției sună cam așa: ”nu ne mai dați sfaturi. Dacă erați deștepți, câștigați voi alegerile” L După care, echipele (putere și opoziție) schimbă locurile între ele, dar ”argumentul” rămâne. Etc.

 

Privind lucrurile în derularea lor în timp, ajungem la anul de grație 2015, an în care apare un interesant ”Dosar Dilema” (Anul XII, nr  617, 10-16 decembrie 2015) cu tema ”Prostia. Câteva repere”. Coordonatorul dosarului: Matei Pleșu. Merită să amintesc cele șase texte principale ale Dosarului: ”Chipuri ale prostiei” (Al. Ofrim), ”Prostia cu miros de tămâie” (Cristian Chivu), ”Rîsul prostului” (Radu Paraschivescu), ”Nobel, ciocolată, prostie” (Cosmina Rughiniș), ”Prostia academică” (Sorin Costreie) și ”Studiul prostiei în educația umanistă” (Theodor Paleologu).  Dosarul începe cu un ”Argument” și se încheie cu o ”Anchetă”, ambele produse semnate de Matei Pleșu. Evident, toate au fost citite și răscitite, unele concluzii (respectiv acorduri sau dezacorduri cu autorii) fiind inserate pe parcursul serialului. Deocamdată, în mod cât se poate de firesc, în ”Argument” se caută înțelesurile cuvântului prostie în negura timpurilor. Iată ce scrie Matei Pleșu pe tema etimologiei/ istoriei cuvântului ”prost”:

 

” ”Prost” are o istorie aproape onorabilă, în limba română. Iată cîteva dintre semnificațiile vechi ale cuvîntului: drept, vertical, neaplecat, ca în: ”Mortu prost șezu și grăi înaintea tuturora”; curat, neprihănit, nevinovat, ca în: ”Că de la inimă proastă și direaptă ieșea acea rugă”; simplu, obișnuit, de rând, ca în: ”Domnul Hristos nu iaste om prost”; sau din belșug, în mod abundent, precum: ”Se ceară de la Dumnezeu acela ce dă tuturor prostu…”. S-ar putea deduce de aici o combinație de rigiditate, candoare și abundență a ”prostiei” sau o posibilă definiție a ei ca ”neaplecare a banalității”. ”Prost” mai însemna, cu referire la limbă, vorbit de marea majoritate, popular, ca în: ”Tălmăcirea acestei cărți…. s-au urmat în limba proastă grecească”. Vorbind de ”limbă proastă”, engleza, noua lingua franca, e la originea limbii cu adevărat proaste a vremurilor noastre, fie ca romgleză, franglais sau denglisch” (încheiat citatul din Matei Pleșu).

 

În esență, toate exemplele date și sensurile lor imaginate de M.P. pot fi reduse DOAR la un singur cuvânt din vremea noastră: ”simplu” (cu nuanța, ”pur și simplu”) acest ”simplu” având și sensul de ”needucat”, ”nesofisticat”. Dar – după părerea mea – toate celelate exemple de sensuri alternative sunt exagerări fără legătură cu textele date ca exemple. Ca să nu pară doar o simplă dorință (a mea) de contrazicere (o altă definiție a prostului) vin cu următoarele precizări etimologice. Desigur, invit lingviștii (și nu numai) să se pronunțe asupra celor de mai sus și a celor de mai jos. Nu înainte de a remarca (în sens pozitiv) că din cele șase articole, cinci se referă la ”prostie” și doar unul la ”prost”. Într-adevăr, nu proștii trebuie studiați, ci prostiile oamenilor, mai rare sau mai dese (indiferent de calitățile lor oficiale, de notorietate, de diplome sau de carnete de membru în Uniuni, Ligi și Asociații).

 

Etimonul cuvântului românesc ”prost” și derivatele sale (proști, prostie, prosteală, prostire) este de origine slavă. Reamintesc aici o constatare, neverificată riguros, dar care ar putea fi o temă pentru cercetări serioase. Cuvintele rămase în limba română din slavonă, respectiv rusă, au conotații eminamente negative: rus. ”ulița” (= stradă) la noi desemnează o străduță nenorocită și prost croită (vezi ”Iarna pe uliță”); rusescul ”nauka” (= știință) a ajuns la noi chiar în sensul contrar, desemnând omul prost, neștiutor, năuc. Și exemple există încă destule. Tot în această listă de cuvinte rămase la noi cu sens negativ este și cuvântul ”prost” care provine de la rus. ”prostoi” = simplu, pur și simplu, elementar, de bază, nesofisticat, needucat. În Basarabia se mai aude și azi rusismul ”prostata” (cu accentul pe ultima silabă) și care înseamnă ”simplitate”, ”pur și simplu”. De ex., în expresia ”Eu, prosta, nu i-am răspuns” care înseamnă ”eu, pur și simplu nu i-am mai răspuns”. Așadar, om prost înseamnă om simplu, om din popor, poporan sau chiar populan (de la it. popolo = popor). În armată exista expresia ”soldat prost”, adică ”simplu soldat, fără niciun grad sau distincție. Prin extensie, s-a conferit sensul suplimentar de ”needucat”, ”necioplit”, ”necizelat”, ”mitocan”, sau chiar de ”neam prost” (cu sensul de om care provine din popor, om simplu).

 

Interesantă este originea cuvântului prost/ nebun în latină, engleză și franceză. În limba latină, follis însemna beșica de porc umflată, cuvânt care a dat în limba română ”foale” (coaie/ testicule). Deoarece beșica de porc umflată și umplută cu grăunțe, frecată cu degetele umezite pentru a genera sunete/ zgomote …flatulente era un element care definea/ descria/ însoțea nebunul carnavalelor medievale, acesta s-a numit în franceză ”fou” (”nebun”) și în engleză ”fool/ish” (”prost/esc”). Limba română a păstrat cuvântul ”folie”, cu accentul pe ultima silabă, (prin franceză, probabil) care înseamnă ”nebunie”, (cu trimitere directă la ”follis”), dar și foaie, peliculă, adică… folie – cu accentul pe prima silabă  (folie de plastic sau de staniol).

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași     28 ianuarie 2017

 

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești”

 

Episodul 29

 

Foarte probabil, mulți dintre aceia care alocă ceva timp pentru citirea episoadelor mele (zilnice) vor gândi (cu glas sau în gând): ”ăsta mai are de gând să o facă mult timp pe deșteptul?”. Mulțumesc pentru compliment! Fiind și final de week end m-am gândit că este bine să las și pe alții să transmită gândurile lor despre prostie și proști, epigramele fiind mereu pe gustul celor care au simțul eficienței: bagi puțin și scoți mult. Într-o viitoare enciclopedie a prostiei românești epigramele vor avea locul lor important. Deocamdată, șase prostologi care se exprimă mai bine în versuri. Dintre toți, domnul Quintus e cel mai mare (și mai în vârstă). La mulți ani, maestre!

 

 

Răzbunarea prostului

 

(de George Budoi)

 

Cu curaj, nu fără rost,
I-am spus prostului că-i prost;
Azi îmi este şef la stat,
Iară prostul… n-a uitat!…

 

Despre proşti

 

(de Nelu Vișan)

 

Întrebarea este veche,
Serioasă – nu glumesc –
Dacă proştii n-au pereche,
Oare, cum se înmulţesc?!

 

Deştepţi în prostie!

 

(de Mircea L. Tănase)

 

Convins sunt că prostia doare,
Căci insistaţi să-i găsiţi leac,
Dar cum îi depista-vom oare
Pe cei ce suferă… şi tac?

 

Prostia

 

(de Mircea Ionescu Quintus – centenarul!)

 

În universul nostru strâmt
Plini de virtuţi şi de ocară,
Prostia este o povară
Pe care cei ce-o duc, n-o simt.

 

Despre proşti

 

(de Florea Ștefănescu)

 

Despre proşti şi-a lor mulţime
Înţelepţii toţi au spus:
Proştii nu sunt la-nălţime
Însă îţi vorbesc de sus.

 

Epigrama cu aprecieri

 

(de Gheorghe Bîlici)

 

Când văd toţi proştii plini de bani
Şi-n lume-atâta sărăcie,
Îmi zic – şi-am irosit mulţi ani –
Să fii deştept e o prostie!

 

(va urma)

 

Culese și împrăștiate de Liviu Drugus, Miroslava, Iași, 29 ianuarie 2017

––––-

Extrase din Istoria culturală a prostiei românești” (serial cu un număr infinit de episoade)

Episodul 30 (în care se vede că inteligența este adaptare, iar prost(ia) înseamnă să nu știi pe de-a rostul cele zece trăsături caracteristice ale inteligenței edictate de prof. Golu)

 

Într-unul dintre episoadele anterioare am înșirat un lung cârnat de discipline care ar fi îndrituite să se aplece asupra prostiei cu gândul de a o studia cât mai bine/ complet/ profund. Chiar pe primul loc am plasat psihologia (și îmi mențin părerea și acum), deși cărțile țin neapărat să mă contrazică. Mă refer la cărțile de școală, acolo unde se pun bazele a ceea ce ar trebui să știe un om mediu (și peste nivelul mediu). Asta ar fi încă un motiv să fiu clasat ca ”ciudat”, ”out of the box” și lipsit de respect pentru prima (?) instituție a unei societăți civilizate: școala. Dar, discuția despre valoarea/ calitatea/ importanța manualelor a fost destul de vehementă în ultimii ani, și nu s-a încheiat în favoarea autorilor de manuale.

 

Iau un manual de psihologie pentru clasa a X-a. Autori: Mielu Zlate (coordonator, Tinca Crețu, Nicolae Mitrofan, Mihai Aniței), 160 de pagini format 18x24cm (adică mare). Anul aprobării: 2005 (în cf. cu programa analitică din 2004). Referenți: Elena Bonchiș și Ion Negreț-Dobridor (recunosc, necunoscuți mie). Convins fiind că prostia și prostirea – cărămizi de bază la construirea tuturor societăților umane – vor avea un capitol special, parcurg cu nesaț cuprinsul. Rețin un citat (înscris cu scop de captatio benevolentiae, chiar pe prima pagină a cărții) în care se afirmă că ”A înțelege omul pentru a-l perfecționa, aceasta este adevărata menire a psihologiei” (S.L. Rubinstein, 1957). Cum spuneam, normal ar fi (fost) ca prostia/ prostirea să aibă, în manual, un capitol distinct, tocmai pentru a înțelege mai bine  (și) omul. Nu are. Are în schimb corolarul ei ”Inteligența” (pp. 122 – 127). Înțeleg propensiunea pozitivist-optimistă a autorilor (în cazul de față autorul este N. Mitrofan), dar să nu amintești niciun cuvânt despre reversul/ opusul inteligenței (prostia) mi se pare total nepotrivit și lipsit de viziune. În fine, mă văd, așadar, contrazis în elanul meu inițial că psihologia ar fi prima disciplină îndrituită să studieze prostia. Mai rămâne psihiatria, dar, după cum știm, dacă (toate) prostiile ar fi tratate la psihiatrie atunci toată lumea ar trebui să devină un imens ospiciu (cu medicii psihiatri în frunte, desigur). Dar poate, cumva printre rânduri se vorbește și despre subiectul nostru preferat, prostia? Să vedem. Se începe, firesc cu ”Definirea și caracterizarea inteligenței”. Sursa principală de inspirație este profesorul Mihai Golu  – șeful psihologilor români în perioada comunistă, cocoțat în funcții imediat după 1990, poate și pentru faptul că a făcut Facultatea de psihologie la Moscova. Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Golu

Odată constatată această filieră aproape că nu ar mai trebui să merg mai departe cu cititul…. Și totuși, e bine să aflăm ce au învățat și ce învață elevii noștri în materie de psihologie de la Școala sovietică de psihologie. Iată ”scurta definiție” dată de tov. Golu:

 

”Inteligența este o calitate specifică a organizării mentale a omului, concretizată în capacitățile (M. Golu):

  • de disociere-corelare-sistematizare-generalizare a proprietăților semnificative ale obiectelor fenomenelor) din lumea externă și a relațiilor dintre acestea;
  • de a face față diverselor situații problematice noi, imprevizibile;
  • de a adopta decizii optime în situațiile alternative, prin aplicarea unor criterii și teste de eficiență, adevăr etc.;
  • de a restructura și adecva ”din mers” desfășurarea comportamentului (respectiv, activității) la logica desfășurării evenimentelor în plan obiectiv, extern;
  • de a organiza și transforma în plan subiectiv intern situațiile externe și de a elabora modele ideale pentru intervenția ideală în realitate;
  • de a crea și alege mijloacele adecvate scopului stabilit (Nota: LD: Asta e preluare clară din Metodologia Scop Mijloc, teorie definitivată de mine în anul – orwellian! – 1984, anul în care teza a fost acceptată, dar amânată la susținere sine die, dar asta o voi discuta mai târziu);
  • de a anticipa rezultatele unor transformări (în plan intern-ideal sau în plan extern-practic);
  • de a opera cu sisteme de semne, simboluri și semnale în comunicarea cu cei din jur și în reglarea propriei conduite;
  • de a realiza succesiuni logice (și legice) în câmpul unor evenimente haotice sau aleatoare și de a sesiza inadvertențe, lacune sau absurdități în teste verbale sau nonverbale, în situații problematice date spre rezolvare;
  • de a se raporta distinct și specific la diferite laturi ale realității sau la una și aceeași latură în contexte diferite.”

 

Cam asta ar fi ”scurta” caracterizare dată conceptului psihologic de ”inteligență”. Nu exclud deloc ca profesori de psihologie să dea un test cu subiect unic: ”Care sunt cele zece elemente caracteristice ale inteligenței?” (Am scris ințial ”ale inteligenței umane”, dar mi-am dat seama că în viziunea goluiano-mitrofaniană ”inteligență umană” este pleonasm, deoarece inteligența este strict umană/ specific umană. Restul animalelor sunt tâmpite/ proaste/ idioate/ cretine etc… Groaznic neadevăr! Inteligența este specifică VIULUI, deci și plantelor și animalelor. Nu îndrăznesc să spun că întreaga materie este inteligentă – C. Dulcan – , dar măcar să nu negăm evidențele). Evident, ar fi un test de memorie… De unde și argumentele multor critici ale acestor manuale care conchid că Trăsnea (colegul lui Ion Creangă) avea dreptate: ”școala este un cumplit meșteșug de tâmpenie”. Fiecare dintre cele zece caracteristici comportă explicații suplimentare pe multe pagini (ex. nuanțarea logic – legic; deosebirile între semn, simbol și semnal; de ce deciziile imediat suboptime nu se înscriu în caracterizarea inteligenței; ce înseamnă adecvare ”din mers” a comportamentelor; legătura – în acest punct – cu Etica, ce înseamnă adecvarea scop – mijloc și de ce inteligența înseamnă daor adaptarea/ adecvarea mijloacelor la scopuri și nu și adecvarea/ adaptarea scopurilor la mijloace; ce înseamnă plan obiectiv – bine că a autorul renunțat la ”legile obiective ale psihologiei” etc.).

 

În fine, elevilor li se oferă și o definiție aristotelică cu gen proxim (personalitatea umană) și diferență specifică (adaptarea la nou). Iată definiția integrală: ”Inteligența este dimensiunea personalității ce favorizează adaptarea conduitei intelectuale, practice sau sociale la situații noi”. Eu aș fi simplificat: ”Inteligența este adaptarea ființelor la nou”, sau – și mai simplu – ”inteligența este adaptare” după care aș face jocuri/ teste/ exerciții care să probeze această afirmație. Termenul de ”conduită intelectuală” este nu doar inutil, în definiție, dar și generator de confuzii (mai ales dacă acceptăm că inteligente sunt și animalele). Mai degrabă aș fi insistat pe etimologia cuvintelor inteligență, intelect, înțelegere. Termenul de ”intelectual/itate” este o temă de discuție care încă generează dispute.  Voi continua, în episodul de mâine, discuția pe marginea capitolului despre inteligență, inclusiv Aplicațiile sugerate. Spuneam că termenul ”prost/ie” lipsește din manual? Da, lipsește, dar este amintit un derivat al său: cuvântul ”prostesc”. La p. 143, în cadrul capitolului de ”Relații interpersonale” se vorbește depre șapte feluri de dragoste, la baza cărora se află ”dragostea prostească” (sic!). Mai bine s-ar fi menționat faptul că Nomenclatorul OMS a inclus dragostea în rândul afecțiunilor/ patologiilor psihice.

 

 

(va urma)

Liviu Druguș, Miroslava, Iași     30 ianuarie 2017

Extrase din Istoria culturală a prostiei românești” (serial cu un număr infinit de episoade)

 

Episodul 31 (în care se vede cum inteligența se poate preda și prin contraexemple: în cazul de față, le putem numi simplu, românește: prostii. Prostii profesorale/ didactice/ pedagogice)

 

Capitolul despre ”Inteligență” are, la început, un fel de aforism-sinteză-aluzie, cu trimitere la conținutul capitolului: ”Maximum de efecte, cu minimum de cunoștințe!”. Este o parafrazare a cunoscutei definiții a eficienței maxime (maximum de efecte cu minimum de efort). Rostul trimiterii la minimum-ul de cunoștințe îmi scapă. Altfel, acest pseudoaforism poate fi o bună definiție a șmecherului/ descurcărețului/ pezevenghiului, prin definiție un om fără prea multă școală/ fără prea multe cunoștințe, dar care atinge maxim ul de efecte posibile! Cu alte cuvinte, ”Minte multă nu se cere/ Să ai noroc, să ai putere!”. Frumos îndemn, mai ales că autorul capitolului (N. Mitrofan) pare a-i da curs în conțintului lecției. Parcă jenat de faptul că a făcut, chiar de la început, apel la psihologul de școală sovietică, Mihai Golu, N. Mitrofan apelează, în continuare doar la nume din Occident (J. Guilford, C. Speraman, L. Thurstone, J. Piaget, R. Sternberg, H. Gardner, D. Goleman, A. Binet, Th. Simon, L. Terman, W. Stern, D. Wechsler). Oare absolvenții Facultății de psihologie pot spune câte ceva despre fiecare dintre sutele de nume amintite în manual? Aș presupune că nu, mai ales că, după absolvire psihologii se vor specializa pe un domeniu sau altul (psihologia muncii, psihologie clinică, psihologie școlară, psihologie de cuplu etc.) ignorând teoreticienii care nu au contribuit la cunoașterea domeniului lor. Numele celor 12 corifei ai psihologiei mondiale vor trebui memorați pentru examen, nu? Manualul de psihologie are 24 de capitole. Presupunând că fiecare capitol ar avea, în medie, 12 trimiteri la nume de renume, înseamnă că elevii vor trebui să memoreze cca 286 de nume proprii (majoritatea străine). Cui folosește o astfel de îmbâcsire a canalelor memoriei elevilor cu sute de nume, respectiv de termeni noi, specifici și/ sau ultraspecializați? Sau aceste nume și denumiri nu se încadrează în acel ”minimum de cunoștințe” care va asigura absolventului de liceu ”maximum de efecte”? Aș înclina să cred că nu se încadrează. Se pare că ”aforismul” nu este respectat nici măcar de autor.

 

Concret, se enunță, în continuare, ”5.2. Teorii cu privire la inteligență”. În fond, se face o scurtă istorie a evoluției opiniilor despre inteligență (2,3 pagini din totalul de 6 pagini – inclusiv teste și aplicații). Teoria bifactorială este completată cu Teoria multifactorială, urmată de Teoria genetică a lui Piaget (cu cele patru stadii ale conduitei inteligente, pe grupe de vârstă, până ajungerea la maturitate), apoi se adaugă încă trei teorii: Teoria triarhică, Teoria inteligențelor multiple și Teoria inteligenței emoționale (Goleman). Fiecare dintre disciplinele care studiază omul (deci, nu doar psihologia) au înregistrat de-a lungul timpului sute de teorii, opinii, păreri, critici etc., dar acestea nu au sens să fie predate decât la nivel de (ultra)specializare. În decursul viitoarelor decenii se vor mai acumula mii de teorii/ opinii/ păreri (fiecare cu partea sa de succes comercial), dar elevii nu au nicio vină să memoreze aceste pomelnice cu nume de autori și de teorii. Faptul că s-a dat o descriere și o definiție a inteligenței era suficint, cred, pentru a trece la măsurarea inteligenței (cap. 5.3) unde era suficientă descrierea QI ca raport între vărsta mentală și vârsta cronologică. Clasificarea testelor este, de asemenea inutilă (la acest nivel). În schimb, aplicarea de teste pentru fiecare elev ar trebui să aibă cel mai mare spațiu în economia lecției. Aceasta este toată lecția despre inteligența umană. Evident, niciun cuvânt despre prostie, despre normalitate sau despre… lipsă de inteligență,

 

Merită interes partea de aplicați, dar și aici am câteva observații. Iată aceste aplicații (un fel de teme pentru acasă). 1. Urmăriți pe parcursul unei zile de școală care dintre răspunsurile colegilor voștri pot fi considerate a fi inteligente.  (Răspunsul meu: puține, foarte puține…). Poate mai util era să se propună și urmărirea prostiilor/ aberațiilor depistate pe parcursul unei zile de școală (eventual și cele comise de profesori!). 2. Stabiliți cel puțin cinci profesii care solicită un înalt nivel al coeficientului de inteligență. (Răspunsul meu: hacker, contrabandist, pește, spion, spărgător de bancă).  3. Cunoscând etalonul construit pentru Scala Wechsler de inteligență pentru adulți-III, ce puteți spune despre personalitățile care aveau următoarele valori ale coeficientului de inteligență: Kant – QI = 175, Voltaire – QI = 180; Leibniz – Qi = 190; Goethe – QI = 200. (Răspunsul meu: toți se încadrează ca având scor Excepțional (adică de la 130 în sus). În altă ordine de idei, se poate răspunde că nemții au mai mulți oameni excepționali decât francezii…). În fine, cea de a patra aplicație merită atenție, aici fiind vorba despre memorie + inteligență. Iată testul 4. Rezolvați următorul test: Pe un rând sunt 5 case. Profesorul de matematică stă în casa roșie. În casa din mijloc se bea lapte. În casa verde se bea cafea. Casa albă este în dreapta casei verzi. Vecinul celui ce mănâncă mere are o vulpe. Profesorul de fizică are un câine. Profesorul de chimie bea ceai. Vecinul celui ce mănâncă struguri are un cal. Cel ce mănâncă vișine bea suc de portocale. Vecinul profesorului de matematică mănâncă mere. Profesorul de română stă în prima casă. Cel ce mănâncă piersici crește melci. Profesorul de biologie mănâncă cireșe. Vecinul profesorului de română stă în casa albastră. În casa galbenă se mănâncă struguri.     Ținând cont de aceste propoziții, trebuie să găsiți răspuns la următoarele două întrebări și, totodată, să vedeți cât timp a durat până ați rezolvat testul: a) ce profesor bea apă? Și b) ce profesor crește zebre?

 

Observațiile mele referitoare la testul 4. Este o neeleganță sau poate un complex de inferioritate al profesorului care a introdus în acest test cinci profesori. Inițial, testul era cu oameni de naționalități sau profesii diferite. Trecând peste asta, dincolo de timpul necesar rezolvării ar trebui de făcut o statistică legată de modurile în care s-a pornit, continuat și terminat în rezolvarea acestui excercițiu de logică, organizare/ structurare a informației și memorare. Am ”jucat” acest test în universități diferite, cu specializări diferite și la niveluri de studii diferite (licență și master). Cele mai bune rezultate le-am înregistrat la cursanții de la două mastere din cadrul Universității Petru Maior din Tg Mureș. Recomand celor care nu vor reuși sub nicio formă să rezolve testul (se întâmplă destul de des) să treacă la niveluri superioare de cooperare: cu doi, trei sau n colegi/ cunoscuți/ prieteni. Va fi interesant și pentru mine să aflu din partea celor care citesc acest serial răspunsurile legate de timpul necesar fiecărei încercări și cu câte persoane au reușit să dea (împreună) răspunsul corect. Din experiența ultimilor 20 de ani, în extrem de puține cazuri am primit răspunsuri individuale corecte pe parcursul a 30 min. În majoritatea cazurilor, au participat între 15 și 30 de persoane pentru rezolvare (în timp relativ scurt). Se verifică astfel puterea cooperării și a convergenței forțelor.  (Cu titlu de curiozitate, aceste teste erau date, prin anii 70, celor care lucrau la calculatoare – acum se numesc IT iști). Ținând cont că printre cititori sunt și psihologi, îi invit să ne împărtășească teste interesante, demne de a fi ”jucate” și interpretate. În viitor, voi oferi și eu câteva dintre jocurile/ testele/ aplicațiile pe care le-am utilizat în decursul timpului. Desigur, nu abandonez tema serialului. Cu alte cuvinte, cine nu reușește să facă un test oarecare nu înseamnă că intră automat în categoria …. proștilor. Înseamnă doar că are alte abilități pe care este bine să le dezvolte și exploateze.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași     31 ianuarie 2017

––-

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” (serial cu un număr infinit de episoade)

Episodul 32 (”Acești imbecili care ne guvernează” intră direct în Istoria culturală a prostirii românilor de către penalii profesioniști)

Ziua de 31 ianuarie 2017 va rămâne o zi neagră în Istoria prostirii românilor de către proști aleși democratic (aleși de oameni păcăliți cu promisiuni de majorări salariale și beneficii materiale extrase chiar din produsul muncii lor). Andre Santini, autorul cărții ”Acești imbecili care ne guvernează” se întreba, retoric, în 1998: ”Se poate, rațional, încredința soarta unui popor întreg unor politicieni de bîlci care se dedau de îndată la asemenea acrobații?” (p. 8). Dacă privim lucrurile prin prisma (dez)ordinii de (astă) noapte a ședinței guvernului român actual, condus de un condamnat penal, răspunsul este unul singur: ”Da, se poate. Cu un guvern socialist de extracție penală, se poate. Din păcate”. Dacă Andre Santini ar fi fost jurnalist și ar fi adresat această întrebare ministrului actual al (In)justiției – nomina odiosa! – care a legiferat hoția în România, acesta din urmă, vizibil emoționat și afectat de faptul că tocmai lui i-a revenit onoarea de a-și salva colegii de partid de la pușcărie, ar fi răspuns: ”Altă întrebare!”.

În episodul de ieri, mă miram de faptul că manualele școlare nu vorbesc/ scriu mai nimic despre proști, prostie, prostire, prosteală și despre eufemismul pentru prosteală (= manipulare). Azi, prin manipularea mișelească cu ordonanțele de urgență pentru salvarea hoților, am și răspunsul, primit chiar de la guvernanți: poporul trebuie educat în spiritul supunerii, al răsplătirii elevului cu note mari dacă nu pune întrebări și dacă memorează informațiile oferite pe post de înțelepciune savantă. Cu cât mai multă informație de balastieră, cu atât mai bine pentru beneficiarii guvernanți care vor primi votul (nu foarte rațional) al acestor ”școliți”. Norocul nostru ca nație este că ”scoaterea de tâmpiți pe bandă rulantă” nu reușeșete întotdeauna. Intrarea României în lumea civilizată a făcut ca oamenii să nu ”pună botul” la toate prostiile livrești și să gândească cu mintea proprie. Și să acționeze conform intereselor firești și de bun simț înscrise de milenii în Codul nescris al democrației.

Istoria este succesiunea încercărilor prostești ale proastelor guvernări pentru a putea fura cu acte în regulă, urmate – inevitabil – de reacțiile ferme (uneori, dure) ale celor care nu vor să se lase prostiți de proștii profesioniști penali care s-au urcat mișelește, în fotoliile puterii.

(va urma)

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 1 februarie 2017

–––––

Extrase din Istoria culturală a prostiei românești (un serial cu un număr infinit de episoade)

Episodul 33 (despre costurile comparative ale prostiei repetitive)

O cititoare (Valy L. Buța) îmi sugera că tare ar fi bun un aparat de măsurat prostia. Cu riscul să irit cititorii cu atenție și memorie excelente, reamintesc aici că (nici eu) nu cred în existența proștilor (cu diplome sau nu, puberi sau pensionari, de un gen sau altul – sau chiar de un altul, oameni de stat sau oameni de acțiune). Putem spune că X este prost doar dacă vrem să-l jignim neapărat. Cred însă în capacitatea oamenilor de a face – mai rar sau mai des, uneori foarte des – prostii, prostioare sau prosteli benigne sau maligne. Lipsa de stil a unor făcători de prostii apare cu osebire atunci când aceștia fac o prostie și apoi încearcă să o astupe făcând una mai mare. Deja avem o tentativă de evaluare prin comparare: prostia x este mai mică decât prostia y. Așadar, prostiile ar putea fi evaluate, dar proștii – nu! Din păcate, la ora actuală, din câte știu eu – dar cititorii mă pot contrazice – nu există un set de criterii prin care să se măsoare o faptă, ipotetic și apriori considerată ca prostie, măsurătoarea fiind făcută din punctul de vedere al magnitudinii, intensității și abaterii de la un set de stări considerate ca fiind/ descriind normalitatea. Dacă ar exista un asemenea set de criterii (respectiv mecanismul de măsurare a prostiei) atunci am putea să aplicăm și dictonul românesc: ”prostia și domnia se plătesc”. Ok, prostia se plătește, dar CINE, CÂT și CUI? Aici problemele se complică.

Valoarea unei prostii (rețineți, prostiile au valoare!) este dată de varii criterii luate în calcul. După cum am recunoscut, sunt un prostolog începător și nu am încă un set de criterii bine pus la punct pentru e-valuarea unei prostii, dar poate voi fi ajutat de cititori în acest sens. Deocamdată voi apela la puterea dumneavoastră de imaginație și de capacitatea de a fi (relativ) imparțiali, adică nepartizani/ nonpartinici/ neutri. Știu că asta este o iluzie, dar ar merita încercat. Mai mult decât atât, mari specialiști în metodologia cercetărilor umane/ umaniste/ umanistice de mare finețe au dat de înțeles că în momentul în care ai intrat cu cântarul (de bocanci nu mai vorbesc!) în sufletul/ mintea unui om, respectiva măsurătoare este deja deformată/ influențată/ perturbată de chiar omul cu cântarul! A spus-o Mircea Cărtărescu (Levantul) în măiestrite versuri: ”Heisenberg grăia cu minte că nu-i chip a cerceta/ Fenomenuri subatomici fără a le-nfluența”. Deci, nici măcar vestita ”psihologie cuantică” nu ne-ar fi de folos în cântărirea prostiei. Și, culmea tragediei, prostia nu poate fi măsurată (cât de cât riguros) decât postfactum, adică abia după ce ai comis-o. Și totuși, o estimare/ evaluare a unui comportament uman oarecare din punctul de vedere al nivelului de prostie-inteligență ar putea fi făcută, făcând apel la experiență, bun simț, imaginație, capacitate de pre-viziune etc. Toată discuția de mai sus ar fi doar vorbă-n vânt dacă nu voi încerca să iau/ luăm un exemplu.

În lipsa altui criteriu de evaluare a unei acțiuni umane voi măsura (cu aproximație) sau voi lăsa cititorii să aprecieze mărimea COSTURILOR unei/ unor acțiuni/ decizii. Pornim de la cele două OUG-uri care, spun specialiștii, vor favoriza infracționalitatea/ corupția la nivel înalt. Cifrele utilizate aici sunt pur ipotetice, dar nu total rupte de realitate. Cam cât ar costa un referendum pentru electoratul român? Să spunem o cifră: 10 mld. lei. Referendumul ar fi declanșat pentru a vedea atitudinea populației față de lupta anticorupție, iar rezultatul va avea consecințe juridice și politice directe (demiterea factorilor care se opun, direct sau mascat acestei ofensive vitale pentru democrația de la noi). Dar, ca la șah, corupția/ corupții sesizează pericolul popular și edictează în umbra nopții și a secretului două OUG care favorizează corupția. Desigur, simpla publicare în Monitorul Oficial (Mof) a celor două OUG au generat deja mai multe zile de proteste crescânde în întreaga țară. Se pot estima costurile orelor de proteste ca timp furat odihnei. Putem înmulți numărul protestatarilor din țară cu zilele de protest și valoarea unei ore de protest. Se poate adăuga și timpul consumat în Parlament cu protestul opoziției față de putere. Se pot evalua orele de dialoguri pe FB (și alte rețele) dedicate protestelor. La aceste costuri se vor adăuga consumurile făcute de jandarmerie cu mijloacele specifice (gaze lacrimogene, îngrijiri medicale, stingătoare de incendii, benzină, echipamente, curățenie, alte pagube colaterale etc.). Alte instituții (CSM, DNA, Procuratură, Avocatul poporului etc.) sunt puse îm mișcare pentru a analiza impactul negativ al celor două OUG. Aici nu sunt costuri de estimat, instituțiile fiind bugetare și, oricum, salariile merg. Doar uzura și tensiunea nervoasă ar merita calculate/ estimate. În fine, depistarea și pedepsirea provocatorilor care au vrut să întunece imaginea protestelor de aseară, pregătind o eventuală stare de urgență, presupune alte costuri. În cazul în care protestele se extind și pot apărea noi costuri, COSTUL TOTAL al luptei împotriva sitemului anticorupție crește substanțial. Dacă mai luăm în calcul posibile ciocniri fizice între susținătorii luptei anticorupție și reprezentanții corupției însăși (politicieni, funcționari, oameni de afaceri, provocatori plătiți etc.) vom ajunge la costuri financiare uriașe. Mai adăugăm și stricarea imaginii României pentru posibilii investitori străini, respectiv scăderea credibilității țării ca aliat strategic în noile evoluții geopolitice care, toate, vor amplifica pe termen lung creșterea vulnerabilității României față de potențiali agresori externi. Toate astea pot fi evaluate și dau un COST TOTAL. Bine, dar ce legătură are asta cu evaluarea prostiei? A cărei prostii? Aflăm imediat!

Presupun (cititorii mă pot contrazice) că toată această tevatură costisitoare porneșete de la ”amănuntul” că șefii celor două Camere ale Parlamentului României au probleme penale destul de serioase, cu riscul iminent ca din demnitari de primă mână să ajungă pușcăriași de drept comun. Având Camerele și Guvernul la dispoziție, ei au mers pe ipoteza că cele două OUG i-ar scăpa de sabia care le atârnă deasupra capului. De unde și costurile generate de această nefericită/ neinspirată/ proastă decizie politico-juridico-penală. Așadar, toate costurile se datorează unor fapte umane obișnuite: o singură decizie proastă. Oamenii (mai) greșesc și apoi suportă consecințele. Dar lăsând democrația și statul de drept deoparte, s-a ajuns unde s-a ajuns. Cred că toate ar fi putut fi evitate într-un mod simplu (Observ deja surâsul în colțul gurii la cei care gândesc că s-a mai găsit un ”deștept” care să ne fericească cu soluții…). Îmi asum riscul și zic: oare nu era mai simplu ca Legea electorală să nu permită intrarea în cursă a oricărei persoane cu probleme penale (condamnații să nu poată candida, chiar dacă legea nu le-a interzis aceste drepturi prin sentință judecătoarească). Dacă nu am avea penali/ penalizabili/ șantajabili în Parlament și Guvern este sigur că nu am fi ajuns la costuri atât de mari pentru statul român/ societatea românească. Așadar, prostia de a accepta penali în clasa politică se putea evita dacă ne-am fi gândit (mai mulți, cât mai mulți) la consecințele dezastruoase ale acestei penale neglijențe din Legea electorală. Plătește cineva? Sigur! Noi, prostimea!

Mai iau un exemplu de evaluare ”ochiometrică” a prostiei. Reiau/ redau, pentru completare, un text scris anul trecut, fără alte comentarii: ”La presupușii intelectuali proba supremă de prostie este plagiatul, iar plagiatorii depistați (și care cred că prin negarea evidenței pot acoperi prostia de a fura) pot sta cât mai sus în vârful piramidei prostiei omenești. Cred că plagiatorii sunt proști de cel puțin trei ori: a) o dată pentru că, neavând inteligența necesară, preiau (h)oțește și cu toptanul texte srise de alții pe care le semnează ca fiind originale; b) încă o dată pentru că, neavând inteligența necesară, nu sunt în stare să mestece ideile altora și să le redea într-o formă cât de cât nouă și, evident, originală; și în fine c) încă o dată pentru că, neavând inteligența necesară, neagă vehement evidența furtului, invocând argumente care mai mult îl acuză decât îl scuză. Este, în concluzie, un furt la pont. Altfel spus, plagiatorul este un hoț prost de idei bune. Parafrazândul pe A. Pleșu, a fi inteligent într-o manieră prostească înseamnă că te-ai hotărât să devii prost.”

