liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive lunare: Iunie 2012

Eu, antisocialu…


Eu, antisocialu…

Motto:

Eu antisocial/ anti – ”social”,
Tu asistent/ asistat social,
El/ ea socialisti?

Despre conjugarea substantivelor/ adjectivelor se glumea pe vremea cand eram la liceu. Un ”smecher” – ceva mai stapan pe gramatica – il provoca pe cate un coleg mai ”aerian”: ia sa vad daca stii sa conjugi substantivul ”elev”. Iar elevul, lovit in amoarea proprie incepea imediat: eu elev, tu elev, el/ ea elevi… Cu putina imaginatie, ”vedeai” si elipticul verb ”a fi”, si astfel ”conjugarea substantivului” nu mai parea atat de ilogica si agramata…
Am plasat chiar in titlu ”glumitza” cu conjugarea substantivului/ adjectivului ”social” pentru a sugera ca si aici putem gasi o aparenta logica in sensurile (luate separat) ale adjectivului/ substantivului social(ist). Ati observat, sper, conditia aparentei ”logici”/ ”corectitudini”: separarea celor trei persoane la care se face atasarea adjectivului/ substantivului ”social”(ist). Din nou, cu putina imaginatie, se poate imagina ca si verbul ”a fi” este la locul lui. Astfel, ”conjugarea” chiar pare a avea sens/ rost: Eu sunt antisocial/ anti – ”social”, Tu esti (un) asistent social sau Tu esti (un) asistat social, El/ ea sunt socialisti. Cum spuneam, luate segmentat, cele trei compenente chiar au sens, sau chiar ar putea avea un sens. Cu o conditie: semnificatia cuvantului ”social” sa fie aceeasi, adica pastrata cu aceeasi semnificatie de la un segment la altul al ”conjugarii”.
Problema este cat se poate de serioasa: are cuvantul ”social” aceeasi semnificatie in toate situatiile (sau macar in majoritatea acestora)? Raspunsul meu – urmare a observarii si examinarii a sute de sintagme care contineau cuvantul ”social” – este unul ferm: NU! Si nu este doar vorba despre vestita polisemie romaneasca – rod al multiplelor imprumuturi din varii limbi, ci este vorba despre o ”investire” (ca la premieri, ministri, guverne) cu sensuri mereu altele, deviate voit, incarcate ad hoc cu ”umanism”, ”omenie”, ”umanitate”, sau cu o ”pozitivitate” indusa prin tangente, dar fara a asuma vreo responsabilitate. Voi aminti doar cateva dintre sutele de sintagme care sugereaza, implica, dar nu precizeaza si nu responsabilizeaza cu nimic pe utilizatorul acestora. (As putea exemplifica cu asa numita ”politica a testicolului” care doar se implica, dar nu se baga…, dar sufar de pudibonderie, asa ca renunt).
Pe vremea ”societatii socialiste multilateral dezvoltate” construite (chipurile) de poporul roman eliberat de Armata Sovietica de sub jugul fascist si dupa inlaturarea (fizica!) a burgheziei tradatoare, a exploatatorilor nemilosi, a afaceristilor si speculantilor capitalisti se ajunsese cu minciuna ca ”socialismul a invins deplin si definitiv” in Romania. Ei bine, dupa aceasta victorie, cam totul avea ”caracter social”: la Facultatea de Medicina din Iasi se preda ”Medicina Sociala”, condusa cu mana de fier de prof univ dr (in medicina) Rugina, cu zelosul astitent Rene Duda (tatal actorului Radu Duda, sotul printesei Margareta) si alte persoane bine pregatite ideologic. Desigur, atributul de ”social” agatat de coada ”medicinii” sugera ca este necesara o pregatire a medicului pentru ”viata sociala”, respectiv pentru valorile ”socialismului victorios in toate domeniile de activitate”. Aici, la Medicina Sociala se studia statistica (disciplina pe care eu am studiat-o in studentia mea – 1967/ 1971 – sub denumirea de ”Statistica sociala”), si se demonstra cata grija exista din partea Partidului Comunist si a ”statului nostru socialist” pentru dimensiunea ”sociala” a activitatii medicale. Desigur, era si Catedra de Stiinte Sociale (unde am activat ca asistent univ. la disciplinele Economie Politica si Economie sanitara, in perioada 1976 – 1989, dupa care am fost ”varsat” in fosta Catedra de Medicina Sociala si care se numea (si se numeste) acum ”Sanatate Publica si Management sanitar”), dar despre asta, mai pe larg, alta data. Evident, ”Sanatate publica” era noua denumire pentru fosta ”Medicina Sociala”, iar ”Managementul Sanitar” era noua denumire pentru disciplina introdusa de mine in 1978, Economie sanitara). Amintesc aceste lucruri pentru a-mi motiva aversiunea fata de un termen care (nici atunci, nici acum) nu explica si nu probeaza nimic, ci doar creeaza un halou de sugestii implicite, respectiv ca ar fi vorba despre grija statului (socialist) pentru oameni.
Pentru cititorii care nu au facut pasiune pentru cunoasterea integrala, pentru viziunile holistice asupra realitatii amintesc ca nu doar ”statul socialist” era (chipurile) interesat de ”social”, adica de oameni, ci si statul caputalist. Aici, sensul cuvantului ”social” difera de cel (supra)uzitat de socialistii etatisti din ”lagarul socialist sovietic”. ”Social”, in capitalism nu mai inseamna ”toti oamenii” (ca in socialismul egalitarist), ci inseamna ”oameni sarmani/ saraci”. In noul context ideologico-politic capitalist ”Asistenta sociala” nu (mai) inseamna ajutor/ sprijin pentru toata lumea (de ex., pentru un afacerist aflat in insolventa nu se acorda ajutor ”social”, el poate muri linistit si fericit pentru ca trebuie pedepsit pentru ”lacomia” sa, nu?). ”Social”, in capitalismul romanesc original si foarte distractiv inseamna si ”bani”. Pe vremea odiosului si exploatatorului regim capitalist de trista amintire Boc (Basescu fiind implicit, asa cum, tot implicit, social inseamna, acum, sarac) cuvantul ”social” devenise echivalent pentru ”bani”. Exemplific: un satean, fost bodyguard dat afara de la serviciu pe motiv de criza, stia ca are dreptul la ”social”, adica o indemnizatie baneasca destul de frumusica dat fiind ca in familia lui nu era niciun salariat: el somer, ea casnica, trei copii minori, parintii – doua perechi – batrani fara pensie pentru ca nu au avut niciodata serviciu. Cand austeritatea a lovit si scumpa noastra patrie, pomenile s-au subtiat substantial. Mai exact, cei noua intretinuti s-au trezit ca trebuie sa-si caute de lucru pentru ca ”socialul” nu mai venea… Primarul (pedelist, cum altfel, adica unul rau si care ia banii de la gura copilasilor) era sistematic injurat de fostul bodyguard: ”Mnezeii lui de primar, ni-o taiet socialu. Las ca vin ele alegerile!”. Evident, alegerile au venit, in locul pedelistului odios a venit un socialist luminos. Dupa alegeri, bodyguardul s-a si adresat noului primar: da socialu, ni-l dati? Dupa raspunsul negativ a venit si explicatia: din cauza lui Basescu… In consecinta, bodyguardul nostru – tot somer – asteapta alegerile viitoare. ”Musai tre sa ne dea socialul…”. Probabil, in mintea lui de bodyguard cu 8 clase primare s-a si nascut intrebarea: pai daca nici socialistii nu dau social, atunci cine dracu?… Degeaba i-am explicat eu bodyguardului ca nu sunt de acord ca din impozitele platite de mine el si familia lui sa prospere (primind un ”social” substantial..), degeaba i-am explicat ca si el ar trebui sa plateasca impozite (doar lucra cu caruta si mai facea un ban acolo… desigur neimpozitat). El stia una si buna: te declari sarac, nu declari veniturile si primesti ”socialu”… Simplu, nu?
Desigur, voi scrie o carte pe aceasta tema. Subiectul este nu numai savuros, ci prezinta si un larg interes… ”social”. Pana atunci, precizez ca atunci cand ma declar anti”social”, inteleg prin asta ca nu dau castig de cauza si intelegere celor care traiesc din ”social”, ca nu sunt de acord cu oferirea nediferentiata si excesiv de generoasa a unui ”social” substantial valizilor autodeclarati invalizi, sanatosilor cu certificate de boli invalidante, si a altor ”asistati social”.
In incheiere, reiau (sper, cu mai mult sens) ”conjugarea” adjectivului/ substantivului ”social”: Eu sunt anti ”social”, Tu (bodyguardule somer si cu venituri nedeclarate) esti/ ai fost un asistat social, Ei/ ele (adica primarii si primaritele) sunt socialisti/ socialiste. Pe scurt, conform hartilor electorale demonstrative care oglindesc raportul ”culorilor” politice, Romania este majoritar rosie, adica foarte sociala, in curand (din nou) socialista.
Jos capitalismul baronilor locali! Sus socialismul bodyguarzilor someri care asteapta ”socialu” si pe generosii socialisti aferenti. In fond, fie socialista, fie capitalista democratia a invins in Romania ”deplin si definitiv”, adica pana la proba contrarie.

Liviu Drugus http://www.liviudrugus.ro, http://www.liviudrugus.wordpress.ro

Anunțuri

METODOLOGIA SCOP-MIJLOC varianta publicata in anul 2000


1

METODOLOGIA SCOP-MIJLOC

NOTA: Acest text,  este parte a cartii mele intitulata ”Managementul Sanatatii” si publicata de Editura Sedcomlibris in anul 2000 (editia I-a) si 2002 (editia II-a). La peste 12 an de la publicare continutul si forma Metodologiei Scop Mijloc  a cunoscut multiple imbunatatiri. In consecinta, se impune o a treia editie doar a acestui capitol din cartea ”Managementul Snatatii” lucru pe care il voi face in vara acestui an, 2012. Orice comentarii, sugestii, propuneri de colaborare sau de aplicatii noi ale acestei metodologii (pe care o suprapun cu domenii ale cunoasterii numite (inca) Etica, Management, Praxeologie, Pragmatism, Teoria Actinii, Politica, Economica etc.) sunt mai mult decat bine venite. Cititorii vor afla de ce.

2

Cuprins

Partea I

1.Argumentum

2.Definirea omului prin esenţa existenţei sale: sinteza viziunilor teologice, filosofice şi ştiinţifice

3.Raportul cauzal în etică văzut ca raport scop-mijloc

4.Istoricul utilizării raportului scopmijloc în gîndirea umană

Partea II

1.Metoda, metodica şi metodologia

2.Metodologia Scop-Mijloc (MSM) în studierea Omului 3.MSM, teoriile despre scop (telotica) şi formularea scopurilor (politica) 4.MSM, teoriile despre mijloace (mediatica) şi optimizarea combinării mijloacelor (economica). 5.MSM, teoriile despre adecvarea scop-mijloc (pragmatica) şi optimizarea acestui raport (etica).

Partea III

1.Trinitatea triadelor treimice

2.Tentaţia sintezei – o cale spre absolut 3.Eu, noi, toţi sinteza treimică a existenţei umane 4.Individualism, colectivism / socialism, mondialism/internaţio-nalism 5.De la integrisme – prin dialog – la integrare

6.A treia cale? Nu, ci întreirea căilor!

NOTE

BIBLIOGRAFIE

3

1. Argumentum

Motto

: “Mulţi vor considera efortul meu actual ca fiind mai puţin folositor. El eludează funcţia instrumentală a Economicii şi se îndreaptă spre obiectivul mai vechi, mai tradiţional, mai ştiinţific, mai explicativ – acela de a încerca să înţelegem cum stau lucrurile.” John Kenneth Galbraith: “Economics and the Public Purpose”, Boston, 1973, p.7

Obiectul studiului de faţă îl constituie atenuarea unei insatisfacţii de natură metodologică cu privire la eficientizarea acţiunii umane prin măsurarea factorilor ce o determină, iar în plan mai concret insatisfacţia faţă de modul cum au evoluat realităţile pe tărîmul educaţiei de nivel mediu şi superior. Preocupările pe această temă au deja o vechime de peste 15 ani, iar primele rezultate le-am formulat sub o denumire cam pretenţioasă, dar care urmărea clar să atragă atenţia, şi anume “Paradigma de gîndire şi acţiune ScopMijloc”. În plan metodologic, preocupările au pornit de la ideea unei mai bune definiri şi măsurări ale conceptului de eficienţă economică, concept suprautilizat şi golit de conţinut prin asocierea sa cu situaţii care sugerau uneori ineficienţa şi chiar risipa.

Intuirea definirii conceptului amintit ca raport dintre scopurişi mijloace (de fapt, acestea fiind generalizări ale deja utilizatelor “efecte” şi “eforturi”) a generat un proces mai larg de redefiniri conceptuale, printre acestea aflînduse şi probleme de ordin teoretic ce decurgeau din diferenţele mereu sporite dintre idealurile (scopurile) marxismului originar şi a modului neadecvat de atingere a acestora (mijloacele, respectiv, proasta alegere şi combinare a acestora). Posibilitatea de a accede liber la izvoarele teoretice cele mai diverse mi-a conturat şi mai clar traseul ideatic faţă de care mă raportez şi de la care, deşi am aflat mai tîrziu, mă revendic. Acest traseu începe în mod clar şi definitoriu cu doctrina interacţionistă a lui Confucius, apoi cu Aristotel şi filozofii stoici, continuînd cu Comenius, Machiavelli, Kant, Marx, Nietzsche, Kirkegaard, Kotarbinski, Kolakowski, Vilfredo Pareto, Karl Popper, John Kenneth Galbraith, Amitai Etzioni, pragmatismul american şi concepţia axiologică a lui R.S. Hartman din SUA. Lista poate fi completată cu multe nume, româneşti sau străine, mai mult sau mai puţin cunoscute, dar intenţia acestui Argumentum este de a arăta că nu-mi revendic paternitatea “descoperirii” binomului scop-mijloc, dar că modul în care lam definit, utilizat şi integrat în oceanul cunoaşterii filosofice, religioase şi ştiinţifice este încă unul aparte. Convingerea autorului este că prin studierea profundă a acestui binom, definitoriu pentru existenţa umană, societatea poate cîştiga în echilibru, prosperitate şi înţelepciune. Probleme aparent strict cantonate în viaţa economică, politică sau etică s-au dovedit a fi doar particularizări ale acestui esenţial raport. Caracterul metodologic al binomului scop-mijloc (de fapt, a trinităţii “Scop-Mijloc-Scop/Mijloc”) provine din concluzia că utilizarea sa adecvată aduce un plus de cunoaştere celui care-l stăpîneşte şi un set de insatisfacţii sau speranţe iluzorii pentru aceia care, farmecaţi de simplitatea sa, presupun că iau pătruns esenţele. Convingerea autorului că instrumentul de analiză pe care lam numit MSM (în limba engleză. EMMY) are o deosebită valoare practică provine şi din faptul că miam construit un mod de gîndire de tip trinitar, aceasta fiind şi o minimă probă a faptului că suntem “proiectaţi şi programaţi” după “chipul şi asemănarea Tatălui, în fapt a Sfintei Treimi”.

**

Eşecul unor reprezentanţi ai vieţii noastre publice de a utiliza în mod eficient metodologia pe care o prezint aici (şi pe care am expus-o în numeroase articole publicate la Iaşi, Chişinău şi Bucureşti) se datorează în mare măsură faptului că respectivii erau atei convinşi, fără a depune efortul necesar de a pătrunde în esenţa creştinismului, în special, şi a teologiei în general. Precizez de la început că metodologia propusă va fi utilizată într-un demers temerar, dar necesar, acela de a aduce noi probe la cele deja avansate referitoare la caracterul unitar al cunoaşterii, mai exact la marea pierdere suferită de omenire prin perpetuarea falselor distincţii dintre cele trei “domenii” : teologie, filosofie şi ştiinţă. Ca un preludiu la acest demers viitor, amintesc aici necesitatea deosebit de acută şi actuală de a defini cu maximă acurateţe conceptele folosite. O bună parte din confuzia existentă în demersurile academice provine din neclarităţile/ambiguităţile conceptuale. Drept pentru care nu vom merge mai departe înainte de a defini cele două cuvinte cheie care dau contur trinităţii metodologice din titlu. Astfel, înţelegem prin SCOP orice intenţionalitate şi orice finalitate a gîndirii şi acţiunii umane ce conturează un efect sau un set de efecte, dorite sau nedorite , iar prin MIJLOC orice element, indiferent de natura sa, care combinat în timp cu alte elemente, poate crea o situaţie numită scop, anterior definită ca atare. După cum se observă, conferim celor doi termeni o maximă extensiune şi intensiune. Orice alte precizări sau adaosuri la aceste definiţii , de natură să amplifice extensiunea şi intensiunea lor, sunt binevenite. Este, totodată, necesar să acceptăm ideea că nu am dat definiţii logice, care să “decupeze” din realitate sau idealitate porţiunea care se numeşte scop sau mijloc. Aceasta provine din faptul că cele două concepte sunt – prin originea lor – deja de maximă cuprindere, lipsindu-le genul proxim.

Motivăm această afirmaţie prin adoptarea modelului teologic ca explicaţie a originii şi existenţei umane. Mai exact, dacă acceptăm că nu suntem “buricul” Universului, că nu neam creat noi înşine (din haos sau din maimuţă), atunci vom accepta cu uşurinţă (şi cu folos) ideea că suntem parte a Scopului Celui care nea creat şi că noi înşine probăm această origine divină prin formularea permanentă de scopuri şi încercarea de atragere de mijloace adecvate atingerii scopurilor propuse. Perfecţiunea adecvării este sinonimă cu atingerea/deţinerea adevărului absolut, adică este doar o tendinţă asimptotică spre aceasta. Amintim aici o primă concluzie a gîndirii de tip trinitar, şi anume demontarea iluziei creşterii continue a eficienţei economice sau – ceea ce este acelaşi lucru a creşterii economice continue. Includerea în calcul a tuturor mijloacelor consumate (inclusiv a stării de sănătate a omului şi a mediului înconjurător) ne trezeşte la realitatea cunoscută de mult, aceea că “nimic nu se pierde, nimic nu se cîştigă, totul se transformă“. Rezultă, deci, că însăşi ideea de cîştig trebuie redefinită şi regîndită…. Definirea clară şi lipsită de echivocuri a termenilor utilizaţi este cu atît mai imperioasă cu cît, uneori, termeni diferiţi definesc acelaşi lucru (sinonomie relativă) iar alteori acelaşi lucru al realităţii semnifică concepte diferite (semiotică relativă). Un exemplu poate fi de ajutor: Cînd fac afirmaţia “doresc să obţin o diplomă“ termenul “diplomă“ defineşte un scop. Cînd însă afirm: “cu această diplomă pot obţine un post bine plătit”, este clar că termenul “diplomă“ şi-a pierdut calitatea de scop, îmbrăcînd-o pe cea de mijloc. Dacă însă afirm “aceasta este o diplomă“, termenul “diplomă“ nu sugerează expres nici calitatea de scop nici pe cea de mijloc, dar lasă loc interpretării noastre de a ne imagina diploma fie ca scop, fie ca mijloc. Concluzia acestui exemplu este că în planul istoric, recte cel al curgerii timpului, unul şi acelaşi lucru poate fi succesiv sau concomitent şi scop şi mijloc. Dar aceasta nu trebuie să ofere teren pentru speculaţii şi interpretări adhoc. Dimpotrivă, aşa cum am afirmat, în orice analiză calitatea de scop sau mijloc, sau ambele, a unui lucru trebuie precizată din timp, pentru a nu crea confuzii. Un contra-exemplu: în lucrarea “Sfera de cuprindere a economicului, a politicului şi eticului. Ce studiază, totuşi, Economica Politică?”***am propus următoarea convenţie (asupra căreia vom reveni pe parcursul lucrării): politicul este sfera scopurilor, economicul este sfera mijloacelor iar eticul (sau economico-politicul) este sfera adecvării dintre scopuri şi mijloace, respectiv dintre economic şi politic. Iată însă că există şi o opinie diferită: politicul este definit ca sferă a mijloacelor.

7

Iată citatul explicativ: “Valorile politice exprimă, în concepţia lui Petre Andrei, mijloace prin care se tinde spre realizarea anumitor scopuri pe care le fixează etica; politica este astfel obligată să aplice normele şi principiile stabilite de etică“ (Tompea, p.62). (Acelaşi autor precizează, la pagina 17, că “etica nu poate crea norme deoarece normele sunt create”.) Conform metodologiei propuse de noi citatul din Petre Andrei ar suna astfel: ”Politicul exprimă un set de scopuri de atins, pentru care se atrag mijloacele corespunzătoare. Scopurile sunt, deci, stabilite de politic în conformitate cu economicul existent. Simpla comparare a scopurilor cu mijloacele ne transferă în tărîmul eticului. Gradul de moralitate (de adecvare dintre scopuri şi mijloace se stabileşte simultan în plan micro, macro şi mondo, presupunînd că opiniile de la cele trei paliere sunt sau pot fi cunoscute.” Desigur, exemplul este ales aleatoriu, iar faptul că am conferit alte conotaţii termenilor utilizaţi de Petre Andrei se explică prin dorinţa unei clarificări (şi, eventual, a unei convergenţe conceptuale) a raporturilor dintre politic, economic şi etic. Nu eticul este cel care stabileşte scopurile, aşa cum din păcate se crede la modul majoritar, ci politicul, iar eticul are rol pasiv, constatativ şi analitic. Dată fiind această confuzie, nu este de mirare faptul că se afirmă tranşant că “politicul nu are nimic comun cu eticul” sau “etica nu are ce căuta în politică“. Să fie oare această regretabilă confuzie terminologică şi ideologică la baza politicianismului de grotă, a denaturării însăşi a ideii de om politic? Desigur, multe eşecuri îşi au originea în confuzii, dar nu este obligatoriu ca simpla eliminare a unor confuzii să asigure succesul. Oricum, analizele noastre ne arată că o eliminare pe scară largă a confuziilor ar putea îmbunătăţi calitatea actului politic, conferindu-i o aură de moralitate dacă se obţine acordul de la cele trei paliere (, m, M – adică micro, macro şi mondo) în legătură cu gradul de adecvare dintre scop şi mijloc. Acceptarea relativităţii economic (mijloace) – politic (scopuri) ne poate scuti de absolutizări de genul celor practicate de ideologia marxistă (economicul determină politicul) sau fascistă (politicul domină economicul).

8

Calea reală este cea a înţelegerii faptului că fiecare dintre aceste două aspecte ale realităţii au relativa preeminenţă, funcţie de unghiul de vedere propus. Lămuritoare în priviţa sensurilor pe care le confer termenilor de SCOP şi MIJLOC este lucrarea părintelui doctor. în teologie Ioan Chioar: “…putem vorbi de un scop al lumii decît numai admiţînd existenţa unui Creator liber, cu raţiune superioară, care să poată da lumii un scop şi mijloacele necesare pentru atingerea acestui scop(Chioar, p. 40). Consider utile alte cîteva formulări pe această temă, fie aparţinînd părintelui Chioar, fie unor teologi din vechime. Iată-le: “Sensul istoriei nu e încă împlinit, ci e în curs de desfăşurare, pînă cînd se va încheia istoria şi timpul îşi va înceta cursul. Şi numai atunci creaţia îşi va îndeplini scopul. Atunci urmează liniştea, pacea, armonia în iubire care aduce fericire.” (p. 42). Ce replică minunată adresată lui Francis Fukuyama, care lega sfîrşitul istoriei de triumful liberalismului în lume! “Deoarece omul, spune preotul Chioar, are tendinţa spre asemănare cu Dumnezeu, conform scopului pentru care a fost creat din voinţa divină, pentru aceea Dumnezeu îl glorifică în mod deosebit şi prin aceasta omul participă la sfinţenia divină. ŞI numai întrucît omul tinde la comuniune cu Dumnezeu întru atît scopul său este atins, e luminat şi se luminează. De aceea se afirmă că scopul cel mai înalt al omului este preamărirea lui Dumnezeu”. (p. 44). Natura îşi împlineşte scopul în om şi omul în Dumnezeu. De altfel, în Univers nici un neînsemnat membru al întregului nu este scop sieşi, ci fiecare este ca membru al întregului, un mijloc pentru altul şi totul pentru Dumnezeu.” (p. 45). Originea kantiană a acestui mod de gîndire este subliniată şi de trimiterea la lucrarea lui Fischer Lorenz, care scria în 1883, în lucrarea “Das Problem des Ubels und die Theodizee” la p. 19: “Ca persoană, omul este sieşi scop, însă în virtutea dependenţei sale de Dumnezeu, el nu e suveran, ci e supus lui Dumnezeu. Omul e scop sieşi faţă de natură, dar e subordonat lui Dumnezeu, în care îşi găseşte scopul suprem.”

Ideea convergenţei teologiei cu teleologia (sau a religiei cu filosofia) este subliniată şi de Uwe Schultz, biograf al lui Kant: “Contemplînd caracterul întîmplător al scopurilor naturii, analiza teleologică insistă asupra unui scop sau al altuia, ajungînduse în cele din urmă la scopul final, chiar dacă acesta nu se mai află în natura însăşi, ci dincolo de ea, în teologie: „ Dar conceptul unui obiect a cărui existenţă sau formă neo reprezentăm ca posibilă cu condiţia unui scop este legat inseparabil de de conceptul contigenţei lui (în virtutea legilor naturii). Tocmai de aceea, obiectele naturii, pe care le considerăm posibile doar ca scopuri, constituie principala dovadă pentru contigenţa universului şi sunt unicul argument valabil, atît pentru intelectul comun, cît şi pentru filosof, că universul depinde şi este creat de o fiinţă care există în afara lumii şi care este întradevăr inteligentă (datorită acestei finalităţi) şi că teleologia nu-şi dobîndeşte perfecţiunea de investigaţie decît în teologie ”. (Uwe Schultz, Immanuel Kant, Teora, 1997 (originalul german scris în 1965, iar traducerea îi aparţine lui Vasile V. Poenaru), p. 137-138). Este demnă de reţinut sinteza kantiană, formulată astfel de către Schultz: “Teleologia duce la morală şi ambele sunt identice cu teologia” (p.138). Kant este, de altfel, un puternic “element” unificator şi sintetizator în gîndirea umană, kantianismul fiind un bun exemplu de integrare a filosofiei cu religia şi ştiinţa. Demersul său ar trebui repetat la intervale din ce în ce mai mici de timp, pînă să ajungă a deveni o preocupare cotidiană, echivalentă cu instaurarea unui nou mod de gîndire, perfect unitar, în care “specializări” ale gîndirii de genul teologic, filosofic sau ştiinţific vor fi doar simple amintiri ale perioadei schizoide a omenirii, prilej de confruntare, neînţelegere şi conflicte sociale. În această perspectivă unificatoare, gîndirea trinitară se oferă deja ca suport logic şi etic al cunoaşterii, iar scheletul acestei gîndiri poate fi rezumat la raportul integrator Scop-Mijloc-Scop/Mijloc. Ideea kantiană (“imperativul categoric”) conform căreia “Eu nu trebuie să acţionez niciodată altfel decît aşa încît să pot voi şi ca maxima mea să devină lege universală.” În această extrem de sintetică formulare se află sîmburele sintezei morale la nivel de individ, grup şi societate, sau ceea ce am denumit în termeni contemporani, sinteza micro-macro-mondo. Kant pune, totodată temeliile filosofice ale raportului scop-mijloc, cu referire, desigur, la fiinţa umană: “

Omul şi în general orice fiinţă raţională există ca scop în sine, nu numai ca mijloc, de care o voinţă sau alta să se folosească după bunul său plac, ci în toate acţiunile lui, atît în cele carel privesc pe el însuşi, cît şi în cele care au în vedere alte fiinţe raţionale, omul trebuie considerat totdeauna în acelaşi timp ca scop.” Această aserţiune trebuie şi poate fi pusă la temelia unui mod de gîndire practică, iar Metodologia ScopMijloc se reclamă a fi unul dintre modelele posibile de urmat. Intuitiv, cu aproape două decenii în urmă (cînd nu citeam nici un fel de filosofie) am pornit de la o definiţie ad-hoc a omului, prin care propuneam conceperea şi analiza rezultatelor acţiunilor sale în funcţie de două variabile: scopurile propuse şi mijloacele dispuse. Se poate spune că, direct sau indirect, orice gîndire se bazează sau cel puţin implică un raţionament ce trimite la scop, mijloc sau la ambele. Uneori scopurile (bine şi clar formulate) reuşesc să atragă mijloace care altfel ar fi fost ignorate şi nefolosite Alteori însă, existenţa sau apariţia unor noi mijloace stimulează apariţia şi formularea unor noi scopuri. Se ajunge astfel la raportul dintre politic (scopuri) şi economic (mijloace), problema “cine pe cine determină“ fiind o falsă problemă la nivelul lumii reale. Sau, este acelaşi lucru cu “cine a fost mai întîi, oul sau găina?”. A argumenta preeminenţa economicului asupra politicului (economism) înseamnă a ne opri la un segment istoric dat, unde este foarte posibil ca acest determinism să existe. A extrapola această concluzie la alt sau orice moment istoric – iată temelia apariţiei dogmatismului şi ineficenţei acţiunilor sociale bazate pe premise false. Această inversiune (presupunînd, împreună cu Kant, că specific uman este preeminenţa calităţii umane de scop, şi apoi de mijloc) este sesizată şi formulată clar de Max Scheler în 1899: “Puterea tehnicii materiale… a dovedit într-un mod neaşteptat puterea pe care o are mijlocul de a pune scopuri şi a orbit spiritul epocii în faţa forţei proprii scopului de a alege mijlocul”. Se deduce de aici că “normalitatea” ar consta din preeminenţa scopului asupra mijlocului, iar industrialismul epocii moderne a inversat această ordine, creînd o lume dominată mai mult de mijloace şi mai puţin de scopuri. Această concluzie este consonantă cu terminologia economică marxistă, terminologie dominată de “mijloace”: mijloace de muncă, mijloace de producţie, mijloace de subzistenţă, “forţele de producţie” fiind ele însele nişte mijloace alcătuite din oameni şi maşini, iar munca umană ţine, evident, de domeniul mijloacelor. Cu riscul alunecării înspre relativismul etic, afirmăm că toatemijloacele, înainte de a fi-ca-mijloace au fost scopuri ale unui timp anterior. Raportul scop-mijloc apare ca un criteriu prin care gînditorii se auto-definesc, îşi precizează convingerile şi oferă premise pentru noi elaborări teoreticofilosofice şi ştiinţificopractice. Alături de precizările kantiene amintite mai sus, de referinţă sunt şi abordările hegeliene exprese pe această tema a raportului scop-mijloc. Înainte de a aminti aceste abordări, subliniem un adevăr cu mare semnificaţie pentru lucrarea de faţă: esenţa gîndirii hegeliene este de natură triadică (trinitară): tezăantitezăsinteză. Cu riscul de a forţa puţin nota, Sfînta Treime se regăseşte perfect în cele trei laturi ale logicii hegeliene: Tatăl (teza), Fiul (antiteza) şi Sfîntul Duh (sinteza). Cum să nu devină perenă o gîndire bazată pe esenţa divină ce sălăşluieşte în om? Profităm de context pentru a alătura celor de mai sus modelele pe care le-am propus ca elemente componente ale MSM: Tatăl (scopul), Fiul (mijlocul) şi Sfîntul Duh (sinteza scop-mijloc). La Hegel, gîndirea trinitară este prezentă permanent, sugerînd că fiecare element este o parte a unei triade, care la rîndul ei este o parte a unei triade, etc.

12

2. Definirea omului prin esenţa existenţei sale.

Sinteza viziunilor teologice, filosofice şi ştiinţifice

Karl R. Popper spunea că detestă definiţiile deoarece creează superstiţia că un lucru odată definit este mai bine înţeles. L

-am putea susţine cu o multitudine de exemple legate de definirea omului. Oare este mai bine înţeles conceptul (şi realitatea) de om dacă vom memora definţii ca: “omul este un biped fără pene” (Aristotel), “omul este fiinţă pentru moarte” (Heidegger), “omul este fiinţa blestemată să fie liberă“ (Sartre), “omul este animal metamorfozat” (Blaga) etc. Mai mult decît atît, Aristotel însuşi are mai multe definiţii pentru “om”: pe lîngă cea amintită mai sus Aristotel defineşte omul ca fiind “animal raţional”, apoi ca “animal politic” etc. De fapt, conotaţiile de mai sus nu reprezintă definiţii propriu-zise, ci descrieri ale unor însuşiri umane mai mult sau mai puţin fundamentale şi sugestive. Pornind de la această idee, şi anume că definirea omului este un lucru deosebit de dificil. Dacă ar exista o definiţie unică şi unitar acceptată a omului, atunci cu siguranţă nu ar exista atîtea sisteme, concepţii şi curente filosofce. Se poate spune că multiplele definiţii/descrieri ale omului nu sunt decît mijloace folosite de diverşi gînditori pentru a ajunge la scopul propus. Scopul generic este, desigur, cunoaşterea omului, a esenţelor sale, dar unghiurile de analiză diferite au dus la relevarea unor aspecte/esenţe diferite ale omului. La rîndune, nu avem pretenţia că vom da definiţia omului, ci una dintre cele posibile, dar adecvată scopului nostru – care este de a eficientiza acţiunea umană (individuală, socială şi globală), de a elimina practicile politico-economice păguboase şi de a asigura un echilibru instabil şi pozitiv evoluţiei umane la cele trei niveluri amintite.

În acest scop definim fiinţa umană drept suma scopurilor pe care şi le propune şi a mijloacelor de care dispune.

Mai subliniez odată că prin om sau fiinţă umană înţelegem atît individul, grupul social şi umanitatea (sinteza micro-macro-mondo). Abordarea preponderent axată pe una dintre cele trei dimensiuni ale existenţei umane a dus şi mai duce încă la monisme care sunt forme neevoluate ale dogmatismului. Am convingerea că un eventual salt în cunoaşterea omului poate veni de pe o poziţie pluralistă, nicidecum monistă sau dualistă. Secolul XXI va fi dominat de sinteze, convergenţe, holisme, globalisme, sincretisme etc. O şansă pentru o veritabilă sinteză o constituie informatica şi dialogul cotidian care are loc pe plan mondial între filosofi, savanţi, teologi şi alte categorii de persone interesate de scoaterea gîndirii actuale din impasul în care se află, impas probat de existenţa unei crize morale fără precedent. Considerăm că existenţa umană nu poate fi concepută fără formularea unor scopuri şi fără conştientizarea mijloacelor adecvate atingerii acestora. (Desigur, cu excepţia cazurilor patologice). Este foarte aproape această definiţie de cea a lui Aristotel prin care definea omul ca animal raţional. Această raţionalitate îi permite omului săşi proiecteze existenţa în viitor, să utilizeze experienţa trecutului şi resursele apte de a fi combinate şi utilizate. Totodată, apreciem că nu întîmplător discuţia despre scopuri şi mijloace Hegel o face în “Ştiinţa logicii”. Întradevăr, selectarea scopurilor şi optimizarea combinării mijloacelor presupune logică, raţionalitate şi chiar calcul matematic foarte elaborat. Din cele precizate pînă aici se observă că nu am optat doar pentru o definire filosofică a omului (de exemplu “omul este o trestie gînditoare” Pascal, definiţie identică cu cea a lui Aristotel “omul este un animal raţional”), dar nici pentru o definiţie teologică a omului (de exemplu omul este un rezultat al sancţiunii divine privind interzicerea accesului la informaţie mărul cunoaşterii) şi nici pentru o definire ştiinţifică (de genul, omul este alcătuit din sistemul muscular, osos, nervos, sanguin etc).Dar, în acelaşi timp, se poate observa că niciuna dintre posibilele definiţii date dintr-un unghi de vedere sau altul nu este exclusă sau ignorată. Mai mult decît atît, fiecare dintre definiţiile particulare poate fi exprimată cu uşurinţă întro definiţie de tipul scop-mijloc, ceea ce induce ideea că o definire a omului prin intermediul binomului scop-mijloc este utilă, practică şi cu …uşoare pretenţii de universalitate. În esenţă, putem afirma că este realmente specific uman transformarea abstractului în concret, a gîndului în faptă, deci a scopurilor (idealurilor) propuse în scopuri (idealuri) împlinite. Cum? Prin folosirea celor mai adecvate mijloace. De aceea, relaţia de finalitate este explicată de Hegel prin triada: scop subiectiv-mijloc-scop înfăptuit. Aceasta este, în esenţă, ceea ce am denumit Metodologia Scop-Mijloc. Cineva se va întreba: cum este posibil să fii de acord concomitent şi necontradictoriu cu Aristotel, Kant, Hegel, Marx, Scheler, Heidegger, Nietzsche, Bradley, N. Hartman şi R.S. Hartman… şi lista ar putea continua. Răspunsul este lesne de dat de oricine a pătruns în esenţa MSM, respectiv în analiza omului prin omenescul din el, prin scînteia divină, comună oamenilor şi prin raţiunea care ne deosebeşte de animalitate. Este oare ceva ciudat să cauţi şi să găseşti nu diferenţele care ne opun, ci diferenţele care ne apropie? Ar putea fi o ipoteză de plecare mai corectă pentru orice cercetare decît cea formulată în dictonul latin “Homo sum, nihil humani a me alienum puto”? (În treacăt fie spus, respectivul dicton nu face impresie bună celor care îşi mai amintesc că acesta era deosebit de apreciat de către …Marx). O asemenea contopire de sisteme filosofice a fost aspru sancţionată de gîndirea dogmatică, pentru care ieşirea dintr-un monism sau altul înseamnă eclectism, lipsă de sistem sau … abatere de la normele gîndirii “corecte”. În ce ne priveşte, apreciem “paradigma de gîndire şi acţiune scop-mijloc” drept un relativism axiologic pozitiv prin efectele sale posibile. Înţelegem prin aceasta că orice apreciere umană (efectuată de om asupra sa şi a semenilor săi) este doar un infim segment din raportul Scop-Mijloc ce defineşte divinitatea şi creaţia divină. Este cunoscut faptul că marele Kant a dedus imposibilitatea demonstrării atît a existenţei cît şi a inexistenţei lui Dumnezeu, singurul lucru logic ce le rămîne de făcut oamenilor fiind credinţa în Dumnezeu. Îndrăznim să formulăm un gînd similar, dar diferit în planul consecinţelor. Fără a ne propune să facem o demonstraţie “more geometrico”, avem convingerea că dacă, negăm posibilitatea existenţei unui plan divin iniţial, a unei finalităţi precise şi care să conţină în sine şi existenţa mijloacelor apte să atingă scopurile succesive, atunci orice judecată apreciativă şi teleologică elaborată de om este lovită de nulitate, prin faptul însuşi că neagă şi tacit şi este ruptă explicit din marele traseu istoric suprauman, şi deci inclusiv cel al vieţii umane. Cu alte cuvinte, dacă ne negăm de la început posibilitatea de a fi parte a raţiunii universale, cu ce drept pretindem că noi înşine suntem raţionali? Noţiunea de relativism istorico-axiologic o folosesc în sensul de necesitate permanentă a raportării la ceva. Neacceptînd ideea de relativism, inducem, voit sau nu, ideea de supremaţie absolută a speciei umane, de supraapreciere păguboasă şi descurajantă a potenţialului uman. Păguboasă este pentru că o atare idee nu ne aduce nici un plus de cunoaştere, ne cantonează într-un antropocentrism autoreflexiv şi narcisiac, fără şanse de progres pentru specia umană. Descurajantă pentru că în lipsa existenţei acestui suprauman, nu avem altă şansă decît pesimismul istoric şi imaginea unei existenţe fără sens. Excesele raţionalismului, autopreamărirea acestei forme parţiale de existenţă – omul – pot fi atenuate prin cuplarea ştiinţificului cu teologicul, iar consecinţa acestei cuple nu poate fi decît relativismul axio-istoric. Relativismul pe care l-am descris mai sus poate fi conceput şi ca o formă de interacţionism (vezi sensul acestui termen conferit de Karl R. Popper în lucrarea “Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism”, apărută în germană în anul 1994 şi tradusă în romîneşte de Florin Lobonţ în 1997, în Editura Trei). În alţi termeni comparativi, relativismul propus de noi este un confucianism postmodern care promovează o trialectică pozitivă şi optimistă.

16

3. Raportul cauzal în Etică prin prisma binomului scop-mijloc

Pedagogia este (alături de Business) domeniul cel mai aplicabil şi mai lesne controlabil al eficienţei utilizării paradigmei de gîndire şi acţiune scop-mijloc. Analiza cauzală apare ca absolut necesară atunci cînd se încearcă studierea succesului sau eşecului şcolar (sau în afaceri). Binomul scop-mijloc trebuie, în acest caz, inversat şi aplicat unilateral: vom analiza lucrurile de la efect la cauză (mod de gîndire specific cauzalităţii) şi nu de la scop la mijloc (mod de gîndire specific teleologic). Cauzalitatea şi teleologia sunt două moduri de gîndire complementare şi doar aplicarea lor succesivă şi concomitentă poate releva adevărul referitor la gradul de adecvare dintre scopuri şi mijloace. Ceea ce în filosofie se numeşte raportul cauzăefect, în Economică şi Economica Politică se numeşte raportul efect-efort sau eficienţă, iar în MSM se numeşte scop-mijloc. Interesant de sesizat că pledoaria noastră pentru a demonstra identitatea de esenţă dintre scopuri şi mijloace (ceea ce induce ideea de relativism etic absolut pe termen lung şi foarte lung) este probată lingvistic. În principalele limbi de circulaţie bunul (cauza, mijlocul ) şi binele (efectul,scopul) sunt denumite cu unul şi acelaşi cuvînt. Exemple: le Bien supreme, das Hochste gut, highest or ultimate good, sunt traductibile atît cu Bine cît şi cu Bun. În consecinţă, şi latinescul Summum Bonum a fost tradus atît prin Binele Suprem (scop ultim spre care poate tinde fiinţa umană) cît şi prin Bunul Suprem (cauza primă, ideea divină din care decurg şi nasc toate). În loc de alte argumente ale necesităţii utilizării raportului scop-mijloc ca o alternativă la ideea de cauzalitate în acţiunea socială vom reda cîteva pasaje scrise cu peste un secol în urmă (1893) de Ion Găvănescul, o mare figură a pedagogiei romîneşti:

“Instrucţiunea nu este un scop, ci numai un mijloc pentru realizarea scopului suprem: propăşirea socială. Valoarea mijloacelor se măsoară după eficacitatea lor în realizarea unui scop determinant. Valoarea scopurilor particulare se măsoară după gradul concordanţei lor cu scopul ultim: conservarea şi fericirea societăţii. Inteligenţa alege mijloacele; şi instrucţiunea propriuzisă are a face cu inteligenţa. Scopurile însă le pune voinţa; şi cu voinţa se ocupă educaţia propriuzisă. Felul scopurilor va atîrna inevitabil de felul voinţelor; iar inteligenţa va alege întotdeauna mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea oricărui scop. Dacă este aşa, oare să fie interesul societăţii organizate în stat a înlesni prin şcoală obţinerea “mijloacelor”, fără a se ocupa de fixarea scopului final? Să fie oare înţelept a instrui fără a educa? De ce s-a neglijat atît educaţia în şcoală? Lipsesc mijloacele educative, se va zice. S-ar putea răspunde: mai fiecare obiect de studiu e susceptibil a deveni şi un mijloc de educaţie. Demonstraţia acestui adevăr pedagogic m-ar duce însă prea departe; mar sili, între altele, a vorbi despre cestiunea capitală a oricărei reforme şcolare: pregătirea corpului didactic. “

(Găvănescul, Ion; Etica pentru şcoalele secundare, Bucureşti 1928, pp 212-213)

La acest excepţional (de normal!) mod de gîndire, am putea întreba retoric: de ce au trecut 100 de ani peste noi fără ca aproape nimic să nu se fi întîmplat, întrebările şi răspunsurile (la cestiune!) ale profesorului Găvănescu fiind de o cruntă actualitate. Oare şi peste altă sută de ani?

18

4. Istoricul raportului scop-mijloc în gîndirea umană

Am putea afirma că amintitul raport a existat dintotdeauna şi va exista întotdeauna în gîndirea umană. Diferă doar accentele, formulările şi … scopurile în care s-a utilizat acesta.

Inevitabil, discuţia din acest capitol presupune apelul la etapizări istorice relativ acceptate, precum şi o abordare bazată pe succesivitate, deşi nu neapărat pe consecutivitate.

Confucius (551-479 î.d.H)

Se consideră că doctrina confucianistă constituie “doctrina morală care stă la baza forţei şi a perenităţii civilizaţiei chineze”. (vezi “Doctrina lui Confucius sau Cele patru Cărţi ale Chinei” Ed Timpul, Iaşi, 1994, p 13). Cu reamintirea faptului că civilizaţia chineză se mîndreşte şi ea cu o operă scrisă, numită “Cartea prin excelenţă“ (prima dintre cele patru cărţi clasice ale Chinei), intrăm în domeniul argumentelor ce vor putea proba, cîndva, faptul că Planeta Pămînt a avut o civilizaţie unitară, simbolizată în mitologie de pomul unic al cunoaşterii şi cu fructele sale care, în loc să stingă setea de cunoaştere o aprind mai tare. Morala stoică şi metafizica lui Aristotel par a fi variaţiuni pe temele discutate de Confucius în Cartea a doua, iar dialogurile filosofice din Cartea a treia amintesc de dialogurile platonice şi maximele socratice culese şi prezentate de Xenofon. Din această “Carte prin excelenţă“, “Biblia” după denumirea greacă vom sublinia acele pasaje care susţin necesitatea şi utilitatea unei gîndiri bazate pe scop şi mijloc. Termenul pe care îl foloseşte editorul în “Introducere” este acela de “înaltă cultură morală“ bazată pe convingerea că Divinitatea exercită constant o influenţă binefăcătoare asupra derulării vieţii pămîntene, şi îndeosebi a omului privit ca umanitate, ca specie şi nu ca individ.

Latinii au denumit iar modernii susţin că aplică această identitate dintre voinţa divină şi voinţa indivizilor socializaţi: “Vox populi, vox Dei”, idee mereu existentă la Confucius, sugerînduse că guvernanţii care nu ţin cont de voia poporului, se opun – de fapt – voinţei divine. Rezultă din această precizare că SCOPUL actului politic trebuie să fie compatibil cu MIJLOACELE pe care conducerea trebuie să le aleagă în aşa fel încît să nu contravină acestrui scop. Poporul apare aici şi ca scop şi ca mijloc, iar identitatea dintre voinţa divină şi voinţa poporului explică de ce oamenii trebuie consideraţi concomitent ca scop şi mijloc, respectiv pentru că acesta este modelul nostru constructiv, de origine cosmică. Doctrina lui Confucius este o altă formă a esenţei creştinismului (sau: creştinismul este o altă formă a cofucianismului): “Doctrina maestrului nostru constă doar în a dobîndi curăţenia inimii şi aţi iubi aproapele ca pe tine însuţi” spunea un discipol al lui Confucius. Nici o doctrină nu poate fi definită în afara raportului specific uman scop-mijloc, deoarece doctrina însăşi reproduce gîndirea umană. Astfel, se apreciază (de către editorul francez al cărţii lui Confucius) că “scopul principal al acestei filosofii, sau, putem spune, scopul ei unic, era perfecţionarea permanentă a propriului eu şi a celorlalţi oameni; mai întîi a propriei fiinţe şi apoi a celorlalţi oameni”. (op. cit. p. 19) . “Calea cea dreaptă“ sau “regula de conduită morală“ nu înseamnă urmarea neabătută a unor dogme, ci a unor principii de adaptare permanentă la mediu, ceea ce ne face să credem că doctrina confucianistă este de natură relativistă. (Prin relativism înţeleg raportarea/relatarea permanentă a scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri, astfel încît indiferent de formularea raportului concret dintre scopuri şi mijloace, rezultatul să fie optim pentru OM privit ca individ, societate, omenire (micro, macro, mondo) pe dimensiunea temporală trecut-prezent-viitor). Dacă se acceptă propunerea de a defini eticul drept raport între scopuri şi mijloace, atunci “regula de conduită morală“ propusă de Confucius devine (în terminologie MSM) “regula de conduită bazată pe adecvarea reciprocă, concomitentă şi permanentă a scopurilor şi mijloacelor”.

Dar “calea cea dreaptă“ (vezi şi Iisus: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”) nu este altceva decît suma mijloacelor

prin care se poate ajunge la scopul uman suprem: perfecţiunea, respectiv cele trei virtuţi capitale: prudenţa luminată, omenia sau bunăvoinţa universală faţă de oameni şi forţa sufletească“ Perfecţiunea este, însă, nici mai mult nici mai puţin capacitatea de a distinge binele de rău. (Revenind la doctrina creştină, pomul cunoaşterii Binelui şi Răului este el însuşi expresia perfecţiunii). Identitatea dintre scop şi mijloc este uşor de observat atunci cînd căutarea binelui, a adevărului şi virtuţii se recomanda drept Mijloace, deşi noi le percepem iniţial drept Scopuri. Desigur, ideea de scop în sine este identică cu cea de mijloc în sine. Anumite combinări ale mijloacelor, chiar făcute inconştient de către unii executanţi, duc la anumite scopuri, pe care unii le percep mai bine, alţii mai puţin bine, alţii nu le percep deloc drept scopuri, ci doar ca mijloace (adică doar ceea ce se vede în primă instanţă). A doua Carte clasică se numeşte “Invariabilitatea pe calea de mijloc” (“ChongYong”), titlu a cărui traducere ar putea fi şi” Raportul scop (invariabilul) – mijloc (variabilul, adaptabilul)” deoarece “chong” (mijloc) este definit de Dr. Ching-zi drept “ceea ce nu deviază în nici o parte”, iar “Yong” este definit ca “ceea ce nu se schimbă“ (invariabil) (cf. op.cit. p. 75). În concepţia MSM, scopul este invariabil, ideea de (mai) bine, exprimată într-o infinitate de forme, iar mijlocul este variabil, este adaptarea sa la scopul propus. Dar nu există decît o singură cale OPTIMĂ care să însemne maximum de scop cu minimum de mijloace. Acest optim este invariabil, este chiar unic! De aceea suntem înclinaţi să credem că această a doua Carte clasică a Chinei reprezintă o primă teoretizare a raportului scop-mijloc. Faptul că doctrina confucianistă este axată pe binomul definitoriu pentru om, acela de scop-mijloc, rezultă şi din comentariul unuia dintre exegeţii Cărţii a treia (Dialoguri filosofice): “Scopul Dialogurilor filosofice constă în a face cunoscută virtutea omeniei sau a bunăvoinţei universale faţă de oameni. …El (Confucius) prezintă în ea îndatoririle tuturor; numai că, deoarece discipolii săi nu posedau aceleaşi mijloace ca să ajungă la aceleaşi rezultate, el răspunde în mod diferit la întrebările lor”. (op. cit. p. 32). O traducere a Doctrinei lui Confucius după originalul chinez ar putea – credem – lămuri mai mult conţinutul acestei doctrine ce pare a fi transmisă de Cerul de la care orice doctrină generală îşi revendică perfecţiunea. Despre criza civilizaţiei (occidentale) actuale vom mai aminti, dar pare simptomatic faptul că o lucrare cu pretenţii de sinteză pentru tineretul studios din Occident, cum este “Marile doctrine” (filosofice, politice, religioase, economice) nu amineşte nimic de Confucius, pe a cărui mod de gîndire sa edificat şi continuă să existe marea civilizaţie chineză.

P.P. Negulescu (1935)

În “Problema cosmologică“, cap. XXIV, P.P. Negulescu abordează şi raportul scopmijloc, pe care îl consideră de o evidenţă elementară. Vom reproduce cîteva pasaje din lucrarea filosofului romîn. “În viaţa omenească, individuală şi colectivă, existenţa finalităţii este, am zis, indiscutabilă, fiindcă este evidentă. Constatarea ei se poate face în adevăr, direct şi intuitiv, de oricine, în propria sa activitate. Orice om, cînd îşi propune să facă ceva, urmăreşte un scop oarecare; iar cînd începe să lucreze, preocuparea lui de căpetenie este să găsească mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea acelui scop. De acest determinism, eminamente finalist, al activităţii lor, îşi pot da seama, fără prea multă greutate, toţi oamenii fără deosebire, chiar şi cei mai puţini reflexivi. “ (Scrieri inedite, vol IV Problema cosmologică, Ed Acad RSR, Bucureşti, 1977, p. 284). Preocupat doar de problematica scopului în care a fost creată lumea, mijloacele au rămas oarecum în subtext, filosoful considerînd probabil că nu este de demnitatea sa să analizeze dacă scopului pe care l-a discutat pe toate feţele îi sunt adaptate (dacă da, de ce?; dacă nu, de ce?) mijloacele existente sau viitoare. Totuşi, în volumul V din “Destinul omenirii”, Negulescu face dovada că practică o gîndire de tip scopmijloc, iar în finalul acestei lucrări autorul face surpriza de a-l vedea preocupat de progresul spiritual şi moral al omenirii, scop posibil de înfăptuit prin mijloace similare. Totodată, aflăm din ultimile pagini ale lucrării citate (p. 760) că termenul de “mijloc” avea pentru filosof o conotaţie eminamente materială şi ma puţin sprituală. De aceea, precizez ori de cîte ori este necesar că structura mijloacelor este: substanţă, energie, informaţie. Dar, să revenim la Negulescu, după ce face o surprinzătoare dovadă a unei deschideri spre nou, acceptînd chiar ideile despre “paranormal”, “radiestezie” şi “telepatie” pe care ştiinţa le dovedise, de fapt, de mult. Acceptarea explicaţiilor de natură radiestezică pare cu atît mai surprinzătoare cu cît aceste rînduri erau scrise în plin stalinism! (1948-1949). Deoarece scopul nostru este să subliniem avantajele oferite de gîndirea de tip scopmijloc şi adecvarea permanentă a acestor două elemente, redăm un pasaj semnificativ din capitolul “Spre o lume mai bună“: “Mai tîrziu, întrun viitor mai îndepărtat, cînd oamenii vor fi înaintat mai mult pe această cale, a dezvoltării intelectuale şi morale, problema organizării din punct de vedere politic, social şi economic, a grupurilor mai mari în care vor trăi, îşi va schimba orientarea tradiţională. Pînă acum, cei ce-şi puneau această problemă urmăreau ca obiectiv, găsirea şi realizarea mijloacelor de a face mai sigură şi mai uşoară convieţuirea oamenilor în grupările respective. Mai tîrziu, în viitorul îndepărtat spre care ne duce gîndul, nu va mai fi nevoie de asemenea mijloace” (p. 760). Negulescu se legăna în iluzia perfecţionismului uman, aducînd ca argument că dezvoltarea radiesteziei va face posibilă depistarea precoce a gîndurilor şi intenţiilor rele, promovînd astfel binele social… Nu ne rămîne decît să subliniem că toate mijloacele nu sunt nici bune nici rele în sinea lor. Binele şi răul apar din adecvarea sau neadecvarea mijloacelor la scopuri sancţionate social, după reguli democratice.

23

Jerome G. Kerwin (1953)

Jerome G. Kerwin a fost Preşedintele Fundaţiei Charles R. Walgreen pentru Studiul Instituţiilor Americane în perioada în care John H. Hallowell (1952-1953) a conferenţiat şi apoi a scris pe tema “Temeiului moral al democraţiilor”. Interesantă este opinia acestuia formulată în prefaţa la ediţia din 1953 a lucrării susamintite despre esenţa eticului şi definirea acestuia în termeni de scopuri şi mijloace: “… renaşterea mişcărilor realiste, tradiţionaliste, aristotelice sau neoscolastice indiferent de numele prin care acestea ţin să se facă cunoacute – aduce în prim plan străvechea convingere că moralitatea, în sensul alegerii unor mijloace cinstite (caracterizate prin chibzuinţă) pentru atingerea unor scopuri reale determinate raţional, constituie însăşi temeiul politicii” (p.5). Definirea moralităţii ca un echilibru între scopuri şi mijloace este un preludiu a definirii eticului ca simbioză şi echilibru între economic şi politic. Faptul că autorul american consideră definirea eticului ca raport scop-mijloc drept o “străveche convingere” ne întăreşte şi nouă presupunerea că moralitatea umană este – de fapt – un alt mod de a defini fiinţa umană prin raportul scop-mijloc. Sau, pentru un plus de claritate, raportul scop-mijloc şi ideea de moralitate sînt două moduri identice în esenţa lor – de a defini esenţa ………………….

Maria Cernat si iluzia performantei prin renuntarea la modelul managerial in sistemul universitar din Romania


Maria Cernat si iluzia performantei prin renuntarea la modelul managerial in sistemul universitar din Romania

Titlul, inceputul si continutul articolului semnat de Maria Cernat in saptamanalul ”Cultura” (nr. 20/ 24 mai 2012, pp. 8-9, la Sectiunea ”Cultura politica” in formatul print, desi in formatul electronic este incadrat la ”Cultura mozaic”) sunt suficient de tentante pentru mine pentru a le citi cu atentie si a intra in dialog cu autoarea. Titlul articolului ”Modelul managerial in educatia superioara sau privatizarea pe bani publici” nu poate lasa indiferent pe niciunul dintre actorii/ actantii/ actionarii segmentului educational numit (deja, de mult, fara acoperire) ”educatie superioara” sau ”invatamant superior”. Prin urmare, nici pe mine nu m-a lasat indiferent, preocupat fiind de aplicarea propriului meu model managerial (intitulat, incepand din 1990, ”Metodologia Scop-Mijloc”, dupa ce ani la rand l-am pregatit sub denumirea aparent neutra ”Binomul Scop-Mijloc”). Evident, curiozitatea mea de a vedea care este ”modelul managerial” propus de Maria Cernat a sporit chiar de la primele cuvinte, cuvinte care ar trebui sa figureze in orice articol sau rezumat al acestuia: ”Scopul articolului de fata este…”. Asa indemn si eu studentii care pregatesc lucrarea de licenta si disertatia de (viitor) master sa-si structureze Introducerea si, desigur, intreaga cercetare efectuata: ”Scopul este… Mijloacele (respectiv metodele si alte instrumente de cercetare) sunt… Gradul de adecvare al mijloacelor la scop a fost… (respectiv s-a reusit sau nu sa se confirme sau sa se infirme ipoteza de lucru)”. Daca acest schelet (sistem osos/ rigid de principii aplicabile oricarei cercetari) ar fi prezent in toate articolele, atunci, cu siguranta, am avea studii si cercetari de calitate, neplagiate, utile etc. Asadar, inceputul articolului doamnei Maria Cernat (se pare, cf Google, lector doctor de filosofie la Universitatea Spiru Haret) este, ca si titlul, unul promitator. Voi incepe, asadar, cu redarea definirii scopului articolului, facuta chiar de catre autoare: ” Scopul articolului de fata este sa identifice cele mai importante probleme generate de întelegerea româneasca a conceptului de autonomie universitara”. Dezamagire! Nu identificarea, descrierea si amendarea modelului managerial existent la noi in educatia superioara este scopul (articolului) dnei Cernat, ci doar analiza unui concept si hermeneutica romaneasca a acestuia. Totusi, etnicizarea sau ”romanizarea” acestui concept este, cred, o exagerare, autonomia (fie ea si universitara) nu este inteleasa la fel de catre toti etnicii (sau doar cetateni) romani. Au existat lupte serioase pentru definirea (limitelor aplicarii) acestui concept, dar diferentele au ramas semnificative in functie de de ideologia preopinentilor. Unii inteleg prin autonomie universitara, dreptul de a folosi banii primiti de la buget cum ii taie capul, altii vorbesc despre liberetatea de a alege un curriculum absolut original, eventual in functie de ce profesori sunt disponibili pentru a preda la universitatea in cauza, altii inteleg prin autonomie o separare a modului de functionare a universitatilor de celelalte domenii de activitate, respectiv de a nu se supune Codului muncii si Legii pensiilor, Codului fiscal si Legii salarizarii, adica autonomie ar insemna dreptul de a avea legi si norme proprii de functionare. Chiar etica pare a insemna, in unele opinii, cu totul altceva la profesorii universitari: astfel plagiatul (un furt ordinar, tainuit adesea de conducatori de doctorat asijderea, adica tot ordinari) nu poate fi pedepsit ca un furt obisnuit pentru care, de regula, se face puscarie, se interzic drepturi etc. Nu! Conform unei intelegeri ”romanesti” a conceptului de autonomie universitara, plagiatul (vezi celebrul deja caz Mang, ministru desemnat si jurat pe Biblie ca va respecta legea) este un delict minor, sau nici macar nu este un delict daca aproape toata lumea plagiaza/ fura in Romania… In acest caz, avem de-a face cu o interpretare mioritica/ ciobaneasca a autonomiei. Daca eu fur o oaie/ mioara este ok, zic pardon si dau oaia inapoi, apoi incerc sa fur din alta parte. Ca asa e intre ciobani! Azi fur eu de la tine, maine furi tu de la mine, unii recunosc, altii nu, oricum nimic grav nu se intampla. Unii spun ca asta ni se trage chiar de la educatia primita la gradinitza: ”Catelus cu parul cret, fura ”oaia” din cotetz” apoi ”El se jura ca nu fura” si viata mioritico-balcanico-danubiano-pontica isi continua existenta minerala, vegetala si animala de mii de ani… Asadar, ca sa rezum, in acceptiune romaneasca/ mioritica prin autonomie universitara se intelege orice, ce vrea oricine si mai ales ce intelege cel prins cu ”oaia”-n gura. Dar acum aflam si ce crede Maria Cernat ca intelege tot romanul prin autonomie universitara: ”Autonomia universitara pare un concept generos, poate prea generos, si aproape unanim acceptat” (p. 8) Asa da, acum este mult mai clar. MC nu ne spune ce este autonomia, ci ce pare a fi… Dar, poate mai incolo aflam si ce este autonomia. Si poate aflam si care este modelul managerial existent acum in universitati si care este cel propus de MC. Dupa cum se poate vedea/ citi din articolul dnei MC (reprodus integral in continuare, pentru a putea vedea intreaga bogatie de idei a articolului) in loc de lamuriri asupra autonomiei (scopul principal al articolului!) se face o comparatie intre educatia comunista din ”Iepoca de Aur” si ”excesele” liberale postdecembriste precum ”universitatea antreprenoriala, managementul eficient al resurselor umane si financiare, oferta educationala corelata la cerintele pietei muncii si altele asemenea… si chiar patrunderea etosuluiu managerial in universitati” (p. 8). Cred ca deja accentele devin dramatice: daca si etosul/ etica managerial/a a patruns in sanctuarele academice, asadar lucrurile au devenit grave de tot, in acceptiunea autoarei MC. Dupa ce se enumera ”tarele” sistemului educational comunist, se sustine totusi ca pe vremea aceea ”se facea carte”. (Mda… Eu unul nu am prea agreat ceea ce am invatat la facultate, chiar in anii liberalizarii 1967-1971. Carte am facut dupa terminarea facultatii, cand timp de cinci ani, ca cercetator la un centru de cercetari am invatat mai mult decat in mai multe facultati unde ”se facea carte”). Dupa ce peroreaza pe tema comparatiei dintre comunism si capitalism in materie de educatie (punand la index ambele sisteme) MC observa ca parca altceva isi propusese ca scop in primele randuri ale articolului. Drept pentru care, reformuleaza: ” Dar scopul articolului de fata nu e, de asemenea, sa reevaluez ideologic regimul Ceasca. Scopul meu este sa aduc în discutie câteva repere istorice minimale care sa ne ajute sa întelegem ce se întâmpla, de fapt, în universitati”. Asadar, MC renunta la a mai scrie despre autonomie, si intra la partea de istorie recenta, ca sa intelegem noi mai bine starea actuala a universitatilor… Dupa care o ia de la inceput: cum era in comunism si cum e acum in liberalismul capitalist (atacul la tov vice USL Krinutz este mai mult decat evident, dar va fi si mai evident, dupa ce sistemul pontocratic aflat in ofensiva bolsevica va elimina si ultimele urme de liberalism desuet din universitati, din economie si din politica). Citez: ” Asadar, sistemul centralizat, rigiditatea, planurile-cadru stabilite pentru decenii întregi si lipsa oricarei deviatii (in comunismul-capitalism de stat ceausist – nota mea LD) i-au facut pe multi sa mearga catre propunerile liberale privind antreprenoriatul universitar si capitalismul academic precum fluturele catre flacara. Ca om care si-a petrecut toatã existenta în învatamânt, ca studenta, doctoranda si profesoara, dati-mi voie sa spun ca toate aceste idei, autonomie universitara, management educational, antreprenoriat academic si altele asemenea au condus încet, dar sigur, la o feudalizare fara precedent a lumii academice autohtone”. Asadar, pentru tovarasa invatatoare de studenti spiruharetisti feudalismul comunist a generat feudalismul capitalist. Halal concluzie, halal educatori, halal revista de in(Cultura)! Pentru MC, conceptele liberale de mai sus fac parte dintr-o ”teorie atragatoare si o practica repulsiva, ambele generatoare de aceste concepte” (p. 8). Acum scopul este, evident, altul: nici analizarea autonomiei, nici trimiterea la ”repere istorice minimale”, nici incercarea de a analiza care este strea de fapt a educatiei romanesti. Fleacuri de acest gen nu intereseaza un autor al carui scop este unul pur ideologico-partinic: inlaturarea elementelor liberale din educatie si promovarea idealurilor socialiste. Pentru aceasta se revine la formularea scopului facuta la inceput si se trece la analiza conceptului de autonomie universitara. Dupa cum am spus deja, in spatiul mioritic, fiecare concept are sensul pe care i-l confera fiecare. Pentru MC, ”În teorie, autonomia universitara presupune faptul ca în procesul generarii si propagarii cunoasterii stiintifice de ordin academic nu ar trebui sa intervina alte institutii. Cu alte cuvinte, profesorii universitari ar trebui sa fie lasati sa îsi aleaga în mod liber temele de cercetare si predare. Ei nu ar trebui sa fie siliti sa predea sau sa cerceteze la comanda politica sau religioasa. Acesta este un criteriu de bun-simt pe care îl acceptam cu usurinta. Exista însa cel putin doua probleme legate de modul în care este el înteles si aplicat pe de o parte, si de actualitatea formularii sale, pe de alta parte”. Ceea ce clameaza MC ca fiind autonomie este, in fapt, o invitatie la haos si la incompetenta, data fiind calitatea profesorilor care predau in educatie. Adica, daca cineva vrea sa cerceteze sensul cuvantului autonomie, o face si apoi publica rezultatele in revista (in)Cultura si asta inseamna ca a avut autonomie in a-si alege tematica de cercetare, iar articolul semnat de MC va figura in lista cu ”studii stiintifice publicate in reviste de prestigiu”.
De fapt, toata aceasta retorica folosita de MC a fost un preambul la un atac ideologic tipic bolsevic, adica bazat pe minciuna si pe acuzatii nefondate. Nu spunea Leszek Kolakowski ca ”minciuna este sufletul nemuritor al comunismului”? (Naivul de mine, in prima varianta a tezei mele de doctorat elaborata in 1984, l-am citat de mai multe ori pe Kolakowski, drept pentru care, sustinerea tezei a fost putin amanata…pana in 1996!). Dar sa vedem analiza educatiei superioare din Romania facuta de MC, evident, din proprie initiativa si nu ca urmare a apartenentei la un partid politic, nu stiu care… Iata ”analiza” facuta de MC: ”Sa vedem cum este înteles acest concept în România anului 2012. Nici nu a trecut un an de la adoptarea Legii Educatiei Nationale, ca deja se propun modificari ale ei, culmea, venite din partea unor senatori ai partidului care a (sic! – LD) propus-o initial. Într-un articol destul de alarmist, Stefan Vlaston (1) aduce în discutie câteva dintre recentele modificari ale LEN, toate puse sub semnul autonomiei universitare. Întelegerea româneasca a acestui concept nu are, din pacate, vreo legatura cu stiinta. Ea priveste în special instituirea unor drepturi si privilegii care scot de sub controlul statului unele institutii academice. Astfel, ceea ce se doreste este gasirea unei cai de a ocoli caile democratice de alegere a rectorului, de a decide autonom cum se vor alege sau, mai degraba, numi decanii si sefii de departament, si altele asemenea. Poate ca o relaxare mai mare în privinta modului în care institutiile academice private aleg sa se organizeze ar fi acceptabila, în special într-o tara în care nu am avea acuzatii de comert cu note si diplome. Sa nu uitam, totusi, câte scandaluri în jurul unor diplome false au izbucnit în ultimii ani. Sigur, nu ar fi normal sa sufere toata lumea din pricina câtorva profesori care au calcat în picioare ideea de educatie superioara, dar mai este mult pâna când mediul academic românesc va fi unul în care asemenea masuri sa nu conduca la abuzuri”. Minciunile sunt evidente pentru oricine mai are rabdarea si taria de a urmari simulacrul de viata parlamentara de la noi. MC sustine ca ”senatori ai partidului” care au propus LEN (dupa gramatica folosita de MC ar fi trebuit sa scriu ”senatori care … a propus) au venit, acum, dupa urcarea socialistilor la putere, cu propuneri de modificare a LEN. MC minte prin omisiune, uitand sa faca referire la traseistii politici Croitoru si Filip, fosti PDL, fosti pro-LEN, si care propun modificari in calitatea lor actuala de membri PSD si de actuali anti-LEN. Asta este o prima minciuna. Ca si cum ar face referire la un senator PDL, MC face referire la presedintele EDU-CER, Stefan Vlaston, ca si cum acesta ar fi pedelistul care isi reneaga propria ideologie si scuipa unde a pupat… Dar, spre deosebire de MC, modul romanesc in care Stefan Vlaston intelege conceptul de autonomie universitara este unul care ”nu are, din pacate, vreo legatura cu stiinta”. Redau citatul complet: ” Într-un articol destul de alarmist, Stefan Vlaston (1) aduce în discutie câteva dintre recentele modificari ale LEN, toate puse sub semnul autonomiei universitare. Întelegerea româneasca a acestui concept nu are, din pacate, vreo legatura cu stiinta. Ea priveste în special instituirea unor drepturi si privilegii care scot de sub controlul statului unele institutii academice. Astfel, ceea ce se doreste este gasirea unei cai de a ocoli caile democratice de alegere a rectorului, de a decide autonom cum se vor alege sau, mai degraba, numi decanii si sefii de departament, si altele asemenea. Poate ca o relaxare mai mare în privinta modului în care institutiile academice private aleg sa se organizeze ar fi acceptabila, în special într-o tara în care nu am avea acuzatii de comert cu note si diplome”. Concluzia mea este ca, in mintea dnei MC, un rol sporit al statului (pesedist) in dirijarea treburilor universitare este de natura stiintifica, in timp ce libertatea de alegere a rectorului sau alte prevederi ale LEN, sunt nestiintifice. Am, daca mai era nevoie, inca o dovada a cat de terfelit si de pervertit este cuvantul ”stiinta”, respectiv inca o sustinere a motivatiei mele de a NU mai utiliza vreodata cuvantul ”stiinta” (cine este interesat si de alte argumente le gaseste in articolele mele publicate in revista Economy Transdisciplinarity Cognition la adresa: http://www.ugb.ro/etc ). Pledoaria dnei MC pentru restauratia bolsevica a controlului statului (pesedist) asupra modului de functionare a fabricilor de diplome este una clara si fara riscuri de interpretari eronate. Dupa ce USL (PSD+PNL+PC) a re-introdus sindicalismul in conducerea educatiei, ce urme de liberalism ar mai putea ramane in sistem? (NB: Dimitrie Gusti a definit excelent sindicalismului ca fiind anticamera bolsevismului, asa ca nu mai este nevoie de alte dovezi ”stiintifice” pentru a demonstra ca restaurarea iliescianismului bolsevic este un fapt aproape implinit). In fond, reaparitia bolsevismului este un semn clar al slabiciunilor regimurilor democratice care, la vreme de criza, dau castig de cauza revolutionarilor de piata, asistatilor, sinecuristilor, sau lumpenproletarilor inclusiv intelectuali. In fond, criza din 29-33 a dus direct la victoria populismelor, nationalismelor si dictaturilor militare. Nimic nou sub soare! Istoria este ciclica, iar profitorii de contexte sunt eterni. De fapt, ce vrea MC? Vrea mai putina libertate pentru universitatile private deoarece aceasta libertate s-a tradus in lipsa preocuparii pentru calitate si performanta in cercetare. Mai concret, daca avem libertate de a alege si conducatori/ impostori, atunci sa nu ne mai miram ca avem vanzatori de examene, diplome si titluri academice. Iata argumentul: ”Poate ca o relaxare mai mare în privinta modului în care institutiile academice private aleg sa se organizeze ar fi acceptabila, în special într-o tara în care nu am avea acuzatii de comert cu note si diplome. Sa nu uitam, totusi, câte scandaluri în jurul unor diplome false au izbucnit în ultimii ani. Sigur, nu ar fi normal sa sufere toata lumea din pricina câtorva profesori care au calcat în picioare ideea de educatie superioara, dar mai este mult pâna când mediul academic românesc va fi unul în care asemenea masuri sa nu conduca la abuzuri”. Adica, dupa ce critica antreprenoriatul academic si alte chestii liberale, MC vrea ingradirea libertatii manageriale academice, transferand-o in seama statului, care, stim deja, munceste in binele poporului, nu a unor imbuibati de rectori antreprenori… Adica, daca e privat, atunci privata sa fie (universitatea), dar statala sa fie decizia! Parca ceva logica ar fi in aceste cuvinte… Adica, daca privatii nu au capacitatea de a asigura calitate si performanta de nivel european (macar) atunci vine statul si zice: ”Asculta comanda la mine! Drepti! La stanga imprejur!” (ca la dreapta ati fost destul…). Daca Daniel Funeriu ar fi propus ca statul sa fie mai ferm in acordarea de bugete contra calitate (cee ce se si incepuse) poporul pesedist ar fi clamat abdicarea de la democratie si ingerinte nepermise in autonomia universitara… Oricum, nu este usor de uitat acribia cu care apara PNL-istul Andrei Marga autonomia universitara si cand ataca ingerinta statului in stabilirea varstei de pensionare la 65 de ani. Asadar, democratie = abuzuri academice; liberalism academic = hotie la drumul mare etc. Stiintific, nu? O fi si ”stiintific”, dar interesat este sigur. Oferind comanda universitatilor publice si private deopotriva catre statul pesedist, MC cere ceva: interzicerea universitatilor de stat sa mai pregateasca studenti contra taxa, situatie care a transferat si in campul statului ”bunele practici” ale campului privat: goana dupa client, coborarea stachetei calitatii la genunchiul broastei, la care se aduga inca o aberatie: utilizarea investituiilor publice (banii contribuabililor) pentru obtinerea de salarii si venituri fabuloase profesorilor de la stat. Dincolo de targul propus de MC, adaug si eu un argument pro, in acest context: invatamant superior cu taxa la stat contravine Constitutiei care spune ca invatamantul de stat este gratuit (fara taxa). Desigur, asta favorizeaza universitatile private, dar lucrurilor pot fi reglate sub raport calitativ prin implicarea agentiilor independente europene in testarea si evaluarea calitatii pregatirii absolventilor. Despre posibile solutii manageriale pentru cresterea calitatii pregatirii studentilor de la licenta, masterat si doctorat, voi scrie imediat dupa ce voi prezenta toate sugestiile propuse de MC. Deocamdata, am retinut o singura propunere: interventia statului in conducerea universitatilor private contra obtinerii monopolului de a pregati studenti cu taxa doar la universitatile private. A doua propunere va rezulta in urma analizarii, in continuare, a conceptului de autonomie universitara. In acest scop, MC apeleaza – in stil perfect mioritic – la o autoritate externa pe care doar o invoca (Gerard Delanty), dar fara a folosi obligatoriile ghilimele, fara a sti, deci, unde incepe si unde se termina citatul. Pozitia lui Delanty (nota de final nu precizeaza orasul in care a aparut lucrarea, astfel incat poate fi vorba fie de un britanic, fie de un american) este ca, actualmente, presiunea asupra mediului universitar nu mai este una ideologica, ci una financiara. Oare este o mare noutate ca cine plateste, comanda muzica? Erau necesare trimiteri la autoritati de pe mapamond pentru a sti ca asa s-a intamplat mereu? Cu o nuanta: platitorul/ finantatorul isi impune si ideologia, si conduita manageriala. Exact cum face FMI-ul: ofera imprumuturi, dar pune conditii ideologice (cum ar fi NU asistentei sociale cu iz de jaf economic national, DA austeritatii bugetare cu prezervarea resurselor si pentru viitor). Si pentru ca ideologia promovata de MC este una de renuntare la LEN si de impunere a unei noi (de fapt vechi) legi a educatiei (una de tip sindicalist, specifica manadatului Ecaterinei Andronescu, respectiv PSD ului), atunci sunt de inteles cele doua critici aduse conceptului de autonomie. MC sustine ca ”Cele doua critici pe care le-am adus întelegerii actuale a conceptului de „autonomie universitara“ se leaga între ele. Actualele modificari ale Legii Educatiei Nationale nu privesc o autonomie a cunoasterii (ce predam si ce cercetam), cat o autonomie administrativa (modul de alegere a conducerii universitatii si a facultatilor sale) si financiara (valorificarea cladirilor si mijloacelor fixe de catre fondatorii universitatilor private). Cu alte cuvinte, întreaga miza a discutiei este de ordin financiar. Or, tocmai autonomia universitara înteleasa româneste poate conduce la o lipsa de autonomie în câmpul cunoasterii stiintifice. Profesorii universitari nu mai trebuie protejati de preoti sau de politicieni, ci, mai ales, de unii dintre finantatorii lor, care au insistat constant în ultimii douazeci de ani în sensul scaderii standardelor calitatii educatiei – în special în cazul universitatilor particulare –, cu scopul de a atrage cât mai multi „clienti“ doritori de cartoane fara valoare cu numele de diploma”. In traducerea mea, MC sustine ca nu rectificarile LEN in privinta modului de administrare a patrimoniului universitatilor particulare, si in privinta alegerii conducerii universitatilor sunt cele dorite de domnia sa, ci doar cele care sa confere o ”autonomie a cunoasterii” (ce predam si ce cercetam). Ce ar insemna insa o asemenea autonomie? In opinia mea, o asemenea liberalizare a ceea ce predam si a ceea ce cercetam ar da castig de cauza liberalismului care s-ar plia masiv si imediat pe cerintele pietei. In decursul carierei mele didactice am propus adesea discipline sau abordari noi, dar raspunsul era: ”Si daca nu se aproba? Dar de ce sa nu facem si noi ca altii, de ce sa ne expunem? Etc.”. Deductia mea este ca propunerea dnei MC este una profund USL-ista, adica o parte bolsevica si o parte liberala: una pesedista (control etatist) si una penelista (libertatea curriculara). Evident, la cea de a doua propunere subscriu, dar este nevoie de mecanisme care sa testeze rapid, utilitatea si oportunitatea unor discipline sau abordari noi. Iluzia dnei MC este una mare de tot, si anume faptul ca aceasta liberalizare/ autonomizare a cunoasterii ar elibera universitatile de comenzile finantatorilor. In ultima instanta, finantatorii nu mai finanteaza daca o specializare nu mai este cautata de piata, sau daca costurile pregatirii ei in tara ar fi prea mari. MC sustine ca excesul de democratie manageriala este principala cauza a ”pseudoinvatamantului superior” (p.9) atat la stat cat si la privat. Asupra acestui aspect de natura manageriala isi indreapta MC atacul final, in subcapitolul intitulat ”Manager educational sau jupan academic?”. Pentru MC, tocma aceasta libertate manageriala a dus la apritia aberatiei pe care eu as numi-o ”invatamant de stat/ gratuit cu taxa”. Aceasta aberatie face parte din aceeasi categorie de situatii ilogice, gasite la toate formele de invatamant cu taxa (atat la stat cat si la privat): studentul plateste o taxa ca sa invete, dupa care plateste o alta taxa (spaga) ca sa nu invete, respectiv sa ia nota de trecere fara sa stie (mai) nimic… Nu stiu ce intelege dna MC prin ”criterii manageriale” dar ceva nu este clar in utilizarea de catre domnia sa a acestei sintagme: ”Desi sursa de venit este asigurata de stat, universitatile bugetare se conduc si ele dupa criterii manageriale”. In traducerea mea, fraza de mai sus vrea sa spuna ca desi finantarea este de stat, totusi conducerea nu este asigurata de stat in totalitate… Sau, mai sintetic: unde esti tu centralism democratic socialist, ca pe vremea aia se facea carte?…
In continuare, MC continua cu o argumentare/ demonstrare a inutilitatii libertatii manageriale a universitatilor, in patru puncte. Nu mai este nevoie, cred, sa reiterez ca este o argumentare de natura eminamente ideologica si care nu vizeaza obtinerea cu adevarat a unei calitati superioare a invatamantului nostru universitar. Prim parte a argumentarii este un atac la adresa ideii ca educatia ar fi parte a sectorului tertiar sau cuaternar, respectiv ca educatia/ scoala superioara este (doar) un furnizor de servicii si nu o fabrica (de diplome). Motivul atacului? Dificultatea de a verifica calitatea pregatirii (dar piata ce face? Nu cumva chiar ea face o selectie riguroasa intre absolventi, in functie de pregatirea lor? Poate dna MC nu cunoaste o situatie reala si destul de recenta in care firme care dadeau anunturi de angajare precizau: exclusiv absolventi de Spiru Haret. Asta inseamna ca piata evalueaza corect si precis calitatea absolventilor, desi MC sustine exact contrariul, fara a proba, insa: ”Dar cum în educatie e foarte greu sa arati ca o facultate scoate „produse proaste“, ceea ce rezulta e o clasa de manageri academici cu libertate infinita si cu responsabilitate zero. … Oamenii nu sunt produse, si este extrem de dificil sa te bazezi pe indicatori de tipul insertiei absolventilor pe piata muncii ca sa testezi calitatea educatiei”. Dna MC confunda notiunea de ”managerial” cu cea de ”antreprenorial” (for profit): ”in cazul in care cineva produce pantofi, modelul managerial functioneaza foarte bine”… Spre stiinta dnei MC precizez ca termenul de ”managerial” se aplica in cazul oricarei organizatii (familie, firma, institutie publica, stat, comunitati de state), dar si in caz personal (selfmangement). Probabil, pentru MC notiunea de ”management public” este o contradictie in termeni. Ramasitele marxismului materialist sunt vizibile in gandirea dnei MC (ceeea ce nu este neaparat o vina sau o eroare logica – este doar o problema de convingere personala, la fel cum credinciosii cred in ingeri, in viata de apoi sau alte asemenea). In logica dnei MC daca piata imobiliara cade nu inseamna ca profesorii de la constructii nu-si fac treaba, cu concluzia implicita ca da, statul trebuie sa scolarizeze in continuare multi ingineri constructori, devreme ce profesorii lor sunt buni…. Adica, daca piata nu cere ingineri, statul poate decide sa scoata pe banda ingineri. Si ca sa incheie apoteotic argumentarea lipsita de substanta, dna MC sustine ca piata nu are cum sa ofere ”toate raspunsurile cu privire la calitatea educatiei”, in schimb genereaza ”o birocratie fara sfarsit, care ingroapa profesorii universitari sub tomuri grele de hartogarie fara rost”. Apoi, daca piata face birocratie, oare ce ar produce birocratismul de stat? Dna MC va primi raspunsul de la piata, peste cativa ani, mai ales daca pledoaria sa pro-etatista va ajunge chiar politica de stat.
Punctul numarul 2 al argumentatiei anti-piata si pro-plan a dnei MC porneste tot de la o premisa falsa: ”Descentralizarea învatamântului superior, oricât de atragatoare ar parea la prima vedere, transforma facultatile în „furnizoare de oferte educationale“ creând haos si abuzuri”. Daca inteleg bine, opusul descentralizarii este centralizarea, opusul pietei este planul imperativ, opusul capitalismului este comunismul/ socialismul. Ca sa nu faca chiar o pledoarie directa pentru trecerea la socialismul etatist MC propune un socialism nedefinit, probabil ceva de genul democratiei originale a comunistului de omenie Ion Iliescu. De fapt, MC critica deopotriva capitalismul de stat practicat de Ceausescu si socialismul de piata practicat de socialistii francezi (de exemplu), pledand pentru un socialism cu fata umana, gorbaciovist, cu rolul conducator al unui partid si cu centralizarea deciziei, inclusisv in planificarea de la centru a specialistilor care vor umple apoi piata Americii sau Africii (tot de exemplu). Mai lipsea un citat din tov Marga, ministrul de externe, care este impresionat de modelul managerial autoritar-etatist al lui Putin. Ca argumente, MC da exemplul unor decani-manageri care decid planul de invatamant dupa numarul cunoscutilor, prietenilor sau supusilor. Ca acest lucru se intampla cam peste tot in Romania este adevarat, dar asta nu inseamna ca piata nu va sanctiona si nu sanctioneaza voluntarismele managerilor neprofesionisti (care sunt, la randul lor fostii studenti ai unor profesori slabi). De altfel, indicatorii economici, puterea de cumparare, rata inflatiei sunt dictate – majoritar! – de piata. Dar dna MC ne spune doar ce este criticabil in Romania, fara a sugera in mod clar o strategie de urmat si posibilele consecinte ale aplicarii acesteia.
Punctul 3 al demonstratiei dnei MC se refera la curriculum, respectiv la un set de discipline obligatorii si care sa faca posibil controlul de la centru. Cred ca acest lucru se poate face cel mult la nivelul denumirilor, nu si la continutul fiecarei discipline. Nu intamploator, vizitele facute de ARACIS nu includ inspectii la ore care sa evalueze calitatea predarii in functie de un continut presupus a fi necesar. Dna MC se plange ca ”oferta educationala” este facuta dupa ureche, respectiv in functie de criteriile amintite mai sus (prieteni, vecini, fete simpatice), dar nu vrea sa ia in calcul ca o asemenea ”oferta” va duce la rezultate slabe la angajari (nici acest indicator nu este bun in opinia dnei MC). Probabil pe buna dreptate, dna MC spune ca este rizibil modul in care se fac (auto)evaluarile intre colegi si cum toti au calificative excelente (ca pe vremea lui Ceasca, ca sa folosesc chiar sintagma utilizata de dna MC). Solutia propusa de MC? Inspectia de la Bucuresti, una absolut incoruptibila intr-o tara fruntasa la coruptie …
In fine, al patrulea aspect analizat de MC se refera la modul de angajare in universitati. Nepotismul in floare (cu incercarea de stopare a acestui fenomen facuta de LEN – varianta Funeriu), coruptia endemica si promovarea imposturii ca mijloc de ascundere a imposturii angajatorilor, toate aceste au drept cauza, in viziunea autoarei, urmatoarele: descentralizarea excesiva a educatiei, managementul academic – numit ”modelul managerial”, ”practici manageriale” – (probabil solutiile sunt recentralizarea si conducerea stiintifica a productiei si a muncii, disciplina de frunte la Stefan Gheorghiu, loc de unde se inspira, tot probabil, consilierii prim ministrului Ponta). Tot descentralizarea este vinovata (cf. MC) de imposibilitatea organizarii de concursuri nationale pentru promovarea pe pozitii superioare. Cred ca pentru invatamantul de stat acest lucru (examen national) este perfect plauzibil si posibil, fiind vorba despre un finantator unic – bugetul statului. Riscul cel mare este insa ca, aducand examinatori straini, sa nu treaca nimeni examenul… Dna MC numeste ”capitalism academic” autonomia universitara bazata pe libertatea facultatilor de a-si alege personalul. Dupa doua decenii de lupta cu ”greaua mostenire comunista” si de trecere la economia de piata, hopa! vine si dorul de centralism, de planificare imperativa si de renuntare la criteriile de selectie specifice pietei libere.
Ca o concluzie a ”demonstratiilor” de mai sus, dna MC isi dezvaluie ultimul dintre scopurile urmarite prin scrierea acestui material: ”sa prezint cateva dintre cauzele sistemice care genereaza abuzurile si lipsa calitatii in educatia academica romaneasca”. Ce bine ar fi daca abuzurile facute de lipsa de competenta si de calitatea multor profesori ar fi rezolvabile prin revenirea la centralism, la planificarea imperativa, la inspectii de la centru si la angajari organizare centralizat la nivel national! Dar pot paria ca noile criterii de selectie ce vor opera in curand in sistemul de educatie din Romania vor fi apartenenta la partidul conducator, alegerea inspectorilor doar dintre simpatizanti (exact dupa cum a si inceput, prin masiva politizare uselista la toate palierele administratiei). Toti inspectorii scolari vor fi uselisti de frunte, promotori ai centralismului, planificarii etatiste si ai inspectiilor la sange pana ce se demonstreaza ceea ce este de demonstrat (conform filei de plan).
Cititorii interesati pot reciti in mod cursiv intregul articol al dnei MC, dupa care pot citi propunerile mele referitoare la cresterea calitatii in educatie. Cititorii vor observa ca si piata si planificarea la nivel de baza sunt oportune in cresterea calitatii. Nu in ultimul rand voi face si o propunere cu caracter radical referitoare la structura planului de invatamant in gimnazii, licee, facultati (licenta, masterat si doctorat).

Modelul managerial în educatia superioara sau privatizarea pe bani publici

http://revistacultura.ro/nou/2012/05/modelul-managerial-in-educatia-superioara-sau-privatizarea-pe-bani-publici/

Articol aparut pe 24:05:2012, in sectiunea Cultura mozaic . Zero comentarii

AUTOR: MARIA CERNAT
CUVINTE CHEIE: MANAGEMRNT IN UNUVERSITATI, SISTEMUL DE INVATAMANT
Scopul articolului de fata este sa identifice cele mai importante probleme generate de întelegerea româneasca a conceptului de autonomie universitara. Autonomia universitara pare un concept generos, poate prea generos, si aproape unanim acceptat. Sufocati pâna în 1989 de un învatamânt centralizat si ultrarigid, profesorii universitatilor românesti au îmbratisat cu mult entuziasm idei liberale precum universitatea antreprenoriala, managementul eficient al resurselor umane si financiare, oferta educationala corelata la cerintele pietei muncii si altele asemenea. Mult sperata libertate adusa de Revolutia din 1989 si frustrarile acumulate sub regimul coercitiv de dinaintea revolutiei i-au facut pe foarte multi dintre intelectualii români în general, si pe profesorii universitari, în particular, sa accepte si sa sustina la modul cel mai sincer, patimas chiar, patrunderea etosului managerial în universitati. Totusi, la aproape douazeci de ani de la Revolutie, starea învatamântului universitar nu e nici pe departe multumitoare. Mai mult, învatamântul românesc universitar prezinta o particularitate dintre cele mai socante: doar aici nu se vorbeste despre „trista mostenire comunista“. Mai mult, am ajuns sa ne amintim cu nostalgie de Epoca de Aur, de seriozitatea din facultati, de strictetea examenelor si a profesorilor, de rigurozitatea predarii si de altele asemenea.
Amintiri din Epoca de Aur
Trebuie sa precizez, din capul locului, ca nu sunt o nostalgica a comunismului si ca nu ma numar printre aceia care plâng la 25 decembrie la mormântul tovarasului Ceausescu. Sunt sigura ca eventuala noastra nostalgie este si un rezultat al idealizarii inevitabile a trecutului. Dam prea usor uitarii lunile de practica obligatorie pe ogoarele patriei, executiile politice, propaganda politica din scoli sau interminabilele adunari pionieresti. E adevarat: depan uneori amintiri din Epoca de Aur fara oroare si regret. Cine nu îsi mai aminteste de ridicolul reuniunilor pionieresti cu eternele raportari de tipul: „Tovarasa comandant-instructor, grupa a doua, cu un efectiv de 12 pionieri, dintre care 11 prezenti si unul absent, este gata pentru începerea activitatii. Raporteaza comandant de grupa, pionier X-ulescu“. Dar aceste formulari grotesti rasuna astazi placut în urechile noastre doar ca urmare a faptului ca nu le constientizam ca atare în acel moment al copilariei. Acum însa lucrurile stau altfel, si cred ca oricine îsi poate da seama cât de profund intruziva si agresiva era propaganda comunista. Cât de nefiresc era faptul ca ne începeam activitatea cu intonarea imnului. Cât de absurd era ca aveam poza de tinerete a tovarasului pe perete. Sigur, aceste amintiri nu fac obiectul articolului de fata, dar nu ma pot abtine sa nu observ ca acum avem icoane în locul tovarasului, dovada, probabil, cã la noi acel regim a creat o nevoie foarte serioasa de a avea un tatuc.
Sa depasim însa momentul rememorarii învatamântului comunist si sa ne întoarcem în prezent. Cum se face ca ajungem sa regretam atâtea lucruri legate de acel învatamânt? Toata lumea trecuta de 50 de ani spune ca „pe vremea noastra, se facea carte“. Si adevarul este ca, privind comparativ, cel putin la facultatile care au avut sansa sa supravietuiasca pentru ca nu erau legate de discipline „burgheze“, ca psihologia, de pilda, chiar se facea carte. Problema este ca degeaba idealizam acea perioada, atâta timp cât abuzurile de atunci au facut posibile unele dintre derapajele de acum. Enumar doar câteva exemple, din avion: faptul ca trebuia sa ai origine sanatoasa ca sa fii primit în universitate, faptul ca te faceai din portar lector universitar, faptul ca profesorii erau umiliti si obligati sa promoveze elevi nepregatiti – deh, aveam productie la hectar, trebuia sa avem si productie de absolventi. Totusi, în ciuda aparentelor, învatamântul ceausist avea mai multe în comun cu actualul tip de învatamânt decât s-ar putea crede. Diminuarea autoritatii profesorului, plasarea vinei pentru esecurile pedagogice exclusiv pe umerii profesorului, persecutarea intelectualilor si implicit a profesorilor care atunci, ca si acum, erau considerati „neproductivi“ sunt doar câteva dintre elementele care ar sustine o interpretare a regimului ceausit ca fiind un soi de „capitalism de stat“. Oricum, eram cu totii niste sclavi pe tarlaua jupânului suprem, asa ca cei cu vederi de dreapta n-ar trebui sa se supere pentru eticheta pe care am pus-o. Dar scopul articolului de fata nu e, de asemenea, sa reevaluez ideologic regimul Ceasca. Scopul meu este sa aduc în discutie câteva repere istorice minimale care sa ne ajute sa întelegem ce se întâmpla, de fapt, în universitati.
Asadar, sistemul centralizat, rigiditatea, planurile-cadru stabilite pentru decenii întregi si lipsa oricarei deviatii i-au facut pe multi sa mearga catre propunerile liberale privind antreprenoriatul universitar si capitalismul academic precum fluturele catre flacara. Ca om care si-a petrecut toatã existenta în învatamânt, ca studenta, doctoranda si profesoara, dati-mi voie sa spun ca toate aceste idei, autonomie universitara, management educational, antreprenoriat academic si altele asemenea au condus încet, dar sigur, la o feudalizare fara precedent a lumii academice autohtone. Pentru a prezenta aceasta stare de fapt voi face o scurta analiza a discrepantei dintre teoria atragatoare si practica repulsiva, ambele generate de aceste concepte. Sa o luam pe rând.
Autonomia universitara
În teorie, autonomia universitara presupune faptul ca în procesul generarii si propagarii cunoasterii stiintifice de ordin academic nu ar trebui sa intervina alte institutii. Cu alte cuvinte, profesorii universitari ar trebui sa fie lasati sa îsi aleaga în mod liber temele de cercetare si predare. Ei nu ar trebui sa fie siliti sa predea sau sa cerceteze la comanda politica sau religioasa. Acesta este un criteriu de bun-simt pe care îl acceptam cu usurinta. Exista însa cel putin doua probleme legate de modul în care este el înteles si aplicat pe de o parte, si de actualitatea formularii sale, pe de alta parte.
Sa vedem cum este înteles acest concept în România anului 2012. Nici nu a trecut un an de la adoptarea Legii Educatiei Nationale, ca deja se propun modificari ale ei, culmea, venite din partea unor senatori ai partidului care a propus-o initial. Într-un articol destul de alarmist, Stefan Vlaston (1) aduce în discutie câteva dintre recentele modificari ale LEN, toate puse sub semnul autonomiei universitare. Întelegerea româneasca a acestui concept nu are, din pacate, vreo legatura cu stiinta. Ea priveste în special instituirea unor drepturi si privilegii care scot de sub controlul statului unele institutii academice. Astfel, ceea ce se doreste este gasirea unei cai de a ocoli caile democratice de alegere a rectorului, de a decide autonom cum se vor alege sau, mai degraba, numi decanii si sefii de departament, si altele asemenea. Poate ca o relaxare mai mare în privinta modului în care institutiile academice private aleg sa se organizeze ar fi acceptabila, în special într-o tara în care nu am avea acuzatii de comert cu note si diplome. Sa nu uitam, totusi, câte scandaluri în jurul unor diplome false au izbucnit în ultimii ani. Sigur, nu ar fi normal sa sufere toata lumea din pricina câtorva profesori care au calcat în picioare ideea de educatie superioara, dar mai este mult pâna când mediul academic românesc va fi unul în care asemenea masuri sa nu conduca la abuzuri.
Pâna la adoptarea noi Legi a Educatiei Nationale, situatia a fost la fel de grava si în universitatile de stat, si în cele particulare. În cazul universitatilor de stat este si mai revoltator faptul ca s-a practicat ani la rând un soi de privatizare pe bani publici care facea din decani niste stapâni absoluti ai planurilor de învatamânt si ai statelor de functii. În aceste conditii, comertul cu note si diplome nu a fost apanajul particularelor, si e un lucru cu atât mai revoltator, cu cât el a fost practicat pe banii nostri, ai contribuabililor.
Cea de a doua problema deschide drumul unei critici mai profunde a conceptului de autonomie universitara. Într-o ampla lucrare de analiza, Gerald Delanty (2) arata ca libertatea academica a fost un fruct care s-a pârguit destul de rar, pe parcursul istoriei universitatii. Astfel, de-a lungul timpului, biserica si apoi statul au încercat sa subordoneze universitatea propriilor interese. Un principiu care sa garanteze independenta profesorilor universitari fata de preoti si politicieni pare binevenit. Dar eu nu sustin ca un atare principiu n-ar fi salutar – însa cred ca el e desuet! Asta în conditiile în care cea mai mare presiune careia lumea academica trebuie sa îi faca fata, în prezent, nu mai este una ideologica, ci una financiara. Asa cum aratam si cu alte ocazii (3), provocarea la adresa libertatii academice s-a mutat în alta parte. Acum nu mai este la fel de important sa asiguram independenta universitatii fata de biserica sau fata de stat, ci fata de institutiile finantatoare, fie ele fundatii sau corporatii care sponsorizeaza proiectele de cercetare.
Cele doua critici pe care le-am adus întelegerii actuale a conceptului de „autonomie universitara“ se leaga între ele. Actualele modificari ale Legii Educatiei Nationale nu privesc o autonomie a cunoasterii (ce predam si ce cercetam), cât o autonomie administrativa (modul de alegere a conducerii universitatii si a facultatilor sale) si financiara (valorificarea cladirilor si mijloacelor fixe de catre fondatorii universitatilor private). Cu alte cuvinte, întreaga miza a discutiei este de ordin financiar. Or, tocmai autonomia universitara înteleasa româneste poate conduce la o lipsa de autonomie în câmpul cunoasterii stiintifice. Profesorii universitari nu mai trebuie protejati de preoti sau de politicieni, ci, mai ales, de unii dintre finantatorii lor, care au insistat constant în ultimii douazeci de ani în sensul scaderii standardelor calitatii educatiei – în special în cazul universitatilor particulare –, cu scopul de a atrage cât mai multi „clienti“ doritori de cartoane fara valoare cu numele de diploma. Fireste, nu putem judeca toate universitatile românesti la gramada. De asemenea, e posibil ca în tari cu democratii ceva mai mature o independenta administrativa a universitatilor private sa nu para ceva iesit din comun. În România, însa, acest tip de întelegere a generosului concept de autonomie universitara a deschis larg usa catre un pseudoînvatamânt superior.
Manager educational
sau jupân academic?
Lucrurile nu stau mai bine în cazul universitatilor de stat. Pe fondul ideii ca statul trebuie sa se implice cât mai putin în procesul educarii cetatenilor sai, sustinerea bugetara pentru universitati s-a diminuat considerabil. În lipsa de bani, universitatile au început sa caute resurse alternative. Locurile cu taxa au fost solutia cea mai la îndemâna. Aceasta masura a transformat însa învatamântul de stat într-un fel de struto-camila care, va vine sa credeti sau nu, a încurajat abuzuri înca si mai mari. Desi sursa de venit este asigurata de stat, universitatile bugetare se conduc si ele dupa criterii manageriale. De aici decurg o serie întreaga de probleme pe care le voi analiza în cele ce urmeaza:
1. Ideea ca facultatile sunt furnizoare de servicii si studentii au dublul statul de consumatori ai acestor servicii si de „produse“ ale universitatii conduce la proceduri foarte complicate de verificare a calitatii educatiei. În cazul în care cineva produce pantofi, modelul managerial functioneaza foarte bine: piata de încaltaminte îl va mentine sau îl va respinge pe respectivul producator. În cazul produselor materiale concrete, pantofi, maturi, suruburi, piata poate functiona, cel putin în teorie, ca indicator al calitatii. Transferarea acestui model de afaceri în mediul academic are însa consecinte dezastruoase. Oamenii nu sunt produse, si este extrem de dificil sa te bazezi pe indicatori de tipul insertiei absolventilor pe piata muncii ca sa testezi calitatea educatiei. Daca acum nu se mai fac angajari în constructii pentru ca piata imobiliara a cazut, înseamna ca profesorii de la Facultatea de Constructii nu îsi mai fac treaba? Ideea de a ne raporta la piata ca la un soi de Oracol Absolut care ne poate oferi toate raspunsurile cu privire la calitatea educatiei conduce la o birocratie fara de sfârsit, care îngroapa profesorii universitari sub tomuri grele de hârtogaraie fara rost.
2. Descentralizarea învatamântului superior, oricât de atragatoare ar parea la prima vedere, transforma facultatile în „furnizoare de oferte educationale“ creând haos si abuzuri. Din nou, nu vreau sa judec la gramada. Exista, fireste, exceptii notabile. Sunt înca oameni care mai cred în educatie si se lupta pentru ea. Totusi, prea des în România universitara „managerul educational“, adica decanul sau seful de departament, este un fel de jupân care stabileste dupa bunul plac, ce trebuie sa se predea într-o facultate (planul de învatamânt) si, mai ales, cine trebuie sa predea acele discipline (statul de functiuni). Am trecut prin situatii hilare când, sub motiv ca „dorim sa ne adaptam la piata muncii“, au fost întocmite planuri de învatamânt dupa urmatorul algoritm: în pasul 1, decanul îsi cauta apropiatii – colegi umili si servili, verisori, vecini, fini si altii asemenea. În pasul 2, acestia erau întrebati cam la ce se pricep. În pasul 3, se întocmea planul de învatamânt în functie de preferintele acestei gasti pestrite de apropiati ai „managerului educational“. Un manager al unei fabrici de pâine nu si-ar angaja vecinii incompetenti. Pur si simplu, nu i-ar conveni sa-i plateasca din propriul buzunar ca sa faca produse proaste sau, mai rau, sa stea de pomana. Dar cum în educatie e foarte greu sa arati ca o facultate scoate „produse proaste“, ceea ce rezulta e o clasa de manageri academici cu libertate infinita si cu responsabilitate zero.
3. Lipsa unui set comun de discipline care sa se predea la toate facultatile cu profil identic conduce la imposibilitatea organizarii unei inspectii. De vreme ce fiecare facultate are propriul set de discipline cuprinse în „oferta educationala“, comisiile de specialitate nu au cum sa faca inspectii, motivul fiind ca nu exista specialisti în acele discipline. Fireste, nu as vrea nicidecum sa ne întoarcem la rigiditatea de dinainte de 1989, însa negocierea unui set comun de discipline ar deschide posibilitatea de a reveni la inspectie, ca instrument de testare a calitatii. Poate ca multi privesc cu oroare aceasta ipoteza, dar alternativa este si mai proasta. Acum se merge pe ideea de autoreglementare. Cu alte cuvinte, fiecare facultate trebuie sa îsi testeze singura calitatea. Este de-a dreptul rizibil! De pilda, se face evaluare multicriteriala a cadrelor didactice de catre studenti si de catre colegi. Dar nu exista o procedura standard care sa împiedice fraudele. De regula, aceste formulare sunt completate la misto, si toata lumea are calificative maxime. La fel stau lucrurile si în cazul evaluarii colegiale la care toata lumea primeste calificativul „excelent“. Sunt, fireste, si exceptii, însa toate aceste tone de hârtii introduse în dosarele de acreditare nu valoreaza cât o ora în care asisti efectiv la cursul unui profesor.
4. În fine, cea de-a patra problema pe care vreau sa o aduc în discutie priveste angajarea în mediul universitar. Faptul ca avem de-a face cu aceasta descentralizare si cu patrunderea practicilor manageriale în câmpul academic face imposibila organizarea unui concurs national pentru posturile vacante. Fiecare facultate vine cu oferta sa educationala, propunând diverse discipline la concurs. Exista si cazuri în care lucrurile sunt facute rational, planurile de învatamânt si posturile scoase la concurs fiind rezultatul unor discutii democratice între cadrele didactice. Totusi, sunt prea multe cazurile în care planul de învatamânt e croit dupa persoane, si nu dupa principii, si prea putine instrumentele prin care asemenea abuzuri sa fie identificate si sanctionate. Toate aceste lucruri sunt foarte greu de testat, însa, atâta timp cât actualul sistem îi lasa libertatea managerului educational sa decida ce si cine o sa predea anul viitor, orice este posibil.
Acestea sunt doar câteva dintre problemele generate de îmbratisarea fara rezerve a principiilor capitalismului academic. Ceea ce cred eu e ca, daca am ajuns sa idealizam educatia din perioada de dinainte de 1989, ceva este profund viciat în actualul sistem de învatamânt. Am trait multe experiente foarte neplacute în învatamântul superior, si ca profesor, si ca student. Scopul meu nu este sa atac indivizi, ci sa prezint câteva dintre cauzele sistemice care genereaza abuzurile si lipsa calitatii în educatia academica româneasca.

Note:
O varianta a acestui text a aparut si pe platofrma Criticatac.
1. http://www.contributors.ro/editorial/a-inceput-masacrarea-legii-educa%C8%9Biei-na%C8%9Bionale-modificarea-legii-educa%C8%9Biei-gone%C8%99te-studen%C8%9Bii-din-universita%C8%9Bi-private-care-s-ar-putea-desfiin%C8%9Ba-peste-noapte/
2. Gerard Delanty, „Challenging Knowledge. The University in the Knowledge Society“, Open University Press, 2001.
3. http://www.criticatac.ro/10236/privatizarea-cunoasterii-si-costurile-sale-sociale/

Modelele manageriale despre care vorbeste eronat MC (cu gandul la modele antreprenoriale) sunt, de fapt, modele de gandire simtire si actiune. Daca as vrea sa-i dau o descriere mai ”romaneasca” ideii de actiune as scrie ”faptuire” in loc de actiune. Faptuirea este un act volitiv constient si sugereaza continuitatea si concomitenta/ simultaneitatea actului managerial pe un interval temporal dat/ ales/ impus. Structura triadica, pe care o promovez activ de cateva decenii, este preluata, recent, si de un coleg care preda management la Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iasi si care chiar a gestionat structuri organizatorice ale acestei universitati in ultimele decenii. Deci, se poate… Dupa cum am (de)scris in multe alte articole (as spune ca sunt mai usor de amintit acelea in care nu am facut-o), managementul, considerat de mine deopotriva ca teorie si practica/ actiune, este un proces de stabilire a unor scopuri, de alegere, de combinare si de consumare (productiva!) a acelor mijloace care au probabilitatea cea mai mare de a atinge scopul in conditii de evitare a risipei, de reducere cat mai substantiala a consecintelor negative fata de mediu (adica fata de alti oameni si de sansele acestora de utilizare a resurselor/ mijloacelor, acum si in viitor). Precizez ca si teoria managementului (nu doar practica manageriala) este bine servita de acest model. Astfel, managementul vazut ca teorie isi propune I) un SCOP clar (a) transmiterea catre studenti, absolventi si orice alte persoane interesate de informatii, idei, atitudini, comportamente manageriale performante; b) deschiderea studentilor/ studiosilor catre gandirea creatoare, generatoare de noi modele si tipuri de gandire, simtire si faptuire), II) isi alege un set de MIJLOACE/ resurse (pedagogice, logice, psihologice, decizionale, juridice, logistice, financiare etc.) care sunt apreciate ca fiind cele mai ADECVATE atingerii scopului propus, avand grija sa III) verifice permanent (adica, simultan si continuu) nivelul de ADECVARE SCOP-MIJLOC. Evident, profesorul (de management) are o tripla calitate, aceea de persoana care stabileste scopurile, alege mijloacele si verifica permanent gradul de adecvare dintre acestea. Astfel, orice profesor, indiferent de disciplina pe care o preda, are obligatia sa aiba un management performant in procesul de predare si evaluare, fiind, astfel, propriul sau manager. In viziunea mea, orice persoana umana este propriul sau manager, luand permanent DECIZII referitoare la SCOPURI, MIJLOACE si gradul de ADECVARE SCOP-MIJLOC. Prin urmare, am pledat si pledez permanent pentru ca intreaga pletora de discipline (numite sociale, umane sau socio-umane) sa fie predate SIMULTAN si CONTINUU, dar in mod COMPACT, ESENTIALIZAT si TRANSDISCIPLINAR incepand cu gimnaziul si terminand cu ultima clasa de liceu. Asadar, un invatamant mediu fara economie, psihologie, istorie, logica, notiuni de politologie, de drept sau de etica etc, respectiv fara discipline predate de ”specialisti” care isi promoveaza propriul lor domeniu de studiu in detrimentul altora. In locul lor eu propun un melanj sui-generis din toate aceste discipline, retinand elementele esentiale fara de care cunoasterea si intelegerea omului nu poate avea loc. Asadar, fara discipline si granite disciplinare, ci doar CUNOASTERE si metode/ modalitati de cunoastere a omului in (aproape) toate ipostazele sale de viata (gandire, simtire si actiune). Specializarea pe discipline sau pe grupuri de discipline va fi (doar) misiunea nivelului universitar, astfel: la nivel de LICENTA se vor preda grupe de discipline. De ex. pot fi facultati cu urmatoarele profile: Politica-Economica-Etica, sau Politica-Economica-Juridica, sau Psihologie-Sociologie-Teologie (a nu se confunda cu Religia), sau Logica-Gramatica-Statistica-Matematica-Informatica, sau Istorie-Literatura-Comunicare etc. In mod similar, se pot grupa cunostinte de baza la nivel de licenta, pe grupuri disciplinare, ca de ex. Fizica-Chimie, Biologie-Chimie sau chiar Fizica-Chimie-Biologie sau Chimie-Matematica-Informatica etc. Pentru Medicina si Farmacie as lasa specializarea incepand de la licenta cu doar 5 ani de studii, cu reducerea orelor de fizica, chimie, biologie si anatomie din primii trei ani si cu largirea arealului de practica medicala (inclusiv de preventie). De asemenea, Arhitectura, Artele, Educatia fizica ar putea fi compactate prin reducerea unui an de studiu, cu mastere de specializare de maximum un an. Desigur, in cazul in care asemenea propuneri ar prezenta interes, managerii de la nivelul sistemului de invatamant trebuie sa se implice activ, cu alte propuneri si contrapropuneri, dincolo de interese de catedra, de promovarea unei specializari sau a alteia de a acorda unor categorii de cunostinte o pondere mai mare fata de alte categorii etc. Dezbaterea publica si largirea acestei discutii la nivelul Uniunii Europeane sau a statelor interesate de calitatea educatiei ar fi un mare castig si o dovada a acestui interes. (Cei interesati pot citi si alte opinii si propuneri ale subsemnatului pe teme de management academic la adresa http://www.it4s.ro/Liviu%20Drugus%20-%20Desteptarea.pdf).
La nivel de MASTER va urma apoi o specializare pe o disciplina sau chiar o subdisciplina, urmand ca abia la nivel de DOCTORAT sa aiba loc o specializare pe o tema suficient de ingusta si de profunda, fie disciplinara, interdisciplinara sau transdisciplinara. Si nu in ultimul rand, daca tot a venit vorba despre calitatea educatiei si dialogul pentru performanta as propune ca mult dorita transparenta a actului educational sa fie asigurata prin obligarea fiecarei universitati publice de a posta pe pagina web linkurile la toate camerele video care preiau imagini audio-video din salile de curs si seminarii/ lucrari practice. Asa cum lumea realizeaza ca asa numitul secret bancar este de fapt un paravan in spatele caruia se pregatesc mari fraude generatoare de tensiuni si crize, tot astfel, patrunderea ochilor publici (fie si contracost in cazul facultatilor private) in locul in care se produce actul educational ar fi un extraordinar impuls pentru cresterea calitatii. Probabil sunt si contraargumente la aceste propuneri. Ar fi bine de cunoscut, de dialogat pe marginea lor si de creare a unui curent de opinie fata de calitatea actului educational – unul de maxim interes public. Dincolo de interesul profesorilor de a se perfectiona, de a da randament maxim la ore, ar creste si vizibilitatea publica a facultatilor si universitatilor care ar accepta aceasta propunere. Cred ca ar fi interesant de facut un clasament al universitatilor dupa viteza cu care ar accepta sau ar respinge aceasta propunere. Pentru mine, decizia Universitatii de Vest din Timisoara de a achizitiona soft antiplagiat pentru verificarea originalitatii lucrarilor de licenta, disertatie si doctorat, plaseaza – in mintea mea, desigur – aceasta universitate ca ocupand primul loc in lupta pentru calitate in educatie.
Convingerea mea este ca aceste propuneri ale mele vor fi ignorate cu superioritate si emfaza, asa cum au fost deja tratate si in momentele in care am facut aceste propuneri la Ministerul Educatiei, la Institutil de Stiinte ale Educatiei, la Universitatea Al I Cuza etc. Cu siguranta, toate ideile au timpul lor. Probabilitatea mai mare este ca aceasta idee sa fie preluata de sistemele de educatie deschise competitiei (finlandez, american, englez etc.) Un minim interes din partea autoritatilor ar fi o invitatie la expunerea acestor idei, la un dialog critic cu profesionistii liberi in gandire etc. Pana acum, contrargumentul principal adus acestor propuneri a fost …lenea! Mai exact, raspunsul suna cam asa: ”Da, n-ar fi rau, da-i greu…”.
Opinia mea este ca disputele de genul plan sau piata, comunism sau capitalism, centralizare sau descentralizare nu sunt foarte limpezi si directe. Ca si in articolul dnei MC, nu se fac pledoarii directe pentru socialism, ci doar pledoarii pentru o presupusa si sperata calitate superioara in educatie folosind mijloace socialiste, ca si cum acestea nu ar defini imediat o societate socialista. Dar, e bine ca exista libertatea de expunera libera a ideilor. In lipsa acesteia am fi martori neputinciosi ai unei involutii sigure.
Dincolo de dispute, de simpatii sau antipatii partidice, cercetarea ar putea pune lesne la dispozitia decidentilor din educatie studii, instrumente de masura sau anchete care sa ajute la luarea deciziilor in buna cunostinta de cauza. Sper ca denumirile: ”stiinta” (in loc de disciplina), ”stiinte” (in loc de cunoastere), ”cercetare stiintifica” in loc de ”cercetare” sa dispara incet incet si sa punem, cat mai multi dintre cei implicati in educatie si cercetare, accentul nu pe caracterul ”stiintific” al ideologiei (socialiste, capitaliste, mixte), ci pe rezultatele obtinute sau posibile de obtinut printr-un demers sau altul, precum si nivelul de satisfactii generat de aceste rezultate.

Liviu Drugus, Miroslava judetul Iasi.
http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.worpress.com
liviusdrugus@yahoo.com

Scris la 11 iunie 2012 la 64 de ani de la etatizarea sectorului privat (a ”principalelor mijloace de productie”) in Romania sovietizata.