(va urma)

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 2 februarie 2017

 

Extrase din Istoria culturală a prostiei românești (serial cu un număr infinit de episoade)

 

Episodul 34 (în care se dă samă de autori și locuri unde prostia este luată în seamă)

 

Încercând să mă informez cât mai bine pe tema prostiei cu parfum mioritic, am adunat cărți, reviste, articole, link uri etc., dar concluzia citirii acestora mi-a lăsat un sentiment de nesiguranță, de derută chiar. Multitudinea de definiții și descrieri, de cauze și clasificări, de consecințe și costuri – toate legate de prostie – îți dau cel mult un sentiment de certitudine în legătură cu faptul că părerile sunt împărțite, fiind atât de diverse și/ sau contrarii, astfel încât – în calitatea mea de viitor prostolog – deja încep să mă simt prost. Pe parcursul acestui serial, din când în când, voi încerca să împrăștii/ ”share”  câte ceva dintre cele care mi s-au părut a fi demne de reținut și de folosit în înțelegerea vastului fenomen. Îmi permit să adresez rugămintea către cititorii mei să-mi semnaleze asemenea op uri, întru derutarea mea crescândă și deplină. Desigur, voi cita corect sursele și nu-mi voi asuma vreo idee/ formulare anume pe care să o trec drept creație proprie. Pentru început, doar câteva constatări fugare:

  • Majoritatea cărților scrise de români (găsite de mine) au drept autori și editori din două zone geografice și culturale ale țării: Iași și București; ambele orașe au candidat cu insucces la titlul de capitală europeană a culturii pentru anul 2021, dar Iașul nu a avut răbdare și a ieșit din competiție înaintea Bucureștiului (de unde și sentimentul ieșean al întâietății…);
  • Specializările autorilor sunt din zona umanioarelor (sociologi, filosofi, psihologi, literați sau chiar scriitori consacrați); dintre ieșenii care au dat importanță temei și au scris mai consistent pe temă amintesc: Vasile Pavelcu, Liviu Antonesei, Nicu Gavriluță, Ștefan Afloroaiei, Valeriu Gherghel.
  • Sub raport cronologic, Iașul devansează Bucureștiul, dar … cei din urmă au devenit cei dintâi (mai ales dacă țin cont de nucleul de publiciști de la Dilema Veche în frunte cu Andrei Pleșu) care doar în ultimul an au dedicat mai multe suplimente/ dosare Dilema fenomenului și derivatelor sale (prostia, șmecheria, magia, paranormalul etc.). Tot din zona culturală bucureșteană provine și Alexandru Țiclea care a scris ”Elogiul… prostiei” (titlu pastișat după cartea moldoveanului Vasile Pavelcu, ”Elogiul prostiei”, care, evident, s-a inspirat din Erasmus care a scris ”Elogiul nebuniei”. Mare criză de titluri în zona rarefiată a prostiei și a prostologiei!
  • Moldovenii tratează prostia mai mult în cheie umoristică/ ironică, în timp ce muntenii par a dori să o studieze în cel mai serios mod cu putință (ironia fiind doar un mic adjuvant);
  • Cărțile scrise de străini provin îndeosebi din zona de cultură latină (Cipolla, Santini) dar să nu uităm că ”cel mai cel” în materie de descriere a prostiei/ nebuniei este teologul olandez Erasmus din Rotterdam. Nu poate fi ignorat din această retrospectivă scurtă ungurul Istvan Rath-Vegh, al cărui op apărut la noi în 1969 (Istoria culturală a prostiei omenești) m-a preocupat mereu și m-a îndemnat, în cele din urmă, să încep acest serial; în fine, nu poate fi uitată autoarea americană Madleine L. Van Hecke (nume ce trimite la olandezul Erasmus care avea mamă de origine franceză), singura femeie care a îndrăznit să pătrunde într-un domeniu neclar în care doar bărbații și-au permis să se ocupe, mai mult sau mai puțin serios, de temă.

 

Închei acest mic episod cu o hexagramă datorată lui G. Budoi:

 

”Fiecine cum s-o crede, dar e bine să se știe,/

Că nu este om pe lume să nu facă vreo prostie./

Nu doar oamenii, chiar zeii, ca o culme-a ironiei,/

De când este lumea lume, toți plătesc un bir Prostiei;/

Însă una este, frate, s-o faci rar, doar din greșeală/

Și-alta este ca să fie starea ta cea naturală”

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 3 februarie 2017

 

Top of Form

Bottom of Form

Top of Form

Extrase din Istoria culturală a prostiei românești (serial cu un număr infinit de episoade)

Episodul 35 (despre jmeckeria manipulatorie îndoielnică a slujbașilor care muncesc noaptea)

 

Ne place sau nu, manipularea este o formă de (o încercare de) prosteală/ de prostire a cuiva. Am mai spus-o: manipulare humanum est! Toți manipulează (mai mult sau mai puțin, mai direct sau mai pe ocolite, mai finuț sau mai grosuț, în scopuri nobile sau ignobile, în scop personal sau într-unul care ține de un ideal etc.). Părinții îi manipulează pe copii (ca să învețe reguli de conduită interumană și de reușită în viață), șefii îi manipulează pe subalterni (ca să fie mulțumiți cu salariile și condițiile de muncă pe care le au), guvernanții manipulează electoratul (ca să-i mai voteze o dată și să închidă ochii la derapajele extralegale, cum ar fi a 13-a ordonanță de noapte). Votată noaptea – pentru că era de urgență; publicată noaptea – pentru că era mai întuneric și lumea dormea; deșteaptă ca noaptea – pentru că unii cred că (ei) se deșteaptă doar noaptea.

 

Cine manipulează și nu e prins, primește laude și aprecieri pozitive. Cine manipulează și e prins, primește șuturi și sincere sictiruri. Dacă ești prins, ai două posibilități: a) recunoști că ai greșit (adică ai făcut o nefăcută, respectiv o prostie din cauză de negândire); orice recunoaștere este, însă, o cale de îndreptare și un semn de bună purtare; b) nu recunoști că ai greșit (doar chiorii nu pot să vadă asta, deși și ei ar vrea) și treci la o altă manipulare (evident, una mai proastă, pentru că atâta poate capul, altfel, o făceai pe prima ca lumea).

 

Sictireala sporește și nemulțumirea se lățește, iară tensiunea crește. Toată lumea se gândește, dar parcă se tot omu se prostește. Ion a lu zăpăcitu din capul s(t)atului a făcut și el o gugumănie (a grăit Ion că șî el îi om): a zis că manipularea – făcută la ”priviri de la distanță” – se  adresează ”poporului incult”. Sancta simplicitas! Cum e posibil? Păi e posibil pentru că și un deputat de (la)  Vaslui și-a catalogat enoriașii (din parohia unde unii l-au votat și alții nu l-au votat) drept ”răgălii” (adică tonți). Iar ”tonții”/ prostimea/ populimea nu suportă hoții. Mai exact, nu suportă jmekerașii de duzină care răspund la orice întrebare cu ”altă-ntrebare!” (chipurile, o dau cotită!). Submediocrul C.iordache nu citește, evident!, Suplimentul (ieșean) de cultură unde Radu Paul Gheo scrie de mai mulți ani și în fiecare săptămână că ”Românii e deștepți”. El citește doar presa teleormaneză unde se afirmă, la fiecare ”argumentare logică irefutabilă”, că ”ehe, românul e oț”. Dar Evropa nu suportă (h)oții (pe care îi numește prea delicat, corupți). Iar la noi în patria lui Io(ha)nescu și Ionesco, parafrazând un sociolog ieșean, ”Mama lor e mereu gravidă”.

 

Mammma lor!

P.S. În cheie mai serioasă lucrurile stau cam așa: https://blog.factual.ro/myth-busting-si-faq-dezbaterea-publica-despre-ordonante/

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 4 februarie 2017

Top of Form

Bottom of Form

Top of Form

–-

Extrase din Istoria culturală a prostiei românești (un serial cu un număr infinit de episoade)

 

Episodul 36 (în care se vede că ieșirea din balcanism se face doar cu/ prin occidentalism)

 

Una dintre devizele de lucru ale înaintașilor socialiștilor români actuali (comuniștii români de rit sovietic) era ”uzul de abuz și convingerea prin constrângere”, deviză care încă face parte din mentalul colectiv al actualei elite politico-ideologice românești aflate la guvernarea țării. Includ în această elită și pe ALDE Tăriceanu, colorat în liberal. Domnia sa are talentul boxerilor disperați care nu făceau pasul înapoi, indiferent de câte directe primeau în cap. Pur și simplu, el nu a greșit deloc în susținerea Ordonanței cu Ghinion (13), ci protestatarii nu au înțeles despre ce era vorba și s-au lăsat manipulați de soroșiștii iohaniști sereiști și oengiști. Dar, retragerea OUG 13 este, susține liderul liberal, ”o dovadă de inteligență din partea (guvernu)lui”. Evident, prostia se află la protestatari! Emiterea acestei sinistre ordonanțe este, acum, deja un clar și evident ”uz de abuz”. Urma să se aplice și partea a doua a dictonului/ devizei bolșevice, ”convingerea prin constrângere”, la propunerea eminenței gri-murdar a partidului-rege, Codrin Ștefănescu, cel care a emis ideea genială a aducerii unui milion de pesediști în Piața Victoriei din București, pentru a vede care pe care. Desigur, C.Ș. nu este original, ideea fiind la origine (cum altfel?) dragniană 100%. ”Nu știu cât îi mai pot ține în frâu..” se lamenta socialistul. Deocamdată, tactica boxerului disperat a luat sfârșit, iar partea doua a dictonului se… prorogă pentru altă dată.

 

Actuala stare tensionată a populației României  nu este una surprinzătoare: ea face parte din profilul cultural al poporului român, unul nu tocmai admirabil și demn de păstrat, dar în mod cert foarte greu de schimbat. Desigur, este valabil și pentru noi zicerea lui George Orwell conform căreia „Un popor care îşi alege conducători corupţi, impostori, hoţi şi trădători nu este victimă, este complice”. Dar asta este doar o metaforă. Corupția cvasigeneralizată vine din străvechime și din tehnicile de supraviețuire ale unui popor aflat mereu ”sub vremi”. ”Trebuie să fii șmecher ca să te procopsești în țara noastră” scria amar Alexandru Vlahuță (”Din goana vieții”, 1892). Interesant este că ”șmechereala” politică românească actuală provine substanțial/ procentual din sudul țării, la interferarea cu inima culturală a Balcanilor.  O analiză a mediilor de proveniență geoculturală a liderilor noștri ar fi un demers foarte necesar pentru a ne cunoaște mai bine șansele pentru viitor. Descrierea de mai jos mustește de balcanism în sensul cel mai puțin plăcut al termenului: ”Interesant este că Dragnea – dând dovadă de o țâfnă de care numai proștii sînt în stare – și-a pus în guvern nu numai oameni fideli, ci și incompetenți, care speră să-i țină capul cît să nu facă prostii. Liviu Dragnea știe că fidelitatea trece, prostia rămâne – și e fidelă tocmai din incompetența de a fi altceva. ” (Vintilă Mihăilescu, Dilema Veche, nr 673/ ianuarie 2017, p. 3).

 

Vrând nevrând, ne întrebăm despre cauze. Ne lămurește rapid greco-românul Ion Luca Caragiale: „Toate şcoalele, de la cele populare până la universităţi ― şcoale primare, secundare, profesionale, agricole, comerciale, de popi, de moaşe, de muzică, de alte arte, facultăţi de toate ramurile culturii înalte ― toate dau absolvenţilor lor drepturi la dignităţi şi funcţiuni publice. Astfel, şcoala română, în loc de a fi un mijloc de educaţiune şi cultură a poporului şi claselor dirigente, devine un canal de scurgere al poftelor de întâietate între cetăţeni, de ieftină parvenire, de scutire de îndatoriri, de sporire de drepturi şi privilegii.”  În regimul ceaușist, concurența acerbă la intrarea în facultăți însemna exact același ”canal de scurgere” către drepturi și privilegii potențiale (deși criteriile și motivațiile erau, formal, ușor diferite). Revenind la zi, șansa noastră ca țară se numește deschiderea către civilizația euro-atlantică. Protestatarii de azi sunt rezultatul direct al acestei deschideri căreia politicienii psd-ului vor să-i pună un punct. Nu cred că vor reuși.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 5 februarie 2017

Extrase din Istoria culturală a prostiei românești (un serial cu un număr infinit de episoade)

 

Episodul 37 (despre sintagma ”obiectivul scuză resursele” J și teama de a vorbi despre scopuri și mijloace)

 

Natură și cultură – două cuvinte care par a descrie întreaga noastră existență: ceea ce este deja existent (natură) și ceea ce creează și adaugă oamenii la acest existent (cultură). Desigur, cultura face trimitere la gândire, imaginație, limbaj, comunicare, interpretare – toate acestea ca pregătiri ale unei/ unor acțiuni umane. Mi-am mărturisit deja interesul meu pentru cuvinte (drept pentru care îmi place Vișniec, un alt rădăuțean îndrăgostit de cuvinte). Cuvintele folosite spun multe despre gândurile și atitudinile nerostite. Azi voi scrie despre cuvântul ”obiectiv” – o reminiscență de pe vremea domniei materialismului ”științific” (dialectic și istoric!). Acum suntem în Era informației, eră care a succedat celei a Energiei, respectiv a Materiei/ Substanței, dar limbajul nostru păstrează încă reziduuri din Era Materialismului, cea cu care și-a început omenirea existența.

 

Unul dintre aceste cuvinte ”parazit” este: ”obiectiv”. În perioada Revoluției Industriale (pe vremea lui Marx) succesul era eminamente descris în termeni materiali, în OBIECTE concrete adică, apte să creeze bunăstare sau bogăție. Obiectele se opuneau ideilor, la fel cum realismul se opune idealismului. Cred că atunci a apărut și sintagma ”a fi obiectiv”, adică a fi realist în vorbire, la fel cum sunt de reale obiectele. ”Obiectiv” era  ceva la fel de real ca un obiect/ lucru oarecare (palpabil, observabil, măsurabil). Corelațiile dintre fenomene pretindeau a fi ”obiective”, adică la fel de reale și adevărate ca și obiectele din jur. Materialiștii (îndeosebi) au apelat la sintagme ca: ”realitate obiectivă”, ”legi obiective”, ”fenomene obiective”, ”adevăruri obiective” etc.  Mai mult, un lucru dorit a fi obținut/ creat/ construit sau chiar o realitate viitoare dezirabilă a primit numele de ”obiectiv” (cu sensul de țel, scop, final(itate) ). Asupra acestui sens voi insista. Am propus, cu patru decenii în urmă, înlocuirea termenului de ”obiectiv” cu acela de ”scop”, alături de critica legii cauzalității (cauză-efect) și înlocuirea acesteia cu corelația scop-mijloc. Cuvântul ”scop” era extrem de rar folosit, bănuiala mea fiind că aceasta se datora unei posibile legături cu ”infamanta și imorala” sintagmă a lui Niccolo Machiavelli ”scopul scuză mijloacele”. Dacă ar fi să ocolim cuvântul ”scop”, atunci am putea avea ”obiectivul scuză mijloacele”, și ca să distrugem de tot sintagma florentinului am putea înlocui și ”mijloace” cu ”resurse” (altă marotă a materialiștilor) și atunci vom avea ”Obiectivul scuză resursele”. Nu doar că sună ca dracul și n-are niciun haz, dar nu are nici sens.

 

Aceste gânduri mi-au fost provocate de un pasaj dintr-un editorial al lui Andrei Pleșu (Dilema Veche, nr. 676, p. 3) despre cei doi cei mai mari vecini ai noștri, vecini care merită mai bine cunoscuți și înțeleși pentru a acționa eficient și corect în raporturile cu aceștia. Redau pasajul cu pricina: ”…diplomații cei mai eficienți , mai ”profesioniști”, mai înzestrați tactic și strategic mi s-au părut diplomații ruși și diplomații turci. În cazul celor dintâi, ”secretul” consta în faptul – am mai spu-o – că nu aveau reguli! Aveau, doar ”obiective”, pentru atingerea cărora nu se împiedicau, excesiv, în cutume, precauții stilistice, manuale de protocol, proceduri prestabilite.” Mă bucur că dl Pleșu a luat între ghilimele cuvântul ”obiective” (remanență a limbajului marxist sovietic, preluat și de cultura rusă actuală). Sper ca, în contextul culturii române actuale, să auzim cât mai puțin despre ”obiective” și cât mai clar și răspicat despre scopuri. Claritatea scopurilor (atunci când ele există) asigură potențialul succes. Cel mai greu în viață este să știi ce vrei. A ști ce vrei înseamnă însă să știi și de ce mijloace dispui, altfel facem ”wishful thinking” (luăm dorințele drept realitate).

 

În după-amiaza zilei de ieri s-a văzut un clivaj clar de scopuri și mijloace la cele două grupuri de protestatari (Palatul Victoria și Palatul Cotroceni). Dincolo de decalajul numeric substanțial, de structura pe grupe de vârste și mod de a pune problema, am văzut – în filmele postate pe FB – un clar hău cultural între cele două grupări de protestatari: La Piața Victoria se întrezăreau scopuri (pe termen scurt și lung) și se vedeau clar și mijloacele (variate, ingenios combinate). Dincolo, (la antiiohaniști) se recitau niște ”obiective” preluate mimetic de la ”colegii” din Piața Victoria…  Se tot vorbește depre ”cele două Românii” (sintagmă care îmi displace), dar nu poți ignora structurile culturale care se conturează cel mai bine în momente tensionate sau chiar conflictuale. A spus-o și L. Dragnea, tot ieri: „Modul de organizare și dimensiunea finanțării protestelor din Piața Victoriei arată o organizare profesionistă”. Dimensiunea finanțării n-a fost la vedere, dar organizarea profesionistă, inteligentă, calmă, politicoasă, eficientă, da! a fost foarte vizibilă. Evident, OUG 13 a fost o greșeală, dar să o strecori în Parlament sub formă de lege va fi tot o eroare. Se vede că dl Dragnea nu l-a ascultat nici pe dl A. Năstase care l-a atenționat: ”Singura greşeală care trebuie să nu o faci niciodată este să nu faci niciodată o greşeală de două ori”, dar nici pe președintele de onoare Ion Iliescu care a cugetat astfel: ”Când corupţia penetrează sfera dreptăţii, pericolul este maxim”.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași     6 februarie 2017

 

Episodul 38 (în care se vede cum din ciordeala mică, de gang, se ridică/ scoală un mare C.iordache pus în capul Iustiției ca să-i fure balanța)

 

Mulți dintre noi au experimentat cu uimire și stupoare/ stuchefacție ingeniozitatea micilor sau marilor infractori stradali care, oricâte diplome ai avea, te fac din ochi și din mână de nu te vezi… Concret, mergi liniștit pe trotuar, sau stai la rând la covrigi și deodată îți apare în față o ”persoană” (un copil de 10 ani, sau o femeie cucernică, sau un adult cu handicap locomotor) și care îți oferă, generos, o iconiță. Sfințită! Din acelea care se cumpărau mai demult cu un leu, dar care se vând acum la standuri organizate (de instituții bisericești) cu 5 lei (inflația, bat-o vina!).  ”Persoana” ți-o oferă însă fără să ceară nimic în schimb. Altruism, generozitate, iubire de aproape! Românului îi place pleașca ivită din senin și ia cu grăbire obiectul. Spui ”mulțumesc” sau ”Doamne ajută” (de la caz la caz) și pleci (sau stai la coadă la covrigi). Gestul se repetă și în cazul celorlalți din areal. Nu trec câteva secunde, în care abia ai timp să scoți portofelul să pui iconița de hârtie plastifiată la loc sigur, când brusc apare ”persoana” generoasă: Banii! – Care bani? – Pentru iconiță!  – Cât?, întrebi sperând să fie ceva mărunțiș acolo… – 10 lei, că-i sfințită! Unii restituie iconița cu oarece mici comentarii, alții chiar plătesc și scot iar portofelul ca să achite. O escrocherie stradală ieftină, dar care multiplicată la scara unui oraș poate aduce uriașe beneficii micilor antreprenori evlavioși. Se mai poate adăuga și faptul că unii, cu portofele mai dichisite, s-au trezit relativ repede fără ele (și fără iconițe, desigur!). Dacă extrapolăm povestea la nivel de țară, cei care vor aduna banii – la capătul lanțului trofic – vor avea averi consistente. Mecanismul este simplu: istețime (cea a ”antreprenorilor”) versus prostie/ naivitate/ credulitate (a celor care nu știu să refuze și să aplice rapid învățătura: ”lucrurile primite gratis sunt foarte scumpe!”). În fond, este vorba despre un model managerial elementar prin care se face redistribuirea veniturilor după un vechi truc bazat pe exploatarea prostiei și a verișoarei sale drepte: lăcomia (de a primi ceva gratuit).  Probabil, unii ”antreprenori” mai cad în belele, mai au ghinion și se mai aleg și cu ceva ani de pușcărie. Pentru că ulciorul…

 

Odată adunați suficienți bani, ”antreprenorul de iconițe” (care mai ”varsă” câte ceva, din când în când, și celor care ar trebui să-l împiedice să facă ceea ce face, ”ca să mânce și gura lor ceva”) se gândește: cu banii ăștia, îmi aleg un partid mare, contribui la finanțarea campaniei electorale, obțin un loc eligibil, promit că dau gratis case, reduc taxe, măresc pensii etc. Mă aleg, și îi amintesc șefului de partid (care s-a uns și el cu ceva fonduri) că vreau la Iustiție, ca să fac dreptate și acelor colegi care zac prin pușcării, din motiv de Ghinion. Să fac dreptate, adică liberareeeeeee! Că s-au supraaglomerat pușcăriile și râde Evropa de noi. Nu se mai poate! Zis și făcut. În noul Guvern, ministrul Iustiției este, probabil, fostul ciorditor stradal care și-a schimbat porecla în (re)nume: acum se numește C.iordache și … modelul managerial stradal se aplică din nou, doar că în mod oficial și la scara întregii țări. Deci: oferim ”gratis” (adică fără ca cineva să ne ceară) creșteri salariele și de pensii, gratuități pentru studenți și elevi. Lumea scoate portofelul, pune banii acolo și zice ”mulțumesc” sau ”Doamne ajută!”. Poporul este fericit. Apoi, conform modelului managerial stradal, vine și reversul: noi v-am dat, acuma vrem și noi ceva (la schimb): tăcerea voastră. La ceas de noapte, ”iconițarul” iustițiar  îi dezleagă de pedeapsă pe foștii și viitorii pușcăriași și pușcăriabili, cu el și cu partizanii săi în frunte!

 

Dar ce se întâmplă? Se aude un zumzet de nemulțumire: ”pușcăriașii să rămână la pușcărie!”, ”pușcăriabilii să intre la pușcărie!”.  Românul s-a deșteptat, conform exigențelor imnului național:  el pune acum dreptatea și iustiția adevărată deasupra pomenilor! Asta da schimbare surprinzătoare! Sute de mii de români au ieșit în stradă/ piață și i-au obligat pe C.iordache & comp să retragă pomenile iustițiare pentru pușcăriași și pușcăriabili. Dar C.iordache trebuie să plătească pentru transformarea Iustiției în damă de companie. OUT! Mulțimea, proaspăt deșteptată, cere iconițarului: ”Înapoi la stradă, la vândut iconițe sfințite! FIAT IUSTITIA PEREAT MUNDUS!”.

 

P.S. Pamfletul de mai sus are ceva corespondențe în realitatea cotidiană. Iată o formulare expresă a aplicării managementului  ”antiiconițar” (trotuar-parlament-pușcărie) propus de candidatul, pe atunci, la funcția de președinte al României, Klaus Iohannis. Iohannis către Ponta: lista penalilor PSD oferită public în dezbaterea din 2014, noiembrie 13.
https://www.facebook.com/klausiohannis/videos/726178594136061/

 

(va urma)

Episodul 39 (în care se arată că termenul relativ doct ”manipulare” înseamnă și ”prosteală cu premeditare”)

Susțin, în continuare, că cuvântul ”manipulare” nu are nimic nociv/ negativ/ peiorativ în el însuși. Are aceeași rădăcină cu cuvântul ”management” ( = ”a mâna caii”, a hățui, a dirija). Și încă n-am auzit pe nimeni să demonstreze că ”managementul” (concept și acțiune) ar avea ceva nociv în el. Se vorbește, separat, despre ”bad management” (”mangement prost”), dar nu același lucru se întâmplă și în cazul cuvântului ”manipulare”, termen care – pe nedrept – este conotat (îndeosebi) negativ. Presupun că asta se datorează faptului că nevinovatul cuvânt a încăput pe mâna/ mintea politicienilor și a analiștilor politici de varii condiții intelectuale. De la politicienii slab pregătiți și până la cei pe care-i duce mintea la ”prostii” (adică sunt șmecheri nevoie mare) conceptul în cauză a fost mereu încărcat cu negativitate. Deși nu o merită, nu pot ocoli realitatea lingvistică, și voi discuta puțin doar pe marginea acestei accepțiuni negative.

În tehnicile și strategiile de persuasiune, manipularea este aproape sinonimă cu persuasiunea însăși. ”Îți spun eu cum stă treaba!” – cam aceasta ar fi deviza celor care PRETIND CĂ ȘTIU în fața celor care recunosc, onest, că NU ȘTIU. De fapt asta pretind mereu mercenarii care au acceptat să formeze/ formateze opinii în capul semenilor, chiar dacă aceștia nu au cerut-o expres. Numesc mercenari pe acele figuri publice (profesori/ educatori, jurnaliști, moderatori TV etc.) care, deși ȘTIU BINE că adevărul este altul, oferă bieților discipoli/ cititori/ ascultători/ telespectatori/ navigatori pe Internet simulacre de demonstrații bazate pe exemple bine alese. Îmi aduc aminte de orele de Logică și psihologie de la Liceu, când profesorul l-a citat pe Lenin, cel care a criticat discursurile filosofice/ politice manipulatorii numindu-le ”jocul de-a exemplele”. Iei un caz/ exemplu oarecare, apoi generalizezi rapid, înainte ca ascultărorul să aibă timp să se dumirească. Iau și eu un exemplu (fără a generaliza!). A circulat, ieri, pe net o înregistrare cu un cetățean care protesta la Cotroceni. Întrebat de ce face asta a rostit, foarte coerent și argumentat, că ”suntem manipulați, că hoții sunt la conducerea țării, că ordonanța este făcută pentru hoții care au voie să fure 200 mii lei, în timp ce eu dacă fur o găină… etc. etc”. Inspirat, reporterul întreabă: ”dar cine a emis ordonanța?” – Cum cine? Iohannis!. Cei care au vizionat clipul cu acest cetățean onest, dar manipulat (negativ, adică mințit), ar putea să verifice autenticitatea interviului și chiar a personajelor. Voi aduce în sprijinul celor afirmate de mine încă două relatări/ opinii ale unor persoane publice, pe cât cunosc eu, de foarte bună credință: jurnalistul Pavel Lucescu de la Iași și psihologul Mircea Miclea de la Cluj (recomand!):

”Îmi povestea aseară o cunoștință despre o mătușă la vreo 80 și ceva de ani care de luni de zile nu mai poate fi desprinsă din fața televizorului dat pe România TV. A ajuns, efectiv, o problemă pentru întreaga familie pentru că femeia e ca în transă, tremură, apelează la tot felul de strategii ca să pună mâna pe telecomandă când ceilalți, ca să-i protejeze sănătatea, încearcă s-o desprindă de ecran sau măcar să-i schimbe canalul. Problema lor nu e că draga lor mătușă se uită la un post tv pe care-l consideră manipulator ci că femeia e într-o stare de panică permanentă cât timp nu se uită la el și că acest lucru a devenit un factor major de îmbolnăvire rapidă și, la vârsta ei, de grăbire a morții. Și mă gândeam, în timp ce-mi povestea asta, cum de fapt ceea ce fac aceste televiziuni, în frunte cu RTV, e un program calculat de ținere sub teroare a populației pentru că e cea sigură metodă prin care le poți strecura în minte absolut orice minciună. Un om cu frica în sân permanentă e un om paralizat mintal. Faci efectiv ce vrei din el. E cea mai rafinată crimă cu premeditare. Nu doar că le distruge mintea, le ruinează și sănătatea și în final îi ucide. Măriți un pic tabloul. Mie îmi seamănă a genocid”. (Pavel Lucescu)

Iată și interviul cu profesorul Miclea (asupra căruia îmi propun să revin, deoarece este strâns legat de tema noastră…. infinită):https://pressone.ro/mircea-miclea-crezi-in-conspiratii-fii…/

(va urma)

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 8 februarie 2017

 

 

Mircea Miclea: Crezi în conspiraţii fiindcă asta te face să te simţi special

Psihologul explică, într-un interviu, cum sunt induse emoţiile colective, de ce suntem dependenţi de reţelele de socializare şi de ce eşecul rapid e folositor.

PRESSONE.RO|DE CODRUŢA SIMINA

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 7 februarie 2017

 

Episodul 40 (Câteva considerații pe marginea interviului acordat de profesorul clujean Mircea Miclea, publicat de PressOne. Partea I. Interviul este atașat la episodul 39).

 

Am susținut cât am putut reforma Miclea, dar educația este mediul cel mai conservator posibil, iar concluzia tristă a intervievatului, la final de interviu, confirmă această afirmație. La fel cum nu s-a născut încă acel inteligent care să poată convinge un prost că e prost, la fel cum nu poți să convingi un manipulat că e manipulat (imediat îți zice că vrei să-l manipulezi!), tot astfel este teribil de greu să dai lecții profesorilor în materie de profesorie și de management al educației. ”Las că știm noi mai bine…”.

 

Psihicul românilor, spun studiile, este unul eminamente defensiv, conservator, cu aplecare mai mult asupra efectelor (vizibile) decât asupra cauzelor (cam invizibile). O afirmă și dl Mircea Miclea (pentru scurtime îl voi nota, în continuare M.M.), iar la istorie am învățat că românii sunt un popor pașnic, neagresiv și care nu atacă, ci doar se apără. Or, se știe că cea mai bună apărare este atacul… Așadar, M.M. spune că suntem defensivi, iar întregul interviu probează acest lucru: M.M. este el însuși un defensiv. Acum mă și mir că a îndrăznit să atace sistemul de educație (în calitate de ministru) și să fie (cât de cât) ofensiv față de (sub)mediocritate. Pun(em) asta pe seama tinereții sale din acea perioadă… Totodată – realizez abia acum – modelul meu managerial numit Metodologia Scop Mijloc (MSM) pare a fi greu digerabil, fiind orientat spre viitor, spre schimbare. Or, schimbare înseamnă să ieși din defensivă. Dar românii sunt eminamente defensivi; ei se descurcă rapid și pe termen scurt.

 

Tema interviului este chiar manipularea (în sensul de ”prosteală cu premeditare”). Am citit cu nesaț răspunsurile profesorului, așteptând să aflu cum am putea scăpa de manipulatori, de prosteală reciprocă și de șmechereală de azi pe mâine. Abia la a doua citire am realizat de ce M.M. nu se referă deloc la manipulatori, ci doar la manipulați: el pregătește defensiva în fața manipulării, nicideum vreo ofensivă împotriva manipulatorilor. Domnia sa ne dă sfaturi și ne pregătește cum să rezistăm și să ne apărăm de manipulatori. Ne explică trucul numit manipulare, dar nu intră în culise pentru a devoala ”șmecheria” magicianului care manipulează spectatorii. În schimb vine cu ”soluții” informatice, valabile – poate! – într-un viitor nedefinit. Pe scurt, vinovat este păcălitul (the dumb), nu păcălitorul (the dumber), sau – păstrând proporțiile – vinovată este persoana violată, nu violatorul. Adică nu se merge la sursă, la cauză, ci doar se constată efectele negative. Curată defensivă!

 

Dar cauzele reale ale apelului la manipulare sunt arivismul, iubirea de arginți, lenea, lăcomia, lipsa onestității, dorința bolnavă de a ajunge și de a rămâne la putere etc. Toate astea se pot atenua prin educație (chiar în cei 6-7 ani de-acasă și până la postdoc!). Dl MM constată doar că educația este distrusă, dar nu vine cu ABSOLUT nicio soluție (speranța că un soft va rezolva problema nu este o soluție). Măcar să invite la căutarea de soluții și tot era ceva… Ne spune domnia sa că împotriva manipulărilor făcute de sofiștii antici a apărut logica aristotelică, dar aceasta nu mai este suficientă azi (din motiv de supraaglomerare informațională), iar acum am avea nevoie de inteligența artificială pusă în slujba antimanipulării. Dar nu se sugerează actualilor manageri din educație că un plus de logică (disipată în orice altă disciplină) ar fi deja un câștig. Sigur, asta presupune ca politicienii puterii să accepte să fie devoalate mecanismele de păcălire a electoratului, ceea ce doar niște politicieni onești (contradicție în termeni!) ar putea-o face.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 9 februarie 2017

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SERIALUL ”ISTORIA CULTURALĂ A PROSTIEI ROMÂNEȘTI” (PRIMELE 20 de EPISOADE)


 

 

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 1. (Unul explicativ-justificativ ademenitor)

În perioada interbelică (cca. 1938), un ungur cu simțul umorului – pre numele său nemuritor Istvan Rath Vegh -, a scris o carte de peste două sute de pagini intitulată ”Istoria culturală a prostiei omenești”, carte apărută la noi în anul 1969, la Editura Științifică, grație redactorului Idel Segall și traducătoarei Doina Todoran. Nu cunosc dacă a mai fost reeditată la noi, dar ar merita. Conținutuil cărții este fascinant, ca și prostia însăși. Fără (false) fandoseli și farfastâcuri, consider că prostia omenească este o componentă inerentă și intrinsecă a vieții umane. Tocmai de aceea fenomenul trebuie privit cu seriozitate și înțelegere maxime. Ca preocupări antropologice și filosofice, meditațiile asupra prostiei se pierd în negura Istoriei. Am scris, după 1990, scurte considerații pe această temă (ușor eufemistic, deoarece prostia nu doare, dar provoacă mari dureri). Am postat, grație Facebook ului liste cu sinonime ale conceptului sau timide încercări de definire a fenomenului. Andrei Pleșu, pe care l-am numit ”epigon al meu în materie de prostie” a fost mai activ și mai aplicat scriind și conferențiind pe această generoasă temă, în ultimii 2-3 ani. Un proiect cultural pe tema prostiei umane ar fi cât se poate de util, de educativ și de interesant. Dacă printre cititorii acestui prim episod se află persoane care ar dori să pună umărul la derularea proiectului aș fi interesat și încântat să colaborăm. Desigur, demersul nostru ar urma să fie unul teoretico-practic cu accentul pus pe scurte studii de caz, extrase din preaplinul vieții reale. Eventuale oferte pot fi transmise atât în mod public cât și privat.

Bibliografie/ filmografie/ webografie: https://filmonline-subtitrathd.blogspot.ro/…/idiocracy-2006… Supremația nătângilor – film cu subtitrare în limba română

–––––––-

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 2 (un prim studiu de caz din realitatea românească)

Doar întâmplarea sau conjecturile astrale pot ajuta la evidențierea unor cazuri de (aparentă) prostie. Altfel, rutina zilnică acoperă mereu-mereu milioane de cazuri reale, amuzante și deopotrivă triste, în care prostia este evidentă doar dacă te ridici la un etaj superior al interpretării acelor fapte. După cum se va vedea și în episoadele următoare, prostia nu este opusul inteligenței, nu este neapărat caz patologic și nu este ușor de descris, analizat, studiat. Nu pot prezenta acest prim caz fără a adnota aici definiția pe care am dat-o și utilizat-o în ultimele decenii fenomenului generic numit prostie și purtătorilor acesteia. Așadar, consider că ”prostul este, prin definiție, unul care o face pe deșteptul”. Altfel spus, prostia iese în evidență doar atunci când se constată (de către efector/ actor/ generator/ analist/ observator) decalajul/ inadecvarea/ contradicția dintre intenție și realizare. Charles Richet, amintit de Istvan Rath Vegh în cartea deja recomandată în episodul anterior spunea/ scria că ”Nu este prost acela care nu înțelege ceva, ci acel om este prost care deși înțelege un lucru procedează de parcă nu l-ar fi înțeles”. Cu alte cuvinte, facem, adesea, prostii cu bună știință, dar cu speranța calpă că asta nu va schimba radical rezultatele acțiunilor noastre. De aici și ultrapăgubosul românesc ”merge și-așa”. Și acum cazul concret. În ultimele zile ale anului trecut comand o carte la o editură universitară bucureșteană. Sunt întrebat: prin curier sau prin poșta română? Mi se explică diferențele: curierat – 35 de lei, dar ajunge rapid, Poșta română – 17 lei și ajunge când ajunge. Până aici totul este ok și… logic. Aleg varianta …. ieftină. Eu locuiesc la țară, adică în mediul cel rural diferit de cel urban. În câteva zile primesc în cutia poștală un anunț ultraagramat prin care sunt anunțat să merg la Iași, în cartierul Tătărași pentru a-mi ridica coletul. (am aflat asta dând mai multe telefoane, deoarece din Aviz nu se înțelegea nimic…). Dacă ar fi să folosesc cele două mijloace de transport în comun (cu riscurile aferente) m-ar costa 8 +8 lei, adică 16 lei și o zi pierdută. Dacă mă interesează timpul, iau taxiul și mă costă cca 40 lei și rezolv în câteva ore. De comparat toate acestea cu varianta (normală, cred eu), aceea ca în loc să se trimită avizul ultraagramat să se fi trimis pur și simplu cartea (subțirică), conform tarifului perceput și care urma să acopere distanța de la expeditor la destinatar. Ce a câștigat instituția cu capital majoritar de stat numită Poșta română prin această ”economisire” de efort pentru poștaș? Mult mai puțin decât a pierdut: încrederea că această biată instituție chiar funcționează. Evident, în viitor voi apela la alte modalități de a achiziționa cărți, ocolind Poșta română, instituție oricum aproape falimentară. Desigur, nu exclud că prostul (principal) din această poveste să fiu chiar eu, cel care a asumat (prost) că instituțiile și firmele de la noi chiar funcționează. Desigur, după ce Poșta va falimenta și va fi cumpărată de/ cu capital străin, vor apărea patrioții neamului care îi vor înjura pe aceia care au permis ”vânzarea către străini” a firmelor românești. Dacă aș fi adeptul teoriei conspirației aș sugera că personalul Poștei române este plătit de ”forțe obscure” pentru a contribui, prin comportamentului lor paralel cu raționalitatea, la scăderea valorii de piață a firmei în cauză, cumpărătorul-investitor străin punând mâna pe o altă bucățică de simbolistică românească: Poșta ROMÂNĂ. Nefiind adeptul teoriei în cauză, cred că îndeosebi lipsa educației se află la baza comportamentului ciudat al oamenilor din jurul nostru. În episodul următor voi arăta că prostia este ”armonios și echilibrat” distribuită și prezentă și în firmele 100% cu capital privat de pe la noi, de unde concluzia că lenea în general și lenea gândirii în special, generate de o educație precară, se află la temelia prostiei românești actuale și viitoare.

 

–––––––––

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 3 (unde se vede că ori la stat, ori la privat prostirea clienților este prioritară)
Am scris mai demult (pe blogul meu de recenzii și articole) o pseudorecenzie (la un articol) pe care am intitulat-o ”Prostirea proștilor cu prostii prostești de către proști profesioniști”. Nu realizam pe atunci că acest titlu descria, de fapt, o mentalitate românească mereu prezentă și foarte greu de schimbat. O precizare: când mă refer la faptul că o realitate sau alta este românească nu înseamnă că este STRICT românească, ci că este ȘI românească, fiind ea existentă pe mândrele noastre meleaguri. Meteahna care se ascunde în cele nouă cuvinte din titlu are o esență ce are un nume definitoriu: șmecheria. Această meteahnă este – aș zice – cea mai frecventă formă de prostie, ea fiind ușor amuzantă sau aplicată, uneori, cu un oarece talent artistic. Din copilărie detestam șmecherii, un fel de șarlatani deghizați în oameni de bine. Mai mult, în liceu, ”șmecherașii” (de regulă târgoveți de Rădăuți) erau detestați și sancționați de băieții simpli de la țară. ”Te dai șmecher, ai?” Și poc! venea sancțiunea! J O formă mai blândă de disprețuire a ”șmecherilor” era și versificată: ”ești plin de șmecherie ca wc ul de hârtie”. În fine, s-ar putea scrie un tom distinct pe tema acestei forme de încercare (nereușită) de a ieși din prostie, din situații neplăcute sau din pericole reale. Ulterior, am realizat că șmecheria era o formă de minciună, o încercare de a te da drept altul, de a părea mai breaz decât ești. De atunci mi-a venit în minte și definiția prostului: unul care o face pe deșteptul. Faptul că doar încearcă mimarea deșteptăciunii (fără a o avea și fără a se putea folosi de acest potențial avantaj) îl plasează pe individul în cauză în tagma proștilor. A nu se înțelege că proștii nu au succes sau că nu pot prosti mase mari de oameni. Prostia lor vine din ignoranță și din impotența ducerii gândului până la capăt în mod deschis, bărbătește. De aici și distincța radicală dintre ”bărbaț de stat” și ”om politic”. De când a apărut la noi (anii 70) marketingul ca ”știință” am avut o reacție de respingere, văzând-o doar ca o șmecherie (o prostire) prin care poți vinde nisip saharianului și cuburi de gheață eschimosului. Din păcate, tehnicile de marketing s-au răspândit rapid și ele vând orice: programe de guvernare, chiloți de damă, mături/ oale/ minune sau pilule de putut. În episodul trecut (cel cu Poșta Română) am văzut cum un serviciu de curierat este transformat în opusul său, desigur în urma unor scheme de marketing puse la cale de ”strategi”: reducem numărul poștașilor, le reducem sarcinile și le transferăm asupra clientului, reducem, eventual, și salariile (la sarcini mici – salarii mici) și uite-așa o firmă adună bani de la naivii care cred că firma respectivă chiar oferă serviciile promise. De fapt, se vând șmecherii ieftine pentru oameni de bună credință. Asta înseamnă o spoliere financiară cu acte în regulă și fără riscuri (prea mari). În general în România serviciile au fost și încă mai sunt în suferință (trebuie să recunosc, ceva progrese tot s-au înregistrat). Cazul din episodul de față ține tot de managementul serviciilor: salubritatea. Cazul merită atenție pentru că dincolo de dimensiunea locală, cazul pe care îl voi povesti (auzit de la un prieten) are dimensiuni europene și globale (vezi și filmul Idiocracy recomandat în Episodul 1).
O firmă de salubritate (nomina odiosa) se angajazea, prin contract să facă colectare selectivă a deșeurilor, mărind prețul lunar față de firma precedentă care operase în zonă. S-a hotărât ca lunea să fie zi pentru gunoiul menajer, iar marțea pentru deșeuri din plastic. Amicul pățit mi-a povestit că, de fapt, marți nu (mai) trecea nicio mașină… Totuși, conștiincios, s-a apucat să adune toată plasticăraia în saci separați pe care-i răsturna apoi în tomberonul golit cu o zi înainte. Scoate tomberonul la poartă, dar…. Nimic! Telefon la firmă. Voce prietenoasă, destul de instruită: ”dar când ați depus tomberonul cu plastic?” – ”Acum, la ora 8.30” – Aaaa! Mașina noastră a trecut pe strada dumneavoastră la ora 7.” Ce să facă amicul? Înghite păcăleala: cum să demonstrezi că nu a trecut nicio mașină nici la ora 7? Scoate plasticăraia din tomberon, o plasează iar în saci, pentru a lăsa tomberonul liber pentru gunoiul menajer. Săptămâna următoare situația se repetă aidoma. Din nou, a doua zi, telefon la firmă. Aceeași placă cu telefonul. Dar amicul scosese tomberonul pe la 5 dimineața…. Va veni,… așteptați. Nu se întâmplă nimic! Telefoane, promisiuni – adică minciuni de șmecherași de cartier. A treia săptămână amicul nu mai scoate gunoiul menajer și lasă tot tomberonul de plastic la poartă. Vine mașina, ia tomberonul cu plastic și-l varsă în gunoiul menajer! Cred că s-a înțeles: firma lua bani pentru ceea ce nu efectua. Mai mult: buna intenție a unui abonat de a selecta deșeurile a fost spulberată cu bună știință. România este restantă la normele europene de selectare, colectare și depozitare a deșeurilor. Peste câțiva ani vom plăti amenzi grele pentru colectarea neselectivă. Prea târziu: firma a convins deja abonații că e mai ușor să pui gunoiul de-a valma decât să faci selectări. Firma face ”economii” la personal, utilaje și combustibil, iar bietul abonat plătește servicii neefectuate… Cine e prostul aici? Sigur, prostul este cel prostit, abonatul, iar șmecherul (o formă șlefuită de prostie) pare a fi cel ”normal”. Păi nu e ”normal” să maximizezi profitul? Ați vrut capitalism, …reați ai dreaq! Desigur, s-ar găsi ac de cojocul firmei incorecte: presă, protecția consumatorului etc. Dar pentru asta trebuie timp, adunate dovezi, chemare în judecată etc. De ce? Pentru că prostia este dominantă și dominatoare, pentru că minciuna proprietarului de firmă este deja verificată ca fiind utilă: doar așa va avea de unde să dea bani pentru a primi contracte, pentru a ”ajuta” în campaniile electorale etc. Prin ricoșeu, amenzile pe care le va plăti România către UE ar trebui plătite de către firmele care se țin de prostii, în loc să presteze serviciile pentru care primesc bani. Dar deficitul de imagine pe care îl va avea România prin situarea constantă în coada clasamentelor europene, cine îl va plăti? Evident, proștii, adică noi.

Top of Form

 

––––-

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 4. (în care se probează că proștii au mereu ceva de reglat cu proștii)

Deși mă așteptam la varii reacții față de cele postate în acest serial cvasiinfinit, recunosc că mă așteptam cel mai puțin ca emoțiile stârnite de cele povestite de mine să fie din zona tristeții. Au dreptate cei care au scris că este un serial trist, că faptele relatate trimit la întristare, la resemnare și la inacțiune. Adică exact inversul expectațiilor mele. Încerc o explicație de etapă: prostia a fost mereu considerată amuzantă, demnă de bășcălie și luare peste picior. Așa se explică succesul de piață al unor întreprinderi cum ar fi ”Divertis”, ”Academia Cațavencu”/ ”, ”Cațavencii”, ”Kamikaze” etc. Citind despre prostiile altora încercăm un reconfortant sentiment de relaxare și de amăgire că prostia este, mereu, în altă parte. ”Las să fie la ei acolo” și noi ne vedem, în continuare, de treabă.
Lecturile mele pe tema nemărginită s-au lărgit: am citit gândurile lui Liviu Antonesei (din ”Semnele timpului”), ale lui Ioan F. Popa (2011), am redeschis Cipolla, Rath-Vegh și, desigur, Erasmus, dar pe măsură ce mă adânceam în filosofări și abstractizări, în generalizări și presupuse determinări, cu atât mai imperios necesare îmi apar descrierile concrete, factice, extrase din realul diurn și nocturn. Așadar, voi face, în episoadele următoare, suficiente referiri și la teoria prostiei, dar nu pot să nu vă iau părtași la propriile mele întristări generate de ceea ce numim generic ”prostie”. Am început partea mai concretă a acestui serial cu un episod (2) despre Poșta Română. Azi am și epilogul, aproape inerent unul trist, dar total neașteptat pentru mine (ceea ce înseamnă că prostia nu se află doar la nefericita Instituție/ Firmă). Așadar, iată epilogul la mica odisee culturală a transmiterii unei cărți de la București la Iași. Primisem anunțul-invitație să merg la sediul Instituției/ Firmei pe data de 29 decembrie. Atunci am vorbit la telefon cu o persoană din Instituție/ Firmă, iar persoana știa TOATE datele problemei: cât era de achitat, îmi știa și numele corect (?!) și cum pot ajunge la Instituție/ Firmă (tramvaiul 3!). Abia ieri, 3 ianuarie, am reușit să ajung acolo, cu nerăbdarea mea copilărească de a citi cartea cu pricina, trimisă de la București la sfârșitul anului trecut… Am parcurs cei cca 15-20 de kilometri care mă despărțeau de cartea comandată și, iată-mă, fericit, în fața Instituției/ Firmei. Intru în curtea pustie și mă adresez, în fața unei uși închise, unui cuplu care zgribulea/u de frig la o țigară: ”cum ajung la…. ?”. Sunt privit cu sinceră compasiune, cu un zâmbet ce putea fi și un regret, dar și o bucurie secretă că pot fi îndrumat pe calea cea bună. ”Ne-am mutat azi… Ne găsiți în Podul Metalurgiei…” (undeva la peste cca 10 kilometri față de locul unde mă aflam). Le explic celor doi că era firesc să se anunțe această intempestivă mutare. ”Da, s-a anunțat pe burtieră la TVR Iași….”, mi se precizează, scoțând Instituția/ Firma din cauză. Ziaristul din mine se trezește, pun întrebări mitraliate și caut să ajung la esența chestiunii: DE CE? Răspunsul primit este perfect consonant cu ipotezele avansate de mine în Episodul 2: ”șefii caută chirii ieftine, iar noi sperăm ca din asta să fie bani pentru creșteri de salariu. Cu banii pe care îi tot dau pe chirii de atâția ani își construiau un sediu în centrul Iașului! Chiar nu știm de ce fac așa”. Asta era, deci. O ditamai firma se mută de colo-colo, își aiurește deopotrivă salariații și clienții în speranța unor câștiguri iluzorii, practic se autodistruge și provoacă încurcături celor care au avut naivitatea să se încreadă în ea. În fine, pun mâna pe telefon să vorbesc, din nou, cu persoana care ȘTIA TOT. ”Degeaba sunați, nu avem încă telefoane instalate…”. OK, acum lucrurile sunt atât de clare încât curiozitatea mea de a citi cartea s-a topit ca prin farmec. Am luat tramvaiul trei și am (re)făcut traseul în sens invers până acasă, lăsând Instituția/ Firma să-și irosească resursele rămase cu retrimiterea coletului ramburs către expeditorul din București care se va întrista că moldovenii ăia proști nu știu că dacă nu au bani nu trebuie să comande cărți ramburs…

Î

 

 

 

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 5. (în care se vede că prostia/ prostirea este o treabă extrem de serioasă)

Poate este o deformare profesională (cinci ani de ucenicie în cercetare și alți 40 la catedră), poate este o moștenire de la părinții mei (educatoare/ învățătoare + profesor de matematică) sau poate este reflexul greu controlabil al nenumăratelor discuții despre reforma sistemului de educație, dar vrând-nevrând îmi îndrept majoritatea explicațiilor cauzale cu privire la ce se întâmplă rău în jurul meu/ nostru în zona educației. De la fundamentala importanță a (lipsei) celor șapte ani de-acasă și până la constatarea căderii bruște a ceea ce odată se pronunța cu respect major: ”școala”, viețile noastre sunt, în aceste vremuri, mereu șocate de agramitsmul invitaților/ analiștilor/ jurnaliștilor de la cam toate televiziunile, de modul eminamente neelegant al dialogurilor noastre partidico-politico-mioritice, de ridicarea golăniei de maidan la rang de teorie a succesului în afaceri etc. Lipsa respectului față de semeni/ comunitate/ societate/ umanitate este semnul unui final de civilizație, a unei prăbușiri morale/ societale zgomotoase în praful și negura istoriei. Educație înseamnă să ajuți viitorul absolvent al oricărui ciclu educațional să judece și să înțeleagă lucrurile ceva mai bine decât în ciclul anterior. Privit prin prism temei, educația înseasmnă să devii mai puțin prost decât ai fost, adică să posezi o bună logică și o gândire analitică menită să judeci cu mintea proprie. Lipsa educației înseamnă apelul strict la memorie, la ce-au zis/ făcut alții, la scheme rigide și șabloane, repetând idei care nu doar că nu-ți aparți, dar pe care nici nu le cunoști și nici nu le înțelegi. De regulă, tocmai cel lipsit de educație refuză dialogul sau, în lipsă de argumente, te etichetează fără drept de apel: ”Băăăăăă, ejti prost!”.
Dialogul pe care am încercat să-l port cu un ”prieten” recent atașat listei mele a sfârșit rapid, după deja cunoscuta rețetă a întâmplărilor relatate până acum: trist, dar cu un becar: îngrijorător/ înfiorător de trist. Iată povestea acestui foarte recent dialog (nu voi da numele întreg al preopinentului, dar FB ul oricum nu cunoaște secrete, așa că…). Am intervenit la o postare care se repetă de câțiva ani buni și care provine din zona putinismului dughinist antioccidental, antieuropean și antiamerican. Postarea este vizibil elaborată/ lucrată în laboratoarele manipulărilor politico-ideologice, fiind o armă rusească tot mai de temut ca urmare a perfecționării la care s-a ajuns. Am ripostat mereu dur la acest mesaj, întâmplarea făcând să cunosc bine personajul implicat: Anghel N. Rugină (prezentat pe post de dușman al ordinii mondiale postrăzboi rece, mai exact de după dispariția URSS). Anghel. N. Rugină (https://ro.wikipedia.org/wiki/Anghel_Rugin%C4%83) – a fost autorul unui plan de reforme economice radicale pentru tot Răsăritul socialist/ comunist al Europei (România și Rusia fiind vizate cu prioritate). Ne-am împrietenit în 1990, la Paris, la primul Congres de constituire al International Society for Intercommunication of New Ideas (ISINI), organizație cu sediul la Boston (SUA) al cărui președinte fondator era profesorul Rugină și căruia i-am urmat ca președinte și vicepreședinte pentru mai multe mandate. Amiciția noastră a durat până la plecare sa dintre cei vii (2008). Un economist american de origine română, simpatizant al reformelor sociale dirijiste, deci favorabil perestroikăi gorbacioviste este figura ideală pentru a o folosi ca armă de atac la adresa imperialismului globalist american, atac de esență putinistă. Nu mai trebuie să spun că Rugină nu a folosit limbajul patriotard și naționalist pe care i-l pun în dreptul numelui său manipulatorii unor interese care nu sunt ale României. Bref, reacționez dur la postarea pe care dl C.D. a făcut-o zilele trecute pe pagina sa de FB. Iată dialogul (incredibil) care a urmat și care mă obligă să fac trimitere de urgență la ȘCOALĂ: (eventual la SPITAL).

”L.D: Bună seara! Cred că sunteți un om de bună credință, dar Anghel N. Rugină și memoria sa nu merită terfelite în articole care n-au ABSOLUT nicio legătură cu el. Am fost buni prieteni, îi cunosc preocupările și opera, dar această făcătură ziaristică (postadevărată) nu trebuie conexată cu numele său. Mulțumesc pentru înțelegere!
C. D. : Va inteleg, eu numai preiau, nici măcar nu citesc
L.D. : păcat, ar trebui să știți ce distribuiți 😦
C.D: Pentru ce? Daca fb nu le sterge Inseamna ca sunt bune
L.D: pentru ce distribuiți?
C.D: Nu am voie?
L.D.: nu, fb nu poate verifica autenticitatea a miliarde de articole. Îmi pare rău că nu citiți… Unii ar putea rămâne cu ideea că Rugină a fost un propagandist al unor forțe ciudate. El a fost un savant iubitor de socialism gorbaciovist, dar nu mai mult
C.D: Nu mai postez. Este rar când nu citesc. Acum asta este
L.D.: nu e vorba de voie, de interdicții…. Tocmai că FB ul este o arenă a tuturor opiniilor. De aceea nu putem lua de bun tot ce se scrie. Luați două TV diferite și veți vedea că una e cu un partid și alta cu alt partid. Nu pot avea dreptate amânouă pe aceeași temă. OK. Nu-mi luați în nume de rău micile mele sfaturi. De fapt cu asta m-am ocupat toată viața mea de profesor: am dat sfaturi și am insistat ca fiecare să judece cu capul lui. Când nu știi ceva, cercetezi sau întrebi…. 🙂
Avertisment
This attachment could not be loaded.
C.D. As vrea si un comentariu. Cunoasteti multi oameni care datorita seniorului au ajuns la putere si acum sunt pe la PSD
L.D.: Nu știu la care senior te referi 🙂
C.D.: Corneliu Coposu. Nu ai primit postarea?
L.D.: aha, la el mă gândeam. Din păcate, cei care au migrat spre putere cu orice preț nu sunt demni de stima mea. Eu am fost amic cu Ion Rațiu și îi datorez multe dintre lucrurile bune pe care le-am făcut
C.D.: Ok. Este la mine pe pagina. Este poza lui Coposu. Cu ceva care ar trebui sa-ti dea de gandit
L.D.: Da, am văzut. Sunt de acord cu tine: trebuie să mai medităm la faptul că se întâmplă ce se întâmplă în țară: dictatura hoților
C.D.: Nu. Dictatura prostiei este vina. Acei oameni care nu merg la vot frecvent.
prostia este a celor care fac cârdășie cu hoții. Si care spun ca nu mai au incredere. Ai sunt si mai prosti de cat votanții PSD.
L.D.: posibil…. Nu m-am gândit la un clasament al proștilor de pe la noi
C.D.: Aia sunt cei care mențin PSD la guvernare atât de mult timp. Plus bugetarii, pensionarii si asistatii social
L.D.: este riscant să acuzi categorii de oameni: de ex.: ce vină au bugetarii că sunt prea mulți? Să plece singuri? Nicicum! Trebuie cineva să facă curățenie. Pensionarii cu ce sunt vinovați? Eu sunt pensionar și nu mă simt vinovat. Asistații social nu sunt vinovați. Ei doar profită de o pomană dată contra voturi. Deci trebuie să cauți vinovățiile acolo unde sunt…
C.D.: Nu asa. Pensionarilor le curg balele când aud de mariri. Bugetarilor la fel.
Iar asistatii sunt si mai rau, acum un tâmpit a facut o lege prin care o feneie care a nascut 5 copii primeste lunar pe viața 1000 de lei, ăstia sunt votanții PSD.
Asa încurajează PSD cresterea numărului de tigani
Si de prosti
Mai ales in Moldova unde bărbații sunt in mare majoritate consumatori de băuturi bahice
L.D.: Să presupunem că aceștia sunt vinovații adevărați (și nu ipocriții din PSD care fac legi pentru a fi votați în continuare). Cum vezi soluția? Îi împușcăm, sau îi gazăm?
C.D.: Se îmbată si seara trec la sex
Si uite asa se înmulțesc ca le da statul bani de bautura
Eu am facut revolutie si nu am certificat
Câți ca mine sunt
L.D.: deci, repet, cum te-ai gândit să extermini acești paraziți împuțiți?
C.D.: Sa refuze un privilegiu?
L.D.: probabil va trebui să începi cu bunicii tăi
C.D. : Daca imi faci rost de o mitralieră si 100000 de cartuse ii elimin eu
Bunicii mei nu mai traiesc
Bunicul a fost primar taranist
L.D.: așa se explică… Dar părinți bugetari ai?
C.D.: Asa ca si daca ar fi trait nu începeam cu ei
Nu am
Toți trăim din ce producem
Pe creierul nostru
Nu pe pomeni
De 15% la salariu sau 1000 punctul de pensie
L.D: păcat că nu ești consecvent. Când spui că pensionarii trebuie eeliminați atunci trebuie eliminați TOȚI. Iar când vei ajunge la pensie trebuie să ai un glonț și pentru tine. Altfel, nu scăpăm de pensionarii ăștia care abia așteaptă să li se mărească ceva…
Nu vreau să te critic, dar cu asemenea atitudini au obținut cei de la PRU 2,5 % (în timp ce meritau 0%)
C.D.: Ai dreptate, numai ca eu nu o sa depun dosar de pensionare iar acel cartus il donez
Esti infectat cu PSD deci ai putina viteza
REJECT
L.D: adică vei munci până la adânci bătrâneți? Câți ani ai, dacă nu te superi?”

Aici s-a încheiat nebunescul/ prostescul/ incredibilul dialog., soldat cu REJECT și BLOCK din partea dlui C.D. Trist, foarte trist. Cititorii pot găsi mai mulți proști în această poveste: în primul rând eu (așa îmi trebuie dacă stau de vorbă cu persoane necunoscute și care doar distribuie, dar nu citesc…); în al doilea rând, preopinentul care frizează limitele patologicului (în afară de cazul în care nu era decît un postac provocator, instruit să depisteze potențiali teroriști J); în al treilea rând, toți aceia care s-au implicat (prost) în educația sa: bunici, părinți, școală, colegi de muncă, de partid, de cârciumă etc. Dacă electoratul anti-PSD arată așa ca C.D. atunci nu este de mirare că PSD are teren liber de acțiune pentru mulți ani înainte (contând, desigur și pe neparticiparea la vot a majorității celor care au drept de vot). Mentalitatea legionaroidă se întâlneșete, din păcate la destui tineri care au iluzia cunoașterii adevărului (absolut): ei știu cine trebuie ras de pe fața pământului și cine trebuie lăsat să (mai) trăiască. Din fericire, partide extremiste n-au intrat în Parlament. Este suficientă majoritatea obținută de penali, venali și cleptomani.

 

_________________________

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 6 (în care se poate vedea că tot ceea ce este irlandez poate fi și românesc și invers)

Despre parșivenia gândirii și a gânditorilor căzuți pe gânduri aproape că nu mai este nevoie să scriu/ subliniez/ argumentez. Formele parșiveniei umane, ca și acelea ale prostiei omenești sunt cvasiinfinite. Un irlandez (Des MacHale) s-a gândit că parșivenia umană provine din gândire. Eu m-am gândit că gândurile sale, adunate într-o carte, ar putea interesa și gânditorii români de varii calibre. Unul dintre cei mai cunoscuți gânditori români este Bulă. Dacă am avea timp să adunăm panseurile parșivești ale lui Bulă am putea contribui la o mai bună autocunoaștere a noastră, respectiv a genotipului cultural-uman din spațiul carpato-danubiano-sireteano-nistreano-tiseano-pontic. Până atunci ne putem delecta cu pansivitatea irlandeză, respectivi a unor nativi irlandezi (cu mici excepții) zburătăciți prin lumea largă. Dacă ar fi să dau un subtitlu acestei cărți aș sugera unul: ”Numai cine nu gândește nu se prostește”. În funcție de timpul pe care-l mai aveți liber, v-aș ruga să contribuiți cu panseuri pe care le puteți recomanda celor care vor să-și diminueze inerentele doze de prostie cu care suntem – nativ! – înzestrați. Cele sugerate de Des MacHale mi se par a fi de ajutor în acest sens.

Des MacHale, ”Om pansiv, om parșiv”, Humanitas, București, 2007 (originalul irlandez a apărut în anul 2000)

”Poți să- prostești pe unii tot timpul și poți să-i prostești pe toți uneori, dar, uneori pe unii nu poți să-i prostești” Stan Laurel
”Prostia ne-a adus până aici; tot ea ne poate scoate de de-aici” Will Rogers p. 166
”Populația Angliei este de treizeci de milioane, în majoritate proști” Thomas Carlyle (p. 170)
”Ivan mergea cu noi până la Minsk, unde urma să participe la conferința idioților satului. Pe afișe scria: Bine ați venit, idioților” (Woody Allen) p. 171
”Ce-i lipsește în materie de inteligență compensează prin prostie” (Anthony Hughes) p. 64
”În viață nu ai nevoie decât de ignoranță și de încredere în propriile forțe, după care succesul este asigurat” (Mark Twain) p. 65
”Mi s-a spus că, odată cu vârsta, o să devin mai înțelept. În ritmul ăsta, ar fi trebuit ca până acum să fiu genial” (George Burns) p. 71
”Dacă sunt fericit? Chiar mă credeți idiot?” (Charles de Gaulle) p. 76
”Cei care cred că știu totul ne calcă pe nervi pe noi, cei care știm totul” (Harold Coffin) p. 57
”Cinzeci la sută din elevii din țara noastră au un IQ sub medie. Conform politicii educaționale, este un rezultat care poate fi îmbunătățit” (p. 57)
”Când n-au alt loc unde să se ducă, ideile proaste emigrează în America și devin cursuri universitare” (Frederic Raphael) p. 59
”Istoria nu este altceva decât un zvon distilat” (Thomas Carlyle) p. 59
”Mintea prostului digeră filozofia transformând-o în nebunie, știința în superstiție și arta în pedanterie. De aici și educația universitară” George Bernard Shaw (p. 61)
”Să arăți bine și să fii bine îmbrăcat este esențial: Să ai un scop în viață nu este” (Oscar Wilde) p. 105
”Egocentrismul este anestezicul care amorțește durerea provocată de prostie” (Frank Leahy) p. 107
”Toți furăm, dar dacă suntem deștepți, furăm de la marii regizori. Atunci putem să-i spunem inspirație” (Krzystf Kieslowski) p. 115
”Pe ecranul televizorului, tâmpenia pură tinde să înlocuiască tâmpenia obișnuită” Marvin Kitman (p. 118)
”Televiziunea e felinarul idiotului” (Clement Attlee) p. 124
”Dacă ar fi cu adevărat inteligenți, francezii ar vorbi englezește” Wilfred Sheed, p. 178
”E un fapt dovedit științific că, dacă stai în California, coeficientul de inteligență îți scade cu câte un punct în fiecare an” Truman Capote, p. 180
”Religia este înlocuitorul la modă al credinței” Oscar Wilde p. 195
”Utilizator este termenul profesioniștilor pentru idiot” Dave Barry p. 219
”Baletul înseamnă să plătești o groază de bani doar ca să vezi niște idioți țopăind” Nigel Bruce, p. 222
”Ați observat vreodată cum toți cei care conduc mai încet decât dumneavoastră sunt niște idioți, iar cei care merg mai repede niște demenți?” George Carlin p. 234
”De un lucru sunt absolut sigur, și anume că nimeni nu poate fi sigur de nimic” Somerset Maugham, p. 241
”Nu te apropia niciodată de un taur din față, de un cal din spate și de un prost din orice direcție” Ken Alstad p. 241
”Mă rog să existe viață inteligentă undeva, în spațiu, pentru că aici, pe pământ, e plin de idioți” Eric Idle p. 242
”Singura minciună pe care a rostit-o vreodată Moore a fost când l-am întrebat dacă spune întotdeauna adevărul, iar el mi-a spus că nu” p. 242
”Cuvântul PILĂ este obscen în proporție de șaptezeci și cinci la sută” Lenny Bruce, p. 243

Top of Form

 

––––-

Top of Form

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 7 (în care Bulă produce bullshit pentru Academia română)

Se spune că oamenii se împart în două categorii: a) Prima categorie este alcătuită din oameni care împart oamenii în două categorii și b) A doua categorie este alcătuită din oameni care nu împart oamenii în două categorii. Eu fac parte îndeosebi din a doua categorie, dar musai trebuie să vedem ce se întâmplă în prima categorie. Mai ales atunci când vrem să știm cum stăm noi românii la acest capitol (al împărțirii pe categorii). Românii sunt imparțiali, adică nu pot fi împărțiți așa, cu una cu două, în (două) categorii, eventual fixați acolo pentru vecie. Nu! Noi suntem imposibil de clasificat ca urmare a libertății depline de deplasare de la o clasă/ clasare/ clasificare la alta. Iar viteza de deplasare este atât de mare încât nu apuci să spui că x este element al mulțimii A, pentru că x deja s-a integrat deplin în mulțimea B. Am putea numi această trăsătură drept consecvență. Nu vă gândiți la fixism, la constanță, la principialitate sau alte slăbiciuni umane, ci la o dinamică vioaie, săltăreață și greu previzibilă care descrie trecerea românilor de la o categorie la alta, dintr-un grup uman în altul (de partide nici nu mai spun). Ziceam că românul imparțial nu se lasă împărțit în categorii, cum împărțim gâzele în insectar, după mărimi, culori și vicii. Și totuși, până să se prindă românii că cineva vrea să-i împartă/ dividă, eu i-am și împărțit! Dacă suntem de acord că Bulă este un bun ambasador al culturii române autentice, să vedem ce comportamente are el în procesul clasificării și reclasificării sale. Iată: pentru a fi sigur că el (Bulă) face parte din grupul care trebuie, acesta iese, tiptil, din grupul din care face parte și zice: ”Băăă, da ăștia-s proști taaare!”. După care revine în grupul în care îi este locul. Apoi, el are tăria de a se împotrivi curentului dominant sau opiniei comune, ba chiar se opune și lui însuși. Dacă este întrebat ce opinie are, Bulă declară: ”am o opinie, dar nu sunt de acord cu ea”! Unii numesc asta ingeniozitate, curajul opiniei sau chiar diplomație. Dat fiind că preopinentul nostru, luat aici ca exemplu, poartă numele de Bulă am putea numi produsul gândirii sale ”bullshit”, dar așteptăm omologarea acestui cuvânt de către paznicul de far al limbii române nealterate, Academia Română, singura specializată, antrenată și împuternicită să analizeze asemenea lucruri proaspăt intrate în limbă.

 

–––––––––-

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 8 (unde se vede că bipolarismul este mai puternic decât multipolarismul)

Românii se împart ei înșiși – strict! – în două categorii: genii și idioți, cu variantele/ alternativele/ sinonimele posibile: supradotați și subdotați; deștepți și proști; oameni de cultură și oameni de rând/ de nimic; titrați și subtitrați; diplomați (adică purtători de diplome în valiza diplomat) și nediplomați (adăcă săraci care n-au fost în stare să-și cumpere măcar o diplomă); inteligenți și nebuni; înțelepți și imbecili; etc. Desigur, alte posibile denumiri se mai pot găsi pentru cele două clase fundamentale ale populației statului român, dar un lucru este cert: clasă/ cale de mijloc nu există! Este bine știut de către noi toți că în toate programele de guvernare ale partidelor se află, din 1990 încoace, la loc de frunte un ideal suprem: consolidarea clasei de mijloc. Or, cum să consolidezi ceva ce nu există? Să nu uit: mai există o structurare bipolară a populației țării noastre: există o parte a populației care va dori să afle imediat răspunsul la întrebarea: oare eu în ce clasă mă aflu? (pe de o parte), și o altă parte a populației care nu-și va pune deloc această problemă, cunoscând răspunsul încă înainte de a-și pune întrebarea (pe de altă parte). Pentru necunoscători, precizez că – în conformitate cu drepturile fundamentale ale oamenilor, cu preceptele corectidudinii politice și cu alte principii postmoderne acum desuete – granițele/ frontierele/ limitele dintre categorii/ clase/ mulțimi au fost suspendate, drept pentru care a apărut o problemă similară cuadraturii cercului: cum separi lucrurile fără a pune un zid între ele? Răspuns temporar: nu poți. De aceea, în condițiile libertății maxime de care se bucură toți românii, fiecare se plasează acolo unde dorește, adică fie într-o categorie, fie în cealaltă, în niciun caz simultan în amândouă. Pentru că românilor le place la nebunie politica, voi veni cu un exemplu din acest domeniu vast și greu de suportat (în afară de spiritele alese – alese de noi!): politica. Aleșii neamului se împart – strict! – în două categorii: Camera Deputaților și Senat. Cameră/ coridor/ debara de mijloc între ele nu există. Așa și cu categoriile care conțin geniile și idioții: nu poți fi concomitent în ambele categorii, dar poți să te miști liber, mereu, dintr-o categorie în alta (ceea ce facem, de regulă, cu toții, tot timpul). De aici și zicerile noastre populare: unde-i minte-i și prostie. Să încerce cineva să despartă cele două categorii, deplin și definitiv. Nu poate! Dreptul de a alege să fii stupid nu-l poate lua nimeni, niciodată!