Metodologia Scop Mijloc, Economica Sanatatii, Managementul Sanatatii


1 METODOLOGIA SCOP-MIJLOC 2 Cuprins Partea I 1.Argumentum 2.Definirea omului prin esenţa existenţei sale: sinteza viziunilor teologice, filosofice şi ştiinţifice 3.Raportul cauzal în etică văzut ca raport scop-mijloc 4.Istoricul utilizării raportului scop-mijloc în gîndirea umană Partea II 1.Metoda, metodica şi metodologia 2.Metodologia Scop-Mijloc (MSM) în studierea Omului 3.MSM, teoriile despre scop (telotica) şi formularea scopurilor (politica) 4.MSM, teoriile despre mijloace (mediatica) şi optimizarea combinării mijloacelor (economica). 5.MSM, teoriile despre adecvarea scop-mijloc (pragmatica) şi optimizarea acestui raport (etica). Partea III 1.Trinitatea triadelor treimice 2.Tentaţia sintezei – o cale spre absolut 3.Eu, noi, toţi – sinteza treimică a existenţei umane 4.Individualism, colectivism / socialism, mondialism/internaţio-nalism 5.De la integrisme – prin dialog – la integrare 6.A treia cale? Nu, ci întreirea căilor! NOTE BIBLIOGRAFIE 3 1. Argumentum Motto: “Mulţi vor considera efortul meu actual ca fiind mai puţin folositor. El eludează funcţia instrumentală a Economicii şi se îndreaptă spre obiectivul mai vechi, mai tradiţional, mai ştiinţific, mai explicativ – acela de a încerca să înţelegem cum stau lucrurile.” John Kenneth Galbraith: “Economics and the Public Purpose”, Boston, 1973, p.7 Obiectul studiului de faţă îl constituie atenuarea unei insatisfacţii de natură metodologică cu privire la eficientizarea acţiunii umane prin măsurarea factorilor ce o determină, iar în plan mai concret insatisfacţia faţă de modul cum au evoluat realităţile pe tărîmul educaţiei de nivel mediu şi superior. Preocupările pe această temă au deja o vechime de peste 15 ani, iar primele rezultate le-am formulat sub o denumire cam pretenţioasă, dar care urmărea clar să atragă atenţia, şi anume “Paradigma de gîndire şi acţiune Scop-Mijloc”. În plan metodologic, preocupările au pornit de la ideea unei mai bune definiri şi măsurări ale conceptului de eficienţă economică, concept suprautilizat şi golit de conţinut prin asocierea sa cu situaţii care sugerau uneori ineficienţa şi chiar risipa. Intuirea definirii conceptului amintit ca raport dintre scopuri şi mijloace (de fapt, acestea fiind generalizări ale deja utilizatelor “efecte” şi “eforturi”) a generat un proces mai larg de redefiniri conceptuale, printre acestea aflîndu-se şi probleme de ordin teoretic ce decurgeau din diferenţele mereu sporite dintre idealurile 4 (scopurile) marxismului originar şi a modului neadecvat de atingere a acestora (mijloacele, respectiv, proasta alegere şi combinare a acestora). Posibilitatea de a accede liber la izvoarele teoretice cele mai diverse mi-a conturat şi mai clar traseul ideatic faţă de care mă raportez şi de la care, deşi am aflat mai tîrziu, mă revendic. Acest traseu începe în mod clar şi definitoriu cu doctrina interacţionistă a lui Confucius, apoi cu Aristotel şi filozofii stoici, continuînd cu Comenius, Machiavelli, Kant, Marx, Nietzsche, Kirkegaard, Kotarbinski, Kolakowski, Vilfredo Pareto, Karl Popper, John Kenneth Galbraith, Amitai Etzioni, pragmatismul american şi concepţia axiologică a lui R.S. Hartman din SUA. Lista poate fi completată cu multe nume, româneşti sau străine, mai mult sau mai puţin cunoscute, dar intenţia acestui Argumentum este de a arăta că nu-mi revendic paternitatea “descoperirii” binomului scop-mijloc, dar că modul în care l-am definit, utilizat şi integrat în oceanul cunoaşterii filosofice, religioase şi ştiinţifice este încă unul aparte. Convingerea autorului este că prin studierea profundă a acestui binom, definitoriu pentru existenţa umană, societatea poate cîştiga în echilibru, prosperitate şi înţelepciune. Probleme aparent strict cantonate în viaţa economică, politică sau etică s-au dovedit a fi doar particularizări ale acestui esenţial raport. Caracterul metodologic al binomului scop-mijloc (de fapt, a trinităţii “Scop-Mijloc-Scop/Mijloc”) provine din concluzia că utilizarea sa adecvată aduce un plus de cunoaştere celui care-l stăpîneşte şi un set de insatisfacţii sau speranţe iluzorii pentru aceia care, farmecaţi de simplitatea sa, presupun că i-au pătruns esenţele. Convingerea autorului că instrumentul de analiză pe care l-am numit MSM (în limba engleză. EMMY) are o deosebită valoare practică provine şi din faptul că mi-am construit un mod de gîndire de tip trinitar, aceasta fiind şi o minimă probă a faptului că suntem “proiectaţi şi programaţi” după “chipul şi asemănarea Tatălui, în fapt a Sfintei Treimi”. ** Eşecul unor reprezentanţi ai vieţii noastre publice de a utiliza în mod eficient metodologia pe care o prezint aici (şi pe care am expus-o în numeroase articole publicate la Iaşi, Chişinău şi 5 Bucureşti) se datorează în mare măsură faptului că respectivii erau atei convinşi, fără a depune efortul necesar de a pătrunde în esenţa creştinismului, în special, şi a teologiei în general. Precizez de la început că metodologia propusă va fi utilizată într-un demers temerar, dar necesar, acela de a aduce noi probe la cele deja avansate referitoare la caracterul unitar al cunoaşterii, mai exact la marea pierdere suferită de omenire prin perpetuarea falselor distincţii dintre cele trei “domenii” : teologie, filosofie şi ştiinţă. Ca un preludiu la acest demers viitor, amintesc aici necesitatea deosebit de acută şi actuală de a defini cu maximă acurateţe conceptele folosite. O bună parte din confuzia existentă în demersurile academice provine din neclarităţile/ambiguităţile conceptuale. Drept pentru care nu vom merge mai departe înainte de a defini cele două cuvinte cheie care dau contur trinităţii metodologice din titlu. Astfel, înţelegem prin SCOP orice intenţionalitate şi orice finalitate a gîndirii şi acţiunii umane ce conturează un efect sau un set de efecte, dorite sau nedorite , iar prin MIJLOC orice element, indiferent de natura sa, care combinat în timp cu alte elemente, poate crea o situaţie numită scop, anterior definită ca atare. După cum se observă, conferim celor doi termeni o maximă extensiune şi intensiune. Orice alte precizări sau adaosuri la aceste definiţii , de natură să amplifice extensiunea şi intensiunea lor, sunt binevenite. Este, totodată, necesar să acceptăm ideea că nu am dat definiţii logice, care să “decupeze” din realitate sau idealitate porţiunea care se numeşte scop sau mijloc. Aceasta provine din faptul că cele două concepte sunt – prin originea lor – deja de maximă cuprindere, lipsindu-le genul proxim. Motivăm această afirmaţie prin adoptarea modelului teologic ca explicaţie a originii şi existenţei umane. Mai exact, dacă acceptăm că nu suntem “buricul” Universului, că nu ne-am creat noi înşine (din haos sau din maimuţă), atunci vom accepta cu uşurinţă (şi cu folos) ideea că suntem parte a Scopului Celui care ne-a creat şi că noi înşine probăm această origine divină prin formularea permanentă de scopuri şi încercarea de atragere de mijloace adecvate atingerii scopurilor propuse. Perfecţiunea adecvării este sinonimă cu 6 atingerea/deţinerea adevărului absolut, adică este doar o tendinţă asimptotică spre aceasta. Amintim aici o primă concluzie a gîndirii de tip trinitar, şi anume demontarea iluziei creşterii continue a eficienţei economice sau – ceea ce este acelaşi lucru – a creşterii economice continue. Includerea în calcul a tuturor mijloacelor consumate (inclusiv a stării de sănătate a omului şi a mediului înconjurător) ne trezeşte la realitatea cunoscută de mult, aceea că “nimic nu se pierde, nimic nu se cîştigă, totul se transformă“. Rezultă, deci, că însăşi ideea de cîştig trebuie re-definită şi re-gîndită…. Definirea clară şi lipsită de echivocuri a termenilor utilizaţi este cu atît mai imperioasă cu cît, uneori, termeni diferiţi definesc acelaşi lucru (sinonomie relativă) iar alteori acelaşi lucru al realităţii semnifică concepte diferite (semiotică relativă). Un exemplu poate fi de ajutor: Cînd fac afirmaţia “doresc să obţin o diplomă“ termenul “diplomă“ defineşte un scop. Cînd însă afirm: “cu această diplomă pot obţine un post bine plătit”, este clar că termenul “diplomă“ şi-a pierdut calitatea de scop, îmbrăcînd-o pe cea de mijloc. Dacă însă afirm “aceasta este o diplomă“, termenul “diplomă“ nu sugerează expres nici calitatea de scop nici pe cea de mijloc, dar lasă loc interpretării noastre de a ne imagina diploma fie ca scop, fie ca mijloc. Concluzia acestui exemplu este că în planul istoric, recte cel al curgerii timpului, unul şi acelaşi lucru poate fi succesiv sau concomitent şi scop şi mijloc. Dar aceasta nu trebuie să ofere teren pentru speculaţii şi interpretări ad-hoc. Dimpotrivă, aşa cum am afirmat, în orice analiză calitatea de scop sau mijloc, sau ambele, a unui lucru trebuie precizată din timp, pentru a nu crea confuzii. Un contra-exemplu: în lucrarea “Sfera de cuprindere a economicului, a politicului şi eticului. Ce studiază, totuşi, Economica Politică?”***am propus următoarea convenţie (asupra căreia vom reveni pe parcursul lucrării): politicul este sfera scopurilor, economicul este sfera mijloacelor iar eticul (sau economico-politicul) este sfera adecvării dintre scopuri şi mijloace, respectiv dintre economic şi politic. Iată însă că există şi o opinie diferită: politicul este definit ca sferă a mijloacelor. 7 Iată citatul explicativ: “Valorile politice exprimă, în concepţia lui Petre Andrei, mijloace prin care se tinde spre realizarea anumitor scopuri pe care le fixează etica; politica este astfel obligată să aplice normele şi principiile stabilite de etică“ (Tompea, p.62). (Acelaşi autor precizează, la pagina 17, că “etica nu poate crea norme deoarece normele sunt create”.) Conform metodologiei propuse de noi citatul din Petre Andrei ar suna astfel: ”Politicul exprimă un set de scopuri de atins, pentru care se atrag mijloacele corespunzătoare. Scopurile sunt, deci, stabilite de politic în conformitate cu economicul existent. Simpla comparare a scopurilor cu mijloacele ne transferă în tărîmul eticului. Gradul de moralitate (de adecvare dintre scopuri şi mijloace se stabileşte simultan în plan micro, macro şi mondo, presupunînd că opiniile de la cele trei paliere sunt sau pot fi cunoscute.” Desigur, exemplul este ales aleatoriu, iar faptul că am conferit alte conotaţii termenilor utilizaţi de Petre Andrei se explică prin dorinţa unei clarificări (şi, eventual, a unei convergenţe conceptuale) a raporturilor dintre politic, economic şi etic. Nu eticul este cel care stabileşte scopurile, aşa cum din păcate se crede la modul majoritar, ci politicul, iar eticul are rol pasiv, constatativ şi analitic. Dată fiind această confuzie, nu este de mirare faptul că se afirmă tranşant că “politicul nu are nimic comun cu eticul” sau “etica nu are ce căuta în politică“. Să fie oare această regretabilă confuzie terminologică şi ideologică la baza politicianismului de grotă, a denaturării însăşi a ideii de om politic? Desigur, multe eşecuri îşi au originea în confuzii, dar nu este obligatoriu ca simpla eliminare a unor confuzii să asigure succesul. Oricum, analizele noastre ne arată că o eliminare pe scară largă a confuziilor ar putea îmbunătăţi calitatea actului politic, conferindu-i o aură de moralitate dacă se obţine acordul de la cele trei paliere (, m, M – adică micro, macro şi mondo) în legătură cu gradul de adecvare dintre scop şi mijloc. Acceptarea relativităţii economic (mijloace) – politic (scopuri) ne poate scuti de absolutizări de genul celor practicate de ideologia marxistă (economicul determină politicul) sau fascistă (politicul domină economicul). 8 Calea reală este cea a înţelegerii faptului că fiecare dintre aceste două aspecte ale realităţii au relativa preeminenţă, funcţie de unghiul de vedere propus. Lămuritoare în priviţa sensurilor pe care le confer termenilor de SCOP şi MIJLOC este lucrarea părintelui doctor. în teologie Ioan Chioar: “…putem vorbi de un scop al lumii decît numai admiţînd existenţa unui Creator liber, cu raţiune superioară, care să poată da lumii un scop şi mijloacele necesare pentru atingerea acestui scop” (Chioar, p. 40). Consider utile alte cîteva formulări pe această temă, fie aparţinînd părintelui Chioar, fie unor teologi din vechime. Iată-le: “Sensul istoriei nu e încă împlinit, ci e în curs de desfăşurare, pînă cînd se va încheia istoria şi timpul îşi va înceta cursul. Şi numai atunci creaţia îşi va îndeplini scopul. Atunci urmează liniştea, pacea, armonia în iubire care aduce fericire.” (p. 42). Ce replică minunată adresată lui Francis Fukuyama, care lega sfîrşitul istoriei de triumful liberalismului în lume! “Deoarece omul, spune preotul Chioar, are tendinţa spre asemănare cu Dumnezeu, conform scopului pentru care a fost creat din voinţa divină, pentru aceea Dumnezeu îl glorifică în mod deosebit şi prin aceasta omul participă la sfinţenia divină. ŞI numai întrucît omul tinde la comuniune cu Dumnezeu întru atît scopul său este atins, e luminat şi se luminează. De aceea se afirmă că scopul cel mai înalt al omului este preamărirea lui Dumnezeu”. (p. 44). “Natura îşi împlineşte scopul în om şi omul în Dumnezeu. De altfel, în Univers nici un neînsemnat membru al întregului nu este scop sieşi, ci fiecare este ca membru al întregului, un mijloc pentru altul şi totul pentru Dumnezeu.” (p. 45). Originea kantiană a acestui mod de gîndire este subliniată şi de trimiterea la lucrarea lui Fischer Lorenz, care scria în 1883, în lucrarea “Das Problem des Ubels und die Theodizee” la p. 19: “Ca persoană, omul este sieşi scop, însă în virtutea dependenţei sale de Dumnezeu, el nu e suveran, ci e supus lui Dumnezeu. Omul e scop sieşi faţă de natură, dar e subordonat lui Dumnezeu, în care îşi găseşte scopul suprem.” Ideea convergenţei teologiei cu teleologia (sau a religiei cu filosofia) este subliniată şi de Uwe Schultz, biograf al lui Kant: 9 “Contemplînd caracterul întîmplător al scopurilor naturii, analiza teleologică insistă asupra unui scop sau al altuia, ajungîndu-se în cele din urmă la scopul final, chiar dacă acesta nu se mai află în natura însăşi, ci dincolo de ea, în teologie: „ Dar conceptul unui obiect a cărui existenţă sau formă ne-o reprezentăm ca posibilă cu condiţia unui scop este legat inseparabil de de conceptul contigenţei lui (în virtutea legilor naturii). Tocmai de aceea, obiectele naturii, pe care le considerăm posibile doar ca scopuri, constituie principala dovadă pentru contigenţa universului şi sunt unicul argument valabil, atît pentru intelectul comun, cît şi pentru filosof, că universul depinde şi este creat de o fiinţă care există în afara lumii şi care este într-adevăr inteligentă (datorită acestei finalităţi) şi că teleologia nu-şi dobîndeşte perfecţiunea de investigaţie decît în teologie „ ”. (Uwe Schultz, Immanuel Kant, Teora, 1997 (originalul german scris în 1965, iar traducerea îi aparţine lui Vasile V. Poenaru), p. 137-138). Este demnă de reţinut sinteza kantiană, formulată astfel de către Schultz: “Teleologia duce la morală şi ambele sunt identice cu teologia” (p.138). Kant este, de altfel, un puternic “element” unificator şi sintetizator în gîndirea umană, kantianismul fiind un bun exemplu de integrare a filosofiei cu religia şi ştiinţa. Demersul său ar trebui repetat la intervale din ce în ce mai mici de timp, pînă să ajungă a deveni o preocupare cotidiană, echivalentă cu instaurarea unui nou mod de gîndire, perfect unitar, în care “specializări” ale gîndirii de genul teologic, filosofic sau ştiinţific vor fi doar simple amintiri ale perioadei schizoide a omenirii, prilej de confruntare, neînţelegere şi conflicte sociale. În această perspectivă unificatoare, gîndirea trinitară se oferă deja ca suport logic şi etic al cunoaşterii, iar scheletul acestei gîndiri poate fi rezumat la raportul integrator Scop-Mijloc-Scop/Mijloc. Ideea kantiană (“imperativul categoric”) conform căreia “Eu nu trebuie să acţionez niciodată altfel decît aşa încît să pot voi şi ca maxima mea să devină lege universală.” În această extrem de sintetică formulare se află sîmburele sintezei morale la nivel de individ, grup şi societate, sau ceea ce am denumit în termeni contemporani, sinteza micro-macro-mondo. Kant pune, totodată temeliile filosofice ale raportului scop-mijloc, cu 10 referire, desigur, la fiinţa umană: “Omul şi în general orice fiinţă raţională există ca scop în sine, nu numai ca mijloc, de care o voinţă sau alta să se folosească după bunul său plac, ci în toate acţiunile lui, atît în cele care-l privesc pe el însuşi, cît şi în cele care au în vedere alte fiinţe raţionale, omul trebuie considerat totdeauna în acelaşi timp ca scop.” Această aserţiune trebuie şi poate fi pusă la temelia unui mod de gîndire practică, iar Metodologia Scop-Mijloc se reclamă a fi unul dintre modelele posibile de urmat. Intuitiv, cu aproape două decenii în urmă (cînd nu citeam nici un fel de filosofie) am pornit de la o definiţie ad-hoc a omului, prin care propuneam conceperea şi analiza rezultatelor acţiunilor sale în funcţie de două variabile: scopurile propuse şi mijloacele dispuse. Se poate spune că, direct sau indirect, orice gîndire se bazează sau cel puţin implică un raţionament ce trimite la scop, mijloc sau la ambele. Uneori scopurile (bine şi clar formulate) reuşesc să atragă mijloace care altfel ar fi fost ignorate şi nefolosite Alteori însă, existenţa sau apariţia unor noi mijloace stimulează apariţia şi formularea unor noi scopuri. Se ajunge astfel la raportul dintre politic (scopuri) şi economic (mijloace), problema “cine pe cine determină“ fiind o falsă problemă la nivelul lumii reale. Sau, este acelaşi lucru cu “cine a fost mai întîi, oul sau găina?”. A argumenta preeminenţa economicului asupra politicului (economism) înseamnă a ne opri la un segment istoric dat, unde este foarte posibil ca acest determinism să existe. A extrapola această concluzie la alt sau orice moment istoric – iată temelia apariţiei dogmatismului şi ineficenţei acţiunilor sociale bazate pe premise false. Această inversiune (presupunînd, împreună cu Kant, că specific uman este preeminenţa calităţii umane de scop, şi apoi de mijloc) este sesizată şi formulată clar de Max Scheler în 1899: “Puterea tehnicii materiale… a dovedit într-un mod neaşteptat puterea pe care o are mijlocul de a pune scopuri şi a orbit spiritul epocii în faţa forţei proprii scopului de a alege mijlocul”. Se deduce de aici că “normalitatea” ar consta din preeminenţa scopului asupra mijlocului, iar industrialismul epocii 11 moderne a inversat această ordine, creînd o lume dominată mai mult de mijloace şi mai puţin de scopuri. Această concluzie este consonantă cu terminologia economică marxistă, terminologie dominată de “mijloace”: mijloace de muncă, mijloace de producţie, mijloace de subzistenţă, “forţele de producţie” fiind ele însele nişte mijloace alcătuite din oameni şi maşini, iar munca umană ţine, evident, de domeniul mijloacelor. Cu riscul alunecării înspre relativismul etic, afirmăm că toate mijloacele, înainte de a fi-ca-mijloace au fost scopuri ale unui timp anterior. Raportul scop-mijloc apare ca un criteriu prin care gînditorii se auto-definesc, îşi precizează convingerile şi oferă premise pentru noi elaborări teoretico-filosofice şi ştiinţifico-practice. Alături de precizările kantiene amintite mai sus, de referinţă sunt şi abordările hegeliene exprese pe această tema a raportului scop-mijloc. Înainte de a aminti aceste abordări, subliniem un adevăr cu mare semnificaţie pentru lucrarea de faţă: esenţa gîndirii hegeliene este de natură triadică (trinitară): teză-antiteză-sinteză. Cu riscul de a forţa puţin nota, Sfînta Treime se regăseşte perfect în cele trei laturi ale logicii hegeliene: Tatăl (teza), Fiul (antiteza) şi Sfîntul Duh (sinteza). Cum să nu devină perenă o gîndire bazată pe esenţa divină ce sălăşluieşte în om? Profităm de context pentru a alătura celor de mai sus modelele pe care le-am propus ca elemente componente ale MSM: Tatăl (scopul), Fiul (mijlocul) şi Sfîntul Duh (sinteza scop-mijloc). La Hegel, gîndirea trinitară este prezentă permanent, sugerînd că fiecare element este o parte a unei triade, care la rîndul ei este o parte a unei triade, etc. 12 2. Definirea omului prin esenţa existenţei sale. Sinteza viziunilor teologice, filosofice şi ştiinţifice Karl R. Popper spunea că detestă definiţiile deoarece creează superstiţia că un lucru odată definit este mai bine înţeles. L-am putea susţine cu o multitudine de exemple legate de definirea omului. Oare este mai bine înţeles conceptul (şi realitatea) de om dacă vom memora definţii ca: “omul este un biped fără pene” (Aristotel), “omul este fiinţă pentru moarte” (Heidegger), “omul este fiinţa blestemată să fie liberă“ (Sartre), “omul este animal metamorfozat” (Blaga) etc. Mai mult decît atît, Aristotel însuşi are mai multe definiţii pentru “om”: pe lîngă cea amintită mai sus Aristotel defineşte omul ca fiind “animal raţional”, apoi ca “animal politic” etc. De fapt, conotaţiile de mai sus nu reprezintă definiţii propriu-zise, ci descrieri ale unor însuşiri umane mai mult sau mai puţin fundamentale şi sugestive. Pornind de la această idee, şi anume că definirea omului este un lucru deosebit de dificil. Dacă ar exista o definiţie unică şi unitar acceptată a omului, atunci cu siguranţă nu ar exista atîtea sisteme, concepţii şi curente filosofce. Se poate spune că multiplele definiţii/descrieri ale omului nu sunt decît mijloace folosite de diverşi gînditori pentru a ajunge la scopul propus. Scopul generic este, desigur, cunoaşterea omului, a esenţelor sale, dar unghiurile de analiză diferite au dus la relevarea unor aspecte/esenţe diferite ale omului. La rîndu-ne, nu avem pretenţia că vom da definiţia omului, ci una dintre cele posibile, dar adecvată scopului nostru – care este de a eficientiza acţiunea umană (individuală, socială şi globală), de a elimina practicile politico-economice păguboase şi de a asigura un echilibru instabil şi pozitiv evoluţiei umane la cele trei niveluri amintite. În acest scop definim fiinţa umană drept suma scopurilor pe care şi le propune şi a mijloacelor de care dispune. Mai 13 subliniem odată că prin om sau fiinţă umană înţelegem atît individul, grupul social şi umanitatea (sinteza micro-macro-mondo). Abordarea preponderent axată pe una dintre cele trei dimensiuni ale existenţei umane a dus şi mai duce încă la monisme care sunt forme neevoluate ale dogmatismului. Am convingerea că un eventual salt în cunoaşterea omului poate veni de pe o poziţie pluralistă, nicidecum monistă sau dualistă. Secolul XXI va fi dominat de sinteze, convergenţe, holisme, globalisme, sincretisme etc. O şansă pentru o veritabilă sinteză o constituie informatica şi dialogul cotidian care are loc pe plan mondial între filosofi, savanţi, teologi şi alte categorii de persone interesate de scoaterea gîndirii actuale din impasul în care se află, impas probat de existenţa unei crize morale fără precedent. Considerăm că existenţa umană nu poate fi concepută fără formularea unor scopuri şi fără conştientizarea mijloacelor adecvate atingerii acestora. (Desigur, cu excepţia cazurilor patologice). Este foarte aproape această definiţie de cea a lui Aristotel prin care definea omul ca animal raţional. Această raţionalitate îi permite omului să-şi proiecteze existenţa în viitor, să utilizeze experienţa trecutului şi resursele apte de a fi combinate şi utilizate. Totodată, apreciem că nu întîmplător discuţia despre scopuri şi mijloace Hegel o face în “Ştiinţa logicii”. Într-adevăr, selectarea scopurilor şi optimizarea combinării mijloacelor presupune logică, raţionalitate şi chiar calcul matematic foarte elaborat. Din cele precizate pînă aici se observă că nu am optat doar pentru o definire filosofică a omului (de exemplu “omul este o trestie gînditoare” – Pascal, definiţie identică cu cea a lui Aristotel – “omul este un animal raţional”), dar nici pentru o definiţie teologică a omului (de exemplu omul este un rezultat al sancţiunii divine privind interzicerea accesului la informaţie – mărul cunoaşterii) şi nici pentru o definire ştiinţifică (de genul, omul este alcătuit din sistemul muscular, osos, nervos, sanguin etc). Dar, în acelaşi timp, se poate observa că niciuna dintre posibilele definiţii date dintr-un unghi de vedere sau altul nu este exclusă sau ignorată. Mai mult decît atît, fiecare dintre definiţiile particulare poate fi exprimată cu uşurinţă într-o definiţie de tipul scop-mijloc, ceea ce induce ideea că o definire a omului prin 14 intermediul binomului scop-mijloc este utilă, practică şi cu …uşoare pretenţii de universalitate. În esenţă, putem afirma că este realmente specific uman transformarea abstractului în concret, a gîndului în faptă, deci a scopurilor (idealurilor) propuse în scopuri (idealuri) împlinite. Cum? Prin folosirea celor mai adecvate mijloace. De aceea, relaţia de finalitate este explicată de Hegel prin triada: scop subiectiv-mijloc-scop înfăptuit. Aceasta este, în esenţă, ceea ce am denumit Metodologia Scop-Mijloc. Cineva se va întreba: cum este posibil să fii de acord concomitent şi necontradictoriu cu Aristotel, Kant, Hegel, Marx, Scheler, Heidegger, Nietzsche, Bradley, N. Hartman şi R.S. Hartman… şi lista ar putea continua. Răspunsul este lesne de dat de oricine a pătruns în esenţa MSM, respectiv în analiza omului prin omenescul din el, prin scînteia divină, comună oamenilor şi prin raţiunea care ne deosebeşte de animalitate. Este oare ceva ciudat să cauţi şi să găseşti nu diferenţele care ne opun, ci diferenţele care ne apropie? Ar putea fi o ipoteză de plecare mai corectă pentru orice cercetare decît cea formulată în dictonul latin “Homo sum, nihil humani a me alienum puto”? (În treacăt fie spus, respectivul dicton nu face impresie bună celor care îşi mai amintesc că acesta era deosebit de apreciat de către …Marx). O asemenea contopire de sisteme filosofice a fost aspru sancţionată de gîndirea dogmatică, pentru care ieşirea dintr-un monism sau altul înseamnă eclectism, lipsă de sistem sau … abatere de la normele gîndirii “corecte”. În ce ne priveşte, apreciem “paradigma de gîndire şi acţiune scop-mijloc” drept un relativism axiologic pozitiv prin efectele sale posibile. Înţelegem prin aceasta că orice apreciere umană (efectuată de om asupra sa şi a semenilor săi) este doar un infim segment din raportul Scop-Mijloc ce defineşte divinitatea şi creaţia divină. Este cunoscut faptul că marele Kant a dedus imposibilitatea demonstrării atît a existenţei cît şi a inexistenţei lui Dumnezeu, singurul lucru logic ce le rămîne de făcut oamenilor fiind credinţa în Dumnezeu. Îndrăznim să formulăm un gînd similar, dar diferit în planul consecinţelor. Fără a ne propune să facem o demonstraţie “more 15 geometrico”, avem convingerea că dacă, negăm posibilitatea existenţei unui plan divin iniţial, a unei finalităţi precise şi care să conţină în sine şi existenţa mijloacelor apte să atingă scopurile succesive, atunci orice judecată apreciativă şi teleologică elaborată de om este lovită de nulitate, prin faptul însuşi că neagă şi tacit şi este ruptă explicit din marele traseu istoric suprauman, şi deci inclusiv cel al vieţii umane. Cu alte cuvinte, dacă ne negăm de la început posibilitatea de a fi parte a raţiunii universale, cu ce drept pretindem că noi înşine suntem raţionali? Noţiunea de relativism istorico-axiologic o folosesc în sensul de necesitate permanentă a raportării la ceva. Neacceptînd ideea de relativism, inducem, voit sau nu, ideea de supremaţie absolută a speciei umane, de supraapreciere păguboasă şi descurajantă a potenţialului uman. Păguboasă este pentru că o atare idee nu ne aduce nici un plus de cunoaştere, ne cantonează într-un antropocentrism autoreflexiv şi narcisiac, fără şanse de progres pentru specia umană. Descurajantă pentru că în lipsa existenţei acestui suprauman, nu avem altă şansă decît pesimismul istoric şi imaginea unei existenţe fără sens. Excesele raţionalismului, autopreamărirea acestei forme parţiale de existenţă – omul – pot fi atenuate prin cuplarea ştiinţificului cu teologicul, iar consecinţa acestei cuple nu poate fi decît relativismul axio-istoric. Relativismul pe care l-am descris mai sus poate fi conceput şi ca o formă de interacţionism (vezi sensul acestui termen conferit de Karl R. Popper în lucrarea “Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism”, apărută în germană în anul 1994 şi tradusă în romîneşte de Florin Lobonţ în 1997, în Editura Trei). În alţi termeni comparativi, relativismul propus de noi este un confucianism postmodern care promovează o trialectică pozitivă şi optimistă. 16 3. Raportul cauzal în Etică prin prisma binomului scop-mijloc Pedagogia este (alături de Business) domeniul cel mai aplicabil şi mai lesne controlabil al eficienţei utilizării paradigmei de gîndire şi acţiune scop-mijloc. Analiza cauzală apare ca absolut necesară atunci cînd se încearcă studierea succesului sau eşecului şcolar (sau în afaceri). Binomul scop-mijloc trebuie, în acest caz, inversat şi aplicat unilateral: vom analiza lucrurile de la efect la cauză (mod de gîndire specific cauzalităţii) şi nu de la scop la mijloc (mod de gîndire specific teleologic). Cauzalitatea şi teleologia sunt două moduri de gîndire complementare şi doar aplicarea lor succesivă şi concomitentă poate releva adevărul referitor la gradul de adecvare dintre scopuri şi mijloace. Ceea ce în filosofie se numeşte raportul cauză-efect, în Economică şi Economica Politică se numeşte raportul efect-efort sau eficienţă, iar în MSM se numeşte scop-mijloc. Interesant de sesizat că pledoaria noastră pentru a demonstra identitatea de esenţă dintre scopuri şi mijloace (ceea ce induce ideea de relativism etic absolut pe termen lung şi foarte lung) este probată lingvistic. În principalele limbi de circulaţie bunul (cauza, mijlocul ) şi binele (efectul,scopul) sunt denumite cu unul şi acelaşi cuvînt. Exemple: le Bien supreme, das Hochste gut, highest or ultimate good, sunt traductibile atît cu Bine cît şi cu Bun. În consecinţă, şi latinescul Summum Bonum a fost tradus atît prin Binele Suprem (scop ultim spre care poate tinde fiinţa umană) cît şi prin Bunul Suprem (cauza primă, ideea divină din care decurg şi nasc toate). În loc de alte argumente ale necesităţii utilizării raportului scop-mijloc ca o alternativă la ideea de cauzalitate în acţiunea socială vom reda cîteva pasaje scrise cu peste un secol în urmă (1893) de Ion Găvănescul, o mare figură a pedagogiei romîneşti: “Instrucţiunea nu este un scop, ci numai un mijloc pentru realizarea scopului suprem: propăşirea socială. Valoarea 17 mijloacelor se măsoară după eficacitatea lor în realizarea unui scop determinant. Valoarea scopurilor particulare se măsoară după gradul concordanţei lor cu scopul ultim: conservarea şi fericirea societăţii. Inteligenţa alege mijloacele; şi instrucţiunea propriu-zisă are a face cu inteligenţa. Scopurile însă le pune voinţa; şi cu voinţa se ocupă educaţia propriu-zisă. Felul scopurilor va atîrna inevitabil de felul voinţelor; iar inteligenţa va alege întotdeauna mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea oricărui scop. Dacă este aşa, oare să fie interesul societăţii organizate în stat a înlesni prin şcoală obţinerea “mijloacelor”, fără a se ocupa de fixarea scopului final? Să fie oare înţelept a instrui fără a educa? De ce s-a neglijat atît educaţia în şcoală? Lipsesc mijloacele educative, se va zice. S-ar putea răspunde: mai fiecare obiect de studiu e susceptibil a deveni şi un mijloc de educaţie. Demonstraţia acestui adevăr pedagogic m-ar duce însă prea departe; m-ar sili, între altele, a vorbi despre cestiunea capitală a oricărei reforme şcolare: pregătirea corpului didactic. “ (Găvănescul, Ion; Etica pentru şcoalele secundare, Bucureşti 1928, pp 212-213) La acest excepţional (de normal!) mod de gîndire, am putea întreba retoric: de ce au trecut 100 de ani peste noi fără ca aproape nimic să nu se fi întîmplat, întrebările şi răspunsurile (la cestiune!) ale profesorului Găvănescu fiind de o cruntă actualitate. Oare şi peste altă sută de ani? 18 4. Istoricul raportului scop-mijloc în gîndirea umană Am putea afirma că amintitul raport a existat dintotdeauna şi va exista întotdeauna în gîndirea umană. Diferă doar accentele, formulările şi … scopurile în care s-a utilizat acesta. Inevitabil, discuţia din acest capitol presupune apelul la etapizări istorice relativ acceptate, precum şi o abordare bazată pe succesivitate, deşi nu neapărat pe consecutivitate. Confucius (551-479 î.d.H) Se consideră că doctrina confucianistă constituie “doctrina morală care stă la baza forţei şi a perenităţii civilizaţiei chineze”. (vezi “Doctrina lui Confucius sau Cele patru Cărţi ale Chinei” Ed Timpul, Iaşi, 1994, p 13). Cu reamintirea faptului că civilizaţia chineză se mîndreşte şi ea cu o operă scrisă, numită “Cartea prin excelenţă“ (prima dintre cele patru cărţi clasice ale Chinei), intrăm în domeniul argumentelor ce vor putea proba, cîndva, faptul că Planeta Pămînt a avut o civilizaţie unitară, simbolizată în mitologie de pomul unic al cunoaşterii şi cu fructele sale care, în loc să stingă setea de cunoaştere o aprind mai tare. Morala stoică şi metafizica lui Aristotel par a fi variaţiuni pe temele discutate de Confucius în Cartea a doua, iar dialogurile filosofice din Cartea a treia amintesc de dialogurile platonice şi maximele socratice culese şi prezentate de Xenofon. Din această “Carte prin excelenţă“, “Biblia” – după denumirea greacă – vom sublinia acele pasaje care susţin necesitatea şi utilitatea unei gîndiri bazate pe scop şi mijloc. Termenul pe care îl foloseşte editorul în “Introducere” este acela de “înaltă cultură morală“ bazată pe convingerea că Divinitatea exercită constant o influenţă binefăcătoare asupra derulării vieţii pămîntene, şi îndeosebi a omului privit ca umanitate, ca specie şi nu ca individ. Latinii au denumit iar modernii susţin că aplică această identitate dintre voinţa divină şi voinţa indivizilor socializaţi: “Vox 19 populi, vox Dei”, idee mereu existentă la Confucius, sugerîndu-se că guvernanţii care nu ţin cont de voia poporului, se opun – de fapt – voinţei divine. Rezultă din această precizare că SCOPUL actului politic trebuie să fie compatibil cu MIJLOACELE pe care conducerea trebuie să le aleagă în aşa fel încît să nu contravină acestrui scop. Poporul apare aici şi ca scop şi ca mijloc, iar identitatea dintre voinţa divină şi voinţa poporului explică de ce oamenii trebuie consideraţi concomitent ca scop şi mijloc, respectiv pentru că acesta este modelul nostru constructiv, de origine cosmică. Doctrina lui Confucius este o altă formă a esenţei creştinismului (sau: creştinismul este o altă formă a cofucianismului): “Doctrina maestrului nostru constă doar în a dobîndi curăţenia inimii şi a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi” spunea un discipol al lui Confucius. Nici o doctrină nu poate fi definită în afara raportului specific uman scop-mijloc, deoarece doctrina însăşi reproduce gîndirea umană. Astfel, se apreciază (de către editorul francez al cărţii lui Confucius) că “scopul principal al acestei filosofii, sau, putem spune, scopul ei unic, era perfecţionarea permanentă a propriului eu şi a celorlalţi oameni; mai întîi a propriei fiinţe şi apoi a celorlalţi oameni”. (op. cit. p. 19) . “Calea cea dreaptă“ sau “regula de conduită morală“ nu înseamnă urmarea neabătută a unor dogme, ci a unor principii de adaptare permanentă la mediu, ceea ce ne face să credem că doctrina confucianistă este de natură relativistă. (Prin relativism înţeleg raportarea/relatarea permanentă a scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri, astfel încît indiferent de formularea raportului concret dintre scopuri şi mijloace, rezultatul să fie optim pentru OM privit ca individ, societate, omenire (micro, macro, mondo) pe dimensiunea temporală trecut-prezent-viitor). Dacă se acceptă propunerea de a defini eticul drept raport între scopuri şi mijloace, atunci “regula de conduită morală“ propusă de Confucius devine (în terminologie MSM) – “regula de conduită bazată pe adecvarea reciprocă, concomitentă şi permanentă a scopurilor şi mijloacelor”. Dar “calea cea dreaptă“ (vezi şi Iisus: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”) nu este altceva decît suma mijloacelor prin care se 20 poate ajunge la scopul uman suprem: perfecţiunea, respectiv cele trei virtuţi capitale: prudenţa luminată, omenia sau bunăvoinţa universală faţă de oameni şi forţa sufletească“ Perfecţiunea este, însă, nici mai mult nici mai puţin capacitatea de a distinge binele de rău. (Revenind la doctrina creştină, pomul cunoaşterii Binelui şi Răului este el însuşi expresia perfecţiunii). Identitatea dintre scop şi mijloc este uşor de observat atunci cînd căutarea binelui, a adevărului şi virtuţii se recomanda drept Mijloace, deşi noi le percepem iniţial drept Scopuri. Desigur, ideea de scop în sine este identică cu cea de mijloc în sine. Anumite combinări ale mijloacelor, chiar făcute inconştient de către unii executanţi, duc la anumite scopuri, pe care unii le percep mai bine, alţii mai puţin bine, alţii nu le percep deloc drept scopuri, ci doar ca mijloace (adică doar ceea ce se vede în primă instanţă). A doua Carte clasică se numeşte “Invariabilitatea pe calea de mijloc” (“Chong-Yong”), titlu a cărui traducere ar putea fi şi” Raportul scop (invariabilul) – mijloc (variabilul, adaptabilul)” deoarece “chong” (mijloc) este definit de Dr. Ching-zi drept “ceea ce nu deviază în nici o parte”, iar “Yong” este definit ca “ceea ce nu se schimbă“ (invariabil) (cf. op.cit. p. 75). În concepţia MSM, scopul este invariabil, ideea de (mai) bine, exprimată într-o infinitate de forme, iar mijlocul este variabil, este adaptarea sa la scopul propus. Dar nu există decît o singură cale OPTIMĂ care să însemne maximum de scop cu minimum de mijloace. Acest optim este invariabil, este chiar unic! De aceea suntem înclinaţi să credem că această a doua Carte clasică a Chinei reprezintă o primă teoretizare a raportului scop-mijloc. Faptul că doctrina confucianistă este axată pe binomul definitoriu pentru om, acela de scop-mijloc, rezultă şi din comentariul unuia dintre exegeţii Cărţii a treia (Dialoguri filosofice): “Scopul Dialogurilor filosofice constă în a face cunoscută virtutea omeniei sau a bunăvoinţei universale faţă de oameni. …El (Confucius) prezintă în ea îndatoririle tuturor; numai că, deoarece discipolii săi nu posedau aceleaşi mijloace ca să ajungă la aceleaşi 21 rezultate, el răspunde în mod diferit la întrebările lor”. (op. cit. p. 32). O traducere a Doctrinei lui Confucius după originalul chinez ar putea – credem – lămuri mai mult conţinutul acestei doctrine ce pare a fi transmisă de Cerul de la care orice doctrină generală îşi revendică perfecţiunea. Despre criza civilizaţiei (occidentale) actuale vom mai aminti, dar pare simptomatic faptul că o lucrare cu pretenţii de sinteză pentru tineretul studios din Occident, cum este “Marile doctrine” (filosofice, politice, religioase, economice) nu amineşte nimic de Confucius, pe a cărui mod de gîndire s-a edificat şi continuă să existe marea civilizaţie chineză. P.P. Negulescu (1935) În “Problema cosmologică“, cap. XXIV, P.P. Negulescu abordează şi raportul scop-mijloc, pe care îl consideră de o evidenţă elementară. Vom reproduce cîteva pasaje din lucrarea filosofului romîn. “În viaţa omenească, individuală şi colectivă, existenţa finalităţii este, am zis, indiscutabilă, fiindcă este evidentă. Constatarea ei se poate face în adevăr, direct şi intuitiv, de oricine, în propria sa activitate. Orice om, cînd îşi propune să facă ceva, urmăreşte un scop oarecare; iar cînd începe să lucreze, preocuparea lui de căpetenie este să găsească mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea acelui scop. De acest determinism, eminamente finalist, al activităţii lor, îşi pot da seama, fără prea multă greutate, toţi oamenii fără deosebire, chiar şi cei mai puţini reflexivi. “ (Scrieri inedite, vol IV Problema cosmologică, Ed Acad RSR, Bucureşti, 1977, p. 284). Preocupat doar de problematica scopului în care a fost creată lumea, mijloacele au rămas oarecum în subtext, filosoful considerînd probabil că nu este de demnitatea sa să analizeze dacă scopului pe care l-a discutat pe toate feţele îi sunt adaptate (dacă da, de ce?; dacă nu, de ce?) mijloacele existente sau viitoare. Totuşi, în volumul V din “Destinul omenirii”, Negulescu face dovada că practică o gîndire de tip scop-mijloc, iar în finalul 22 acestei lucrări autorul face surpriza de a-l vedea preocupat de progresul spiritual şi moral al omenirii, scop posibil de înfăptuit prin mijloace similare. Totodată, aflăm din ultimile pagini ale lucrării citate (p. 760) că termenul de “mijloc” avea pentru filosof o conotaţie eminamente materială şi ma puţin sprituală. De aceea, precizez ori de cîte ori este necesar că structura mijloacelor este: substanţă, energie, informaţie. Dar, să revenim la Negulescu, după ce face o surprinzătoare dovadă a unei deschideri spre nou, acceptînd chiar ideile despre “paranormal”, “radiestezie” şi “telepatie” pe care ştiinţa le dovedise, de fapt, de mult. Acceptarea explicaţiilor de natură radiestezică pare cu atît mai surprinzătoare cu cît aceste rînduri erau scrise în plin stalinism! (1948-1949). Deoarece scopul nostru este să subliniem avantajele oferite de gîndirea de tip scop-mijloc şi adecvarea permanentă a acestor două elemente, redăm un pasaj semnificativ din capitolul “Spre o lume mai bună“: “Mai tîrziu, într-un viitor mai îndepărtat, cînd oamenii vor fi înaintat mai mult pe această cale, a dezvoltării intelectuale şi morale, problema organizării din punct de vedere politic, social şi economic, a grupurilor mai mari în care vor trăi, îşi va schimba orientarea tradiţională. Pînă acum, cei ce-şi puneau această problemă urmăreau ca obiectiv, găsirea şi realizarea mijloacelor de a face mai sigură şi mai uşoară convieţuirea oamenilor în grupările respective. Mai tîrziu, în viitorul îndepărtat spre care ne duce gîndul, nu va mai fi nevoie de asemenea mijloace” (p. 760). Negulescu se legăna în iluzia perfecţionismului uman, aducînd ca argument că dezvoltarea radiesteziei va face posibilă depistarea precoce a gîndurilor şi intenţiilor rele, promovînd astfel binele social… Nu ne rămîne decît să subliniem că toate mijloacele nu sunt nici bune nici rele în sinea lor. Binele şi răul apar din adecvarea sau neadecvarea mijloacelor la scopuri sancţionate social, după reguli democratice. 23 Jerome G. Kerwin (1953) Jerome G. Kerwin a fost Preşedintele Fundaţiei Charles R. Walgreen pentru Studiul Instituţiilor Americane în perioada în care John H. Hallowell (1952-1953) a conferenţiat şi apoi a scris pe tema “Temeiului moral al democraţiilor”. Interesantă este opinia acestuia – formulată în prefaţa la ediţia din 1953 a lucrării susamintite – despre esenţa eticului şi definirea acestuia în termeni de scopuri şi mijloace: “… renaşterea mişcărilor realiste, tradiţionaliste, aristotelice sau neoscolastice – indiferent de numele prin care acestea ţin să se facă cunoacute – aduce în prim plan străvechea convingere că moralitatea, în sensul alegerii unor mijloace cinstite (caracterizate prin chibzuinţă) pentru atingerea unor scopuri reale determinate raţional, constituie însăşi temeiul politicii” (p.5). Definirea moralităţii ca un echilibru între scopuri şi mijloace este un preludiu a definirii eticului ca simbioză şi echilibru între economic şi politic. Faptul că autorul american consideră definirea eticului ca raport scop-mijloc drept o “străveche convingere” ne întăreşte şi nouă presupunerea că moralitatea umană este – de fapt – un alt mod de a defini fiinţa umană prin raportul scop-mijloc. Sau, pentru un plus de claritate, raportul scop-mijloc şi ideea de moralitate sînt două moduri – identice în esenţa lor – de a defini esenţa umană. M. Rockeach (1973) Este axiomatic faptul că dacă am definit omul ca fiind o funcţie variabilă de scopurile pe care cineva şi le propune şi mijloacele de care dispune, atunci valoarea umană este definibilă în acelaşi mod.Am precizat că este vorba despre valoarea “umană“, chiar dacă este de la sine înţeles că valoarea este un atribut al umanului, al subiectului valorizator. Pentru cercetătorul M. Rockeach “singurul criteriu operant” pentru clasificarea valorilor este “cel de scop-mijloc”, criteriu faţă de care P.Iluţ precizează că “şi această dihotomizare e relativă“, 24 precizare la care subscriem şi pe care o apreciem la modul pozitiv şi nu dubitativ. (vezi, P. Iluţ, “Structurile axiologice din perspectivă psihosocială“, p. 18). Din păcate, nu am încă acces la lucrarea lui M. Rockeach, (The Nature of Human Values, Free Press, New York, 1979) dar reţinem, deocamdată, aprecierea de natură comparativă că “ceea ce P. Andrei (1945) desemnează prin valori primare (scopuri) şi valori derivate (efecte), apare la M. Rockeach (1973) ca valori terminale şi valori instrumentale”. Cele de mai sus atrag atenţia asupra identităţilor de esenţă (conţinut) dintre latura de scop şi cea de mijloc a valorii, deosebirile de denumiri nefiind relevante. Includerea în acest context a criteriului propus de Rockeach (scop-mijloc) se justifică doar pentru a sublinia că binomul în cauză este utilizat oriunde este vorba despre personalitatea umană. 25 PARTEA a II-a 1. Metoda, metodica, metodologia Privită prin prisma binomului scop-mijloc, metoda ţine – evident – de domeniul mijloacelor. Grecescul “methodos” înseamnă “drum, mijloc” sau, după alte formulări -“cale”, desigur în sensul de direcţie de urmat pentru a ajunge la scopul (capătul) propus. Vilfredo Pareto, reprezentant al Şcolii de la Lausanne, poate fi considerat un precursor în materie de gîndire de tipul scop-mijloc: “Scopul ştiinţei este de a cunoaşte uniformităţile fenomenelor; trebuie, ca urmare, să se întrebuinţeze toate procedeele, să se folosească toate metodele care ne duc la scop. Numai la verificare se cunosc metodele bune şi cele rele. Aceea care ne duce la scop e bună, cel puţin atîta timp cît nu se găseşte alta mai bună“ (V. Pareto, Manuele d‟Economie Politique, Paris, 1909; apud Mladenatz, p. 10) Se poate spune, de asemenea, că Pareto a formulat indirect definiţia pe care am dat-o, în 1990, Eticii, aceea de stabilire a gradului de adecvare (bine) dintre mijloc şi scop. Ideea de “mijloc” conţine – aparent paradoxal – şi ideea de “scop”, sau, cel puţin, o presupune. Paradoxul (ce poate apărea doar în cazul în care scopul şi mijlocul sunt concepute absolut antitetic, opuse iremediabil, ceva de genul “dacă este scop, atunci nu poate fi mijloc”) se estompează însă, şi poate chiar să dispară dacă acceptăm punctul de vedere relativist pe care l-am enunţat anterior. Din păcate, relativismul este văzut ca fiind sursa principală a dezordinii, nesiguranţei, lipsei de principii, a unei permanente balansări între o extremă sau alta, îngreunînd comunicarea şi leadrshipul social. Avem convingerea că nu este astfel, sau cel puţin noi vedem în relativism o şansă pentru echilibru şi dezvoltare. Revenind la identitatea de esenţă dintre mijloc şi scop, respectiv transformarea perpetuă, reciprocă şi succesivă a acestora în funcţie de unghiul temporal din caree privim lucrurile, această 26 identitate deci se surprinde şi din sensurile iniţiale ale celor doi termeni. Astfel, dacă Methodos (Mijlocul) înseamnă cale, Scopul (Telos) înseamnă capăt, final de cale, ceea ce înseamnă că scopul presupune existenţa mijlocului, sau chiar îl include.* În aprecierea noastră Hristos (Fiul) are calitatea de Mijloc în comparaţie cu Tatăl care reprezintă Scopul, finalitatea căii de urmat. Dar, Hristos se autodefineşte astfel “eu sunt adevărul, viaţa şi calea”. Este dificil de precizat acum dacă prin “calea” Hristos se definea ca un mijloc prin care învăţătura divină era relevată oamenilor, sau ca finalitate, ca un model de urmat, asemeni Tatălui. Opinia nostră este că ambele aspecte sunt vizate, de unde şi permanenta dualitate a gîndirii creştine. Intre scop şi mijloc există identitate de esenţă, iar acest lucru se poate demonstra. Pentru uzul lucrării de faţă, vom enumera doar cîteva elemente ale acestei demonstraţii, mai bine zis cîteva similitudini care fac din fiecare din cele două elemente ale binomului un alter-ego pentru celălalt, ceva de genul raportului dintre cerere şi ofertă, raport în care, pe rînd, dar şi simultan, cumpărătorul şi ofertantul au rolul de scop şi de mijloc.** Identitatea de esenţă dintre scop şi mijloc provine, în primul rînd din definirea fiinţei umane ca unitate dialectică dintre mijloc şi scop. Cu alte cuvinte, omul este simultan şi scop şi mijloc, el însuşi fiind mijloc de îndeplinire a scopurilor sale. Iată cum conceptele de scop şi mijloc se suprapun şi se identifică, fapt ce transcende apoi şi asupra acţiunilor sale, acestea fiind concomitent scop sau mijloc în funcţie de unghiul de vedere (dinspre trecut spre prezent sau dinspre prezent spre viitor). În al doilea rînd, perceperea identitaăţii dintre scop şi mijloc provine din faptele de viaţă în care unul şi acelaşi lucru este scop pentru x, dar este mijloc pentru y. Subliniem, este vorba aici de percepţii diferite ale uneia şi aceleiaţi realităţi. Relativitatea conceptuală provine şi din educaţie, din convingerile formate în timp. 27 Astfel, uneori, în deceniile 6 şi 7 la noi se făcea auzit citatul din Kant despre calitatea simultană a omului de scop şi mijloc, dar care era pervertit el ajungînd în forma “omul trebuie să fie întotdeauna scop şi niciodată mijloc”. Cu alte cuvinte, şi marele Kant se pronunţa împotriva alienării şi exploatării, lucru pe care Marx l-a formulat apoi în clar! Se pervertea prin această operaţie de mistificare a adevărului însăşi esenţa umană, sinteză permanentă de scopuri şi mijloace. Deci, scopul şi mijlocul, telosul şi methodosul sunt identice în esenţa lor. Dacă privim lucrurile dinspre viitor spre prezent, atunci se poate construi o adevărată teoreie despre scopuri, cum le formulăm, cum le îndeplinim, cum se transformă ele în mijloace pentru alte scopuri etc. În plan filosofic, această discuţie despre scopuri se numeşte teleologie, iar în plan ştiinţific – telotică. Dacă metoda este un mijloc, o cale prin care se poate ajunge la adevăr***, atunci ce este metodica? În opinia noastră, metodica reprezintă, o sumă de metode, un set neomogen de căi concepute pentru atingerea unui scop dat. Astfel, există metodici în pedagogie referitoare la modalităţile specifice de predare a unor discipline. In principiu, o metodică este descrierea concretă a căilor posibile de obţinere a unui rezultat (scop). Cu cît căile oferite de o metodică sunt mai diverse, cu atît este o şansă mai mare de obţinere a rezultatului dorit. Spunem aceasta ţinînd cont de marea variabilitate a personalităţii umane, ceea ce face ca una şi aceeaşi metodă (cale) folosită de x să nu dea aceleaşi rezultate în cazul în care este folosită de y, caeteris paribus. Denumirea de metodică pote fi cvasi-echivalentă cu cea de mediatică adică un set de mijloace apte să ducă la atingerea unui scop. Diferenţele dintre demersul metodic şi cel mediatic constau în faptul că, în mod convenţional, metodica face trimitere la un areal mai îngust şi mai bine precizat, în timp ce mediatica vizează mijloacele în general, din rîndul cărora se pot selecta cele mai adecvate/corespunzătoare pentru atingerea unor scopuri specifice. 28 În ultimă instanţă, orice element el existentului – prezent şi viitor – se poate defini ca mijloc pentru atingerea unui scop. Atunci, care ar mai fi rostul unui demers filosofic sau ştiinţific prin care să se definească şi studieze mijloacele? Credem că raţiunea de a fi a mediaticii constă în conştientizarea rolului de mijloc al unor elemente. Anumite convingeri ideologice, culturale, religioase etc., fac ca unele elemente ale existentului înconjurător să nu fie percepute ca mijloace. Exemple: prelevarea şi vînzarea de organe umane era pînă nu demult interzisă, acestea nefiind conştientizate ca mijloace. De asemenea, prostituţia nu este legalizată din motive similare, deşi corpul uman şi utilizarea sa în orice scop este o problemă de libertate umană.Tot prejudecăţile stau la originea convingerii că, în cazul legalizării prostituţiei, aceasta să se refere numai la femei, nu şi la bărbaţi. Lista exemplelor ar putea continua, motivînd astfel necesitatea demersului mediatic. De altfel, însăşi ideea de progres sau de creativitate conţine în sine combinări noi şi neaşteptate de mijloace. Cel mai direct şi eficient duşman al mediaticii este dogmatismul (filosofic, religios, ştiinţific), atitudine care nu explică de ce un lucru nu este bine să se producă, în schimb perorează că “aşa ceva nu este acceptabil”, “este dăunător” etc. deşi calculele arată contrariul. Aşa-numitele scopuri în sine, acte lipsite de finalitate concretă sunt, de fapt alter-ego-ul mijloacelor nepermise, în fond multe dintre interdicţii fiind frîne clare în dezvoltarea umană în general şi în cea a unei ţări sau regiuni în special. Se aud şi acum voci disperate sau probante ale unei stări de criză interioară ale unor persoane în momentul cînd acestea aud de “cooperare transfrontalieră“, practicile paramrdicale de vindecare, legiferarea activităţii transnaţionalelor, homosexualismului sau a consumului de droguri (vezi, în acest ultim caz reducerea consumului de droguri şi a cazurilor sociale generate de acesta, ca urmare a legalizării consumului supravegheat de droguri). Metodologia este un demers amplu, de natură reflexivă şi critică, referitor la diversele metode şi metodici existente. Dintr-o 29 metodologie nouă, sau dintr-o nouă abordare metodologică apar, de regulă, metode şi metodici noi. Metodologia scop-mijloc reprezintă o abordare metodologică nouă, de tip sintetic, integrator, holist, convergent şi nedogmatic referitoare la triada scop-mijloc-rapotul scop/mijloc. Aplicarea noii metodologii la cele mai diverse situaţii umane (politice, economice, etice) a permis relevarea unor soluţii sau abordări realmente surprinzătoare, greu de prevăzut a exista sau a fi benefice în lipsa aplicării amintitei metodologii. Exemple de metodologii existente: raţionalismul cartezian, economismul marxian, utilitarismul neoliberal, creştinismul european, existenţialismul, postmodernismul, etc. Este cunoscut că între aceste metodologii precum şi între altele neamintite aici s-au stabilit raporturi de adversitate, ca urmare a ipotezei absolutiste de la care au plecat, respectiv au contrazis metodologiile existente. Tipul lor de argumentaţie este de genul “dacă şi numai dacă“ neacceptînd alte variante de gîndire decît cele sugerate de însăşi denumirea acelor metodologii. În schimb, MSM acceptă toate variantele metodologice anterioare, neexcluzînd prin ipoteza niciuna dintre ele. Mai mult decît atît, bazată pe un relativism ce frizează absolutul, MSM integrează concluziile metodologiilor existente, utilizîndu-le succesiv sau concomitent, total sau parţial, în funcţie de scopurile propuse sau /şi mijloacele existente. Totodată, MSM este deosebit de utilă în studierea şi analiza celorlalte metodologii, surprinzîndu-le asemănările fundamentale precum şi deosebirile fenomenale. Astfel, keynesismul, monetarismul şi chiar marxismul nu sunt atît de diferte precum vor ele să pară. Practic, schema de gîndire este foarte asemănătore, ceea ce diferă fiind scopurile propuse şi mijloacele alese pentru aceasta. Un exemplu: marxismul a intuit că socialismul/comunismul va apare din capitalism, lucru contestat şi de Lenin şi de adepţii liberalismului. Paradoxul constă în faptul că Lenin s-a revendicat de la Marx, dar în practică l-a negat, în timp ce liberalii creează noi şi noi etaje ale unei societăţi tot mai asemănătoare cu cea preconizată de Marx. 30 Aplicînd MSM la analiza acestor situaţii paradoxale, paradoxul dispare dacă sesizăm clar mijloacele reale folosite şi scopurile în care se utilizează acestea. 2.Metodologia Scop-Mijloc (MSM) în studierea Omului Descrierile/definiţiile reproduse anterior, referitoare la esenţa umană, constituie metafore sugestive, cu trimitere îndeosebi la Om ca individ şi mai puţin referitoare la om ca umanitate. În funcţie de scopul urmărit de către fiecare gînditor, definiţiile de mai sus au pus accentul fie pe latura telotică, fie pe cea mediatică a omului, iar dintre aceste două accente, structura scopului sau mijlocului (substanţă, energie, informaţie) diferenţiază în continuare definiţiile date Omului sau cele care vor mai fi date în continuare. În consecinţă, se degajă necesitatea definirii Omului după un criteriu multiplu, sau cel puţin, se impune necesitatea precizării criteriilor posibile de avut în vedere în definirea Omului precum şi pe acelea pe care autorul le-a luat în considerare. În ce ne priveşte, criteriul multiplu pe care îl avem în vedere concomitent în definirea Omului constă într-o triadă de trinităţi, după cum urmează: a) Prima triadă: temporală, sau verticală cere ca definiţia dată să fie concomitent valabilă pentru trecut, prezent şi viitor. Astfel, o definiţie preponderent substanţialistă (ca de ex. una preponderent anatomică) este nerelevantă pentru trecut. O atare definire scoate din calcul existenţa reală a miliardelor de fiinţe anatomice, dispărute ca substanţă şi formă umană. Ideal este ca orice încercare de definire a Omului să vizeze evidenţierea continuităţii temporale a fiinţei umane. b) A doua triadă: spaţială sau orizontală cere ca definiţia dată să fie concomitent valabilă pentru micro, macro şi mondo, sau individ, grup social şi omenire . Astfel, definiţia aristotelică “omul este un animal social” satisface exigenţa acestei triade, dar numai cu condiţia ca “social” să fie valabil pentru micro-societate (familie, grup) şi pentru macro-societate (naţiune, omenire). Prin această precizare am subliniat şi relativitatea termenilor de micro şi macro, semnificaţia 31 acestora diferind în funcţie de nivelul de socializare de la care se porneşte. c) A treia triadă: esenţială şi transcendentală cere ca definiţia dată să surprindă clar, succesiv şi concomitent calitatea Omului de scop, mijloc şi armonizator al raportului scop/mijloc, cu respectarea concomitentă a cerinţelor primei şi secundei triade. Micro, macro, mondo Trecut , prezent, viitor Scop, mijloc, armonizarea raportului scop/mijloc 32 3.MSM, teoriile despre scop (telotica) şi formularea scopurilor (politica) În unele articole publicate pînă acum, am afirmat că politicul se ocupă cu formularea şi urmărirea scopurilor. Prin această definiţie, conceptul de “apolitic” înseamnă “persoană care nu îşi formulează şi urmăreşte scopuri”. Deoarece o atare ipostază a fiinţei umane ţine de patologic, calificativul de apolitic pe care şi-l acordă unii apare ca cel puţin riscant. Desigur, respectivii “apolitici” se refereau la faptul că sunt “apartidici”, respectiv nu promovează explicit scopurile/interesele unui grup social numit partid (ceea ce nu exclude o similitudine sau chiar suprapunere de interese cu cele ale uneia sau alteia dintre formaţiunile partidice existente într-o ţară). Concluzia acestor precizări, face o nouă deschidere în definirea politicului, asupra conceptului în cauză planînd exigenţele MSM. Politicile devin acum apanajul oricărei fiinţe umane, indiferent de faptul dacă se face trimitere la trecut, prezent sau viitor, la nivel micro, macro sau mondo, dar accentuînd asupra dimensiunii telotice a fiinţei umane, desigur fără a pierde din vedere dimensiunea mediatică şi cea de armonizare telo-mediatică. Prin această ultimă precizare am afirmat, totodată, şi faptul că telotica şi politica nu se identifică sub raportul preocupărilor pe care le presupun. Astfel, telotica se preocupă de teoriile despre scop, fiind, sub acest aspect, o meta-politică sau o filosofie politică (evident diferită de politologie).Telotica se ocupă de natura scopurilor, apariţia, manifestarea, formularea sau manipularea scopurilor, posibilităţile de pervertire a unor scopuri iniţial nobile şi generoase, de corelarea scopurilor cu alte elemente ale existenţei prezente sau viitoare (de ex. mijloacele). Rostul acestui micro-capitol este de a sublinia necesitatea unei abordări ştiinţifice, numită telotică, precum şi delimitarea acesteia de politică, abordare ce este prea des şi neştiinţific 33 confundată cu administraţia publică, cu activitatea partidelor sau cu bîrfa cotidiană pe seama unor personalităţi publice. Precizăm aici că telotica este discuţia ştiinţifică despre scopuri, teleologia este discuţia filosofică despre scopuri, iar teologia este discuţia religioasă espre scopuri. Intre aceste trei abordări nu distingem decît deosebiri de ordin “unghiular”, nicidecum de esenţă. Abia prin aplicarea tuturor celor trei abordări asupra ideii de scop se poate afirma că începem să înţelegem cîte ceva din acest element esenţial şi definitoriu pentru conceptul de Om. Discursurile despre scop pot îmbrăca una dintre următoarele patru viziuni: religioasă, filosofică, ştiinţifică şi integrată, iar rezultatele aplicării acestor viziuni se numesc: teologie, teleologie, telotică şi respectiv Politică. Discursurile despre mijloace pot fi realizate prin prisma aceloraşi patru viziuni, iar rezultatele aplicării acestora vor fi: iconomică, mediatică, metodică şi respectiv Economică. Discursurile despre raporturile posibile dintre scop şi mijloc nu au deocamdată – un corespondent concret pentru viziunile religioasă şi filosofică; în schimb pentru viziunile ştiinţifică şi integrată rezultatele aplicării lor se numesc: pragmatica şi rescpectiv Etica (sau ceea ce este absolut acelaşi lucru Economica Politică). Sub raportul metodicii (al metodelor folosite) cele trei discipline se disting prin preeminenţa unor metode logice de analiză: inducţia – pentru analiza politică; deducţia pentru analiza economică şi abducţia**** pentru analiza etică. Desigur, toate cele trei metode logice pot – şi sunt – utilizate de cele trei domenii de analiză. 34 4. MSM, teoriile despre mijloace (mediatica) şi optimizarea combinării mijloacelor (economica) O imagine corectă asupra ceea ce sunt mijlocele în general este foarte necesară în cazul în care dorim să ne axăm modul nostru de gîndire şi de a analiză a realităţilor înconjurătoare prin binomul scop-mijlc. Aceasta cu atît mai mult cu cît economismul marxist de esenţă materialistă/substanţialistă domină încă gîndirea multor semeni, astfel încît exemplele de mijloace continuă să predomine sub forma “mijloacelor de producţie” a “mijloacelor de muncă“ sau a materiilor prime şi materialelor. Puţini vor începe sau vor aminti măcar despre idei, gîndire, capacitate inovaţională sau informaţii. De altfel nici clasicismul economic nu excelează printr-o viziune prea cuprinzătoare. “Pămînt, muncă şi capital” – iată cele trei categorii generice de mijloace cunoscute în literatură sub denumirea de “factori de producţie” sau cu un termen mai puţin pretenţios “mijloace de atingere a scopului numit producţie”. O asemenea înţelegere diferenţiată, inclusiv sub raportul limbajului”, face necesară şi utilă conturarea unei teorii generale despre mijloace, eventual numită mediatica (după latinescul medius, -a care înseamnă mijloc, mijloace. Scopul unei atari teorii este de a conştientiza adevăratul spectru (extrem de larg) al mijloacelor şi de a stimula creativitatea în depistarea şi formarea de noi mijloace. Gama mijloacelor este infinită şi datorită faptului că orice combinare cantitativă şi calitativă de mijloace generează noi şi noi mijloace. Rostul mediaticii ar consta deci şi în listarea de noi şi noi mijloace apărute, iar posibilele şedinţe de brainstorming ar putea să le găsească nenumărate şi neaşteptate scopuri posibile în care să fie utilizate. Economica, disciplină ştiinţifică de notorietate, studiază combinările optime dintre mijloace (de ex. timp, bani, muncă) pentru obţinerea unui anumit rezultat numit scop (sau efect, produs etc). 