 

–––––-

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 9 (în care se tratează chestiuni epistemologice prostești)

Este cunoscută gluma cu dialogul dintre un german și un român. Germanul: ”și voi aveți înțeleptul satului?”. Românul: ”Nu, noi avem doar prostul satului”. Evident, gluma țintea să sugereze superioritatea românilor, care – vorba altei glume oximoronice – ”e deștepți foc”. În procesul de făurire a națiunilor, etnia majoritară trebuia să arate că este deșteaptă și se poate gestiona singură, în timp ce străinii (mai prostuți și pentru că nu aveau aceeași limbă, religie, cutume etc.) erau, vorba grecilor, niște ”barbari”. Cu siguranță fiecare nație are glumițe/ bancuri/ snoave prin care se preamărește etnia de bază. Dar, și autoflagelarea pentru proaste moravuri era o cale de emancipare, de deșteptare. Nu cunosc dacă vreo altă națiune are vreun cântec oficial (devenit, eventual, imn) prin care să se incite la deșteptare/ trezire din letargie națională. Sinonimia limbii române asigură însă cuvântului ”deșteptare” destule trimiteri la un spor de inteligență pentru a nu-i lăsa pe alții să profite de noi. Unui elev neatent, care pare a nu înțelege un text/ o problemă i se spune, adesea: ”hei, deșteptarea! Ce faci, ai adormit?”. Nu întâmplător, valoarea terapeutică a criticii este mult superioară laudei (eventual exagerate). Piesele de teatru ale grecului românizat Caragiale (cel care a spus că ”proștii mor, dar prostia este nemuritoare”) sunt, și azi, la fel de actuale și de necesare, în timp ce textele patriotice lui Vlahuță și Alecsandri se mai predau doar la nivelul gimnaziului. Dar, există națiuni deștepte și națiuni proaste? Se poate măsura un IQ al populației unei țări? Eu unul am reticențe față de ceea ce înseamnă ”psihologia poporului român” (C. Rădulescu-Motru, 1937 și Daniel David, Cluj, 2015). A folosi termenul de psihologie (dedicat strict cunoașterii individului) cu extensie la o întreagă populație este, cred, un abuz. Pentru studiul populațiilor avem sociologie, demografie, istorie etc. Nici psihologia socială nu este un termen fericit. O oarecare acceptare (din partea mea) ar avea termenul (și disciplina aferentă) numită psihosociologie, care ar studia comportamentele individuale în contexte sociale. Dacă despre o psihologie a unui popor nu putem vorbi, atunci nici despre IQ – ul populației unei țări nu putem. Pentru a fi relevant un asemenea indicator ar trebui ca TOȚI locuitorii unei țări să răspundă la seturi de întrebări pe parcursul unei perioade mai îndelungate de timp (5-10 ani). Pentru comparare cu alte populații ale altor țări, ar trebui ca ancheta să se facă cu exact aceleași întrebări și în exact aceeași perioadă de timp. Sondajele au – și ele – limitele lor, plus că ar trebui ca anchetele să fie efectuate de specialiști din alte zone ale lumii, neimplicați în vreun fel în zona cercetată. În fine, rezultatele unui (posibil) asemenea studiu s-a făcut acum 10 ani la nivel de Europa, dar au apărut imediat reacții că studiul este o manipulare etnopolitică care evidențiază disputa dintre Rusia (99) și Turcia (88) în privința apropierii acestor țări de standardele europene, respectiv dreptul (rușilor) de a emite judecăți de valoare… Franța are 100, iar britanicii 102, bulgarii au 96 iar noi 93… L. Deci, la fel cum sovieticii pretindeau că ei au reușit să cuprindă necuprinsul, că au cel mai înalt pitic din lume etc., tot astfel și azi constatăm că inteligența (ca și prostia) nu pot fi măsurate. Și atunci ce putem ști/ cunoaște despre prostie (considerând, convențional, că prostia este opusul inteligenței)? Foarte, foarte puțin. Dacă pentru studierea gândirii umane s-a inventat ”filosofia minții”, pentru studierea defectelor de gândire avem prea puține preocupări. De unde și ideea serialului de față. Un demers (foarte interesant) dedicat dificultăților gândirii a fost publicat anul trecut la Londra și tradus, în același an, la noi, la Editura Baroque Books & Arts. Este cartea lui Dean Burnett, intitulată ”Creierul idiot”. De reținut dedicația autorului: ”Dedic această carte tuturor oamenilor cu creier/ Care nu sunt ușor de suportat, așa că, bravo vouă!”. Malițiosul autor are curajul să-și bănuiască cititorii că nu dispun de prea multă inteligență (altfel cum se explică faptul că i-au cumpărat cartea? 🙂 ). În concluzie, trebuie să fii suficient de deștept pentru a-ți asuma – deliberat – riscul să faci/ spui/ scrii prostii (chiar în dedicație!). Întrebarea e, însă, în esență, de natură gnoseologică și chiar epistemologică. Voi lua drept martori în această sensibilă chestiune doi prieteni de pe FB care au contribuit, cel puțin, la definirea problemei: ”Problema cu proștii e că ei cred că nici tu nu știi” (Dan Alexe, FB, 20 dec. 2016) și ”De unde știi tu că sunt prost?” (Denis Palade, FB 20 dec 2016). Iluzia cunoașterii, iată un punct de plecare în studiul prostiei. Goethe ne-a atras atenția că cu prostia nu e de glumit: ”Nimic nu e mai înfiorător decât o ignoranță activă” (Goethe). Același gând, transpus în și filtrat prin gândirea mioritică a luat următoarele forme: ”nu te pune cu prostul, că are mintea odihnită” și ”ferește-mă Doamne de prostul harnic și cu inițiativă”. Interesantă este și observația – mirată – a unui alt prieten de pe FB: ”un prost nu spune lucruri inteligente ….dar, un om inteligent spune multe prostii!” (Mircea Pauseniuc, 8 ian. 2017). Părerea mea este că și ”proștii” spun lucruri inteligente, doar că ceva mai rar decât inteligenții care, având capital intelectual și atuuri în avans își permit să dea cu bâta în baltă (măcar din când în când).
(va urma)

–––––––-

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 10 (despre prostirea proștilor la noua Instituție/ Firmă – Proșta Română)

Spuneam într-un episod anterior că românii se împart (ei înșiși!) în genii și idioți. Despre ei – adică despre genii și idioți – voi scrie și în episodul de față. Geniul carpatin în materie de falimentat instituții/ firme, de servit electoral și financiar partidoiul roș-trandafiriu, și de prostit prostimea română (prostime care una plătește și alta primește), respectiv fostul director al Poștei Române, dl Petrescu, a fost avansat la demnitatea (care demnitate?) de Ministru al Economiei. Nimic de zis: merita! Așa prestație – așa demnitate. Credeți că va ispăși ceva pentru meritele deja notabile de distrugere a CFR Marfă și chiar a Poștei Române? Nici vorbă. Legea amnistiei se va aplica proactiv și vor fi amnistiați avant la lettre toți genialii strategi ai amintitului partid. Deci sub acest aspect putem sta liniștiți. S-a stabilit deja că ”aghenturili” străine au jefuit țara și trebuie trași în țeapă, ce rost ar avea să-i pedepsim și pe-ai noștri? Dar nu acesta este subiectul episodului de azi. După episodul al doilea am scris un episod-epilog, iar astăzi am/ avem și epilogul final (oare?). Dimineața primesc un telefon de la Librăria Universității din București, spre a mi se comunica cu tristețe că rambursul pentru cartea trimisă nu au ajuns încă, deși livrarea s-a făcut cam pe la mijlocul lunii trecute: Îi explic (în gând) doamnei că agenții lui Soroș ne-au falimentat nu doar industria grea, ci și Poșta Română care își dă acum duhul după ce vechiul ei director a ajuns acum ministru. Îi explic, de fapt, că sediul poștei s-a mutat și nu am dat de el. Simplu. Nu știu dacă datorită sau din cauza decapitării (de-directorizării) numitei instituții/ firme, unul dintre sediile sale s-a mutat subit (brusc/ pe neașteptate/ intempestiv/ deodată) la o altă adresă. Genială mutare (strategică). După cum v-am povestit deja mi s-a dat și adresa exactă a noii locații: undeva pe malul Bahluiului, pe lângă (sau sub) Podul Metalurgiei…Vreo adresă exactă ? (stradă, număr). Nu! Vreun număr de telefon? (nu au instalate încă telefoanele). Vreo orientare în spațiu? Da, desigur… Din explicații nu am înțeles nimic, drept pentru care așteptam revenirea cărții la bază (în București) și găsirea unei alte căi de trimitere, din nou, a cărții. Telefonul primit de la București m-a făcut să mai încerc o dată. Poate s-a mutat sediul la o adresă mai cunoscută…. mai aproape…, cine știe? Sunt hotărât să detectez noua adresă a Instituției (detectivismul ține deopotrivă de jurnalismul de investigație pe care l-am practicat, dar și de managementul tactic pe care l-am studiat). Merg țintit la Sediul Central al Marii și străvechii Instituții (unii spun că ar fi chiar prima instituție de pe pământ). Întreb la un ghișeu….- ”Știți cumva unde s-a mutat sediul departamentului Rural?” – ”Întrebați șefa!”. Mă conformez. – Doamnă, știți cumva ce s-a putut întâmpla cu o carte trimisă de la București și care nu a fost adusă de poștaș – conform tarifului plătit – la adresa de destinație, destinatarul (eu) fiind invitat (printr-un aviz) să vină la sediu? Răspuns: ”Probabil că avea peste jumătate de kg. De asta ați fost invitat la sediu” – ”Mă rog, faptul e consumat deja. Poate reușesc să recuperez cartea. Știți cumva unde s-au mutat?”. Imaginați-vă, vă rog un răspuns cât mai bizar cu putință, apoi citiți în continuare. ”Am auzit că s-ar fi mutat pe undeva, dar nu știu unde. Stați să dau un telefon!”. Evident, telefoanele nu erau instalate, deci comunicare ioc. ”Luați loc, să caut pe la personal niște telefoane…”. După cca un sfert de oră, victorie! Tenacitatea a învins! Bârlogul cel nou unde s-au ascuns poștașii rurali a fost de(s)conspirat. – ”Ați primit un colet…” – Eu: ”Nu un colet, o cărțulie care ar fi putut fi adusă de poștaș la destinație”. Doamna se face a nu auzi nuanțarea mea la nuanțarea ei: e clar! Ei, adică cei de la Poștă, sunt în culpă; greutatea ”coletului” nu trebuie discutată. Așadar, sunt mințit (citește: prostit) pe față. Paranteză: a minți înseamnă a încerca să prostești pe cineva, să-l iei de fraier, să profiți de naivitatea/ prostia lui și ție să-ți fie bine, în numele principiilor economiei neconcurențiale de piață: proprietarul profită și prostul plătește. Închid paranteza. În fine, mi se oferă un număr de telefon și un nume cu sfatul prietenesc de a întreba din când în când dacă sunt pe drumul cel bun… Ca în filmele cu proști, neprevăzutul și incredibilul fac ca prostul (adică eu, în cazul de față) să fie anesteziat de factorul surpriză, de faptul că te puteai aștepta la orice, dar la asta nu. Până să-ți dai seama, îți urmezi fatidicul destin al sorții… (cum ar zice un amic al meu îndrăgostit de pleonasme). Încep aventura mea prin zone mai mult sau mai puțin pline de nămeți (de zăpadă!). Mă apropii de obiectiv și primesc indicațiile finale: ”Sunteți foarte aproape. Vedeți o spălătorie în stânga? (Da, o văd! Car Wash!) Intrați în curtea spălătoriei (???!!!) și apoi mergeți înainte până sunteți obligat de drum să faceți la stânga. Aha… Gata am văzut o mașină, cred că dumneavoastră sunteți!” – Da, eu eram…! O fundătură cu ceva locuri de parcare și cu o construcție semiterminată, cu câteva etaje, o viitoare fabrică probabil… Nume de stradă și număr de imobil? Doamne ferește! Doar suntem în România? Dacă vin nemții/ rușii cu harta în mână și ne iau ca din oală? Vreo inscripție că acolo ar fi sediul unei firme? Nuuuuu! Este clar o casă conspirativă și chiar mă aștept să-l văd pe Ghiță deghizat în Elodia strecurându-se pe sub garduri… În fine, sunt chiar așteptat și condus în hala unde sălășluiau deopotrivă poștași (foarte) rurali și funcționare (foarte) drăguțe. Încerc să aflu ”cauza motivului pentru care” poștașul nu și-a făcut datoria să aducă cartea la destinatar. Explicații se găsesc: ”Nu avem al doilea poștaș/ oficiant ca să avem sediu acolo. Scoatem postul la concurs de 10 luni și nu vine nimeni” – ”Dar aveți un poștaș. Cum mi-a adus un petec de hârtie până la poartă, putea aduce și cartea.”… îndrăznesc eu să raționez. – ”Nu are chitanțier..” – ” Dați-i un chitanțier!” E clar, minciuni, prosteli prostești pentru prostirea proștilor…. Mi se arată cartea. Ușurică. Mă uit la gramajul scris pe ambalaj: 420 grame! Bănuiala mea s-a adeverit. Coletul era super ușor, dar comoditatea poștașului este foarte mare! (Paranteză: toți clamează lipsa locurilor de muncă! Partidele promit locuri de muncă dar locuri de muncă sunt. Oameni nu mai sunt. Au plecat în alte patrii să fie patrioții Italiei sau Angliei! Sau rămâi în țară: dacă ai făcut deja rost de câteva diplome universitare, nu-ți (mai) dă mâna să o faci pe poștașul, iar dacă o faci trebuie să te descurci: chemi prostul la sediu, că doar n-o fi el, ditamai poștașul, prost să care cartea în mână până la destinatar… De ce face asta? Simplu: pentru că se poate, pentru că prostimea suferă, acceptă și tace. Îmi vine acum în minte nuvela ”Proștii” de Rebreanu. Niște țărani (agricoli, din mediul rural) care se sculaseră cu noaptea în cap să prindă trenul, moțăind ore în sala de așteptare, îl pierd din cauza birocrației casierilor și impiegaților. La mirarea și neputința țăranilor rămași interziși de nereușita lor în pofida faptului că au făcut tot ce a trebuit, un impiegat țâfnos li se adresează: ”Puturoșilor! Proștilor! Altă dată să vă sculați mai devreme..!.”. Închid paranteza). În fine achit cei 15 lei taxele de transport, plus costul cărții și…. aventura cu Proșta Română pare să se fi încheiat. Nu nu s-a încheiat! Proștirea continuă…. Zic: ”știți, am și un abonament la Dilema Veche; trebuia să ajungă joia trecută…La aceeași adresă…”. ”Aaaaaa, știți, sunteți informat…. ați văzut ce e în capitală… Viscol mare. Nu au ajuns ziarele”. Prosteală pe față. Joi nu era niciun viscol, și nici vineri… Insist. Zic: ”Cei de la ”Dilema Veche” m-au sunat și m-au sfătuit ca în cazul în care nu ajunge revista la timp să-i anunț, să intervină ei unde trebuie…”. Minune! La ”ghișeul” alăturat, o funcționară care era – întâmplător! – pe fază, scoate un teanc de ziare și… ”Uite, avem aici ”Dilema Veche”… a venit, dar nu știu de ce nu a luat-o poștașul…”. Dacă eram în SUA unde poți umbla cu pistolul la tine, legal și în legitimă apărare, cred că m-aș fi apărat de invazia de minciuni ce s-a abătut peste mine și aș fi apărat și drepturile fundamentale ale omului: dreptul de a fi informat, de a avea acces la cărți și ziare etc., drepturi pe care Proșta Română le încalcă cu bună știință. E clar acum. Când folosești poștașii pe post de curieri electorali, cărând tone de hârtie cu propagandă bolșevică ( = mincinoasă) de genul: ”Pensionari, tehnocrații vor să vă taie pensiile!”, este firesc să închizi ochii la micile leneviri ale poștașilor care preferă să plimbe un petec de hârtie (Aviz!) în loc să aducă ditamai cartea de 500 de grame și o revistă de câteva zeci de grame la bietul destinatar. Noapte bună națiune. Deșteptarea se amână pentru secolul următor.

Top of Form

 

 

––––––––––––

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 11

Scurtă introducere în prostologie (Prostologhikon)

Motto 1: ”Unde-i minte-i și prostie” (zicere de pe la noi, dar și de pe la ații)
Motto 2: ”Dacă prostie nu e, nici inteligență nu poate fi” (L.D.)
Motto 3: ”În lume-s multe mari minuni/ Minuni mai mari ca omul nu-s” Sofocle

Prostia conviețuiește (în mod relativ și, adesea, indistinct) cu inteligența, în același individ.

Motto 1: ”Prostul nu te apreciază, prostul te invidiază”
Motto 2: ”Nu te certa niciodată cu un prost. Cei ce vă ascultă nu vor putea face diferența dintre tine și el.”
Motto 3: ”Prostul face ce vede și aude ce crede”

Preocuparea pentru înțelegerea cât mai largă/ completă și mai profundă a conceptului în cauză (prostia) este veche pentru mine (și, în mod cert și documentat, nu doar pentru mine, după cum arată multele istorii, poezii, analize sau monografii dedicate prostiei de-a lungul secolelor). Motivația deciziei de a scrie o monografie dedicată prostiei este cât se poate de simplă: am făcut la viața mea atâtea prostii încât este suficient să mi le amintesc pentru a mă convinge că sunt foarte priceput în acest domeniu. Mă grăbesc să precizez și care NU este motivația scrierii acestei cărți. NU vizez eradicarea prostiei, la fel cum – se știe! – ar fi o mare prostie să se creadă că și sărăcia ar putea fi eradicată, vreodată. Ar trebui să fii (adică să fiu!) suficient de naiv (prost!) pentru a crede că prostia va fi vreodată eradicată sau măcar diminuată, fie și prin scrierea unei monografii pe această temă. Așadar, nu-mi propun eliminarea prostiei din viețile oamenilor, arătând cât de proști putem fi și de câtă prostie mai este loc în mințile noastre. În consecință, textul acestei cercetări este supus, din start, dubiului, atât în privința utilității sale reale, cât și în privința ”exactității”/ justeței concluziilor (fatalmente, parțiale și mereu în curs de clarificare, completare, îmbunătățire). Mizez însă pe completările cititorilor (conform zicerii că ”cititorii noștri sunt mai deștepți decât cititorii lor”. O miză greșită/ prostească, desigur. Din păcate, deși am scris multe articole care vizau (și) prostia autorilor/ editorilor/ redactorilor etc. reacțiile/ răspunsurile au fost nule – probabil din teamă de a nu-și devoala până la capăt limitele lor intelectuale – sau pur și simplu ofuscate: da cine te crezi? Expresia ”te pui cu prostul?” vrea să motiveze această lipsă de înclinație spre dialog, în sensul că autorul vizat/ criticat se consideră mult superior celor care critică, ei necoborându-se până la nivelul intelectual al unor critici amatori (ca mine). Probabil, în mintea celor criticați intrarea în dialog cu un critic echivalează cu o ceartă balcanică de tipul: ”Cuuuum?! Eu sunt prost? Tu ești prost! Prostule!”. Au și ei dreptatea lor: ”Când te cerți cu un idiot, și el face același lucru”. (Evident, idiotul care a investit timp în citerea unor ”opere” greu citibile sau plagiate, sunt eu). Dovada este chiar blogul meu de recenzii a cărei adresă este postată pe pagina mea de FB. Demn de reținut este faptul că, la nimeni și niciodată, creierele umane nu pot funcționa mereu la capacitate maximă. De unde și posibile rateuri sau scăderi ale nivelului calitativ al producțiilor noastre intelectuale. Scriu aceste rânduri cu gândul la nenumăratele invitații la dialog făcute cititorilor potențiali, tocmai ca urmare a conștientizării faptului că nimeni nu-i perfect (nici măcar eu J ) și că doar primind critici și puncte de vedere alternative te poți ridica la cote ceva-ceva mai înalte… Dar pentru ca acest lucru să se întâmple este nevoie de cel puțin unul din două lucruri: a) să ai o propensiune nativă spre observare critică; b) să fii educat în acest sens (să ți se cultive/ insufle spiritul critic). Mai este un aspect pe care nu-l pot ignora. Ca orice produs cultural și demersul meu de a perora pe tema prostie/ deșteptăciune/ inteligență/ înțelepciune va fi citit de oameni cu varii niveluri de pregătire întru aflarea unor adevăruri despre oameni, adică despre fiecare dintre noi. Un cititor (concret, o cititoare) m-a taxat dur și exemplar admonestându-mă că ”se vede că nu sunt român devreme ce îmi permit să scriu despre prostia românilor”. Recunosc, la o asemenea argumentare logică, nu am avut replică, perplexitatea fiind (în ce mă privește) mai puternică decât perspicacitatea. ”Oamenii te cred nebun dacă le vorbești despre lucruri pe care nu le înțeleg” ne sugera Elvis Presley. Referitor la înțelegere, mai exact la cât de clar scriu aceste considerații despre esențele umane, am tot propria experiență ca argument. Multe dintre cele știute de fiecare dintre noi se datorează părinților, la concurență cu ce ne oferă, apoi, educatorii de la școală. Preocuparea pentru înțelegerea a ceea ce citeam era responsabilitatea autoasumată a mamei mele, Emilia. După ce citeam un text, o carte, un articol de ziar, mama mă soma: ”ei, acuma spune-mi ce ai înțeles”. Simplul fapt de a ști că voi fi chestionat mă obliga ca la fiecare cuvânt/ rând/ paragraf citit să-mi adresez aceeași întrebare: ce a vrut să spună autorul cu asta? Din aproape în aproape, am ajuns să mă confrunt cu o mulțime de cuvinte necunoscute. Evident, o întrebam pe mama ce înseamnă fiecare cuvânt, dar – de la o vreme – s-a întâmplat un lucru: fie întrebările mele erau prea multe și agasante, fie a existat o strategie a mamei de a mă învăța să mă descurc singur: ”uite cum facem: ai aici un vocabular. Scrii pe coloana din stânga toate cuvintele necunoscute. Apoi de duci la dicționar și scrii în dreapta ce ai găsit acolo. Apoi îmi arăți vocabularul și mai vorbim”. Așa am făcut! S-a întâmplat ca unele cuvinte să nu le găsesc nici în dicționarul explicativ, nici în Micul dicționar enciclopedic. Soluția salvatoare a fost, evident, profesorul de română. În clasele V – VII am avut marea șansă ca la școala din satul Grămești, județul Suceava, să ”funcționeze” (așa se spunea pe atunci: profesorii ”funcționau” la o școală sau alta) un MINUNAT și AUTENTIC profesor: Constantin Maximiuc, căruia i-am dedicat un articol pe blogul meu de pe wordpress.com. S-a întâmplat că – fatalmente – nimeni nu le știe pe toate: ani la rând, reluând citirea cuvintelor din vocabular au rămas două spații goale în dreptul cuvintelor ”mus” și ”zbaturi”. Mult mai târziu am reușit să le aflu sensul/ înțelesul. Conchid: celor care întâlnesc cuvinte ale căror înțelesuri le scapă au, acum, la îndemână infinite surse de informare: de la Google, la dicționare de specialitate aflate liber pe net. Fără să vreau, am devansat o discuție despre notele principale ale cuvintelor cu care, volens-nolens, operăm: prost, stupid, deștept, inteligent, înțelept etc. Cuvinte despre care voi scrie în episoadele viitoare.
(va urma)

https://liviudrugus.wordpress.com/category/in-memoriam/

 

 

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 12 (în care se povestește despre arta conducerii la români)

Cum voi arăta și în alte locuri, prostul (ca și vinovatul) este – aproape întotdeauna – celălat/ altul/ semenii… Chiar Ion Creangă ne-a sugerat, discret, că nu trebuie să ne rușinăm prea tare de prostia noastră, nu de alta dar nici cu semenii nu trebuie să ne fie rușine… Zicea Creangă: ”Știu că sunt prost. Dar când mă uit în jurul meu prind curaj”. Poate tocmai de aici vine și o altă zicală, aceea conform căreia ”Răzbunarea este arma prostului”, cu sugestia că doar proștii (adică ceilalți) au propensiuni vindicative… Chipurile, deștepții nu reacționează vindicativ niciodată. Ei, hai… Dacă asociem această zicală cu tentă critică la adresa celor care nu uită să plătească polițe celor care i-au deranjat într-un fel sau altul, atunci avem o mai bună înțelegere a faptului că, pe lumea asta, până la urmă, totul se plătește, inclusiv prostia și actele necugetate în general: ”Prostia și domnia se plătesc”, spune o altă zicere, iar asocierea celor două dimensiuni existențial umane nu este deloc întâmplătoare. Dincolo de faptul că, prin feudalismul nostru balcanic cel puțin, domnitori ajungeau cei care aveau și bani dar și ”știința” de a plăti ”peșcheș” la Înalta Poartă, zicala de mai sus sugerează – indirect – faptul că poți fi și destul de prost, dar poți ajunge conducător de țară, știut fiind că, de regulă, nu regele/ domnitorul conduce, ci Curtea/ curtenii/ curtezanele. De altfel, adevărul zicalei de mai sus este ultraconfirmat în zilele noastre când, spune vorba din popor, ”Minte multă nu se cere; Să fii prost, să ai putere”. Ehei, de-ar durea prostia atunci și politicienii (noștri, dar și ai lor…) ar urla de durere, atunci și alegătorii proști s-ar trezi din somnul cel de moarte și ar vota ”pe bune”, nu pe pomeni și minciuni electorale. Se spune că Bulă, eroul nostru prost-inteligent, a reacționat imediat la auzul imnului național ”Deșteaptă-te, române”: ”Eu sunt deștept!”. Andre Santini, scriitorul politician francez a devoalat, cu date și exemple concrete, imensa cantitate de prostie care se revarsă dinspre capetele conducătoare ale țării sale în cartea ”Acești imbecili care ne guvernează. Manual lucid și autocritic pentru uzul oamenilor politici” scrisă în 1998 și tradusă la noi în 1999. Dacă ar fi să translăm în adevăr rimat idioțeniile guvernamentale transmise secundă de secundă dinspre proștii care ne conduc înspre prostimea votantă atunci acest adevăr ar putea fi concentrat în câteva cuvinte: ”Hoția și prostia guvernează România”. Evident, cei care nu au fost în stare să câștige alegerile sunt considerați (și mai) proști, iar ceilalți, câștigătorii sunt (cei mai) deștepți. Iată ce a scris revista Kamikaze după câștigarea alegerilor de căre Klaus Iohannis, ca un comentariu la faptul că la Antena 3, unde fuseseră invitați ambii candidați, dar scaunul rezervat lui Iohannis a rămas gol (organizatorii punând doar numele acestuia pe scaun): ”Cât de prost să fii ca să te bată un scaun gol?”. Și tot apropos de campaniile electorale. Reacția electoratului la bannerele și tablourile uriașe cu numele candidaților trimite direct tot la sfera …prostologiei: ”Numele proștilor pe toate gardurile”. Matematicianul român, cunoscut și drept ”antrenorul de genii”, Florian Colceag, a spus-o pe șleau: ”Românii au pus la conducere tot soiul de oameni cu inteligență lipsită de perspectivă, de orizont. Și au avut întotdeauna o mare admirație pentru hoți. Hoții erau si sunt semizeii locului”. (va urma)

 

––––-

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 13 (în care se vede că prostia intră/ se bagă peste tot))

Ca mai toate conceptele cu grad ridicat de generalitate (și relativitate!), respectiv cu o sferă de cuprindere care se apropie – ca extensie – de cea a unor concepte fundamental-existențiale ca viață, fericire, bine, rău, sens, succes etc., cuvântul/ conceptul ”prost” sugerează trimiterea la ”rău”, ”ne-bun” adică. Un exemplu: ”Cum stăm însă noi din acest punct de vedere al fericirii? Prost, foarte prost!” (cf. Vintilă Mihăilescu, ”Breaking News: People matters!”, în: Dilema Veche, An XI, nr. 561, 13-19 noiembrie 2014, p. 3). Este clar că termenul de ”prost” face trimitere la ceva rău, nedorit sau de dorit a fi înlăturat. De aici și caracterul eminamente negativ al conceptului de ”prostie”, deși prostia ca atare există ca parte a normalității. Nu ești normal dacă nu ai fost prost măcar de câteva ori. Altfel te treci/ trecem în rândul sfinților, al divinităților terestre și… apoi să vezi ce pățești! Probabil cel mai apropiat sinonim pentru ”prost” este ”rău”. Exemple: a) ”Dacă nu scriu multă vreme, mă simt prost” (Gabriela Adameșteanu, Radio România Cultural, 28 sept 2014 ora 12.30): b) ”Proasta ei dispoziție se răspândea prin casă ca o ceață galbenă și acră” (Truman Capote, ”Harfa de iarbă. Arborele nopții și alte povestiri”, Ed Polirom, ed III-a, 2011, p. 17); c) ”Proasta guvernare…” care este (auto)descrisă de un oficial al statului român; d) ”Avem o tradiție veche care constă în a avansa idei bune, dar care sunt finalizate prost” (Victor Ponta, la 6 oct. 2014, ora 16.43) etc. Dar și ”răul” are multiple conotații, începând cu trimiterile la starea de sănătate a individului (”mă simt rău”) la sensurile cuvintelor (”în sensul rău al cuvântului”) și terminând cu ceea ce un autor (Liviu Pleșca de la Cluj) a numit, emfatic și raționalist ”știința răului” (vezi Liviu Pleșca, ”Știința Răului. Degenerarea indivizilor și popoarelor”, Ed Eikon, Cluj, 2014). (În treacăt fie spus, cartea lui Liviu Pleșca este un manual de psihiatrie și sociopatie teologală, care pune toate relele posibile și imposibile din lume pe seama necredinței în Dumnezeu). De cele mai multe ori însă ”prost” este utilizat în sensul cel mai direct de ”om lipsit de o (bună) judecată/ gândire/ rațiune”. Ex.: ”Un secret al umorului este să faci o pauză, să-i dai timp prostului să încaseze gluma” (Lorena Lupu, ”Cinci tipuri de stand-up eri pe care i-aș bate cu un drug ud” (http://lorenalupu.wordpress.com/…/cinci-tipuri-de-stand-up…/ 26 sept. 2014). Și încă un exemplu: sintagma ”țara te vrea prost” – face trimitere directă la politicile educaționale postdecembriste, nu doar venale, ci de-a dreptul criminale (dacă cineva ar avea răbdare să evalueze lungul lanț al consecințelor nefaste a prăbușirii deliberate a sistemului de educație din România). Tocmai de aceea este greu de caracterizat aceste politici ca fiind ”proaste” devreme ce ele au fost deliberat elaborate întru creșterea capacității de manipulare a … prostimii/ (po)pulimii/ populanilor/ poporănilor/ stupid people. Dacă te manifești și încerci să mai repari câte ceva din putreziciunile și stricăciunile pe care le vedem cu duiumul în jurul nostru, vine vreun ”oficial”, vreun ”formator de opinie”, vreun ”postac de serviciu” de pe FB și îți atrage atenția că ”Câinele moare de drum lung și prostul de grija altuia”. Sintagma are, desigur, și o valoare pozitivă, adică ne atrage atenția asupra băgătorilor de seamă și a autobăgătorilor în seamă care, chipurile, sunt îngrijorați de soarta umanității/ cetății/ prosperității etc.
Cuvântul ”prostie” are și conotații genitale/ sexuale/ morale. (La grădiniță. Mărioara: ”Doamnă educatoare, Gigel mi-a arătat prostia…”). Sintagma ”a vorbi prostii” înseamnă, în primul rând, a comite idioțenii verbale/ orale/ scrise, dar și a face referire la ”organe” (genitale, of course…). Regula de aur a civilității cvasigeneral acceptate spune că prostiile (ca limbaj cu trimitere la… organe) nu se vorbesc, și, cu atât mai mult, nu se scriu. Primul, după cunoștința mea, care a încălcat această regulă a fost Ion Creangă, cel care și-a permis să scrie ”Povestea poveștilor” (cunoscută și ca ”Povestea pulii/ pulei”. Vezi: Povestea poveștilor (Povestea pulii) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Povestea_pove%C8%99tilor) : videotextul la:https://www.youtube.com/watch?v=pldps_Ea9LU ). O observație personală: punerea la indexul vorbirii ”civilizate” a termenilor care descriu/ denumesc organele genitale, îndeosebi în fragedă pruncie, denotă impotența educațională a părinților și a școlii, generând nu doar false probleme, ci și reale probleme sociale, devianțe sexuale etc. În fine, mai sus citata Lorena Lupu, face reale acte de culturalizare/ formare/ educare a nevoiașilor gândirii, chipurile acoperiți (de regulile buneicuviințe și scrobiți ca atare) scriind bine, dar franc și expresiv, profitând de faptul că interdicția/ fructul oprit atrage publicul ca la marele circus. ”Regula de aur a pulii în comedie e următoarea: pula trebuie să fie o simplă trambulină. Nu scop în sine. Te propteşti în ea ca să execuţi triplu salt mortal, nu rămâi cramponat de ea ca steagul românesc pe crâncena redută. Dacă o foloseşti ca mijloc, vei obţine valuri-valuri de râsete. Dacă o foloseşti ca scop, pula va fi şi singurul tău rezultat. Şi nu într-un mod care să-ţi placă”. (cf Lorena Lupu, (http://lorenalupu.wordpress.com/…/cinci-tipuri-de-stand-up…/ 26 sept. 2014). Pentru cunoscători, citatul de mai sus este chiar o aplicație (involuntară) a teoriei mele intitulată Metodologia Scop Mijloc și poate fi folosit (cu succes) într-un curs (oficial!) de Managementul artei scenice/ actului scenic/ discursului public.

 

––––-

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 14

Am postat, la Episodul 13, ca și cum ar fi niște comentarii, patru părți ale unui articol scris de mine despre piesa de teatru ”Cabaretul Cuvintelor” de Matei Vișniec. Motivul? Este o bună (incitare la o) discuție despre cuvinte, cuvinte bune și cuvinte proaste, cuvinte normale și cuvinte rare, rostul și sensul cuvintelor, metafore și jocuri de cuvinte, ghid de utilizare a cuvintelor (obscene sau doar considerate a fi obscene), cuvinte proscrise/ interzise/ scoase din uz etc. În Sala Mare a Teatrului Național din Iași (dar, după unele cronici citite, și în alte părți unde s-a jucat piesa) s-a aplaudat cel mai intens/ mult/ frenetic la auzul (și analiza aferentă a) cuvântului ”caca”/ ”căcat”. Este adevărat, în cazul dat meritul aparține în bună măsură regiei, care a condus contextul dialogal în așa fel încât atunci când s-a ajuns la acest nevinovat cuvânt, sala a izbucnit în…. aplauze. În carte, lucrurile sunt ceva mai (dez)echilibrat prezentate. În episodul anterior am subliniat că există o cvasisinonimie între ”rău” și ”prost”, dar utilizarea neconformă a unor cuvinte în anumite contexte este, pe bună dreptate, taxată cu dispreț și chiar cu ură, iar utilizatorul este clasat, fără drept de apel, ”neam prost”. Îmaginați-vă că superbul text al Lorenei Lupu, din finalul episodului anterior, ar fi rostit la o ceremonie foarte scrobită de decernare a premiile UNITER (ca să rămânem la spiritualitatea românească): s-ar fi rostit, ulterior, cuvinte și mai grele la adresa utilizatorilor/ organizatorilor/ administratorilor etc. care au permis culturii române să fie invadată de banalitate, normalitate, firesc/ obscen. Când pentru ”organul genital masculin” avem cuvinte scrobite/ savante/ culte/ educate/ specializate/ eufemistizate etc. cum ar fi: ”păsărică”, ”cocoșel”, ”penis” dna Cutare și-a permis să se coboare până-ntr-atât de jos încât să… Pe scurt, s-ar face o consistentă pledoarie pentru ipocrizie, pentru dublă măsură, pentru falsă pudoare și falsă bună creștere. Reiau, parafrazând, esența mesajului transmis de Loreana Lupu, omițând cuvântul care, chipurile, nu place: ”Regula de aur a utilizării unui cuvânt obscen în comedie e următoarea: cuvântul obscen trebuie să fie o simplă trambulină. Nu scop în sine. Te propteşti în acel cuvânt ca să execuţi triplu salt mortal, nu rămâi cramponat de el ca steagul românesc pe crâncena redută. Dacă îl foloseşti ca mijloc, vei obţine valuri-valuri de râsete. Dacă îl foloseşti ca scop, obscenul cuvânt va fi şi singurul tău rezultat. Şi nu într-un mod care să-ţi placă”. Așa e mai bine? Poate, dar n-are niciun haz… Insist puțin: autoarea vrea să ne convingă de faptul că tocmai raritatea utilizării acelui cuvânt face valoarea textului sau scenei/ scenetei/ actului teatral. Dacă s-ar folosi foarte des, precum fac americanii cu ”fuck”, atunci efectul comic/ artistic/ dramatic ar fi zero. Celor pe care i-am ofensat și/ sau i-am dezamăgit le mai pot spune, în loc de scuze pentru eventualul abuz de limbaj, că literatura valoroasă a lumii este astfel tocmai pentru că utilizează ponderat și calculat TOATE cuvintele unei limbi pentru a transmite imagini, sentimente, idei. Matei Vișniec este nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură și, probabil, îl va obține tocmai pentru capacitatea (deocamdată rară) de a nu fugi de cuvinte, de a nu fi taxat/ luat de prost doar pentru că folosește cuvinte pe care le folosesc deopotrivă pușcăriașii și medicii, prostituatele și profesorii, portarii și directorii, superioritatea unora fiind clamată doar pentru că folosesc, alternativ, eufemisme/ erzaț uri în loc de cuvintele neaoșe. Repet, nu este o pledoarie pentru a înjura direct în loc de a spune simplu ”nu-mi place”, dar nu cred că ține de firesc ofuscarea prezumțioasă și falsă că un cuvânt nu-și are locul în textul ”ăla”, declamat în sala ”aia” etc. Autorii/ scriitorii au acest drept de a folosi TOATE cuvintele și – doar unii – au și capacitatea de a o face. Recunosc, sunt un recidivist în domeniu: prin anii 90 am publicat în Convorbiri literare de la Iași (pseudonim Catinca Piper) un articol prin care îi dădeam dreptate apreciatului lingvist Al. Graur că limba română are și cuvântul românesc ”cur”, nu doar eufemisme (fund/ dos/ spate/ fese etc.). Matei Vișniec, cu talent și cu măsură, o face și mai apăsat în capitolul ”O ieșire în natură cu cuvintele porcoase”, dând dreptul la cuvânt chiar acelor porcoase cuvinte (care mergeau într-un autobuz supraaglomerat, la un picnic):
– ”M-ați strivit de tot, spuse cuvântul ”căcat”. Ah, fir-ar să fie, astăzi nu sunt deloc în formă.
– Nu mă mai pișcați de fese, țipă cuvântul ”cur”.
– Mă sufocați, am să leșin, gîfîi cuvântul ”pulă”.
”Vreau o oprire pentru ”pipi”, strigă o altă voce din fundul autobuzului” (Matei Vișniec, ”Cabaretul Cuvintelor”, Cartea Românească. București 2012, p.59)
Așa că, stimați telecititori, cărțile sunt pline de prostii. Lăsați-vă de prostii și mai puneți mâna pe-o carte!

P.S. La o simandicoasă conferință, cu participanți din lumea artelor, din cea academică și ziaristică s-au vorbit vrute și nevrute despre specificurile artei românești, despre spiritualitatea românească, despre etica și estetica formelor de artă etc. La închiderea lucrărilor, pe hol, la paharul final de dinaintea beției ce era deja programată (deși bancul de mai jos putea fi spus și în plen, devreme ce auditoriul era același) unul dintre participanți a cules aplauze cu următorul banc, strict la temă și care a subliniat și un aspect al specificității spiritualității noastre naționale: La Louvre, în fața unei picturi celebre, treceau șirurile de vizitatori. Francezul, în extaz, rostește: ”C’est merveilleux!”; Englezul: ”Oh! It’s beuatiful!”. Românul (Bulă): ”Uăiii… Să-mi bag…” (completează fiecare cu eufemismul preferat).
(va urma)

 

 

–––––––

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 15

”Astăzi este Ziua Culturii Naționale (ZCN), ziua nașterii marelui poet Mihai Eminescu”, titrează Radio România Cultural (RRC) la ora 7 dimineața, după ce, în preziua evenimentului, RRC a difuzat (doar!) două piese de teatru scrise după texte eminesciene, iar FB ul a început să se umple de știri și texte dedicate ”poetului nepereche”. O profesoară de limba română, Cristina Tunegaru, propune ca Eminescu să nu mai fie studiat (masiv) începând cu gimnaziul, profunzimea textelor și măreția ideilor sale fiind greu detectabile/ digerabile la vârste fragede (http://www.contributors.ro/…/%E2%80%9Ecadavrul%E2%80%9D-di…/). Ion Caramitru – actor important în piesa tragicomică a Revoluției Române – va recita masiv, în această seară, din Eminescu, în cadrul unui spectacol omagial Eminescu, la București. Un poet ieșean (probabil pesedist) a compus deja o poezie-scrisoare dedicată lui Eminescu, neuitând să tragă, în pur spirit eminescian, o pereche de palme liberalilor… Fără să vreau, alunec și eu pe panta reducerii Zilei Culturii Naționale (ZCN) la Ziua Nașterii Poetului (ZNP). Din cele transmise la RRC reiese clar că ZCN este, de fapt, ZNP. (În treacăt fie spus, azi avem și o a treia Zi de sărbătoare: întreg mapamondul – deci inclusiv țările unde acum este miezul verii – serbează Ziua Mondială a Zăpezii – ZMZ). Inițiativa cuplării celor două zile omagiale într-o singură dată/ zi aparține acad. Eugen Simion, autorul mult disputatelor (inclusiv penal) Caiete Eminescu, un proiect prin care Integrala Eminescu ar fi trebuit să poată fi accesată de orice muritor, liber, electronic. Ceva s-a întâmplat (probabil nu au ajuns banii, câteva milioane de euro acolo) pentru a face ca mărețul proiect să fie dus la bun sfârșit. De unde și ideea că în plan cultural, ”no money, no funny”. Afacerile nu pot fi rupte – nici în ruptul capului – de cultură. Nu întâmplător marii oameni de afaceri ai României, aflați temporar la o odihnă binemeritată în pușcării, devin brusc oameni de cultură, scriind cam câte o carte (de vizită, probabil, dar tot carte e!) în fiecare zi, pentru a putea reveni (mai) repede în piața făcătorilor de bani. Motivul este foarte serios: nu trebuie să lăsăm spoliatorii străini să ne jecmănească ca pe vremea lui Eminescu, doar avem și noi spoliatorii noștri! În fine, astăzi sărbătorim cea de a șaptea aniversare a genialei idei de a transforma/ transfera/ reduce ZCN la ZNP! Nefericită idee! Eminescu este, din nou, miti(ci)zat, glorificat și unicizat (neperechizat sună cam urât, ca un fel de nechezat)! Citez din acad. Simion: ”Ați auzit pe cineva pronunțînd cuvântul cultură?” (din pledoaria sa în favoarea instituirii unei zile a culturii naționale). Chiar, de ZNC ați auzit pronunțat cuvântul cultură? Eu nu. Cultura română se reduce la Eminescu, iar ZCN se reduce la ZNP. Azi, nimic despre Caragiale, Bacovia sau Vișniec! Doar despre Eminescu. Omagierea culturii române, redusă doar la omagierea unui mare poet român, este – cred – o eroare a administratorilor culturii române. Doar centenarul Lipatti mai ”umbrește” puțin omagierea Poetului. Ce minunat prilej ar fi fost – ca de Ziua Culturii Române (nu neapărat a culturii naționale – pentru că asta este încă o ocazie pentru naționaliștii români să mai adune ceva voturi) pentru discutarea critică a stării culturii noastre, pentru a analiza proiectele culturale magistrale (strălucitoare prin lipsa lor)! De ce nu o Săptămână (măcar) dedicată culturii române, una care să includă și ziua poetului Eminescu, dar și o zi dedicată Prostiei Române. Cuuuum? Poftiiiiiim? Zic și eu… dacă prostia face parte inerentă din cultură, atunci de ce să nu punem în discuție prostioarele culturnicilor sau culturalilor români? Un exemplu de prostioare? Da, reducerea culturii noastre naționale la un poet (mare desigur, dar doar unul, fie el și întemeietor/ formator/ contributor de limbă română) este un astfel de exemplu. Un subiect pentru discutarea într-o viitoare posibilă săptămână dedicată culturii române ar fi următorul: argumente în favoarea reducerii ponderii adjectivării în favoarea substantivizării în limba română. De ce substantivizare? Pentru a da substanță dialogurilor noastre pe teme de cultură (nu dialoguri culturale). Pentru a respecta, de exemplu) substanța testamentară a dorinței lui Ibrăileanu de a-i fi grafiat numele de botez doar cu inițială. Deci, ”Liceul G. Ibrăileanu” (din Iași), nu ”Liceul Garabet Ibrăileanu”. Am semnalat acest lucru unui scriitor ieșean cu responsabilități în domeniul culturii locale. A promis că va studia problema… N-a avut timp, tocmai intrase în campanie electorală. Între timp, scriitorul a ajuns senator și nu mai are timp de prostioare cum ar fi pledoariile și faptele concrete în conferirea de substanță (fond, miez) actelor de cultură (nu acte culturale), cu reducerea accentului pus pe adjectivare (adică pe formă, pe suprafață, pe superficialitate). Domnul senator nu a avut timp să observe că propunerea mea (fondul, nu forma!) era o continuare a proiectului maiorescian de criticare a formelor fără fond. Dar ce importanță mai are Maiorescu în zilele noastre! Eminescu e totul și cu asta s-a încheiat orice discuție. Cine este împotriva reducerii ZCN la ZNP nu este (un bun) român. Oare?
(va urma)
Miroslava, 15 ianuarie 2017

––––––––––-

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

 

Episodul 16 (în care se oferă aproape trei duzini de definiții ale cuvântului care ne interesează)

Am avut de ales între a oferi un simplu link care să trimită la această lungă listă de definiții, caracterizări și sinonime ale cuvântului ”prost” și a derivatelor acestuia (pe de o parte), și să postez conținutul linkului ca atare, după binecunoscuta metodă de cercetare științifică patentată și larg utilizată de politrucii noștri – copy & paste (pe de altă parte).  Cred că a avea această listă mereu sub ochi, eventual sub formă printată (doar cca. nouă-zece pagini) pentru a putea fi citită și când pică netul, ar putea să ne ajute la alcătuirea unui tablou, a unei imagini cât mai aproape de realitate a mult prea ultrafolositului (pleonasm asumat) și permanent exemplificatului termen care face obiectul acestui serial infinit. Evident, DEXonline ul nu a aflat încă de definiția mea (sâc!) dată prostului: unul care o face pe deșteptul. Dar nu-i timpul pierdut J . Pentru conformitate, vezi: http://dexonline.ro/definitie/prost

42 de definiții

PROST, PROÁSTĂ, proști, proaste, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Om) lipsit de inteligență, fără judecată, fără minte; nătărău, nerod, tont, prostănac. ◊ Expr. Un prost și jumătate = foarte prost. A face pe prostul = a simula prostia. ♦ (Om) care se încrede ușor; (om) naiv, credul. ◊ Expr. A-și găsi prostul = a-și găsi omul pe care să-l poată înșela ușor, pe care să-l poată duce de nas. 2. Adj., s. m. și f. (Înv. și pop.) (Persoană) fără știință de carte; (om) neînvățat, ignorant. ♦ (Om) lipsit de rafinament; (om) simplu, neevoluat. 3. Adj. De condiție socială modestă, din popor, de jos, de rând. ◊ (În trecut) Soldat prost = ostaș fără grad; soldat. 4. Adj. Obișnuit, comun. ♦ De calitate inferioară, lipsit de valoare. 5. Adj. (Adesea adverbial) Care nu este așa cum trebuie (din punct de vedere calitativ, funcțional etc.); necorespunzător, nesatisfăcător. ♦ (Adverbial; în legătură cu verbul „a vorbi”) Stricat, incorect. ♦ (Despre situații, știri, întâmplări etc.) Neplăcut, nefavorabil, nenorocit. ♦ (Despre vreme) Nefavorabil, rău. ♦ Nepriceput, nepregătit, neîndemânatic într-o meserie, într-o profesie etc. 6. Adj. Dăunător; neprielnic. ◊ Expr. Glumă proastă (sau de prost gust) = glumă fără haz, care supără, jignește. Vorbă proastă = vorbă îndrăzneață sau injurioasă; p. ext. ceartă. – Din sl. prostŭ.

PROST, PROÁSTĂ, proști, proaste, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Om) lipsit de inteligență, fără judecată, fără minte; nătărău, nerod, tont, prostănac. ◊ Expr. Un prost și jumătate = foarte prost. A face pe prostul = a simula prostia. ♦ (Om) care se încrede ușor; (om) naiv, credul. ◊ Expr. A-și găsi prostul = a-și găsi omul pe care să-l poată înșela ușor, pe care să-l poată duce de nas. 2. Adj., s. m. și f. (Înv. și pop.) (Persoană) fără știință de carte; (om) neînvățat, ignorant. ♦ (Om) lipsit de rafinament; (om) simplu, neevoluat. 3. Adj. De condiție socială modestă, din popor, de jos, de rând. ◊ (În trecut) Soldat prost = ostaș fără grad; soldat. 4. Adj. Obișnuit, comun. ♦ De calitate inferioară, lipsit de valoare. 5. Adj. (Adesea adverbial) Care nu este așa cum trebuie (din punct de vedere calitativ, funcțional etc.); necorespunzător, nesatisfăcător. ♦ (Adverbial; în legătură cu verbul „a vorbi”) Stricat, incorect. ♦ (Despre situații, știri, întâmplări etc.) Neplăcut, nefavorabil, nenorocit. ♦ (Despre vreme) Nefavorabil, rău. ♦ Nepriceput, nepregătit, neîndemânatic într-o meserie, într-o profesiune etc. 6. Adj. Dăunător; neprielnic. ◊ Expr. Glumă proastă (sau de prost gust) = glumă fără haz, care supără, jignește. Vorbă proastă = vorbă îndrăzneață sau injurioasă; p. ext. ceartă. – Din sl. prostŭ.

PROST, PROÁSTĂ, proști, proaste, adj., 1. (În opoziție cu deștept, inteligent) Lipsit de inteligență, fără minte, fără judecată; nepriceput. Ia, acum văd și eu că nu ești prost. CREANGĂ, P. 150. Nu-l cunosc… dar mi-a spus văru Leonil că-i prost de tot. ALECSANDRI, T. I 30. Apoi, știți dumneavoastră Că oaia este proastă Și că nădăjduiește Aceea ce dorește. ALEXANDRESCU, P. 127. ◊ Expr. A da în gropi de prost ce e = a fi nespus de prost, foarte prost. Oamenii p-atunci dădeau în gropi de proști ce erau. ISPIRESCU, U. 103. D-apoi, cum văd eu, tu numai nu dai în gropi de prost ce ești. CREANGĂ, P. 52. ◊ (Substantivat) La urma urmelor, unde nu-i dă și Trăsnea, cel urîcios, un pupoi fără veste. Căci la de-aceste mai tot prostul se pricepe. CREANGĂ, A. 98. M-am înșelat ca un prost, o înțăleg acum, deși cam tîrziu. ALECSANDRI, T. 1264. ◊ (Expr.) Un prost și jumătate = foarte prost. Așa-ți trebuie, dacă ești un prost și jumătate. ȘEZ. III 186. ♦ (Substantivat) Caraghios. Tu ai tras căruța la negustor și m-ai lăsat ca pe un prost în mijlocul drumului. PREDA, Î. 106. 2. (Învechit și arhaizant, în opoziție cu învățat) Lipsit de învățătură, neînvățat, ignorant. Era acolo o mulțime de oameni, și mai învățați și mai proști, care de care mai vorbăreți. SADOVEANU, E. 112. M-aș amesteca și eu, ca omul prost, de! începu Vasile Baciu. REBREANU, I. 71. Boierii ce zic că poporul e prost nu sînt și ei mai puțin proști și lipsiți de orice învățătură. BĂLCESCU, O. I 352. ◊ (Substantivat) Măi, proștilor, voi nu înțălegeți toate avantajele unei asemine reforme. ALECSANDRI, T. I 261. ♦ (În opoziție cu r a f i n a t) Lipsit de rafinament, naiv, simplu, neevoluat. După cum și norodul cel prost zice: vinul e bun și la bucurie și la scîrbă. SADOVEANU, Z. C. 5. Cum ai putut crede că o proastă fețișoară mă va face să fiu necredincios acei ce singură împărățește în inima mea ? NEGRUZZI, S. I 22. 3. Din popor, de jos, de rînd. Am încercat [condurul]… la femei de neam și la cele proaste, pînă și la roabe, și la nimeni nu s-a potrivit. ISPIRESCU, L. 307. Așa o fi, fetiță. Dar el e prea sărac, Și e de proastă viță, Măcar că ți-e pe plac. BOLLIAC, O. 86. ◊ (În trecut) Soldat prost = ostaș fără grad; soldat. Neam prost v. neam2. ◊ (Substantivat) Nu-i asculta pre niște proști, pre niște mojici. NEGRUZZI, S. I 155. 4. Obișnuit, comun. Un ticălos, Ce semăna om de treabă, fără milă m-a-nșelat. Mi-a vîndut o sticlă proastă drept un diamant curat. ALEXANDRESCU, M. 386. ♦ (În opoziție cu valoros) De calitate inferioară, lipsit de valoare, sărăcăcios, ordinar, de rînd. Avea străițele cele mai proaste. SBIERA, P. 130. [Paloșe] proaste mi-ai dat. TEODORESCU, P. P. 571. ♦ (Învechit și arhaizant, despre limbă, în opoziție cu literar, cult) Necizelat, comun, simplu. [Povestirile] au ajuns… la apuseni, fie- în latinește, fie în limbile proaste. SADOVEANU, D. P. 5. 5. (în opoziție cu b u n4) Care nu e așa cum trebuie, nu este în măsură să satisfacă; necorespunzător, nesatisfăcător. Mîncau puțin, de teamă să nu facă proastă impresie unchiului. CAMIL PETRESCU, U. N. 30. Tratarea cît se poate de neartistică, de proastă a subiectului. GHEREA, ST. CR. II 68. ◊ (Adverbial) Cum merge?Prost, domnișoară Otilia. CĂLINESCU, E. O. I 19. Se simte ostenit. A dormit prost. C. PETRESCU, A. 466. Nici atunci cînd era Serdici n-o duceam așa de prost. SAHIA, N. 114. ♦ (Despre vreme) Nefavorabil, rău. Vîntul cu aspre aripe reci Bate din coastă A vreme proastă. DEȘLIU, M. 28. ♦ Nepriceput, nepregătit, neîndemînatic (într-o îndeletnicire, meserie, profesiune). Cizmar prost. Doctor prost.Nu este… lighioaie pre pămînt mai crudă decit un vinător prost. ALECSANDRI, O. P. 58. 6. Dăunător; defavorabil, neprielnic, rău. Să știi că situația dumitale e destul de proastă… cată sate reabilitezi. SADOVEANU, P. M. 120. S-a fost înduioșat de starea cea proastă și ticăloasă în care ajunsesem și a stăruit de ne-a făcut oameni la loc. ISPIRESCU, L. 283. ◊ Glumă proastă (sau de prost gust) = glumă lipsită de haz, care, în loc să înveselească, supără, jignește. Glumele erau cîteodată și proaste, mai cu seamă cînd se punea cuiva, care se sculase de la locul lui, un ac în bancă. PAS, Z. I 295. A-nceput… să rîză ca de o glumă proastă. CARAGIALE, O. III 90. Vorbă proastă = vorbă îndrăzneață sau injurioasă, p. ext. ceartă. Nici o vorbă proastă n-a fost între noi. La TDRG. Porunci să-l bată peste față Pentru vorba- proastă și îndrăzneață. BUDAI-DELEANU, Ț. 172. 7. (Mold. în construcții negative, în legătură cu anumite stări sufletești) Mic, neînsemnat. La drum, era o- pedeapsă de mers cu dînsul. Vai de capul viziteului care-i mîna caii. Chinurile lui nu erau proaste: «Lasă mai încet! Mînă mai tare! Fă mai la dreapta!». GANE, N. III 165. Poate să-ți iasă înainte vrun iepure, ceva… și popîc! m-oi trezi cu tine acasă, ca și cu frate-tău, ș-apoi atunci- rușinea ta n-a fi proastă. CREANGĂ, P. 187. Căutară ei ba încoace, ba încolo, vodă nicăiri. Neliniștea lor nu fu proastă. ȘEZ. VIII 68. ◊ (Ironic) Și cînd m-a văzut mama și tata tuns-, chilug și plin de rîie, bucuria lor n-a fost proastă. CREANGĂ, O. A. 286. 8. (Învechit, în expr.) Ban (sau leu) prost = ban roșu, v. b a n1. Așa, Anico, așa; nu mai sta la gînduri, intră la curte; are să-ți fie bine; îi avea ca hac 500 de lei proști pe an. CONTEMPORANUL, IV 391.

prost adj. m., s. m., pl. proști; adj. f., s. f. proástă, pl. proáste

prost adj. m., s. m., pl. proști; f. sg. proástă, pl. proáste

PROST adj., s., adv. 1. adj., s. bleg, nătăfleț, nătărău, nătâng, neghiob, nerod, netot, prostănac, stupid, tont, tontălău, (înv. și pop.) năuc, (pop. și fam.) haplea, (pop.) flaimuc, (înv. și reg.) nătântoc, prostan, prostatic, prostănatic, (reg. și fam.) șui, (reg.) bleot, hăbăuc, mangosit, metehău, meteleu, motoflete, motolog, mutălău, natantol, năbârgeac, nătăbâz, nătânt, nătrui, nătruț, năvleg, năvligos, nerodoi, pliurd, ponc, pricăjit, puncău, tălălău, tălâmb, tontan, tontolete, tontolog, (prin Transilv.) balamut, (prin Olt.) bleomb, (prin Mold.) bobletic, (prin Munt.) bobleț, (Mold.) cherapleș, (prin Transilv., Mold. și Bucov.) chiomb, (Transilv., Ban. și Olt.) lud, (Transilv. și Ban.) năhui, (Transilv.) nebleznic, (prin Mold., Transilv. și Maram.) șuietic, (Mold.) tanău, (Bucov.) tălășman, (prin Olt. și Munt.) tărăntuc, (Munt.) tontovan, (turcism înv.) budala, (fam.) fleț, găgăuță, gogoman, zevzec, (fig.) sec. (~ mai ești, amice, de-ai putut să faci așa ceva!) 2. adj. v. naiv. 3. adj., s. v. incult. 4. adj., s. v. incapabil. 5. adj. v. netalentat. 6. adj. v. nereușit. 7. adv. v. anapoda. 8. adj. v. inferior. 9. adj. v. nefavorabil. 10. adj. v. redus. 11. adj., adv. v. incorect. 12. adj. v. greu. 13. adj. v. neplăcut. 14. adj. v. rău. 15. adv. v. rău. 16. adv. insuficient, puțin, rău. (O muncă ~ plătită.)

PROST adv. v. drept, perpendicular, vertical.

PROST adj. v. banal, bârfitor, calomnios, candid, cast, cinstit, clevetitor, comun, defăimător, denigrator, feciorelnic, fecioresc, inocent, lucrător, modest, neevoluat, negradat, neprefăcut, neprihănit, nevinovat, obișnuit, ordinar, ponegritor, popular, primitiv, pudic, rudimentar, simplu, sincer, umil, virgin, virginal.

PROST s. v. iobag, rumân, șerb, vecin.

PROST adj., s. v. alienat, dement, descreierat, înnebunit, nebun, smintit, țicnit.

Prost ≠ ager, bun, deștept, înțelept, inteligent, isteț

prost (proástă), adj. – 1. Simplu, curent, ordinar. – 2. Simplu, pur, curat. – 3. Simplu, plebeu, sărac. – 4. Ordinar, vulgar, trivial, grosolan, necioplit. – 5. Nătîng, neghiob, tont, tîmpit. – Mr. prostu. Sl. prostŭ „simplu” (Miklosich, Slaw. Elem., 40; Cihac, II, 296; Șeineanu, Semasiol., 226), cf. sb. prost „simplu”, rus. prostyĭ „ticălos”, mag. paraszt „țăran”. Primele sensuri sînt înv. – Der. prostac (var. prostălău, prostan, prostănac, prostovan, prostovatic, prostănău, prostatic), adj. (tont, neghiob, prost); prostesc, adj. (de prost); prostește, adv. (ca proștii); prosti, vb. (a se tîmpi; a se sustrage de la ceva, a scăpa; a insulta, a face pe cineva prost; a înșela), dubletul lui prosti, vb. (înv., refl. a renunța la o slujbă, a-și da demisia), din sl. prostiti „a ierta”; prostie, s. f. (nătângie, nerozie; proxilitate; fleac, moft); prostime, s. f. (înv., nerozie; popor de jos, vulg); prosteală, s. f. (neîndeplinire, nerealizare; amăgeală); prostitură, s. f. (haine de toată ziua, îmbrăcăminte obișnuită).

PROST1 adv. În mod nesatisfăcător; rău. A trăi cam ~. /<sl. prostu

PROST2 proástă (proști, proáste) și substantival 1) (despre persoane sau despre manifestări ale lor) Care vădește lipsă de inteligență; netot; neghiob; nătărău; nătâng; nerod; tont; stupid; tâmp; năuc. ◊ Dă în gropi de ~ ce e, ~ ca noaptea, un ~ și jumătate foarte prost. A o face pe ~ul a se preface că-i prost. 2) înv. Care se trage din popor; de jos; de rând. ◊ Soldat ~ soldat fără grad. 3) înv. Care nu știe carte; neștiutor de carte; neînvățat. 4) Care este de calitate inferioară; lipsit de valoare; nesatisfăcător; necorespunzător; ordinar. Poezii proaste. 5) (despre situații, știri etc.) Care provoacă neplăcere, nemulțumire; care supără; supărător. ◊ Glumă proastă glumă care nu stârnește râsul, ci jignește. Vorbă proastă vorbă care insultă. 6) (despre timp sau despre perioade de timp) Care nu este prielnic; nefavorabil; urât; rău. 7) Care are pregătire slabă într-un domeniu de activitate; care este sub nivelul cerințelor unei specialități; necalificat; nepregătit. /<sl. prostu

prost a. 1. simplu, ordinar: soldat prost, haine proaste țărănești ISP.; 2. din treapta de jos; la femei de neam și la cele proaste ISP.; 3. de rând: glumă proastă; 4. fig. comun: bucuria lor n’a fost proastă CR. atunci rușinea ta n’a fi proastă CR.; 5. fără minte sau judecată: prost de dă în gropi. [Slav. PROSTŬ, lit. întins, neîndoit (= simplu)]. ║ m. 1. om prost: e un prost; 2. om din popor, din gloată: proști, dar mulți; 3. cerșetor (v. prosteală).

prost, proástă adj., pl. ștĭ, ste (vsl. prostŭ, întins, neîndoit, simplu, nepriceput; rus. próstyĭ, simplu, josnic, sîrb. prost, simplu, natural; ung. paraszt, rustic). Simplu, ordinar, de rînd: călugăr, soldat prost (nu gradat). Simplu, naiv, nerafinat: un tînăr prost. Din treapta de jos, plebeŭ: femeĭe proastă. De calitate inferioară, ĭeften [!], uzat: haĭne proaste, marfă proastă. Fără minte, lipsit de inteligență: omu acesta e ignorant, dar nu e prost. Fără spirit, nesărat: glumă proastă. Banĭ proștĭ, potronicĭ. A nu fi prost, vorbind de ceĭa ce simțĭ, a fi mare, intens: bucuria, spaĭma, rușinea luĭ nu era proastă. E prost de dă în gropĭ, e foarte prost (fără minte). Subst. Plebeŭ, om din popor (mitocan, mahalagiŭ, țăran): acest om s´a ridicat din proștĭ. Fără minte: nu te pune cu prostu. Adv. Ca prostu (urît, fără talent, fără nobleță): a cînta prost, a te purta prost. A te purta prost (în general), a nu fi corect, a face obrăzniciĭ (ca copil, ca elev), a te îmbăta, a fura (ca servitor) ș. a. V. bleot, dobitoc, găgăuță, gogoman, idiot, motolog, nătăfleț, năuc, neghĭob, nerod, nebun, tîmpit, tont, urît, zălud, zărghit, zevzec.

*proástă-créștere s. f., g.-d. art. proástei-créșteri

prost-crescút (needucat) adj. m., pl. prost-crescúți; f. prost-crescútă, pl. prost-crescúte

IZMĂ PROÁSTĂ s. v. apărătoare.

ROMANIȚĂ PROÁSTĂ s. v. romaniță neadevărată, romaniță nemirositoare.

 

Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

prost s. v. IOBAG. RUMÂN. ȘERB. VECIN.

prost adj. v. BANAL. BÎRFITOR. CALOMNIOS. CANDID. CAST. CINSTIT. CLEVETITOR. COMUN. DEFĂIMĂTOR. DENIGRATOR. FECIORELNIC. FECIORESC. INOCENT. LUCRĂTOR. MODEST. NEEVOLUAT. NEGRADAT. NEPREFĂCUT. NEPRIHĂNIT. NEVINOVAT. OBIȘNUIT. ORDINAR. PONEGRITOR. POPULAR. PRIMITIV. PUDIC. RUDIMENTAR. SIMPLU. SINCER. UMIL. VIRGIN. VIRGINAL.

prost adv. v. DREPT. PERPENDICULAR. VERTICAL.

PROST adj., s., adv. 1. adj., s. bleg, nătăfleț, nătărău, nătîng, neghiob, nerod, netot, prostănac, stupid, tont, tontălău, (înv. și pop.) năúc, (pop. și fam.) háplea, (pop.) flaimúc, (înv. și reg.) nătîntóc, prostán, prostátic, prostănátic, (reg. și fam.) șui, (reg.) bleot, hăbăúc, mangosít, metehắu, meteléu, motofléte, motológ, mutălắu, natantól, năbîrgeác, nătăbî́z, nătî́nt, nătrúi, nătrúț, năvlég, năvligós, nerodói, pliurd, ponc, pricăjít, puncắu, tălălắu, tălî́mb, tontán, tontoléte, tontológ, (prin Transilv.) balamút, (prin Olt.) bleomb, (prin Mold.) boblétic, (prin Munt.) bobléț, (Mold.) cherapléș, (prin Transilv., Mold. și Bucov.) chiomb, (Transilv., Ban. și Olt.) lud, (Transilv. și Ban.) năhúi, (Transilv.) nebléznic, (prin Mold., Transilv. și Maram.) șuiétic, (Mold.) tanắu, (Bucov.) tălășmán, (prin Olt. și Munt.) tărăntúc, (Munt.) tontován, (turcism înv.) budalá, (fam.) fleț, găgăúță, gogomán, zevzéc, (fig.) sec. (~ mai ești, amice, de-ai putut să faci așa ceva!) 2. adj. credul, naiv, (înv., în Transilv., Ban. și Olt.) lud, (fam.) fráier. (Dac-ai fost ~ și l-ai crezut!) 3. adj., s. ignorant, incult, necultivat, neinstruit, neînvățat, simplu, (livr.) agramát, ignár, (înv.) gros, neabețedát. (Un om ~.) 4. adj., s. ignorant, incapabil, incompetent, necapabil, nechemat, necompetent, neisprăvit, nepregătit, nepriceput, neștiutor, (fam.) ageamíu. (Un meseriaș ~.) 5. adj. netalentat, nevaloros, slab. (Un scriitor ~.) 6. adj. necorespunzător, neizbutit, nerealizat, nereușit, nesatisfăcător, slab, (fig.) stîngáci. (O regie ~.) 7. adv. aiurea, anapoda, rău, (fam.) brámbura. (Treburile mergeau ~.) 8. adj. inferior, ordinar, rău. (Tutun ~, vin ~.) 9. adj. defavorabil, nefavorabil, nepotrivit, neprielnic, rău, urît, (înv. și pop.) nepriinciós, (înv.) nepriitór. (Întrecerea a avut loc pe o vreme ~.) 10. adj. mic, redus, slab. (O vizibilitate ~.) 11. adj., adv. defectuos, greșit, incorect, necorect, rău, (fig.) stricát. (O pronunțare ~; vorbește ~ italienește.) 12. adj. anevoios, greu, mizerabil, necăjit, rău, (înv. și pop.) necăjós. (Un trai ~.) 13. adj. defavorabil, nefavorabil, neplăcut, rău, urît. (A făcut o impresie ~.) 14. adj. neplăcut, rău, (înv.) slab. (I-a adus o veste ~.) 15. adv. rău. (Se simte ~.) 16. adv. insuficient, puțin, rău. (O muncă ~ plătită.)

prost adj., s. v. ALIENAT. DEMENT. DESCREIERAT. ÎNNEBUNIT. NEBUN. SMINTIT. ȚICNIT.

PROST [pro], Alain (n. 1955), automobilist francez. Campion mondial de Formula 1 (1985, 1986, 1989 și 1993). A obținut 51 de victorii de Grand Prix.

PROST adj. „simplu”. 1. Prostu, Coman (Drag 135); – Ioan (Ard II 254); – Gh. (Hur 128); -ești s. (jd. Argeș). 2. Prost/ea, (Cat mold II); -oiu (BCI VIII 39).

izmă proástă s. v. APĂRĂTOARE.

mușețel-próst s. v. ROMANIȚĂ NEADEVĂRATĂ. ROMANIȚĂ NEMIROSITOARE.

DIVITIAE APUD SAPIENTEM VIRUM IN SERVITUTE SUNT, APUD STULTUM IN IMPERIO (lat.) bogăția este sclava omului înțelept și stăpâna celui prost – Seneca, „De vita beata”, 26, 1.

 

Definiții din dicționare neoficiale

Deoarece nu sunt editate de lexicografi, aceste definiții pot conține erori, deci e preferabilă consultarea altor dicționare în paralel.

a face pe prostul expr. a simula prostia.

a fi (prost) făcut grămadă expr. (iron.) a fi prost / nerod.

A FI PROST a da pe-afară de deșteptăciune, a fi față, a fi față de pernă, a fi făcut grămadă, a veni cu pluta pe conductă.

a sta prost / rău cu țara expr. a nu avea bani.

a-și găsi prostul expr. a-și găsi omul pe care să-l poată înșela / exploata ușor.

FEMEIE PROASTĂ bandoală, bleagă, cartoafă, gâscă, matracucă, mută, oaie, paceaură, tută, vacă.

în toane proaste / rele expr. indispus, deprimat, mohorât.