35 Metodele utilizate de economică sunt preponderent logice, matematice şi informatice – fapt ce explică afluxul mare de ingineri în domenii “economice” cum ar fi bănci, finanţe, marketing sau optimizarea fluxurilor productive. Economica însă nu poate evolua fără poticniri sau stagnări dacă este mereu şi bine precedată de mediatică. Ar fi, de asemenea, necesare clarificări şi delimitări între Economică şi Economică Politică, Hrematistică şi Business (ultimele două fiind sinonime). 36 5. MSM, teoriile despre adecvarea scop-mijloc (Pragmatica) şi optimizarea acestui raport (Etica sau Economica Politică). După multiple peregrinări ideatice, conceptuale şi metodologice avem acum posibilitatea să intrăm în conţinutul propriu-zis al Metodologiei Scop-Mijloc (MSM) şi să studiem acest raport sub raport filosofic şi ştiinţific. Discursul general pe tema raportului scop-mijloc ţine de disciplina filosofică numită Pragmatică sau Praxiologie. În plan ştiinţific, studierea raportului amintit se numeşte Etică sau Economica Politică. Pragmatica/praxiologia stabileşte principalelele căi de urmat pentru asigurarea succesului, respectiv pentru obţinerea succesului dorit. După secole de acceptare tacită a faptului că Etica este o disciplină pur filosofică, iată că a venit vremea ca această abordare să transgreseze filosoficul şi să pătrundă, alături de Economică şi Politică în domeniul analizei ştiinţifice. Filosofiei, după “desprinderea” atîtor discipline din corpul acesteia, îi rămîne să discute problematica generală a existenţei umane şi a finalităţii acesteia, la care se adaugă şi discursurile introductive la Politică (Telotica/Teleologia), Economică (Mediatica) şi Etică sau Economică Politică (Pragmatica/Praxiologia). Fenomenul desprinderii mai accentuate de Filosofie a noi discipline, sau ştiinţificizarea filosofiei este un semn al epocii, ale Erei Informaţionale, în fapt, o continuare/finalizare a modernismului şi a accederii în Era postmodernă. Este absolut necesară precizarea că delimitările filosofie-ştiinţă nu sunt de natură să accentueze separatismul dintre ele. Dimpotrivă, amintitele teorii generale despre scop, mijloc respectiv raportul scop-mijloc sunt de natură să creeze noi punţi de dialog, de fapt un continuum filosofie ştiinţă, continuum căruia îi mai lipseşte a treia dimensiune – cea teologică. Din păcate, din pomul iniţial al cunoaşterii, din al cărui fruct s-a înfruptat specia umană, cunoaşterea s-a făcut cu mari sacrificii şi 37 cu segmentarea artificială a informaţiei conţinute în acel super CD-Rom numit eufemistic “măr”. După desprinderea filosofiei de teologie (philosofia ancilla teologiae), s-a ajuns la desprinderea ştiinţei de filosofie (“scientia ancilla philosophie”?) situaţie în care se poate vorbi despre segmentarea completă a Sfintei Treimi informaţionale. Consecinţele acestei segmentări par a fi suficient de dramatice pentru a mai fi nevoie să facem pledoarii ardente despre necesitatea re-compunerii tabloului informaţional iniţial. În acest cadru al discuţiei despre desprindere şi re-compunere Economica Politică are un statut special prin faptul că desprinderea de Filosofia Morală a ceea ce s-a numit apoi Economie politică (corect: Economică politică) semnifică o “desprindere împreună“. Şi deşi separarea a continuat prin separarea Economicii de Politică, continuă să existe viziunea sintetică numită Economică (economie) politică, identică cu obiectul de studiu al Eticii şi anume adecvarea optimă a scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri. Considerăm că sub denumirea de Etică sau de Economică Politică fiecare palier al educaţiei trebuie să primească un minimum de informaţii referitoare la conţinutul şi finalitatea acestor cunoştinţe. România ultimului deceniu al ultimului secol din al doilea mileniu de existenţă creştină a omenirii se află supusă unui proces de idiotizare programatică şi pragmatică a tinerelor generaţii prin scoaterea din programele universitare a cunoştinţelor de Economică. Politică şi Etică. Cu alte cuvinte, nimic din ce este uman nu se pregetă a fi înlăturat din cunoaşterea umană. Reforma învăţămîntului romînesc este numele de cod al unui program de dezumanizare programată a populaţiei României, respectiv de eludare deliberată din programele de învăţămînt a oricăror cunoştinţe şi informaţii legate de scopurile şi mijloacele utilizate sau apte de a fi utilizate de indiferent care specialist pentru a trăi în condiţii apropiate de cele numite “omeneşti”. Occidentul are alocate numeroase ore pentru discipline intitulate “Ştiinţe sociale”, “Psihologie”, “Etică“, “Ştiinţe politice” “Economica Sănătăţii” sau a altor specializări universitare, în timp ce 38 în Romînia grobianismul ieşit prea brusc la suprafaţă şi la conducere începînd cu 1990 continuă să facă ravagii în conştiinţe şi comportamente umane. Probabil, reforma autentică trebuie să purceadă din gimnazii şi licee, dar a lăsa universităţile timp de aproape un deceniu fără pic de o educaţie umanistă golită de precepte ideologizante şi grosier partizane/partidice, este o crimă asimilabilă cu cele denumite “împotriva umanităţii”. Este şocant să afli că nişte soldaţI imbecilizaţI de băutură, droguri şi ideologie “naţionalistă“ au fost condamanaţi pentru crime împotriva umanităţii, ca urmare a unui şir de violuri sau omoruri. S-ar putea sune: “la război – ca la război”! Dar cum vor putea fi calificate gesturile de profundă inconştienţă a unor cohorte de “politicieni”, care – din nou! – vorbind în numele binelui poporului român, a produs un genocid cultural şi informaţional, cu grave consecinţe în evoluţia noastră ulterioară. S-ar putea spune că a existat o anumită confuzie, neîncredere în profesorii existenţi, etc., dar cum vor putea fi explicate torpilările la adresa oricăror critici pe tema în discuţie sau a oricăror propuneri de ieşire din mlaştina ignoranţei? Dacă nu ar fi existat imensa dezamăgire faţă de evoluţia (citeşte: involuţia) învăţămîntului romînesc din deceniul X al sec. XX, aceste preocupări şi concluzii formulate în aceste pagini nu ar fi existat, probabil, niciodată. 39 NOTE …………………………………………………… PARTEA I * Spiritul critic ce mă caracterizează s-a concretizat şi în alegerea temei tezei de doctorat (“Radicalismul economic american”) începută în anul 1976 şi finalizată în …1996 (deşi, într-o formă pe care am considerat-o finală, lucrarea a fost terminată în 1984). Radicalii de stînga din SUA au fost critici neînduplecaţi ai totalitarismului (“imperialismul american” şi “imperialismul sovietic”). Apropierea ideatică de gînditorii Clubului de la Roma, de critica din interior a unora dintre realităţile capitalismului american şi european, a accentuat translaţia de la analiza strict economică a realităţilor şi completarea acesteia cu cea politică. Viziunile holiste, integratoare, (totalitare?) promovate şi de unele poziţii oficiale ale vremii au dus la preocupări de filosofie socială prin care acţiunea umană în general poate fi evaluată mai corect şi exact prin definirea exactă a scopurilor şi combinarea optimă a mijloacelor. Fără pretenţia de a-mi confecţiona absurde certificate de disident sau de critic al sistemului totalitar, formularea rezultată din “noua paradigmă” suna astfel: orice propagandă devine superfluă în faţa unei analize bazate pe definirea clară a scopurilor (eliminarea secretizărilor cu rol de minciună politică) şi pe evaluarea corectă a mijloacelor existente sau posibile de atras. Simpla comparare a acestui raport, aplicat la o societate sau alta, indiferent dacă se numeşte capitalistă sau comunistă, comunică poziţia relativă a acesteia în planul potenţialului său. “Incununarea” încercărilor mele de inducere a utilizării binomului scop-mijloc în relevarea adevărurilor sociale a fost în vara anului 1989 prin publicarea în revista “Cronica” a unui articol intitulat “Doctrina Ceauşescu – sinteză a binomului mijloc-scop”. Precizez aici că utilizarea acestui binom, mai mult sau mai puţin elaborată, a fost dintotdeauna apanajul reprezentanţilor stîngii, respectiv a mişcărilor reformatoare, de largă respiraţie socială. 40 Amintesc aici, printre gînditorii de stînga, pe Confucius, Machiavelli, Marx, Galbraith, Peter F. Drucker etc., lista fiind foarte lungă. Cu speranţa să nu surprindă pe nimeni, Lenin şi Hitler au avut o gîndire de stînga în timp ce Stalin şi Ceauşescu au fost conservatori de dreapta. Am făcut această precizare, deoarece prea adesea se confundă limbajul folosit cu realitatea. Cu un limbaj ce se revendica de la Marx şi socialişti, dictatorii regimurilor totalitare au fost reprezentanţI ai forţelor de dreapta, conservatoare, cu anihilarea oricăror tendinţe de schimbare. Pe baza aceluiaşi raţionament, actuala Putere din Romînia este mai la stînga decît cea pe care a înlocuit-o. Romînia are un potenţial electoral preponderent de stînga, ceea ce explică perfect victoria actualei coaliţii majoritare. Din păcate, aprecierile referitoare la dreapta-stînga sunt încă marcate de dogmatismul şi conservatorismul ceauşist, atît la Puterea cît şi la Opoziţia actuală. Luarea în calcul a unui set comun de valori umane şi evaluarea mijloacelor în totalitatea lor a dus, în ultimii ani, la construirea indcatorului sintetic numit “Indicele dezvoltării umane”. După 1990, preocupările de a elabora “noua paradigmă“ au continuat cu propuneri de re-definiri conceptuale, cărora comunitatea ştiinţifică le-a acordat un interes diferit: de la preluări tacite/ilicite, la ignorare deliberată. Termenul de “economică“ pare a căpăta acceptul celor care cred că este necesară o distincţie clară între (teoria) “economică“ şi realitatea numită curent “economie”. In final, propensiunea pentru esenţializare şi teoretizare s-a canalizat spre abordarea filosofică propriu-zisă a raportului scop-mijloc, raport care, în concepţia subsemnatului este însăşi raţiunea de a fi a Eticii. ** Precizez aici că prefer termenul de “trinitate” (utilizat şi de creştinismul catolic) celui de “treime” (utilizat şi de creştinismul ortodox), deoarece primul sugerează ideea de “trei în unitate”, în timp ce al doilea sugerează “a treia parte dintr-un întreg”, Dumnezeu fiind, de fapt suma interactivă a Trei Treimi. *** Lucrarea a fost publicată iniţial în revista “Economica” (ce apare din anul 1992 la Chişinău) nr 3-4/1995, în limbile romînă, engleză şi rusă, fiind preluată (cu uşoare rectificări) în cartea 41 economistului zimbabwean Livingstone Musoro, “ Readings in Development Issues”, în anul 1996, tot la Chişinău. PARTEA II-a * Vezi, în acest sens Nicolae Andrei, “Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici”. Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p.180 şi 266. ** Ofertantul nu oferă doar; în acelaşi timp el cere contravaloarea produsului oferit. Interesant de observat că atunci cînd cumpărătorul se adresează ofertantului îl întreabă: “Cît ceri?”, ceea ce înseamnă că cererea este simultan şi o ofertă, după cum oferta este în acelaşi timp o cerere. Unii au preferat să vadă diferenţele dintre cerere şi ofertă, subliniind că doar arareori şi întîmplător acestea coincid. Se confundă aici planul real şi cel ideal, identitatea de esenţă existînd în plan conceptul, ideal, iar necoincidenţa dintre ele în plan real, cantitativ, concret. Neluarea în seamă de către economişti a acestor deosebiri de planuri, a făcut să se deruleze false dispute, acuzaţii reciproce de “eroare”, fiecare avînd, de fapt, dreptate. Deoarece există riscul acestei confuzii de planuri şi în cazul binomului scop-mijloc, precizăm că ne situăm în primul rînd în plan ideatic, conceptual, esenţial şi nu real, practic, concret. *** Titlul complet al lucrării lui Descartes “Discurs asupra metodei” este “Discurs asupra metodei de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe” . Denumirea de metodă face aproape instantaneu trimitere la spiritul ştiinţific, deşi raţionalismul a devenit un curent dominant în filosofia secolelor 18 şi 19.. **** Abducţia este o metodă logică, metodă definită ca “observarea unui fapt determinat. Apoi printr-o gîndire mai mult sau mai puţin complexă se ajunge la un alt fapt detrerminat”. In formularea lui Charles Sanders Pierce, abducţia este echivalentă cu “un instinct specific”, “o înclinaţie de a formula ipoteze”, o “intuiţie oarecum iraţională“ sau “apariţia bruscă a imaginii abductive imediat după formularea ipotezei”. 42 Conform acestui mod de gîndire, faptele sunt adaptate la teorie în loc ca teoria să fie adaptată la fapte…Unul dintre exponenţii de frunte ai acestui mod postmodern e gîndire este însuşi celebrul Sherlock Holmes, care a precizat într-unul dintre romanele sale: “Nimic nu poate induce mai mult în eroare decît un fapt evident” Avansez aici o ipoteză cu valenţe practice în lumea postmodernă în care intrăm că abducţia va fi metoda de descoperire nu doar a criminalilor şi spionilor, ci şi o metodă ştiinţifică de descoperire şi de sporirea creativităţii. BIBLIOGRAFIE *** Doctrina lui Confucius, sau Cele patru Cărţi clasice ale Chinei, Ed. Timpul, Iaşi, 1994 (Traducere din limba franceză de Vlad Cojocaru); 476 p. Andrei, Nicolae; Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici., Ed |t şi Eciclopedică, Bucureşti, 1987, 291 p. Antonesei, Liviu; Paideia. Fundamentele culturale ale educaţiei. Ed Polirom, Iaşi, 1996, 125 p Aristotel; Politica. Ed Antet, 1996, Oradea (Traducere de El Bezdechi, 1924); 285 p. Aristotel; Les Economiques, (Traducere în franceză de J.Tricot), Paris, Librairie Philosophique J.Vrin, 1989; 79 p. Aristotel; Etica nicomahică; Ed |tiinţifică şi Enciclopedică; Bucureşti, 1988, 406 p Bîrzescu, Ilona; Axiologie; Universitatea de Vest, Timişoara, 1994, Tipografia Universităţii din Timişoara Boboc, Al; Etică şi axiologie în opera lui Max Scheler; Ed |tiinţifică, Bucureşti, 1971, 242 p Cătineanu, Tudor; Elemente de Etică, vol I; Ed Dacia, Cluj, 1982 Chioar, Ioan; Binele şi răul în viziune creştină; Ed Universal DALSI, 1996, 210 p 43 Claudian, Alexandru; Curs de metodologie,Universitatea Mihăileană, Facultatea de Litere şi Filozofie, 1938-1939; 274p Cozma, Carmen; Meloetica, Eseu semiotic asupra valorilor morale ale creaţiei artistice muzicale; Ed. Junimea, Iaşi, 1996, 418 p. Descartes, Discurs asupra metodei de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe; Ed ştiinţifică, Bucureşti, 1957, 104 p. Druguş, Liviu; “Supporting Introductory Reading” (pp xiii- xvi) şi “The Scope of the Economic, the Politic and the Ethic. What is, at last, studying Political Economics?” (pp. 142-167) în: Livingstone Musoro; Readings in Development Issues; Encyclopaedia “Museum” Chisinau, 1996, 167 p Etzioni, Amitai; The Moral Dimension. Towards a New Economics; Free Press, New York, 1988, 300 p Galbraith, John Kenneth; Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului;Eurosong & Book; (Traducere de Al Şontea), New York 1996; Bucureşti 1997; 127 p Găvănescul, Ion; Etica pentru şcolile secundare; Ed I, Bucureşti, Ed Libraria “Universală“ Alcalay & Co, 1928 Grenier, Hubert; Marile doctrine morale; Ed Humanitas;, (Traducere de Marina Vazaca) ; PUF Paris 1989, Bucureşti 1995; 175 p Grigoraş, Ioan; Binele şi răul, Ed ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978 Grigoraş, Ioan (coord); Statutul universal şi specific al valorii morale; Ed Universităţii “Al.I.Cuza” Iaşi, 1993 Hallowell, John H.; Temeiul moral al democraţiei;Ed Paideia, Bucureşti, 1996 (Chicago 1953) 119 p. Hegel, G.W.F.; Ştiinţa logicii; (Traducere de D.D. Roşca), Ed Acad RSR, Bucureşti, 1966, 859 p. Iluţ, Petre; Structurile axiologice din perspectivă psihosocială; Ed Did şi Ped, Bucureşti, 1995, 158 p Kant, Immanuel; Scrieri moral-politice; Ed |tiinţifică, Bucureşti, 1991, 494 p 44 Mladenatz, Gromoslav; Curs de Economie politică. Cunoaştere şi metodă în Ştiinţa Economică; Tiporex, Bucureşti, f.a. 246 p. Negulescu, P.P.; Scrieri inedite; vol I-V, Ed Academiei RSR, 1969, 1971,1972,1977 Petrescu, Camil; Doctrina substanţei; Ed |tiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, 2 vol., 354+368 p Popper, R. Kall; Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism. Editura Trei, CEU Press, Traducere de Florin Lobonţ, 1997, 180 p. Scheler, Max; Arbeit und Ethik; în: “Zeitschrift fur Philosophische Kritik”, Band 114, Juli 1899; pp. 161-200 Schultz, Uwe; Immanuel Kant, Ed Teora, Bucureşti, 1997 (Traducere de Vasile V. Poenaru), 176 p Spinoza; Etica;Ed Ştiinţifică; Bucureşti 1957, (Traducere din italiană de Al Posescu), 358 p Tompea, Doru; Etică, axiologie, deontologie; Ed Ankarom, Iaşi, 1966, 145 p 45 Delimitări conceptuale Tranziţia cvasiinterminabilă pe care o parcurgem are, prin însăşi esenţa ei, ca dominantă, povara amestecului de vechi şi nou, acest mixtum compositum care alimentează confuziile, asimetriile informaţionale şi capacitatea de orientare în (sub)sisteme. Terminologiile utilizate de anumite forme de organizare socială (includem, desigur, aici şi defunctul sistem totalitar) au o coerenţă internă bine stabilită, dar şi o inerţie mare în utilizare, ceea ce face ca unele cuvinte/sintagme utilizate cu sens şi rost în vechiul sistem să nu aibă aceeaşi acoperire în noile condiţii. Mai mult, unele cuvinte dezavuate de vechiul sistem îşi intră acum în drepturi, dar, să recunoaştem – nu toată lumea este dispusă să umble mereu la dicţionare, după cum nu toţi avem tăria să recunoaştem că un anumit cuvînt ne este neclar…În categoria acestor cuvinte vechi cu sensuri noi se află şi cele trei cuvinte pe care încercăm să le explicităm mai jos. Înainte de aceasta, mai amintim doar faptul că termenul de eficacitate/efficacy (în limba engleză) a fost mereu tradus (atunci, dar – încă – şi acum…) tot prin eficienţă/efficiency (engleză).Alinierea la civilizaţiile recunoscute şi acceptate ale lumii se va face mult mai greu dacă nu avem, de la început şi un limbaj comun. Eficacitate Efectivitate Eficienţă Eficacitatea – reprezintă gradul de atingere a scopurilor, nivel calculat în condiţii ideale. De regulă se utilzează termenul de eficacitate cu referire la viitor sau la o situaţie a cărui rezultat final nu este încă cunoscut. Efectivitatea – reprezintă gradul de atingere a scopurilor (volumul de efecte obţinute) în condiţii reale. 46 Eficienţa – reprezintă compararea scopurilor (efectelor obţinute sau obtenabile) cu mijloacele (resursele sau eforturile depuse sau posibile de depus) Observaţie . Eficacitatea vizează viitorul. Efectivitatea vizează trecutul şi prezentul. Eficienţa vizează oricare dintre cele trei segmente temporale (trecutul, prezentul sau viitorul) Pentru a exemplifica mai bine cele trei concepte, fundamentale în analiza sistemelor în general, şi a celor de sănătate în cazul nostru, reproducem mai jos un articol publicat cu cîţiva ani în urmă (1996). Economica & economia Eficacitate, efectivitate, eficienţă Analiza economică îşi diversifică mereu mijloacele de apreciere a rezultatelor unor acţiuni umane, atribuindu-le denumiri şi semnificaţii în funcţie de contextul economic şi lingvistic din care provin autorii acelor instrumente de analiză. Limba engleză (al cărei fond principal de cuvinte este format în proporţie de 60 la sută din cuvinte de origine latină) este astăzi cea care dă tonul în terminologia ştiinţifică. Comoditatea şi necunoaşterea subtilităţilor tehnicilor şi metodelor de analiză economică de către unii traducători a dus la apariţia pe piaţa literaturii economice străine a unor lucrări pline de monstruozităţi lingvistice, contribuind, prin aceasta, la sporirea confuzionismului academic. 47 Cele trei cuvinte din titlu au fost mereu traduse prin “eficienţă economică“, concept care este asociat sau confundat cu cel de rentabilitate. Expansiunea sferei de cuprindere a economicului la domenii ca educaţia, îngrijirile de sănătate, cultură etc., obligă specialiştii din aceste domenii să se auto-instruiască după cărţile existente pe piaţă. Revin aici cu o propunere adresată Ministerului Învăţămîntului, de a include în pregătirea tuturor specialiştilor a unor cunoştinţe fundamentale de Economică, fără de care efectivitatea activităţilor lor va fi mult diminuată. Soluţia revigorării societăţii romîneşti este de ordin educaţional şi informaţional. Nu ne rămîne decît să sperăm că demersul nostru va avea eficacitatea scontată şi că va genera – în perspectivă – doritul spor de eficienţă . Am utilizat deja, succesiv, cei trei termeni, pe care îi vom defini imediat. Eficacitatea (efficacy) este calitatea unei acţiuni de a produce mai multe efecte utile pozitive, comparativ cu efectele negative, în condiţii ideale, adică prin excluderea din calcul a unor evenimente neprevăzute. Se presupune, aşadar, existenţa unei informaţii complete despre ansamblul acţiunii respective, ceea ce este, desigur, un caz ideal. Eficacitatea se referă, îndeosebi, la viitor, respectiv atunci cînd facem estimări asupra rezultatelor posibile ale unei acţiuni. Putem vorbi despre eficacitatea unor acţiuni trecute doar în cazul în care rezultatele corespund pe deplin aşteptărilor. De exemplu, majorarea preţurilor la combustibil şi energie este acum considerată eficace, privită prin prisma rezultatelor pozitive pe termen lung şi care trebuie să depăşească suma efectelor negative inerente, antrenate de această majorare. Dacă va fi considerată eficace şi după trecerea perioadei luate în calcul, aceasta va însemna că efectele pozitive aşteptate le vor fi depăşit pe cele negative. 48 Efectivitatea (effectiveness) este calitatea unei acţiuni de a produce efectele scontate în condiţii reale. Aceasta înseamnă că o acţiune umană efectivă este cea care se raportează la condiţii reale, nu ideale. La modul general, efectivitatea reprezintă compararea, la modul foarte concret, a efectelor pozitive şi negative ale unei acţiuni. De exemplu, pe parcursul perioadei de majorare a preţurilor la care ne-am referit, raportul amintit este în favoarea efectelor pozitive, înseamnă că acţiunea în cauză este efectivă. Presupunînd că termenul de referinţă este de 6 luni, este posibil ca 5 luni acţiunea dată să fie efectivă, dar la finele perioadei atît eficacitatea cît şi efectivitatea să fie negative. Eficienţa (efficiency) este rezultatul comparării efectelor (rezultatelor) cu eforturile (costurile). Se deduce că primele două concepte se referă la compararea rezultatelor reale cu cele estimate (în viitor sau în prezent), în timp ce eficienţa este raportul efect/efort, sau – filosofic vorbind – a raportului scop/mijloc. Despre măsurarea eficienţei cei interesaţi pot afla mai multe din cărţile prof. P. Jica, dar un lucru este, deocamdată, foarte clar: eficacitatea, efectivitatea şi eficienţa nu sînt identice în esenţa lor. 49 Noţiuni de management general Managementul este o profesie distinctă şi o activitate cotidiană a multor profesii în care actul decizional, bazat pe informaţie, este frecvent şi responsabil. Din păcate, confuzia conştient întretinută între teorie şi practică, între ştiinţă şi praxis, între regula stabilită şi regula aplicată etc., se manifestă şi în cazul managementului care are semnificaţie dublă: disciplină ştiiţifică şi activitate practică. Desigur, există mereu preocuparea ca să se precizeze dacă este vorba despre managementul teoretic sau despre cel practic, desigur cu grija ca părţile bune ale managementului să se afle în teorie, iar cele proaste în practică. Expresia consacrată pentru treburile făcute prost sau care au rezultate proaste este “bad management”. Teoria este rareori greşită, ea este cel mult perfectibilă… Deşi se pretinde că managementul ar fi el însuşi o ştiinţă (şi încă una de sine stătătoare) această ştiinţă nu are încă un nume distinct de practica pe care o studiază, ceea ce ar induce concluzia că nivelul de teoretizare nu este suficient de ridicat, iar specificitatea metodelor folosite este destul de relativă. Etimologic, termenul de management provine de la latinescul manus = mînă, cu semnificaţia verbală de a mîna (caii), a mînui (a manipula), a dirja, “a struni caii cu ajutorul hăţurilor”, a se descurca. Deşi termenul de “manipulare” are o conotaţie eminamente negativă, managementul nu este decît o activitate de manipulare, presupunîndu-se că scopurile urmărite sînt pozitivie şi numai pozitive… Managementul constituie activitatea complexă de organizare şi conducere a unei activităţi a cărui scop este clar definit. Managementul teoretic utilizează o multitudine de metode şi tehnici aplicate în vederea eficientizării şi optimizării practicii manageriale. Practica managerială este făcută de specialişti (manageri) sau de nespecialişti. 50 Conform uneia dintre cele mai larg răspindite definiţii, managementul reprezintă atingerea unor obiective prin intermediul altor oameni. Se afirmă că managerul are ca principală misiune ca să facă astfel încît lucrurile să fie făcute. În limbajul EMMY (End-Means Methodology) definiţia managementului apare astfel: “managerul este persoana care stabileşte cu maximă claritate SCOPURILE pe care le urmăreşte (pentru el însuşi, pentru organizaţia pe care o conduce şi pentru contextul social în care se află), şi MIJLOACELE apte să ducă la atingerea acelor SCOPURI”. De regulă, mijloacele utilizate de manager sînt oamenii şi informaţiile. Restul pot fi contexte, mai mult sau mai puţin favorabile… Privit sub raport psihologic, “managementul este o problemă de comportament, de relaţii interpersonale, de informaţii (manipularea informaţiilor) care trebuie să declanşeze energiile necesare pentru rezolvarea situaţiilor considerate puţin sau deloc acceptabile”. În Era informaţională managementul este, în esenţă, o activitate de selectare, procesare şi combinare a informaţiilor în dorinţa obţinerii acelei informaţii finale, care să caracterizeze situaţiile nou create ca fiind optime sau apropiate de scopul propus. Primul tratat de management, în sensurile utilizate astăzi, a fost scris de Aristotel şi este intitulat “Economica”, mic tratat în care descrie cum să se comporte stăpînii faţă de sclavi, soţii între ei în gospodărie, precum şi sclavii între ei sau faţă de stăpînul lor. Prin această argumentare, Aristotel a indus ideea de organizare a activităţii gospodăreşti şi de armonizare a vieţii de familie. Uneori termenul de management este asimilat cu aspecte sau laturi ale managementului: supravegherea, controlul, dirijarea, administrarea, organizarea, iar managerul este identificat cu expresiile populare ale acestuia: leader, boss, adică, pe româneşte, “şefu‟”. 51 Cele patru faze principale ale actului de management : Planificarea; Organizarea; Implemantarea; Controlul. Managerul nu execută nici una din cele patru faze, el doar contribuie la/sau supervizează formularea obiectivelor acestora. Planificarea – reprezintă stabilirea şi identificarea scopurilor de îndeplinit. Organizarea – se preocupă de stabilirea şi planificarea mijloacelor ce vor fi utilizate. Implementarea – reprezintă combinarea propriu-zisă a mijloacelor Controlul – compararea mijloacelor folosite cu scopurile propuse sau chiar atinse. Dintre cele patru faze etapele a doua şi a treia au un conţinut preponderent economic; prima fază are caracter preponderent politic , iar a patra fază are un caracter preponderent etic. Rezultă că nu poate fi manager bun persoana care nu are cunoştiinţe de manager, de teorie politică, economică şi etică. Uneori scopurile (faza 1) sînt stabilite de instanţe superioare, iar concordanţa scop-mijloc (faza 4) poate fi încredinţat unor unităţi autonome de expertiză. În privinţa mijloacelor, prima grijă a managerului este să facă o listare completă a mijloacelor existente şi apte, să ducă la scop, la care se adaugă ce necesar va fi procurat. Lista de mijloace: Oameni Utilaje Materiale Viaţa Timpul 52 Banii Procese Informaţii, stocate şi posibile de obtinut Terenul Reputaţie, imagine, atitudine În organizaţiile mari categoriile de mijloace enumerate sînt gestionate în cadrul unor departamente specializate. Resurse umane (personalul) –de oameni Marketing-de piaţă Financiar, contabilitate – bani Relaţii publice – imagine Autocontrolul Managerul – trăsături de caracter : Favorabile Nefavorabile Hotărîre Extrovertire Plăcerea de a avea puţin Abilitate de a tolera ambiguitatea şi incertitudinea Perseverenţa Empatia Capacitatea de a trece uşor de la un lucru la altul Intuiţia şi înţelegerea intentivă a semenilor Rezistenţa la stress Timiditatea şi constiinţa de sine Perfecţionism şi detailism Exces de raţionalitate Dorinţa de cunoaştere pentru sine Dorinţa de a da prioritate familiei Fire blîndă şi bună 53 Managementul informaţiilor Managerul bine informat = tautologie. Managerul prost informat = contradicţie între termeni. În actul managerial informaţia are rolul decisiv în fiecare din cele patru faze . În perioadele cu ritmuri rapide de schimbare informaţiile trebuie să cunoască un flux continuu (nu doze optime ).Informaţiile tehnologice şi economico-financiare sînt cele mai utile şi totodată cele mai perisabile. Şansele succesului managerial sînt funcţie de volumul, dozarea şi utilizarea adecvată a informaţiilor şi a tehnologiilor informaţionale. Managementul informaţiei presupune parcurgerea a şase etape : Colectarea ; Stocarea ; Procesarea ; Accesul ; Comunicarea ; Utilizarea ; Colectarea informaţiilor presupune o selectare a informaţiilor utile de cele redundante. Bolile informaţionale işi fac apariţia chiar din această etapă cînd dorinţa de a fi foarte bine informat duce la aglomerarea canalelor cu informaţii inutile, stresante şi ineficiente. Sursele de informare sînt multiple şi de aceea sistematizarea prealabilă a surselor poate evita suprapunerile şi supraîncărcarea informaţiilor. Pentru colectarea raţională a informaţiilor trebuie să ne autoadresăm întrebările : De ce informaţii avem nevoie şi în ce scop? Ce intenţionez să fac cu ele? De unde le pot obţine? 54 În ce formă prefer să primesc informaţiile? – la intervale regulate : zilnic, lunar, anual; – cînd au loc anumite schimbări; – cînd au fost consumate total; – niciodată. Sursele de informare pot fi : – propriile acţiuni şi registre ; – departamentele colaterale organizaţiei ; – centrul de informare a organizaţiei ; – presa ; – instituţiile specializate ; – departamente sau agenţii guvernamentale ; – rapoarte oficiale. – servicii speciale de informare şi consultanţă. Stocarea informatiilor – se stochează doar datele utile ; – informaţiile neprocesate se numesc date. Exemplu : salarii, concedii, reclamaţii ( date ). Cîte reclamaţii au fost într-o lună ( informaţii )?. Se folosesc mai multe feluri de stocare a informaţiei : – memorie personală ; – fişiere şi fişete ; – fişe şi indexuri ale fişelor ; – baze de date electronice – CD – ROM şi microfilme Procesarea informaţiilor Managerul trebuie să extragă şi să menţină sensul real iniţial şi cel pentru care au fost colectate. Rezultatele procesării se formulează în statistici, grafice, etc. 55 Folosirea informaţiilor Trei dintre cele mai importante şi obişnuite procese de management în care se utilizează informaţiile sînt : – rezolvarea problemelor ; – luarea deciziilor (pe baza datelor procesate) ; – prognosticarea (elaborări de strategii, prognoze) . În perioada actuală (era informaţională) profesiile care operează curent cu informaţii vor fi afectate în mod dramatic ca urmare a apariţiei inteligenţei artificiale. Acestea sînt : învăţămînt, management profesionist, îngrijirea sănătăţii, politicienii. Valorificarea utilităţii informaţiei La ce folosesc exact aceste informaţii ? Ce gen de informaţii au fost utilizate ultima dată şi de ce ? Care sînt costurile şi beneficiile păstrării sau stocării acestei I informaţii ? Care vor fi consecinţele abandonării acestei informaţii ? Pot fi aceste informaţii colectate, stocate, procesate sau communicate mai eficient ? Putem împărtăşi aceste informaţii şi celorlalţi ? Avem acces la informaţiile deţinute de ceilalţi ? Există modalităţi adiţionale de folosire a acestor informaţii ? Costurile actului medical Ca un răspuns al specialiştilor la creşterea continuă a costurilor şi la oferta inegală şi inechitabilă de îngrijiri de sănătate este interesul pentru raţionalizarea (eficientizarea practicii medicale prin tehnici de optimizare a deciziilor. Pentru practica medicală aceste instrumente de optimizare conţin în principal : 56 Analiza deciziilor în clinici ; Sisteme expert pentru diagnostic . Raţionalizarea deciziei medicale nu înseamnă înlocuirea criteriilor umanitare cu cele strict tehnice. 57 MANAGEMENTUL SĂNĂTĂŢII Motto : Ultima soluţie Spre a ne redresa economia, Scăpînd de-al sărăciei crunt blestem Ar trebui să exportăm prostia Că marfă, Slavă Domnului, avem ! Paul Dumitrescu – medic veterinar / martie 1997 A.Principiile managementului sănătăţii A conduce = a face ca lucrurile să fie bine făcute. Pentru a asigura succesul oricărei afaceri Metodologia Scop Mijloc propune efectuarea a cel puţin trei etape : 1.Stabilirea scopurilor; 2.Evaluarea mijloacelor apte acre să permită atingerea scopurilor ; 3.Declanşarea acţiunii (care presupune adecvarea permanentă scop – mijloc ) Primul principiu managerial – a conduce prin scopuri. Scopul vizează Ce, Cît, Unde, Cînd trebuie făcut. Acest principiu este verificat prin intermediul conceptului de eficacitate (raportul dintre efectele pozitive şi negative ale acţiuni în condiţii preconizate, caeteris paribus. Al doilea principiu managerial – a învăţa din experienţă. Aceasta presupune compararea permanentă a scopului final cu etapele realizate, respectiv cu mijloacele folosite. Acest principiu este verificat prin conceptul de randament, respectiv acela de efectivitate (raportul dintre efectele pozitive şi cele negative în condiţii reale respectiv la apariţia “neprevăzutului” ). Al treilea principiu managerial – specializarea muncii, conform principiului economicităţii. Un scop trebuie să fie atins cu 58 cele mai mici costuri posibile. Paradoxal, specializarea obligă la lucrul în echipă. Cu cît specializarea este mai îngustă cu atît dependenţa reciprocă va creşte. Principiul de faţă se verifică prin intermediul conceptului de eficienţă (efort cît mai mic pentru atingerea unui efect cît mai mare, respectiv mijloace minime utilizate pentru scopuri maxime. Al patrulea principiu managerial – convergenţa muncii spre scopul propus. Aceasta presupune cooperarea şi coordonarea logică a acţiunilor ce converg spre atingerea unui scop stabilit. Conceptul verificator este acela de adecvare permanentă între scopuri şi mijloace. Al cincilea principiu managerial – funcţia determină structura şi nu invers. Uneori o structură depăşită, neadecvată momentului se impune asupra funcţiilor îndeplinite de personalul existent. În limbaj EMMI, “ scopul determină mijloacele. Acest lucru este adevărat dacă se calculează permanent şi concomitent eficacitatea, efectivitatea şi eficienţa , respectiv preeminenţa scopurilor, a mijloacelor şi a adecvării dintre scopuri şi mijloace. Al saselea principiu managerial – circulaţia nestingherită a informaţiilor. Este cunoscut şi sub numele de principiul transparenţei. Asimetria informaţională asigură posibile cîştiguri pe termen scurt dar acumulează tensiuni informaţionale pe termen lung, ale căror ignorare va compromite şi acumulările înfăptuite pe termen scurt. Blocarea (obturarea) informaţiei sporeşte puterea distructivă a informaţiei venite din partea concurenţei. Principiul a fost verificat în practică cu ocazia prăbuşirii regimurilor totalitare. Uneori lipsa informaţiei pertinente, corecte, adecvate este fals suplinită de o abundenţă de amănunte inutile, voluminoase, frapante sau nerelevante. Este “limbajul de lemn“ care ţine loc de informaţie, îngrădind şi deformînd informaţia autentică. 59 B. Funcţiile conducerii (managementului) Există trei funcţii fundamentale : Elaborarea priorităţilor (funcţia anticipativă). Se concretizează în elaborarea setului de scopuri, sau a unui plan/program pe termen lung (planificarea) şi scurt (programarea) ; Execuţia (funcţia aplicativă). Se pun în funcţiune mijloacele apte să ducă la scop. Concret, se distribuie sarcinile de organizare, de supervizare şi de pregătire a personalului. Tot în cadrul acestei funcţiuni se urmăreşte circulaţia corectă şi rapidă a informaţiei; Evaluarea (funcţia apreciativă). Se compară mijloacele utilizate cu scopurile atinse. Valoarea unei acţiuni este dată de importanţa scopului şi raritatea mijloacelor. Evaluarea se face prin măsurare şi comparare. Sinteza evaluării : eficienţa economică a acţiunii efectuate. Se folosesc autoevaluarea şi retroinformarea pentru depistarea cauzelor insucceselor. C. Planificarea şi programarea activitatii Planificarea şi programarea (elaborarea priorităţilor pe termen scurt şi mediu) presupun detaşarea intereselor pe termen lung de cele pe termen scurt, precum şi combinarea acestora pentru a le asigura viabilitatea ambelor. Activitatea de asigurare a sănătăţii presupune planificarea corectă a etapelor : Diagnosticul. Se determină dimensiunea cererii de sănătate (volumul şi urgenţa scopului ce urmează apoi a fi atins). Cererea poate fi: totală (absolută), reală (posibil de satisfăcut) şi realizabilă în mod concret Prognosticul. Se determină priorităţile în funcţie de mijloacele disponibile, respectiv se conturează oferta de sănătate (chiar dacă nu există şi o cerere expresă referitoare la serviciile oferite). Controlul rezultatelor la fiecare subetapa. Se poate face o comparare permanentă între ofertă şi cerere, respectiv se delimitează 60 mai multe tipuri de servicii sanitare: servicii oferite, servicii solicitate, servicii impuse (spitalizări, vaccinări etc) D. Niveluri de îngrijiri de sănătate Primare: generale – preventive şi curative (în beneficul indivizilor şi al colectivităţilor: igiena, urgenţe, etc.) Secundare : specializate – consultaţii şi specializări Terţiare : superspecializate Regula de aur :Principiul subsidiarităţii. Conform acestui principiu politico-economic, îngrijirile de sănătate trebuie să fie acordate la nivelul cel mai de jos capabil să asigure un rezultat satisfăcator. Observaţie. Sănătatea depinde mai mult de măsurile nemedicale decît de cele medicale. E. Politici de sănătate Politicul – ca speranţă de mai bine. Partidicul – ca promisiune de mai bine. Ideologicul – esenţializare a intereselor. Pe cine (ce) îngrijim ?. În functie de răspunsul la această întrebare, se definesc politici, partide, ideologii şi regimuri. În plan sanitar politico-economicul dominant este cauza şi consecinţa sistemului şi serviciilor de sănătate. Prin urmare, paleta liberalism – socialism se va reflecta în paleta “medicină individuală” – “medicină comunitară” , cu nuanţele de rigoare dintre acestea. Comparativ şi constrativ, cele două ideologii sanitare şi de management sanitar constau în următoarele : Tabelul nr. Medicina individului ( liberalii sanitari ) Medicina comunitaţii ( socialiştii sanitari ) 1. Îngrijirea bolnavului. 1. Îngrijirea comunitaţii 2. Prioritatea bolnavul. 2. Prioritatea : persoana şi 61 familia sănătoasă sau bolnavă 3. Profesionist izolat. 3. Echipa interdisciplinară 4. Diagnostic individual. 4. Ingrijiri integrate. 5. Probleme individuale de boală. 5. Probleme colective de sănătate. 6. Mediul bolnavului. 6. Mediu general ( economic – politic – social – biologic – psihologic ) 7. Fără planificare, epidemiologie şi planificarea bolnavului 7. Cu planificare, epidemiologie şi planificarea bolnavului 8. Rezultate apreciate de bolnav. 8. Rezultate apreciate de sănătoşi. 9. Iniţiativa aparţine bolnavului. 9. Iniţiativa aparţine echipei. 10. Curativă. 10. Preventivă. În medicina preponderent comunitară anchetele epidemiologice ocupă un loc de prim rang. Cele două sisteme nu sînt total opuse ci doar concurente. Ele nu trebuie impuse, ci alese, în funcţie de raporturile concrete dintre scopuri şi mijloace. Sistemele manageriale se vor plia şi adapta la sistemele de sănătate, respectiv în funcţie de accentul pus pe individ sau comunitate. Nu există sistem care să ignore complet individul sau comunitatea, deşi au urmărit – implicit – binele amîndurora. O încercare de combinare a celor două filozofii medicale a fost formulată la Alma-Ata în 1978. Ea a fost o concretizare în plan sanitar a teoriei convergenţei sistemelor social – politice opuse, promovate de filozofi de stînga americani (W.W. Rostow ). 62 CHECK-LIST pentru elaborarea unui program sanitar (de exemplu Reforma Sanitară) Evaluarea situaţiei existente. Alternative posibile de evoluţie a situaţiei. Prima alternativă este “do nothing” – să nu faci nimic. Aceasta se mai numeşte şi “opţiunea zero” (a lăsa lucrurile în voia soartei. A nu se confunda cu principiul liberal “laissez faire – laissez passer”, care induce ideea unei noi intervenţii restrictive din partea statului). Alternativele trebuie comparate prin elemente reprezentative (cheie). Putem avea două variante de acţiune pe care le comparăm cu opţiunea zero. Este posibil ca “opţiunea zero” să ne coste 80$ / zi , varianta I să coste 10$, iar varianta II să coste 12$ / zi. Cei 2$ diferenţă dintre cele două variante ale acţiunii se compară cu cei 80$ ai non-acTiunii. Rezultă : non-acţiunea este mai scumpă de 40 de ori decît acţiunea. Compararea costurilor şi beneficiilor. (efectele secundare nu trebuie neglijate ). Atît Beneficiile cît şi Costurile se calculează din perspectiva societală. Nu doar costurile tangibile trebuie luate în calcul. Cele intangibile pot fi decisive. Aici se poate folosi metoda Cost – Utilitate. Măsurarea rezultatelor. Trialurile clinice – cea mai bună metodă de măsurare. Evaluarea rezultatelor. Este partea cea mai controversată a analizei economice. Este obligatorie demonstrarea modului de calcul şi că această metodă a fost cea mai adecvată pentru cazul dat. Prezentarea rezultatelor. Circa 20% din timpul unei cercetări este dedicată scrierii eseului de prezentare. Conflictul medic economist porneşte deseori 63 din neclaritatea prezentării concluziilor, sau din diferenţe de limbaj, atitudine, etc. Criterii de analiză a sistemelor de sănătate Performanţa De ansamblu ; Pe subsisteme ; Pe entitaţi de bază ; Se fac comparaţii după criterii : Temporale ; (inter) naţionale. Receptivitatea faţă de nevoile reale ale oamenilor Se analizează flexibilitatea la modificările structurale ale cererii de servicii de sănătate. Se verifică existenţa unui sistem adecvat de stimulente / de stimulare a receptivităţii. Accesibilitatea În funcţie de venit şi finanţare ; În funcţie de nivel de informare ; În funcţie de flexibilitatea sistemului de îngrijiri de sănătate ; Creşte rolul de “sită” a generalismului, respectiv creşte accesul la îngrijirile primare. 64 Responsabilitatea Modul de exercitare a responsabilităţii ; Nivelul de exercitare a responsabilităţii ; Separarea responsabilităţii pentru cumpărarea serviciilor de sănătate de responsabilitatea furnizării de servicii de sănătate. Autorităţile districtuale / judeţene să aibă responsabilitatea cumpărării / achiziţionării de servicii, iar unităţile sanitare să intre în concurenţă pentru a oferi servicii cît mai bune. Spitalele publice trebuie să aibă independenţă managerială în utilizarea resurselor limitate. MG cu mai mult de 9000 de pacienţi pot avea dreptul la buget propriu (prin aceasta se stimulează responsabilitatea MG de a-şi păstra pacienţii). Informabilitatea Informabilitatea reprezintă capacitatea sistemului de a primi şi oferi informaţii atît intrasistemic cît şi intersistemic. Exemplu : o informaţie corectă despre costuri şi rezultate poate duce la o alocare mai bună a resurselor. Este necesară o informare veridică a cumpărătorilor şi o descentralizare a sistemului informaţional. Este utilă creerea de baze de date cît mai complete, îndeosebi despre pacienţi şi notele de plată ale acestora. Rentabilitatea Rentabilitatea presupune – ca regulă – ca cheltuielile de capital să fie recuperate prin spitale publice care trebuie să plătească cash ratele dobînzilor şi costul utilizării pămîntului, clădirilor, etc. Se recomandă existenţa unui sistem de stimulente pentru subsistemele cele mai rentabile, respectiv utilizarea raţinală a resurselor. De asemenea, rentabilitatea presupune relaţii contractuale ferme între diferite organizaţii de sănătate. 65 Competitivitatea Competitivitatea trebuie să se manifeste între forme de proprietate (public – privat), precum şi între subsistemele acestora între ele. Ca mod de sporire a competitivitaţii este aplicarea principiului subsidiaritaţii (respectiv delegarea autoritaţii ). Există preconcepţia că proprietatea publică nu presupune aplicarea principiului subsistemelor. Fals. Competitivitatea poate fi sporită prin responsabilizarea subsistemelor. Partenerii îşi definesc diferit şi antitetic interesele : astfel, ofertanţii urmăresc sporirea profitabilitaţii, în timp ce solicitatorul de servicii (cererea) urmăreşte maximizarea utilităţii ca urmare a consumării unui serviciu, fie acesta unul de consultanţă ( o idee, un sfat ). Se impune o definire corectă a consumatorului. Astfel, există consumatori globali (DSJ, spital , etc.) şi consumatori individuali ( pacienţi ). O competitivitate reală se asigură şi prin cadrul legislativ ( legislaţie antimonopol, anticartel ).Fiecare sector are avantajele sale relative (în comparaţie cu celălalt): Sectorul public asigură următoarele scopuri : – Echitate ; – Accesibilitate ; – Controlul cheltuielilor . Sectorul privat asigură următoarele scopuri (avantaje): – Eficienţă ; – Receptivitate faţă de consumator . În final scopul reformei este performanţa la nivel macro. Indicatorii macrosanitari vor arăta dacă, unde, cînd şi în ce ritm este nevoie de reformă. 66 Reforma sanitară – cine pune accentele ? Parte a procesului de reformare structurală şi sistemică a economiei româneşti , reforma sanitară are şi calitatea specifică de a fi una dintre cele mai sensibile şi controversate elemente ale schimbării. Nu este nici un secret că actualmente legislaţia care guvernează sectorul sanitar are o vechime ce oscilează între 20 şi 50 de ani. Mă refer îndeosebi la legislaţia care defineşte sistemul de sănătate, acesta fiind unul eminamente public, finanţat de la buget şi condus de la nivelul central (Ministerul Sănătăţii). Problema care se pune este una multiplă : ce este de reformat la sistemul existent, care sînt scopurile concrete urmărite prin reformare şi care ar fi modalităţile optime de efectuare a reformei pentru a obţine scopurile dorite. Înainte de a avea răspunsuri la această triplă întrebare merită să precizăm că orice sistem politic din lume nu a avut alt scop declarat decît binele şi sănătatea populaţiei, dacă nu chiar “fericirea întregului popor”, ceea ce induce ideea că sistemele sanitare diferă între ele doar prin mijloacele utilizate şi nu prin scopurile propuse. Astfel, gestionarea publică sau privată a mijloacelor apte să asigure standarde cît mai înalte de sănătate pentru cît mai mulţi indivizi este o problemă ce ţine mai mult de domeniul economicului ( al mijloacelor ) decît de cel al politicului (stabilirea scopurilor). Totuşi, crearea unor mijloace mai adecvate de atigere a scopului este apanajul factorului politic. De peste 7 ani se repetă această frază : “reforma se poate declanşa doar dacă este voinţa politică pentru aceasta”. Pentru reforma sanitară voinţa politică trebuie să răspundă la tripla întrebare de mai sus. Or, răspunsurile se lasă aşteptate sau cel puţin nu au claritatea şi precizia necesare. Documentele OMS, ale organismelor specializate ale UE precizează că esenţa şi rostul reformei este de natură economică. Dacă ar fi resurse suficiente atunci orice sistem ar fi bun iar problema eficienţei nici nu s-ar pune. Totul porneşte de la necesitatea reducerii costurilor, de evitare a risipei, de sporire a randamentului 67 fiecărei resurse utilizate. Esenţializînd şi mai mult, reforma sanitară este o decizie financiară. Cu mici excepţii, totul se poate exprima în unităţi monetare, inclusiv anii de viaţă cîştigaţi ca urmare a unei acţiuni sanitare. Cineva ar putea trage concluzia că reforma sanitară este doar apanajul economiştilor, medicii fiind excluşi din această activitate de formulare a strategiilor manageriale cu implicaţii asupra activitaţii lor. Sigur nu este aşa, dar, care este la noi în România ponderea specialiştilor cu pregătire economică implicaţi în derularea reformei? Probabil că la nivel de ţară numărul lor nu dapăşeşte o duzină. Nu avem în vedere contabilii şefi de la Direcţiile Sanitare, rareori interesaţi de probleme de filozofie managerială şi scheme complexe de alegere a alternativei optime pentru o acţiune sau alta. Ei s-au specializat în a răspunde directorilor de DSJ dacă mai sînt bani în cont şi dacă mai pot fi obţinuţi în vre-un fel sau altul. S-ar putea face o mică apreciere referitoare la numărul cercetatorilor şi cadrelor didactice cu pregătire economică de la Institutele de Sănătate publică şi de la catedrele de management sanitar de la UMF-urile din România. Estimez această cifră la 0,01 %. Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, şansele de a face reformă sanitară sînt minime. Iar dacă cei implicaţi în reformă nu încearcă să schimbe actuala stare de lucruri , este cel mai bun indiciu că reforma nu este considerată necesară, indiferent de declaraţiile celor pro – reformă … 68 Secţiunea a doua 69 Economica şi Economia Economia Economia este activitatea de combinare a unor elemente (indiferent de natura lor ), elemente denumite mijloace , în vederea obţinerii unor rezultate dorite numite scopuri. Economia este activitatea practică, cotidiană ( permanentă ), activitate studiată cu mijloacele ştiinţei de disciplina ştiinţifică numită economica, în scopul îmbunataţirii rezultatelor aşteptate şi a raporturilor dintre mijloacele consumate şi scopurile atinse. Ca ştiinţă, economica are o încărcătură psihologică majoră ca urmare a faptului că raporturile existente sînt în esenţă raporturi interumane sau care transmit interese interumane. Economics = economica Economy = economie. În marea majoritate a punctelor de vedere (viziuni) despre economie, dimensiunea individuală este cea care predomină, dar pentru o mai bună înţelegere a acesteia este absolut necesară completarea cu dimensiunea socială (relaţională) în raporturile economice dintre agenţii economici şi beneficiari. Economicul transcede toate activitaţile umaneindiferent de amploarea, importanţa sau locul lor de desfaşurare. Exagerînd, se poate spune că un început de activitate economică se desfăşoară la nivel celular ca urmare a faptului că viaţa celulei presupune combinări de mijloace şi schimb de elemente cu exteriorul ei. La fel se întîmplă şi în organismul uman: se desfăşoară o activitate economică în sensul raportului intrări / ieşiri care-i asigură homeostazia (evoluţia) După modul celular şi organic putem să ne imagină activitatea economică (intrări / ieşiri, scpuri / mijloace) la nivel de grup social. Ulterior activitatea economică se desfăşoară la nivel de comunitaţi umane (organizaţii, instituţii, sate, oraşe, regiuni, ţară – economie naţională). 70 Modelul celular şi organic este la fel de valabil atunci cînd analizăm activitatea economică a unei ţări în raport cu celelalte economii naţionale care alcătuiesc economia mondială. În teoriile economice existente în lume pot să predomine unul sau altul dintre modelele economicului. De exemplu, capitalismul clasic pune accent pe individ (numai indivizii optează – aleg deci) iar sistemele totalitare văd doar societatea la nivelul cît mai ridicat de agregare socială. Punctul de vedere al disciplinei Economica este de a sesiza celelalte puncte de vedere existente, de a le combina în vederea maximizării satisfacţiei individuale şi sociale concomitent şi pentru un număr cît mai mare de indivizi. O asemenea viziune asigură stabilirea sistemelor şi preîntîmpină apariţia exceselor şi extremismelor precum şi a consecinţelor economice nedorite (şomaj, corupţie, inflaţie). Toate punctele de vedere trebuie cunoscute înainte de orice judecată de valoare, urmînd ca opţiunea pentru un sistem sau altul să fie făcută în cunoştiinţă de cauză. Economica Economica (economics) este ştiinţa socială care studiază producţia, distribuţia (repartiţia), schimbul şi consumul de bunuri şi servicii – definiţie data de orientarea de stînga. Economica studiază comportamentul uman ca relaţie între scopuri şi mijloace puţine – LIONEL ROBINS, Marea Britanie. Economica (numită atunci economie politică) reprezintă studiul naturii şi cauzei bogăţiei naţiunilor – SMITHS. Deşi SMITHS a fost promotorul liberalismului şi individualismului, el şi-a intitulat lucrarea sa mai nouă drept “Economie politică” deoarece finalitatea studiului său era binele naţional prin intermediul celui individual (în 1776 ?). Promovînd individualismul economic, SMITHS a asigurat bunăstarea statului britanic. 71 Un reprezentant al neoclasicismului, ALFRED MARSHAL, a definit economica drept studiul omenirii din punctul de vedere al afacerilor obişnuite ale vieţii. După formularea lui KEITS, problema economică lupta pentru existenţă a fost dintotdeauna cea mai presantă problemă a lumii umane. Supravieţuirea apare ca problemă datorită rarităţii (puţinătăţii) resurselor sau mijloacelor. Scriitorul american EMERSON spunea că dorinţa este un uriaş care creşte mai repede decît hainele care i se pregătesc. După RONALD WYKSTRA (1971), soluţionarea problemelor economice este artă şi ştiinţă; identificarea problemelor economice presupune ierarhizarea acestora după importanţa lor relativă, ceea ce fac necesare judecăţile de valoare în economică. După acelaşi autor, economia USA în 1971 era o economie mixtă ; şi economia britanică era descrisă de GEOFRY WHITEL ca fiind tot o economie de piaţă mixtă, ceea ce înseamnă că cele două economii erau formate dintr-un sistem de informaţii economice în care deciziile producătorilor şi cumpărătorilor de a vinde şi a cumpăra şînt luate în mod privat dar cu o oarecare monitorizare din partea statului. Crearea de grupuri de presiune în vederea influenţării preţurilor vor primi ripoata instituţiilor statului. Totodată dogma concurenţei absolute are aceeaşi soartă ca şi dogma cooperării absolute dintre indivizi. Realitatea arată că orice activitate economică conţine atît concurenţă cît şi cooperare. Acelaşi lucru se poate spune şi despre falsa dilemă a libertăţii (individuale) şi a necesităţii ( sociale ), ambele existînd în aceleaşi proporţii, dar cu accente diferite (lipsa libertăţii apare la fel de nocivă ca şi excesul de libertate). Economiştii se preocupă de modul în care indivizii, grupurile, firmele şi statul urmăresc să atingă în mod eficient orice obiectiv (scop) economic pe care l-au ales. Aceeaşi problematică (a deciziei) a formulării scopurilor şi a alegerii mijloacelor este studiată şi de psihologie, etică, istorie (mentalitate în timp), de sociologie (studiul comportamentului social în context social), discipline economice conexe: 72 Logica economică ; Statistica ; Analiza matematică ; Econometrica ; Prognoza ; Finanţe ; Contabilitate ; Management ; Marketing . Dimensiunile economicii Din punct de vedere al amplorii fenomenului economic studiat, există cel puţin trei paliere de analiză : micro, macro şi mondo. Microeconomica Microeconomica studiază formarea preţurilor (price teory), respectiv modul cum interacţionează cererea şi oferta în cadrul pieţelor concurenţiale şi care creează o multitudine de preţuri individuale, niveluri de salarizare, marje ale profitului sau ale rentei. Ipoteza de plecare al microeconomicii este că toţi indivizii se comportă raţional. Punctul de vedere al consumatorului este acela că orice cheltuială bănească (de venit economic) trebuie să aducă în schimb maximum de satisfacţie (plăcere, fericire, utilitate, folos, beneficiu, bunăstare) în comparaţie cu alternative posibile. Punctul de vedere al producătorului (ofertant, furnizor) este acela că orice act economic trebuie să aducă maxim de profit în comparaţie cu alte alternative posibile. Se consideră că microeconomica are ca principal iniţiator pe ADAM SMITH (“Avuţia Naţiunilor” – 1776 – moment în care se consideră că s-a produs o delimitare între economic, politic şi etic, ulterior acestea constituind un corp comun). 73 Macroeconomica Macroeconomica studiază problemele economice la nivel de stat prin prisma raporturilor dintre produsul intern brut şi nivelul de folosire al forţei de muncă. Se consideră că întemeietorul macroeconomicii este JOHN M. KEYNES, prin lucrarea “Teoria generală a utilizării forţei de muncă, a dobînzii şi a banilor”–1935, apărută ca un reflex la Criza Economică din anii 1929 – 1933 . KEYNES încearcă să explice cauzele crizelor şi modul în care se creează şi distribuie bunăstarea la nivel de ţară sau de naţiune. El preia problema fundamentală a macroeconomicii şi o abordează la nivel macro, dar cu accentul pus pe cererea, respectiv pe cererea agregat sau compusă a consumatorului, investitorului sau a statului, pentru bunuri şi servicii. Cauza crizelor, după KEYNES, constă în ineficienţa sau inadecvarea cererii agregat. Soluţia oferită de KEYNES este de resortul consumului productiv (al investiţiilor) recomandîndu-se guvernelor să stimuleze consumul prin deficite bugetare (consum de viitor). Microeconomica se situează îndeosebi pe poziţia producătorului, respectiv aceea a ofertei, în timp ce macroeconomica se situează îndeosebi pe poziţia cererii. De aceea microeconomica este consonantă cu doctrina ofertei în timp ce macroeconomica este consonantă cu doctrina cererii. Un echilibru real al cererii şi ofertei ar putea fi realizat la nivel mondo, respectiv locul unde se poate stabili echilibrul dintre cerere şi ofertă. Mondoeconomica Mondoeconomica este mai nou apărută (1960–1970). În principal studiază: – Fluxurile comerciale şi financiare internaţionale şi mondiale ; – Implicaţiile politicilor naţionale şi ale organizaţiilor internaţionale / mondiale asupra bunăstarii naţiunilor sau firmelor. 74 O caracteristică a lumii contemporane o constituie globalizarea economică , fenomen ce continuă un proces anterior, acela de internaţionalizare a economicului. Economia globală are ca tip specific de instituţie sau organizaţie economică firma sau corporaţia transnaţională în timp ce faza anterioară de internaţionalizare a economicului avea ca tip specific de instituţie sau organizaţie economică intreprinderea mixtă (JOIN VENGER ). Lipsa dimensiunilor mondo (reducerea analizei economice la dimensiunile micro, macro sau ambelor) distorsionează rezultatele analizei sau nu permit optarea pentru soluţia cea mai eficientă posibil. Corelaţia dintre economic şi managerial Etimologic economia provine de la cuvintele greceşti oikos – casă şi nemo – conducere , management. Tratatul “Economica” al lui ARISTOTEL este de fapt o excelentă introducere în management, fiind considerată o teorie a menajelor. De aici rezultă intima conexiune între management şi economică, respectiv concluzia că practica managerială este fundamentată pe cunoştinţe temeinice de economică. Ideea că managementul este posibil de cunoscut şi aplicat fără fundament economic este anti – economică şi anti – managerială. După aprecierea lui G. B. SHOW “economica este arta de a obţine maximum de la viaţă “, ceea ce sugerează existenţa unui continuu economico – managerial şi nu două realitaţi sau discipline distincte. Se mai spune că economica este studiul succeselor şi eşecurilor. Managementul arată căile posibile spre succes în timp ce economica le prefigurează sub raport teoretic şi analizează cauzele profunde ale crizelor economice sau falimentelor unor afaceri. 75 Concepte economice fundamentale Conceptele economice fundamentale sînt : – Raritate ; – Utilitate ; – Oportunitate ; – Alegere . Raritatea Raritatea exprimă caracterul insuficient al resurselor ( mijloacelor ) în raport cu obiectivele ( scopurile ) propuse. Inexistenţa raritaţii bunurilor de consum sau a mijloacelor necesare producerii lor ar face inutilă orice preocupare de natură economică, inclusiv disciplina ştiinţifică numită economică. Resursele sînt considerate a fi rare atît în sens absolut cît şi relativ. De exemplu : suprafaţa Pămîntului este finită în mod absolut, dar suprafaţa arabilă totală este rară ( finită ) în sens relativ. Resursele sau mijloacele sînt rareşi datorită utilizărilor alternativepe care le pot avea acestea. De exemplu : cărbunele utilizat pentru obţinerea de benzină sintetică diminuează (face mai rar) cărbunele pentru alte utilizări. Raritatea se află la baza costului de oportunitate deoarece utilizarea unei resurse pentru un anumit scop ne costă imposibilitatea utilizării acelei resurse pentru alte scopuri. Conceptul de cost de oportunitate provine din principiul logic, numit al terţului exclus, respectiv un lucru poate fi ori adevărat, ori fals, respectiv în plan economic un lucru poate fi utilizat ori într-o direcţie (scop), ori în alta (alt scop). Noile teorii bazate pe informaţie şi pe viteze sporite de deplasare au permis apariţia principiului terţului inclus (Ştefan Lupaşcu) – informaţia, de exemplu, are calitatea de a nu se diminua prin utilizări repetate sau alternative – nu se consumă. 76 Utilitatea La modul cel mai general, utilitatea desemnează ceea ce este de folos, trebuincios, necesar, respectiv capacitatea unui bun (material, serviciu, informaţie) de a satisface o nevoie. Baza utilităţii o constituie însuşirile mărfurilor, însuşiri care diferenţiază şi mărfurile (bunurile) de acelaşi gen. Utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care crede că o va obţine un consumator dat prin folosirea unei cantităţi determinate dintr-un bun economic în anumite condiţii de loc şi timp. În acest caz : nu discutăm utilitatea făinii în general ci a unei cantităţi X de pîine, într-o zi anumită şi într-un loc anumit (piaţă). Se are în vedere un consumator precis, cu gusturi, disponibilităţi financiare cunoscute în momentul Y al existenţei sale. Consumatorul doreşte în mod real să obţină acel bun (care este rar pentru el) Utilitatea economică este o apreciere subiectivă ce depinde de intensitatea nevoii în condiţii date de timp şi loc, de nivelul de aspiraţii, de mentalităţi sau de opţiuni (alegeri) anterior făcute. Simplificînd, utilitatea economică este funcţie de cantitatea oferită şi de cererea exprimată, respectiv de raportul cerere – ofertă. Se induce ideea de relativitate, respectiv de apreciere a unor variabile economice în funcţie de o multitudine de factori, de aceea unul şi acelaşi bun economic va avea utilităţi diferite pentru agenţi economici diferiţi sau chiar pentru unul şi acelaşi agent economic în perioade diferite de timp sau în condiţii diferite. Legea lui Gossen Mărimea intensităţii unei plăceri ( satisfacţii ) descreşte progresiv pînă la saturare dacă respectiva plăcere este satisfăcută în mod constant şi neîntrerupt pînă la transformarea plăcerii în neplăcere. 77 Pentru consumator satisfacţia obţinută prin consumarea primei unităţi dintr-un bun economic este mai ridicată după care orice unitate suplimentară consumată are o utilitate economică din ce în ce mai mică. Satisfacţia pe care o aduce fiecare unitate suplimentară consumată dintr-un bun economic se numeşte utilitate marginală. Satisfacţia pe care o resimte consumatorul prin consumarea mai multor unitaţi sau a tuturor unităţilor unei mulţimi de bunuri de acelaşi fel reprezintă utilitatea totală. Alegerea Din multitudinea de trebuinţe (scopuri) şi resurse (mijloace limitate) consumatorul este confruntat cu problema alegerii, fiind în situaţia să afecteze venitul său pentru a achziţiona o anumită cantitate dintr-un bun, altă cantitate dintr-un alt bun, etc. Teoria consumatorului / cererii Această teorie răspunde la întrebarea “cum decide individul în legătură cu repartizarea bugetului între diferite bunuri şi servicii disponibile?”