OM PROST agarici, alifie, băsag, Bulă, cap de bostan, cap sec, cherapleș, chiuhap, ciuflex, ciumecar, fățos, fraier coclit / cu cioc, gogoman, guguman, lache, măgar, nătântoc, nit, pamfletar, papleacă, păcălici, pinguin glazurat, plantă, prostolan, prostovan, șapcaliu, șlob, tândală, târtan, tontălău, vită.

pana prostului expr. pană de benzină.

popa prostu’ expr. joc de cărți din repertoriul ludic al copiilor mici.

prost ca noaptea / de dă în gropi / făcut grămadă expr. (d. oameni) cretin, imbecil, tembel.

prost-crescut expr. (peior. – d. oameni) nepoliticos; needucat

–––––––––––

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul  17

În episodul trecut am lăsat postarea din DexOnline fără (alte) comentarii. Cine a avut curiozitatea să parcurgă cele cca 10 pagini de text realizat de mai mulți contributori a observat atât o mare paletă de sensuri ale cuvântului ”prost(ie)”, cât și diferențe sensibile între zonele lingvistice ale țării. (N.B.: în fond, asta este Dexonline – o colectă de opinii, de exemple, de poziții și de exemplificări ale unor expresii, chiar dacă nu întotdeauna suficient de argumentate). Preocupările mele de a mă pronunța asupra formelor unor cuvinte (și asupra rostului diferențierilor/ specializărilor unora dintre acestea pentru situații concrete) m-au dus la concluzia că acest (bun) instrument de lucru nu are caracter imperativ, ci doar orientativ.  DEXonline oferă, eventual, sugestii de analiză și decizie Academiei Române – acea instituție leneșă și discretă care pare a activa în clandestinitate, neapărând în spațiul public cu dimensiunea educativ-regulatorie decât foarte-foarte rar. Pornind de la acest adevăr, mi-am permis, adesea, să pun sub semnul întrebării unele sugestii oferite de acest Dicționar electronic (de ex., sinonimia ”prost = rumân”, propusă de Siveco în 2002), dar și să mă gândesc la posibile îmbunătățiri ale conținutului (cantitativ și calitativ) al acestui website. Cele mai ”proaspete” adăugiri la explicațiile termenului ”prost” datează de acum 10 ani. În consecință, am încercat să răspund la câteva întrebari: astea sunt toate sinonimele și toate explicațiile posibile ale cuvântului/ cuvintelor în cauză? Nu au apărut și altele între timp? Nu au fost unele pe nedrept ignorate/ ocolite sau pur și simplu neaflate că ar exista? În consecință, am ordonat alfabetic sinonimele (cu caracter explicativ) și astfel am reușit să adaug mai multe cuvinte, prin focalizarea asupra unei inițiale și nu a tuturor inițialelor posibilelor sinonime, simultan. De exemplu, DexOnline oferă doar două sinonime care încep cu litera ”h”: haplea și hăbăuc. Gândindu-mă la alte posibile sinonime care încep cu ”h” am găsit că s-ar mai putea adăuga și: hahaleră, habotnic, habarnist. Deci un plus de 125% față de ceea ce a oferit DexOnline. Subliniez că nu este în intenția mea de a critica acest site (această frumoasă și benefică întreprindere voluntară), ci doar de a propune celor pasionați de cuvinte să adauge la această operă colectivă noi și noi componente, contribuind astfel la redarea adevăratei bogății a limbii române. Unele lipsuri sunt de-a dreptul frapante/ șocante/ uimitoare. Astfel, în lista DexOnline ului nu apar cuvintele foarte comune ”cretin” și ”imbecil”, mai mult decât suprauzitate în dialogurile obișnuite, dar și în cele politice/ ideologice/ electorale/ partinice. În fine, pentru a nu lungi vorba, la cele cca 190 de cuvinte sinonime/ explicative ale cuvântului ”prost”, aplicând metoda de mai sus (gândirea pe litere inițiale) am mai găsit încă 128 cuvinte, multe dintre acestea cu mult mai folosite în literatură și în dialogurile cotidiene decât unele regionalisme și localisme citate de DexOnline.  Iată, în ordine (nestrict) alfabetică, cuvintele care ar merita adăugate la cele din DexOnline. Nu am studiat încă celelelte dicționare (cel de sinonime ar trebui musai luat în atenție) dar, deocamdată, invit telecititorii să adauge/ propună și alte cuvinte cu caracter explicativ la noianul de sinonime deja găsite și listate aici până acum. Deocamdată avem (în total) cca 320 de cuvinte pe tema cuvântului/ conceptului de ”prost(ie)”. Cu siguranță, mai pot fi găsite câteva sute…

·       Anormal, absurd, aberant, agramat, arogant, abulic, aiurit, alienat, amețit, agamiță, animal, bestie, bolând, bleg(oman), bătut cu leuca, bătut în cap, bou, bolnav (la cap), cap pătrat, capsoman, cap sec, ciudat, căpiat, clănțău, cretin, ciumpalac, debil, dizarmonic, dezagreabil, defect, deviant, descreierat, dezorientat, dus cu pluta, eronat, fleț, farsor, fanatic, flecar, fute vânt, greșit, gângav, ghiolban, guguță, gură cască, gură spartă, gafeur, grandoman, hahaleră, handicapat, hăbăuc, inadecvat, inadaptat, infantil, îngâmfat, ilogic, imbecil, inept, inepție, irațional, încet la minte, îngust la minte, împiedecat, înfumurat, închipuit, într-o ureche, josnic, lălâu, limitat, mototol, mediocru, moftangiu, muhaia, mărginit, mitocan, mojic, mujic, neatent, neadaptat, nechibzuit, nesăbuit, nesocotit, necugetat, netrebnic, neterminat, neînțelegător, nejudecat, nemernic, neșlefuit, nesimțit, neam prost, oligofren, orbete, panaramă, prostovan, prostălău, pițifelnic, papagal, porc, retardat, rătăcit, răulean, sărit (de pe fix), semidoct, sfertodoct, slab de minte, sărăntoc, scelerat, simulant, stricat la cap, sucit, șleampăt, șmecher, tocilar, tembel, tolomac, tăntălău, tândală, turbat, trăsnit, trepanat, țăcănit, țopârlan, țoapă, zăbăuc, zăpăcit, zurbagiu (total = 128).

Spor în aflarea și comunicarea de noi sinonime!

Liviu Druguș

Miroslava, Iași

17 ianuarie 2017

(va urma)

_____________________

 

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 18 (sfaturi chinezești pentru situații românești)

”O vorbă scăpată nu o mai prinzi nici cu zece cai în zbor” spune un adagiu chinez care invită la cumpănirea rostirii fiecărui cuvânt. Ca o exemplificare a acestui important sfat înțelept circulă o mică povestioară. Un chinez destul de bogat și de influent, Li U pe numele său, a făcut o invitație la ceai unui număr de similari din vecinătate. La ora fixată însă, gazda a observat că o parte dintre invitați nu sosiseră încă. Gândește cu voce tare: ”Cei care trebuiau să vină, n-au venit”. O parte dintre invitați și-au zis în gând: ”Deci noi nu trebuia să venim”. Sub un pretext, se îmbracă și pleacă. Li U s-a supărat foarte și zise: ”O, cei care au plecat n-ar fi trebuit să plece!”. La auzul acestei declarații, încă un grup dintre cei prezenți gândesc: ”Deci nu ei trebuiau să plece, ci noi”, după care pleacă și ei. Distrus de situația creată, Li U gândi, din nou, cu voce tare: ”Oh! Îmi pare rău. Nu la ei m-am referit!”. În scurt timp, și ceilalți invitați l-au părăsit crezând că, de fapt, la ei se făcuse referirea lăsându-l pe Li U să mediteze mai bine, în singurătate, la importanța colosală pe care o are fiecare cuvânt rostit și a modului cum sunt transmise și interpretate gândurile/ vorbele/ cuvintele/ frazele. Și românii au o vorbă similară adagio ului de la începutul acestei povestioare: ”a scăpa porumbelul (din gură)”. Adesea, după ce am rostit vreo prostioară am dori cu ardoare să ne înghițim vorba, dar… ia-o de unde nu-i: vorba a zburat deja. Pățim acest lucru și în scris: cuprinși de euforia importanței temei, din grabă sau pur și simplu din faptul că facem economie de gândire, lăsăm cuvintele fără a le trece prin filtrul rațiunii (adormite, uneori). Mi s-a întâmplat de suficiente ori pentru a putea scrie, acum, în cunoștință de cauză, despre importanța/ rostul/ semnificația fiecărui cuvânt. La începutul anilor 90, mi-am văzut visul cu ochii: am devenit ziarist cu acte (adică cu legitimații) în regulă, scriam la aproape orice ziar care îmi solicita colaborarea și nu ocoleam temele cele mai ”delicate”: corupția care înflorea, relațiile dintre state care se schimbau mereu, părăbușirea unor state (URSS, Cehoslovacia, Iugoslavia) și nașterea altora pe mormântul vechilor federații, conflicte militare despre care era bine să nu scrii până la capăt etc. Eram angajat la ”Sfatul Țării” din Chișinău și Val Butnaru a avut ideea de a face pagini de autor după un format interesant: făceai ce credeai de cuviință în acea pagină care, practic, te definea! Am dedicat una dintre aceste pagini relațiilor României și Moldovei cu China. Am plecat la București, direct la Ambasada chineză. M-a primit ambasadorul care, surpriză maximă, mă invită la vila sa, deci acasă în familie, unde doamna ambasador ne-a servit cu ceai etc. În pofida drăgălășeniei ambasadorului n-am putut să mă abțin să nu fac o gafă/ prostie/ tâmpenie cât casa: pus pe critica sistemelor comuniste dictatoriale, luat de val deci, am descris, în preambul, modul în care – de regulă – se făceau numirile de ambasadori în dictaturile comuniste și am numit ambasadele acestor țări drept ”cimitire ale elefanților comuniști care erau trimiși în afara țării ca o degradare din funcțiile politice importante pe care le-au deținut în statele respective” ( am citat din memorie). Degeaba am încheiat eu interviul cu faptul că China este un mare prieten al poporului român, că relațiile dintre aceste două țări au o importanță majoră în echilibrul regional și mondial etc., răul a fost făcut: buna mea intenție (de a sugera că și China ar trebui să o ia pe carea meritocrației și democrației) s-a făcut praf și pulbere prin acea descriere nu numai ireverențioasă, ci și inexactă. Evident, așa s-a încheiat și prietenia mea cu ambasadorul Chinei la București. Se vede treaba că trecerea bruscă de la un regim politic la altul dăunează grav sănătății. A pățit-o și celebrul Robespierre, cu diferența că el a plătit un preț uriaș: cu viața. Iată pățania sa descrisă de fostul vicepreședinte al Adunării Naționale a Franței, Andre Santini, în cartea ”Acești imbecili care ne guvernează” apărută la Editura AMARCORD, Timișoara, 1999: ”Robespierre, fost avocat din Arras, orator abil al clubului Jacobinilor, pierdea teren în fața Convenției, urmare a unei incredibile prostii. Avea, ulterior, să-și piardă chiar capul… Ripostând atacului lui Barrere, el a denunțat presiunea exercitată de Comitete asupra Adunării, a cerut epurarea acestora și excluderea câtorva pungași. Dar a refuzat să le dea numele. Afacerea era reglată: pungașii aveau să fie trimiși la Bastilia. Nimeni nu a fost numit, fiecare s-a crezut vizat. Robespierre și-a aliat împotrivă-i dușmanii naturali și cohorta de lași asociați lor. Incoruptibilul era pierdut.” (p. 7). Așadar, mare atenție, domnule Iohannis! Era ticăloșilor nu s-a încheiat încă și orice atac nu foarte bine pregătit la adresa pungașilor se poate lăsa cu rezultate contrare.

Liviu Druguș,
Miroslava, Iași, 18 ianuarie 2017

 

 

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade
Episodul 19 (fabulă despre proști)

Am introdus în lista sinonimelor cuvântului ”prost” (consensual cu DexOnline) o serie de cuvinte care trimit la lumea animală: bou, vacă, bestie, animal(ă), măgar, toate acestea sugerând nu doar o cantonare în trecutul nostru genetic și o confirmare a teoriei darwiniste referitoare la originea speciilor în general și a omului în special, ci și un nivel redus de educație care încă ne caracterizează. Îmi mărturisesc ignoranța/ prostia de a nu cunoaște cine este autorul acestor săltărețe și pline de povețe versuri. Am o bănuială (doar): autorul poeziei este/ ar putea fi un consătean de-al meu… de la Gorbănești. Morala fabulei ar fi că mereu avem de învățat câte ceva (chiar) de la cei mai puțin învățați decât noi. Mai ales când este vorba despre pisici și câini, ființe care ne demonstrează mereu-mereu că viața în general (nu doar cea a oamenilor) este un lucru destul de simplu și dotat cu cele necesare supravaiețuirii. Doar noi, oamenii facem tot ce ne stă în putință pentru a o complica.

O…POVESTE
Într-un sat, o vacă grasă,
Cum sunt vacile tâmpite,
Dar frumoasă şi lăptoasă,
S-a gândit să se mărite.
Boii, de la mic la mare,
Au venit cu tot belşugul,
Toţi voiau să se însoare,
Că-s deprinşi să tragă jugul.
Vaca, însă, ca o fată,
Cu avere şi trusou,
Îi respinge îngâmfată:
„Cum să mă mărit c-un bou ?”
„E un cal prin curţi vecine,
Care pătimaş mă strânge,
El e genul meu, tip bine,
Armăsar sadea, pur-sânge !”
Vaca, tot făcându-i curte,
Îşi atinse idealul,
După tratative scurte,
S-a căsătorit cu calul.
„Ah, ce şansă pe mireasă!”
Comenta în pom o cioară,
„El – aristocrat de rasă.
Ea – o biată pierde-vară.”
Dar curând, ce tragedie!
Vaca se certă cu calul,
Pân’departe-n deal la vie,
S-auzea întreg scandalul.
În zadar, când stingea lampa,
Vaca-n fiecare noapte,
Se plimba făcând pe vampa,
Cu ispitele-i de lapte.
Ba, mai mult, se întâmplase,
Ca jucând pe îndrăgostita,
Calul, furios, îi trase,
Două palme cu copita!
Şi atunci, cu dezolare,
Vaca prinse a pricepe,
Cum că soţul ei mai are,
Trei amante, toate iepe.
Asta-i prea de tot, îşi zise,
Îl dau dracului de cal.
Şi-ntr-o seară părăsise,
Domiciliul conjugal.
Slabă, galbenă, uscată,
De necazuri şi nevoi,
Vaca noastră, resemnată,
Se întoarse printre boi.
Dup-atâta chin şi jale,
Vaca multe a-nvăţat.
Primul bou ieşit în cale,
Îl acceptă de bărbat.
Nunta lor a fost vestită,
Că s-a dus prin văi ecoul,
„Ce pereche potrivită !
Vaca noastră şi cu boul.”
Ea comandă, el ascultă.
El cu munca, ea tapaj.
Este, fără vorbă multă,
Tipul clasic de menaj.
Totuşi, vaca (ne şopteşte, un măgar), c-aşa-i măgarul,
Prin păduri mai zăboveşte, uneori cu armăsarul.
Dar, eu cred că-i calomnie, măgăria ce ne-o spune.
Totul e, că-n căsnicie, treaba merge de minune.
Vaca poate, ştie satul, chiar şi grajdul să-l răstoarne.
Boul nu-i decât bărbatul. Ca dovadă, poartă coarne!
Şi aşa, trec ani şi ani, si precum am prins de ştire,
Au făcut şi trei juncani, si trăiesc în fericire.
În povestea mea, de faţă, nu e nici un lucru nou,
Pentru orişicare vacă, soţul ideal e-un BOU …

 

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

Episodul 20 (în care se vorbește despre cum să te orientezi bine, dar să fii educat prost)

Am prostul obicei de a căuta (eventuale) explicații ale stărilor (proaste, dar adesea chiar foarte grave) de pe la noi, prin prisma nivelului scăzut de educație. Recunosc, nu sunt singurul care cade în acest păcat de a vedea lucrurile monocauzal. Aparent onești, cei care lucrează în domeniul educației recunosc – cu fruntea sus! – că vina pentru multe dintre relele din țară se datorează educației. Dar nu întregului lanț de cicluri educaționale, ci doar în celelalte cicluri (unde el, desigur, nu lucrează). Cei din universități dau vina pe cei din licee, care dau vina pe cei din gimanziu, care – la rândul lor – dau vina pe cei din elementară etc., grădinița și anul pregătitor fiind și ele cauze ale faptului că avem titrați și diplomați cu toptanul care se înscriu cu ușurință în categoria ”proști cu diplomă”. Toți plagiatorii dovediți fac parte integrantă din această categorie. Dar și cei nedovediți. Am făcut greșeala/ prostia să afirm/ demonstrez (într-o variantă posibilă de reformă) că universitățile ar trebui să nu examineze studenții decât la cererea expresă a acestora (contra cost), singurul examen adevărat fiind la intrarea în câmpul muncii, angajatorul fiind liber să ia exact nivelul de cunoștințe de care are el / firma sa nevoie. Sau – alternativ la soluția ultraliberală de mai sus – universitățile ar trebui să fie foarte selective și să lase să intre 1000 de tineri într-o facultate (contra cost) și să scoată la final 100 sau chiar zece absolvenți adevărați (într-o variantă ultradirijistă). Apoi am aflat că nu doar la noi comercialismul a invadat toate școlile, ci cam peste tot în lume (diferă doar dozajul). Evident, toată lumea se miră și se întreabă: de ce? E clar că suferim de o boală, dar care este diagnosticul exact? Este știut, mereu este nevoie și de o altă părere în stabilirea diagnosticului corect asupra unei boli. Iată diagnosticul dat de profesorul Lucian Boia: ”Maladia asta se numește confuzia valorilor. Pe vremuri, apele erau despărțite într-o elită de bună formație intelectuală și o masă analfabetă sau semianalfabetă. …. Apoi a venit comunismul care a dat de pământ cu vechea intelectualitate și a amestecat ce s-a mai ales din ea cu o nouă ”elită”, extrasă (cam repede!) din masa aceea până mai ieri analfabetă și semianalfabetă. A rezultat un inextricabil amestec de valoare și nonvaloare care s-a perpetuat – și chiar s-a amplificat – și după căderea regimului comunist. Oamenii lui ”ca și” nu sunt neștiutori de carte. …. Necazul e că nu dispunem de nici o instanță care să separe grâul de neghină. Suntem cu toții intelectuali ”mai mult sau mai puțin onești”. Cei mai puțin onești au chiar un avantaj față de ceilalți. Nefiind împovărați de prea multe gânduri și scrupule, sunt mult mai eficienți la dat din coate și la cățărat, la ajuns sus, cât mai sus. ”Avem valoare”, recunoștea cu modestie un distins mafiot, în timpul liber profesor universitar, se înțelege. Într-adevăr, doar cine nu vrea – dar să nu vrea nici în ruptul capului – nu ajunge astăzi în România să predea la vreo instituție de învățământ superior. … Confuzia între valoare și impostură e însă prezentă și în instituțiile de învățământ cu tradiție (cu o tradiție cam șubrezită), care beneficiază, în principiu, de un anume prestigiu. Ce e bine e că tot noi ne apreciem pe noi înșine.” (Cf. Lucian Boia, ”România lui ”ca și”. Mic studiu de sociologie a inculturii”, Humanitas, 2015 p. 18-19). Dar chiar dacă diagnosticul este corect, și chiar dacă am ști și tratamentul cel mai eficace, efectiv și eficient, tot nu s-ar vindeca boala. Cu surprinderea că nu doar la noi ”țara te vrea prost” aflu că și alte nații au aceeași problemă – pare-se – de nerezolvat. Vorbind despre contextele democratice, un autor (nu i-am notat, din păcate, numele) a afirmat că ”Democrația este încrederea nefondată în înțelepciunea colectivă a prostiei individuale”. De ce a prostiei individuale, doar avem sistem de educație, nu? Jordan Maxwell dă un răspuns ce pare a fi corect: ”Cel mai periculos lucru este să educi oamenii. Pentru că atunci când oamenii devin educați nu-i mai poți controla, nu-i mai poți speria. Oamenii educați își cunosc puterea și nu o predau altora”. Cinismul afirmației ne obligă la autointerogare: oare noi suntem sănătoși la cap? Oare chiar să fie democrația otrava dulce a autodistrugerii popoarelor? Poate. Asta poate duce la depresie, dar așa cum ne sfătuia Freud, ”Înainte de a te diagnostica singur că ai depresie sau că ai o stimă de sine scăzută, asigură-te că nu ești înconjurat de tâmpiți”. Și cum să nu fii înconjurat de tâmpiți, dacă chiar ăsta e scopul școlii? Traian Băsescu, pe vremea când prezida țara, a devoalat secretul lui Polichinelle: ”Școala românească scoate tâmpiți pe bandă rulantă”. Asta ar da conținut real unei constatări care a devenit deja folclor: ”Deștepții se împart în mai multe categorii. Proștii, în schimb, nu se împart; ei se înmulțesc”. Și pentru că tot am căzut în patima citărilor din gândirea altora iată și un enunț făcut de Jose Saramago care întărește constatarea anterioară: ”Ignoranța se răspândește într-un mod înfricoșător!”. George Călinescu constata că românul e ”combinagiu”, adică descurcăreț și șmecher. Cu alte cuvinte, el se adaptează rapid la mediul social în care se află. Dar nici asta nu e chiar o soluție de dorit dacă îi dăm crezare lui lui Jiddu Krisnamurti: ”Nu e o dovadă de sănătate (mintală) să fii bine adaptat la o societate bolnavă”. Din această dilemă nu putem ieși. Am zis!

Liviu Druguș,
Miroslava, Iași, 20 ianuarie 2017

 

Matei Vișniec văzut de un cititor/ spectator/ ascultător (partea IV-a)


 Motto 1:

Pro captu lectoris, habent sua fata verba!

(Cuvintele au soarta lor, după mintea fiecărui cititor)

 Motto 2:

Infima distanţă dintre prostie şi înţelepciune: la originea prostiei, două cuvinte – eu, eu; la aceea a înţelepciunii, unul singur – Eu

Singura ură care mi se pare justificată – aceea faţă de singularul absolutizat şi faţă de pluralul absolutizat. Altfel spus – ura faţă de prostie.”

Basarab Nicolescu

 Motto  3

Din pricina melancoliei mele, vreme de ani de\zile am fost incapabil să-mi spun TU mie însumi. Între melancolie și acest TU rezidă un întreg univers fantastic. Parțial, l-am epuizat prin pseudonimele mele”   (S. Kierkegaard, Punct de vedere explicativ asupra operei mele)

  Înainte de orice, o mică explicitare asupra demersului pseudocritic/ pseudorecenzator de mai jos. Să ”interpretezi”/ ”descifrezi”/ ”analizezi” un text de câteva pagini superconcentrate ideatic și semantic seamănă, în bună măsură, cu preocuparea unui ascultător de a explica poanta unui banc bun… Și totuși, există o bună motivație (o sumă de motivații) a(le) pseudorecenzării la care voi ”supune” bijuteriile stilistice vișnieciene: a) compararea unor idei cu cele ale altor autori, ambele completându-se și potențându-se reciproc; b) apariția unor idei noi, posibil utile (mie, autorului pseudorecenzat, cititorilor); c) aruncarea pe piața ideilor a unor sugestii de cercetări/ scrieri viitoare; d) aducerea unor informații în raza de interes și de acțiune a cititorilor/ autorului pe care mulți le consideră (încă) nesecante cu domeniul textului pseudorecenzat: e) nu în ultimul rând, pseudorecenzarea ORICĂRUI text (indiferent de lungimea/ scurtimea acestuia) este, pentru pseudorecenzent, o terapie și un proces de sondare și mai profundă a unor sensuri care, la lecturi grăbite, sau fără o viziune specială, scapă atenției. Așadar, demersul nu este unul gratuit, o aflare în treabă, ci își dorește să facă o mai bună interconectivitate între idei, între oameni și idei, și, de ce nu, între oameni (un ideal al majorității scriitorilor, de altfel).

 

Prima ”balerină” invitată pe scena cabaretului cuvintelor este Eu. Nu, nu eu, (nici măcar El, adică autorul), ci cuvântul Eu și rudele sale apropiate cărora maestrul de ceremonii Matei Vișniec le adresează dojene (sau laude, după caz) pe teme comportamentale (etice, deci simultan/ concomitent politice și economice). De fapt, cuvântului Eu nici nu i se oferă cuvântul, el fiind adus pe scenă doar pentru a fi făcut de râs, de a fi arătat lumii în toată goliciunea sa interioară și exterioară. Alegerea de către Matei Vișniec a acestui cuvânt pentru deschiderea ”Cabaretului cuvintelor” (un ”Dicționar subiectiv Vișniec”) poate fi interpretată în mai multe moduri, cu argumente mai mult sau mai puțin credibile. O primă justificare a acestei alegeri este, probabil, aceea că, fiind un text cu o destinație precisă (la adresa egoismelor care ne cam năpădesc), cititorul este invitat să înceapă lectura cu un text critic și ”moralizator” cât încă este odihnit, atent, dispus să absoarbă idei și sensuri noi. Departe de a fi un autoomagiu, o preamărire a însuși autorului, Eu este o pledoarie pentru echilibru, pentru recunoașterea importanței relative a fiecăruia dintre noi, concomitent cu atenționarea egolatrilor, egoiștilor și egocentricilor că prea multă prezență a Sinelui omoară alteritatea, complementaritatea și solidaritatea. Or, o umanitate plină de indivizi separați și ultraorgolioși în a-și preamări doar propria lor existență este o umanitate care nu ne trebuie, nu ne ajută și nu face plăcere nimănui. ”Umanitatea este jumătatea eului meu” (p. 12) conchide autorul, după ce, de la bun început ceartă ”eu-rile” pentru faptul că sunt greu de suportat (chiar de către ei înșiși), pentru că că nu se cunosc decât pe ei înșiși, ignorându-i cu falsă superioaritate pe ceilalți, fiind – la rându-le – ignorați/ ignorate de celelalte eu-ri autocentrate. Cearta/ dojana adresată eu-rilor este una părintească, constructivă, stimulativă, dar foarte fermă. Cu toții putem observa, adesea, unii interlocutori (de fapt, falși interlocutori) care încep mereu cu eu, eu, eu…. Pe bună dreptate, Basarab Nicolescu include această categorie de persoane în categoria proștilor, lăsând înțelepții (care arareori se referă doar la ei înșiși) să strălucească cu adevărat: ”Infima distanţă dintre prostie şi înţelepciune: la originea prostiei două cuvinte – eu, eu; la aceea a înţelepciunii, unul singur – Eu”.  De fapt, chiar cu această devoalare începe autorul (M.V.) textul său despre cuvântul Eu: ”Sunt zile când cuvântul eu devine insuportabil. Problema e că el nu vorbește nicio limbă. De fapt, nu știe să spună decât atît: eu, eu, eu” (p. 9).  Orice critică trebuie urmată – pentru a fi credibilă – de propuneri, de înlocuire a ceea ce este considerat  a fi rău, inoportun, neadecvat cu ceva mai bun, mai oportun și mai adecvat unei vieți demne de a fi trăite. Așadar, ne sugerează autorul, mai puțin ”eu, eu, eu…”, dar mai mult ”tu”, mai mult ”voi” și chiar cel mai mult ”noi” ar fi opțiuni dezirabile, fezabile și mult mai umane! Pentru M.V., ”tu” este mai politicos, fiind calea către dialoguri inteligente. Dar cea mai bună opțiune, care le include pe toate variantele anterioare (eu, tu) este ”noi”. Și totuși, există libertate! Libertatea de a prefera situarea eului propriu pe prim plan (preferând, în consecință, psihologia sociologiei), dar și aceea de a prefera colectivitatea, munca de echipă, comunitatea, agregatele umane în detrimentul individualităților sectare. Iată un exemplu în care ”noi” primează asupra lui ”eu”, dar cele mai căutate probe sportive sunt cele de simplu! (Balet pe gheață – sincron:  https://youtu.be/Gt4x0GZjfcU Se poate spune că personalitatea colectivului este formată din individualități interconectate).

 

Înainte de a veni și eu cu o argumentare în favoarea echilibrului dintre pronumele personale, sugerez că acest prim capitol al cărții ”Cabaretul cuvintelor” este un manifest de credință (ceva de genul Manifestului Dadaist). Este un strigăt de alarmă împotriva individualismului dominant la scară planetară și este o invitație (politicoasă) la coexistența pluralității de interese ale oamenilor, oriunde s-ar afla aceștia. Este perfect rațional, logic și uman să pledezi în favoarea formelor de conviețuire umană care sunt – și aici înșir atributele conferite de M.V. cuvântului ”noi” – : deschise, dar fără a fi expansive, primitoare, care să ofere un acoperiș comun îndoielilor noastre, învăluitoare și securizante, reconfortante, consolante, vindecătoare, comunicative fără exuberanță și abundente fără a fi invadatoare, decente, fără podoabe excentrice provocatoare, corecte politic (?!), generoase, antidemoniace și antiiraționale.  (pp 9-10). Desigur, toate aceste deziderabilități pot figura în orice manifest (de partid, de artă, de generație, de crez politic etc.) ele fiind ușor de agreat/ acceptat de orice ființă umană echilibrată. Mă văd obligat să-i adresez Domnului ”noi” o mică atenționare: ultimele dezastre umanitare mondiale au fost generate de idealuri comune/ fasciste/ socialiste/ comuniste ale căror excrescențe și consecințe dezastruoase n-au întârziat să apară. O face și autorul cărții/ manifestului, dar în termeni (cred eu) prea eleganți pentru a nu fi trecuți ușor cu vederea de grăbitul și nerăbdătorul cititor al vremurilor noastre postmoderne. Dorind să atenueze atât critica individualismului  (cu excrescențele sale demoniaco-iraționale), dar și să nu lase loc interpretării că pledoaria pentru  cuvântul ”noi” ar fi una mascată pentru vreo formă de totalitarism/ colectivism/ comunism, M.V. atrage atenția asupra căii de mijloc, echilibratoare și calmante (aurea mediocritas!), cea exprimată de cuvântul ”voi” (pluralul de la acel politicos ”tu” care punea întrebări inteligente cum ar fi: de ce? ei și? pardon?. ”Voi” este media dintre egocentricul ”eu” și presupus altruistul ”noi”. ”Voi” este educat, serviabil, sensibil la ideea de rost, deschis către ”noi”. Pe scurt, toate pronumele (eu, tu, voi, noi) au drept de cetate, dar secretul fericirii omenirii constă în stăpânirea artei de a le echilibra, de a le combina și de a da sens existenței noastre trecătoare… Totuși, literatura și manifestele avangardiste sunt una, iar realitatea dură este, de regulă, alta. În numele unei ”corectitudini politice” ireproșabile (sintagmă invocată, în text, și de M.V.) s-a ajuns deja la deformări grave ale ideilor (pozitive) de multiculturalitate, de libertate (trans)sexuală și de asociere, avansând chiar proiecte educaționale etatiste (vezi Norvegia) care frizează totalitarismul/ etatismul/ colectivismul etc. În rest, libertarianul din mine spune DA (DA!) oricărei forme de manifestare decentă a eu-rilor individuale, a interactivității interumane conștiente de consecințele fiecărei acțiuni, precum și grijii tuturor pentru ca ”noi” să fim acea umanitate care completează cealaltă jumătatea a individualităților noastre. Religia creștină se opune și ea individului în favoarea persoanei, singura dimensiune care permite omului să intre în comuniune, respectiv să se topească în umanitatea largă descrisă de cuvântul ”noi”. (Vezi: http://ziarullumina.ro/persoana-si-individ-27517.html Persoană şi individ, Ziarul Lumina. 14 iunie 2010).

 

Dincolo de textul (scurt) al acestui prim ”capitol” dedicat criticării comportamentului egoist și egocentrist, gândurile m-au dus la aplicații și explicații ale rostului unor sintagme străvechi care conțin în ele tocmai criticatul cuvânt ”eu”, cu sensuri nu întotdeauna la îndemâna publicului. Astfel sintagma biblică ”Eu sunt cel ce sunt” – analizată și aprofundată – mi-a revelat câteva aspecte pe care le ofer aici spre eventuală dezbatere/ discutare. Sintagma de mai sus este nu doar esențială pentru religia/ filosofia iudeo-creștină, ci sugerează că ideea de Dumnezeu trimite la existența însăși a tot ceea ce cunoaștem și nu cunoaștem încă. A reitera ”eu, eu, eu” frizează o atitudine similară cu cea a lui Dumnezeu însuși, adică este o îngâmfare fără margini, o încercare de substituire de către om persoanei divine. Matei Vișniec este mai concesiv când afirmă că jumătatea din noi este umanitatea, în timp ce egolatrii dau de înțeles că cel puțin jumătate din ei este divinitatea însăși. Cred că merită amintit aici că sintagma ”Cel ce este” (o variantă a sintagmei ”Eu sunt Cel ce sunt”) se numește, în ebraică YAHWE (și nu Iehova cum scria Eminescu) adică însuși numele lui Dumnezeu, nume care are ca sinonime ideile de ”esență” și de ”existență”, respectiv de ”natură”. De aici și gravitatea autoconsiderării de către oameni ca fiind ”cei ce sunt”, adică mici (dumne)zei pe Pământ. Poate părea o discuție deplasată, dar poate fi și o pistă de cercetare pentru iubitorii de esențe, existențe și origini prime, faptul că în majoritatea limbilor lumii cuvântul ”eu” începe cu o vocală, ca în ebraicul Yahve (Eu sunt cel ce sunt). Astfel, avem ”Ja” (ia) în rusă, bielorusă, bosniacă, slovacă, ucraineană, cehă, croată, daneză, poloneză, sârbă; ”Jeg” (ie) în norvegiană, ”Jac” (ias) în macedoneană,  ”az” în bulgară, ”I” (ai) în engleză, bască, slovenă și malteză; ”Io” (italiană), ”Eu” în română, galiciană și portugheză, ”Yo” în spaniolă, ”Une” în albaneză, ”Ana” în arabă, ”Yes” în armeană. Chiar latina și greaca veche au ”ego”. O excepție notabilă face franceza  cu ”Je” și catalana cu ”Jo” (citit ca ardelenrescul io), dar și germana (”Ich”), olandeza (”Ik”) și idiș (”Ikh”). Nu cunosc existența unor lucrări pe această temă, dar orice informație conexă mă interesează. Pentru a conchide: ”Eu” este criticabil nu pentru că persoana umană, respectiv individul este o entitate de cea mai mare importanță pentru existența speciei umane, ci pentru că reducerea umanității la ”eu” comportă riscuri comportamentale și atitudinale majore. Ca un mic exemplu (edificator pentru decăderea învățământului în România, dar și de probare  a faptului că autocentrarea exclusivistă pe propria persoană echivalează cu o formă acută de prostie umană, redau mai jos o amintire din mediul academic românesc. Nu precizez locul și universitatea pentru că forme similare de incultură se găsesc cam peste tot…

 

Îmi aduc aminte de o aproape absolventă de master care dorea să ceară o schimbare de dată a unui examen (adică să se prezinte cu o altă grupă). Formal, pentru asta trebuia o cerere expresă. I-am sugerat să facă o cerere. Mi-a răspuns, ușor aferată, că nu știe cum se scrie o cerere… ”Nu-i nimic, ți-o dictez eu”, zic, ca să scurtez suferințele ambilor. Încep: ”Subsemnata… (fac o pauză în care persoana/ individa să-și înscrie numele propriu, presupunând că știe cum se numește), vă rog să…. bla bla bla”. Aproape absolventa termină de scris cererea și mi-o întinde spre aprobare/ semnare. Intuiția m-a făcut să-mi arunc, preventiv, ochii peste text: ”Subsemnata, vă rog să…. bla bla bla”. Nu era nici urmă de nume și alte date de identificare. Întreb: ”bine-bine, dar cine-i subsemnata”? Răspunsul a fost antologic și cu profunde semnificații și explicații pentru tot ce se mai întâmplă în această țară: ”Cum cine? EU! EU!” Curat caragialesc!

 

Spuneam/ scriam mai sus că îmi voi contura și eu punctul de vedere pe tema importanței și a modului de utilizare a pronumelor personale, ca mod de autodefinire (dincolo de exemplul de mai sus…). Am afirmat la începutul acestui episod, că eticul, politicul și economicul una sunt (”Tres unum sunt” este și definirea Sfintei Treimi, un concept ontologic și gnoseologic de o forță covârșitoare, drept pentru care am pus la baza modului meu de gândire și analiză triadicitatea, treimea și triunitatea). În teza mea de doctorat, finalizată în 1984 (fatidică cifră!), dar aprobată spre susținere chiar în primele zile ale lunii ianuarie 1990, am propus un mod de raportare, explicare și înțelegere a ființei umane după un model triadic. Una dintre triade (triada acțională) a dat numele constructului meu: Metodologia Scop-Mijloc-Raportul Scop/ Mijloc. (prescurtat Metodologia Scop Mijloc, respectiv MSM). (Pentru cititorii interesați de acest demers sunt invitați să citească articole și pseudorecenzii cu acest titlu pe blogul meu de pe wordpres:  www.liviudrugus.wordpress.com).  Exact ca în ”Cabaretul cuvintelor”, primul element din prima triadă se referă la ”Eu”. Triada se numește ”triada spațială”, iar componentele acesteia sunt ”micro”, ”macro” și ”mondo”. Se numește spațială pentru că am în vedere atât oamenii, cât și suprafața pe care aceștia locuiesc. Primul element, ”micro” se referă deopotrivă la oameni și lucruri. Când ne referim la oameni, ”micro” înseamnă persoana umană, adică… Eu!. Apoi ”macro” face trimitere la ”noi”/ ”voi”, respectiv la o colectivitate umană oarecare (familie, firmă, societate, țară, uniune de țări etc.), în timp ce ”mondo” face trimitere clară la întreaga umanitate, adică la populația globului în ansamblul ei. Ei bine, în această construcție, totul pornește de la eu, dar nu se reduce la acest ”micro” univers uman, ci se continuă cu ”voi” (macro) și ”noi” (mondo).  Rostul acesti clasificări pe trei niveluri de agregare este acela de a sublinia că întotdeauna între cele trei dimensiuni există interferențe și interdependențe a căror ignorare poate împiedica/ compromite atingerea scopului acțiunii umane. Dar, întotdeauna, totul începe cu ”eu”, cu actorul principal, cel care proiectează acțiunea, o monitorizează, eventual o și execută, pentru ca în final tot eul-actor/ actant să facă evaluarea acțiunii și să decidă dacă între scopul propus și mijloacele utilizate există adecvare/ potrivire/ echilibru/ compatibilitate etc. Atenție! Triada ”micro-macro-mondo”, respectiv ”eu-voi-noi” trebuie imaginată și aplicată într-un mod aparte: simultan și continuu. (Cu alte cuvinte trebuie gândite toate trei deodată și apoi, mereu-mereu, fără a segmenta procesul triadic). Când întrebi pe cineva: ”ce mijloace îți sunt necesare pentru a atige scopul S?”, oamenii răspund: bani, timp, materiale, energie, informații etc. Dar aproape întotdeauna lipsește cuvântul ”eu”, de care se leagă atât definirea sau acceptarea unui scop, cât și monitorizarea acțiunii. Fără eu-l prim, nimic nu se poate întâmpla. Apoi, tot de regulă, oamenii își fac socotelile referitoare la proiectele lor centrându-se majoritar pe ei înșiși, în timp ce normalitatea pe care o sugerez este să avem mereu în minte toate cele trei dimensiuni SIMULTAN și CONTINUU.

 

Cred că toată lumea este de acord cu faptul că totul pornește de la individ/ persoană/ ființă umană, dar exacerbarea rolului ”eu”-lui echivalează cu compromiterea scopului, acțiunii și chiar a actantului/ decidentului însuși. În consecință, în elaborarea oricărui proiect (de către un ”eu”, sau de mai multe ”eu-ri” care formează o echipă) trebuie avut mereu (și simultan!) în vedere triada  micro-macro-mondo (”eu-noi-toți”). Se poate discuta mult despre procesul acțiunii umane, dar scopul meu a fost doar să subliniez că agreez pe deplin pledoaria vișnieciană pentru echilibru între pronumele personale care desemnează individualitatea, colectivitatea și umanitatea. În ultimă instanță, MSM este echivalentă cu discipline ca Management, Etică, Economică, Politică, Praxeologie, Pragmatică, Teoria generală a acțiunii umane etc. Contopirea tuturor cunoștințelor despre om este, așadar, perfect posibilă. Mai mult, ea este imperios necesară. Drept pentru care susțin, de câteva decenii bune ca tot ceea ce este legat de om să fie compactat într-o abordare integrată și unitară, transdisciplinară și profund umană, iar aceste cunoștințe despre om să fie predate (nesegmentat pe discipline) elevilor de gimnaziu și liceu, și chiar la primul ciclu universitar: studiile de licență. Dacă această propunere ar fi fost luată în calcul acum un sfert de secol, acum aveam deja o generație care să fie educată într-o modalitate mai aproape de modul cum este construită ființa umană: ca un tot armonios.

 

Grație microeseului ”Eu” din cartea ”Cabaretul cuvintelor” de Matei Vișniec am găsit un nou prilej/ mijloc de a mă apropia de scopul propus în anii 80, acela de a avea un sistem de educație performant. N-aș putea spune că propunerile mele de acum 30-40 de ani nu au avut ecouri… Ba, chiar au avut: primul a fost acela că mi s-a blocat susținerea tezei de doctorat și respectiv avansarea la gradul de lector (în plan intern) și al doilea ecou a fost că articolele mele publicate în revista ”Cronica” din Iași erau traduse integral în sinteze realizate de CIA pentru guvernul american.

(va urma)

Liviu Druguș

Miroslava, Iași, România

12 februarie 2016

ANEXA

https://www.youtube.com/watch?v=HQBmUHxn_1s Man Ray and Tristan Tzara poetry (sunete fără cuvinte!) 6 minute. Excelent: muzică de cabaret, poezie DADA și mișcare …. avangardistă

https://www.youtube.com/watch?v=1SU50Wxhaho Tristan Tzara unul dintre marii nonconformiști ai sec XX     5 minute

http://convorbiri-literare.ro/?p=5510 Basarab Nicolescu despre prostie, în: Convorbiri literare din 17 dec 2015   Pentru capitolul ”Eu” (pp 9-12):

https://pressone.ro/contributori/compunere-cu-paralele-inegale/ Mihaela Ursa despre Ghe. Crăciun, dar și despre rolul criticii în (de)formarea autorilor, rspectiv a percepției noastre despre ei

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/visniec–116649.html  Ziarul de Iași – VIȘNIEC 20 ianuarie 2016

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/doua-seri-visniec–117558.html Două seri Visniec, de Nicolae Crețu, în Ziarul de Iași, 29 ian 2016

http://semnebune.ro/2016/matei-visniec-viata-cuvintele-si-parisul/#axzz3xoGehBS4  Corina Gologoț: ”Matei Vișniec, viața, cuvintele și Parisul”, în: Semnebune.ro

Matei Vișniec văzut de un cititor/ spectator/ ascultător (partea III-a)


 Pentru mine, sau pentru alții care s-au format în medii multiculturale, este ușor de înțeles cum a luat naștere această carte (”Cabaretul cuvintelor”) deorece multiculturalitatea oferă variație, noutate, schimbări de registru, alteritate (NB: multiculturalitatea nu este totuna cu multiculturalismul, la fel cum comunitatea nu este totuna cu comunismul, sau DADA cu dadaismul). Doar (sau – la rigoare – cel mai probabil) trăind în astfel de medii ești stimulat să cunoști mai mult, să treci dincolo de aparențe, să accepți pluralitatea, să dai de gustul altceva-ului și să sfredelești către esențe. Presupunerea (a mea, a altora) că intenția autorului nu a fost să scrie o piesă de teatru, ci doar un eseu filosofico-poematic pe teme lingvistice este repede anulată de subtitlul cărții: ”Exerciții de muzicalitate pură pentru actorii debutanți”.

 

(Fac aici o primă observație: acest subtitlu ar fi și mai adecvat piesei de teatru ”Frumoasa călatorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt”, îndeosebi pentru momentul DADA, din piesă, unul de mare virtuozitate muzicală, când prin ”n” moduri de a spune ”a” se comunică multe idei, gânduri, gesturi – fapt comun/ similar cu interpretări muzicale în stil DADA. Pentru că tot ceea ce scrie Matei Vișniec este legat de avangardismul de tip DADA sugerez vizionarea unui film de cca o oră despre DADA și suprarealism realizat în anul 1978 de Mick Gold: http://hyperliteratura.ro/documentar-europe-after-the-rain-dada-and-surrealism/ . Reamintesc, în context, că spectacolul cu piesa de mai sus – deopotrivă interesant stilistic, plăcut estetic și performant actoricesc a fost realizat de trupa UNTEATRU și distribuit de TVR2 la începutul acestei luni). Dar, nu piesa de teatru și spectacolul montat în varii forme și interpretări este preocuparea mea în acest(e) episod/ episoade, ci doar cartea, respectiv TEXTUL publicat (nu însă și interpretările/ hermeneuticile asupra acestuia transpuse în spectacole scenice). Pentru a vedea și alte ”citiri”/ unghiuri de lectură/ prisme/ grile de interpretare ale acestui text a se vedea lista link urilor către recenziile publicate (și) în format electronic (sau numai în format electronic, pentru edițiile online).

 

Din multitudinea de comentarii la cartea ”Cabaretul cuvintelor” găsite pe internet și citite de mine cu ochi critic, am remarcat că multe dintre ele sunt oarecum formale, pline de generalități, chiar cu preluări de la una către altele, adresate îndeosebi formei și foarte puțin sau chiar deloc conținutului. (Probabil acest ”stil” se cam practică peste tot în lume). Cuvântul ”cabaret” a fost complet ignorat de autorii (prea) scurtelor prezentări, probabil mergându-se pe ideea că autorul a vrut să facă dintr-un discurs filosofic sec, drag lui dar greu vandabil, unul ceva mai ușurel și mai ușor vandabil, făcându-l șarmant, distractiv, ușor frivol (pentru a fi acceptat mai bine de public). Nu cred asta. Matei Vișniec este, în primul rând, un  filosof care face literatură. Convingerile umaniste, existențialiste, trăiriste, avangardiste nu dispar cu una cu două. După părerea mea, apelarea la acest cuvânt nu urmărește frivolizarea lingvisticii și nici a psihologiei umane, ci subliniază/ integrează/ sugerează viziunea avangardistă din care însuși cabaretul a făcut parte. Ca să fiu chiar ceva mai tranșant, avangardismul nu este de conceput fără cabaret.

 

Chiar, ce este cabaretul? Iată câteva răspunsuri care, privite mai atent și în contextual operei vișnieciene, vor da o altă semnificație termenului și, respectiv titlului cărții/ piesei de teatru. Conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Cabaret  cabaretul este o formă de divertisment ce cuprinde comedie, cântec, dans și teatru, fiind distins în mare parte prin locul desfășurării – un restaurant sau club de noapte, cu o scenă pentru spectacol și cu mese la care stă audiența pentru a viziona performanța introdusă de maestrul ceremoniilor (în cazul nostru, acesta se numește, în text și în piesă, chiar ”domnul Matei Vișniec”). Născut la sfârșitul secolului al XIX-lea, în Franța, cabaretul s-a deosebit imediat de ”la cafe-chantant”, orientat(ă) mai mult spre divertisment și nu spre experimentarea de noi limbaje. Așadar, atenție! Este vorba despre noi MIJLOACE de exprimare a gândurilor, simțirilor și atitudinilor oamenilor doritori de schimbare sau, cel puțin, negatori ai unor situații absurde (războiul, cred și eu, la fel ca avangardișii de acum o sută de ani, este una dintre realitățile cele mai absurde generate de presupusul animal gânditor-vorbitor care este omul. Iar exprimarea care deosebește omul de animal este tocmai graiul articulat/ limbajul, rostirea cuvintelor în fraze, a ideilor în forme inteligibile de către un orator către un auditor. Limbajele artistice sunt purtătoarele ideilor noi pentru simplu fapt că utilitatea comunicării unor idei se îmbină cu plăcerea de a vedea, simți, auzi. Or, locul ideal pentru promovarea ideilor noi este spațiul nocturn al cabaretului. Locul în care infloresc curente ca dadaismului, avangardismul și suprarealismul (care vor influența, mai apoi, toată arta viitoare) este chiar primul cabaret din Paris, fondat în 1881 în Montmartre. Au apărut apoi celebrul Moulin Rouge, Le Chat Noir și altele.  În Germania, primul cabaret a fost supranumit ”teatru colorat” (Buntes Theater). Condițiile războiului a obligat tineri din multe țări să se deplaseze în locuri mai sigure unde să-și poată exprima crezul lor artistic-social-politic. Astfel, la Zurich, la Cabaretul Voltaire s-a citit Manifestul Dadaist al lui Hugo Ball, în iulie 1916. (vezi Cristina Foarfă: http://www.bookaholic.ro/acasa-la-dada-cabaret-voltaire-acum-ce-au-avut-si-ce-am-pierdut.html). Proba supremă (după părerea mea) a faptului că trăirismul/ existențialismul/ DADA și alte avangardisme care pun VIAȚA pe primul loc se regăsesc cel mai bine în mediul intelectualo-libertin al cabaretului, este cântecul Lizei MinelliLife is a Cabaret” (”Viața este un cabaret”) din filmul ”Cabaret” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Cabaret ). Vezi și savurează acest cântec aici: https://www.youtube.com/watch?v=moOamKxW844. ”Iubeşte viaţa mai presus decât înţelesurile ei, şi abia atunci îi vei pricepe sensul” scria existențialistul Dostoievski.
Simptomatic pentru spiritul vremii (de cca acum o sută de ani) este și tabloul lui A.A. Deineka, ”The Cabaret”: http://www.deineka.info/work-cabare.php. Așadar, idea de cabaret și atmosfera specifică acestuia – respectiv de loc unde se schimbă și se experimentează idei noi, stiluri noi, limbaje noi – coroborată cu o anumită ”specializare” a discuțiilor pe teme de filosofia limbii/ limbajului oferă un sens mult mai clar titlului ”Cabaretul cuvintelor”. Peste doi ani, în 2014, Matei Vișniec conturează și mai puternic rolul cabaretului, acela de teatru experimental de idei novatoare, scriind o nouă piesă de teatru intitulată ”Cabaretul Dada” cu subtitlul ”(piesă în vrac și în lucru permanent)”, adică scrisă dintr-o suflare și aflată în permanentă șlefuire. Stă în firea postmodernilor optzeciști actuali să utilizeze acest intrumentar (ce ține, oarecum, și de marketing) adică să lege și să explice cărțile la modul ”înlănțuit”, cu trimiteri de la o carte la alta.

 

(Am făcut această observație pe teme comerciale și în pseudorecenzia pe care am făcut-o la cartea lui Cosmin Perța. Și dacă tot am divagate puțin și am amintit de Cosmin Perța, să amintesc și de romanul semnat de Doina Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii, care descrie ”Lăptăria lui Enache” din București ca pe un cabaret, respective un select club de discuții, nu o cârciumă de cartier. Nu întâmplător, portretul lui Tristan Tzara domina/ trona localul, care, în perioada interbelică fusese închis din motive de pericole ideologice bolșevice pe filieră moscovită. De altfel, Matei Vișniec scrie că ”Bucureștiul era un oraș Dadaist înainte de Primul Război Mondial” – cf. Omul din care s-a extras răul, Ed. Cartea românească, 2014, p. 406).

 

Să nu uităm că anul acesta, 2016 este Anul Dada. Se împlinesc 100 de ani de la nașterea sa (care a avut loc chiar în ziua de Sfântul Dada, pe stil vechi, 13 aprilie, dar și pe 28 aprilie, în calendarul creștin-ortodox, așa cum a arătat Victor Macarie de la Iași, în articolul ”DADA – un cuvânt care nu spune nimic sau un cuvânt bine căutat?” publicat în revista ”Cronica” nr. 13-14, an XXXI, paginile 1 și 13. Pentru verificare, a se vedea și: Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român). Este posibil ca cineva, în copilărie să-i fi amintit lui Tristan Tzara de acest nume de sfânt, din ziua sa de naștere, pentru ca, ajuns la Paris, memoria să-l scoată la suprafață și să dea noului curent un nume simpatic/ jucăuș și un certificat de naștere cu numele care face trimitere la propria sa naștere. Prea insistent a subliniat Tristan Tzara faptul că cuvântul ales de el nu are nicio semnificație pentru a nu avea niciuna… Probabil, mai mulți regizori români se vor înhăma, îndeosebi în acest an, dar și în viitor, la acest travaliu de punere în valoare a ideilor novatoare a lui Tristan Tzara (Samuel Rosenstock) (1896 – 1963) născut la Moinești, județul Bacău. Iată ce scrie Matei Vișniec despre piesa ”Cabaretul Dada” și Tristan Tzara: ”Bineînțeles, o sursă inepuizabilă pentru scrierea acestei piese au fost articolele, manifestele și poemele Dadaiștilor înșiși, în frunte cu Tristan Tzara. Mai ales textele lui Tristan Tzara sunt în continuare de o prospețime uluitoare, purificatoare. Am avut practic în mâinile mele și sub privirile mele întreaga sa operă publicată de Editura Flamarion într-o culegere numărând 1700 pagini. …Cum o piesă despre Dada nu poate fi decât imperfectă, consider textul meu doar o simplă materie pentru posibile aventuri regizorale” (Cf. Matei Vișniec, Omul din care s-a extras răul, Ed Cartea Românească, București, 2014, p. 406).   …. Așadar, cel puțin aceste lucruri trebuie avute în minte când citim sau discutăm despre cabaretul de cuvinte al lui Vișniec.  Despre dadaism, vezi și: http://www.lintellettualedissidente.it/arte/larte-di-ribellarsi-il-dadaismo/

 

Iată cum își motivează autorul Matei Vișniec propensiunea sa de trecere de la roman la … dicționar de cuvinte importante pentru oameni, cuvinte care – dacă vor fi mai bine înțelese prin aceste alte/ noi mijloace decât cele ale clasicilor dicționare – vor ajuta mai mult oamenii să se înțeleagă între ei și, totodată, să înțeleagă rostul lor pe lume: ”Am încercat să imaginez, în acest ”cabaret al cuvintelor” un fel de ”dicționar subiectiv”.. Dintotdeauna m-au fascinat cuvintele, aceste monade ale comunicării, aceste ”cărămizi” primordiale ale limbajului.”. Într-adevăr, pentru un text scris, monadele primordiale sunt cuvintele, dar pentru un text declamat, pronunțat, rostit, șoptit, răcnit etc. monada primordială este sunetul (vocale și consoane) care alcătuiesc cuvinte/ idei/ mesaje. De unde și preocuparea autorului de a ”cânta la două țambale”, unul cu litere și cuvinte, altul cu sunete și cuvinte.  Dadaiștii erau fascinați de posibilitatea de a face artă prin intonarea unor vocale care aparent nu avea vreo legătură între ele și rezultatul obținut era ceva cu totul nou și lipsit de un sens prestabilit. Libertatea auditorilor/ privitorilor era de a conferi sensurile pe care le considerau potrivite/ nimerite. Așa s-a născut suprarealismul în muzică, apoi după acest model  – și în pictură, sculptură, literatură. (Vezi și http://www.cotidianul.ro/retrospectiva-artistului-christian-paraschiv-de-pe-roosevelt-island-250942/)

 

Ideea lui Matei Vișniec de a alcătui un dicționar sui-generis este benefică pentru amatorii de finețuri semantice și hermeneutice, dar și pentru iubitorii de armonii sonore, cărora le amintește un adevăr fundamental: la început nu a fost cuvântul (cu sens relativ clar), ci sunetul (cu sens imprecis, dar plin de sugestii și îndemnuri la reflecții). La început a fost muzica sferelor (pentru urechi), apoi simfonia imaginilor (pentru ochi), și abia mai tîrziu puterea cuvintelor (pentru limbă și gură, dar până la urmă tot pentru urechi și ochi…). Pentru conexiunea dintre muzica sferelor, arta avangardistă și transdisciplinaritatea promovată de Basarab Nicolescu sugerez discuția despre cartea și expoziția ieșeanului Cristian Ungureanu: https://www.youtube.com/watch?v=_zSswIQFEXE  respectiv https://youtu.be/l2GxVSLHFS4

 

 

Entuziasmul meu pentru scrierile filosofico-poetice în proză ale lui Matei Vișniec se explică prin faptul că – pentru mine – orice cuvânt nou auzit/ citit nu are sens dacă este (prea/ doar) vag descris/ definit. Până nu-i penetrez nuanțele, devenirile, variațiile, vecinătățile, asemănările etc., pentru mine rămâne un sunet-cuvânt opac/ închis/ străin/ greu de utilizat sau chiar inutilizabil. Un exemplu (luat din din argoul țigănesc, ceva mai recent pătruns la noi: cuvântul ”cocălar”): i-am întrebat pe aceia care îl foloseau ce înseamnă acest cuvânt și am primit răspunsuri ca: un zgârie-brânză, un sărăntoc, un trăitor de azi pe mâine, un zgârcit sărac dar fudul etc. Nu m-au ajutat. Singurul care m-a deslușit până la capăt a fost Dan Alexe care l-a explicat astfel: vine de la țigănescul ”cokal” care înseamnă ”os”. Mai exact, cocălarii erau țigani săraci lipiți pământului și care nu aveau bani decât pentru a cumpăra oase. Dar – și aici vine nuanța decisivă – mai întâi curățau oasele de orice urmă de carne, pe care o mâncau, apoi puneau oasele la fiert să facă o supă… Ei, acum sensul este mai clar: nu doar că erau săraci, dar erau și naivi (ca să nu spun altfel). Acum, știu exact ce are în minte cel căruia i-aș spune ”ești cocălar”, iar el ar cunoaște adevărata esență a termenului. Abia atunci apare comunicarea reală, deplină, cu miez. La școală mă blocam în fața cuvintelor noi, dar abia după ce primeam mai multe exemple începeam să mă dumiresc. Explicația blocării consta în faptul că eu doream să știu totul despre acel cuvânt, dintr-odată, cu toate nuanțele și valențele sale… Drept pentru care am devenit pasionat de etimologii, iar când aflam de unde/ de la ce vine acel cuvânt  eram chiar fericit. Adesea folosim cuvintele ca pe niște șrapnele aruncate oarecum la întâmplare: ceva-ceva tot trebuie să nimerească. Dar, boala/ sensibilitatea mea pentru sensurile esențiale ale cuvintelor m-a și ajutat (în înțelegere) dar mi-a și provocat complicații atunci când mă adresam unui auditoriu care avea echivalente diferite pentru cuvântul folosit de mine, în timp ce eu eram convins că am expus ideile mele cu o limpezime de cristal… Și acum marea majoritate a cuvintelor sunt polisemice/ polisemantice sau cu sensuri valabile numai cu mai mulți ani în urmă. Dacă spun ”Ion muncește” majoritatea dintre noi se gândește că sapă grădina, taie lemne, cară saci etc. dar puțin admit că sintagma ”Ion muncește” le-ar sugera că el cântă la vioară, scrie o poezie sau face planuri de viitor. Așadar, utilizarea multiseculară (poate și multimilenară) a unui cuvânt îi păstrează anumite sensuri clasicizate, în timp ce sensurile nou adăugate sau asimilate trebuie prezentate la modul explicit: La fel se întâmplă cu cuvinte ca ”materie/ material/ materialitate/ materialism” care fac trimitere doar la substanțe palpabile/ dure (ex. ”probe materiale” ), în timp ce ”energia” (componentă intrinsecă a oricărei amterii) este automat exclusă din ”materie”. Ce să mai spunem despre ”informație” care este tot parte integrantă a materiei?  Tocmai pentru că aceste cuvinte mai mult neclare decât clare pot provoca daune mari în urma unei comunicări defectuoase, s-a ”inventat” purtătorul de cuvânt, unul care să știe și limbajul instituției, dar și pe acela al ziariștilor, care – la rândul lor – trebuiau să cunoască nu doar limbajul purtătorului de cuvânt, ci și pe acela al cititorilor. (Vorbesc din experiența mea de ziarist profesionist – cinci ani – urmată de o experiență de purtător de cuvânt – trei ani – timp în care țineam și cursuri de Comunicare, după ce am predat mulți ani Managementul Informării/ Informației. Și toate astea dintr-o irepresibilă dragoste față de cuvinte și sensuri).

 

Închei aici această paranteză, dar îi arăt încă o dată rostul. Am vrut să subliniez și eu (Matei Vișniec o face și el în felul său) că fiecare cuvânt este de o inimaginabilă bogăție și complexitate, el fiind ”materie” primă pentru construirea sau demolarea de căsnicii/ case/ orașe/ romane/ poezii/ lozinci/ țări etc. Cuvintele sunt pe cât de bune, pe atât de rele. Depinde cum le folosești și în ce scop. Esop, înțeleptul antic, deținea arta de a folosi cuvintele ca pe un balsam sau ca pe o sabie. Expresia ”limbile lui Esop” înseamnă a înfăţişa două aspecte contrare ale aceluiaşi lucru (bine-rău, alb-negru). Spunea Esop: „Ce poate fi mai bun decât limba? Este legătura cu viaţa, este cheia ştiinţelor, organul adevărului şi al raţiunilor. Cu ajutorul limbii construim, învăţăm, conducem, lăudăm…”   Dar, totodată …. „Limba e mama gâlcevilor, izvorul războaielor, organul greşelilor şi al calomniei. Cu ajutorul ei bârfim, blestemăm, pângărim, distrugem…”. (Esop https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/09/18/limbile-lui-esop/).  Această dublă natură a cuvintelor provine, de fapt, din însăși natura umană, divină și diabolică, deopotrivă. Dar oamenii care iubesc cu nesaț adevărul, iubesc și cuvintele, limbile popoarelor, scrierile acestora. Am mai adăugat aceste câteva cuvinte pentru a sublinia o incredibilă asemănare cu cele spuse/ scrise de Matei Vișniec în prefața cărții, prefață intitulată ”Cuvintele dacă mi-ar fi povestite…”. ”La ce bun să mai povestești povești, când fiecare cuvânt este o poveste? Dacă fiecare cuvânt este o poveste și fiecare întâlnire dintre două cuvinte este o poveste noua, înseamnă că atunci când se întâlnesc două cuvinte, se întâlnesc trei povești. Da, trei povești se întâlnesc de fiecare dată când se întâlnesc două cuvinte. Trei povești frumoase, nespuse, NOI, se întâlnesc și se povestesc între ele când se intâlnesc două cuvinte.” (Matei Visniec). Așadar, fiecare două cuvinte care se întâlnesc nasc trei noi povești, de unde și infinita capacitate a acestora de a se plia pe realități mereu schimbătoare (ca formă). Prin afirmația de mai sus Matei Vișniec probează o (stră)veche zicală franceză ”Jamais deux sans trois” (Câteva precizări de dicționar pot fi utile: ”Le sens du proverbe s’est ensuite étendu pour indiquer que des bonnes ou des mauvaises nouvelles n’arrivent en général pas seules. Une chose qui s’est produite deux fois se produira une troisième. Plus généralement, les malheurs ou les bonnes nouvelles s’enchainent, se répètent. En effet, qu’est-ce qui a pu justifier le fait qu’un jour, quelqu’un ait décidé que tout évènement se produisant deux fois, se produirait aussi et automatiquement une troisième?
Ou, autrement dit, que cet évènement se produirait une ou trois fois, mais pas seulement deux”. http://www.expressio.fr/expressions/jamais-deux-sans-trois.phpJamais deux sans trois. Interesant este echivalentul românesc al acestei/ acestor expresii: ”un necaz nu vine niciodată singur”, ceea ce probează un funciar pesimism romanesc.)

 

Autorul vede parada cuvintelor îmbrăcate cu, sau dezbrăcate de multiplele lor sensuri și nuanțe ca pe un spectacol al vieții. Un spectacol de cabaret, desigur, deorece ”Life is a cabaret”/ ”Viața e un cabaret” (Liza Minelli). De aceea, el nu apelează la încordarea minții cititorilor, ci la stârnirea emoțiilor lor, respectiv la inteligența lor emoțională, ca să folosesc sintagma lui Daniel Coleman, utilizată, în ultima vreme, până la golirea sa de sens. Desigur toate astea fac parte din gândirea de tip postmodern (tip de gândire utilizat din plin de toată avangarda secolului XX, deși devenită model posibil de gândire acceptată și promovată ca atare abia după 1950). Este adevărat, termenul de ”postmodern” (pe care eu l-am folosit din plin, chiar și în exces, uneori) este evitat de unii comentatori/ scriitori/ analiști/ literați/ filosofi etc. pentru că prea a devenit un termen ”pret-a-porter”. La fel s-a întâmplat și cu cuvântul ”transdisciplinaritate”, înlocuit abuziv de ”interdisciplinaritate” și folosit în exces, mai ales unde nu trebuie. Fiind fondatorul și redactorul șef al revistei ”Economy Transdisciplinarity Cognition” (www.etc.ro) m-am trezit că primesc la redacție articole pe varii teme, dar cărora li s-a strecurat un ”transdisciplinar” în titlu, așa ca să dea bine, să fie acceptat… deși articolul nu avea nicio legătură cu abordul transdisciplinar. Amintind acum de aceste cuvinte (material, postmodern, transdisciplinar etc.) am deja ”materie” primă pentru a continua demersul lui Matei Vișniec, respectiv de a răspunde la invitația sa de a participa la ”cabaret” (p. 6). Așa cum recunoaște chiar autorul, el a antropomorfizat cuvintele, le-a umanizat, le-a dat chip și asemănare de ființă umană apoi le-a dat … (evident!) cuvântul. Unora dintre ele, desigur. Altora li s-a adresat, dojenitor-iubitor sau chiar critic-defăimător. După caz!  Adică, maestrul de ceremonii Vișniec invită dansatoarele cuvinte să-și devoaleze bunele și relele în spectacolul cabaretului. La fel ca oamenii.  Să intrăm la spectacol, așadar!

 

Înainte de a intra în prezentarea analitică a conținuturilor celor 58 + 19 capitole – respectiv cuvinte sau sintagme (nu vă speriați, cartea are mai puțin de 200 de pagini de text) voi face câteva considerații legate de ceea ce spuneam mai sus, respectiv legat de modul de gândire, de a fi și de a scrie al autorului. Este de mare utilitate să știm, înainte de a citi textul, că Matei Vișniec este un avangardist, un nonconformist, un postmodern ludic și creator de noi și noi posibile tipare. Pornind cu această precizare în minte am încercat varii modalități de citire a capitolelor: în ordinea sugerată de autor, în ordinea exact inversă, pe sărite. Procedând astfel am avut surprinderea că în oricare modalitate aș citi, lucrurile se leagă coerent, au sens, decurg capitol din capitol, idee după idee într-un tot armonios. Am convingerea că așezarea capitolelor-cuvinte a fost una deliberată și atent căutată. Nici vorbă de respectarea unor reguli sau de o omagiere găunoasă a unor cuvinte ”importante” eventual așezate într-o ordine care să satisfacă niște sensibilități ale cititorilor/ spectatorilor. Chiar cuvântul ”Cuvânt” (cuvântul cheie al cărții) este capitolul de încheiere, iar înaintea sa este cuvântul ”Dumnezeu”, precedat de cuvântul ”Corabie”, iar primul capitol-cuvânt este ”Eu”. Relativismul postmodern își spune cuvântul tocmai în această aparentă inversare a unei ordini considerată – poate – de alții drept ”normală”, ”bună”, ”acceptabilă” etc. Cum am mai scris, dacă artistul nu este măcar puțin anarhist, atunci nu prea este artist. În episodul următor voi încerca să ofer opinii despre modul în care autorul ceartă sau laudă cuvintele, cum le pune să facă dialog întree ele, cum prezența unora este dorită, alteori nu este. Cuvintele sunt ca și copiii, adică pot fi educate, rafinate, stilate. Iar maestrul de ceremonii Matei Vișniec este un excelent pedagog/ dresor/ modelator de cuvinte.

 

(va urma)

 

9 februarie 2016

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași, România

Matei Vișniec văzut de un cititor/ spectator/ ascultător (partea II-a)


  Voi continua portretul autorului Matei Vișniec pentru a avea un punct (suplimentar) de reper în prezentarea unora dintre cărțile sale. Chiar maiorescianul îndemn ”opera, domnule, nu autorul!” nu mai poate fi respectat, existând un continuum autor-operă, imposibil de separat.  Cu cât vom cunoaște mai multe lucruri/ fațete/ aspecte/ nuanțe/ convingeri/ feluri de a fi/ stiluri de scris/ viață personală etc. despre autor, cu atât mai mult vom reuși să înțelegem scriitura sa, aceasta izvorând tocmai din elementele enumerate mai sus. În ultimă instanță, viața scriitorului este matricea în care se dospește modul de gândire, modul de scriere, modul de raportare la semeni etc., mai ales când scriitorul pune Viața (uneori, chiar a sa) în centrul personajelor sale. Mai ales declarațiile/ mărturisirile scriitorilor despre propria lor devenire auctoriuală pot fi foarte utile în a recepta mai ușor, mai rapid și mai exact intențiile și finalitățile cărților scrise. Adesea ne întrebăm ce l-a determinat pe un autor sau altul să abordeze un anumit subiect, respectiv un anumit mod de scriere al acelui subiect. Cunoscând contextele în care a trăit și s-a format, plus unele declarații ale sale avem deja temeiul pe care se pot face analize și judecăți de valoare.

 

De asemenea, modul cum a dat  autorul ”Cabaretului cuvintelor” personalitate cuvintelor, cum le-a transformat imediat în personaje care parcă se cereau a fi urcate pe scenă pentru putea comunica liber cu spectatorii, toate acestea sugerează că scriitura era destinată (și) scenei., ea izvorând din experiența de VIAȚĂ a autorului.  Voi reda mărturisirea scriitorului Matei Vișniec referitoare la motivația scrierii ”Cabaretului cuvintelor”. Iată ”declarația” dată de autor: ”M-am născut într-un oraș care fremăta de cuvinte și de povești. Când am deschis ochii, în tîrgul Rădăuților din Bucovina mea natală, în jurul meu se vorbea româneșt,e nemțește, în ucraineană sau în idiș… Urechile mele au devenit imediat niște pâlnii imense care captau tot: cuvintele misterioase ale părinților, cuvintele șoptite ale străzii, cuvintele sforăitoare ale sărbătorilor oficiale. Pe la vârsta de șapte sau opt ani, la fel ca ucenicii parfumeuri, simțeam în nări aroma cuvintelor. Mai apoi am început să mă joc cu ele, ca și cum ar fi fost niște pietricele, niște globuri de cristal, niște monade. Am construit cu ele, la început, mici castele, poezii și povestioare. Așa am înțeles esențialul, și anume că în adâncul lor cuvintele ascundeau pajiști imense, oceane de libertate, limbaje neexplorate. Într-o bună zi, un cortegiu imens de cuvinte scrise s-au oprit în fața mea, mi-au cerut să îngenunchez precum cavalerii din Evul Mediu și am simțit pe umeri greutatea a două palme invizibile: cortegiul de cuvinte m-a declarat scriitor. Înnobilat în felul acesta, le-am slujit apoi toată viața, ba chiar în două țări și în două limbi… La vârsta de 56 de ani le-am dedicat apoi o carte, numai lor, cuvintelor care m-au construit ca ființă umană.” (text preluat de pe manșeta copertei cărții ”Cabaretul cuvintelor”, Ed. Cartea românească, București, 2012).