. Cunoaşterea condiţiilor de echilibru ale consumatorului va permite cunoaşterea legilor de evoluţie ale unui bun oarecare (marketig). Influenţaţi de filozofia utilitaristă, economiştii neoclasici de la sfîrşitul secolului al XIX – lea ( GEVONS, MANGER ,WARL ) au dezvoltat o teorie în care se presupune că individul raţional caută maxim de satisfacţie sau de utilitate. Se presupune din start că individul este capabil să măsoare printr-un indice cantitativ precis utilitatea pe care el o va obţine ca urmare a consumului unui bun. Această abordare “cardinală” a utilităţii porneşte de la un principiu care va rămîne fundamental pentru analiza economică modernă. Alegerile indivizilor rezultă întotdeauna din organizarea la margine a costurilor şi avantajelor / beneficiilor legate de diferite posibilităţi ce le sînt oferite. 78 La începutul secolului XX se abandonează abordarea cardinală. Teoria curbelor de indiferenţă dezvoltată de italianul PARETO a adoptat o abordare ordinală în care indivizii nu au măsura nivelului de utilitate, ci pot doar să indice o ordine de preferinţă. Progresul ştiinţei este notabil şi rezultă din : este o ipoteză mai simplă care explică mai bine fenomenul economic decît abordarea precedentă. Explicarea deciziilor indivizilor acordă mai puţină importanţă preferinţelor agenţilor imposibil de măsurat în mod obiectiv în comparaţie cu restricţiile / constrîngerile observabile şi cuantificabile (restricţia bugetară). Teoria utilitaţii marginale Utilitatea totală ( U ) a unui bun X măsoară satisfacţia globală pe care individul a obţinut-o prin consumul acelui bun. Nivelul lui U depinde de cantitatea bunului X . In ce sens şi în ce ritm va evolua utilitatea cînd X creşte ? Această direcţie şi acest ritm de variaţie şînt măsurate de utilitatea marginală. Utilitatea marginală ( Um ) a unui bun parţial divizibil măsoară evoluţia utilităţii la margine, respectiv pentru o variaţie foarte mică ( infinitezimală ) a cantităţii consumate. Prin bunuri parţial divizibile se înţelege imposibilitatea de a consuma un sfert de automobil, 0,5 dintr-o pereche de ocheleri, etc. Utilitatea marginală a unui bun X imperfect divizibil este variaţia utilităţii totale induse de consumul unei unităţi suplimentare din acel bun. Um X = ΔU / ΔX În multe cazuri această această măsură nu este decît o aproximaţie a utilităţii marginale. În fapt, dacă bunul X este perfect divizibil atunci indiferent care este unitatea de măsură folosită se poate întotdeauna imagina o cantitate şi mai mică. 79 Utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil Utilitatea marginală a unui bun X este variaţia utilităţii totale pentru o variaţie infinit de mică a cantităţi consumate. Această diferenţă este perfect operaţională prin conceptul matematic de derivată. Um = dU / dx Evoluţia Utilităţii şi a Utilităţii marginale Principiul intensităţii descrescînde a nevoilor Dacă dorim să vedem cum evoluează nivelul de satisfacţie a individului atunci cînd el consumă o cantitate crescută dintr-un bun este logic să ne gîndim că aceasta depinde de intensitatea nevoii pe care el o caută să şi-o satisfacă : plăcerea este proporţională cu lipsa resimţită anterior consumului. Analiza microeconomică porneşte de la o ipoteză simplă : intensitatea nevoii de a consuma un bun este descrescătoare pe măsură ce creşte cantitatea consumată. Principiul Utilităţii marginale descrescînde Dacă intensitatea nevoii descreşte o dată cu cantitate consumată atunci satisfacţia adusă de fiecare unitate suplimentară este mai puţin importantă decît precedenta. Satisfacţia globală nu se diminuează ( în afara cazului cînd se consumă peste utilitatea totală ). Dacă indivul continuă să consume, aceasta înseamnă că nu există plăcerea de a o face ( satisfacţia nu este încă maximă ). 80 Utilitatea totală continuă să crescă dar din ce în ce mai încet, iar utilitate marginală descreşte pentru U = U (x) (fig.1) şi Um = dU / dx (fig.2). Utilitatea totală poatesă fie reprezentată de o curbă crescătoare, iar utilitate marginală de o curbă descrescătoare. Utilitatea totală atinge maximul ( sîntem în punctul de saturaţie al consumatorului – saţietate ). U S X Um S X În acest punct utilitatea marginală este , respectiv o unitate suplimentară consumată din bunul X nu duce la mărirea satisfacţiei. Dincolo de acest punct utilitatea marginală devine negociabilă iar utilitatea totală diminuează. Individul raţional nu trebuie să menţină consumul peste nivelul S. In teoria microeconomică se pleacă de la ipoteza că utilitatea marginală este în mod normal descrescătoare dar întotdeauna pozitivă. 81 Alegerea optimă de către cumpărător Situaţia de abundenţă Individul raţional caută să-şi maximizeze utilitatea. Dacă bunurile sînt abundente atunci nimic nu va limita posibilitatea de consum. În acest caz nu se pune problema costurilor, a efectuării vre-unui serviciu pentru a intra în posesia unei cantităţi oarecare din bunul respectiv. În această situaţie foarte rară alegerea optimă constă în a consuma bunul X pînă în punctul în care utilitatea totală este maximă iar utilitatea marginală este 0. Condiţia de echilibru este Um(x) = 0. Situaţia de raritate Situaţia de raritate este sinonimă cu economia de troc. Dacă bunurile sînt rare individul trebuie să aleagă între diferite posibilităţi de consum. Într-o economie de troc unde bunurile se schimbă direct între ele a consuma un bun X înseamnă la a renunţa la un alt bun Y sau un bun Z pe care l-ar putea obţine în schimb. În acest caz individul nu va mai împinge consumul din bunul X prin 0 la punctul de saturaţie. El trebuie să ţină cont de costul de oportunitate al acelui consum, adică de nivelul de satisfacţie pe care îl poate obţine renunţînd la o parte din bunul X. Se presupune că nu există decît două bunuri substituibile X şi Y. Individul maximizează satisfacţia sa alegînd acea combinaţie de X, Y pentru care utilităţile marginale ale celor două bunuri sînt egale. 82 Dacă Um(X) >Um(Y) consumatorul îşi măreşte utilitatea totală substituind o unitate din X cu o unitate din Y ; timp cît Um(X) >Um(Y) substituirea va continua. Deoarece Um este o funcţie descrescătoare a cantităţii consumate Um(X) scade pînă cînd Um(Y) creşte şi se aşteaptă în final un punct de egalitate. Dincolo de acest punct Um(X) < Um(Y) se consideră a fi raţională substituirea lui Y cu X. Condiţia de echilibru al consumatorului este atunci cînd Um(X) = Um(Y). Situaţia de raritate şi economică monetară În cadrul unei economii monetare bunurile nu se schimbă între ele ci contra bani. Problema consumatorului este de a repartiza un buget dat între X şi Y. Acum nu se discută dacă putem să consumăm o unitate suplimentară din X sau Y ci dacă rebuie sau putem să cheltuim o unitate monetară suplimentară pentru X sau Y. Prin analogie cu raţionamentul anterior rezultă că optimul consum este atins atunci cînd Um a unei unităţi monetare cheltuite pentru bunul X este egală cu Um a unei unităţi monetare cheltuite pentru bunul Y. Trebuie întotdeauna egalate Um dar, în cazul de faţă ele trebuie ponderate cu preţurile bunurilor X şi Y ( notate Px şi Py ). Condiţia de echilibru a consumatorului este atunci : Um(x) / Px = Um(y) / Py Avantaje şi dezavantaje ale teoriei Um 83 Principiul calculului marginal Teoreticienii Um au un merit principal prin descoperirea unui principiu major de analiză microeconomică: “orice decizie individuală rezultă dintr-o comparareşi dintr-o egalizare la margine a costurilor şi avantajelor care sînt legate între ele ; de fapt este punctul în care se atinge avantajul maxim”. Soluţionarea problemei valorii Economiştii clasici din sec. XVIII – XIX au avut multe complicaţii încercînd să împace valoarea de întrebuinţare cu valoarea de piaţă. Valoarea de întrebuinţare bazată pe utilitatea reprezentată de un bun pentru utilizat părea a fi permanent în contradicţie cu valoarea de piaţă, adică cu preţul stabilit de piaţă. Această contradicţie este ilustrată de paradoxul apei şi diamantelor. Apa , indispensabilă vieţii, aproape că nu face obiectul evaluărilor pe piaţă, în timp ce diamantele , care apar mult mai puţin indispensabile au o valoare de piaţă foarte ridicată. Paradoxul provine din faptul că valoarea se apreciază atît pe baza Um a bunurilor cît şi pe comportamentele ce sînt ghidate de Um. Astfel , apa are cu siguranţă o U foarte mare, dar are Um foarte mică deoarece se găseşte din abundenţă. Indivizii nu sînt dispuşi să facă sacrificii foarte mari pentru a o obţine. Diamantele au U mult mai mică decît a apei dar au Um foarte mare datorită rarităţii. Dacă se ia Um drept fundament al valorii atunci paradoxul dispare. O teorie nerealistă în mod inutil 84 Limita esenţială a cestei teorii ţine de diferenţa cardinală a U. Indivizii nu sînt cu siguranţă capabili să măsoare U sub aspect cantitativ. Abordarea ordinală a U pare a fi mult mai realistă deoarece indivizii sînt capabili să compare şi să clasifice alegerile oferite conform unei ordini de preferinţe, dar fără a atrebui fiecăruia un indice de calitate precis. Nerealisul ipotezei nu este suficient pentru a descalifica în calitate de instrument de cercetare ştiinţifică, dar ulterior s-a conturat posibilitatea dezvoltării unei teorii la fel de performante care porneşte de la o ipoteză mai simplă şi mai plauzibilă. Acest progres a apărut o dată cu elaborarea curbelor de indiferenţă dezvoltate la începutul secolului de PARETO. Teoria curbelor de indiferenţă Ipoteze asupra preferinţelor Pentru ca un individ să fie în măsură să trieze alegerile posibile şi să definească o ordine de preferinţă nu este necesar să presupună că acesta ştie să-şi măsoare utilitatea prin intermediul unui indice cantitativ. Este suficient să fie îndeplinite 2 condiţii simultan : între două alegeri A şi B el poate determina dacă preferă pe A (A>B), dacă preferă pe B (B>A) sau dacă ambele sînt indiferente. Alegerile sînt tranzitive A>B şi B>C => A>C. Aceste condiţii fiind îndeplinite se poate construi o funcţie de preferinţă care clasifică prin ordine de referinţă toate condiţiile posibile dintre cele două bunuri. 85 Definiţia şi proprietăţile curbelor de indiferenţă O curbă de indiferenţă reprezintă ansamblul combinaţiilor a două bunuri care aduc consumatorului acelaşi nivel de utilitate. Utilitatea rămîne neschimbată atunci cînd se deplasează de-a lungul unei curbe de indiferenţă. Utilitatea creşte atunci cînd se trece de la o curbă la alta mai înaltă spre dreapta. Pentru acelaşi individ există o infinitate de curbe, fiecare avînd unnivel diferit de satisfacţie. Sînt atîtea curbe de indiferenţă cîţi consumatori există. Intersecţia a două curbe de indiferenţă este imposibilă. Raţionalitatea şi forma curbelor de indiferenţă Forma curbelor de indiferenţă reflectă raţionalitatea consumatorului şi intensitatea descrescîndă a nevoilor sale. De ce sînt curbele descrescătoare ? De-a lungul curbei există o relaţie inversă sau descrescătoare (chiar negativă) între x şi y (dacă x creşte atunci y scade). Cauza : pentru că un individ raţional nu împinge niciodată consumul unui bun pînă la punctul unde Um devine negativă deoarece începînd din acel moment U scade. De ce curbele sînt convexe ? Relaţia descrescătoare există şi de-a lungul unei drepte; de aceea curbele de indiferenţă sînt convexe sau mai simplu ele nu sînt linii drepte ci curbate spre bază, respectiv spre partea de jos; panta scade progresiv de la stînga la dreapta. 86 Rata marginală de substituire RMS RMS între două bunuri X şi Y măsoară variaţia cantităţii consumate din bunul Y care este necesară, de-a lungul curbei de indiferenţă pentru compensarea unei variaţii infinit de mici a cantităţii consumate din bunul X. RMS variază în fiecare punct şi continuă descrescător de-a lungul curbei. Din punct de vedere matematic această rată se măsoară prin derivata lui Y în raport cu X. S-a precizat că această pantă (deci şşi RMS) este negativă şi descrecătoare. Prin convenţie se defineşte RMS cu un minus în faţă pentru a sublinia natura sa convenţională şi pentru a atrage atenţia că dacă rata astfel calculată dă un rezultat pozitiv relaţia pe care o descrie ca existînd între cele două bunuri rămîne negativă. Oferta Oferta şi costurile Oferta reprezintă volumul bunurilor şi serviciilor puse la dispoziţia potenţialilorcumpărători . Oferta reprezintă cantitatea bunurilor propuse spre vînzare la un anumit preţ şi într-o anumită perioadă de timp. Oferta este influenţată de preţul produsului şi condiţiile în care se oferă produsul (costul), nivelul de tehnicitate, ecofactorii, decizii politice. Oferta este o reacţie a furnizorilor faţă de cumpărător concretizată într-un flux de bunuri şi servicii. Legea ofertei Cu cît preţul este mai mare cu atît oferta este mai mare. P contracţie 87 Extensie Q Pe conţinutul curbei are loc fie o extindere, fie o contracţie ( pe cînd termenul de modificare a curbei implică existenţa altei curbe. Conceptul de modificare descrie situaţia cînd curba se deplasează spre dreapta sau spre stînga. Modificarea curbei ofertei presupune un preţ constant. Cererea sau decizia de a cere se bazează pe Um a unui bun oarecare pentru consumator, în timp ce oferta sau decizia de a oferi se bazează pe relaţia dintre costul marginal şi cîştigul marginal. Costul marginal reprezintă costul suplimentar peste costul total anterior efectuat în vederea producerii a încă unei entităţi din bunul X. Costurile pot fi categorisite în fixe şi variabile. Cîştigul marginal reprezintă cîştigul total obţinut ca urmare a furnizării a încă unei unităţi din bunul X ( de cele mai multe ori cîştigul marginal nu este identic cu preţul marginal. Despre piaţă Piaţa înseamnă locul de întîlnire dintre producător şi consumator. Piaţa perfectă este un loc ideal ( piaţă liberă în mod absolut ). Condiţii: – Atomizare perfectă – existenţa unui număr atît de mare de cumpărători şi vînzători încît apariţia a încă unuia să nu poată influenţa preţul. – Marfa negociată să fie omogenă – de aceeaşi calitate la toţi vînzătorii astfel încît cumpărătorilor să le fie indiferent de la cine cumpără. 88 – Informaţie perfectă (totală) referitoare la marfă, vînzători, cumpărători – lipsa asimetriei infrmaţionale. – Nimeni nu este tratat preferenţial – Absenţa fricţiunilor Piaţa perfectă are doar un singur preţ ; acelaşi lucru se întîmplă în economia de comandă. Pe piaţa perfectă preţul = cîştigul marginal = cîştigul mediu. Echilibrul de piaţă În pieţele perfecte ( perfect concurenţiale ) preţurile se stabilesc în funcţie de competiţia pură. Preţul pieţii egalizează cererea cu oferta şi stabileşte echilibrul de piaţă. P Cerere ofertă echilibru Q Formulări ale legii cererii şi ofertei – Cererea este invers proporţională cu preţul – Oferta este direct proporţională cu preţul – Preţul este direct proporţional cu cererea – Preţul este invers proporţional cu oferta 89 Elasticitatea cererii şi a ofertei Extinderile şi contracţiile cererii şi ofertei din cauza modificărilor de preţ se numesc elasticităţi de preţ ale cererii şi ofertei. Elasticitatea de preţ a cererii este capacitatea de reacţie a cantităţii cerute pentru un anumit bun la o mică modificare a preţului său. Elasticitatea de preţ a ofertei este capacitatea de reacţie a cantităţii oferite pentru un anumit bun la o mică modificare a preţului său. Elasticitatea preţului se referă la anumite mărimi ale preţului. Elasticitatea de preţ a cererii (ofertei) = (modificarea % a cantităţii cerute sau oferite) / (modificarea % a preţului). Dacă cererea reacţionează mai mult decît proporţional la modificareapreţului cererea este elastică ; dacă reacţionează mai puţin decît proporţional cererea este inelastică. Cazuri de elasticităţi: – Elasticitatea infinită a cererii în raport cu preţul – Elasticitatea nulă a cererii în raport cu preţul – Elasticitatea unitară a cererii în raport cu preţul – Cerere suficient de elastică în raport cu preţul – Cerere suficient de inelastică în raport cu preţul Cîştigul total şi elasticitatea cererii Întreprinzătorii sînt interesaţi de cîştigul total şi de efectul modificării de preţ asupra cîştigului total. Nu întotdeauna scăderea preţului echivalează cu o scădere a cîştigului. Acesta depinde de elasticitatea cererii şi anume , în cazul cererii inelastice scăderea preţului duce la creşterea cîştigului deoarece cresc vînzările ; în cazul unor cereri neelastice nu merită să se reducă preţurile. 90 Secţiunea a treia 91 10. Economica sănătăţii CUPRINS 10.1 Problematica economicii sănătăţii 10.1.1 Raritatea resurselor în economica sănătăţii 10.1.2 Definiţia economicii sănătăţii 10.2. Piaţa sănătăţii 10.2.1 Cererea şi oferta în economica sănătăţii 10.2.2 Piaţa sănătăţii şi a serviciilor de sănătate 10.2.3 Piaţa îngrijirilor de sănătate 10.2.4 Modele de pieţe medicale, (de la foarte liberale la foarte dirijate 10.3. Eficienţa alocării resurselor rare 10.4. Economica promovării sănătăţii 10.5. Spitalul – agent economic 10.5.1 Spitalul văzut ca firmă. Teorii 92 10.5.2 NIVELUL “PRODUCŢIEI” UNUI SPITAL 10.5.3 FUNCŢIILE DE COST ALE SPITALULUI 93 10.1. Problematica economicii sănătăţii 10.1.1. Raritatea resurselor în economica sănătăţii Problema fundamentală pe care o implică aplicarea cunoştinţelor şi talentelor profesiunii medicale pentru asigurarea sănătăţii oamenilor o constituie raritatea resurselor (scopuri infinite / mijloace finite). Conştientizarea importanţei soluţionării adecvate a acestor probleme revine deopotrivă medicilor şi economiştilor, managerilor şi oamenilor politici cu putere reală de decizie. Problema rarităţii conduce direct la necesitatea alegerii alternativelor optime de acţiune, respectiv de utilizare a resurselor rare (toate resursele sînt rare, dar în grade diferite). Se consideră ca fiind adevăruri general valabile : – Profesiunea medicală deţine (încă) mult credit (încredere) în faţa populaţiei ; – Medicul practicant deţine de asemenea credit în faţa pacienţilor ; Toate resursele şi în special cele destinate îngrijirii sănătăţii sînt rare cu consecinţa critică şi cinică că nu vor putea fi satisfăcute decît o parte din necesităţi; Pe la mijlocul anilor ‟60 s-a făcut apel direct la profesiuni non-medicale pentru a se ajunge la o analiză completă şi la concluzii neinfluenţate de atitudini subiectiv partizane din interiorul profesiunii medicale. Printre aceste abordări non-medicale s-au impus prin caracterul şocant al concluziilor de natură economică şi psihosociologică. Problema la care se dorea un răspuns mai clar era : “Cum iau medicii deciziile pe care le iau ?”. Concluzia unei anchete (S.U.A., Shroeder,1980) : “Trebuie să aflăm mai multe despre modul cum gîndesc medicii, cum ar putea fi schimbat 94 comportamentul lor şi care ar fi consecinţele acestei schimbări“. Adesea se dovedeşte ca fiind foarte uşor să demonstrăm că activitatea medicilor este ineficientă. Mai complicat se dovedeşte însă a înţelege şi argumentele pentru care apare această ineficienţă . În consecinţă apare ca necesară analizarea prescripţiilor şi tratamentelor exclusiv iatrogene concomitent cu oferirea de alternative mult mai cost-efective. Teza fundamentală a oricărui demers de natură economică este permanenta raritate a resurselor şi necesitatea utilizării raţionale a acestora. Ştiinţele naturii se preocupă de creearea şi generarea de noi resurse în timp ce ştiinţele economice se preocupă de modurile optime de combinare şi alocare a resurselor care să facă raritatea mai suportabilă. Cunoaşterea de către medici şi manageri a modului specific în care funcţionează pieţele pe care se schimbă resursele, cu implicaţii asupra sănătăţii ar duce la o facilitare a dialogului dintre medici, economişti şi manageri pe tema modurilor concrete de alocare eficace, efectivă şi eficientă a resurselor. Este aproape o regulă generală că ori de cîte ori va fi efectuată o analiză cost-eficacitate asupra unei acţiuni, gest, terapie medicală tot de atîtea ori se va reuşi o eficientizare superioară, fie şi infinitzecimală ca dimensiune. Există o reţinere din partea profesiuni medicale de accepta intervenţia analizelor de natură economică în optimizarea alocării resurselor destinate îngrijirilor de sănătate. Neacceptarea de către unii medici a ideii de raritate, respectiv a modului cum este gestionată aceată raritate, duce la ample discuţii pe terenul eticii medicale, disciplină mai generoasă şi acceptabilă pentru disciplina medicală în comparaţie cu economia sanitară. 95 10.1.2. Definiţia economicii sănătăţii Dimensiunea politică şi chiar ideologică a activităţii medicale este absolut necesară în procesul de eficientizare a alocării resurselor. Economica este “studiul modului cum indivizii şi societatea aleg cu sau fără folosirea banilor să angajeze surse productive rare ce ar putea avea utilizări alternative în scopul producerii de mărfuri pe care apoi să le distribuie către consum imediat sau în viitor indivizilor sau grupurilor din societate “ (Samuelson, 1976). Economica este atît instrumentul de analiză (colecţie de instrumente şi mijloace analitice) cît şi un mod de gîndire, o percepţie asupra lumii şi lucrurilor dintr-un unghi foarte exact al costurilor şi beneficiilor, al eforturilor şi efectelor, al mijloacelor şi scopurilor. Şi economica sănătăţii are aceleaşi caracteristici dar cu aplicare la problemele sănătăţii. Scopul declarat al acestei discipline îl constituie acceptarea de către profesiunea medicală a raţionamentului economic ca mijloc specific în obţinerea unor nivele superioare de sănătate. Totodată economica sănătăţii scoate în evidenţă corelaţii şi trenduri relativ greu de sesizat în lipsa analizei economice. Drept exemplu avem corelaţia dintre creşterea masivă a cheltuielilor bugetare pentru sănătate şi stagnarea indicelui de sănătate pe o anumită perioadă în S.U.A. care a dus la regîndirea raportului efect / effort în domeniul sănătăţii. Problematica economicii sănătăţii: 1.Cît din resursele societăţii trebuie alocate pentru sănătate şi îngrijiri de sănătate? 96 2.Este mai benefic pentru sănătate ca mecanismele de alocare să fie instituite politic şi juridic sau să fie generate doar de forţele libere ale pieţii? 3.Cine trebuie să aibă prioritate la îngrijiri? Dar ce înseamnă prioritate şi cum poate fi argumentată prioritatea fără a cădea în economism sau cinism? 4.Este prevenţia preferabilă tratamentului în orice situaţie? 5.Ce se poate întîmpla odată cu creşterea taxelor medicale? Economica sănătaţii operează cu conceptul economic de cost de oportunitate, concept ce conţine în sine ideea de sacrificiu, în timp ce analiza costului marginal ne poate ajuta să aflăm cînd este oportun să decidem în favoarea uneia sau alteia dintre alternative. Priorităţile se stabilesc de regulă în termeni de costuri şi beneficii (exprimate în unităţi monetare şi financiare), deseori exprimate în mod subiectiv la nivelul ultimei unităţi vîndute sau cumpărate. Din cauza subiectivităţii inerente analizelor economice (fie ele foarte exacte) procesul de luare a deciziilor este adesea contestabil sau amendabil. Gîndirea economică neoclasică dominantă la ora actuală în lume este eminamente relativistă şi subiectivă spre deosebire de teoriile care apelează la obiectivitate şi descriere cu tentă absolută. Ca urmare a acestui relativism economic sănătatea s-a impus cu oarecare dificultate deoarece profesiunea medicală accepta doar demonstratii foarte riguroase şi exacte ale necesităţii gîndirii economice în domeniul sanitar şi medical şi pe de altă parte doreau instrumentaţii decizionale riguroase şi exacte. 97 Totuşi este general acceptat faptul că permanent toţi oamenii urmăresc maximizarea beneficiului lor prin combinarea resurselor aflate la dispoziţia lor sau posibilitatea de atras în acel scop. Acest fapt general uman este însăşi esenţa conceptului de eficienţă economică (obţinere de maxim de efecte cu minim de efort ). Eficacitate (efficacy) = obţinerea de efecte pozitive în condiţii ideale (scopuri propuse de atins ; VIITOR) Efectivitate (effectiveness) = obţinerea de efecte pozitive în condiţii reale Eficienţă (efficiency) = efort/efect = cost/beneficiu = utilitate în condiţii reale Din cele definite mai sus rezultă că: – Priorităţile nu sînt absolute şi nici alese aleatoriu. – Priorităţile sînt funcţie decosturi şi beneficii. -Zona de maximă importanţă pentru luarea deciziilor este la margine. Aprecierea costurilor şi beneficiilor este în mod inerent subiectivă. Unul şi acelaşi lucru poate fi perceput din punct de vedere al costurilor şi beneficiilor în mod distinct de către indivizi diferiţi. Aprecierile şi evaluările făcute anterior la adresa unor situaţii din domeniul îngrijirilor de sănătate trebuie luate în sensul relativist pe care îl sugerează întotdeauna abordarea economică neoclasică. Astfel :“Prioritatea acordată bătrînilor” nu înseamnă alocarea tuturor resurselor şi nici măcar un spor suplimentar după cum nu înseamnă nici faptul că oricare din nevoile bătrînilor vor fi satisfăcute înaintea evaluării utilizărilor alternative posibile ale acelor resurse. În luarea deciziei referitoare la cît să se aloce pentru bătrîni vom lua în seamă nu numai beneficiile aduse de 98 activităţile potenţiale ei şi costurile generate de pierderea altor posibile beneficii ce puteau fi obţinute în cazul în care s-ar fi alocat acele mijloace pentru bolnavi psihic sau gravide. În practică stabilirea priorităţilor înseamnă să decidem dacă vom cheltui 1 miliard pentru bătrîni, gravide sau bolnavi psihic după care va trebui să decidem din nou destinaţia următorului miliard, ş.a.m.d. Nu există măsurări “ştiinţific obiective” ale costurilor şi beneficiilor apărute ca urmare a ajutorării bătrînilor sau a oricăror alte grupuri de pacienti şi clienţi., percepţ bolnavi psihic după care va trebui să decidem din nou destinaţia următorului miliard, etc. Nu există măsurări “ştiinţific obiective” ale costurilor şi beneficiilor apărute ca urmare a ajutorării bătrînilor sau a oricăror alte grupuri de pacienti şi clienţi. Percepţia dumneavoastră asupra acestor costuri şi beneficii poate diferi de percepţia celuilalt. Implicarea teoriei economice în abordarea şi selecţionarea unor probleme de alocare a resurselor în domeniul îngrijirilor de sănătate conferă uneori economiei un nedorit statut arogant de “fac totul” şi generator infinit de soluţii ideale. Desigur lucrurile nu stau astfel dar este necesară înţelegerea faptului că raţionamentele economice sînt absolut necesare în oricare domeniu de activitate indiferent de natura acestuia. Se consideră că economica probează ca adevărate cel puţin două aserţiuni : Situaţiile în care economica (văzută ca un mod specific de gîndire) se dovedeşte a fi utilă sînt mai numeroase decît se aşteaptă majoritatea neeconomiştilor. O injecţie de “mod de gîndire economică” are şansa de a oferi spre analiză noi şi importante aspecte economice, altfel ar rămîne în umbră. 99 Faptul că economica este o ştiinţă a comportamentului uman în procesul de alocare a unor resurse (mijloace), a unor scopuri (nevoi) mereu crescătoare sugerează faptul că economiştii sau medicii cu o pregătire economică adecvată îşi vor spune cuvîntul nu numai în legătură cu ceea ce trebuie făcut ci şi în legătură cu ceea ce nu trebuie făcut. Nu economica decide ceea ce trebuie făcut sau nu ci ea oferă doar instrumente, raţionamente sau modele care să ajute decidentul să-şi argumenteze opţiunile. 100 10.2. Piaţa sănătăţii 10.2.1 Cererea şi oferta în economica sănătăţii Pieţele îngrijirilor de sănătate par să funcţioneze destul de inegal faţă de cele clasice. Cum funcţionează o piaţă tradiţională ? Ca urmare a caracterului eminamente rar (finit) al resurselor şi caracterului insaţiabil (infinit) al nevoilor apare necesitatea transferului permanent de resurse dinspre locurile unde există în surplus relativ înspre locurile unde există o necesitate reală de consum, transfer care are loc ca urmare a stabilirii unui raport de cerere-ofertă sau a unui preţ de transfer. Cererea este modul cum consumatorii potenţiali sînt dispuşi să plătească pentru diferite bunuri şi servicii (cerere efectivă). Oferta este conectată laturii producătoare de bunuri şi servicii şi se referă la modul cum este afectată cantitatea de bunuri oferite ca urmare a costurilor factorilor de producţie şi a preţului produsului final. Capacitatea de plată a consumatorului este rezultatul comparării (combinării) dorinţelor de consum cu posibilităţile de plată. Conceptul de putere presupune ca cei mai în măsură să decidă asupra valorilor ce urmează a fi ataşate diferitelor bunuri şi servicii trebuie să fie acela care va beneficia de aceste, adică consumatorul. Această presupunere rezultă din faptul că ei sînt cei mai cunoscători ai caracteristicilor (utilitate, beneficitate, durabilitate) produselor în cauză şi deci doar ei pot efectua judecăti de valoare. 101 Ca urmare a acestei situări preferenţiale în economica neoclasică se vorbeşte despre suveranitatea consumatorului (respectiv faptul că consumatorii ar trebui să fie suverani asupra laturii cerere din raportul cerere-ofertă de la piaţă). Dacă în cazul celorlalte mărfuri consumatorii se află în postură de relativi cunoscători ai caracteristicilor bunurilor cumpărate, în cazul îngrijirilor de sănătate apare pregnant asimetria informaţională. Curba cererii arată relaţia între preţ şi cantitatea ce se dovedeşte a fi cumpărată. Relaţia este preţ mic – cantitate mare. P Q Fig.nr.1. Curba cererii Conceptul de cerere se bazează pe acela de utilitate. Preţurile se stabilesc funcţie de utilitatea conferită de consumarea acelui bun sau serviciu. Maximizarea utilitaţii cu aceste preţuri rezultă din legitatea economică a sporirii eficienţei economice, respectiv constatarea că dintre bunurile similare cu acelaşi preţ vor fi cumpărate bunurile cu utilitate mai mare. Preţul se stabileşte la margine, respecti preţul pentru utilitatea oferită pentru ultima unitate consumată devine preţul acelui bun indiferent de numărul de unităţi cumpărate şi consumate. Acesta este conceptul de utilitate marginală descrescîndă. Utilitatea marginală este utilitatea suplimentară obţinută ca urmare a cosumării a încă unei unităţi dintr-un bun. Utilitatea marginală descrescîndă o avem pe măsură ce 102 consumăm un bun, fiind obţinută de la fiecare unitate suplimentară de consum ce tinde să scadă. Curba ofertei este funcţie de preţ, scopurile producătorului, preţul altor bunuri, preţul factorilor de producţie, tehnologia implicată în producţie. Grafic curba ofertei este crescătoare, respectiv pe măsura creşterii preţului creşte şi oferta. P Q Fig.nr.2. Curba ofertei Dacă utilitatea este atributul cererii atunci costul este atributul ofertei. Producătorul acceptă să vîndă marfurile numai la un preţ care să acopere costurile. 103 10.2.2. Piaţa sănătăţii şi a serviciilor de sănătate La origine, termenul de piaţă însemna locul (de pildă, piaţa unui stat) în care se adunau cumpărătorii şi vînzătorii pentru a face schimb de bunuri. Economiştii folosesc acest termen pentru a desemna un grup de cumpărători şi vînzători care efectuează tranzacţii cu un anumit produs sau serviciu (de exemplu, piaţa imobiliară sau piaţa cerealelor). Definiţie: Piaţa este repreyentată de toţi clienţii potenţiali care au aceeaşi nevoie sau dorinţă şi care sînt dispuşi şi au capacitatea de a se angaja într-o relaţie de schimb pentru satisfacerea acelei nevoi sau dorinţe. (P.Kotler) Există o îndelungată dezbatere legată de faptul dacă sănătatea este o marfă ca oricare altele şi deci dacă poate fi evaluată în termeni monetari sau comparată cu celelalte mărfuri. Poziţia care a cîştigat teren în urmă cu circa un deceniu este aceea conform căreia atît sănătatea, cît şi îngrijirile de sănătate constituie cazuri speciale în cadrul celorlalte nevoi şi resurse ce se schimbă la piaţă în general, dar ca şi celelalte resurse rare şi foarte rare (în comparaţie cu nevoile mereu crescute ale indivizilor şi comunităţilor) şi resursele destinate îngrijirii de sănătate sînt impuse legii concurenţei, cererii, ofertei şi a mecanismelor de evaluare ale rezultatelor obţinute. Stabilirea priorităţii este inerentă în orice context de resurse rare şi necesităţi mereu crescute (oricine doreşte să aibă mai multă sănătate decît are rezultînd că sănătatea este o resursă rară şi care poate fi obţinută pe diverse căi ca si alte resurse rare). Este sarcina organizatorilor de sănătate şi a responsabililor politici să se facă ecoul nevoilor reale ale 104 populaţiei şi să stabilească lista şi ierarhizarea priorităţilor în domeniul îngrijirilor de sănătate. Parafrazînd un dicton clasic: “politica este o treabă prea serioasă pentru a o lasă pe seama politicienilor”, se poate spune că “sănătatea este prea importantă pentru a o lăsa pe seama medicilor”. Mai exact cum politicienii trebuie să se orienteze funcţie de preferinţele electoratului (faţă de care ar trebui să fie direct răspunzători) tot astfel medicii trebuie să se orienteze funcţie de preferinţele pacienţilor, de gravitatea nevoilor şi de resursele oferite de indivizi, comunitate/societate pentru soluţionarea acelor nevoi funcţie de importanţa şi urgenţa acestora. Unii specialişti în economica sănătăţii s-au pronunţat pentru neincluderea serviciilor de îngrijiri de sănătate în conceptul general de piaţă preferînd chiar termenul de non-piaţă pentru locul de întîlnire a cererii cu oferta de servicii de sănătate pentru motivul că aceste servicii au caracteristici specifice mai multe decît cele comune cu celelate mărfuri. Este sănătatea o marfă ca oricare alta ? Definirea sănătăţii este absolut necesară înainte de a încerca o măsurare a parametrilor acesteia. Astfel Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte sănătatea ca “acea stare de bine deplin fizic, mental şi social şi doar lipsa bolii şi a infirmităţii “ dar este general recunoscut că definiţia de mai sus nu este operaţională, respectiv nu permite evaluarea şi măsurarea stării de sănătate. Pentru medicul practician definirea sănătăţii are de regulă o importanţă secundară. Iată o descriere a acestei poziţii (SUA 1969) : “medicul practician tinde să privească sănătatea, boala, incapacitatea de muncă, handicapul şi moartea la modul cel mai concret posibil”. 105 Definiţia dată sănătăţii şi bolii pentru ei fiind chestiuni prea abstracte şi îndepărtate de problemele curente ale vieţii. Conform aceleaşi surse “dacă se pune problema definirii unei politici naţionale de sănătate atunci observaţiile clinice cu caracter de unicat trebuie sintetizate într-un cadru conceptual general în care sănătatea şi boala devin atît fenomene sociale cît şi medicale “. Conceptul de sănătate este unul central atît pentru etica medicală cît şi pentru economica sănătăţii unde se pune problema alocării raţionale şi eficiente a mijloacelor/resurselor. Cu toate acestea evidenţele arată că profesiunea medicală la nivel individual şi colectiv tinde să ignore sau să evite probleme conceptuale legate de sănătate. De asemenea sănătatea este privită din diferite unghiuri. Nuanţele încep de la o definire strict biologică prin care se consideră că o sănătate deplină înseamnă “funcţionarea optimă a tuturor resurselor precum şi corelarea/armonizarea perfectă a funcţiilor fiecărei celule cu toate celelalte “şi culminează cu o definiţie din punct de vedere social unde sănătatea este văzută ca o stare anume a capacităţii individuale pentru atigerea performanţei (stare optimă). Nevoia de sănătate este un concept relativ în sensul că nu întotdeauna o afecţiune (lipsa de sănătate) este percepută la fel de către diverşi indivizi. De exemplu: lipsa unei mîini este mai deranjantă pentru un pianist decît pentru oricare altul, respectiv cererea de sănătate şi îngrijiri de sănătate va fi diferită de la caz la caz, adică va avea intensitate şi prioritate diferită. Pe de altă parte nu trebuie uitat faptul că sănătatea nu este numai o funcţie de îngrijiri medicale ci este o funcţie de preocupări şi nivel educaţional al individului şi al societăţii în ansamblu. Totodată cererea de servicii de sănătate nu descrie fidel nevoia reală de astfel de servicii, ce sugerează doar care ar fi capacitatea sistemului de a satisface anumite cereri de îngrijiri de sănătate. 106 Aplicarea tehnicilor economice în studiul pieţii serviciilor de sănătate (respectiv la cunoaşterea cerere/oferta şi la evoluţia acestuia), presupune definirea corectă a ceea ce reprezintă cererea şi oferta pentru amintita piaţă. Deşi conţinutul celor două dimensiuni ce definesc în ultimă instanţă raritatea efectelor diferite, în funcţie de fiecare situaţie în parte, se poate generaliza afimînd că raportul cerere/ofertă în cazul pieţii sănătăţii este datorat schimbului dintre sănătate şi mijloacele specifice asigurate sănătăţii. Unele manuale de economica sănătăţii susţin că există doar o piaţă a serviciilor de sănătate şi nu a sănătăţii ca atare. Într-un manual din anul 1988 “sănătatea în sine nu este comercializabilă, ea nu poate strictum sensum să fie vîndută/cumpărata la piaţă ”. Considerăm că această opinie minimalizează dimensiunea informaţională a economicului, dimensiune prin care s-ar putea detaşa fie şi cu o minimă precizie sănătatea de serviciile de sănătate. Chiar dacă la ora actuală decalajul informaţiilor medic-pacient este semnificativ nu înseamnă că informaţia despre sănătate (nivel de sănătate, costuri ale creşterii sau scăderii acestui nivel) nu joacă nici un rol în raportul cerere/ofertă pe piaţa îngrijirilor de sănătate. De fapt însuşi medicul (ca orice alt ofertant de pe oricare altă piaţă) vinde concomitent cu informaţia despre recuperarea sănătăţii oferite pacientului şi o anumită cotă din propria sa sănătate. Consumul energetic în decursul acordării unei consultaţii sau efectuarea unei operaţii este egal cu consumul de sănătate. Ignorarea acestui aspect derivă din dificultatea consumării efortului depus, respectiv a consumului de sănătate efectuat. Este de presupus că o abordare de natură informaţională şi informatică ar putea să apară ca un argument în favoarea 107 existenţei sănătăţii ca o marfă distinctă alături de celelalte mărfuri pe piaţă. Neluarea în calcul a consumului de sănătate poate deforma din start ideea evaluării cît mai exacte a scopului şi a mijloacelor ce se confruntă sub formă de cerere şi ofertă pe piaţa sanitară. Acceptarea identităţii de esenţă între scopuri şi mijloace (în sensul că orice scop odată atins devine un mijloc pentru atingerea altor scopuri) obligă şi la acceptarea identităţii de esenţă dintre cerere şi ofertă, vînzător şi cumpărător, sănătate medicală (oferta) şi sănătate pacient (cerere) . Serviciile de sănătate şi îngrijiri de sănătate sînt doar aspectul preponderent energetico-material al pieţii sănătăţii. Dimensiunea informaţională a schimbului efectuat pe această piaţă se referă la obiectul acestui schimb care este sănătatea şi informaţia despre sănătate. Banii oferiţi de pacient pentru recuperarea sănătăţii pot fi şi expresia nivelului consumului de sănătate pe parcursul unei perioade de timp, consum înregistrat de pacient ca o pierdere da sănătate. Faptul ca sănătatea însăşi este un mijloc pentru obţinerea şi menţinerea sănătăţii alături de alte multe mijloace ne ajută să considerăm ca disciplina ştiinţifică ce se ocupă de optimizarea repartizării acestor mijloace este economica sănătăţii şi nu economie sanitară. Economica sănătăţii îşi propune ca teme fundamentale de studiu modele de alocare a resurselor rare (inclusiv a sănătăţii) pe baza costurilor de oportuntate şi a maximizării costurilor serviciilor de sănătate, modele de studiere a comportamentului consumatorilor de servicii de sănătate, modele de maximizare a utilităţii pentru consumator şi rolul asimetriei informaţionale în decizia consumatorului de a cumpăra servicii de sănătate, respectiv sănătate, studierea comportamentului producătorului şi maximizarea serviciilor acestuia ca posibilă restricţie pentru maximizarea 108 consumatorului, studierea pieţii sănătăţii şi a serviciilor de sănătate, studierea pieţii asigurate de sănătate ce comercializează riscurile suportării costurilor obţinerii sănătăţii. Unele pieţe se pot prăbuşi sau pot funcţiona defectuos datorită existenţei monopolurilor şi a asimetriei informaţionale exagerate. Lipsa informaţiilor referitoare la posibilele stări viitoare de sănătate creează o stare de incertitudine ce poate fi compensată prin integrarea în sistemul de asigurări. Asigurarea estimează riscurile la care se supun în momentul în care se angajează să ofere o gamă de servicii contra unei asigurări de sănătate. Diferenţele ce apar în necesarul real de sănătate şi cel de servicii de sănătate fac din piaţa asigurărilor de sănătate o piaţă imperfectă (incompletă) rezultînd necesitatea intervenţiei statului. Ca regulă pieţe libere care să comercializeze direct serviciile de sănătate sînt rare în lume, o anumită intervenţie a statului fiind inevitabilă. 109 10.2.3. Piaţa îngrijirilor de sănătate De regulă, economia porneşte de la premisa suveranităţii consumatorului, iar economica sănătăţii ar trebui să pornească de la aceeaşi premisă atunci cînd analizează cererea de sănătate sau de servicii de sănătate. Suveranitatea consumatorului se defineşte ca acea situaţie în care individul dispune în mod liber de puterea de decizie în privinţa a ceea ce este bun sau rău pentru el, fiind că este cel mai bun judecător atunci cînd este vorba de propriul interes. În mod firesc apar limite ale acestei libertăţi atunci cînd se încalcă libertatea semenilor cu motivaţia libertăţii individului de a-şi urmări propriul interes. Societatea este obligată să intervină stabilind limite ale libertăţilor individuale, limite general acceptate sau considerate normale. Cererea de îngrijiri de sănătate este neregulată şi deci greu predictibilă. Totodată boala nu este doar riscantă pentru individ ci doar costisitoare pentru semenii săi. La aceasta se adaugă incertitudinile referitoare la calitatea bunurilor consumate inclusiv la referitor la calitatea îngrijirilor medicale. Deseori este greu de apreciat dacă boala se agravează datorită lipsei de calitate a îngrijirilor,a unei anumite particularităţi a organismului bolnavului sau nerespectării ad literam al prescripţiilor medicale sau consumului unor alimente contraindicate. În ceea ce priveşte latura ofertei de servicii de sănătate se observă anumite particulărităţi referitoare la piaţa serviciilor de sănătate. Intrarea în profesiunea medicală este clar şi evident restricţionată. Aceasta duce la creşterea calităţii actului medical, dar şi la creşterea costurilor ca urmare a lipsei economiei de scară. 110 Totodata piaţa serviciilor de sănătate nu poate afişa o largă varietate a serviciilor de sănătate aşa cum pot face alte servicii. De regulă preţurile joacă un rol decisiv în pieţele normale. Acordarea de prim ajutor nu poate fi condiţionata de veniturile pacientului chiar dacă uneori necesită costuri foarte ridicate iar probabil vindecarea este minimă. De asemenea medicii primesc salarii fie pe baza de capitaţie fie per serviciu efectuat. Pentru profesiunea medicală din toate ţările se consideră a fi neetică practicarea concurenţei pe bază de preţ ci doar pe calitate. Există asigurări de sănătate care influenţează serios piaţa serviciilior de sănătate (preţ/cost) practicate de această piaţă. În momentul în care este plătită prima de asigurare, preţul în momentul consumului este zero sau puternic subvenţionat, ceea ce induce o cerere sporită nejustificată de serviciile de sănătate. De exemplu: dacă pacientul asigurat are drept la un număr de medicamente gratuite atunci cu siguranţă le va cere şi chiar le va consuma ceea ce va încărca costul sănătăţii în comparaţie cu sistemul în care indivizii ar consuma în funcţie de posibilităţile concrete de plată. Pieţele serviciilor de sănătate diferă substanţial de la o ţară la alta în funcţie de sistemul de sănătate ales, gradul de dezvoltare a ţării, incidenţa anumitor boli, mentalitatea dominantă, gradul de civism, etc. Piaţa serviciilor de sănătate este tot mai mult concurată de terapiile complementare (medicina alternativă, practici religioase, extraştiinţifice şi care pot interveni pe piaţa serviciilor de sănătate fie prin preţ fie prin calitate). 111 10.2.4. Modele de pieţe medicale, (de la foarte liberale la foarte dirijate) A. Pieţe integrate (modelul liberal) Descriere: În mod tradiţional, autoplată sau indemnizaţia de asigurare (în SUA) Exemplu: Sistemul din SUA de dinainte de anul 1980. În general, plată per serviciu. Deviza ”mai mult este mai bine” Nivel de reglementare: Practic, fără reglementare Plătitorii: Publici sau privaţi. Acţionează ca un coş de evacuare pentru bani. Avantaje: Costuri administrative minime Dezavantaje: Foarte greu de controlat costurile generale. Oarecum, plătitorii se află la dispoziţia comportamentală şi la nivelul preţurilor stabilite de furnizori. Furnizorii Plată per serviciu (medicii) Avantaje: Ei controlează majoritatea cheltuielior. Au o autonomie financiară şi clinică substanţială. Dezavantaje: Suferă schimbări majore atunci cînd plătitorii decid că trebuie reduse drastic costurile (de 112 exemplu reducerile din cadrul sistemului american Medicare). Consumatorii Deseori plătesc co-asigurări (cca 20 % din sarcina totală) sau benefici- (pacienţii) ază de reduceri (de exemplu nu plătesc primii 500 de dolari din costurile totale) Avantaje: Plasează anumite responsabilităţi asupra pacientului, în privinţa ţinerii costurilor în frîu. Dezavantaje: Este discriminatorie în privinţa săracilor B. Pieţe extrateritoriale (outreach) Descriere: Specialiştii se deplasează în locurile unde este necesară oferirea de îngrijiri primare de sănătate. Exemplu: Multe din zonele rurale ale SUA, unde serviciile sînt oferite de către marile centre urbane de îngrijiri terţiare Nivel de reglementare: Mic Plătitorii: Publici sau privaţi 113 Avantaje: Plătitorii finali (de regulă salariaţii) observă o satisfacţie sporită a pacientului. Pacienţii nu sînt obligaţi să se deplaseze pentru a primi îngrijiri, ceea ce reduce absenteismul. Dezavantaje: Asiguratorii vor încerca să crească costurile, deoarece ei vor trebui să achite costurile specialiştilor, deşi vor avea avantajul de a nu trebui să acopere costurile deplasării pacienţilor spre medici Furnizorii Plătiţi per serviciu sau pe baza acordurilor de capitaţie (medicii) Avantaje: Pacienţii sînt serviţi în condiţii convenabile pentru ei Dezavantaje: Un pericol potenţial pentru îngrijirile primare de sănătate, dacă specialiştii vor continua să migreze spre zonele rurale. Consumatorii pacienţi: Modalităţile de plată diferă Avantaje şi dezavantaje: În funcţie de modalităţile de plată C. Pieţe concurenţiale 114 Descriere: Specialiştii concurează cu medicii care oferă îngrijiri primare pentru pacienţii care au anumite afecţiuni Exemplu: Multe oraşe din SUA unde nu s-a trecut la sistemul “filtru/portar” sau l a alte tipuri de îngrijiri dirijate Nivelul de reglementare : Scăzut sau moderat Plătitorii: Publici sau privaţi Avantaje: Pe măsură ce medicii trec la o concurenţă deschiăsă teoretic costurile ar trebui să scadă Dezavantaje: Realitatea arată că estimatele scăderi ale costurilor nu s-au înregistrat; mai mult, statisticile arată că au crescut costurile, datorită divizării acestora în costuri pentru servicii medicale şi costurile relativ mai mari pentru specialişti Furnizorii Plătiţi per serviciu sau pe baza acordurilor de capitaţie (medicii) Avantaje: Specialiştii cîştigă pacienţi Dezavantaje: Pentru îngrijirile primare: pierderea îngrijirilor comprehensive şi a pacientilor. Specialiştii pot deveni excesiv de obosiţi ca urmare a faptului că trebui să acorde şi îngrijiri primare. 115 Consumatorii Modalităţile de plată diferă. (pacienţii) Avantaje: Acces rapid la îngrijirile de specialitate Dezavantaje: Pierderea îngrijirilor primare continui şi comprehensive timp de 24 de ore. D. Pieţe dirijate (managed markets) Descriere: De regulă, asiguratorul încheie contracte cu îngrijirile primare şi cu alţi medici, pentru a asigura toate îngrijirile dintr-o schemă prealabil stabilită. Exemplu: HMO (Organizaţii de întreţinere a sănătăţii – Health Maintenance Organizations) în majoritatea teritoriului SUA Nivelul de reglementare: Ridicat Plătitorii: Mai mulţi privaţi decît publici Avantaje: Medicii pot prognoza costurile, astfel încît pot alcătui bugete fără riscuri pentru plătitorii finali. Dezavantaje: Puţine, devreme ce pacienţii sînt satisfăcuţi, iar medicii nu au motive să se revolte în masă 116 Furnizorii De regulă, acţionează pe baza capitaţiei, unii medici, dar îndeosebi (medicii) specialiştii, pot fi plătiţi per serviciu Avantaje: Medicii generalişti (de îngrijiri primare) acţionează, de regulă, ca filtre/portari, avînd strînse relaţii cu pacienţii. Pot oferi îngrijiri primare comunitare, deoarece majoritatea medicilor au multi pacienţi Dezavantaje: Medicii generalişti pe post de filtru, suportă riscul de a avea mereu referinţe proaste din partea pacienţilor care ar prefera să ajungă mai repede la un specialist. Aceasta se datorează şi faptului că HMO– urile impun restricţii specialiştilor. Specialiştii se află complet la dispoziţia generaliştilor şi a referinţelor pe care aceştia din urmă le oferă. Organizaţiile de tipul “managed care” se confruntă adesea cu reduceri oneroase de costuri. Consumatorii De regulă, plătesc în avans, iar adesea fac şi o coplată (10 dolari) la (pacienţii) fiecare prezentare la medic. Avantaje: Pacienţii primesc îngrijiri primare autentice, probabil pentru prima oară în acest sistem. Satisfacţia pacienţilor devine un determinant principal al calităţii îngrijirilor. 117 Dezavantaje: Bariere în calea unor referinţe bune, după cum s-a arătat mai sus. E. Piaţa cu plătitor unic (single payer) Descriere: Există un singur plătitor major, în mod virtual acesta fiind întotdeauna statul Exemplu: Sistemul naţional de sănătate britanic Nivel de reglementare: Extrem de ridicat (la ora actuală, SNS britanic tranzitează de la paternalismul exagerat la un parteneriat autentic) Plătitorii: Sectorul public (statul) Avantaje: Medicii pot prognoza costurile, astfel încît pot alcătui bugete fărî riscuri pentru plătitorii finali. Dezavantaje: Liderii politici trebuie să suporte nemulţumirile opiniei publice, atunci cînd reducerile de costuri pot afecta calitatea îngrijirilor. Furnizorii-: Majoritatea activează pe bază de capitaţie, cu unele variaţii (medicii) experimentale de diverse forme de plată dinspre generalişti spre specialişti, forme care să 118 asigure, costuri scăzute, calitate ridicată, îngrijiri orientate spre client. Avantaje: Generalistul este pe post de filtru. Îngrijirile orientate spre comunitate sînt solicitate, în mod virtual, deoarece generaliştii au mulţi pacienţi, a căror sănătate se află în mîinile primilor. Dezavantaje: Limitările permanente la capitolul cheltuieli fac foarte dificile încercările de creştere a calităţii serviciilor. Capacitatea generaliştilor variază foarte mult în privinţa soluţionării anumitor cazuri, sau în privinţa dorinţei lor de a face trimiteri corecte. Dacă specialiştii sînt salarizaţi, ei ar putea fi sufocaţi de trimiterile cu care vor veni puţinii pacienţi pe care îi au. Pacienţii Plătesc anticipat prin intermediul impozitelor. De regulă, nu există (consumatorii) coplată sau scutiri de plată. Avantaje: Îngrijirile primare, în mod potenţial, se acordă la cel mai bun nivel, cu accentul pus atît pe pacient cît şi pe comunitate. Adesea pacienţii cultivă relaţii a la long cu medicii lor. Dezavantaje: Pacienţii au posibilităţi limitate de a-şi schimba medicul. 119 10.3. Eficienţa alocării resurselor rare Analiza cost-beneficiu utilizează două concepte despre eficienţă : eficienţa X şi eficienţa alocativă. Eficienţa X descrie o situaţie cînd e formulat un scop clar, iar atingerea acestuia cu cel mai mic cost posibil descrie acţiunea ca fiind X eficientă. Deci problema se referă la modul în care este atins scopul. Această problemă cum este analizată cu ajutorul analizei cost-efectivitate (A.C.E). Eficienţa alocativă reprezintă maximizarea beneficiilor prin combinarea de mijloace existente. Instrument de analiză–analiza cost-beneficiu (A.C.B). Scopurile nu sînt stabilite ci sînt concurente între ele, respectiv este ales acel scop ce asigură cele mai mari beneficii la un nivel dat al costurilor mijloacelor existente. Astfel ACB abordează problema dacă va fi ales un scop şi cîte mijloace vor fi alocate. De regulă ACB ajută la luarea deciziei dacă un lucru merită a fi făcut. Deoarece costurile sînt adesea măsurate monetar pentru a putea face comparaţii specialiştii care vor dori măsurarea şi a beneficiilor în termeni monetari. Evident ACE, ce necesită doar măsurători fizice şi nu în mod necesar şi măsurători în termeni monetari asupra producţiei, are avantaj asupra ACB faptul că nu intră în problemele emoţionale de evaluare a beneficiului. Există şi un minus: arealul problemelor realizabile este mai restrîns: ACE nu realizează decît un efort -> apare necesitatea existenţei unui instrument intermediar de analiză între ACE şi ACB şi care este analiza cost/utilitate (ACU), caz în care nu se fac evaluări monetare, ci doar ierarhizări cum ar fi în cazul indicatorului QALY. În analiza marginală se aplică aceleaşi reguli ca în ACB cu excepţia faptului că analiza are loc doar la margine. Dacă există restricţii bugetare atunci toate programele vor opera la 120 nivelul unde raportul dintre beneficiul marginal şi cost marginal este acelaşi pentru toate programele. Aplicarea analizei scop-mijloc şi a modelelor informatice în îngrijiri de sănătate, obligă la utilizarea corectă şi nuanţată a conceptelor de eficacitate, efectivitate, eficienţă, concepte ce generează 4 tipuri de analiza : cost/efectivitate, cost/efectivitate, cost/ beneficiu, cost/utilitate. Analiza cost/beneficiu (ACB) Această metodă a apărut în cazul economicii bunăstării, subdomeniu al economiei cu caracter preponderent normativ, utilitar şi etic. S-a pornit de la ideea necesităţii sporirii nivelului general al bunăstării prin creşterea bunăstării indivizilor, idee descrisă ca urmărind maximarea satisfăcătoare pentru cel mai mare număr de indivizi. Dificultăţile apar cînd se pune problema măsurării cît mai exacte a costurilor şi beneficiilor. Măsurarea costurilor Principala dificultate constă în definirea serviciilor ce urmează a fi evaluate. În sistemul de sănătate bazat pe conducere şi finanţare centralizată măsurarea costurilor este considerată ca fiind puţin importantă deoarece există un buget fix ce se repartizează funcţie de priorităţi anterior stabilite. În sistemul cu mai multe grade de libertate, inclusiv a celor bazate pe asigurare, măsurarea costurilor serviciilor este de maximă importanţă. Printre modalităţile de estimare şi măsurare a costurilor amintim: sistemul de clasificare a codurilor şi sistemul codurilor chirurgicale, metode care au generat o varietate şi o 121 multitudine prea mare de categorii ce pot apărea în împrejurări deosebite. S-a pus problema găsirii unui sistem mai simplu care să coreleze concomitent boala, tratamentul şi pacientul. Printre sistemele de clasificare a cazurilor este DRG care cumulează clase de tratament şi de pacienţi ce au costuri de tratament similare pentru pacienţii incluşi într-un anumit grup (de exemplu codul DRG 25 în neurologie înseamnă atac de apoplexie şi dureri la cap la peste 17 ani fără complicaţii ). Fiecare grup are anumite costuri aşteptate în tratarea pacienţilor din grup. Ofertanţii de servicii de sănătate s-au specializat în identificarea şi tratarea cazurilor cu cele mai scăzute costuri. Acest sistem a stimulat căutarea unor noi sisteme de clasificare pe baza unei categorii suplimentare “ mix cases “ . Cînd se măsoară costurile se încearcă a le stabiliza la o diferenţă minimă faţă de costul de oportunitate. Deseori ofertantul de servicii este tentat să reducă cheltuielile care-i cad în sarcină. De exemplu: externarea prematură a unui pacient face ca eventualele cheltuieli necesare vindecării depline să fie trecute pe seama serviciilor primare de sănătate, a rudelor sau prietenilor sau chiar asupra pacientului însuşi. O asemenea practică este inutilă în cazul în care se aplică analiza cost beneficiu deoarece presupusele cîştiguri sub aspectul costurilor prin externare prematură diminuează beneficiul per total serviciu – cost/beneficiu nefavorabil. Această practică de transfer se numeşte cost shifting şi apare mai ales în sistemele cu servicii centralizate cu consecinţa evidentă a scăderii nivelului general de sănătate. Măsurarea beneficiilor 122 Beneficiul obţinut ca urmare a unei intervenţii medicale constă în diferenţa dintre rezultatul obţinut şi cel care s-ar fi obţinut dacă intervenţia nu ar fi avut loc. Ca urmare măsurarea succesului (beneficiului) depinde de posibilitatea de estimare a situaţiei în cazul neefectuării serviciului sau a intervenţiei ceea ce nu este uşor sau posibil de făcut. Uneori considerentele etice difuze conduc la decizia de a interveni deşi există riscul apariţiei unor complicaţii sau efecte mai grave. Există tratamente complexe şi de durată care ameliorează uneori foarte puţin starea de boală a pacientului. ACB urmăreşte determinarea eficienţei concomitent cu aprecierile referitoare la echitatea distribuirii mijloacelor. Eficienţ este situaţia în care se minimizează costurile mijloacelor consumate pentru obţinerea unui rezultat concomitent cu maximizarea beneficiilor pentru indivizi. În mod inerent ACB adoptă o perspectivă comunitară. Mereu ceea ce este profitabil pentru un individ, peste anumite limite afectează volumul resurselor distincte ale unor persoane, resurse ce se pot dovedi vitale pentru alţii. Atingerea unui nivel de satisfacţie maxim posibil la nivel societal concomitent cu maximizarea preferinţelor individuale presupune îndeplinirea unor condiţii. De exemplu ca toate efectele relevante pentru utilitatea tuturor indivizilor să fie evaluate corect pe pieţe, iar concurenţa perfectă să prevaleze. Această condiţie este greu de îndeplinit dacă nu există pieţe perfecte mai ales datorită asimetriei informaţiilor. În acest caz ineficienţa pieţii se încearcă a se compensa cu măsuri de intervenţie publică. În al doilea rînd în timp ce sănătatea (modelul descris de OMS) este diferită de sistemul de îngrijire de sănătate, ea este concomitent potenţial oferită prin intermediul altor intermediari. Se poate stabili că potenţialul furnizor de sănătate pentru individ este individul însuşi prin dieta adecvată şi viaţa 123 echilibrată. În acelaşi timp sănătatea mai este oferită şi de acţiunea de prevenire a accidentelor rutiere, de reglementările juridice privind condiţia de muncă şi locuit, de programe ecologice. Aceste surse de sănătate nu trebuie subevaluate sau ignorate, ci dimpotrivă situate pe locuri de prim rang. În al treilea rînd se creează adesea o corelare neadecvată între sănătate şi îngrijiri de sănătate. În timp ce fiecare din noi poate avea grijă de propria sănătate în diferite moduri, totuşi majoritatea dintre noi găsesc cu greu alte motive pentru existenţa îngrijirii de sănătate decît promovarea sănătăţii. Astfel, acceptarea spitalizării se face în speranţa însănătoşirii şi nu pentru că ar face plăcere cuiva, ceea ce induce ideea că cererea de serviciu de sănătate este o cerere derivată din cererea de sănătate. În acest context, economistul M. Grossman a sugerat că sănătatea trebuie considerată ca fiind un capital activ şi durabil şi că ea este totodată o marfă fundamentală care stă la baza multor altor mărfuri. Această afirmaţie se bazează pe ideea ca sănătatea este produsă de menaje (gospodării, familii) iar fiecare dintre acestea are o anumită cerere de sănătate, cerere care poate deveni sau nu o cerere de îngrijri de sănătate. În consecinţă, accentul cade pe menaj iar îngrijirile de sănătate vor apărea doar ca urmare a unei cereri de sănătate. Totodată multe dintre bunurile consumate într-o gospodărie (alimente, locuinţa, exerciţii fizice) reprezintă nu doar cereri exprese pentru bunurile respective ci şi o cerere de sănătate. Desigur există şi un consum de “bunuri” cu utilitate negativă fie aceasta sesizabilă doar pe termen lung (ţigări). Raţionamentul de ordin economic efectuat de fumători constă în estimarea unui volum mai mare de efecte pozitive comparativ cu cele negative, ceteris paribus. 124 Referitor la bunurile negative consumate are loc o aparentă grijă pentru sănătatea fumătorilor, grijă manifestată deopotrivă de medici şi Ministerul Sănăntăţii pe de o parte precum şi de producătorii de ţigări pe de altă parte. În urma acestei preocupări de a produce ţigări mai puţin nocive a dus la sporirea consumului de ţigări şi a bolilor generate de acestea.Un exemplu apariţia ţigărilor cu filtru a extins masiv fumatul la femei. De aici rezultă poziţia prin care se cere serviciilor formale de îngrijiri de sănătate să accepte ideea că activitatea producătoare de sănătate se află preponderent în afara sectorului de îngrijiri de sănătate. Concret se sugerează că resursele necesare sănătăţii să fie căutate de către prevenţionişti în afara sectorului formal de îngrijiri de sănătate. Paradoxul constă în faptul că acţiunile preventive care în mod normal trebuie să aibă ponderea majoritară în bugetul sănătăţii şi al Ministerului Sănătăţii sînt coordonate de medicii terapeuţi a căror activitate (piaţa îngrijirilor de sănătate) este funcţie nu de gradul de sănătate al populaţiei ci dimpotrivă de gradul de îmbolnăvire şi de cererea sporită de servicii de sănătate, cerere generată tocmai de lipsa sau cel puţin insuficienţa acţiunii preventive. O posibilă soluţie ar fi ca funcţia administrator management de la nivelul Ministerului Sănătăţii să fie ocupată mai mult de 90% de către medici specialişti în discipline de Sănătate publică, managemant sanitar (nu medical), imunologie, igiena, medicina muncii şi bioinginerie medicală Există şi opinii care consideră riscantă recunoaşterea existenţei a două pieţe paralele/concurente: cea a sănătăţii şi cea a serviciilor de îngrijiri de sănătate. Discuţia are o puternică încărcătură etică, ar trebui să dea răspuns la ce este bun sau rău într-o dietă oarecare sau într-un anumit comportament. Ceea ce este cu siguranţă un rău pentru cineva poate fi chiar foarte bun pentru altcineva. 125 Desigur, dacă medicina ar fi foarte individualizată, iar medicul de familie ar fi o realitate cotidiană şi de mare impact asupra indicatorilor de sănătate, atunci discuţia despre bine şi rău s-ar putea cantona strict la indivizi concreţi iar medicul de familie ar avea tot interesul de a promova sănătatea şi nu îngrijirile terapeutice de sănătate. Generalizarea practicii medicului de familie ar fi de natură să reducă masiv actuala asimetrie informaţională, respectiv ar creşte mult gradul de informare şi raţionalitatea în comportamentul cotidian al consumatorilor. Medicul de familie ar trebui să fie prevenţionist prin excelenţă. Din punct de vedere economic medicul de familie poate influenţa consumul respectiv, piaţa bunurilor consumate ce conţin anumite cantităţi de sănătate. Unele dintre aceste bunuri sînt preventive în raport cu boala, în timp ce altele conţin “ diminuări ale sănătăţii“, au un grad ridicat de risc de pierdere/diminuare a sănătăţii. Desigur toate acestea sînt relative, adică se referă în mod diferenţiat de la individ la individ. În consecinţă, conceptul economic de “cerere de mărfuri ce conţin sănătate este foarte complex si relativ. Lipsa de raţionalitate şi informare a consumatorului mediu asupra a ceea ce înseamnă în general sau în special pentru el, un bun care să-i aducă mai multă sănătate sau cel puţin să nu i-o diminueze pe acea existentă face ca “ consumul de sănătate” / cerere de sănătate să crească. O studiere mai aprofundată a acestei probleme poate duce la o discuţie de natură politică referitoare la gradele de libertate ale sistemului social (politic) şi influenţa acestuia asupra stării de sănătate a cetăţenilor. Astfel unele ţări (Olanda) au liberalizat consumul de droguri în timp ce altele au înăsprit condiţiile pentru sistemul de consum sau distribuire de droguri. Preocuparea excesivă pentru sănătatea semenilor poate fi uneori rău văzută sau considerată ca un atentat la propria 126 libertate a individului. În consecinţă unii autori consideră ca pe o externalitate excesul de umanitarism. Acest exces apare chiar in sistemele de sănătate cu caracter social. 127 10.4. ECONOMICA PROMOVĂRII SĂNĂTĂŢII (creşterii sănătăţii) Disciplina economica sănătăţii este o specializare economică referitoare la alegerea mijloacelor adecvate în scopul menţinerii sau promovării sănătăţii. Dimensiunea medicală a sănătăţii ar trebui să fie doar una implicită, indirectă şi de ultimă instanţă. Promovarea sănătăţii a devenit o preocupare majoră a organizaţiilor de sănătate în anii ‟80, după ce în anii ‟70 economia sănătăţii a demonstrat matematic oportunitatea şi utilitatea prevenţiei în raport cu terapia. Faptul că medicina preventivă în specialitate medicală nu împiedică însă ca alte discipline să concure la creşterea sănătăţii. Preocupările de creştere a sănătăţii au caracter transdisciplinar. Promovarea sănătăţii: “modele şi valori”, este rodul a trei categorii de specialişti: profesori de filozofie morală, evaluation manageri, specialişti în sănătate publică. În concepţia celor trei autori creşterea sănătăţii este o mişcare cu următoarele trăsături: – pune sub semnul întrebării medicalizarea sănătăţii ; -subliniează aspecte socioeconomice ale sănătăţii ; -situează sănătatea ca fiind centrală în definirea şi îmbunătăţirea vieţii umane ; -creşterea sănătăţii poate fi rezultatul conlucrării între specialiştii în educaţia comportamentală, epidemiologică şi practică clinică, filosofie şi management. Conceptul central al creşterii sănătăţii este sănătatea şi nu boala. Acest concept este central şi disciplinei economice sanitare, conceptul de boală fiind doar accidental luat în discuţie în vederea demonstrării economicităţii şi eficacităţii superioare a codului preventiv în opoziţie cu cel curativ. Creşterea sănătăţii surprinde eforturile de asigurare a sănătăţii şi de prevenire a scăderii sănătăţii (apariţia bolii sau 128 starea de rău) prin includerea sferelor de educaţie a sănătăţii, prevenţie şi protecţie a sănătăţii. Sănătatea este deplina stare de bine fizic, psihic (mental ) şi social şi nu doar simpla absenţă a bolii sau a infirmităţii. Există o viziune triadică mental, social si fizic. O asemenea concepţie a sănătăţii, viziune derivată din cea OMS este cea numită Bio-psiho-socială a şcolii de la Socola iniţiată şi condusă de prof. P.Brinzei. În opinia noastra creşterea sănătăţii = aplicarea practică a rezultatelor obţinute în plan analitic de economia sănătăţii. Cele 2 discipline se intersectează şi se sprijină reciproc în scopul asigurării unei mai bune stări de sănătate. Demersul antimedicalizat provine nu dintr-o presupusă aversiune faţă de profesiunea medicală ci doar din proeminenţa ideii de sănătate asupra bolii. Medicina însăşi se autodescrie ca “ştiinţa bolilor şi arta de a vindeca “ (V. Rusu – Un premiu Nobil atotcuprinzător – Viaţa Medicală, nr.46, 1998). Această concepţie subliniază faptul că medicina este o activitate dedicată recuperării sănătăţii şi nu prevenirii pierderii ei. Opozanţii concepţiilor afirmate de disciplina creşterii sănătăţii şi economica sănătăţii clamează faptul că cele două discipline vizează doar scăderea costurilor din îngrijirile curative. În general acţiunile de creştere a sănătăţii au în primul rînd argumente de ordin umanist şi nu necesită neapărat argumente economice. În situaţii de criză a mijloacelor alocate sectoarelor curative se constată uşor cît de bune ar fi fost investiţiile în prevenţie şi tratamente în fazele incipiente ale bolii. Economica sănătăţii vine cu argumente calitative şi cantitative absolut necesare creşterii sănătăţii în vederea distribuirii fondurilor de o asemenea manieră astfel încît starea 129 de sănătate a populaţiei să atingă valori maxime în comparaţie cu oricare alte scheme de distribuire. Presupunem că aceste scheme de repartiţie a fondurilor (în cazul sistemelor de sănătate predominant publice) nu suferă de influenţe generate de alte categorii de interese, atunci se poate spune că refuzul modelelor de gîndire şi acţiune propuse de economica creşterii sănătăţii nu poate proveni decît din calcule afaceriste, cinice sau din convingeri antiumaniste. Schemele de acţiune trebuie argumentate ştiinţific şi probate prin evaluări. În acest moment al evaluării gîndirea transdisciplinară şi globală este obligatorie. Transdisciplinaritatea este un concept lansat şi promovat de savantul român Basarab Nicolescu “unificarea semantică şi operativă a acccepţiunilor de prin şi dincolo de disciplină”. Economica promovării sănătăţii presupune şi o scădere a asimetriei informaţionale medic-pacient, asimetrie ce este una dintre cauzele consumului exagerat de servicii medicale. O informare adecvată ar fi dus la o ezitare a apariţiei bolii sau o tratare adecvată (economica nu apelează la servicii medicale specializate) mai eficiente. Mentalităţile, atitudinile ce derivă din acestea sînt apte de viaţă, dar evaluarea impactului lor asupra comportamentului uman cu referire la sănătate ţine de economica promovării sănătăţii. Evaluarea (măsurarea) input-urilor şi output-urilor ce influenţează şi definesc o stare de sănătate este un demers transdisciplinar fiind implicate: biostatistica, econometria, bioetica, bioeconomia, epidemiologia, axiologia, deontologia, etc. Sănătatea este nu numai un mijloc de dezvoltare umana ci însăşi expresia acestei dezvoltări. Ca şi educaţia, sănătatea este atît scop cît şi mijloc al dezvoltării personalităţii. De aceea simultanietatea abordării 130 economico-politice este obligatorie deoarece atitudinea schizoidă de separare şi uneori de contrapunere a economicului şi politicului a generat multe crize de comunicare respectiv de manageriat în domeniul asigurării sănătăţii. Politicile de sănătate presupun economici de sănătate corespunzătoare. Formula prin care actualmente politicul administrativ din România proclamă sănătatea ca prioritate naţională este divergentă cu modalitatea prin care dimensiunea economică este solicitată să se plieze pe această idee de prioritate. De aici apare comportamentul schizoid al celor implicaţi în asigurarea sănătăţii populaţiei. Referitor la definiţia sănătăţii dată în 1946 de OMS partea bună este că sugerează concomitent o dublă viziune : – preponderent negativă – absenţa bolii ; – preponderent pozitivă – existenţa stării de bine fizic, social, mental. Dimensiunea negativă a definitiei constă în sublinierea (chiar dacă se face precizarea că sănătatea nu se reduce la aceasta) absenţei bolii sau infirmiăţtii (caracteristici negative) iar definiţia pozitivă a sănătăţii constă în existenţa unor calităţi ce luate reunite definesc starea de bine . Observaţie Dimensiunea pozitivă a sănătăţii este tot mai neglijată în abordările practice cotidiene. După unele observaţii în domeniul sănătăţii s-a ajuns la concluzia că instituţiile desemnate să crească sănătatea populaţiei se dovedesc a fi “instituţii de boală”. Conform definiţiei utilizate de prof. Rusu şi cunoscînd gradul de medicalizare a Ministerului Sănătăţii din România acesta ar putea fi denumit ministerul bolilor. De asemenea Legea Asigurărilor Sociale de Sănătate ar putea fi denumită Legea Asigurărilor Sociale de boală pentru că se insistă pe apariţia bolii, deşi structurarea viitorului sistem de îngrijire de Legea Asigurărilor Sociale se pune accentul pe medicul de 131 familie care ar trebui să rezolve aproximativ 80% dintre situaţiile de scădere a sănătăţii. Medicina preventiva pune mai mult accentul pe prevenirea răului decît pe creşterea binelui. Economica sănătăţii luînd în calcul cele două aspecte pozitive şi negative trebuie să analizeze şi să compare concomitent şi permanent ambele dimensiuni (promovare şi prevenţie) rezultînd că sănătatea este privită ca un continuu de la negativ la pozitiv, starea de 0 fiind cea normală. Sănătatea proastă are o scalare ce poate începe cu disconfortul, rănirea, boala, incapacitatea de muncă sau handicapul, fiecare dintre acestea fiind agravate prin cumularea mai multor stări de proastă calitate sau persistentă în timp a unora din atributele proastei sănătăţi. Starea de rău şi boala nu sînt identice. Starea de rău este o noţiune mai puţin tehnică decît cea de boală. Bolile psihice sînt adesea ignorate şi tratate ca urmare a modului specific de manifestare. Uneori aceasta este o percepţie subiectivă ce poate avea sau nu legătură cu debutul unei boli – diagnosticarea stării de sănătate fiind la fel de dificilă ca diagnosticarea bolii. De aici decurg şi dificultăţile de evaluare, comparare şi luare a deciziilor în cazul managementului. Una dintre soluţiile adoptate de analişti a fost matematizarea excesivă a tehnicilor de evaluare ce a avut drept consecinţă apariţia unei rupturi în comunicarea cu profesiunea medicală. Aceasta s-a concretizat în apariţia unei suspiciuni din partea profesiilor medicale în legatură cu adevăratele scopuri ale analizelor economico-epidemiologice . Cererea şi oferta de sănătate şi servicii de îngrijiri de sănătate 132 Economiştii, ca şi medicii, sînt preocupaţi de prelungirea vieţii şi de înlăturarea mizeriei. În cazul medicinii mortalitatea prematură şi mizeria se analizează în raport cu boala. În cazul economicului aceste consecinţe negative se datoresc rarităţii. Economica sănătăţii se află la interfaţa dintre aceste două importante domenii de preocupare umană. În general economica este o disciplină destul de tristă şi altfel legată de medicină prin observaţia că singurele două lucruri certe în viaţă sînt moartea şi impozitele. Unii autori consideră chiar viziunea cea mai tristă în privinţa conţinutului economicii sănătăţii ar putea fi rezumată precizînd că aceasta se ocupă doar de moarte şi costuri. O viziune ceva mai optimistă în legătură cu economica sănătăţii ar arăta că această disciplină se ocupă cu prelungirea vieţii şi reducerea costurilor / impozitelor. Economica sănătăţii reprezintă atît o disciplină cît şi o temă de studiu ce poate fi abordată şi de neeconomişti. Ceea ce este adevărat despre economică în general este transperabil şi în privinţa economicii sănătăţii în particular. În esenţă economica sănătăţii analizează cererea şi oferta de sănătate, respectiv de îngrijiri de sănătate. În privinţa ofertei de îngrijiri de sănătate lucrurile par simple în timp ce analiza cererii de îngrijiri de sănătate depăşeşte deseori psibilităţile oferite de economica generală. Deşi există tendinţa permanentă de a argumenta că oferta de servicii trebuie să fie nelimitată, nici o ţară din lume, oricît de bogată ar fi ea, nu poate oferi pe măsura cererii şi atît mai puţin nu poate oferi în mod gratuit sau cu preţuri foarte mici. Elementele de cerere de îngrijiri de sănătate sînt influenţate şi de factori care nu ţin de preţ în mod direct (timpul şi costul deranjului presupuse de prezentarea la o consultaţie oarecare). 133 În general nevoia este conceptul central în definirea cererii de îngrijiri de sănătate deci şi acest concept este neclar şi ambiguu. Aprecierile asupra nevoii de îngrijiri de sănătate se iau în calcul de regulă ca urmare a raţionamentului uni expert care ia în calcul beneficiile obţinute de pacient în urma unui tratament. Aceste beneficii vor depinde de : – efectivitatea tratamentului ; – modul de percepere de către expert a valorii pentru pacient a acelui efect . Prin urmare aprecierea expertului constituie o evaluare parţial factuală şi parţial paternalistă. Aceasta conduce la o altă dificultate legată de cerere şi care constă în faptul că pacienţii nu cer îngrijiri de sănătate la fel cum ar cere un produs / serviciu oarecare. Pentru a obţine informaţii referitoare la cererea de îngrijiri de sănătate experţii se bazează pe cei care-şi cîştigă existenţa din furnizarea îngrijirilor de sănătate – medicii. Încrederea pacientului în medic (clar diferită de încrederea unui cumpărător în vînzător) generează relaţia de mediere – agency relationship, denumire ce sugerează că furnizorii de îngrijiri de sănătate sînt concomitent şi agenţi ai solicitatorilor existînd un potenţial conflict în privinţa acestor roluri. 134 10.5. Spitalul – agent economic Spitalul este cel mai semnificativ consumator de servicii şi fonduri destinate îngrijirilor de sănătate în toate ţările. În Marea Britanie, în anul 1981 spitalele consumau 58% din cheltuielile cu îngrijirile de sănătate. În SUA in 1983, ponderea era de 45,9%, în Australia in 1981 era de 54%, Canada – 55,1%, iar Olanda in 1983 avea o pondere de 58,7%. De asemenea spitalele au devenit o piaţă suprasaturată cu personal medical şi de îngrijire. În perioada 1951-1983 personalul spitalicesc a crescut de la 400.000 la peste un milion, cu precizarea că în aceeasi perioadă au scăzut atît numărul de paturi la 1000 de locuitori (de la 10,8 la 8) cît şi ocuparea medie zilnică a paturilor (de la 472.000 la 356.000). Concomitent, în pofida creşterii volumului personalului din spitale, rezultatele au fost descrescătoare (de exemplu decesele şi invalidităţile per pat utilizat au crescut de la 7 la 16 în anul 1981). Tendinţe similare s-au înregistrat şi în alte ţări dezvoltate. Datele statistice cu semnificaţie negativă din punctul de vedere al utilizării eficiente a resurselor a constituit şi un motiv pentru constituirea şi dezvoltarea disciplinei “Economica Sănătăţii”. Ţara care a cunoscut situaţia cea mai dinamică în privinţa creşterii costurilor la nivel de spital este SUA. Totodată, SUA are caracterul cel mai pronunţat de agent economic pentru spitale. De aici au pornit şi cercetările economice care au privit spitalul exclusiv sau preponderent ca o firmă economică. Lipsa unor modele econometrice referitoare la comportamentul spitalelor se datoreşte şi marii diversităţi a acestora. Este greu să definim un spital reprezentativ: ele diferă atît sub aspectul structurii, volumului, formei de proprietate etc Un spital privat va avea alte principii şi criterii de luare a 135 deciziilor şi de alocare a resurselor (intervenind aici responsabilitatea, sursa de obţinere a fondurilor, structurile organizatorice, funcţiile spitalelor – dacă sînt şi spitale universitare sau nu etc). Spitalul este totodată şi o modalitate foarte controversată de furnizare a serviciilor de sănătate. Se poate afirma că există două mari tabere care caută să-şi impună punctul de vedere. În urma acestor confruntări se conturează, ca de obicei, o a treia direcţie – compromisul şi simbioza dintre cele două extreme. Astfel, pe de o parte, punctul de vedere strict medical şi terapeutica care nu vede nici un fel de alternativă la existenţa spitalelor. 10.5.1. Spitalul văzut ca firmă. Teorii. Modelele economice de comportament ale spitalelor par a nu se încadra – îndeosebi sub raport metodologic – în niciunul dintre modelele deja aplicate la firmele comerciale. Problema centrală în teoria firmei este legată de lipsa de informaţie în privinţa comportamentului decidentului. Teoria tradiţională a firmei, bazată pe ipoteza concurenţei perfecte şi pe constrîngerea asupra maximizării profitului oferă un cadru informaţional destul de larg. Mediul de piaţă este pe deplin exogen şi independent de firmă, iar comportamentul acesteia este în mare parte deterministic. Aceasta este paradigma tradiţională în teoria firmei, cu precizarea că în lumea propriilor sale restricţii firma deţine capacităţi predictive puternice, existînd desigur şi limite ale acestei capacităţi, limite generate de schimbările din volumul producţiei, al intrărilor precum şi a preţurilor. Slăbirea ipotezei referitoare la concurenţa perfectă (existentă doar în manuale şi modele teoretice) face şi mai dificilă încercarea de a elabora un model generalizat al comportamentului firmei. 136 Aceasta se datorează faptului că în toate formele economiei de piaţă firma tinde să se acopere cu un v(o)al de discreţie în privinţa comportamentului său. Această discreţie (lipsă de transparenţă) din comportamentul firmelor se datorează şi structurii interne a lor (disjuncţia dintre management şi proprietate) precum şi tendinţei irepresive a firmelor concurente de a suprima concurenţa şi de a adopta un comportament monopolist. Dar, recunoaşterea puterii discreţionare înseamnă că maximizarea profitului nu mai reprezintă o restricţie adevărată şi că scopurile/obiectivele managementului pot intra în conflict cu scopurile autentice şi fundamentale ale firmei. Literatura despre “teoria” firmei a evoluat de asemenea manieră încît există teorii manageriale care recunosc separaţia proprietate-conducere şi examinează consecinţele acesteia printr-o extensie a abordării marginaliste. Pe de altă parte, teoriile behavioriste nu se ocupă de comportamentul de piaţă în sine, ci mai degrabă pun accentul pe procesele de negociere şi pe structura organizatională internă a firmei. În consecinţă, există două paradigme aflate ele însele în concurenţă: prima se concentrează pe problemele alocării resurselor în contextul economiei de piaţă, şi a doua care se concentreză pe problemele alocării interne a resurselor. Teoria firmei se dovedeşte astfel a fi un mix de teorii. Faptul că ele se adresează unor probleme relativ distincte ridică un semn de întrebare asupra adevăratelor lor finalităţi (scopuri). Aceleaşi probleme, dar cu o acuitate sporită apar în cazul analizei acestei firme cu iz de excepţie care confirmă însăşi varietatea tipurilor firmelor comerciale: SPITALUL. Una dintre cele mai influente teorii referitoare la analiza spitalului văzut ca firmă comerciala este aceea propusă de Pauly şi Redisch (1973), bazîndu-se pe o abordare tradiţională, neoclasică, dar axată pe realităţile din SUA, ţară unde 137 clinicienii încearcă să maximizeze profitul, în principal propriul lor venit, ei jucînd astfel rolurile tradiţionale ale managerului şi antreprenorului. De reţinut că în SUA spitalele şi clinicienii reprezintă două “firme” diferite. De aici rezultă că modelul după care functionează şi poate fi analizat spitalul se încadrează în politicile tradiţionale ale minimizării costurilor. Prin aceasta, se caută să se modifice teoria tradiţională neoclasică a maximizării profitului, invocîndu-se aspectele instituţionale ale spitalului. Totuşi, cei doi autori nu ţin cont de relaţia de intermediere (de agenţie) dintre medic şi pacient, relaţie care nu este specifică modelului general al economiei de piaţă. Modelul astfel amendat presupune că cererea este elastică în raport cu un şir întreg de servicii, chiar dacă evidenţele empirice legate de aceasta sînt neconcludente. Unii autori susţin chiar că însuşi conceptul de cerere este inducător de eroare în cazul sectorului sanitar. Totuşi modelul este util, cel puţin în calitatea sa de exemplu folosit pentru a arăta că chiar în forma sa cea mai pură teoria spitalului este forţată să accepte că anumite caracteristici structurale limitează nivelul de abstracţie adoptat. În particular, se poate spune că atît timp cît doctorii constituie un input de forţă de muncă specializată în cadrul spitalului, nu există o recunoaştere a influenţei pe care o are piaţa faţă de acest input asupra comportamentului agentului de maximizare a venitului său. Un număr de teorii despre spital se concentreză asupra administratorului în calitatea sa de factor de decizie cheie. Dacă ne referim îndeosebi la SUA, acest lucru reflecăt faptul că un clinician nu este un angajat al spitalului. În alte modele, clinicianul este văzut îndeosebi ca un factor definitoriu pentru calitate. În general, spitalele sînt obligate să combine maximizarea producţiei lor cu calitatea acesteia. 138 În general, spitalele sunt obligate să combine maximizarea “producţiei” lor cu calitataea acesteia. O altă teorie care pretinde să descrie cît mai bine funcţionarea spitalului şi a medicilor este a lui Rice (1966), care separă activităţile principale ale medicului de celelalte activităţi conexe (de masă şi servicii de tip hotelier), pe care el le numeşte amenităţi, şi pe care le consideră ca fiind perfect analizabile după modelul pieţei clasice. Astfel, în spital ar exista două pieţe: una în care se oferă servicii medicale ca urmare a unei cereri exprese de servicii de îngrijiri şi o alta care este descrisă de activităţile conexe: bucătărie, servicii de întreţinere etc. Un alt model interesant, care acceentuează separarea dintre aspectele cantitative şi cele calitative este descris de Newhouse (1970), cu accentul pus din nou pe rolul decisiv al administratorului care vizează să îmbine cele două aspecte, respectiv calitatea şi cantitatea producţiei în condiţii de restricţii bugetare, iar clinicianul este văzut în pricipal ca fiind preocupat îndeosebi de calitatea producţiei. Spitalul este văzut ca fiind producătorul unui produs unic şi măsurabil,unde procesul de luare a deciziilor – axat pe maximizarea echilibrului calitate/cantitate – este dirijat de un singur personaj central, singurul actor în acest model: administratorul. Şi acest autor este sceptic în privinţa posibilităţii ca spitalul să fie tratat exact ca un agent economic, conform teoriei economice neoclasice. Newhouse considera restricţiile specifice asupra comportamentului de piaţă a spitalului ca fiind restricţii la intrare (entry) dar nu sesizează rolul interdependenţei producătorilor, ceea ce constituie o lipsă ce nu poate fi ignorată. Aceasta cu atît mai mult cu cît spitalul acţionează într-o piaţă oligopolistă cu o cerere a cărei curbă este descendentă. De fapt, modelul presupune că spitalul poate 139 implementa decizia de piaţă, în condiţii de restricţii bugetare, fără a fi prea mult afectat de reacţiile concurenţilor. Lipsa de atenţie acordată problemei interdependenţei este un punct slab al tuturor teoriilor de esenţă “managerială” despre funcţionarea spitalelor. Dată fiind natura produsului implicat şi structura de piaţă în care acţionează, minusul amintit este subliniat de către unii analişti ca fiind foarte serios. Oricum, majoritatea teoriilor mai recente referitoare la spital, teorii care provin îndeosebi din SUA, pun accentul pe caracterul de piaţă concurenţială, caracter prezent cel puţin în toate formulările de politică a spitalelor. Modelul propus de Lee (1971) încearcă să corecteze aceste deficienţe, subliind rolul important al interdependenţelor. Din nou, managerul (adminstratorul) este văzut ca un actor major, dar maximizarea utilităţii este legată de status-ul spitalului şi mai puţin de venit. Spitalul este văzut ca intrînd în lupta de concurenţă îndeosebi pentru status şi nu pentru maximizarea cîştigurilor. O astfel de “concurenţă” duce la o ineficientă alocare a resurselor, deoarece intrările/resursele vor fi utilizate fără a se ţine cont de un comportament care să ducă la minimizarea costurilor, în măsura în care utilizarea reflectă nivelurile status-ului. Totuşi, Lee nu merge pînă la capăt în sublinierea interdependenţei, (analizînd doar consecinţele utilizării crescînde a resurselor, nu şi situaţia descreşterii nivelului de utilizare a resurselor). Mai mult, atenţia este concentrată asupra inputurilor, deşi factorii pieţei nu sînt modelaţi în mod explicit. Elasticitatea preţului faţă de cerere este presupusă a fi apropiată de zero şi astfel veniturile pot fi crescute continuu fără a afecta nivelurile producţiei. Totuşi, preţurile sînt corelate funcţional cu veniturile dispozabile, asigurările de sănătate şi cheltuielile guvernamentale. 140 Toate acestea alcătuiesc o cvasirestricţie asupra creşterii nivelului preţului, dar efectivitatea unei astfel de restricţie nu este luată în calcul. În majoritatea modelelor formale ale comportamentului spitalelor, cererea este definită şi folosită în maniera tradiţională – ea poate fi inelastică peste un anumit nivel, dar este încă văzută ca formînd o restricţie la adresa abuzului copleşitor de putere de monopol de care face uz furnizorul. Aceasta poate reflecta parţial distincţia analitică dintre clinicieni şi spitale aşa cum este aceasta văzută de către diversele teorii. Evans (1981) nu recunoaşte asemenea distincţii, el vorbind despre “graniţele fuzzy” care despart actorii vizaţi de teoria spitalului văzut ca firmă. Chiar şi în SUA abilităţile manageriale şi antreprenoriale sînt distribuite între diverşii actori, şi nu se separă în mod tranşant. Orice teorie despre spital ar trebui să ţină cont de caracteristicile instituţionale ale sectorului, îndeosebi de motivele medicale ale actorilor. Alte teorii/modele se concentrează pe structura internă a spitalului. Totuşi, nici aceste teorii nu s-au preocupat suficient de clarificarea impactului pe care îl are structura internă asupra conduitei spitalului. Unii autori au insistat asupra funcţiilor-obiectiv şi au analizat rolul inputurilor cu caracter eterogen. În anul 1977 Harris depăşeşte limitele semnalate anterior şi detaliază efectele pe care le are organizarea internă asupra alocării resurselor în sectorul spitalicesc. El sugerează că procesul de producţie din spital se bazează pe o separare a funcţiilor interne de cerere şi ofertă. În rolul său de agent consumator, medicul are trebuinţă de unele forme ale îngrijirilor de sănătate care pot fi satisfăcute de către alte spitale (de exemplu diverse investigaţii de laborator, personal auxiliar etc). Într-adevăr aceste funcţii pot fi separate, cel puţin în mod analitic, în care spitalul poate fi privit ca o firmă cu două componente, cu aceeaşi structură 141 organizaţională: una în care spitalul acţionează pe baza unei cerei de sănătate şi alta ca un ofertant de sănătate. Un element de mare specificitate a spitalului este faptul că acesta produce şi oferă doar în momentul cererii, respectiv producţia sa este un serviciu care nu poate fi stocat şi este foarte puţin probabil că serviciile medicale să poată fi substituite între pacienţi. Astfel chiar dacă medicamentele şi aparatura pot fi identice pentru tratarea unei anumite afecţiuni, sau chiar acelaşi medic şi soră pot îngriji aceeaşi pacienţi, tratamentele pot fi diferenţiate de la individ la individ. Incertitudinea şi riscul par a fi mult mai accentuate decît în alte situaţii economice în care se vînd/cumpără servicii. Medicul-agent nu are întotdeauna certitudine absolută asupra diagnosticului şi/sau a tratamentului cel mai adecvat, iar medicul-fiinţă umană are şi el limite ale raţionalităţii ca şi alţi oameni. În consecinţă, spitalizarea devine un proces secvenţial de acumulare a informaţiilor despre pacient, reacţionînd la orice schimbare/informaţie nou apăruta şi – în consecinţă – modificînd tratamentul în mod corespunzător. Toate acestea se datorează şi faptului că medicina nu este (încă) o ştiinţă exactă, ci presupune încă o activitate de tip detectivistic, făcînd uz de imaginaţie, intuiţie şi probabilităţi. Efectul combinat al acestor caracteristici, care există –sub anumite forme– în toate situaţiile de îngrijiri de sănătate, constă în faptul că spitalele răspund la cererile pacienţilor printr-un complicat proces de negociere iniţiat de medic şi de administraţia spitalului. Modelul descris de Harris este util în sublinierea aspectelor temporale şi spaţiale ale procesului de producţie, precum şi în atenţia acordată aspectelor legate de distribuţie. Aserţiunea principală a modelului constă în sublinierea restricţiilor instituţionale care apar prin intermediul motivelor 142 medicale şi etice ale medicilor, în contrast cu motivele economice care interesează în analiza spitalului văzut ca firmă. Harris conchide că “trebuie să se înţeleagă că modul de organizare a spitalului este conceput de asemenea manieră încît medicul să nu acţioneze ca homo economicus”. Opinia formulată de Harris este că indicatorii economici tradiţionali nu mai au relevanţă dacă se aplică în analiza activităţii spitalelor. Motivaţia cercetătorului britanic constă în natura mărfii comercializate în spital (sănătate? informaţii? solidaritate umană?) şi a comportamentului specific al spitalului caracterizat prin alocarea resurselor pe termen scurt. Concluzia sa este că mecanismul preţurilor nu poate rezolva problemele alocării resurselor în spital, deoarece nu există o piaţă concurenţială reală care să se autoregleze prin mecanismul preţurilor, precum şi faptului că nu se cunosc exact resursele necesare pentru un tratament sau altul. Se poate întîmpla ca analizele de laborator să fie repetate, sau întreg tratamentul să fie reluat de mai multe ori etc. Asemenea repetări sînt susceptibile să apară pe scară mare în cazul în care mecanismul preţurilor şi al cîştigurilor ar acţiona exact ca pe piaţa celorlalte bunuri şi servicii. În consecinţă, relaţiile comportamentale interne devin fundamentale ca importanţă, cu deducţia implicită că performanţele spitaliceşti nu pot fi apreciate în maniera economică tradiţională. De fapt, problema este dacă nu cumva teoriile economice despre firmă nu sînt prea înguste şi valabile doar pentru anumite tipuri de firme. O adevarată teorie generală a comportamentului firmei trebuie să poată fi aplicată la orice caz particular. După opinia noastră nu spitalele sînt “vinovate” pentru că nu pot fi analizate corect după criterii economice normale, ci însăşi teoria economică în general şi teoria firmei în special. 143 Rămîn ca piedici serioase în construirea unui model generalizat al firmei următoarele elemente de specificitate ale spitalului: – asimetria informaţională (caracterul discret al informaţiei) – structura internă specifică – predominarea legăturilor/relaţiilor de tip non-market dintre agenti, şi rolul limitat pe care îl joacă preţurile în alocarea resurselor în spital. – motivaţia etico-medicală are, de regulă, preponderenţă faţă de motivaţia economică în alocarea resurselor în cadrul spitalului (valabil îndeosebi pentru spitalele publice situate în ţări relativ dezvoltate). 144 10.5.2. NIVELUL “PRODUCŢIEI” UNUI SPITAL PENTRU A PUTEA MĂSURA “PRODUCŢIA” UNUI SPITAL NU ESTE SUFICIENT SĂ DESCRIEM PRINCIPALELE DEPARTAMENTE ALE SALE SAU “ÎNGRIJIRILE MEDICALE”,“SERVICILE ASISTENTELOR” ETC. LA ACESTEA TREBUIE ADĂUGATE ŞI CELELATE VALORI REFERITOARE LA PACIENT, ADICĂ CEEA CE AŞTEAPTĂ PACIENTUL DIN SPITALIZARE ÎN SCHIMBUL ACHITĂRII TAXELOR CUVENITE, CEEA CE ÎNSEAMNĂ O CONTRIBUŢIE LA FINANŢAREA SPITALULUI RESPECTIV. ÎN MAJORITATEA CAZURILOR, AŞTEPTĂRILE PACIENŢILOR SE CONCRETIZEAZĂ ÎNTR-O INFLUENŢĂ POZITIVĂ ASUPRA STĂRII DE SĂNĂTATE, PRIN VINDECAREA BOLII (SAU MĂCAR CONTROLUL DEZVOLTĂRII SALE) ŞI CALMAREA DURERILOR. GRADUL DE REALIZARE A ACESTOR OBIECTIVE SERVESC CA BAZĂ DE PLATĂ A SERVICIILOE SPITALICEŞTI. DIFICULTĂŢILE APAR ÎN MĂSURAREA EFECTELOR SERVICIILOR ASIGURATE. PENTRU A MĂSURA VINDECAREA PACIENŢILOR, AR TREBUI CA STAREA LOR DE SĂNĂTATE SĂ FIE EVALUATĂ LA ÎNCEPUTUL ŞI LA SFÎRŞITUL PERIOADEI DE SPITALIZARE, UTILIZÎND CRITERII OBIECTIVE. ACESTE ESTE UN DEMERS IMPOSIBIL, DATORAT ATÎT MULTIDIMENSIONALITĂŢII SĂNĂTĂŢII, CÎT ŞI COMPONENETELOR SALE SUBIECTIVE. AŞTEPTĂRILE PACIENŢILOR NU SE RAPORTEAZĂ DOAR LA STAREA LOR FINALĂ DE SĂNĂTATE DUPĂ ÎNCHEIEREA PERIOADEI DE SPITALIZARE CI ŞI LA STAREA LOR DE CONFORT MENTAL ŞI PSIHIC DIN TIMPUL ACESTEI PERIOADE. CHIAR DACĂ ŞI ACESTE DIFICULTĂŢI AR FI DEPĂŞITE, AR INTERVENI PENTRU O COMPARARE A PERFORMANŢELOR SPITALULUI NU DOAR STAREA DE SĂNĂTATE A PACIENŢILOR ÎNAINTE ŞI DUPĂ SPITALIZARE, DAR ŞI STAREA (IPOTETICĂ) A CEEA CE S-AR FI PUTUT REALIZA FĂRĂ TRATAMENTUL DIN SPITAL LA SFÎRŞITUL PERIOADEI, LUCRU IARĂŞI IMPOSIBIL DE REALIZAT. SPITALUL NU ASIGURĂ DOAR CEREREA ACTUALĂ A PACIENŢILOR CARE DORESC SĂ FIE TRATAŢI, CI ŞI CEREREA POTENŢIALĂ, SCOPUL EXISTENŢEI UNUI SPITAL, PE LÎNGĂ ASIGURAREA ASISTENŢEI MEDICALE, FIIND ŞI ACELA DE A ASIGURA SIGURANŢA UNUI TRATAMENT ADECVAT ÎN CAZUL UNUI ACCIDENT SAU A UNEI BOLI GRAVE NEAŞTEPTATE. REZULTATUL FINAL AL MĂSURĂRII ACTIVITĂŢII UNUI SPIATAL ÎL REPREZINTĂ OBSERVAREA CANTITATIVĂ ŞI CALITATIVĂ A REZULTATELOR CARE SE POATE TRADUCE ÎNTR-O SERIE DE INDICATORI DE UTILIZARE EFICIENTĂ A RESURSELOR. 145 EXISTĂ O LISTĂ VARIATĂ DE INDICATORI AI ACTIVITĂŢII UNUI SPITAL, CEI MAI IMPORTANŢI FIIND: – CANTITĂŢILE DE FACTORI DE PRODUCŢIE: ORE LUCRATE DE MEDICI, DE PERSONALUL AUXILIAR, MEDICAMENTELE ADMINISTRATE, CA INDICATORI AGREGAŢI – CANTITĂŢILE DE SERVICII MEDICALE INDIVIDUALE EFECTUATE: NUMĂRUL EXAMINĂRILOR, CONSULTAŢIILOR, OPERAŢIILOR, INJECŢIILOR, MĂSURAREA TEMPERATURII, CA INDICATORI INDIVIDUALI – NUMĂRUL DE ZILE SPITALIZATE, DEPINZÎND DE SPECIFICUL FIECĂREI BOLI ÎN PARTE – NUMĂRUL PACINŢILOR SAU NUMĂRUL CAZURILOR TRATATE, CARE VARIAZĂ DE LA CAZ LA CAZ. CAZURILE TRATATE ŞI ZILELE DE SPITALIZARE SÎNT VĂZUTE CA INDICATORI DIFERIŢI PE ACELAŞI STADIU (ADICĂ AU ACEEAŞI IMPORTANŢĂ), CARE AU CA EFECT IMEDIAT ÎNSĂNĂTOŞIREA. NUMĂRUL DE CAZURI TRATATE REFLECTĂ COMPONENTA MEDICALĂ, IAR NUMĂRUL DE ZILE SPITALIZATE, COMPONENTA ÎNGRIJIRILOR SERVICIILOR SPITALICEŞTI. ÎN MOD ALTERNATIV UNII SPECIALIŞTI AFIRMĂ CĂ SPITALIZAREA ÎN SINE NU ARE NICI O UTILITATE, DEOARECE PACIENTUL ESTE LUAT DIN MEDIUL SĂU NORMAL. ASTFEL INDICATORUL ZILELOR DE SPITALIZARE ESTE CONSIDERAT CA O COMPONENTĂ A PROCESULUI DE TRATAMENT ŞI CARE NU POATE CONDUCE SINGURĂ LA RECUPERAREA BOLNAVULUI. ÎN ACEST CAZ, MINIMIZÎND INDICATORUL DURATEI DE ŞEDERE ÎN SPITAL, EL SINGUR SE POATE CONSTITUI ÎNTR-UN NOU INDICATOR AL EFICIENŢEI UTILIZĂRII RESURSELOR SPITALULUI. ACEASTĂ ANALIZĂ PRESUPUNE EXISTENŢA UNOR NORME SIGURE PENTRU MĂSURAREA STĂRII DE SĂNĂTATE, DEOARCE ALTFEL AR FI POSIBIL SĂ SE MĂREASCĂ EFICIENŢA DURATEI DE ŞEDERE ÎN SPITAL, DOAR TRIMIŢÎND PACINETUL ACASĂ CÎT MAI REPEDE, DAR TOT BOLNAV, AŞA NUMITUL “QUICKER BUT SICKER”. SE OBSERVĂ CĂ “PRODUCŢIA” UNUI SPITAL ESTE UN REZULTAT AL UNUI PROCES COMPLEX DE ÎN CARE FIECARE ETAPĂ ÎŞI ARE PROPRIUL SĂU CONCEPT DE EFICIENŢĂ. O ALTĂ PROBLEMĂ IMPORTANTĂ CE APARE ÎN MĂSURAREA “PRODUCŢIEI” UNUI SPITAL CONSTĂ ÎN GRADUL SĂU DE ETEROGENITATE ŞI DE VARIABILITATE FOARTE MARE AL PRODUŞILOR SĂI INTERMEDIARI. CONSIDERĂM INDICATORUL NUMĂRULUI CAZURILOR TRATATE ÎN SPITAL ÎN TIMPUL UNUI AN. ESTE SUFICIENT DOAR ACEST INDICATOR PENTRU A PUTEA CUANTIFICA REZULTATUL OUTPUT-ULUI UNUI SPITAL ? ESTE 146 CORECT A SPUNE CĂ DACĂ UN SPITAL A TRATAT 1000 DE CAZURI ÎNTR-UN AN ESTE MAI EFICIENT DECÎT UN ALT SPITAL CARE A TRATA DOAR 900 CAZURI ? BINEÎNŢELES RĂSPUNSUL ESTE NU: SE POATE CA DIN CELE 1000 DE CAZURI TRATE DE PRIMUL SPITAL 500 SĂ FIE FRACTURI MINORE ŞI 500 DE OPERAŢII DE APENDICITĂ, IAR CELE 900 DE CAZURI TRATE DE AL DOILEA SPITAL SĂ FIE TRANSPLANTURI SAU OPERAŢII PE CORD ! DE UNDE SURVINE GRŞEALA ATUNCI ? INDICATORUL “NUMĂRUL CAZURILOR TRATATE” NU CONSTITUIE O CANTITATE OMOGENĂ CI UN INDICATOR STATISTIC FOLOSIT PENTRU A PUTEA CUANTIFICA REZULTATUL ACTIVITĂŢII UNUI SPITAL, INDICATOR CE TREBUIE DIFERENŢIAT DE LA UN SPITAL LA ALTUL ÎN FUNCŢIE DE CARACTERISTICILE SALE. ASTFEL, ACEST INDICATOR AL NUMĂRULUI CAZURILOR TRATATE PENTRU MAI MULTE SPITALE VOR FI DIFERENŢIATE DUPĂ URMĂTOARELE CARACTERISTICI: – TIPUL DE BOALĂ PENTRU CARE A FOST TRATAT (DIAGNOSTICUL PRINCIPAL) – GRADUL BOLII ŞI COMPLICAŢIILE APĂRUTE ÎN TIMPUL TRAMENTULUI – NIVELUL BOLII (DE EXEMPLU ÎN CAZUL ARSURILOR, CANCERULUI) – BOLILE CONCOMITENTE (DIAGNOSTICUL SECUNDAR) – CARACTERISTICILE PACIENTULUI (CARE SE REFERĂ LA CAPACITATEA PACIENTULUI DE A SE RECUPERA: VÎRSTĂ, SEX, CARACTERISTICI PSIHOLOGICE ETC) PENTRU A REDUCE GRADUL DE ETEROGENITATE ŞI PENTRU A PUTEA COMPARA REZULTATELE SPITALELOR, PE PLAN INTERNAŢIONAL, SE FOLOSESC TREI SISTEME PRINCIPALE DE CLASIFICARE A PACIENŢILOR: 1. CLASIFICAREA INTERNAŢIONALĂ A BOLILOR (ICD) “INTERNATIONAL CLASSIFICATION OF DISEASES”- DEZVOLTAT PE BAZA STATISTICILOR INTERNŢIONALE DE MORTALITATE REFERITOARE LA PRINCIPALELE BOLI ŞI CONSTĂ ÎN CIRCA 900 GRUPURI DE BOLI 2. DIAGNOSTICUL GRUPURILOR ÎNRUDITE (DRG) “DIAGNOSIS RELATED GROUPS”- DEZVOLTAT LA UNIVERSITATEA YALE ÎN 1970 CU SCOPUL DE A CREA GRUPURI OMOGENE. ACEST INDICATOR CONSIDERĂ EXISTENŢA UNOR BOLI CONCOMITENTE ŞI DIVERSE COMPLICAŢII (RECIDIVE), VÎRSTA PACIENTULUI ŞI TIPUL DE TRATAMENT UTILIZAT (MEDICAL,CHIRURGICAL ETC). CONŢINE 467 CLASIFICĂRI. 147 3. MANAGEMENTUL CATEGORIILOR DE PACIENŢI (PMC) “PACIENT MANAGEMENT CATHEGORIES” – DEZVOLTAT LA UNIVERSITATE PITTSBURGH, CONSTĂ ÎN 840 GRUPE ŞI COMPARATIV CU CELELALTE DOUĂ CLASIFICĂRI, PUNE UN ACCENT FOARTE MARE PE BOLILE CONCOMITENTE ŞI PE STRATEGIILE DE TRATAMENT ALESE DE SPITALE 148 10.5.3. FUNCŢIILE DE COST ALE SPITALULUI Pe plan internaţional există o discuţie interesantă asupra teoriei funcţiilor de cost ale spitalului legată de alegerea variabilelor care influenţează în mod semnificativ costul. Date fiind nedeterminările din teoria spitalului, există preocupări pentru depistarea unor variabile suficient de relevante şi semnificative. Desigur, pe lîngă preocuparea de a analiza performanţele spitalului, se caută analizarea inflaţiei costurilor de spital, inclusiv încercarea de a face predicţii asupra evoluţiei acestora. Costurile totale (CT) ale activiăţii dintr-un spital se calculează, în mod obişnuit, ca fiind funcţie de costurile fixe (F) şi de volumul producţiei (P): CT  f (P)  F Feldstein (1967) estima curba costurilor după o ecuaţie liniară de forma: CMT  a  bN , în care: a, b – parametri CMT-costul total mediu N -numărul paturilor La acest model Evans (1971) a adăgat o nouă variabilă (H) care repreyintă o funcţie a activităţii spitalului şi a gravităţii bolii pacienţilor: CMT  a  bN (H) Jenkins (1980) reprezintă un model în care costul total 149 (CT) este văzut ca o funcţie liniară de numărul zilelor spitalizate (Z), numărul pacienţilor (P), capacitatea spitalului (C) şi de caracteristicile spitalului (H) : CT Z P C (H) Introducînd încă două variabile D (durata medie de şedere în spital) P Z D  şi O (rata de ocupare a spitalului) C Z O  ; el ajunge la următoarele sisteme de ecuaţii: Z H Z D O H Z C Z P CM Z CT z ( ) 1 1 ( )                               P H O D D P H P C P Z CM P CT P ( ) ( )                            P H D O O C H C P C Z CM C CT c ( ) ( )                            Barer (1981) sugera alt model bazat de data asta pe o ecuaţie de gradul doi : CT  f N G N  N G 2 ( , ) Prima ecuaţie (în funcţie de N) reprezintă costurile fixe, iar a doua ecuaţie în funcţie de G ar reprezenta costurile variabile în funcţie de gravitatea fiecărei boli în parte. Mai departe Barer presupune că costurile variabile (G) sînt ele însele o funcţie de mai multe variabile, incluzînd aici 150 activitatea spitalului, caracteristicile pacienţilor şi alte caracteristici referitoare la personalul medical. Costul marginal (pe caz) devine, astfel, o funcţie de forma:  ( ) 2 ( ) c df V G N G N CM caz                  , unde V reprezintă o nouă variabilă asociată cu activitatea spitalului şi a caracteristicilor personalului medical. Considerînd aceste variabile şi teorii ale costurilor unui spital, o funcţie de cost general al unui spital este de forma: ( … ; ; ; ; ; … ) 1 n 1 i C  f X X Z N W T G G , unde: C- reprezintă costurile totale ale spitalului, X1, .., Xn – este un vector reprezentînd numărul de cazuri în cele m grupuri distincte de pacienţi, Z – numărul de zile de spitalizare, N – numărul paturilor, W- indicele nivelului preţurilor, T – tipul de proprietate (public sau privat), G1, …, Gi – caracteristicile activităţii spitalului. În general  m m X X , iar Z şi N sînt ecuaţii în forme liniare sau pătratice, minimizînd sau maximizînd funcţia costului. Din motive economice, această ecuaţie se împarte la numărul total de cazuri X, în final rezultînd un cost mediu pe fiecare caz. Într-un studiu întreprins în anul 1988 de Breyer şi Schmidt pe un număr de 614 spitale din fosta Replublică Federală Germană, raporatate la anul de referinţă 1983, a condus la următoarea ecuaţie a costurilor unui spital: 151 XZ ZN GX C X X Z N Z            12,09 0,246 559,412 600,64 0,031 20,552 42,65 119,56 0,789 2 2 Intepretarea acestor rezultate ne conduce la unele concluzii foarte interesante: 1. Ţinînd cont de coeficientul doarte mic al lui X2, nu se poate vorbi de o mărime optimă a numărului ce cazuri rezolvate în spitalele din R.F.G. din perioada considerată în studiu. 2. Costurile marginale se obţin derivînd ecuaţia costurilor la numărul paturilor: N Z N C  20,552  85,3  0,789  0,246   Evaluate în medii simple N – numărul mediu de paturi este de 299, X – numărul mediu de cazuri rezolvate de 6399 şi Z – numărul mediu de zile spitalizate într-un spital de 90700, rezultînd un cost marginal pe un pat de 18696 DM (sau de aproximativ 6400 $ la nivelul anului 1983). Cele 21,4 cazuri tratate în medie pe un pat de spital de-a lungul unui an calendaristic implică un cost mediu de 874 DM (sau de aproximativ 300 $ la nivelul anului 1983) pe fiecare caz în parte Cu o durată medie de şedere în spital de 14,2 zile, ea implică un cost de 1753 DM pe caz. Menţinînd variabilele numărul de paturi şi numărul de zile spitalizate constante, ele implică un cost marginal de 1053 DM, ceea ce ne conduce la 152 un cost total marginal pe caz de 874 DM + 1753 DM + 1053 DM = 3680 DM. 3. Variaţia costurilor pentru fiecare caz tratat în parte ne permite să identificăm aşa numitele boli “ieftine” sau “scumpe”. Astfel după codul ICD cele mai “ieftine” boli sînt infecţiile pielii şi ale ţesutului celular subcutanat 689 DM, iar cele mai “scumpe” boli de 9340 DM sînt bolile aparatului respirator. 4. Spitalele publice au costuri medii/caz mai mari decît cele spitalele private (profitabile), iar spitalel deţinute de instituţiile voluntare (cele bisericeşti) au costuri puţin mai mici decît cele private, dar fără diferenţe semnificative. 5. Costurile estimate ale spitalului se pot compara cu valorile obţinute la sfîrşitul perioadei, pentru a vedea dacă funcţionarea spitalului a fost sau nu profitabilă. În 15 din cele 614 spitale (2,4 %) costurile actuale diferă cu mai mult de 30 % faţă de costurile estimate, cu o valoare minimă de – 41 % şi o valoare maximă de 91 %. 153 Studiu de caz 1 Îmbunătăţirea imaginii unui spital Într-o economie de piaţă, spitalul ca orice agent economic, are o imagine proprie în exterior. Modul cum este perceput spitalul de către pacienţi, furnizori sau alţi diverşi parteneri are o importanţă covîrşitoare în reuşita activităţii sale pe piaţă. De multe ori, însă, imaginea pe care spitalul şi-o formează nu este în concordanţă cu realitatea. Ce trebuie făcut în acest caz ? Să presupunem că populaţia dintr-o anumită zonă geografică sunt chestionaţi cu privire la nivelul de familiarizare şi la atitudinea lor faţă de 4 spitale locale S1, S2, S3, S4. Analiza răspunsurilor celor chestionaţi situează cele 4 spitale pe următoarele poziţii : Figura nr.1 Analiza familiarizare-imagine nefavorabilă Atitudine favorabilă (+)   Nivel scăzut de S2 S1 Nivel ridicat de Familiarizare   familiarizare (-) S3 S4 (+) Atitudine nefavorabilă (-) Spitalul S1 are o imagine extrem de bună: majoritatea oamenilor îl cunosc şi îl apreciază favorabil. Spitalul S2 este mai puţin familiar majorităţii oamenilor, dar cei care îl cunosc îl apreciază. În schimb spitalul S3 are o imagine negativă în ochii celor care îl cunosc dar, din fericire pentru spital, nu-l cunosc prea mulţi oameni. Situaţia cea mai nefavorabilă o are spitalul S4, care este văzut ca un spital prost şi foarte mulţi oameni au o imagine proastă despre el. 154 Se observă că fiecare spital se confruntă cu sarcini diferite în ceea ce priveşte imaginea sa. Spitalul S1 trebuie să acţioneze pentru a-şi menţine atît buna reputaţie, cît şi calitatea de a fi cunoscut de o bună parte a populaţiei din zonă. Spre deosebire de el, spitalul S2 trebuie să încerce să atragă atenţia unui număr cît mai mare de persoane, deoarece cei care au fost internaţi îl consideră un spital bun. Spitalul S3 trebuie să afle de ce este desconsiderat de oameni şi are o imagine atît de proastă, să acţioneze pentru a-şi îmbunătăţi prestaţia, dar în tot acest timp trebuie să menţină o discreţie absolută asupra sa. Ultimul spital considerat în studiu, S4, trebuie mai întîi să adopte o strategie defensivă, să evite zvonurile şi să dispară din atenţia mass-mediei, să-şi îmbunătăţească nivelul calitativ al serviciilor oferite şi apoi să adopte o strategie ofensivă de a încerca să intre, din nou, în atenţia pacienţilor. Această analiză trebuie urmată şi de cercetarea conţinutului specific al imaginii sale. Cea mai bună metodă pentru efectuarea acestei cercetări este diferenţiala semantică. Această metodă presupune aplicarea următoarelor etape: 1. Elaborarea unui set de dimensiuni relevante Subiecţilor intervievaţi li se cere să identifice dimensiunile pe care le utilizează atunci cînd se gîndesc la un anumit serviciu. De exemplu, o întrebare ar putea fi : ”La ce lucruri vă gîndiţi cînd evaluaţi un spital ?”. Dacă respondentul sugerează “La calitatea asistenţei medicale”, atunci acest răspuns va trebui transformat într-o scală atributivă bipolară – la un capăt fiind “ îngrjirea medicală de calitate superioară” şi la celălalt capăt “îngrijirea medicală de calitate inferioară”. Apoi ea poate fi transformată într-o scală cu 5 puncte: atitudine – foarte nefavorabilă, atitudine nefavorabilă, atitudine indiferentă, atitudine favorabilă şi atitudine foarte favorabilă. În funcţie de răspunsurile primite, se pot alcătui scale de 3, 5 sau chiar mai multe puncte. 155 Pentru cazul celor 4 spitale dimensiunile luate în calcul sunt următoarele: Tabelul nr.1 Dimensiunile adiţionale celor 4 spitale S1 S2 S3 S4 Calitatea asistenţei sanitare Calitate superioară Calitate superioară Calitate medie Calitate inferioară Nivelul de Specializare Spital general Spital general Spital general Spital General Gradul de dotare Modernă Modernă Învechită Învechită Gradul de servire Ridicat Ridicat Foarte scăzut Scăzut Numărul Personalului Numeros Mediu Mediu Mic Profilul Spitalului Asistenţă socială Cercetare Asistenţă soc. şi cercetare Cercetare 2. Reducerea numărului dimensiunilor relevante Numărul dimensiunilor luate în calcul trebuie să fie mic. În esenţă, există 3 tipuri de scale : – scale de evaluare (bun-rău) – scale de potenţial (puternic-slab) – scale de activitate (activ-pasiv) Ţinînd cont de aceste 3 scale, se poate renunţa la scalele de prisos care nu aduc prea multe informaţii în plus. 3. Aplicarea chestionarului pe un eşantion de subiecţi Subiecţii sunt rugaţi să evalueze spitalele unul cîte unul. Atributele bipolare trebuie aranjate la întîmplare în chestionar pentru 156 a nu se grupa toate atributele nefavorabile sau favorabile de aceeaşi parte. 4. Prelucrarea datelor Reprezintă partea cea mai importantă a diferenţierii semantice. În figura numărul 3 se prezintă rezultatele imaginilor pe care le-au avut cei chestionaţi despre spitalele S1, S2, S3, S4 : Figura nr.2 Imaginea celor 4 spitale S4 S3 S2 S1 . Imaginea fiecărui spital este prezentată printr-o linie verticală care este, de fapt, o “linie a mediilor” şi reprezintă percepţia medie referitoare la acel spital. De exemplu, imaginea spitalului S1 este cea a unui spital mare, modern, cu servicii bune şi de calitate superioară, spre deosebire de imaginea spitalului S3, care este cea a unui spital mic, învechit, cu angajaţi neprietenoşi şi cu o calitate redusă a serviciilor. 5. Verificarea gradului de variabilitate a imaginii Deoarece fiecare imagine caracteristică este o “linie a mediilor” ea nu dezvăluie cît de variabilă este în realitate imaginea respectivă. Cu alte cuvinte: fiecare persoană a văzut spitalul S2 după imaginea sa anterioară sau au existat variaţii considerabile de opinie? Dacă răspunsul la această întrebare este pozitiv, atunci se poate afirma că imaginea spitalului S2 este foarte clară, iar în caz Mic Mic Mic Mic Mic Mic Mare – Calitatea serviciilor Mare – Mărimea spitalului Mare – Nivelul dotărilor medicale Mare – Gradul de profilare Mare – Nivelul îngrijirilor medicale Mare – Dimensiunea personalului 157 contrar ea este difuză. În acest caz, există posibilitatea ca managerii spitalelor să nu dorească să creeze o imagine a spitalului foarte clară, ei preferînd o imagine difuză, astfel încît diferitele grupuri să perceapă imaginea spitalului în mod diferit. După realizarea şi analiza acestor 5 etape, conducerea spitalului trebuie să propună imaginea dorită care să fie opusă imaginii curente. Să presupunem că spitalul S3 ar dori ca pacienţii să vadă într-un mod mai favorabil calitatea asistenţei medicale oferite de spital, dotările acestuia, gradul de solicitudine al personalului la cerinţele pacienţilor ş.a.m.d. Managerii trebuie să decidă care dintre carenţele imaginii spitalului vor fi înlăturate primele. Este oare mai avantajos să fie îmbunătăţit gradul de solicitudine al personalului spitalului prin intermediul unor programe de instruire sau să fie îmbunătăţite dotările spitalului prin renovare? În final, fiecare dimensiune a imaginii spitalului trebuie reanalizată prin prisma următoarelor întrebări: – Ce contribuţie la imaginea favorabilă globală a spitalului va aduce înlăturarea acestor carenţe? – Care strategie este mai eficientă în procesul de lichidare a respectivei carenţe de imagine? – Care vor fi costurile implicate în lichidarea acestei carenţe de imagine? Justifică acest cost efectele pozitive ulterioare? – Cît timp va fi necesar pentru lichidarea acestei carenţe de imagine? 158 Studiu de caz II Ecuaţiile pragului decizional Pentru mai buna înţelegere a acestui studiu de caz prezentăm, mai întîi, metodologia de calculare a acestor ecuaţii. Analiza noastră provine dintr-un model simplu de decizie pentru 4 rezultate diferite:(D+, Rx+); (D+, Rx-); (D-, Rx+); (D-,Rx-). Există două alternative de “a administra” sau de “a nu administra” un anumit tratament: – starea (D+, Rx+) reprezintă rezultatul pentru acei pacienţi care aveau boala şi li s-a administrat tratamentul; – starea (D-, Rx+) reprezintă rezultatul pentru acei pacienţi care nu aveau boala şi li s-a administrat tratamentul; – starea (D-, Rx-) reprezintă rezultatul pentru acei pacienţi care nu aveau boala şi nu li s-a administrat tratamentul; – starea (D+, Rx-) reprezintă rezultatul pentru acei pacienţi care aveau boala şi nu li s-a administrat tratamentul. Vom exprima utilităţile celor patru stări ca o probabilitate a numărului pacienţilor care nu vor fi afectaţi de consecinţele bolii sau de riscul tratamentului. Cînd urmărim utilitatea pentru starea (D+, Rx+) va trebui să luăm în considerare efectele bolii şi ale tratamentului comparativ cu starea de sănătate. Tratamentul însuşi poate avea efecte benefice (dacă îşi exercită efectul asupra bolii), dar şi efecte adverse (măsurate prin intermediul riscului). Efectul tratamentului asupra mortalităţii/morbidităţii (Mrx) poate fi exprimat prin eficacitatea tratamentului (E) şi prin mortalitate/morbiditate (M) fără tratament: M E M rx  (1 )  – dacă E=1 atunci Mrx=0, deci tratamentul a eliminat complet boala . – dacă E=0 atunci Mrx =M, deci mortalitatea/morbiditatea este neschimbată faţă de riscul iniţial al bolii. 159 Eficacitatea tratamentului (E) este echivalentă cu reducerea relativă a riscului tratamentului (RRR) care reprezintă un mod obişnuit de a exprima eficacitatea terapiei. Utilitatea pentru starea de sănătate (D+,Rx+) este: x rx rx rx rx rx rx U(D,R )  (1M )  (1 R ) 1M  R M  R , unde: – R rx este riscul tratamentului, – Mrx este mortalitatea/morbiditatea bolii pentru pacientul aflat în tratament Aceste două evenimente sunt practic disjuncte, adică probabilitatea de a le avea pe amîndouă simultan este nulă, adică   0 rx rx M R (de exemplu în timpul unei terapii anticoagulante, pacientul nu poate avea un cheag sau o sîngerare în acelaşi timp). Aşadar, utilitatea pentru starea (D+,Rx +) poate fi rescrisă ca : x rx rx U(D,R ) 1M  R În acelaşi mod, utilitatea pentru starea (D-, Rx+) este egală cu procentajul pacienţilor sănătoşi care nu suferă de efecte secundare de pe urma tratamentului: x rx U(D,R ) 1 R Utilitatea pentru starea (D+, Rx -) este egală cu procentajul pacienţilor care nu au primit tratamentul şi care nu au fost afectaţi de boală: U D R M x ( , ) 1 , iar utilitatea pentru ( , ) 1 x U D R 160 Beneficiul net (B) este definit ca o diferenţă între utilitatea aplicării şi cea a neaplicării terapiei la pacienţii bolnavi: Beneficiul net (B)=U (D+, Rx +) – U (D+, Rx -), la care se adaugă şi riscul net (R) (R)=U (D-, Rx -) – U(D-,Rx +) Utilizînd expresiile utilităţilor de mai sus expresia beneficiului net devine: rx rx rx rx B  (1M  R )  (1M)  M M  R sau înlocuind expresia lui Mrx: rx rx B  M  (1 E) M  R  E M  R sau utilizînd Numărul Necesar de Tratamente (NNT): rx B  (1 NNT)  R Riscul net este : R=1-(1-Mrx )=R rx Înlocuind aceste valori în relaţia : ( ) 1 (1 ) 1 [1 ( ) / ] t rx rx P  R R  B   B   E M  R R Vom obţine ecuaţia probabilităţii de prag: P R (E M) 1 [(E / R ) M] t rx rx     În definirea beneficiului net şi a riscului net s-a presupus că pacientul nu poate să sufere în acelaşi timp de pe urma efectelor bolii de care este tratat (Mrx) şi datorită riscului tratamentului (Rrx ). În cazul în care nu dorim să neglijăm această posibilitate, beneficiul net va avea valoarea: rx rx rx B  M M M  R , iar probabilitatea de prag: P 1 [(E / R ) M (1 E) M] t rx      161 De notat că în modelul nostru R=Rrx, adică riscul net este egal cu riscul tratamentului. Pentru a evita confuziile dintre valorile nete (calculate) şi datele noastre, am introdus notaţia R rx care se referă la riscul tratamentului. De aceea, în cazul calculării probabilităţii de prag şi a testării sale se va utiliza formula pragului de tratament Pt cu valorile eficacităţii, morbidităţii/mortalităţii şi a riscului. 162 A trata sau a nu trata ? – Embolismul pulmonar – Descrierea cazului: O femeie de 30 de ani, astmatică, care consumă oral pilule contraceptive este consultată pentru durerile pleuritice din partea dreaptă a pieptului şi dispnea. Ea a avut experienţa unei reacţii anafilactice cu cîţiva ani în urmă, la vremea respectivă i s-a făcut o pielografie intravenoasă. Nu există o evidenţă a flebitei. Tensiunea oxigenului în sînge este de 60 mmHg, iar tensiunea dioxidului de carbon de 30 mmHg şi Ph de 7,50. O scanare a plămînului drept arată o leziune uşoară. Medicul a estimat probabilitatea unui embolism pulmonar acut între 40 şi 60 % pe baza datelor de mai sus. Deoarece femeia a avut o reacţie anafilactică anterioară la materialul de contrast al razelor X, radiografia pulmonară este considerată prea riscantă. Care este decizia corectă : Ar trebui administrată heparina, urmată de anticoagulante pe termen lung (6 luni) sau nu ? Analiza cazului: Pericolul unui pacient cu embolism pulmonar este recidiva (reembolizarea pulmonară), care este asociată cu rate mari ale morbidităţii şi mortalităţii. Tratamentul cu anticoagulante este asociat cu o rată a mortalităţii relativ scăzută în acest interval de vîrstă, dar şi cu o rată a morbidităţii destul de ridicată. Ipotezele de lucru : Din datele statistice anterioare se cunoaşte că: 1. Fără tratament, există 50 % şanse de reembolizare. 2. Din pacienţii cu reembolizare, 50 % au decedat; astfel fără tratament 25 % dintre pacienţi vor muri de reembolizare. 163 3. Anticoagularea pe termen lung este asociată cu o rată de morbiditate de 5 % (necesită spitalizare) şi cu o rată de mortalitate de 0,01 % . 4. Cu un embolism pulmonar anterior şi cu administrarea de anticoagulante, există 15 % şanse de reembolizare şi astfel 7,5 % şanse de deces datorită reembolizării. 5. Morbiditatea unei complicaţii majore datorată anticoagulării este considerată egală cu morbiditatea unui episod de reembolizare care nu este fatal. Calculul datelor : – datele referitoare la mortalitate: Pentru un embolism pulmonar netratat, mortalitatea (M) este de 25 %, adică M= 0,25. Pentru un embolism pulmonar tratat, 7,5 % dintre pacienţi au decedat datorită unui reembolism, adică Mrx= 0,075. Eficacitatea tratamentului (E) va fi : Riscul asociat este de Rrx= 0,0001, iar pragul de tratament Pt (probabilitatea de intrare): – datele referitoare la morbiditate: 0,70 0,25 ( ) (0,25 0,075)      M M M E rx 0,00057 0,70 0,25 0,0001      E M R P rx t 164 Pentru un embolism pulmonar netratat, morbiditatea (M) este de 50 %, adică M= 0,50. Pentru un embolism pulmonar tratat, există 15 % şanse de reembolizare, adică Mrx= 0,15. Astfel eficacitatea heparinei în tratamentului embolismul pulmonar (E) este egală cu : Riscul echivalent este de Rrx= 0,05, iar pragul de tratament Pt (probabilitatea de intrare): Pragul de tratament este extrem de important în luarea unei decizii, dacă probabilitatea ca pacientul să aibă boala este mai mare decît acest număr, tratamentul va fi administrat, iar în caz contrar nu. Concluzii: Dacă presupunem că pacientul nu poate avea în acelaşi timp un cheag sau o sîngerare (Mrx şi Rrx nu pot avea loc în acelaşi timp), atunci probabilitatea pentru administrarea de anticoagulante pacientului suspect de embolism pulmonar este egal cu 0,14286. Cu alte cuvinte, dacă estimăm ca probabilitatea de embolism pulmonar este mai mare de 14,3 %, atunci pacientul ar trebui tratat. Dacă probabilitatea obţinută este mai mică de 14,3 %, tratamentul nu se va aplica. În acest caz, probabilitatea de embolism pulmonar de aproximativ 40-60 % este mult mai mare decît pragul de tratament şi ar trebui administrate anticoagulantele. 0,70 0,50 ( ) (0,50 0,15)      M M M E rx 0,14286 0,70 0,50 0,005      E M R P rx t 165 Studiu de caz III: A trata, a nu trata sau a testa ? – Apendicita acută – Descrierea cazului : La cabinet se prezintă o femeie în vîrstă de 35 de ani cu febră, dureri abdominale şi o sensibilitate ridicată în partea dreaptă jos a abdomenului. Are pacienta noastră apendicită acută ? Poate o analiză a globulelor albe din sînge să ne mărească siguranţa diagnosticului ca pacienta să aibă apendicită acută ? Ipotezele de lucru : Statisticile anterioare arată că, dacă operaţia de apendicită acută este realizată în 24 de ore de la prezentarea la medic, 1 pacient din 275 a decedat, iar 274 de pacienţi au supravieţuit, adică mortalitatea (Mrx) va fi de : Dacă operaţia este întîrziată cu 24 ore, atunci 13 pacienţi din 725 au decedat, deci mortalitatea fără tratament (M) este de: Eficacitatea operaţiei în apendicita acută (E) este de : 0,003636 275 1   rx M 0,017931 275 13 M   166 În cazul pacienţilor care au fost operaţi datorită unor dureri abdominale, dar care nu aveau apendicită acută, 26 de pacienţi din 12655 au decedat: Concluzii : Sensibilitatea (S) şi specificitatea (Sp) testului numărului leucocitelor împreună cu intervalele de încredere respective (specifice) au fost realizate în urma unui studiu realizat de specialişti în domeniu. În acest exemplu, pacientul nostru ce prezintă dureri abdominale are numărul de leucocite de 11000 mm3. Pentru această valoare, sensibilitatea (S) şi specificitatea testului (Sp) numărului leucocitelor în diagnosticarea apendicitei acute este de 76 % şi respectiv 74 %. Valorile determinate pentru testarea pragului sunt de 5,43 % şi pentru pragul de tratament 34,1 %. Aceasta înseamnă că nu ar trebui să cerem o analiză a numărului leucocitelor doar dacă estimarea noastră că pacientul suferă de apendicită se află sub valoarea de 5,43 %, adică este foarte probabil ca pacientul să nu sufere de apendicită acută; putem trata pacientul dacă estimarea noastră depăşeşte 34,1 %. 0,797 0,017931 ( ) (0,017931 0,003636)      M M M E rx 0,0020545 12655 26   x R 167 În cazul în care estimările se situează între 5,43 % şi 34,1 % ne aflăm într-o zonă de incertitudine şi trebuie efectuate noi teste : Figura nr.3 Limitele pragului de tratament Aceste limite pot varia în funcţie de ipotezele iniţiale şi, în final, pot apărea unele diferenţe datorate tocmai acestor ipoteze, de exemplu presupunerea că sîngerarea datorată anticoagulantelor poate să aibă loc în acelaşi timp cu un cheag sau nu. Limitele pragului de tratament5.4334.102040Pragul de tratament 168 169 Studiu de caz IV Furnizorii de medicamente O unitate medicală se aprovizionează de la doi furnizori A şi B cu medicamente. Livrările în primul semestru al anului s-au derulat astfel: Tabelul nr.2 Livrările furnizorilor A şi B Luna Furnizorul A (mii bucăţi) xi Furnizorul B (mii bucăţi) yi Ianuarie 20 30 Februarie 40 50 Martie 10 40 Aprilie 70 40 Mai 50 50 Iunie 30 30 TOTAL 240 240 Date convenţionale Datorită constrîngerilor financiare, unitatea medicală este nevoită să renunţe la un furnizor. Dacă înţelegerea a fost ca livrările de medicamente să fie egal distribuite pe lunile anului, atunci care furnizor va fi preferat ? La prima vedere ambii furnizori şi-au respectat prevederile contractuale, media livrărilor fiind aceeaşi: 40 6 240     n x x i A 40 6 240     n x x i B 170 În domeniul economic, însă, şi cu atît mai mult în cel al sănătăţii, orice abatere în plus sau în minus are consecinţe extrem de grave: livrarea unei cantităţi de medicamente mai mici decît cea cerută conduce la o neacoperire a cererii de medicamente (să ne imaginăm doar ce se poate întîmpla în cazul unei epidemii în lipsa medicamentelor adecvate), iar livrarea unei cantităţi de medicamente mai mari decît cea stabilită în contract implică costuri de stocare mult mai mari şi posibilitatea alterării lor. În aceste cazuri, distribuirea egală în cele 6 luni ale anului devine extrem de importantă. Pentru a putea compara livrările celor doi furnizori se va calcula indicatorul varianţei livrărilor furnizorilor A şi B (sau indicatorul dispersiei lor) conform următorului tabel : Tabelul nr.3: Calcularea indicatorului varianţei celor doi furnizori A şi B Luna xi yi xi-xm yi-ym (xi-xm)2 (yi-ym)2 I 20 30 -20 -10 400 100 II 40 50 0 10 0 100 III 10 40 30 0 900 0 IV 70 40 -30 0 900 0 V 50 50 10 10 100 100 VI 30 30 10 10 100 100 TOTAL 240 240 – – 2400 400 Se observă că primul furnizor a nesocotit în mod frecvent înţelegerea contractuală, variaţiile lunare ale sale fiind foarte mari – de 400 mii bucăţi – comparativ cu cel de-al doilea furnizor – de 66 mii bucăţi lunar -: 400 6 ( ) 2400 2 2      n x x i A  66,66 6 ( ) 400 2 2      n y y i B  171 Mult mai relevantă este calcularea unui indicator adimensional, coeficientul de variaţie şi compararea valorilor sale pentru cei doi furnizori : – pentru furnizorul A: – pentru furnizorul B: În cazul celui de al doilea furnizor, coeficientul de variaţie este mult mai mic (de 20 %) decît cel al primului furnizor, care are o valoare foarte mare (de 50 %). În concluzie va fi preferat furnizorul B pentru aprovizionarea cu medicamente în perioada următoare. 