 

Mai adaug la acest episod dedicat (tot) vieții și activității dramaturgului Matei Vișniec un număr de linkuri și extrase din linkuri care conturează mai bine portretul artistului la a doua tinerețe. Chiar dacă informațiile din aceste linkuri se află doar la un click distanță, în unele cazuri am preferat să extrag din ele unele informații, știut fiind că nu întotdeauna avem, cu toții timpul necesar pentru a naviga pe oceanul imens al internetului. Dedicând ceva timp pentru a parcurge TOATE paginile oferite de internet pe Google am constatat că vizibilitatea unor articole este sub așteptări, ca să nu mai vorbesc despre inexistența/ lipsa multor articole sau cronici apărute. Ca o apreciere generală, în afara linkurilor de la TVR Iași și TNI, foarte puține legături către articole scrise de presa ieșeană (chiar aceste pseudorecenzii ale mele nu apar, desigur dat fiind numărul redus de accesări). Pe net, vizibilitatea este una democratică, numărul de vizitatori fiind criteriul suprem de selectare (mai în față). Există softuri care scot artificial unele adrese mai în față, mai vizibile, dar probabil ele trebuie instalate și aplicate, adică trebuie depuse eforturi în acest sens. În fine, una peste alta, am găsit – pe anumite itemuri de căutare (de ex. ”Matei Visniec – Cabaretul cuvintelor”)  mai multe trimiteri la articole referitoare la spectacole  jucate în orașe relativ mici și fără a fi centre universitare cu pretenții cum este Iași. Scriu asta pe fondul amărăciunii generale a ieșenilor că urbea lor nu a intrat în faza finală a competiției pentru Capitala europeană a culturii 2021. Scriu de foarte mulți ani despre nemulțumirile mele legate de degradarea mediului cultural ieșean, iar adevărul supără cel mai mult. Iașul a intrat într-un con de umbră, într-o amorțeală bolnăvicioasă cronicizată deja, totul pe fondul unei mentalități păguboase mergeșiașaiste sau bazate pe ceea ce și alți europeni au observat – păcatul se numește ”procrastination” – adică pe o lene existențială care lasă lucrurile de azi pe mâine sau, mai rău, nici nu le mai încep, lăsând ceva treabă și pentru alte generații. Foarte posibil ca și această lipsă de vizibilitate pe motoarele de căutare să fi contat în aprecierea generală a Comisiei de evaluare. Pentru a nu lăsa totuși impresia că fac aprecieri nefondate și răuvoitoare, amintesc cele două evenimente care au conturat vizita lui Matei Vișniec la Iași: participarea autorului la spectacolul de la TNI cu ”Cabaretul cuvintelor” și prezentarea filmului ”Parisul lui Matei”. La TNI sala a fost plină îndeosebi cu liceeni (probabil, la modul ”organizat” / ”cu clasa”/ ”cu școala”) , iar în Aula Eminescu de la UAIC unde a avut loc vizionarea și dialogul cu spectatorii au fost destule locuri goale (naivul de mine, convins fiind că bună parte a intelectualității ieșene va dori să participe, am venit cu o oră înainte, să prind un loc… ).

 

Dar despre mentalitatea pasivistă și paseistă bahluviană a concitadinilor mei – ceva mai târziu, când voi face o sinteză și o analiză a acestui vis coșmaresc pentru ieșeni: scăderea dramatică a calității și chiar a cantității preocupărilor culturale ale personalităților și instituțiilor Iașului. Desigur, excepțiile confirmă, în continuare, regula.

Cititorii interesați vor găsi o bogată Anexă webografică cu privire îndeosebi la viața și activitatea autorului Matei Vișniec.

În episodul următor mă voi referi la cartea ”Cabaretul cuvintelor”, iar în episodul 4 voi discuta despre piesa de teatru cu același nume.

 

1 februarie 2016 – ziua de naștere a dramaturgului român Ion Luca Caragiale

 

(va urma)

 

Liviu Druguș

Miroslava – Iași

 

Anexa webografică

 

Informații despre autor

 

Site ul oficial al autorului. Pagina de autoprezentare a autorului Matei Vişniec. Doar în limba franceză. Rezervaţi-vă câteva ore pentru a citi pe îndelete titluri, prezentări, extrase din cărţile autorului în limba franceză) http://visniec.com/accueil.html (nu rataţi videoclipul de la final de cca 3 min. prin care autorul îşi autodezvăluie ludicitatea, cvasiabsurdul, şi fantasticul bine temperat)

 

Biobibliografie Matei Vişniec https://ro.wikipedia.org/wiki/Matei_Vi%C8%99niec

 

Biobliografie în limba franceză: http://www.theatre-contemporain.net/biographies/Matei-Visniec/

 

Biobliografie în limba engleză: http://www.njrep.org/bios/visniecbio.htm (

 

Biografie adusă la zi cu ocazia Conferinţei Vişniec la TNB în ianuarie 2016 http://www.tnb.ro/ro/matei-visniec-teatru-si-jurnalism-influente-reciproce

Texte citite de autor la RFI la rubrica “Cronica insolită” http://www.liternet.ro/autor/373/Matei-Visniec.html

Interviuri cu autorul Matei Vișniec

 

Ovidiu Şimonca, (interviu) “O nouă generaţie de regizori descoperă piesele mele” în: Observator cultural din 24 aprilie 2005 http://www.observatorcultural.ro/articol/o-noua-generatie-de-regizori-descopera-piesele-mele-interviu-cu-matei-visniec-2/

 

Dia Radu, “Lumea româneacă este foarte prezentă în viaţa mea” Interviu cu Matei Vişniec publicat în Formula AS, nr 942/ 2004   http://www.formula-as.ro/2010/942/lumea-romaneasca-24/matei-visniec-romania-e-foarte-prezenta-in-viata-mea-13042

 

*** “Scriitorul Matei Vişniec vine la Iaşi să-şi urmărească piesa la Teatrul Naţional! În: Ziarul de Iaşi din 12 ianuarie 2016 http://m.ziaruldeiasi.ro/article/scriitorul-matei-vi-niec-vine-la-ia-i-s-i-urm-reasc–piesa-pe-scena-na-ionalului/?article-id=56522

Rhea Cristina, Interviu document cu personalităţi româneşti (4): Matei Vişniec în: Ziarul Metropolis. Cotidian cultural, 3 august 2013 (Extras din cartea Românii secolului XXI)

 

*** http://www.ziarulmetropolis.ro/interviuri-document-cu-personalitati-romanesti-4-matei-visniec/

Carmen Constantin, (interviu)Matei Vişniec: “Am fugit de-acasă ca să caut un liceu în Bucureşti”, în: Adevărul din 9 decembrie 2001  http://adevarul.ro/educatie/scoala/video-matei-visniec-dramaturg-scriitor-jurnalist-am-fugit-de-acasa-caut-liceu-bucuresti-1_50abc9617c42d5a663803707/index.html

 

Roxana Roseti, (interviu) ”Un scriitor celebru acuză: “Mă oboseşte ecest delir politic din România. Corupţia, nepotismul şi spiritul de clan sunt în continuare un flagel” în: Evenimentul Zilei din 23 oct 2012 http://www.evz.ro/Un-scriitor-celebru-acuz-M-obosete-delirul-politic-din-Romnia-Corupia-nepotismu-1007.html

 

Dan Boicea, (interviu) “Matei Vişniec, dramaturg: Fără ajutorul unui regizor bun, n-am făcut nimic”, în: Adevărul din 12 iulie 2010, http://adevarul.ro/educatie/scoala/video-matei-visniec-dramaturg-scriitor-jurnalist-am-fugit-de-acasa-caut-liceu-bucuresti-1_50abc9617c42d5a663803707/index.html

Matei Vişniec: 19 noiembrie 2015 Războiaele religioase revin în Europahttp://www.realitatea.net/matei-vi-niec-razboaiele-religioase-revin-in-europa_1833315.html

 

Sorin Lavric (Interviu): “Matei Vişniec: La 55 de ani trebuie să furi cât mai mult timp pentru tine însuţi”, în: România Literară nr. 25 din 24 iunie 2011, p. 20 http://www.romlit.ro/uploads_ro/Pdf/18774/25.pdf (“nevoia feedback-ului fără de care un scriitor decade”)

 

Matei Vişnec ”Teatru şi jurnalism” 15 ianuarie 2016 Conferinţă la Sala Atelier de la TNB  http://www.teatrulnationaliasi.ro/stagiunea/cabaretul-cuvintelor–104.html

 

Elena Prus,  ULIM, Chişinău; “Nisipul mişcător al jurnalismului” în viziunea lui Matei Vişnec, publicat în: Intertext, nr. 1-2/ 2012http://www.slideshare.net/manyburq/interculturalitate

 

Bogdan Creţu, ”Matei Vişniec, Un optzecist atipic”, Ed UAIC, Iaşi, 2005,  268 pagini http://www.editura.uaic.ro/fisa-carte.php?id_co=col07&id_c=496   Volum care a câştigat premiul de debut al „Ziarului de Iaşi”.  Inclus de critica literară în „generaţia ’80”, poetul, prozatorul şi dramaturgul Matei Vişniec este evidenţiat în această carte ca un „optzecist atipic”, afirmaţie pe care Bogdan Creţu o dovedeşte cu argumente solide.

Matei Vișniec văzut de un cititor/ spectator/ ascultător (partea I)


 

Introducere

 

Matei Vișniec este o persoană șarmantă, sinceră, deschisă, plăcută văzului și auzului, una care te cucerește imediat doar privindu-l și ascultându-l (deși pe mine m-a cucerit, mai întâi, citindu-l și vizionâdu-i piesele de teatru). Are o excelentă voce radiofonică (nu întâmplător Matei Vișniec a devenit jurnalist radio la BBC și lucrează acum la RFI, ambele fiind posturi de radio de clasă mondială!) jurnalismul său fiind unul critic, verist și profesionist în sensul cel mai bun al cuvântului. Maestrul cuvintelor foarte potrivite are, atât la radio, cât și pe scenă sau în conferințele sale de succes, un discurs calm, coerent și clar, unul convingător fără pic de obstinație. Jurnalistul onest și scriitorul dramaturg de talie mondială se armonizează perfect cu o prezență scenică dezinvoltă: ca orice mare dramaturg, Matei Vișniec își vizionează punerile în scenă și apare el însuși pe scenă, dialogând cu spectatorii, cu regizorul, cu actorii. Simplul fapt că este cel mai jucat dramaturg român din toate timpurile ar putea face inutilă această mică descriere a mea. O nouă postură a dramaturgului Matei Vișniec s-a conturat, recent, ca urmare a colaborării sale cu Studioul de Televiziune Iași. O fabuloasă echipă alcătuită de Andreea Știliuc, Relu Tabără și Dragoș Brehnescu au contribuit din plin și cu mult talent la această nouă postură a dramaturgului: aceea de ghid cultural de suflet prin Paris și Avignon. Firescul relatărilor, căldura iradiată de cel care a extras cu multă artă informație vie din oameni, statui, clădiri, străzi și case este nu doar o notă de succes la public, dar și una de speranță că autorul va relua aceste preocupări culturale imortalizate în docufilme.

 

Cred că este necesară o colectare a cât mai multor informații despre viața și opera românului din Rădăuți, ajuns francez la Paris. Am apelat la motoare de căutare pentru a găsi și citi cât mai multe informații despre cel care, dacă s-ar fi născut cu 6 ani mai devreme, mi-ar fi putut fi coleg de bancă sau măcar de clasă la Liceul numărul 2 din Rădăuți sau coleg de cameră/ ”meditație” la internatul Liceului nr 1 din Rădăuți (în paranteză fie spus, nu am găsit în niciunul dintre articolele despre sau interviurile cu domnia sa vreo referire la care dintre cele două licee ale Rădăuțiului a fost elev și nici la numele profesorilor de limba română care l-au stimulat sau nu în devenirea sa literară). Așadar, am o colecție de linkuri care fac trimitere la pagina sa de autor, la paginile ziarelor și revistelor care i-au găzduit articolele și, mai ales, interviurile, dar mărturisesc aici că această colecție este departe de a fi completă. S-au făcut deja teze de doctorat despre opera lui Matei Vișniec. Acestea sunt bunuri publice și ele ar putea fi incluse în această pagină în format pdf. Chiar pagina de autor (http://visniec.com/accueil.html) nu consemnează toate aceste informații pe care eu (în nestăvilita mea înclinație spre holism) le doresc să apară imediat după orice eveniment, dar, nu se întâmplă așa: timpul autorului este mult mai prețios decât acela al cronicarului/ posesorului de pagină de autor. Sigur se poate găsi o soluție care să comprime toate aceste informații pe o pagină ușor de accesat și de cercetat. Mai mult, unele feed back uri din partea spectatorilor, ale ziariștilor, colegilor și prietenilor (inclusiv discursuri ținute cu varii ocazii) ar merita să apară acolo în timp cât mai scurt. Așadar, normal ar fi ca toate scrierile sale, plus traducerile în multe limbi, cronicile, prezentările, evaluările, argumentările pentru conferirea unor premii etc. să fie colectate și clasificate de autorul însuși, facilitând astfel accesul relativ rapid la întreaga sa operă. Sigur, asta presupune ceva timp și efort, dar Era informației obligă și ajută la o asemenea întreprindere. Pledez, desigur, pentru o bancă de date în format electronic cu acces liber sau limitat pentru biblioteci și cercetători.

 

Și încă ceva: cititorii acestui blog sunt deja obișnuiți cu accentele mele (excesiv de) critice la adresa unor autori, drept pentru care se vor mira de trecerea (mea) oarecum bruscă de la acest ton ultraacut (este adevărat, printr-o temperare benefică dată de pseudoracenziile la două romane  semnate de Doina Popescu și de Cosmin Perța) la un ton suspect de elogios și de pozitiv. Explicația este simplă și sinceră: în fața unor texte care mă entuziasmează și care chiar mă marchează nu poți manifesta decât pozitivitate. Pot garanta că ochiul meu critic va fi permanent deschis și voi îndrăzni să-mi formulez opiniile (critice!) atunci când va fi cazul. Ca urmare a publicării unui număr destul de mare de pseudorecenzii am ajuns și eu la concluzia celui care a scris: ”Nu corecta niciodată un prost, căci te va urî; corectează un om educat și te va aprecia”. Am folosit aici termenul de pseudorecenzie, termen pe care l-am explicat într-un text aparte (vezi Anexa): Mai adaug aici faptul că majoritatea textelor alese sunt de factură postmodernă și că eu însumi mă consider un cititor cu gusturi postmoderne. Nu întâmplător am ales spre pseudorecenzare autori postmoderni. Optzecistul Matei Vișniec este, în opinia mea, un scriitor postmodern, chiar dacă printre preferații săi sunt Cehov și Dostoievski, Kafka și Tristan Tzara.

 

Chiar dacă în copilărie și-a propus să nu se încurce cu scena, adică să nu ajungă actor, cu siguranță el ar putea să-și scrie roluri pe care să le joace impecabil. (E o simplă sugestie pentru foarte receptivul scriitor!). Schița mea de portret auctorial ar fi incompletă dacă nu aș adăuga câteva tușe care să atragă atenția asupra stilului său poznaș/ hâtru/ ludic/ ironic/ comic/  sarcastic/ acid (toate acestea fiind grade ale binomului râdere-radere de care face uz scriitorul în funcție de context, afișând neostentativ reale calități de diplomat). Nu doar ludicitatea sa îl ajută (Freud scria că ”Glumind putem spune orice, chiar și adevărul”) în abordarea unor teme altfel spinoase, serioase și chiar periculoase, ci și un rar simț al echilibrului. Atunci când răspunde la întrebări sau când face o comunicare, ascultătorul atent va decela grija cu care alege, cântărește și rostește Matei Vișniec fiecare cuvânt, inclusiv locul fiecăruia în frază și al frazei în discurs. O mărturisire recentă despre (auto)formarea sa ca jurnalist și scriitor a fost făcută în ianuarie 2016 în cadrul unei conferințe susținute la Teatrul Național din București: http://www.ziarulmetropolis.ro/matei-visniec-sufletul-romanesc-nu-a-fost-inca-nici-mondializat-nici-total-comercializat1/  (același ziar a publicat și la aniversarea a 59 de ani: http://www.ziarulmetropolis.ro/matei-visniec-59-la-multi-ani/ ). De asemenea, lansarea ultimei sale cărți apărută în România – Omul din care s-a extras răul – s-a bucurat de o semnalare din partea acestei publicații:  http://www.ziarulmetropolis.ro/matei-visniec-isi-lanseaza-cartea-omul-din-care-a-fost-extras-raul-la-sibiu/ .

 

În materie de convingeri religioase, probabil, scriitorul româno-francez este un agnostic (”Dacă Dumnezeu există, un lucru e sigur: iubește diversitatea” afirmă Matei Vișniec). Posibil că el crede în divinitate, în Creator, în Marele arhitect/ inginer/ manager al Cosmosului, în muzica sferelor etc., dar nu în zei, trimiși ai zeilor pe pământ, sfinți, profeți, vestitori de profeți etc. Elocvent în acest sens este  capitolul ”De-a Dumnezeul” din ”Cabaretul cuvintelor” (Editura Cartea românească, București, 2012, pp 185 – 188). Posibil ca regizorul ieșean Ovidiu Lazăr să fi omis acest capitol al cărții din reprezentarea scenică din varii motive: spectacolul devenea prea lung și obositor sau a vrut să evite  o scenă cu iz ideologic și mistic la un public care o dată pe an vine la teatru și de mai multe ori pe an pupă moaștele Sfintei Parascheva, iar în timpul liber așteaptă ca omenirea (ONU/ UNESCO) să declare Iașul capitală culturală a lumii… Dumnezeii multipli/ alternativi/ antitetici nu ajută cu nimic omenirea. Dimpotrivă, secolul XXI riscă să fie punctul terminus al umanității nu pentru că lumea nu va fi suficient de religioasă/ spirituală, ci tocmai datorită încrâncenării confruntării doctrinelor și taberelor religioase. Jurnalistul Matei Vișnec analizează consecințele dramatice ale războaielor interreligioase: http://www.realitatea.net/matei-vi-niec-razboaiele-religioase-revin-in-europa_1833315.html.

 

 

Sub raportul convingerilor ideologice, Matei Vișniec este, în mod cert, un anti-totalitar, un anticomunist convins (vezi critca sarcastică la adresa bolșevismului sovietic în piesa de teatru “Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal” Editura LiterNet, 2003. Cartea se poate descărca pentru uz personal la adresa: http://editura.liternet.ro/descarcare/50/pdf/Matei-Visniec/Istoria-comunismului-povestita-pentru-bolnavii-mintal.html ). Totodată el este un adept clar al oricărei forme de slujire și de preamărire a libertății omului. Nu întâmplător teza sa de doctorat s-a numit ”Rezistența culturală în Europa de Răsărit sub regimurile comuniste”. Dacă aș răspunde în locul său întrebării ”ce iubiți cel mai mult?” aș formula răspunsul în felul următor: ”iubesc deplina libertate a omului creator, dar asta doar atât timp cât această libertate de creație servește oamenilor și nu se îndreaptă împotriva lor”. Am îndrăznit să conturez acest răspuns având în vedere criticile sale directe adresate dictaturilor, războaielor interetnice sau comerciale, comercialismului agresiv și distrugător de ființe umane, globalismului și ”corectidudinii politice” rigide, liniare și cu sens unic. Dacă ar fi să merg mai departe și să-mi imaginez (asta este pseudorecenzia postmodernă în raport cu recenzia modernă: folosește metode similare cu ale autorilor postmoderni, adică imaginație, melanj de idei și de concepte, tehnici noi de evidențiere a sensurilor cuvintelor etc.), deci dacă mi-aș imagina cum votează scriitorul la alegerile din Franța aș fi înclinat să cred că anarhiștii sau libertarienii de stânga ar putea avea votul său. (Deși, se știe, nu se votează întotdeauna ideologic). Un argument în acest sens este și opțiunea pentru coperta neagră scrisă cu roșu (acestea sunt culorile anarhismului: roșu și negru) la multe dintre cărțile sale (în afară de cazul apariției cărților sale în colecții cu coperta deja aleasă de editură). Pentru că o parte dintre cititori au în minte anarhismul ca supralicitare a ideii de dezordine, dizarmonie socială, apetență pentru distrugere etc. precizez că în plan ideologic/ doctrinar anarhismul este un melanj de trăirism, existențialism, umanism, libertarianism etc., mai exact este ideologia care vede un stat minimal și libertăți maximale pentru cetățeni/ indivizi/ oameni. Toți artișii ar trebui să fie anarhiști (și chiar majoritatea sunt). Nu se pune nici măcar ideea de distrugere a statului, ci de limitare a tendințelor acestuia de oprimare a cetățeanului, de arogare de drepturi suplimentare pentru instituții, concomitent cu defavorizarea cetățeanului. Așadar, prin această prismă ideologică, văd ipotetica opțiune electorală a lui Matei Vișniec (ca, de altfel, a foarte multor artiști, îndeosebi francezi) în zona anarhismului libertarian de stânga (indiferent ce nume ar purta partidul sau formațiunea politică care va primi votul). Comparând jurnalismul cu literatura, practicantul cu succes al celor două meserii (ziarist și scriitor) care este Matei Vișniec vede diferența dintre ele doar prin prisma aspectelor umane relevate de fiecare: literatura cu sublimul din om, jurnalismul cu mizeria din om. ”Literatura te trage oarecum în sus, spre înălţimi, spre tot ce e mai sublim în om. Jurnalismul, dimpotrivă, mai ales când e practicat zi cu zi, te izbeşte de pământ, de realitate, de actualitate. Literatura îţi dă o speranţă, te ajută să explorezi omul în zonele sale de puritate, de mister cosmic. Jurnalismul te obligă să descoperi mizeria realităţii, lipsa de speranţă reală în viitor, faptul că oamenii comit la nesfârşit aceleaşi greşeli istorice şi rămân mereu la fel de odioşi.Matei Vișniec (cf http://atelier.liternet.ro/articol/16521/Matei-Visniec/Teatru-si-jurnalism-influente-reciproce.html)

 

Sub raportul clasificărilor locului său în funcție de mode estetice, școli de gândire, curente literare, tendințe etc. Matei Vișniec este un avangardist perpetuu, un nonconformist, un optzecist textualist postmodern autentic (deși unul atipic, după cum îl descrie Bogdan Crețu în cartea sa ”Matei Vișniec – un optzecist atipic”, Ed Universității Al. I. Cuza, 2005, 268 p). Personal l-aș numi un metaforist suprarealist, un magician al cuvintelor, un practicant al absurdului credibil, un virtuoz al acrobațiilor semantice și ideatice pe cât de jucăușe în prim plan (ca forme aparente), pe atât de serioase în profunzime (ca esențe de fond). Familia sa artistică este alcătuită din Kafka, Tristan Tzara, Eugene Ionesco, Cehov, Dostoievski, Lautreamont, Borges, S. Becket și lista ar putea continua.

 

De unde știu eu toate astea? Întrebarea chiar merită un răspuns. În primul rând, citindu-i o parte a impresionantei sale producții scriitoricești. (Aș fi curios dacă există critici care să-i fi parcurs în întregime miile de pagini de poezii, romane, piese de teatru, conferințe, interviuri, articole de presă citite la radio, declarații cu ocazia unor evenimente etc. Spun asta pornind și de la observația glumeț-amară a lui Matei Vișniec: ”acum toți scriu și nimeni nu mai citește”). Convingerile/ părerile mele despre omul și scriitorul Vișniec mi-au fost conturate și la întâlnirea cu spectatorii de după spectacolul cu piesa ”Cabaretul cuvintelor” (TNI, în regia lui Ovidiu Lazăr, 18 ianuarie 2016), dar și în urma vizionării filmului ”Parisul lui Matei” realizat de TVR Iași de către trioul Relu Tabără, Dragoș Brehnescu și Andreea Știliuc (în Aula Eminescu de la UAIC Iași, 19 ian. 2016. Pentru alte informații despre eveniment vezi: http://www.suplimentuldecultura.ro/index.php/continutArticolNrIdent/Actualitate/11027), precum și a filmului ”Rege la Avignon” realizat de același trio ieșean (http://iasi.tvr.ro/matei-vi-niec-rege-la-avignon_14738.html), apoi în urma unor dialoguri fulgurante pe FB și a unei și mai scurte discuții în timp ce domnia sa se achita conștiincios de obligația formală de a-mi oferi un autograf pe cartea ”Cabaretul cuvintelor”, precum și din alte  scurte înregistrări audiovideo găsite pe net. Referitor la cantitatea mare de lucrări scrise și apărute în librării și biblioteci (ce înseamnă mult în literatură?) amintesc aici reacțiile unor nevolnici când au luat act de volumul impresionant de piese scrise de Shakespeare: ”aceste lucrări nu puteau fi scrise de un singur om. Sigur altcineva le-a scris…”.  Dat fiind că aceasta nu este o recenzie la o carte, ci este o pseudorecenzie pot divaga puțin și să lansez o interogație pe tema ”oare cum scrie Vișniec?”. Deoarece nu am cum afla răspunsul altfel decât sâcâindu-l pe scriitor cu această întrebare (ce poate ascunde, în ultimă instanță un secret de fabricație, o rețetă specifică, un brand de scriitură etc., drept pentru care răspunsul va fi dat mai încolo, spre senectuate) nu-mi rămâne decât calea ipotezelor bazate pe imaginație, intuiție, inspirație (și mai puțin pe informație). Așadar îmi imaginez că Matei Vișniec scrie cum gândește (ca să nu zic ”cum respiră”), își înregistrează adică gândurile pe smartphone sau pe laptop, apoi corectează transcriptul, ocazie cu care îi vin idei noi, șterge apoi pasajele mai puțin clare și echilibrează textul pentru ca acesta să devină organic, viu, armonios, plăcut și clar. Aș îndrăzni să spun că una dintre principalele calități/ atuuri ale scrisului său este claritatea de cristal a ideilor, dublată de echilibrul frazelor în (con)text. Dar este posibil ca și francezul Montaigne să aibă dreptate: „Un cititor priceput descoperă adesea în scrierile altuia alte perfecțiuni decât cele pe care autorul le-a pus și zărit acolo, și le împrumută sensuri și chipuri mai bogate.”
Montaigne , Eseuri, Cap.24)

 

În fine, pentru a încheia această primă parte, introductivă, la câteva dintre cărțile lui Matei Vișniec, o voi face într-un stil vișniecian, ușor ludic și speculativ: oare ce înseamnă numele său și care este ”interpretarea” (una dintre ele, desigur) a semnăturii sale? Vișniec nu este altceva, zic eu, decât anagramarea destinului operei sale în conștiința umanității, destin care, în pronunție bucovineană, nu poate fi decât vieșnic. Cât despre semnătură, aceasta este una elaborată, studiată, exersată probabil din adolescență. Este o linie continuă, cu trei triunghiuri isoscele legate între ele, ceea ce ar însemna cele trei puncte de jos ale literei M, urmat de numele Vișniec, dar la terminarea V-ului mai apare un triunghi a cărui bază de jos este coliniară cu linia de început și se continuă peste și după numele de familie. În traducere (speculativă!) personală, această semnătură semnifică: triadicitate, stabilitate (triunghiurile) și continuitate (linia lungă continuă).

 

 

(O amintire personală: mi-am construit semnătura în clasa V-a, la îndemnul profesorului de limba română, C. Maximiuc, care ne-a sugerat că este bine să o gândim pentru tot restul vieții, deoarece odată stabilită/ definită, așa rămâne. Și așa a rămas! Semnătura mea este formată  din două triunghiuri echilaterale, unul deasupra celuilalt, dar ceva mai lateral, astfel încât, la o privire atentă, apar trei triunghiuri. Deci, doar linii drepte și paralele, nici urmă de vreo rotunjime. Semnificație? triadicitate, stabilitate (triunghiurile), inflexibilitate (liniile drepre și paralele), dar cu o evoluție complicată, cu întoarceri și reveniri atât în plan ascendent cât și descendent pentru a se încheia cu o linie bazală continuă. De asemenea, totul cu o linie continuă, fără nicio pauză…).

 

(sfârțitul primei părți)

 

(va urma)

 

Liviu Druguș

Miroslava, Iași

 

29 ianuarie 2016 – ziua când Matei Vișniec împlinește 60 de ani. La mulți ani, maestre!

 

Anexa

 

Ce este o pseudorecenzie?

 

Motto:  ”Nu corecta niciodată un prost, căci te va urî, corectează un om educat și te va aprecia”  (din folclorul Facebook)

 

Conform modelului meu de a face ”pseudorecenzii” (n-am găsit un alt nume, deocamdată, pentru  genul compozit de scriitură postmodernă analitico-critico-hermeneutică), aceasta este mai mult decât o prezentare/  o recenzie/ o critică/ o analiză de carte/ o interpretare de texte, fiind din toate câte puțin, afișând explicit o subiectivitate declarată (în comparație și în antiteză cu cei care afișează ritos obiectivitatea subiectului recenzator). Subiectivitatea declarată este probată de renunțarea la fals obiectivizantul plural (al majestății?) ”noi știm că…” și înlocuirea acestuia cu subiectivul singular (al responsabilității!) ”eu cred că…”.  Încerc, totodată, să pun în evidență și să utilizez practic marile avantaje ale internetului, concentrând (prin link uri) o mare cantitate de informații despre autor, despre carte/ copertă/ structură, despre recenziile și comentariile apărute după apariția cărții, dorind să fac – pe cât posibil – un fel de dosar sau studiu de caz cât mai complet. Ideal și dezirabil ar fi ca acest ”dosar”/ ”studiu de caz”/ ”pseudorecenzie” să fie completat(ă) cu alte opinii și observații atât referitoare la carte cât și la pseudorecenzie ca atare (ca model și ca utilitate în aplicarea modelului). Într-un fel, pseudorecenziile mele sunt exerciții/ aplicații cu caracter de conspecte de (auto)lămurire, respectiv de sinteze informaționale pe care le ofer cititorilor doritori să afle cât mai mult despre autor și carte. Plec de la premisa că timpul este prețios pentru fiecare cititor, acesta neavând întotdeauna timpul necesar să navigheze pe net și să obțină o viziune mai largă, mai sintetică și mai apropiată de un adevăr fatalmente cu geometrie variabilă, unul specific postmodernității. Mai mult, dată fiind uriașa capacitate de stocare a informațiilor pe net, o pseudorecenzie poate include și texte preluate din articole ale căror remanență în format electronic  în spațiul public este, mereu, doar probabilă, nesigură în timp. Pseudorecenzia este o aplicație a Metodologiei Scop Mijloc (MSM) (vezi despre această metodologie mai multe articole și aplicații publicate pe blogul meu http://www.liviudrugus.wordpress.com, o concretizare a unui mod de gândire și simțire eminamente transdisciplinar, dar și o concretizare a pledoariilor pe care le-am făcut mereu pentru viziuni holistice, complexe, postmoderne, integratoare, transdisciplinare, deci cât mai complete posibil. (vezi și pledoaria profesorului Florin Colceag în favoarea trecerii la un nou mod de gândire ca soluție la actuala criză a educației: https://youtu.be/4eAA2uhFKwQ) Așadar, în esență, pseudorecenziile mele sunt noi mijloace (care țin de sfera economicului) în atingerea unui scop (care ține de sfera politicului), urmând ca cititorii și alți critici să valideze gradul de adecvare a acestui nou mijloc pentru atingerea scopului propus (etapă care ține de domeniul eticului). (Cunoscătorii MSM au imaginea sensurilor conferite de mine conceptelor de scop, mijloc și adecvare, respectiv arealelor de gândire, simțire și acțiune umană numite politic, economic și etic. Precizez aici că cele trei areale nu pot fi înțelese și cunoscute decât în intimă contopire și studiere simultană/ concomitentă). Nu întâmplător continuumul politic-economic-etic la nivel de individ uman este mereu-mereu prezent (explicit sau implicit). Dacă pseudorecenzia este un mijloc, ar trebui clar definit scopul în care s-a construit acest mijloc. Ei bine scopul este unul cât se poate de vechi și de permanent: înțelegerea unui demers intelectual (concretizat în roman, poezie, articol, interviu etc.) pentru a ne lămuri mai bine cum stau lucrurile, respectiv – din nou! – pentru evaluarea gradului de adecvare dintre scopul propus și mijloacele utilizate de autor. Desigur, rezultatul  efectuării/ scrierii/ publicării unei pseudorecenzii este doar unul dintre miile posibile, dar este punctul de plecare în necesarul dialog fără de care orice cultură moare lent (se scufundă în narcisism, autoidolatrie, egoism și iluzie a unicității valoroase). Alte câteva note caracteristice ale pseudorecenziilor mele sunt:

  1. abordarea este transdisciplinară (Basarab Nicolescu) în sensul necantonării într-o disciplină academică oarecare, ci într-un areal de interese (foste discipline sau interdiscipline) apropiate, intersectate sau suprapuse; din păcate, transdiscipliaritatea este adesea confundată cu interdisciplinaritatea;
  2. logica dihotomică/ excluzivă de tip ”sau-sau” este înlocuit cu logica plurivalentă/ incluzivă de tip ”și-și”(logica lupasciană a terțului inclus);
  3. scrierea se face la persoana întâi (renunțând la ipocritul și generatorul de lipsă de responsabilitate ”noi”), textul fiind împănat și cu amintiri sau reflecții personale pe teme conexe, în scopul aducerii de informații inedite, eventual utile cititorilor;
  4. finalitatea reală a demersului meu este de a obține/ stimula un dialog al persoanelor implicate și interesate, revelarea unor sensuri sau interpretări noi ideilor din textele analizate sau din cele conexe, adaptarea și adecvarea aparatului critico-semantic la postmodernitate, chiar dacă nu toate textele analizate sunt de factură postmodernă. În esență este vorba despre adecvarea scopurilor și mijloacelor, respectiv adecvarea/ adaptarea mijlocelor critice la scopurile/ finalitățile urmărite de texte scrise în cheie postmodernă: pe scurt, la texte postmoderne este nevoie de aparat critic și tehnici adecvate acestora, adică de tehnici postmoderne.

 

Din păcate, o sumă mare de cauze împiedică realizarea unor dialoguri și dezbateri reale, utile și interesante. Iată câteva dintre aceste posibile cauze:

  1. Majoritatea autorilor pseudorecenzați nu au răspuns (decât, cel mult, formal, și asta atunci când nu au reclamat atacul la persoana lor) invitației de a continua dialogul început de mine în aceste pseudorecenzii, înseosebi datorită faptului că unele critici, observații, propuneri sunt luate ca atacuri la persoană, sunt considerate ca fiind încercări de afișare a unei eventuale ”superiorități”, sau pur și simplu sunt considerate perfect demne de ignorat. Faptul că toate textele alese pentru pseudorecenzare sunt doar urmare a deciziei mele, iar pe majoritatea autorilor nu-i cunosc personal  poate genera o indiferență motivată cu ”argumente” de genul: ”Dar ce, l-am pus eu să mă bage-n seamă?”, ”Dar el cine se crede să ne dea sfaturi nouă, specialiștilor, oameni titrați, cu experiențe puternice în domeniu, cu diplome/ premii/ recunoașteri naționale sau internaționale?”, sau: ”Iaca a venit un neica nimeni de la țară și ne dă nouă sfaturi/ sugestii/ idei”  etc. Desigur, o atare atitudine este firească, autorii evită cu abilitate dialogurile pentru a-și proteja ”puiul”, pentru a nu da naștere altor critici. Pe scurt, reacția ar fi de genul ”las-o bre, că merge-așea!”.
  2. Individualismul/ egoismul specific românilor. Fărâmițarea autorilor de texte (scriitori?) pe un mare evantai de școli de gândire (asta e un lucru bun), dar și de mode/ societăți/ filiale/ congregații/ asociații zonale sau regionale a generat o grupare a criticilor pe aceleași criterii, respectiv al apartenenței lor la acea grup(are)/ gașcă/ conclav. Adesea, criticile care apar la apariția diverselor cărți/ studii/ articole provin din zone (geografice, profesionale) comune cu cea a autorului, dar sunt motivate și de prietenii, rudenii, colegialități, relații student-profesor sau… alte relații. O pseudorecenzie face parte din categoria evaluărilor etico-axiologice din care face parte și acordarea unor premii. Dar, dacă la o asemenea evaluare pentru premiere (adesea prezentată neinspirat, trădând în subtext existența altor motivații) comentariile sunt relativ puține și se sting în câteva zile/ săptămâni, ce așteptări pot avea de la o simplă pseudorecenzie?
  3. Apoi, cantonarea finalității scrierii textelor/ cărților/ articolelor în zona comercialului (scriu ca să vând) sau a profesionalului (scriu ca să-mi fac dosarul de promovare în ierarhia academică sau de ieșire condiționată din pușcărie…), face ca preocupările autorilor să vizeze în primul rând cantitatea și apoi (sau, în destule cazuri, deloc) calitatea, fac ca dialogul dorit să fie unul extrem de redus. Deoarece comercialismul actual bate aproape orice tentație de implicare voluntară și neremunerată a cercetătorilor în acțiuni de acest tip, numărul celor care fac asemenea pseudorecenzii se reduce doar la unul singur….

Liviu Druguș (decembrie 2015)   http://www.liviudrugus.wordpress.com