100 20,4% 40 8,16 100 %      x V B B  100 50% 40 20 100 %      x V A A  172 Studiu de caz V Discriminarea internaţională a preţurilor produselor farmaceutice În ultimul deceniu, economiştii şi medicii au atras atenţia asupra unui fenomen foarte periculos înregistrat pe piaţa internaţională: companiile farmaceutice practică o discriminare a preţurilor în detrimentul ţărilor mai puţin dezvoltate cu scopul de a-şi maximiza profiturile. În general, preţul pe care o anumită ţară îl plăteşte pentru achiziţionarea produselor farmaceutice (între care medicamentele ocupă un loc principal) este dependentă de capacitatea ţării respective de a putea plăti importurile (adică de capacitatea de plată a unei ţări, de lichiditatea ei etc.) ca şi de celelalte restricţii legale pe care ţara respectivă le poate impune pentru a putea controla preţurile medicamentelor. Aceasta reprezintă o problemă serioasă pentru ţările mai puţin dezvoltate economic (între care, din păcate, figurează şi România), deoarece costul medicamentelor reprezintă o parte însemnată din totalul bugetului de sănătate al respectivei ţări, iar o reducere a costurilor medicamentelor ar permite acestor ţări să aloce mai multe resurse celorlalte componente ale bugetului de sănătate (pentru diverse investiţii tehnico-medicale sau pentru majorarea salariilor personalului medical). Plecînd de la ipoteza că industria farmaceutică practică o discriminare internaţională a preţurilor produselor sale, s-au luat în considerare mai multe variabile pentru diverse ţări, plecînd de la preţurile existente la diverse produse farmaceutice: 173 Tabelul nr. 4 Datele considerate privind discriminarea internaţională a preţurilor produselor farmaceutice Variabile Cerere Q Variabile ale politicilor guvernamentale Pg Indicele preţului produs. farma-ceutice Produsul intern brut / locuitor Consumul de medica-mente Numărul popula-ţiei Consumul medicam. / locuitor Preţul licen-ţelor Control indirect preţuri Control direct preţuri I PIB/N CM N CM/N PL CIP CDP 60,83 4,90 0,01 2,36 0,60 1 0 0 50,63 6,56 0,07 6,27 1,10 1 0 0 31,71 6,56 18,66 282,76 6,60 0 0 1 38,76 8,23 3,42 32,90 10,40 0 1 1 15,22 9,30 0,42 6,32 6,70 1 1 1 96,58 10,30 0,05 2,33 2,20 1 0 0 48,01 13,00 2,21 19,60 11,30 0 0 0 51,14 13,20 0,77 19,70 3,90 1 0 0 35,10 20,70 2,20 16,52 13,30 0 0 0 70,74 21,50 0,50 5,58 8,90 1 0 0 48,07 22,40 1,56 11,09 14,10 0 1 0 46,13 24,00 0,21 0,96 22,00 1 0 0 63,83 25,20 10,48 50,17 21,60 0 1 0 69,68 34,70 7,77 28,16 27,60 0 0 0 48,24 36,10 3,83 9,42 40,60 0 1 1 70,42 37,70 3,27 15,33 21,30 0 0 0 65,95 39,60 0,44 1,30 33,80 0 0 0 73,58 42,50 0,57 1,49 38,00 0 0 0 57,25 49,60 2,36 4,94 47,80 0 1 1 53,98 50,10 8,08 15,93 50,70 0 1 1 69,01 53,80 12,02 26,14 45,90 0 0 1 69,68 55,90 9,01 16,63 54,20 0 0 0 71,19 63,90 9,96 26,21 38,00 1 1 1 81,88 68,40 28,58 52,24 54,70 0 0 1 174 139,53 69,60 1,24 3,52 35,20 0 0 0 137,29 75,20 1,54 6,40 24,10 1 0 0 101,73 77,70 3,49 4,59 76,00 1 0 1 91,56 81,90 25,14 24,70 101,80 1 0 1 100,27 82,00 0,10 0,17 60,50 1 0 1 157,56 82,40 0,70 2,35 29,50 1 0 0 152,52 83,00 24,29 28,95 83,90 1 0 0 100,00 100,00 100,00 100 100 1 1 0 Sursa datelor: Friedrick T. Schut şi Peter Van Bergeijk “International Price Discrimation : the Pharmaceutical Industry”, în “World Development”, vol 14 / 1986, pag. 1141-1150 Modelul considerat este o formă redusă a ecuaţiei pentru preţul produselor farmaceutice (Ip) ca o funcţie de un set de variabile cerere (Q) şi de un set de variabile ale politicilor guvernamentale (Pg): Ip = f (Q, Pg ) Prima variabilă cerere considerată care influenţează preţul produselor farmaceutice este produsul intern brut pe cap de locuitor (PIB/N). Pe măsură ce produsul intern brut (PIB) creşte, adică populaţia devine mai bogată, costul medicamentelor devine mai puţin prohibitiv, mai accesibil unui număr cît mai mare de persoane şi prin urmare cererea devine mai puţin elastică. Este o reprezentare a teoriei clasice a cererii, veniturile reprezentînd o variabilă care în mod obişnuit şi frecvent este inclusă în funcţia cererii. Volumul consumului de medicamente (CM) este a doua variabilă cerere considerată. Ea sugerează că, cu cît este mai mare consumul de medicamente, cu atît este mai mare economia de preţ care se poate obţine, iar preţul de achiziţionare a medicamentelor este mai mare. Deasemenea, este o lege obişnuită a cererii. A treia variabilă cerere considerată este numărul populaţiei (N). Cu cît numărul populaţiei este mai mare, cu atît va fi mai mare şi piaţa, deci şi competiţia pentru acapararea 175 respectivei pieţe va fi mai mare, ceea ce conduce la un preţ al medicamentelor mai mic – clar este un argument al ofertei. În mod tradiţional populaţia sau numărul de consumatori este un factor care influenţează oferta. În mod normal ne aşteptăm ca atunci cînd populaţia creşte, cererea pentru un produs va creşte, deci şi preţul pentru acel produs. Acest lucru este adevărat doar într-o piaţă perfectă, în absenţa monopolurilor. Totuşi, dacă funcţia de cerere este liniară şi dacă costurile marginale sunt constante, atunci profitul va maximiza preţul, indiferent de volumul populaţiei. Fără aceste elemente, între preţ şi populaţie nu există nici o legătură. Ultima variabilă cerere considerată este volumul consumului de medicamente pe cap de locuitor (CM/N). Dacă populaţia consumă mai multe medicamente, piaţa va deveni mult mai dezvoltată şi mai competitivă, ceea ce va conduce la un preţ de echilibru cerere-ofertă scăzut, însă o relaţie de inversă proporţionalitate între preţ şi cantitatea consumată este o lege a cererii şi nu a ofertei. Următoarele variabile reprezintă constrîngerile impuse pieţei de către politicile guvernametale. Fiecare din aceste valori este o variabilă dihotomică (avînd doar două caracteristici 0 în cazul absenţei şi 1 în cazul prezenţei). Prima variabilă considerată este preţul licenţei produselor farmaceutice (PL), cu valorile PL=1 atunci cînd ţara a plătit licenţa şi PL=0 în caz contrar. Dacă ţara respectivă a plătit licenţa (PL=1), acest fapt va avea efect asupra preţului produselor, ele fiind mai scumpe. Pe de altă parte, dacă PL=0, ţara nu-şi plăteşte licenţa producătorilor, atunci companiile vor încerca să-şi micşoreze preţurile pentru a nu permite celorlalţi competitori să intre pe această piaţă, un preţ mai scăzut va însemna şi cantităţi mai mari de produse farmaceutice vîndute, deci şi un profit mai mare. A doua variabilă reprezentînd politica guvernamentală o reprezintă controlul indirect al preţurilor produselor farmaceutice (CIP), adică un element de monopol bilateral de piaţă, care face ca guvernul să acţioneze ca un cumpărător pentru toţi consumatorii din interiorul ţării. Dacă guvernul controlează indirect 176 preţurile produselor farmaceutice dintr-o ţară, atunci CIP=1, în caz contrar CIP=0. Ultima variabilă considerată este controlul direct (CDP) al preţurilor produselor farmaceutice exercitat de guvern. În acest caz, cantităţile vîndute vor fi mai mari şi la un preţ mai mic decît în cazul anterior. Dacă guvernul stabileşte în mod direct preţul, atunci CDP=1, iar în caz contrar CDP=0. Cele mai bune combinaţii ale acestor variabile pentru a explica nivelul preţurilor produselor farmaceutice sunt: Ip = f (PIB/N, CM/N, PL, CIP, CDP) (1) Ip = f (PIB/N, CM/N, CM, PL, CIP, CDP) (2) Ip = f (PIB/N, CM/N, N, PL, CIP, CDP) (3) Fiecare ecuaţie a fost estimată ca o ecuaţie de regresie multiplă; în general versiunea (1) este considerată cea mai bună, în ecuaţia (2) atît consumul de medicamente (CM) cît şi consumul de medicamente pe cap de locuitor (CM/N) ridică în sus curba cererii, dar datorită puternicei legături dintre cele două variabile, nici una nu este semnificativă. Din aceleaşi considerente şi în ecuaţia (3) numărul populaţiei (N) nu este o variabilă semnificativă. În prima ecuaţie (1), produsul intern brut pe cap de locuitor (PIB/N) şi consumul de medicamente pe cap de locuitor (CM/N) influenţează în mod semnificativ preţul, iar din rîndul variabilelor ce influenţează politicile guvernamentale doar controlul direct al preţurilor (CDP) are un nivel semnificativ, existenţa controlului direct al preţurilor (CDP) putînd micşora preţul produselor farmaceutice în medie cu 15 %. Ţinînd cont de aceste rezultate, controlul direct al preţurilor este cea mai bună cale pentru o ţară mai slab dezvoltată economic de a se proteja împotriva discriminărilor preţurilor produselor farmaceutice practicate de către marile companii farmaceutice. 177 Aceste date dovedesc existenţa unei puternice discriminări pe piaţa internaţională a produselor farmaceutice. Cea mai bună cale de a limita aceste discriminări reprezintă o politică sanitară de controlare a preţurilor (în special a preţurilor medicamentelor şi a principalelor materii prime ce intră în componenţa lor) în combinaţie cu excluderea unor produse farmaceutice de la plata licenţelor, acolo unde acest lucru este posibil.1 METODOLOGIA SCOP-MIJLOC 2 Cuprins Partea I 1.Argumentum 2.Definirea omului prin esenţa existenţei sale: sinteza viziunilor teologice, filosofice şi ştiinţifice 3.Raportul cauzal în etică văzut ca raport scop-mijloc 4.Istoricul utilizării raportului scop-mijloc în gîndirea umană Partea II 1.Metoda, metodica şi metodologia 2.Metodologia Scop-Mijloc (MSM) în studierea Omului 3.MSM, teoriile despre scop (telotica) şi formularea scopurilor (politica) 4.MSM, teoriile despre mijloace (mediatica) şi optimizarea combinării mijloacelor (economica). 5.MSM, teoriile despre adecvarea scop-mijloc (pragmatica) şi optimizarea acestui raport (etica). Partea III 1.Trinitatea triadelor treimice 2.Tentaţia sintezei – o cale spre absolut 3.Eu, noi, toţi – sinteza treimică a existenţei umane 4.Individualism, colectivism / socialism, mondialism/internaţio-nalism 5.De la integrisme – prin dialog – la integrare 6.A treia cale? Nu, ci întreirea căilor! NOTE BIBLIOGRAFIE 3 1. Argumentum Motto: “Mulţi vor considera efortul meu actual ca fiind mai puţin folositor. El eludează funcţia instrumentală a Economicii şi se îndreaptă spre obiectivul mai vechi, mai tradiţional, mai ştiinţific, mai explicativ – acela de a încerca să înţelegem cum stau lucrurile.” John Kenneth Galbraith: “Economics and the Public Purpose”, Boston, 1973, p.7 Obiectul studiului de faţă îl constituie atenuarea unei insatisfacţii de natură metodologică cu privire la eficientizarea acţiunii umane prin măsurarea factorilor ce o determină, iar în plan mai concret insatisfacţia faţă de modul cum au evoluat realităţile pe tărîmul educaţiei de nivel mediu şi superior. Preocupările pe această temă au deja o vechime de peste 15 ani, iar primele rezultate le-am formulat sub o denumire cam pretenţioasă, dar care urmărea clar să atragă atenţia, şi anume “Paradigma de gîndire şi acţiune Scop-Mijloc”. În plan metodologic, preocupările au pornit de la ideea unei mai bune definiri şi măsurări ale conceptului de eficienţă economică, concept suprautilizat şi golit de conţinut prin asocierea sa cu situaţii care sugerau uneori ineficienţa şi chiar risipa. Intuirea definirii conceptului amintit ca raport dintre scopuri şi mijloace (de fapt, acestea fiind generalizări ale deja utilizatelor “efecte” şi “eforturi”) a generat un proces mai larg de redefiniri conceptuale, printre acestea aflîndu-se şi probleme de ordin teoretic ce decurgeau din diferenţele mereu sporite dintre idealurile 4 (scopurile) marxismului originar şi a modului neadecvat de atingere a acestora (mijloacele, respectiv, proasta alegere şi combinare a acestora). Posibilitatea de a accede liber la izvoarele teoretice cele mai diverse mi-a conturat şi mai clar traseul ideatic faţă de care mă raportez şi de la care, deşi am aflat mai tîrziu, mă revendic. Acest traseu începe în mod clar şi definitoriu cu doctrina interacţionistă a lui Confucius, apoi cu Aristotel şi filozofii stoici, continuînd cu Comenius, Machiavelli, Kant, Marx, Nietzsche, Kirkegaard, Kotarbinski, Kolakowski, Vilfredo Pareto, Karl Popper, John Kenneth Galbraith, Amitai Etzioni, pragmatismul american şi concepţia axiologică a lui R.S. Hartman din SUA. Lista poate fi completată cu multe nume, româneşti sau străine, mai mult sau mai puţin cunoscute, dar intenţia acestui Argumentum este de a arăta că nu-mi revendic paternitatea “descoperirii” binomului scop-mijloc, dar că modul în care l-am definit, utilizat şi integrat în oceanul cunoaşterii filosofice, religioase şi ştiinţifice este încă unul aparte. Convingerea autorului este că prin studierea profundă a acestui binom, definitoriu pentru existenţa umană, societatea poate cîştiga în echilibru, prosperitate şi înţelepciune. Probleme aparent strict cantonate în viaţa economică, politică sau etică s-au dovedit a fi doar particularizări ale acestui esenţial raport. Caracterul metodologic al binomului scop-mijloc (de fapt, a trinităţii “Scop-Mijloc-Scop/Mijloc”) provine din concluzia că utilizarea sa adecvată aduce un plus de cunoaştere celui care-l stăpîneşte şi un set de insatisfacţii sau speranţe iluzorii pentru aceia care, farmecaţi de simplitatea sa, presupun că i-au pătruns esenţele. Convingerea autorului că instrumentul de analiză pe care l-am numit MSM (în limba engleză. EMMY) are o deosebită valoare practică provine şi din faptul că mi-am construit un mod de gîndire de tip trinitar, aceasta fiind şi o minimă probă a faptului că suntem “proiectaţi şi programaţi” după “chipul şi asemănarea Tatălui, în fapt a Sfintei Treimi”. ** Eşecul unor reprezentanţi ai vieţii noastre publice de a utiliza în mod eficient metodologia pe care o prezint aici (şi pe care am expus-o în numeroase articole publicate la Iaşi, Chişinău şi 5 Bucureşti) se datorează în mare măsură faptului că respectivii erau atei convinşi, fără a depune efortul necesar de a pătrunde în esenţa creştinismului, în special, şi a teologiei în general. Precizez de la început că metodologia propusă va fi utilizată într-un demers temerar, dar necesar, acela de a aduce noi probe la cele deja avansate referitoare la caracterul unitar al cunoaşterii, mai exact la marea pierdere suferită de omenire prin perpetuarea falselor distincţii dintre cele trei “domenii” : teologie, filosofie şi ştiinţă. Ca un preludiu la acest demers viitor, amintesc aici necesitatea deosebit de acută şi actuală de a defini cu maximă acurateţe conceptele folosite. O bună parte din confuzia existentă în demersurile academice provine din neclarităţile/ambiguităţile conceptuale. Drept pentru care nu vom merge mai departe înainte de a defini cele două cuvinte cheie care dau contur trinităţii metodologice din titlu. Astfel, înţelegem prin SCOP orice intenţionalitate şi orice finalitate a gîndirii şi acţiunii umane ce conturează un efect sau un set de efecte, dorite sau nedorite , iar prin MIJLOC orice element, indiferent de natura sa, care combinat în timp cu alte elemente, poate crea o situaţie numită scop, anterior definită ca atare. După cum se observă, conferim celor doi termeni o maximă extensiune şi intensiune. Orice alte precizări sau adaosuri la aceste definiţii , de natură să amplifice extensiunea şi intensiunea lor, sunt binevenite. Este, totodată, necesar să acceptăm ideea că nu am dat definiţii logice, care să “decupeze” din realitate sau idealitate porţiunea care se numeşte scop sau mijloc. Aceasta provine din faptul că cele două concepte sunt – prin originea lor – deja de maximă cuprindere, lipsindu-le genul proxim. Motivăm această afirmaţie prin adoptarea modelului teologic ca explicaţie a originii şi existenţei umane. Mai exact, dacă acceptăm că nu suntem “buricul” Universului, că nu ne-am creat noi înşine (din haos sau din maimuţă), atunci vom accepta cu uşurinţă (şi cu folos) ideea că suntem parte a Scopului Celui care ne-a creat şi că noi înşine probăm această origine divină prin formularea permanentă de scopuri şi încercarea de atragere de mijloace adecvate atingerii scopurilor propuse. Perfecţiunea adecvării este sinonimă cu 6 atingerea/deţinerea adevărului absolut, adică este doar o tendinţă asimptotică spre aceasta. Amintim aici o primă concluzie a gîndirii de tip trinitar, şi anume demontarea iluziei creşterii continue a eficienţei economice sau – ceea ce este acelaşi lucru – a creşterii economice continue. Includerea în calcul a tuturor mijloacelor consumate (inclusiv a stării de sănătate a omului şi a mediului înconjurător) ne trezeşte la realitatea cunoscută de mult, aceea că “nimic nu se pierde, nimic nu se cîştigă, totul se transformă“. Rezultă, deci, că însăşi ideea de cîştig trebuie re-definită şi re-gîndită…. Definirea clară şi lipsită de echivocuri a termenilor utilizaţi este cu atît mai imperioasă cu cît, uneori, termeni diferiţi definesc acelaşi lucru (sinonomie relativă) iar alteori acelaşi lucru al realităţii semnifică concepte diferite (semiotică relativă). Un exemplu poate fi de ajutor: Cînd fac afirmaţia “doresc să obţin o diplomă“ termenul “diplomă“ defineşte un scop. Cînd însă afirm: “cu această diplomă pot obţine un post bine plătit”, este clar că termenul “diplomă“ şi-a pierdut calitatea de scop, îmbrăcînd-o pe cea de mijloc. Dacă însă afirm “aceasta este o diplomă“, termenul “diplomă“ nu sugerează expres nici calitatea de scop nici pe cea de mijloc, dar lasă loc interpretării noastre de a ne imagina diploma fie ca scop, fie ca mijloc. Concluzia acestui exemplu este că în planul istoric, recte cel al curgerii timpului, unul şi acelaşi lucru poate fi succesiv sau concomitent şi scop şi mijloc. Dar aceasta nu trebuie să ofere teren pentru speculaţii şi interpretări ad-hoc. Dimpotrivă, aşa cum am afirmat, în orice analiză calitatea de scop sau mijloc, sau ambele, a unui lucru trebuie precizată din timp, pentru a nu crea confuzii. Un contra-exemplu: în lucrarea “Sfera de cuprindere a economicului, a politicului şi eticului. Ce studiază, totuşi, Economica Politică?”***am propus următoarea convenţie (asupra căreia vom reveni pe parcursul lucrării): politicul este sfera scopurilor, economicul este sfera mijloacelor iar eticul (sau economico-politicul) este sfera adecvării dintre scopuri şi mijloace, respectiv dintre economic şi politic. Iată însă că există şi o opinie diferită: politicul este definit ca sferă a mijloacelor. 7 Iată citatul explicativ: “Valorile politice exprimă, în concepţia lui Petre Andrei, mijloace prin care se tinde spre realizarea anumitor scopuri pe care le fixează etica; politica este astfel obligată să aplice normele şi principiile stabilite de etică“ (Tompea, p.62). (Acelaşi autor precizează, la pagina 17, că “etica nu poate crea norme deoarece normele sunt create”.) Conform metodologiei propuse de noi citatul din Petre Andrei ar suna astfel: ”Politicul exprimă un set de scopuri de atins, pentru care se atrag mijloacele corespunzătoare. Scopurile sunt, deci, stabilite de politic în conformitate cu economicul existent. Simpla comparare a scopurilor cu mijloacele ne transferă în tărîmul eticului. Gradul de moralitate (de adecvare dintre scopuri şi mijloace se stabileşte simultan în plan micro, macro şi mondo, presupunînd că opiniile de la cele trei paliere sunt sau pot fi cunoscute.” Desigur, exemplul este ales aleatoriu, iar faptul că am conferit alte conotaţii termenilor utilizaţi de Petre Andrei se explică prin dorinţa unei clarificări (şi, eventual, a unei convergenţe conceptuale) a raporturilor dintre politic, economic şi etic. Nu eticul este cel care stabileşte scopurile, aşa cum din păcate se crede la modul majoritar, ci politicul, iar eticul are rol pasiv, constatativ şi analitic. Dată fiind această confuzie, nu este de mirare faptul că se afirmă tranşant că “politicul nu are nimic comun cu eticul” sau “etica nu are ce căuta în politică“. Să fie oare această regretabilă confuzie terminologică şi ideologică la baza politicianismului de grotă, a denaturării însăşi a ideii de om politic? Desigur, multe eşecuri îşi au originea în confuzii, dar nu este obligatoriu ca simpla eliminare a unor confuzii să asigure succesul. Oricum, analizele noastre ne arată că o eliminare pe scară largă a confuziilor ar putea îmbunătăţi calitatea actului politic, conferindu-i o aură de moralitate dacă se obţine acordul de la cele trei paliere (, m, M – adică micro, macro şi mondo) în legătură cu gradul de adecvare dintre scop şi mijloc. Acceptarea relativităţii economic (mijloace) – politic (scopuri) ne poate scuti de absolutizări de genul celor practicate de ideologia marxistă (economicul determină politicul) sau fascistă (politicul domină economicul). 8 Calea reală este cea a înţelegerii faptului că fiecare dintre aceste două aspecte ale realităţii au relativa preeminenţă, funcţie de unghiul de vedere propus. Lămuritoare în priviţa sensurilor pe care le confer termenilor de SCOP şi MIJLOC este lucrarea părintelui doctor. în teologie Ioan Chioar: “…putem vorbi de un scop al lumii decît numai admiţînd existenţa unui Creator liber, cu raţiune superioară, care să poată da lumii un scop şi mijloacele necesare pentru atingerea acestui scop” (Chioar, p. 40). Consider utile alte cîteva formulări pe această temă, fie aparţinînd părintelui Chioar, fie unor teologi din vechime. Iată-le: “Sensul istoriei nu e încă împlinit, ci e în curs de desfăşurare, pînă cînd se va încheia istoria şi timpul îşi va înceta cursul. Şi numai atunci creaţia îşi va îndeplini scopul. Atunci urmează liniştea, pacea, armonia în iubire care aduce fericire.” (p. 42). Ce replică minunată adresată lui Francis Fukuyama, care lega sfîrşitul istoriei de triumful liberalismului în lume! “Deoarece omul, spune preotul Chioar, are tendinţa spre asemănare cu Dumnezeu, conform scopului pentru care a fost creat din voinţa divină, pentru aceea Dumnezeu îl glorifică în mod deosebit şi prin aceasta omul participă la sfinţenia divină. ŞI numai întrucît omul tinde la comuniune cu Dumnezeu întru atît scopul său este atins, e luminat şi se luminează. De aceea se afirmă că scopul cel mai înalt al omului este preamărirea lui Dumnezeu”. (p. 44). “Natura îşi împlineşte scopul în om şi omul în Dumnezeu. De altfel, în Univers nici un neînsemnat membru al întregului nu este scop sieşi, ci fiecare este ca membru al întregului, un mijloc pentru altul şi totul pentru Dumnezeu.” (p. 45). Originea kantiană a acestui mod de gîndire este subliniată şi de trimiterea la lucrarea lui Fischer Lorenz, care scria în 1883, în lucrarea “Das Problem des Ubels und die Theodizee” la p. 19: “Ca persoană, omul este sieşi scop, însă în virtutea dependenţei sale de Dumnezeu, el nu e suveran, ci e supus lui Dumnezeu. Omul e scop sieşi faţă de natură, dar e subordonat lui Dumnezeu, în care îşi găseşte scopul suprem.” Ideea convergenţei teologiei cu teleologia (sau a religiei cu filosofia) este subliniată şi de Uwe Schultz, biograf al lui Kant: 9 “Contemplînd caracterul întîmplător al scopurilor naturii, analiza teleologică insistă asupra unui scop sau al altuia, ajungîndu-se în cele din urmă la scopul final, chiar dacă acesta nu se mai află în natura însăşi, ci dincolo de ea, în teologie: „ Dar conceptul unui obiect a cărui existenţă sau formă ne-o reprezentăm ca posibilă cu condiţia unui scop este legat inseparabil de de conceptul contigenţei lui (în virtutea legilor naturii). Tocmai de aceea, obiectele naturii, pe care le considerăm posibile doar ca scopuri, constituie principala dovadă pentru contigenţa universului şi sunt unicul argument valabil, atît pentru intelectul comun, cît şi pentru filosof, că universul depinde şi este creat de o fiinţă care există în afara lumii şi care este într-adevăr inteligentă (datorită acestei finalităţi) şi că teleologia nu-şi dobîndeşte perfecţiunea de investigaţie decît în teologie „ ”. (Uwe Schultz, Immanuel Kant, Teora, 1997 (originalul german scris în 1965, iar traducerea îi aparţine lui Vasile V. Poenaru), p. 137-138). Este demnă de reţinut sinteza kantiană, formulată astfel de către Schultz: “Teleologia duce la morală şi ambele sunt identice cu teologia” (p.138). Kant este, de altfel, un puternic “element” unificator şi sintetizator în gîndirea umană, kantianismul fiind un bun exemplu de integrare a filosofiei cu religia şi ştiinţa. Demersul său ar trebui repetat la intervale din ce în ce mai mici de timp, pînă să ajungă a deveni o preocupare cotidiană, echivalentă cu instaurarea unui nou mod de gîndire, perfect unitar, în care “specializări” ale gîndirii de genul teologic, filosofic sau ştiinţific vor fi doar simple amintiri ale perioadei schizoide a omenirii, prilej de confruntare, neînţelegere şi conflicte sociale. În această perspectivă unificatoare, gîndirea trinitară se oferă deja ca suport logic şi etic al cunoaşterii, iar scheletul acestei gîndiri poate fi rezumat la raportul integrator Scop-Mijloc-Scop/Mijloc. Ideea kantiană (“imperativul categoric”) conform căreia “Eu nu trebuie să acţionez niciodată altfel decît aşa încît să pot voi şi ca maxima mea să devină lege universală.” În această extrem de sintetică formulare se află sîmburele sintezei morale la nivel de individ, grup şi societate, sau ceea ce am denumit în termeni contemporani, sinteza micro-macro-mondo. Kant pune, totodată temeliile filosofice ale raportului scop-mijloc, cu 10 referire, desigur, la fiinţa umană: “Omul şi în general orice fiinţă raţională există ca scop în sine, nu numai ca mijloc, de care o voinţă sau alta să se folosească după bunul său plac, ci în toate acţiunile lui, atît în cele care-l privesc pe el însuşi, cît şi în cele care au în vedere alte fiinţe raţionale, omul trebuie considerat totdeauna în acelaşi timp ca scop.” Această aserţiune trebuie şi poate fi pusă la temelia unui mod de gîndire practică, iar Metodologia Scop-Mijloc se reclamă a fi unul dintre modelele posibile de urmat. Intuitiv, cu aproape două decenii în urmă (cînd nu citeam nici un fel de filosofie) am pornit de la o definiţie ad-hoc a omului, prin care propuneam conceperea şi analiza rezultatelor acţiunilor sale în funcţie de două variabile: scopurile propuse şi mijloacele dispuse. Se poate spune că, direct sau indirect, orice gîndire se bazează sau cel puţin implică un raţionament ce trimite la scop, mijloc sau la ambele. Uneori scopurile (bine şi clar formulate) reuşesc să atragă mijloace care altfel ar fi fost ignorate şi nefolosite Alteori însă, existenţa sau apariţia unor noi mijloace stimulează apariţia şi formularea unor noi scopuri. Se ajunge astfel la raportul dintre politic (scopuri) şi economic (mijloace), problema “cine pe cine determină“ fiind o falsă problemă la nivelul lumii reale. Sau, este acelaşi lucru cu “cine a fost mai întîi, oul sau găina?”. A argumenta preeminenţa economicului asupra politicului (economism) înseamnă a ne opri la un segment istoric dat, unde este foarte posibil ca acest determinism să existe. A extrapola această concluzie la alt sau orice moment istoric – iată temelia apariţiei dogmatismului şi ineficenţei acţiunilor sociale bazate pe premise false. Această inversiune (presupunînd, împreună cu Kant, că specific uman este preeminenţa calităţii umane de scop, şi apoi de mijloc) este sesizată şi formulată clar de Max Scheler în 1899: “Puterea tehnicii materiale… a dovedit într-un mod neaşteptat puterea pe care o are mijlocul de a pune scopuri şi a orbit spiritul epocii în faţa forţei proprii scopului de a alege mijlocul”. Se deduce de aici că “normalitatea” ar consta din preeminenţa scopului asupra mijlocului, iar industrialismul epocii 11 moderne a inversat această ordine, creînd o lume dominată mai mult de mijloace şi mai puţin de scopuri. Această concluzie este consonantă cu terminologia economică marxistă, terminologie dominată de “mijloace”: mijloace de muncă, mijloace de producţie, mijloace de subzistenţă, “forţele de producţie” fiind ele însele nişte mijloace alcătuite din oameni şi maşini, iar munca umană ţine, evident, de domeniul mijloacelor. Cu riscul alunecării înspre relativismul etic, afirmăm că toate mijloacele, înainte de a fi-ca-mijloace au fost scopuri ale unui timp anterior. Raportul scop-mijloc apare ca un criteriu prin care gînditorii se auto-definesc, îşi precizează convingerile şi oferă premise pentru noi elaborări teoretico-filosofice şi ştiinţifico-practice. Alături de precizările kantiene amintite mai sus, de referinţă sunt şi abordările hegeliene exprese pe această tema a raportului scop-mijloc. Înainte de a aminti aceste abordări, subliniem un adevăr cu mare semnificaţie pentru lucrarea de faţă: esenţa gîndirii hegeliene este de natură triadică (trinitară): teză-antiteză-sinteză. Cu riscul de a forţa puţin nota, Sfînta Treime se regăseşte perfect în cele trei laturi ale logicii hegeliene: Tatăl (teza), Fiul (antiteza) şi Sfîntul Duh (sinteza). Cum să nu devină perenă o gîndire bazată pe esenţa divină ce sălăşluieşte în om? Profităm de context pentru a alătura celor de mai sus modelele pe care le-am propus ca elemente componente ale MSM: Tatăl (scopul), Fiul (mijlocul) şi Sfîntul Duh (sinteza scop-mijloc). La Hegel, gîndirea trinitară este prezentă permanent, sugerînd că fiecare element este o parte a unei triade, care la rîndul ei este o parte a unei triade, etc. 12 2. Definirea omului prin esenţa existenţei sale. Sinteza viziunilor teologice, filosofice şi ştiinţifice Karl R. Popper spunea că detestă definiţiile deoarece creează superstiţia că un lucru odată definit este mai bine înţeles. L-am putea susţine cu o multitudine de exemple legate de definirea omului. Oare este mai bine înţeles conceptul (şi realitatea) de om dacă vom memora definţii ca: “omul este un biped fără pene” (Aristotel), “omul este fiinţă pentru moarte” (Heidegger), “omul este fiinţa blestemată să fie liberă“ (Sartre), “omul este animal metamorfozat” (Blaga) etc. Mai mult decît atît, Aristotel însuşi are mai multe definiţii pentru “om”: pe lîngă cea amintită mai sus Aristotel defineşte omul ca fiind “animal raţional”, apoi ca “animal politic” etc. De fapt, conotaţiile de mai sus nu reprezintă definiţii propriu-zise, ci descrieri ale unor însuşiri umane mai mult sau mai puţin fundamentale şi sugestive. Pornind de la această idee, şi anume că definirea omului este un lucru deosebit de dificil. Dacă ar exista o definiţie unică şi unitar acceptată a omului, atunci cu siguranţă nu ar exista atîtea sisteme, concepţii şi curente filosofce. Se poate spune că multiplele definiţii/descrieri ale omului nu sunt decît mijloace folosite de diverşi gînditori pentru a ajunge la scopul propus. Scopul generic este, desigur, cunoaşterea omului, a esenţelor sale, dar unghiurile de analiză diferite au dus la relevarea unor aspecte/esenţe diferite ale omului. La rîndu-ne, nu avem pretenţia că vom da definiţia omului, ci una dintre cele posibile, dar adecvată scopului nostru – care este de a eficientiza acţiunea umană (individuală, socială şi globală), de a elimina practicile politico-economice păguboase şi de a asigura un echilibru instabil şi pozitiv evoluţiei umane la cele trei niveluri amintite. În acest scop definim fiinţa umană drept suma scopurilor pe care şi le propune şi a mijloacelor de care dispune. Mai 13 subliniem odată că prin om sau fiinţă umană înţelegem atît individul, grupul social şi umanitatea (sinteza micro-macro-mondo). Abordarea preponderent axată pe una dintre cele trei dimensiuni ale existenţei umane a dus şi mai duce încă la monisme care sunt forme neevoluate ale dogmatismului. Am convingerea că un eventual salt în cunoaşterea omului poate veni de pe o poziţie pluralistă, nicidecum monistă sau dualistă. Secolul XXI va fi dominat de sinteze, convergenţe, holisme, globalisme, sincretisme etc. O şansă pentru o veritabilă sinteză o constituie informatica şi dialogul cotidian care are loc pe plan mondial între filosofi, savanţi, teologi şi alte categorii de persone interesate de scoaterea gîndirii actuale din impasul în care se află, impas probat de existenţa unei crize morale fără precedent. Considerăm că existenţa umană nu poate fi concepută fără formularea unor scopuri şi fără conştientizarea mijloacelor adecvate atingerii acestora. (Desigur, cu excepţia cazurilor patologice). Este foarte aproape această definiţie de cea a lui Aristotel prin care definea omul ca animal raţional. Această raţionalitate îi permite omului să-şi proiecteze existenţa în viitor, să utilizeze experienţa trecutului şi resursele apte de a fi combinate şi utilizate. Totodată, apreciem că nu întîmplător discuţia despre scopuri şi mijloace Hegel o face în “Ştiinţa logicii”. Într-adevăr, selectarea scopurilor şi optimizarea combinării mijloacelor presupune logică, raţionalitate şi chiar calcul matematic foarte elaborat. Din cele precizate pînă aici se observă că nu am optat doar pentru o definire filosofică a omului (de exemplu “omul este o trestie gînditoare” – Pascal, definiţie identică cu cea a lui Aristotel – “omul este un animal raţional”), dar nici pentru o definiţie teologică a omului (de exemplu omul este un rezultat al sancţiunii divine privind interzicerea accesului la informaţie – mărul cunoaşterii) şi nici pentru o definire ştiinţifică (de genul, omul este alcătuit din sistemul muscular, osos, nervos, sanguin etc). Dar, în acelaşi timp, se poate observa că niciuna dintre posibilele definiţii date dintr-un unghi de vedere sau altul nu este exclusă sau ignorată. Mai mult decît atît, fiecare dintre definiţiile particulare poate fi exprimată cu uşurinţă într-o definiţie de tipul scop-mijloc, ceea ce induce ideea că o definire a omului prin 14 intermediul binomului scop-mijloc este utilă, practică şi cu …uşoare pretenţii de universalitate. În esenţă, putem afirma că este realmente specific uman transformarea abstractului în concret, a gîndului în faptă, deci a scopurilor (idealurilor) propuse în scopuri (idealuri) împlinite. Cum? Prin folosirea celor mai adecvate mijloace. De aceea, relaţia de finalitate este explicată de Hegel prin triada: scop subiectiv-mijloc-scop înfăptuit. Aceasta este, în esenţă, ceea ce am denumit Metodologia Scop-Mijloc. Cineva se va întreba: cum este posibil să fii de acord concomitent şi necontradictoriu cu Aristotel, Kant, Hegel, Marx, Scheler, Heidegger, Nietzsche, Bradley, N. Hartman şi R.S. Hartman… şi lista ar putea continua. Răspunsul este lesne de dat de oricine a pătruns în esenţa MSM, respectiv în analiza omului prin omenescul din el, prin scînteia divină, comună oamenilor şi prin raţiunea care ne deosebeşte de animalitate. Este oare ceva ciudat să cauţi şi să găseşti nu diferenţele care ne opun, ci diferenţele care ne apropie? Ar putea fi o ipoteză de plecare mai corectă pentru orice cercetare decît cea formulată în dictonul latin “Homo sum, nihil humani a me alienum puto”? (În treacăt fie spus, respectivul dicton nu face impresie bună celor care îşi mai amintesc că acesta era deosebit de apreciat de către …Marx). O asemenea contopire de sisteme filosofice a fost aspru sancţionată de gîndirea dogmatică, pentru care ieşirea dintr-un monism sau altul înseamnă eclectism, lipsă de sistem sau … abatere de la normele gîndirii “corecte”. În ce ne priveşte, apreciem “paradigma de gîndire şi acţiune scop-mijloc” drept un relativism axiologic pozitiv prin efectele sale posibile. Înţelegem prin aceasta că orice apreciere umană (efectuată de om asupra sa şi a semenilor săi) este doar un infim segment din raportul Scop-Mijloc ce defineşte divinitatea şi creaţia divină. Este cunoscut faptul că marele Kant a dedus imposibilitatea demonstrării atît a existenţei cît şi a inexistenţei lui Dumnezeu, singurul lucru logic ce le rămîne de făcut oamenilor fiind credinţa în Dumnezeu. Îndrăznim să formulăm un gînd similar, dar diferit în planul consecinţelor. Fără a ne propune să facem o demonstraţie “more 15 geometrico”, avem convingerea că dacă, negăm posibilitatea existenţei unui plan divin iniţial, a unei finalităţi precise şi care să conţină în sine şi existenţa mijloacelor apte să atingă scopurile succesive, atunci orice judecată apreciativă şi teleologică elaborată de om este lovită de nulitate, prin faptul însuşi că neagă şi tacit şi este ruptă explicit din marele traseu istoric suprauman, şi deci inclusiv cel al vieţii umane. Cu alte cuvinte, dacă ne negăm de la început posibilitatea de a fi parte a raţiunii universale, cu ce drept pretindem că noi înşine suntem raţionali? Noţiunea de relativism istorico-axiologic o folosesc în sensul de necesitate permanentă a raportării la ceva. Neacceptînd ideea de relativism, inducem, voit sau nu, ideea de supremaţie absolută a speciei umane, de supraapreciere păguboasă şi descurajantă a potenţialului uman. Păguboasă este pentru că o atare idee nu ne aduce nici un plus de cunoaştere, ne cantonează într-un antropocentrism autoreflexiv şi narcisiac, fără şanse de progres pentru specia umană. Descurajantă pentru că în lipsa existenţei acestui suprauman, nu avem altă şansă decît pesimismul istoric şi imaginea unei existenţe fără sens. Excesele raţionalismului, autopreamărirea acestei forme parţiale de existenţă – omul – pot fi atenuate prin cuplarea ştiinţificului cu teologicul, iar consecinţa acestei cuple nu poate fi decît relativismul axio-istoric. Relativismul pe care l-am descris mai sus poate fi conceput şi ca o formă de interacţionism (vezi sensul acestui termen conferit de Karl R. Popper în lucrarea “Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism”, apărută în germană în anul 1994 şi tradusă în romîneşte de Florin Lobonţ în 1997, în Editura Trei). În alţi termeni comparativi, relativismul propus de noi este un confucianism postmodern care promovează o trialectică pozitivă şi optimistă. 16 3. Raportul cauzal în Etică prin prisma binomului scop-mijloc Pedagogia este (alături de Business) domeniul cel mai aplicabil şi mai lesne controlabil al eficienţei utilizării paradigmei de gîndire şi acţiune scop-mijloc. Analiza cauzală apare ca absolut necesară atunci cînd se încearcă studierea succesului sau eşecului şcolar (sau în afaceri). Binomul scop-mijloc trebuie, în acest caz, inversat şi aplicat unilateral: vom analiza lucrurile de la efect la cauză (mod de gîndire specific cauzalităţii) şi nu de la scop la mijloc (mod de gîndire specific teleologic). Cauzalitatea şi teleologia sunt două moduri de gîndire complementare şi doar aplicarea lor succesivă şi concomitentă poate releva adevărul referitor la gradul de adecvare dintre scopuri şi mijloace. Ceea ce în filosofie se numeşte raportul cauză-efect, în Economică şi Economica Politică se numeşte raportul efect-efort sau eficienţă, iar în MSM se numeşte scop-mijloc. Interesant de sesizat că pledoaria noastră pentru a demonstra identitatea de esenţă dintre scopuri şi mijloace (ceea ce induce ideea de relativism etic absolut pe termen lung şi foarte lung) este probată lingvistic. În principalele limbi de circulaţie bunul (cauza, mijlocul ) şi binele (efectul,scopul) sunt denumite cu unul şi acelaşi cuvînt. Exemple: le Bien supreme, das Hochste gut, highest or ultimate good, sunt traductibile atît cu Bine cît şi cu Bun. În consecinţă, şi latinescul Summum Bonum a fost tradus atît prin Binele Suprem (scop ultim spre care poate tinde fiinţa umană) cît şi prin Bunul Suprem (cauza primă, ideea divină din care decurg şi nasc toate). În loc de alte argumente ale necesităţii utilizării raportului scop-mijloc ca o alternativă la ideea de cauzalitate în acţiunea socială vom reda cîteva pasaje scrise cu peste un secol în urmă (1893) de Ion Găvănescul, o mare figură a pedagogiei romîneşti: “Instrucţiunea nu este un scop, ci numai un mijloc pentru realizarea scopului suprem: propăşirea socială. Valoarea 17 mijloacelor se măsoară după eficacitatea lor în realizarea unui scop determinant. Valoarea scopurilor particulare se măsoară după gradul concordanţei lor cu scopul ultim: conservarea şi fericirea societăţii. Inteligenţa alege mijloacele; şi instrucţiunea propriu-zisă are a face cu inteligenţa. Scopurile însă le pune voinţa; şi cu voinţa se ocupă educaţia propriu-zisă. Felul scopurilor va atîrna inevitabil de felul voinţelor; iar inteligenţa va alege întotdeauna mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea oricărui scop. Dacă este aşa, oare să fie interesul societăţii organizate în stat a înlesni prin şcoală obţinerea “mijloacelor”, fără a se ocupa de fixarea scopului final? Să fie oare înţelept a instrui fără a educa? De ce s-a neglijat atît educaţia în şcoală? Lipsesc mijloacele educative, se va zice. S-ar putea răspunde: mai fiecare obiect de studiu e susceptibil a deveni şi un mijloc de educaţie. Demonstraţia acestui adevăr pedagogic m-ar duce însă prea departe; m-ar sili, între altele, a vorbi despre cestiunea capitală a oricărei reforme şcolare: pregătirea corpului didactic. “ (Găvănescul, Ion; Etica pentru şcoalele secundare, Bucureşti 1928, pp 212-213) La acest excepţional (de normal!) mod de gîndire, am putea întreba retoric: de ce au trecut 100 de ani peste noi fără ca aproape nimic să nu se fi întîmplat, întrebările şi răspunsurile (la cestiune!) ale profesorului Găvănescu fiind de o cruntă actualitate. Oare şi peste altă sută de ani? 18 4. Istoricul raportului scop-mijloc în gîndirea umană Am putea afirma că amintitul raport a existat dintotdeauna şi va exista întotdeauna în gîndirea umană. Diferă doar accentele, formulările şi … scopurile în care s-a utilizat acesta. Inevitabil, discuţia din acest capitol presupune apelul la etapizări istorice relativ acceptate, precum şi o abordare bazată pe succesivitate, deşi nu neapărat pe consecutivitate. Confucius (551-479 î.d.H) Se consideră că doctrina confucianistă constituie “doctrina morală care stă la baza forţei şi a perenităţii civilizaţiei chineze”. (vezi “Doctrina lui Confucius sau Cele patru Cărţi ale Chinei” Ed Timpul, Iaşi, 1994, p 13). Cu reamintirea faptului că civilizaţia chineză se mîndreşte şi ea cu o operă scrisă, numită “Cartea prin excelenţă“ (prima dintre cele patru cărţi clasice ale Chinei), intrăm în domeniul argumentelor ce vor putea proba, cîndva, faptul că Planeta Pămînt a avut o civilizaţie unitară, simbolizată în mitologie de pomul unic al cunoaşterii şi cu fructele sale care, în loc să stingă setea de cunoaştere o aprind mai tare. Morala stoică şi metafizica lui Aristotel par a fi variaţiuni pe temele discutate de Confucius în Cartea a doua, iar dialogurile filosofice din Cartea a treia amintesc de dialogurile platonice şi maximele socratice culese şi prezentate de Xenofon. Din această “Carte prin excelenţă“, “Biblia” – după denumirea greacă – vom sublinia acele pasaje care susţin necesitatea şi utilitatea unei gîndiri bazate pe scop şi mijloc. Termenul pe care îl foloseşte editorul în “Introducere” este acela de “înaltă cultură morală“ bazată pe convingerea că Divinitatea exercită constant o influenţă binefăcătoare asupra derulării vieţii pămîntene, şi îndeosebi a omului privit ca umanitate, ca specie şi nu ca individ. Latinii au denumit iar modernii susţin că aplică această identitate dintre voinţa divină şi voinţa indivizilor socializaţi: “Vox 19 populi, vox Dei”, idee mereu existentă la Confucius, sugerîndu-se că guvernanţii care nu ţin cont de voia poporului, se opun – de fapt – voinţei divine. Rezultă din această precizare că SCOPUL actului politic trebuie să fie compatibil cu MIJLOACELE pe care conducerea trebuie să le aleagă în aşa fel încît să nu contravină acestrui scop. Poporul apare aici şi ca scop şi ca mijloc, iar identitatea dintre voinţa divină şi voinţa poporului explică de ce oamenii trebuie consideraţi concomitent ca scop şi mijloc, respectiv pentru că acesta este modelul nostru constructiv, de origine cosmică. Doctrina lui Confucius este o altă formă a esenţei creştinismului (sau: creştinismul este o altă formă a cofucianismului): “Doctrina maestrului nostru constă doar în a dobîndi curăţenia inimii şi a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi” spunea un discipol al lui Confucius. Nici o doctrină nu poate fi definită în afara raportului specific uman scop-mijloc, deoarece doctrina însăşi reproduce gîndirea umană. Astfel, se apreciază (de către editorul francez al cărţii lui Confucius) că “scopul principal al acestei filosofii, sau, putem spune, scopul ei unic, era perfecţionarea permanentă a propriului eu şi a celorlalţi oameni; mai întîi a propriei fiinţe şi apoi a celorlalţi oameni”. (op. cit. p. 19) . “Calea cea dreaptă“ sau “regula de conduită morală“ nu înseamnă urmarea neabătută a unor dogme, ci a unor principii de adaptare permanentă la mediu, ceea ce ne face să credem că doctrina confucianistă este de natură relativistă. (Prin relativism înţeleg raportarea/relatarea permanentă a scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri, astfel încît indiferent de formularea raportului concret dintre scopuri şi mijloace, rezultatul să fie optim pentru OM privit ca individ, societate, omenire (micro, macro, mondo) pe dimensiunea temporală trecut-prezent-viitor). Dacă se acceptă propunerea de a defini eticul drept raport între scopuri şi mijloace, atunci “regula de conduită morală“ propusă de Confucius devine (în terminologie MSM) – “regula de conduită bazată pe adecvarea reciprocă, concomitentă şi permanentă a scopurilor şi mijloacelor”. Dar “calea cea dreaptă“ (vezi şi Iisus: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”) nu este altceva decît suma mijloacelor prin care se 20 poate ajunge la scopul uman suprem: perfecţiunea, respectiv cele trei virtuţi capitale: prudenţa luminată, omenia sau bunăvoinţa universală faţă de oameni şi forţa sufletească“ Perfecţiunea este, însă, nici mai mult nici mai puţin capacitatea de a distinge binele de rău. (Revenind la doctrina creştină, pomul cunoaşterii Binelui şi Răului este el însuşi expresia perfecţiunii). Identitatea dintre scop şi mijloc este uşor de observat atunci cînd căutarea binelui, a adevărului şi virtuţii se recomanda drept Mijloace, deşi noi le percepem iniţial drept Scopuri. Desigur, ideea de scop în sine este identică cu cea de mijloc în sine. Anumite combinări ale mijloacelor, chiar făcute inconştient de către unii executanţi, duc la anumite scopuri, pe care unii le percep mai bine, alţii mai puţin bine, alţii nu le percep deloc drept scopuri, ci doar ca mijloace (adică doar ceea ce se vede în primă instanţă). A doua Carte clasică se numeşte “Invariabilitatea pe calea de mijloc” (“Chong-Yong”), titlu a cărui traducere ar putea fi şi” Raportul scop (invariabilul) – mijloc (variabilul, adaptabilul)” deoarece “chong” (mijloc) este definit de Dr. Ching-zi drept “ceea ce nu deviază în nici o parte”, iar “Yong” este definit ca “ceea ce nu se schimbă“ (invariabil) (cf. op.cit. p. 75). În concepţia MSM, scopul este invariabil, ideea de (mai) bine, exprimată într-o infinitate de forme, iar mijlocul este variabil, este adaptarea sa la scopul propus. Dar nu există decît o singură cale OPTIMĂ care să însemne maximum de scop cu minimum de mijloace. Acest optim este invariabil, este chiar unic! De aceea suntem înclinaţi să credem că această a doua Carte clasică a Chinei reprezintă o primă teoretizare a raportului scop-mijloc. Faptul că doctrina confucianistă este axată pe binomul definitoriu pentru om, acela de scop-mijloc, rezultă şi din comentariul unuia dintre exegeţii Cărţii a treia (Dialoguri filosofice): “Scopul Dialogurilor filosofice constă în a face cunoscută virtutea omeniei sau a bunăvoinţei universale faţă de oameni. …El (Confucius) prezintă în ea îndatoririle tuturor; numai că, deoarece discipolii săi nu posedau aceleaşi mijloace ca să ajungă la aceleaşi 21 rezultate, el răspunde în mod diferit la întrebările lor”. (op. cit. p. 32). O traducere a Doctrinei lui Confucius după originalul chinez ar putea – credem – lămuri mai mult conţinutul acestei doctrine ce pare a fi transmisă de Cerul de la care orice doctrină generală îşi revendică perfecţiunea. Despre criza civilizaţiei (occidentale) actuale vom mai aminti, dar pare simptomatic faptul că o lucrare cu pretenţii de sinteză pentru tineretul studios din Occident, cum este “Marile doctrine” (filosofice, politice, religioase, economice) nu amineşte nimic de Confucius, pe a cărui mod de gîndire s-a edificat şi continuă să existe marea civilizaţie chineză. P.P. Negulescu (1935) În “Problema cosmologică“, cap. XXIV, P.P. Negulescu abordează şi raportul scop-mijloc, pe care îl consideră de o evidenţă elementară. Vom reproduce cîteva pasaje din lucrarea filosofului romîn. “În viaţa omenească, individuală şi colectivă, existenţa finalităţii este, am zis, indiscutabilă, fiindcă este evidentă. Constatarea ei se poate face în adevăr, direct şi intuitiv, de oricine, în propria sa activitate. Orice om, cînd îşi propune să facă ceva, urmăreşte un scop oarecare; iar cînd începe să lucreze, preocuparea lui de căpetenie este să găsească mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea acelui scop. De acest determinism, eminamente finalist, al activităţii lor, îşi pot da seama, fără prea multă greutate, toţi oamenii fără deosebire, chiar şi cei mai puţini reflexivi. “ (Scrieri inedite, vol IV Problema cosmologică, Ed Acad RSR, Bucureşti, 1977, p. 284). Preocupat doar de problematica scopului în care a fost creată lumea, mijloacele au rămas oarecum în subtext, filosoful considerînd probabil că nu este de demnitatea sa să analizeze dacă scopului pe care l-a discutat pe toate feţele îi sunt adaptate (dacă da, de ce?; dacă nu, de ce?) mijloacele existente sau viitoare. Totuşi, în volumul V din “Destinul omenirii”, Negulescu face dovada că practică o gîndire de tip scop-mijloc, iar în finalul 22 acestei lucrări autorul face surpriza de a-l vedea preocupat de progresul spiritual şi moral al omenirii, scop posibil de înfăptuit prin mijloace similare. Totodată, aflăm din ultimile pagini ale lucrării citate (p. 760) că termenul de “mijloc” avea pentru filosof o conotaţie eminamente materială şi ma puţin sprituală. De aceea, precizez ori de cîte ori este necesar că structura mijloacelor este: substanţă, energie, informaţie. Dar, să revenim la Negulescu, după ce face o surprinzătoare dovadă a unei deschideri spre nou, acceptînd chiar ideile despre “paranormal”, “radiestezie” şi “telepatie” pe care ştiinţa le dovedise, de fapt, de mult. Acceptarea explicaţiilor de natură radiestezică pare cu atît mai surprinzătoare cu cît aceste rînduri erau scrise în plin stalinism! (1948-1949). Deoarece scopul nostru este să subliniem avantajele oferite de gîndirea de tip scop-mijloc şi adecvarea permanentă a acestor două elemente, redăm un pasaj semnificativ din capitolul “Spre o lume mai bună“: “Mai tîrziu, într-un viitor mai îndepărtat, cînd oamenii vor fi înaintat mai mult pe această cale, a dezvoltării intelectuale şi morale, problema organizării din punct de vedere politic, social şi economic, a grupurilor mai mari în care vor trăi, îşi va schimba orientarea tradiţională. Pînă acum, cei ce-şi puneau această problemă urmăreau ca obiectiv, găsirea şi realizarea mijloacelor de a face mai sigură şi mai uşoară convieţuirea oamenilor în grupările respective. Mai tîrziu, în viitorul îndepărtat spre care ne duce gîndul, nu va mai fi nevoie de asemenea mijloace” (p. 760). Negulescu se legăna în iluzia perfecţionismului uman, aducînd ca argument că dezvoltarea radiesteziei va face posibilă depistarea precoce a gîndurilor şi intenţiilor rele, promovînd astfel binele social… Nu ne rămîne decît să subliniem că toate mijloacele nu sunt nici bune nici rele în sinea lor. Binele şi răul apar din adecvarea sau neadecvarea mijloacelor la scopuri sancţionate social, după reguli democratice. 23 Jerome G. Kerwin (1953) Jerome G. Kerwin a fost Preşedintele Fundaţiei Charles R. Walgreen pentru Studiul Instituţiilor Americane în perioada în care John H. Hallowell (1952-1953) a conferenţiat şi apoi a scris pe tema “Temeiului moral al democraţiilor”. Interesantă este opinia acestuia – formulată în prefaţa la ediţia din 1953 a lucrării susamintite – despre esenţa eticului şi definirea acestuia în termeni de scopuri şi mijloace: “… renaşterea mişcărilor realiste, tradiţionaliste, aristotelice sau neoscolastice – indiferent de numele prin care acestea ţin să se facă cunoacute – aduce în prim plan străvechea convingere că moralitatea, în sensul alegerii unor mijloace cinstite (caracterizate prin chibzuinţă) pentru atingerea unor scopuri reale determinate raţional, constituie însăşi temeiul politicii” (p.5). Definirea moralităţii ca un echilibru între scopuri şi mijloace este un preludiu a definirii eticului ca simbioză şi echilibru între economic şi politic. Faptul că autorul american consideră definirea eticului ca raport scop-mijloc drept o “străveche convingere” ne întăreşte şi nouă presupunerea că moralitatea umană este – de fapt – un alt mod de a defini fiinţa umană prin raportul scop-mijloc. Sau, pentru un plus de claritate, raportul scop-mijloc şi ideea de moralitate sînt două moduri – identice în esenţa lor – de a defini esenţa umană. M. Rockeach (1973) Este axiomatic faptul că dacă am definit omul ca fiind o funcţie variabilă de scopurile pe care cineva şi le propune şi mijloacele de care dispune, atunci valoarea umană este definibilă în acelaşi mod.Am precizat că este vorba despre valoarea “umană“, chiar dacă este de la sine înţeles că valoarea este un atribut al umanului, al subiectului valorizator. Pentru cercetătorul M. Rockeach “singurul criteriu operant” pentru clasificarea valorilor este “cel de scop-mijloc”, criteriu faţă de care P.Iluţ precizează că “şi această dihotomizare e relativă“, 24 precizare la care subscriem şi pe care o apreciem la modul pozitiv şi nu dubitativ. (vezi, P. Iluţ, “Structurile axiologice din perspectivă psihosocială“, p. 18). Din păcate, nu am încă acces la lucrarea lui M. Rockeach, (The Nature of Human Values, Free Press, New York, 1979) dar reţinem, deocamdată, aprecierea de natură comparativă că “ceea ce P. Andrei (1945) desemnează prin valori primare (scopuri) şi valori derivate (efecte), apare la M. Rockeach (1973) ca valori terminale şi valori instrumentale”. Cele de mai sus atrag atenţia asupra identităţilor de esenţă (conţinut) dintre latura de scop şi cea de mijloc a valorii, deosebirile de denumiri nefiind relevante. Includerea în acest context a criteriului propus de Rockeach (scop-mijloc) se justifică doar pentru a sublinia că binomul în cauză este utilizat oriunde este vorba despre personalitatea umană. 25 PARTEA a II-a 1. Metoda, metodica, metodologia Privită prin prisma binomului scop-mijloc, metoda ţine – evident – de domeniul mijloacelor. Grecescul “methodos” înseamnă “drum, mijloc” sau, după alte formulări -“cale”, desigur în sensul de direcţie de urmat pentru a ajunge la scopul (capătul) propus. Vilfredo Pareto, reprezentant al Şcolii de la Lausanne, poate fi considerat un precursor în materie de gîndire de tipul scop-mijloc: “Scopul ştiinţei este de a cunoaşte uniformităţile fenomenelor; trebuie, ca urmare, să se întrebuinţeze toate procedeele, să se folosească toate metodele care ne duc la scop. Numai la verificare se cunosc metodele bune şi cele rele. Aceea care ne duce la scop e bună, cel puţin atîta timp cît nu se găseşte alta mai bună“ (V. Pareto, Manuele d‟Economie Politique, Paris, 1909; apud Mladenatz, p. 10) Se poate spune, de asemenea, că Pareto a formulat indirect definiţia pe care am dat-o, în 1990, Eticii, aceea de stabilire a gradului de adecvare (bine) dintre mijloc şi scop. Ideea de “mijloc” conţine – aparent paradoxal – şi ideea de “scop”, sau, cel puţin, o presupune. Paradoxul (ce poate apărea doar în cazul în care scopul şi mijlocul sunt concepute absolut antitetic, opuse iremediabil, ceva de genul “dacă este scop, atunci nu poate fi mijloc”) se estompează însă, şi poate chiar să dispară dacă acceptăm punctul de vedere relativist pe care l-am enunţat anterior. Din păcate, relativismul este văzut ca fiind sursa principală a dezordinii, nesiguranţei, lipsei de principii, a unei permanente balansări între o extremă sau alta, îngreunînd comunicarea şi leadrshipul social. Avem convingerea că nu este astfel, sau cel puţin noi vedem în relativism o şansă pentru echilibru şi dezvoltare. Revenind la identitatea de esenţă dintre mijloc şi scop, respectiv transformarea perpetuă, reciprocă şi succesivă a acestora în funcţie de unghiul temporal din caree privim lucrurile, această 26 identitate deci se surprinde şi din sensurile iniţiale ale celor doi termeni. Astfel, dacă Methodos (Mijlocul) înseamnă cale, Scopul (Telos) înseamnă capăt, final de cale, ceea ce înseamnă că scopul presupune existenţa mijlocului, sau chiar îl include.* În aprecierea noastră Hristos (Fiul) are calitatea de Mijloc în comparaţie cu Tatăl care reprezintă Scopul, finalitatea căii de urmat. Dar, Hristos se autodefineşte astfel “eu sunt adevărul, viaţa şi calea”. Este dificil de precizat acum dacă prin “calea” Hristos se definea ca un mijloc prin care învăţătura divină era relevată oamenilor, sau ca finalitate, ca un model de urmat, asemeni Tatălui. Opinia nostră este că ambele aspecte sunt vizate, de unde şi permanenta dualitate a gîndirii creştine. Intre scop şi mijloc există identitate de esenţă, iar acest lucru se poate demonstra. Pentru uzul lucrării de faţă, vom enumera doar cîteva elemente ale acestei demonstraţii, mai bine zis cîteva similitudini care fac din fiecare din cele două elemente ale binomului un alter-ego pentru celălalt, ceva de genul raportului dintre cerere şi ofertă, raport în care, pe rînd, dar şi simultan, cumpărătorul şi ofertantul au rolul de scop şi de mijloc.** Identitatea de esenţă dintre scop şi mijloc provine, în primul rînd din definirea fiinţei umane ca unitate dialectică dintre mijloc şi scop. Cu alte cuvinte, omul este simultan şi scop şi mijloc, el însuşi fiind mijloc de îndeplinire a scopurilor sale. Iată cum conceptele de scop şi mijloc se suprapun şi se identifică, fapt ce transcende apoi şi asupra acţiunilor sale, acestea fiind concomitent scop sau mijloc în funcţie de unghiul de vedere (dinspre trecut spre prezent sau dinspre prezent spre viitor). În al doilea rînd, perceperea identitaăţii dintre scop şi mijloc provine din faptele de viaţă în care unul şi acelaşi lucru este scop pentru x, dar este mijloc pentru y. Subliniem, este vorba aici de percepţii diferite ale uneia şi aceleiaţi realităţi. Relativitatea conceptuală provine şi din educaţie, din convingerile formate în timp. 27 Astfel, uneori, în deceniile 6 şi 7 la noi se făcea auzit citatul din Kant despre calitatea simultană a omului de scop şi mijloc, dar care era pervertit el ajungînd în forma “omul trebuie să fie întotdeauna scop şi niciodată mijloc”. Cu alte cuvinte, şi marele Kant se pronunţa împotriva alienării şi exploatării, lucru pe care Marx l-a formulat apoi în clar! Se pervertea prin această operaţie de mistificare a adevărului însăşi esenţa umană, sinteză permanentă de scopuri şi mijloace. Deci, scopul şi mijlocul, telosul şi methodosul sunt identice în esenţa lor. Dacă privim lucrurile dinspre viitor spre prezent, atunci se poate construi o adevărată teoreie despre scopuri, cum le formulăm, cum le îndeplinim, cum se transformă ele în mijloace pentru alte scopuri etc. În plan filosofic, această discuţie despre scopuri se numeşte teleologie, iar în plan ştiinţific – telotică. Dacă metoda este un mijloc, o cale prin care se poate ajunge la adevăr***, atunci ce este metodica? În opinia noastră, metodica reprezintă, o sumă de metode, un set neomogen de căi concepute pentru atingerea unui scop dat. Astfel, există metodici în pedagogie referitoare la modalităţile specifice de predare a unor discipline. In principiu, o metodică este descrierea concretă a căilor posibile de obţinere a unui rezultat (scop). Cu cît căile oferite de o metodică sunt mai diverse, cu atît este o şansă mai mare de obţinere a rezultatului dorit. Spunem aceasta ţinînd cont de marea variabilitate a personalităţii umane, ceea ce face ca una şi aceeaşi metodă (cale) folosită de x să nu dea aceleaşi rezultate în cazul în care este folosită de y, caeteris paribus. Denumirea de metodică pote fi cvasi-echivalentă cu cea de mediatică adică un set de mijloace apte să ducă la atingerea unui scop. Diferenţele dintre demersul metodic şi cel mediatic constau în faptul că, în mod convenţional, metodica face trimitere la un areal mai îngust şi mai bine precizat, în timp ce mediatica vizează mijloacele în general, din rîndul cărora se pot selecta cele mai adecvate/corespunzătoare pentru atingerea unor scopuri specifice. 28 În ultimă instanţă, orice element el existentului – prezent şi viitor – se poate defini ca mijloc pentru atingerea unui scop. Atunci, care ar mai fi rostul unui demers filosofic sau ştiinţific prin care să se definească şi studieze mijloacele? Credem că raţiunea de a fi a mediaticii constă în conştientizarea rolului de mijloc al unor elemente. Anumite convingeri ideologice, culturale, religioase etc., fac ca unele elemente ale existentului înconjurător să nu fie percepute ca mijloace. Exemple: prelevarea şi vînzarea de organe umane era pînă nu demult interzisă, acestea nefiind conştientizate ca mijloace. De asemenea, prostituţia nu este legalizată din motive similare, deşi corpul uman şi utilizarea sa în orice scop este o problemă de libertate umană.Tot prejudecăţile stau la originea convingerii că, în cazul legalizării prostituţiei, aceasta să se refere numai la femei, nu şi la bărbaţi. Lista exemplelor ar putea continua, motivînd astfel necesitatea demersului mediatic. De altfel, însăşi ideea de progres sau de creativitate conţine în sine combinări noi şi neaşteptate de mijloace. Cel mai direct şi eficient duşman al mediaticii este dogmatismul (filosofic, religios, ştiinţific), atitudine care nu explică de ce un lucru nu este bine să se producă, în schimb perorează că “aşa ceva nu este acceptabil”, “este dăunător” etc. deşi calculele arată contrariul. Aşa-numitele scopuri în sine, acte lipsite de finalitate concretă sunt, de fapt alter-ego-ul mijloacelor nepermise, în fond multe dintre interdicţii fiind frîne clare în dezvoltarea umană în general şi în cea a unei ţări sau regiuni în special. Se aud şi acum voci disperate sau probante ale unei stări de criză interioară ale unor persoane în momentul cînd acestea aud de “cooperare transfrontalieră“, practicile paramrdicale de vindecare, legiferarea activităţii transnaţionalelor, homosexualismului sau a consumului de droguri (vezi, în acest ultim caz reducerea consumului de droguri şi a cazurilor sociale generate de acesta, ca urmare a legalizării consumului supravegheat de droguri). Metodologia este un demers amplu, de natură reflexivă şi critică, referitor la diversele metode şi metodici existente. Dintr-o 29 metodologie nouă, sau dintr-o nouă abordare metodologică apar, de regulă, metode şi metodici noi. Metodologia scop-mijloc reprezintă o abordare metodologică nouă, de tip sintetic, integrator, holist, convergent şi nedogmatic referitoare la triada scop-mijloc-rapotul scop/mijloc. Aplicarea noii metodologii la cele mai diverse situaţii umane (politice, economice, etice) a permis relevarea unor soluţii sau abordări realmente surprinzătoare, greu de prevăzut a exista sau a fi benefice în lipsa aplicării amintitei metodologii. Exemple de metodologii existente: raţionalismul cartezian, economismul marxian, utilitarismul neoliberal, creştinismul european, existenţialismul, postmodernismul, etc. Este cunoscut că între aceste metodologii precum şi între altele neamintite aici s-au stabilit raporturi de adversitate, ca urmare a ipotezei absolutiste de la care au plecat, respectiv au contrazis metodologiile existente. Tipul lor de argumentaţie este de genul “dacă şi numai dacă“ neacceptînd alte variante de gîndire decît cele sugerate de însăşi denumirea acelor metodologii. În schimb, MSM acceptă toate variantele metodologice anterioare, neexcluzînd prin ipoteza niciuna dintre ele. Mai mult decît atît, bazată pe un relativism ce frizează absolutul, MSM integrează concluziile metodologiilor existente, utilizîndu-le succesiv sau concomitent, total sau parţial, în funcţie de scopurile propuse sau /şi mijloacele existente. Totodată, MSM este deosebit de utilă în studierea şi analiza celorlalte metodologii, surprinzîndu-le asemănările fundamentale precum şi deosebirile fenomenale. Astfel, keynesismul, monetarismul şi chiar marxismul nu sunt atît de diferte precum vor ele să pară. Practic, schema de gîndire este foarte asemănătore, ceea ce diferă fiind scopurile propuse şi mijloacele alese pentru aceasta. Un exemplu: marxismul a intuit că socialismul/comunismul va apare din capitalism, lucru contestat şi de Lenin şi de adepţii liberalismului. Paradoxul constă în faptul că Lenin s-a revendicat de la Marx, dar în practică l-a negat, în timp ce liberalii creează noi şi noi etaje ale unei societăţi tot mai asemănătoare cu cea preconizată de Marx. 30 Aplicînd MSM la analiza acestor situaţii paradoxale, paradoxul dispare dacă sesizăm clar mijloacele reale folosite şi scopurile în care se utilizează acestea. 2.Metodologia Scop-Mijloc (MSM) în studierea Omului Descrierile/definiţiile reproduse anterior, referitoare la esenţa umană, constituie metafore sugestive, cu trimitere îndeosebi la Om ca individ şi mai puţin referitoare la om ca umanitate. În funcţie de scopul urmărit de către fiecare gînditor, definiţiile de mai sus au pus accentul fie pe latura telotică, fie pe cea mediatică a omului, iar dintre aceste două accente, structura scopului sau mijlocului (substanţă, energie, informaţie) diferenţiază în continuare definiţiile date Omului sau cele care vor mai fi date în continuare. În consecinţă, se degajă necesitatea definirii Omului după un criteriu multiplu, sau cel puţin, se impune necesitatea precizării criteriilor posibile de avut în vedere în definirea Omului precum şi pe acelea pe care autorul le-a luat în considerare. În ce ne priveşte, criteriul multiplu pe care îl avem în vedere concomitent în definirea Omului constă într-o triadă de trinităţi, după cum urmează: a) Prima triadă: temporală, sau verticală cere ca definiţia dată să fie concomitent valabilă pentru trecut, prezent şi viitor. Astfel, o definiţie preponderent substanţialistă (ca de ex. una preponderent anatomică) este nerelevantă pentru trecut. O atare definire scoate din calcul existenţa reală a miliardelor de fiinţe anatomice, dispărute ca substanţă şi formă umană. Ideal este ca orice încercare de definire a Omului să vizeze evidenţierea continuităţii temporale a fiinţei umane. b) A doua triadă: spaţială sau orizontală cere ca definiţia dată să fie concomitent valabilă pentru micro, macro şi mondo, sau individ, grup social şi omenire . Astfel, definiţia aristotelică “omul este un animal social” satisface exigenţa acestei triade, dar numai cu condiţia ca “social” să fie valabil pentru micro-societate (familie, grup) şi pentru macro-societate (naţiune, omenire). Prin această precizare am subliniat şi relativitatea termenilor de micro şi macro, semnificaţia 31 acestora diferind în funcţie de nivelul de socializare de la care se porneşte. c) A treia triadă: esenţială şi transcendentală cere ca definiţia dată să surprindă clar, succesiv şi concomitent calitatea Omului de scop, mijloc şi armonizator al raportului scop/mijloc, cu respectarea concomitentă a cerinţelor primei şi secundei triade. Micro, macro, mondo Trecut , prezent, viitor Scop, mijloc, armonizarea raportului scop/mijloc 32 3.MSM, teoriile despre scop (telotica) şi formularea scopurilor (politica) În unele articole publicate pînă acum, am afirmat că politicul se ocupă cu formularea şi urmărirea scopurilor. Prin această definiţie, conceptul de “apolitic” înseamnă “persoană care nu îşi formulează şi urmăreşte scopuri”. Deoarece o atare ipostază a fiinţei umane ţine de patologic, calificativul de apolitic pe care şi-l acordă unii apare ca cel puţin riscant. Desigur, respectivii “apolitici” se refereau la faptul că sunt “apartidici”, respectiv nu promovează explicit scopurile/interesele unui grup social numit partid (ceea ce nu exclude o similitudine sau chiar suprapunere de interese cu cele ale uneia sau alteia dintre formaţiunile partidice existente într-o ţară). Concluzia acestor precizări, face o nouă deschidere în definirea politicului, asupra conceptului în cauză planînd exigenţele MSM. Politicile devin acum apanajul oricărei fiinţe umane, indiferent de faptul dacă se face trimitere la trecut, prezent sau viitor, la nivel micro, macro sau mondo, dar accentuînd asupra dimensiunii telotice a fiinţei umane, desigur fără a pierde din vedere dimensiunea mediatică şi cea de armonizare telo-mediatică. Prin această ultimă precizare am afirmat, totodată, şi faptul că telotica şi politica nu se identifică sub raportul preocupărilor pe care le presupun. Astfel, telotica se preocupă de teoriile despre scop, fiind, sub acest aspect, o meta-politică sau o filosofie politică (evident diferită de politologie).Telotica se ocupă de natura scopurilor, apariţia, manifestarea, formularea sau manipularea scopurilor, posibilităţile de pervertire a unor scopuri iniţial nobile şi generoase, de corelarea scopurilor cu alte elemente ale existenţei prezente sau viitoare (de ex. mijloacele). Rostul acestui micro-capitol este de a sublinia necesitatea unei abordări ştiinţifice, numită telotică, precum şi delimitarea acesteia de politică, abordare ce este prea des şi neştiinţific 33 confundată cu administraţia publică, cu activitatea partidelor sau cu bîrfa cotidiană pe seama unor personalităţi publice. Precizăm aici că telotica este discuţia ştiinţifică despre scopuri, teleologia este discuţia filosofică despre scopuri, iar teologia este discuţia religioasă espre scopuri. Intre aceste trei abordări nu distingem decît deosebiri de ordin “unghiular”, nicidecum de esenţă. Abia prin aplicarea tuturor celor trei abordări asupra ideii de scop se poate afirma că începem să înţelegem cîte ceva din acest element esenţial şi definitoriu pentru conceptul de Om. Discursurile despre scop pot îmbrăca una dintre următoarele patru viziuni: religioasă, filosofică, ştiinţifică şi integrată, iar rezultatele aplicării acestor viziuni se numesc: teologie, teleologie, telotică şi respectiv Politică. Discursurile despre mijloace pot fi realizate prin prisma aceloraşi patru viziuni, iar rezultatele aplicării acestora vor fi: iconomică, mediatică, metodică şi respectiv Economică. Discursurile despre raporturile posibile dintre scop şi mijloc nu au deocamdată – un corespondent concret pentru viziunile religioasă şi filosofică; în schimb pentru viziunile ştiinţifică şi integrată rezultatele aplicării lor se numesc: pragmatica şi rescpectiv Etica (sau ceea ce este absolut acelaşi lucru Economica Politică). Sub raportul metodicii (al metodelor folosite) cele trei discipline se disting prin preeminenţa unor metode logice de analiză: inducţia – pentru analiza politică; deducţia pentru analiza economică şi abducţia**** pentru analiza etică. Desigur, toate cele trei metode logice pot – şi sunt – utilizate de cele trei domenii de analiză. 34 4. MSM, teoriile despre mijloace (mediatica) şi optimizarea combinării mijloacelor (economica) O imagine corectă asupra ceea ce sunt mijlocele în general este foarte necesară în cazul în care dorim să ne axăm modul nostru de gîndire şi de a analiză a realităţilor înconjurătoare prin binomul scop-mijlc. Aceasta cu atît mai mult cu cît economismul marxist de esenţă materialistă/substanţialistă domină încă gîndirea multor semeni, astfel încît exemplele de mijloace continuă să predomine sub forma “mijloacelor de producţie” a “mijloacelor de muncă“ sau a materiilor prime şi materialelor. Puţini vor începe sau vor aminti măcar despre idei, gîndire, capacitate inovaţională sau informaţii. De altfel nici clasicismul economic nu excelează printr-o viziune prea cuprinzătoare. “Pămînt, muncă şi capital” – iată cele trei categorii generice de mijloace cunoscute în literatură sub denumirea de “factori de producţie” sau cu un termen mai puţin pretenţios “mijloace de atingere a scopului numit producţie”. O asemenea înţelegere diferenţiată, inclusiv sub raportul limbajului”, face necesară şi utilă conturarea unei teorii generale despre mijloace, eventual numită mediatica (după latinescul medius, -a care înseamnă mijloc, mijloace. Scopul unei atari teorii este de a conştientiza adevăratul spectru (extrem de larg) al mijloacelor şi de a stimula creativitatea în depistarea şi formarea de noi mijloace. Gama mijloacelor este infinită şi datorită faptului că orice combinare cantitativă şi calitativă de mijloace generează noi şi noi mijloace. Rostul mediaticii ar consta deci şi în listarea de noi şi noi mijloace apărute, iar posibilele şedinţe de brainstorming ar putea să le găsească nenumărate şi neaşteptate scopuri posibile în care să fie utilizate. Economica, disciplină ştiinţifică de notorietate, studiază combinările optime dintre mijloace (de ex. timp, bani, muncă) pentru obţinerea unui anumit rezultat numit scop (sau efect, produs etc). 35 Metodele utilizate de economică sunt preponderent logice, matematice şi informatice – fapt ce explică afluxul mare de ingineri în domenii “economice” cum ar fi bănci, finanţe, marketing sau optimizarea fluxurilor productive. Economica însă nu poate evolua fără poticniri sau stagnări dacă este mereu şi bine precedată de mediatică. Ar fi, de asemenea, necesare clarificări şi delimitări între Economică şi Economică Politică, Hrematistică şi Business (ultimele două fiind sinonime). 36 5. MSM, teoriile despre adecvarea scop-mijloc (Pragmatica) şi optimizarea acestui raport (Etica sau Economica Politică). După multiple peregrinări ideatice, conceptuale şi metodologice avem acum posibilitatea să intrăm în conţinutul propriu-zis al Metodologiei Scop-Mijloc (MSM) şi să studiem acest raport sub raport filosofic şi ştiinţific. Discursul general pe tema raportului scop-mijloc ţine de disciplina filosofică numită Pragmatică sau Praxiologie. În plan ştiinţific, studierea raportului amintit se numeşte Etică sau Economica Politică. Pragmatica/praxiologia stabileşte principalelele căi de urmat pentru asigurarea succesului, respectiv pentru obţinerea succesului dorit. După secole de acceptare tacită a faptului că Etica este o disciplină pur filosofică, iată că a venit vremea ca această abordare să transgreseze filosoficul şi să pătrundă, alături de Economică şi Politică în domeniul analizei ştiinţifice. Filosofiei, după “desprinderea” atîtor discipline din corpul acesteia, îi rămîne să discute problematica generală a existenţei umane şi a finalităţii acesteia, la care se adaugă şi discursurile introductive la Politică (Telotica/Teleologia), Economică (Mediatica) şi Etică sau Economică Politică (Pragmatica/Praxiologia). Fenomenul desprinderii mai accentuate de Filosofie a noi discipline, sau ştiinţificizarea filosofiei este un semn al epocii, ale Erei Informaţionale, în fapt, o continuare/finalizare a modernismului şi a accederii în Era postmodernă. Este absolut necesară precizarea că delimitările filosofie-ştiinţă nu sunt de natură să accentueze separatismul dintre ele. Dimpotrivă, amintitele teorii generale despre scop, mijloc respectiv raportul scop-mijloc sunt de natură să creeze noi punţi de dialog, de fapt un continuum filosofie ştiinţă, continuum căruia îi mai lipseşte a treia dimensiune – cea teologică. Din păcate, din pomul iniţial al cunoaşterii, din al cărui fruct s-a înfruptat specia umană, cunoaşterea s-a făcut cu mari sacrificii şi 37 cu segmentarea artificială a informaţiei conţinute în acel super CD-Rom numit eufemistic “măr”. După desprinderea filosofiei de teologie (philosofia ancilla teologiae), s-a ajuns la desprinderea ştiinţei de filosofie (“scientia ancilla philosophie”?) situaţie în care se poate vorbi despre segmentarea completă a Sfintei Treimi informaţionale. Consecinţele acestei segmentări par a fi suficient de dramatice pentru a mai fi nevoie să facem pledoarii ardente despre necesitatea re-compunerii tabloului informaţional iniţial. În acest cadru al discuţiei despre desprindere şi re-compunere Economica Politică are un statut special prin faptul că desprinderea de Filosofia Morală a ceea ce s-a numit apoi Economie politică (corect: Economică politică) semnifică o “desprindere împreună“. Şi deşi separarea a continuat prin separarea Economicii de Politică, continuă să existe viziunea sintetică numită Economică (economie) politică, identică cu obiectul de studiu al Eticii şi anume adecvarea optimă a scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri. Considerăm că sub denumirea de Etică sau de Economică Politică fiecare palier al educaţiei trebuie să primească un minimum de informaţii referitoare la conţinutul şi finalitatea acestor cunoştinţe. România ultimului deceniu al ultimului secol din al doilea mileniu de existenţă creştină a omenirii se află supusă unui proces de idiotizare programatică şi pragmatică a tinerelor generaţii prin scoaterea din programele universitare a cunoştinţelor de Economică. Politică şi Etică. Cu alte cuvinte, nimic din ce este uman nu se pregetă a fi înlăturat din cunoaşterea umană. Reforma învăţămîntului romînesc este numele de cod al unui program de dezumanizare programată a populaţiei României, respectiv de eludare deliberată din programele de învăţămînt a oricăror cunoştinţe şi informaţii legate de scopurile şi mijloacele utilizate sau apte de a fi utilizate de indiferent care specialist pentru a trăi în condiţii apropiate de cele numite “omeneşti”. Occidentul are alocate numeroase ore pentru discipline intitulate “Ştiinţe sociale”, “Psihologie”, “Etică“, “Ştiinţe politice” “Economica Sănătăţii” sau a altor specializări universitare, în timp ce 38 în Romînia grobianismul ieşit prea brusc la suprafaţă şi la conducere începînd cu 1990 continuă să facă ravagii în conştiinţe şi comportamente umane. Probabil, reforma autentică trebuie să purceadă din gimnazii şi licee, dar a lăsa universităţile timp de aproape un deceniu fără pic de o educaţie umanistă golită de precepte ideologizante şi grosier partizane/partidice, este o crimă asimilabilă cu cele denumite “împotriva umanităţii”. Este şocant să afli că nişte soldaţI imbecilizaţI de băutură, droguri şi ideologie “naţionalistă“ au fost condamanaţi pentru crime împotriva umanităţii, ca urmare a unui şir de violuri sau omoruri. S-ar putea sune: “la război – ca la război”! Dar cum vor putea fi calificate gesturile de profundă inconştienţă a unor cohorte de “politicieni”, care – din nou! – vorbind în numele binelui poporului român, a produs un genocid cultural şi informaţional, cu grave consecinţe în evoluţia noastră ulterioară. S-ar putea spune că a existat o anumită confuzie, neîncredere în profesorii existenţi, etc., dar cum vor putea fi explicate torpilările la adresa oricăror critici pe tema în discuţie sau a oricăror propuneri de ieşire din mlaştina ignoranţei? Dacă nu ar fi existat imensa dezamăgire faţă de evoluţia (citeşte: involuţia) învăţămîntului romînesc din deceniul X al sec. XX, aceste preocupări şi concluzii formulate în aceste pagini nu ar fi existat, probabil, niciodată. 39 NOTE …………………………………………………… PARTEA I * Spiritul critic ce mă caracterizează s-a concretizat şi în alegerea temei tezei de doctorat (“Radicalismul economic american”) începută în anul 1976 şi finalizată în …1996 (deşi, într-o formă pe care am considerat-o finală, lucrarea a fost terminată în 1984). Radicalii de stînga din SUA au fost critici neînduplecaţi ai totalitarismului (“imperialismul american” şi “imperialismul sovietic”). Apropierea ideatică de gînditorii Clubului de la Roma, de critica din interior a unora dintre realităţile capitalismului american şi european, a accentuat translaţia de la analiza strict economică a realităţilor şi completarea acesteia cu cea politică. Viziunile holiste, integratoare, (totalitare?) promovate şi de unele poziţii oficiale ale vremii au dus la preocupări de filosofie socială prin care acţiunea umană în general poate fi evaluată mai corect şi exact prin definirea exactă a scopurilor şi combinarea optimă a mijloacelor. Fără pretenţia de a-mi confecţiona absurde certificate de disident sau de critic al sistemului totalitar, formularea rezultată din “noua paradigmă” suna astfel: orice propagandă devine superfluă în faţa unei analize bazate pe definirea clară a scopurilor (eliminarea secretizărilor cu rol de minciună politică) şi pe evaluarea corectă a mijloacelor existente sau posibile de atras. Simpla comparare a acestui raport, aplicat la o societate sau alta, indiferent dacă se numeşte capitalistă sau comunistă, comunică poziţia relativă a acesteia în planul potenţialului său. “Incununarea” încercărilor mele de inducere a utilizării binomului scop-mijloc în relevarea adevărurilor sociale a fost în vara anului 1989 prin publicarea în revista “Cronica” a unui articol intitulat “Doctrina Ceauşescu – sinteză a binomului mijloc-scop”. Precizez aici că utilizarea acestui binom, mai mult sau mai puţin elaborată, a fost dintotdeauna apanajul reprezentanţilor stîngii, respectiv a mişcărilor reformatoare, de largă respiraţie socială. 40 Amintesc aici, printre gînditorii de stînga, pe Confucius, Machiavelli, Marx, Galbraith, Peter F. Drucker etc., lista fiind foarte lungă. Cu speranţa să nu surprindă pe nimeni, Lenin şi Hitler au avut o gîndire de stînga în timp ce Stalin şi Ceauşescu au fost conservatori de dreapta. Am făcut această precizare, deoarece prea adesea se confundă limbajul folosit cu realitatea. Cu un limbaj ce se revendica de la Marx şi socialişti, dictatorii regimurilor totalitare au fost reprezentanţI ai forţelor de dreapta, conservatoare, cu anihilarea oricăror tendinţe de schimbare. Pe baza aceluiaşi raţionament, actuala Putere din Romînia este mai la stînga decît cea pe care a înlocuit-o. Romînia are un potenţial electoral preponderent de stînga, ceea ce explică perfect victoria actualei coaliţii majoritare. Din păcate, aprecierile referitoare la dreapta-stînga sunt încă marcate de dogmatismul şi conservatorismul ceauşist, atît la Puterea cît şi la Opoziţia actuală. Luarea în calcul a unui set comun de valori umane şi evaluarea mijloacelor în totalitatea lor a dus, în ultimii ani, la construirea indcatorului sintetic numit “Indicele dezvoltării umane”. După 1990, preocupările de a elabora “noua paradigmă“ au continuat cu propuneri de re-definiri conceptuale, cărora comunitatea ştiinţifică le-a acordat un interes diferit: de la preluări tacite/ilicite, la ignorare deliberată. Termenul de “economică“ pare a căpăta acceptul celor care cred că este necesară o distincţie clară între (teoria) “economică“ şi realitatea numită curent “economie”. In final, propensiunea pentru esenţializare şi teoretizare s-a canalizat spre abordarea filosofică propriu-zisă a raportului scop-mijloc, raport care, în concepţia subsemnatului este însăşi raţiunea de a fi a Eticii. ** Precizez aici că prefer termenul de “trinitate” (utilizat şi de creştinismul catolic) celui de “treime” (utilizat şi de creştinismul ortodox), deoarece primul sugerează ideea de “trei în unitate”, în timp ce al doilea sugerează “a treia parte dintr-un întreg”, Dumnezeu fiind, de fapt suma interactivă a Trei Treimi. *** Lucrarea a fost publicată iniţial în revista “Economica” (ce apare din anul 1992 la Chişinău) nr 3-4/1995, în limbile romînă, engleză şi rusă, fiind preluată (cu uşoare rectificări) în cartea 41 economistului zimbabwean Livingstone Musoro, “ Readings in Development Issues”, în anul 1996, tot la Chişinău. PARTEA II-a * Vezi, în acest sens Nicolae Andrei, “Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici”. Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p.180 şi 266. ** Ofertantul nu oferă doar; în acelaşi timp el cere contravaloarea produsului oferit. Interesant de observat că atunci cînd cumpărătorul se adresează ofertantului îl întreabă: “Cît ceri?”, ceea ce înseamnă că cererea este simultan şi o ofertă, după cum oferta este în acelaşi timp o cerere. Unii au preferat să vadă diferenţele dintre cerere şi ofertă, subliniind că doar arareori şi întîmplător acestea coincid. Se confundă aici planul real şi cel ideal, identitatea de esenţă existînd în plan conceptul, ideal, iar necoincidenţa dintre ele în plan real, cantitativ, concret. Neluarea în seamă de către economişti a acestor deosebiri de planuri, a făcut să se deruleze false dispute, acuzaţii reciproce de “eroare”, fiecare avînd, de fapt, dreptate. Deoarece există riscul acestei confuzii de planuri şi în cazul binomului scop-mijloc, precizăm că ne situăm în primul rînd în plan ideatic, conceptual, esenţial şi nu real, practic, concret. *** Titlul complet al lucrării lui Descartes “Discurs asupra metodei” este “Discurs asupra metodei de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe” . Denumirea de metodă face aproape instantaneu trimitere la spiritul ştiinţific, deşi raţionalismul a devenit un curent dominant în filosofia secolelor 18 şi 19.. **** Abducţia este o metodă logică, metodă definită ca “observarea unui fapt determinat. Apoi printr-o gîndire mai mult sau mai puţin complexă se ajunge la un alt fapt detrerminat”. In formularea lui Charles Sanders Pierce, abducţia este echivalentă cu “un instinct specific”, “o înclinaţie de a formula ipoteze”, o “intuiţie oarecum iraţională“ sau “apariţia bruscă a imaginii abductive imediat după formularea ipotezei”. 42 Conform acestui mod de gîndire, faptele sunt adaptate la teorie în loc ca teoria să fie adaptată la fapte…Unul dintre exponenţii de frunte ai acestui mod postmodern e gîndire este însuşi celebrul Sherlock Holmes, care a precizat într-unul dintre romanele sale: “Nimic nu poate induce mai mult în eroare decît un fapt evident” Avansez aici o ipoteză cu valenţe practice în lumea postmodernă în care intrăm că abducţia va fi metoda de descoperire nu doar a criminalilor şi spionilor, ci şi o metodă ştiinţifică de descoperire şi de sporirea creativităţii. BIBLIOGRAFIE *** Doctrina lui Confucius, sau Cele patru Cărţi clasice ale Chinei, Ed. Timpul, Iaşi, 1994 (Traducere din limba franceză de Vlad Cojocaru); 476 p. Andrei, Nicolae; Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici., Ed |t şi Eciclopedică, Bucureşti, 1987, 291 p. Antonesei, Liviu; Paideia. Fundamentele culturale ale educaţiei. Ed Polirom, Iaşi, 1996, 125 p Aristotel; Politica. Ed Antet, 1996, Oradea (Traducere de El Bezdechi, 1924); 285 p. Aristotel; Les Economiques, (Traducere în franceză de J.Tricot), Paris, Librairie Philosophique J.Vrin, 1989; 79 p. Aristotel; Etica nicomahică; Ed |tiinţifică şi Enciclopedică; Bucureşti, 1988, 406 p Bîrzescu, Ilona; Axiologie; Universitatea de Vest, Timişoara, 1994, Tipografia Universităţii din Timişoara Boboc, Al; Etică şi axiologie în opera lui Max Scheler; Ed |tiinţifică, Bucureşti, 1971, 242 p Cătineanu, Tudor; Elemente de Etică, vol I; Ed Dacia, Cluj, 1982 Chioar, Ioan; Binele şi răul în viziune creştină; Ed Universal DALSI, 1996, 210 p 43 Claudian, Alexandru; Curs de metodologie,Universitatea Mihăileană, Facultatea de Litere şi Filozofie, 1938-1939; 274p Cozma, Carmen; Meloetica, Eseu semiotic asupra valorilor morale ale creaţiei artistice muzicale; Ed. Junimea, Iaşi, 1996, 418 p. Descartes, Discurs asupra metodei de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe; Ed ştiinţifică, Bucureşti, 1957, 104 p. Druguş, Liviu; “Supporting Introductory Reading” (pp xiii- xvi) şi “The Scope of the Economic, the Politic and the Ethic. What is, at last, studying Political Economics?” (pp. 142-167) în: Livingstone Musoro; Readings in Development Issues; Encyclopaedia “Museum” Chisinau, 1996, 167 p Etzioni, Amitai; The Moral Dimension. Towards a New Economics; Free Press, New York, 1988, 300 p Galbraith, John Kenneth; Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului;Eurosong & Book; (Traducere de Al Şontea), New York 1996; Bucureşti 1997; 127 p Găvănescul, Ion; Etica pentru şcolile secundare; Ed I, Bucureşti, Ed Libraria “Universală“ Alcalay & Co, 1928 Grenier, Hubert; Marile doctrine morale; Ed Humanitas;, (Traducere de Marina Vazaca) ; PUF Paris 1989, Bucureşti 1995; 175 p Grigoraş, Ioan; Binele şi răul, Ed ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978 Grigoraş, Ioan (coord); Statutul universal şi specific al valorii morale; Ed Universităţii “Al.I.Cuza” Iaşi, 1993 Hallowell, John H.; Temeiul moral al democraţiei;Ed Paideia, Bucureşti, 1996 (Chicago 1953) 119 p. Hegel, G.W.F.; Ştiinţa logicii; (Traducere de D.D. Roşca), Ed Acad RSR, Bucureşti, 1966, 859 p. Iluţ, Petre; Structurile axiologice din perspectivă psihosocială; Ed Did şi Ped, Bucureşti, 1995, 158 p Kant, Immanuel; Scrieri moral-politice; Ed |tiinţifică, Bucureşti, 1991, 494 p 44 Mladenatz, Gromoslav; Curs de Economie politică. Cunoaştere şi metodă în Ştiinţa Economică; Tiporex, Bucureşti, f.a. 246 p. Negulescu, P.P.; Scrieri inedite; vol I-V, Ed Academiei RSR, 1969, 1971,1972,1977 Petrescu, Camil; Doctrina substanţei; Ed |tiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, 2 vol., 354+368 p Popper, R. Kall; Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism. Editura Trei, CEU Press, Traducere de Florin Lobonţ, 1997, 180 p. Scheler, Max; Arbeit und Ethik; în: “Zeitschrift fur Philosophische Kritik”, Band 114, Juli 1899; pp. 161-200 Schultz, Uwe; Immanuel Kant, Ed Teora, Bucureşti, 1997 (Traducere de Vasile V. Poenaru), 176 p Spinoza; Etica;Ed Ştiinţifică; Bucureşti 1957, (Traducere din italiană de Al Posescu), 358 p Tompea, Doru; Etică, axiologie, deontologie; Ed Ankarom, Iaşi, 1966, 145 p 45 Delimitări conceptuale Tranziţia cvasiinterminabilă pe care o parcurgem are, prin însăşi esenţa ei, ca dominantă, povara amestecului de vechi şi nou, acest mixtum compositum care alimentează confuziile, asimetriile informaţionale şi capacitatea de orientare în (sub)sisteme. Terminologiile utilizate de anumite forme de organizare socială (includem, desigur, aici şi defunctul sistem totalitar) au o coerenţă internă bine stabilită, dar şi o inerţie mare în utilizare, ceea ce face ca unele cuvinte/sintagme utilizate cu sens şi rost în vechiul sistem să nu aibă aceeaşi acoperire în noile condiţii. Mai mult, unele cuvinte dezavuate de vechiul sistem îşi intră acum în drepturi, dar, să recunoaştem – nu toată lumea este dispusă să umble mereu la dicţionare, după cum nu toţi avem tăria să recunoaştem că un anumit cuvînt ne este neclar…În categoria acestor cuvinte vechi cu sensuri noi se află şi cele trei cuvinte pe care încercăm să le explicităm mai jos. Înainte de aceasta, mai amintim doar faptul că termenul de eficacitate/efficacy (în limba engleză) a fost mereu tradus (atunci, dar – încă – şi acum…) tot prin eficienţă/efficiency (engleză).Alinierea la civilizaţiile recunoscute şi acceptate ale lumii se va face mult mai greu dacă nu avem, de la început şi un limbaj comun. Eficacitate Efectivitate Eficienţă Eficacitatea – reprezintă gradul de atingere a scopurilor, nivel calculat în condiţii ideale. De regulă se utilzează termenul de eficacitate cu referire la viitor sau la o situaţie a cărui rezultat final nu este încă cunoscut. Efectivitatea – reprezintă gradul de atingere a scopurilor (volumul de efecte obţinute) în condiţii reale. 46 Eficienţa – reprezintă compararea scopurilor (efectelor obţinute sau obtenabile) cu mijloacele (resursele sau eforturile depuse sau posibile de depus) Observaţie . Eficacitatea vizează viitorul. Efectivitatea vizează trecutul şi prezentul. Eficienţa vizează oricare dintre cele trei segmente temporale (trecutul, prezentul sau viitorul) Pentru a exemplifica mai bine cele trei concepte, fundamentale în analiza sistemelor în general, şi a celor de sănătate în cazul nostru, reproducem mai jos un articol publicat cu cîţiva ani în urmă (1996). Economica & economia Eficacitate, efectivitate, eficienţă Analiza economică îşi diversifică mereu mijloacele de apreciere a rezultatelor unor acţiuni umane, atribuindu-le denumiri şi semnificaţii în funcţie de contextul economic şi lingvistic din care provin autorii acelor instrumente de analiză. Limba engleză (al cărei fond principal de cuvinte este format în proporţie de 60 la sută din cuvinte de origine latină) este astăzi cea care dă tonul în terminologia ştiinţifică. Comoditatea şi necunoaşterea subtilităţilor tehnicilor şi metodelor de analiză economică de către unii traducători a dus la apariţia pe piaţa literaturii economice străine a unor lucrări pline de monstruozităţi lingvistice, contribuind, prin aceasta, la sporirea confuzionismului academic. 47 Cele trei cuvinte din titlu au fost mereu traduse prin “eficienţă economică“, concept care este asociat sau confundat cu cel de rentabilitate. Expansiunea sferei de cuprindere a economicului la domenii ca educaţia, îngrijirile de sănătate, cultură etc., obligă specialiştii din aceste domenii să se auto-instruiască după cărţile existente pe piaţă. Revin aici cu o propunere adresată Ministerului Învăţămîntului, de a include în pregătirea tuturor specialiştilor a unor cunoştinţe fundamentale de Economică, fără de care efectivitatea activităţilor lor va fi mult diminuată. Soluţia revigorării societăţii romîneşti este de ordin educaţional şi informaţional. Nu ne rămîne decît să sperăm că demersul nostru va avea eficacitatea scontată şi că va genera – în perspectivă – doritul spor de eficienţă . Am utilizat deja, succesiv, cei trei termeni, pe care îi vom defini imediat. Eficacitatea (efficacy) este calitatea unei acţiuni de a produce mai multe efecte utile pozitive, comparativ cu efectele negative, în condiţii ideale, adică prin excluderea din calcul a unor evenimente neprevăzute. Se presupune, aşadar, existenţa unei informaţii complete despre ansamblul acţiunii respective, ceea ce este, desigur, un caz ideal. Eficacitatea se referă, îndeosebi, la viitor, respectiv atunci cînd facem estimări asupra rezultatelor posibile ale unei acţiuni. Putem vorbi despre eficacitatea unor acţiuni trecute doar în cazul în care rezultatele corespund pe deplin aşteptărilor. De exemplu, majorarea preţurilor la combustibil şi energie este acum considerată eficace, privită prin prisma rezultatelor pozitive pe termen lung şi care trebuie să depăşească suma efectelor negative inerente, antrenate de această majorare. Dacă va fi considerată eficace şi după trecerea perioadei luate în calcul, aceasta va însemna că efectele pozitive aşteptate le vor fi depăşit pe cele negative. 48 Efectivitatea (effectiveness) este calitatea unei acţiuni de a produce efectele scontate în condiţii reale. Aceasta înseamnă că o acţiune umană efectivă este cea care se raportează la condiţii reale, nu ideale. La modul general, efectivitatea reprezintă compararea, la modul foarte concret, a efectelor pozitive şi negative ale unei acţiuni. De exemplu, pe parcursul perioadei de majorare a preţurilor la care ne-am referit, raportul amintit este în favoarea efectelor pozitive, înseamnă că acţiunea în cauză este efectivă. Presupunînd că termenul de referinţă este de 6 luni, este posibil ca 5 luni acţiunea dată să fie efectivă, dar la finele perioadei atît eficacitatea cît şi efectivitatea să fie negative. Eficienţa (efficiency) este rezultatul comparării efectelor (rezultatelor) cu eforturile (costurile). Se deduce că primele două concepte se referă la compararea rezultatelor reale cu cele estimate (în viitor sau în prezent), în timp ce eficienţa este raportul efect/efort, sau – filosofic vorbind – a raportului scop/mijloc. Despre măsurarea eficienţei cei interesaţi pot afla mai multe din cărţile prof. P. Jica, dar un lucru este, deocamdată, foarte clar: eficacitatea, efectivitatea şi eficienţa nu sînt identice în esenţa lor. 49 Noţiuni de management general Managementul este o profesie distinctă şi o activitate cotidiană a multor profesii în care actul decizional, bazat pe informaţie, este frecvent şi responsabil. Din păcate, confuzia conştient întretinută între teorie şi practică, între ştiinţă şi praxis, între regula stabilită şi regula aplicată etc., se manifestă şi în cazul managementului care are semnificaţie dublă: disciplină ştiiţifică şi activitate practică. Desigur, există mereu preocuparea ca să se precizeze dacă este vorba despre managementul teoretic sau despre cel practic, desigur cu grija ca părţile bune ale managementului să se afle în teorie, iar cele proaste în practică. Expresia consacrată pentru treburile făcute prost sau care au rezultate proaste este “bad management”. Teoria este rareori greşită, ea este cel mult perfectibilă… Deşi se pretinde că managementul ar fi el însuşi o ştiinţă (şi încă una de sine stătătoare) această ştiinţă nu are încă un nume distinct de practica pe care o studiază, ceea ce ar induce concluzia că nivelul de teoretizare nu este suficient de ridicat, iar specificitatea metodelor folosite este destul de relativă. Etimologic, termenul de management provine de la latinescul manus = mînă, cu semnificaţia verbală de a mîna (caii), a mînui (a manipula), a dirja, “a struni caii cu ajutorul hăţurilor”, a se descurca. Deşi termenul de “manipulare” are o conotaţie eminamente negativă, managementul nu este decît o activitate de manipulare, presupunîndu-se că scopurile urmărite sînt pozitivie şi numai pozitive… Managementul constituie activitatea complexă de organizare şi conducere a unei activităţi a cărui scop este clar definit. Managementul teoretic utilizează o multitudine de metode şi tehnici aplicate în vederea eficientizării şi optimizării practicii manageriale. Practica managerială este făcută de specialişti (manageri) sau de nespecialişti. 50 Conform uneia dintre cele mai larg răspindite definiţii, managementul reprezintă atingerea unor obiective prin intermediul altor oameni. Se afirmă că managerul are ca principală misiune ca să facă astfel încît lucrurile să fie făcute. În limbajul EMMY (End-Means Methodology) definiţia managementului apare astfel: “managerul este persoana care stabileşte cu maximă claritate SCOPURILE pe care le urmăreşte (pentru el însuşi, pentru organizaţia pe care o conduce şi pentru contextul social în care se află), şi MIJLOACELE apte să ducă la atingerea acelor SCOPURI”. De regulă, mijloacele utilizate de manager sînt oamenii şi informaţiile. Restul pot fi contexte, mai mult sau mai puţin favorabile… Privit sub raport psihologic, “managementul este o problemă de comportament, de relaţii interpersonale, de informaţii (manipularea informaţiilor) care trebuie să declanşeze energiile necesare pentru rezolvarea situaţiilor considerate puţin sau deloc acceptabile”. În Era informaţională managementul este, în esenţă, o activitate de selectare, procesare şi combinare a informaţiilor în dorinţa obţinerii acelei informaţii finale, care să caracterizeze situaţiile nou create ca fiind optime sau apropiate de scopul propus. Primul tratat de management, în sensurile utilizate astăzi, a fost scris de Aristotel şi este intitulat “Economica”, mic tratat în care descrie cum să se comporte stăpînii faţă de sclavi, soţii între ei în gospodărie, precum şi sclavii între ei sau faţă de stăpînul lor. Prin această argumentare, Aristotel a indus ideea de organizare a activităţii gospodăreşti şi de armonizare a vieţii de familie. Uneori termenul de management este asimilat cu aspecte sau laturi ale managementului: supravegherea, controlul, dirijarea, administrarea, organizarea, iar managerul este identificat cu expresiile populare ale acestuia: leader, boss, adică, pe româneşte, “şefu‟”. 51 Cele patru faze principale ale actului de management : Planificarea; Organizarea; Implemantarea; Controlul. Managerul nu execută nici una din cele patru faze, el doar contribuie la/sau supervizează formularea obiectivelor acestora. Planificarea – reprezintă stabilirea şi identificarea scopurilor de îndeplinit. Organizarea – se preocupă de stabilirea şi planificarea mijloacelor ce vor fi utilizate. Implementarea – reprezintă combinarea propriu-zisă a mijloacelor Controlul – compararea mijloacelor folosite cu scopurile propuse sau chiar atinse. Dintre cele patru faze etapele a doua şi a treia au un conţinut preponderent economic; prima fază are caracter preponderent politic , iar a patra fază are un caracter preponderent etic. Rezultă că nu poate fi manager bun persoana care nu are cunoştiinţe de manager, de teorie politică, economică şi etică. Uneori scopurile (faza 1) sînt stabilite de instanţe superioare, iar concordanţa scop-mijloc (faza 4) poate fi încredinţat unor unităţi autonome de expertiză. În privinţa mijloacelor, prima grijă a managerului este să facă o listare completă a mijloacelor existente şi apte, să ducă la scop, la care se adaugă ce necesar va fi procurat. Lista de mijloace: Oameni Utilaje Materiale Viaţa Timpul 52 Banii Procese Informaţii, stocate şi posibile de obtinut Terenul Reputaţie, imagine, atitudine În organizaţiile mari categoriile de mijloace enumerate sînt gestionate în cadrul unor departamente specializate. Resurse umane (personalul) –de oameni Marketing-de piaţă Financiar, contabilitate – bani Relaţii publice – imagine Autocontrolul Managerul – trăsături de caracter : Favorabile Nefavorabile Hotărîre Extrovertire Plăcerea de a avea puţin Abilitate de a tolera ambiguitatea şi incertitudinea Perseverenţa Empatia Capacitatea de a trece uşor de la un lucru la altul Intuiţia şi înţelegerea intentivă a semenilor Rezistenţa la stress Timiditatea şi constiinţa de sine Perfecţionism şi detailism Exces de raţionalitate Dorinţa de cunoaştere pentru sine Dorinţa de a da prioritate familiei Fire blîndă şi bună 53 Managementul informaţiilor Managerul bine informat = tautologie. Managerul prost informat = contradicţie între termeni. În actul managerial informaţia are rolul decisiv în fiecare din cele patru faze . În perioadele cu ritmuri rapide de schimbare informaţiile trebuie să cunoască un flux continuu (nu doze optime ).Informaţiile tehnologice şi economico-financiare sînt cele mai utile şi totodată cele mai perisabile. Şansele succesului managerial sînt funcţie de volumul, dozarea şi utilizarea adecvată a informaţiilor şi a tehnologiilor informaţionale. Managementul informaţiei presupune parcurgerea a şase etape : Colectarea ; Stocarea ; Procesarea ; Accesul ; Comunicarea ; Utilizarea ; Colectarea informaţiilor presupune o selectare a informaţiilor utile de cele redundante. Bolile informaţionale işi fac apariţia chiar din această etapă cînd dorinţa de a fi foarte bine informat duce la aglomerarea canalelor cu informaţii inutile, stresante şi ineficiente. Sursele de informare sînt multiple şi de aceea sistematizarea prealabilă a surselor poate evita suprapunerile şi supraîncărcarea informaţiilor. Pentru colectarea raţională a informaţiilor trebuie să ne autoadresăm întrebările : De ce informaţii avem nevoie şi în ce scop? Ce intenţionez să fac cu ele? De unde le pot obţine? 54 În ce formă prefer să primesc informaţiile? – la intervale regulate : zilnic, lunar, anual; – cînd au loc anumite schimbări; – cînd au fost consumate total; – niciodată. Sursele de informare pot fi : – propriile acţiuni şi registre ; – departamentele colaterale organizaţiei ; – centrul de informare a organizaţiei ; – presa ; – instituţiile specializate ; – departamente sau agenţii guvernamentale ; – rapoarte oficiale. – servicii speciale de informare şi consultanţă. Stocarea informatiilor – se stochează doar datele utile ; – informaţiile neprocesate se numesc date. Exemplu : salarii, concedii, reclamaţii ( date ). Cîte reclamaţii au fost într-o lună ( informaţii )?. Se folosesc mai multe feluri de stocare a informaţiei : – memorie personală ; – fişiere şi fişete ; – fişe şi indexuri ale fişelor ; – baze de date electronice – CD – ROM şi microfilme Procesarea informaţiilor Managerul trebuie să extragă şi să menţină sensul real iniţial şi cel pentru care au fost colectate. Rezultatele procesării se formulează în statistici, grafice, etc. 55 Folosirea informaţiilor Trei dintre cele mai importante şi obişnuite procese de management în care se utilizează informaţiile sînt : – rezolvarea problemelor ; – luarea deciziilor (pe baza datelor procesate) ; – prognosticarea (elaborări de strategii, prognoze) . În perioada actuală (era informaţională) profesiile care operează curent cu informaţii vor fi afectate în mod dramatic ca urmare a apariţiei inteligenţei artificiale. Acestea sînt : învăţămînt, management profesionist, îngrijirea sănătăţii, politicienii. Valorificarea utilităţii informaţiei La ce folosesc exact aceste informaţii ? Ce gen de informaţii au fost utilizate ultima dată şi de ce ? Care sînt costurile şi beneficiile păstrării sau stocării acestei I informaţii ? Care vor fi consecinţele abandonării acestei informaţii ? Pot fi aceste informaţii colectate, stocate, procesate sau communicate mai eficient ? Putem împărtăşi aceste informaţii şi celorlalţi ? Avem acces la informaţiile deţinute de ceilalţi ? Există modalităţi adiţionale de folosire a acestor informaţii ? Costurile actului medical Ca un răspuns al specialiştilor la creşterea continuă a costurilor şi la oferta inegală şi inechitabilă de îngrijiri de sănătate este interesul pentru raţionalizarea (eficientizarea practicii medicale prin tehnici de optimizare a deciziilor. Pentru practica medicală aceste instrumente de optimizare conţin în principal : 56 Analiza deciziilor în clinici ; Sisteme expert pentru diagnostic . Raţionalizarea deciziei medicale nu înseamnă înlocuirea criteriilor umanitare cu cele strict tehnice. 57 MANAGEMENTUL SĂNĂTĂŢII Motto : Ultima soluţie Spre a ne redresa economia, Scăpînd de-al sărăciei crunt blestem Ar trebui să exportăm prostia Că marfă, Slavă Domnului, avem ! Paul Dumitrescu – medic veterinar / martie 1997 A.Principiile managementului sănătăţii A conduce = a face ca lucrurile să fie bine făcute. Pentru a asigura succesul oricărei afaceri Metodologia Scop Mijloc propune efectuarea a cel puţin trei etape : 1.Stabilirea scopurilor; 2.Evaluarea mijloacelor apte acre să permită atingerea scopurilor ; 3.Declanşarea acţiunii (care presupune adecvarea permanentă scop – mijloc ) Primul principiu managerial – a conduce prin scopuri. Scopul vizează Ce, Cît, Unde, Cînd trebuie făcut. Acest principiu este verificat prin intermediul conceptului de eficacitate (raportul dintre efectele pozitive şi negative ale acţiuni în condiţii preconizate, caeteris paribus. Al doilea principiu managerial – a învăţa din experienţă. Aceasta presupune compararea permanentă a scopului final cu etapele realizate, respectiv cu mijloacele folosite. Acest principiu este verificat prin conceptul de randament, respectiv acela de efectivitate (raportul dintre efectele pozitive şi cele negative în condiţii reale respectiv la apariţia “neprevăzutului” ). Al treilea principiu managerial – specializarea muncii, conform principiului economicităţii. Un scop trebuie să fie atins cu 58 cele mai mici costuri posibile. Paradoxal, specializarea obligă la lucrul în echipă. Cu cît specializarea este mai îngustă cu atît dependenţa reciprocă va creşte. Principiul de faţă se verifică prin intermediul conceptului de eficienţă (efort cît mai mic pentru atingerea unui efect cît mai mare, respectiv mijloace minime utilizate pentru scopuri maxime. Al patrulea principiu managerial – convergenţa muncii spre scopul propus. Aceasta presupune cooperarea şi coordonarea logică a acţiunilor ce converg spre atingerea unui scop stabilit. Conceptul verificator este acela de adecvare permanentă între scopuri şi mijloace. Al cincilea principiu managerial – funcţia determină structura şi nu invers. Uneori o structură depăşită, neadecvată momentului se impune asupra funcţiilor îndeplinite de personalul existent. În limbaj EMMI, “ scopul determină mijloacele. Acest lucru este adevărat dacă se calculează permanent şi concomitent eficacitatea, efectivitatea şi eficienţa , respectiv preeminenţa scopurilor, a mijloacelor şi a adecvării dintre scopuri şi mijloace. Al saselea principiu managerial – circulaţia nestingherită a informaţiilor. Este cunoscut şi sub numele de principiul transparenţei. Asimetria informaţională asigură posibile cîştiguri pe termen scurt dar acumulează tensiuni informaţionale pe termen lung, ale căror ignorare va compromite şi acumulările înfăptuite pe termen scurt. Blocarea (obturarea) informaţiei sporeşte puterea distructivă a informaţiei venite din partea concurenţei. Principiul a fost verificat în practică cu ocazia prăbuşirii regimurilor totalitare. Uneori lipsa informaţiei pertinente, corecte, adecvate este fals suplinită de o abundenţă de amănunte inutile, voluminoase, frapante sau nerelevante. Este “limbajul de lemn“ care ţine loc de informaţie, îngrădind şi deformînd informaţia autentică. 59 B. Funcţiile conducerii (managementului) Există trei funcţii fundamentale : Elaborarea priorităţilor (funcţia anticipativă). Se concretizează în elaborarea setului de scopuri, sau a unui plan/program pe termen lung (planificarea) şi scurt (programarea) ; Execuţia (funcţia aplicativă). Se pun în funcţiune mijloacele apte să ducă la scop. Concret, se distribuie sarcinile de organizare, de supervizare şi de pregătire a personalului. Tot în cadrul acestei funcţiuni se urmăreşte circulaţia corectă şi rapidă a informaţiei; Evaluarea (funcţia apreciativă). Se compară mijloacele utilizate cu scopurile atinse. Valoarea unei acţiuni este dată de importanţa scopului şi raritatea mijloacelor. Evaluarea se face prin măsurare şi comparare. Sinteza evaluării : eficienţa economică a acţiunii efectuate. Se folosesc autoevaluarea şi retroinformarea pentru depistarea cauzelor insucceselor. C. Planificarea şi programarea activitatii Planificarea şi programarea (elaborarea priorităţilor pe termen scurt şi mediu) presupun detaşarea intereselor pe termen lung de cele pe termen scurt, precum şi combinarea acestora pentru a le asigura viabilitatea ambelor. Activitatea de asigurare a sănătăţii presupune planificarea corectă a etapelor : Diagnosticul. Se determină dimensiunea cererii de sănătate (volumul şi urgenţa scopului ce urmează apoi a fi atins). Cererea poate fi: totală (absolută), reală (posibil de satisfăcut) şi realizabilă în mod concret Prognosticul. Se determină priorităţile în funcţie de mijloacele disponibile, respectiv se conturează oferta de sănătate (chiar dacă nu există şi o cerere expresă referitoare la serviciile oferite). Controlul rezultatelor la fiecare subetapa. Se poate face o comparare permanentă între ofertă şi cerere, respectiv se delimitează 60 mai multe tipuri de servicii sanitare: servicii oferite, servicii solicitate, servicii impuse (spitalizări, vaccinări etc) D. Niveluri de îngrijiri de sănătate Primare: generale – preventive şi curative (în beneficul indivizilor şi al colectivităţilor: igiena, urgenţe, etc.) Secundare : specializate – consultaţii şi specializări Terţiare : superspecializate Regula de aur :Principiul subsidiarităţii. Conform acestui principiu politico-economic, îngrijirile de sănătate trebuie să fie acordate la nivelul cel mai de jos capabil să asigure un rezultat satisfăcator. Observaţie. Sănătatea depinde mai mult de măsurile nemedicale decît de cele medicale. E. Politici de sănătate Politicul – ca speranţă de mai bine. Partidicul – ca promisiune de mai bine. Ideologicul – esenţializare a intereselor. Pe cine (ce) îngrijim ?. În functie de răspunsul la această întrebare, se definesc politici, partide, ideologii şi regimuri. În plan sanitar politico-economicul dominant este cauza şi consecinţa sistemului şi serviciilor de sănătate. Prin urmare, paleta liberalism – socialism se va reflecta în paleta “medicină individuală” – “medicină comunitară” , cu nuanţele de rigoare dintre acestea. Comparativ şi constrativ, cele două ideologii sanitare şi de management sanitar constau în următoarele : Tabelul nr. Medicina individului ( liberalii sanitari ) Medicina comunitaţii ( socialiştii sanitari ) 1. Îngrijirea bolnavului. 1. Îngrijirea comunitaţii 2. Prioritatea bolnavul. 2. Prioritatea : persoana şi 61 familia sănătoasă sau bolnavă 3. Profesionist izolat. 3. Echipa interdisciplinară 4. Diagnostic individual. 4. Ingrijiri integrate. 5. Probleme individuale de boală. 5. Probleme colective de sănătate. 6. Mediul bolnavului. 6. Mediu general ( economic – politic – social – biologic – psihologic ) 7. Fără planificare, epidemiologie şi planificarea bolnavului 7. Cu planificare, epidemiologie şi planificarea bolnavului 8. Rezultate apreciate de bolnav. 8. Rezultate apreciate de sănătoşi. 9. Iniţiativa aparţine bolnavului. 9. Iniţiativa aparţine echipei. 10. Curativă. 10. Preventivă. În medicina preponderent comunitară anchetele epidemiologice ocupă un loc de prim rang. Cele două sisteme nu sînt total opuse ci doar concurente. Ele nu trebuie impuse, ci alese, în funcţie de raporturile concrete dintre scopuri şi mijloace. Sistemele manageriale se vor plia şi adapta la sistemele de sănătate, respectiv în funcţie de accentul pus pe individ sau comunitate. Nu există sistem care să ignore complet individul sau comunitatea, deşi au urmărit – implicit – binele amîndurora. O încercare de combinare a celor două filozofii medicale a fost formulată la Alma-Ata în 1978. Ea a fost o concretizare în plan sanitar a teoriei convergenţei sistemelor social – politice opuse, promovate de filozofi de stînga americani (W.W. Rostow ). 62 CHECK-LIST pentru elaborarea unui program sanitar (de exemplu Reforma Sanitară) Evaluarea situaţiei existente. Alternative posibile de evoluţie a situaţiei. Prima alternativă este “do nothing” – să nu faci nimic. Aceasta se mai numeşte şi “opţiunea zero” (a lăsa lucrurile în voia soartei. A nu se confunda cu principiul liberal “laissez faire – laissez passer”, care induce ideea unei noi intervenţii restrictive din partea statului). Alternativele trebuie comparate prin elemente reprezentative (cheie). Putem avea două variante de acţiune pe care le comparăm cu opţiunea zero. Este posibil ca “opţiunea zero” să ne coste 80$ / zi , varianta I să coste 10$, iar varianta II să coste 12$ / zi. Cei 2$ diferenţă dintre cele două variante ale acţiunii se compară cu cei 80$ ai non-acTiunii. Rezultă : non-acţiunea este mai scumpă de 40 de ori decît acţiunea. Compararea costurilor şi beneficiilor. (efectele secundare nu trebuie neglijate ). Atît Beneficiile cît şi Costurile se calculează din perspectiva societală. Nu doar costurile tangibile trebuie luate în calcul. Cele intangibile pot fi decisive. Aici se poate folosi metoda Cost – Utilitate. Măsurarea rezultatelor. Trialurile clinice – cea mai bună metodă de măsurare. Evaluarea rezultatelor. Este partea cea mai controversată a analizei economice. Este obligatorie demonstrarea modului de calcul şi că această metodă a fost cea mai adecvată pentru cazul dat. Prezentarea rezultatelor. Circa 20% din timpul unei cercetări este dedicată scrierii eseului de prezentare. Conflictul medic economist porneşte deseori 63 din neclaritatea prezentării concluziilor, sau din diferenţe de limbaj, atitudine, etc. Criterii de analiză a sistemelor de sănătate Performanţa De ansamblu ; Pe subsisteme ; Pe entitaţi de bază ; Se fac comparaţii după criterii : Temporale ; (inter) naţionale. Receptivitatea faţă de nevoile reale ale oamenilor Se analizează flexibilitatea la modificările structurale ale cererii de servicii de sănătate. Se verifică existenţa unui sistem adecvat de stimulente / de stimulare a receptivităţii. Accesibilitatea În funcţie de venit şi finanţare ; În funcţie de nivel de informare ; În funcţie de flexibilitatea sistemului de îngrijiri de sănătate ; Creşte rolul de “sită” a generalismului, respectiv creşte accesul la îngrijirile primare. 64 Responsabilitatea Modul de exercitare a responsabilităţii ; Nivelul de exercitare a responsabilităţii ; Separarea responsabilităţii pentru cumpărarea serviciilor de sănătate de responsabilitatea furnizării de servicii de sănătate. Autorităţile districtuale / judeţene să aibă responsabilitatea cumpărării / achiziţionării de servicii, iar unităţile sanitare să intre în concurenţă pentru a oferi servicii cît mai bune. Spitalele publice trebuie să aibă independenţă managerială în utilizarea resurselor limitate. MG cu mai mult de 9000 de pacienţi pot avea dreptul la buget propriu (prin aceasta se stimulează responsabilitatea MG de a-şi păstra pacienţii). Informabilitatea Informabilitatea reprezintă capacitatea sistemului de a primi şi oferi informaţii atît intrasistemic cît şi intersistemic. Exemplu : o informaţie corectă despre costuri şi rezultate poate duce la o alocare mai bună a resurselor. Este necesară o informare veridică a cumpărătorilor şi o descentralizare a sistemului informaţional. Este utilă creerea de baze de date cît mai complete, îndeosebi despre pacienţi şi notele de plată ale acestora. Rentabilitatea Rentabilitatea presupune – ca regulă – ca cheltuielile de capital să fie recuperate prin spitale publice care trebuie să plătească cash ratele dobînzilor şi costul utilizării pămîntului, clădirilor, etc. Se recomandă existenţa unui sistem de stimulente pentru subsistemele cele mai rentabile, respectiv utilizarea raţinală a resurselor. De asemenea, rentabilitatea presupune relaţii contractuale ferme între diferite organizaţii de sănătate. 65 Competitivitatea Competitivitatea trebuie să se manifeste între forme de proprietate (public – privat), precum şi între subsistemele acestora între ele. Ca mod de sporire a competitivitaţii este aplicarea principiului subsidiaritaţii (respectiv delegarea autoritaţii ). Există preconcepţia că proprietatea publică nu presupune aplicarea principiului subsistemelor. Fals. Competitivitatea poate fi sporită prin responsabilizarea subsistemelor. Partenerii îşi definesc diferit şi antitetic interesele : astfel, ofertanţii urmăresc sporirea profitabilitaţii, în timp ce solicitatorul de servicii (cererea) urmăreşte maximizarea utilităţii ca urmare a consumării unui serviciu, fie acesta unul de consultanţă ( o idee, un sfat ). Se impune o definire corectă a consumatorului. Astfel, există consumatori globali (DSJ, spital , etc.) şi consumatori individuali ( pacienţi ). O competitivitate reală se asigură şi prin cadrul legislativ ( legislaţie antimonopol, anticartel ).Fiecare sector are avantajele sale relative (în comparaţie cu celălalt): Sectorul public asigură următoarele scopuri : – Echitate ; – Accesibilitate ; – Controlul cheltuielilor . Sectorul privat asigură următoarele scopuri (avantaje): – Eficienţă ; – Receptivitate faţă de consumator . În final scopul reformei este performanţa la nivel macro. Indicatorii macrosanitari vor arăta dacă, unde, cînd şi în ce ritm este nevoie de reformă. 66 Reforma sanitară – cine pune accentele ? Parte a procesului de reformare structurală şi sistemică a economiei româneşti , reforma sanitară are şi calitatea specifică de a fi una dintre cele mai sensibile şi controversate elemente ale schimbării. Nu este nici un secret că actualmente legislaţia care guvernează sectorul sanitar are o vechime ce oscilează între 20 şi 50 de ani. Mă refer îndeosebi la legislaţia care defineşte sistemul de sănătate, acesta fiind unul eminamente public, finanţat de la buget şi condus de la nivelul central (Ministerul Sănătăţii). Problema care se pune este una multiplă : ce este de reformat la sistemul existent, care sînt scopurile concrete urmărite prin reformare şi care ar fi modalităţile optime de efectuare a reformei pentru a obţine scopurile dorite. Înainte de a avea răspunsuri la această triplă întrebare merită să precizăm că orice sistem politic din lume nu a avut alt scop declarat decît binele şi sănătatea populaţiei, dacă nu chiar “fericirea întregului popor”, ceea ce induce ideea că sistemele sanitare diferă între ele doar prin mijloacele utilizate şi nu prin scopurile propuse. Astfel, gestionarea publică sau privată a mijloacelor apte să asigure standarde cît mai înalte de sănătate pentru cît mai mulţi indivizi este o problemă ce ţine mai mult de domeniul economicului ( al mijloacelor ) decît de cel al politicului (stabilirea scopurilor). Totuşi, crearea unor mijloace mai adecvate de atigere a scopului este apanajul factorului politic. De peste 7 ani se repetă această frază : “reforma se poate declanşa doar dacă este voinţa politică pentru aceasta”. Pentru reforma sanitară voinţa politică trebuie să răspundă la tripla întrebare de mai sus. Or, răspunsurile se lasă aşteptate sau cel puţin nu au claritatea şi precizia necesare. Documentele OMS, ale organismelor specializate ale UE precizează că esenţa şi rostul reformei este de natură economică. Dacă ar fi resurse suficiente atunci orice sistem ar fi bun iar problema eficienţei nici nu s-ar pune. Totul porneşte de la necesitatea reducerii costurilor, de evitare a risipei, de sporire a randamentului 67 fiecărei resurse utilizate. Esenţializînd şi mai mult, reforma sanitară este o decizie financiară. Cu mici excepţii, totul se poate exprima în unităţi monetare, inclusiv anii de viaţă cîştigaţi ca urmare a unei acţiuni sanitare. Cineva ar putea trage concluzia că reforma sanitară este doar apanajul economiştilor, medicii fiind excluşi din această activitate de formulare a strategiilor manageriale cu implicaţii asupra activitaţii lor. Sigur nu este aşa, dar, care este la noi în România ponderea specialiştilor cu pregătire economică implicaţi în derularea reformei? Probabil că la nivel de ţară numărul lor nu dapăşeşte o duzină. Nu avem în vedere contabilii şefi de la Direcţiile Sanitare, rareori interesaţi de probleme de filozofie managerială şi scheme complexe de alegere a alternativei optime pentru o acţiune sau alta. Ei s-au specializat în a răspunde directorilor de DSJ dacă mai sînt bani în cont şi dacă mai pot fi obţinuţi în vre-un fel sau altul. S-ar putea face o mică apreciere referitoare la numărul cercetatorilor şi cadrelor didactice cu pregătire economică de la Institutele de Sănătate publică şi de la catedrele de management sanitar de la UMF-urile din România. Estimez această cifră la 0,01 %. Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, şansele de a face reformă sanitară sînt minime. Iar dacă cei implicaţi în reformă nu încearcă să schimbe actuala stare de lucruri , este cel mai bun indiciu că reforma nu este considerată necesară, indiferent de declaraţiile celor pro – reformă … 68 Secţiunea a doua 69 Economica şi Economia Economia Economia este activitatea de combinare a unor elemente (indiferent de natura lor ), elemente denumite mijloace , în vederea obţinerii unor rezultate dorite numite scopuri. Economia este activitatea practică, cotidiană ( permanentă ), activitate studiată cu mijloacele ştiinţei de disciplina ştiinţifică numită economica, în scopul îmbunataţirii rezultatelor aşteptate şi a raporturilor dintre mijloacele consumate şi scopurile atinse. Ca ştiinţă, economica are o încărcătură psihologică majoră ca urmare a faptului că raporturile existente sînt în esenţă raporturi interumane sau care transmit interese interumane. Economics = economica Economy = economie. În marea majoritate a punctelor de vedere (viziuni) despre economie, dimensiunea individuală este cea care predomină, dar pentru o mai bună înţelegere a acesteia este absolut necesară completarea cu dimensiunea socială (relaţională) în raporturile economice dintre agenţii economici şi beneficiari. Economicul transcede toate activitaţile umaneindiferent de amploarea, importanţa sau locul lor de desfaşurare. Exagerînd, se poate spune că un început de activitate economică se desfăşoară la nivel celular ca urmare a faptului că viaţa celulei presupune combinări de mijloace şi schimb de elemente cu exteriorul ei. La fel se întîmplă şi în organismul uman: se desfăşoară o activitate economică în sensul raportului intrări / ieşiri care-i asigură homeostazia (evoluţia) După modul celular şi organic putem să ne imagină activitatea economică (intrări / ieşiri, scpuri / mijloace) la nivel de grup social. Ulterior activitatea economică se desfăşoară la nivel de comunitaţi umane (organizaţii, instituţii, sate, oraşe, regiuni, ţară – economie naţională). 70 Modelul celular şi organic este la fel de valabil atunci cînd analizăm activitatea economică a unei ţări în raport cu celelalte economii naţionale care alcătuiesc economia mondială. În teoriile economice existente în lume pot să predomine unul sau altul dintre modelele economicului. De exemplu, capitalismul clasic pune accent pe individ (numai indivizii optează – aleg deci) iar sistemele totalitare văd doar societatea la nivelul cît mai ridicat de agregare socială. Punctul de vedere al disciplinei Economica este de a sesiza celelalte puncte de vedere existente, de a le combina în vederea maximizării satisfacţiei individuale şi sociale concomitent şi pentru un număr cît mai mare de indivizi. O asemenea viziune asigură stabilirea sistemelor şi preîntîmpină apariţia exceselor şi extremismelor precum şi a consecinţelor economice nedorite (şomaj, corupţie, inflaţie). Toate punctele de vedere trebuie cunoscute înainte de orice judecată de valoare, urmînd ca opţiunea pentru un sistem sau altul să fie făcută în cunoştiinţă de cauză. Economica Economica (economics) este ştiinţa socială care studiază producţia, distribuţia (repartiţia), schimbul şi consumul de bunuri şi servicii – definiţie data de orientarea de stînga. Economica studiază comportamentul uman ca relaţie între scopuri şi mijloace puţine – LIONEL ROBINS, Marea Britanie. Economica (numită atunci economie politică) reprezintă studiul naturii şi cauzei bogăţiei naţiunilor – SMITHS. Deşi SMITHS a fost promotorul liberalismului şi individualismului, el şi-a intitulat lucrarea sa mai nouă drept “Economie politică” deoarece finalitatea studiului său era binele naţional prin intermediul celui individual (în 1776 ?). Promovînd individualismul economic, SMITHS a asigurat bunăstarea statului britanic. 71 Un reprezentant al neoclasicismului, ALFRED MARSHAL, a definit economica drept studiul omenirii din punctul de vedere al afacerilor obişnuite ale vieţii. După formularea lui KEITS, problema economică lupta pentru existenţă a fost dintotdeauna cea mai presantă problemă a lumii umane. Supravieţuirea apare ca problemă datorită rarităţii (puţinătăţii) resurselor sau mijloacelor. Scriitorul american EMERSON spunea că dorinţa este un uriaş care creşte mai repede decît hainele care i se pregătesc. După RONALD WYKSTRA (1971), soluţionarea problemelor economice este artă şi ştiinţă; identificarea problemelor economice presupune ierarhizarea acestora după importanţa lor relativă, ceea ce fac necesare judecăţile de valoare în economică. După acelaşi autor, economia USA în 1971 era o economie mixtă ; şi economia britanică era descrisă de GEOFRY WHITEL ca fiind tot o economie de piaţă mixtă, ceea ce înseamnă că cele două economii erau formate dintr-un sistem de informaţii economice în care deciziile producătorilor şi cumpărătorilor de a vinde şi a cumpăra şînt luate în mod privat dar cu o oarecare monitorizare din partea statului. Crearea de grupuri de presiune în vederea influenţării preţurilor vor primi ripoata instituţiilor statului. Totodată dogma concurenţei absolute are aceeaşi soartă ca şi dogma cooperării absolute dintre indivizi. Realitatea arată că orice activitate economică conţine atît concurenţă cît şi cooperare. Acelaşi lucru se poate spune şi despre falsa dilemă a libertăţii (individuale) şi a necesităţii ( sociale ), ambele existînd în aceleaşi proporţii, dar cu accente diferite (lipsa libertăţii apare la fel de nocivă ca şi excesul de libertate). Economiştii se preocupă de modul în care indivizii, grupurile, firmele şi statul urmăresc să atingă în mod eficient orice obiectiv (scop) economic pe care l-au ales. Aceeaşi problematică (a deciziei) a formulării scopurilor şi a alegerii mijloacelor este studiată şi de psihologie, etică, istorie (mentalitate în timp), de sociologie (studiul comportamentului social în context social), discipline economice conexe: 72 Logica economică ; Statistica ; Analiza matematică ; Econometrica ; Prognoza ; Finanţe ; Contabilitate ; Management ; Marketing . Dimensiunile economicii Din punct de vedere al amplorii fenomenului economic studiat, există cel puţin trei paliere de analiză : micro, macro şi mondo. Microeconomica Microeconomica studiază formarea preţurilor (price teory), respectiv modul cum interacţionează cererea şi oferta în cadrul pieţelor concurenţiale şi care creează o multitudine de preţuri individuale, niveluri de salarizare, marje ale profitului sau ale rentei. Ipoteza de plecare al microeconomicii este că toţi indivizii se comportă raţional. Punctul de vedere al consumatorului este acela că orice cheltuială bănească (de venit economic) trebuie să aducă în schimb maximum de satisfacţie (plăcere, fericire, utilitate, folos, beneficiu, bunăstare) în comparaţie cu alternative posibile. Punctul de vedere al producătorului (ofertant, furnizor) este acela că orice act economic trebuie să aducă maxim de profit în comparaţie cu alte alternative posibile. Se consideră că microeconomica are ca principal iniţiator pe ADAM SMITH (“Avuţia Naţiunilor” – 1776 – moment în care se consideră că s-a produs o delimitare între economic, politic şi etic, ulterior acestea constituind un corp comun). 73 Macroeconomica Macroeconomica studiază problemele economice la nivel de stat prin prisma raporturilor dintre produsul intern brut şi nivelul de folosire al forţei de muncă. Se consideră că întemeietorul macroeconomicii este JOHN M. KEYNES, prin lucrarea “Teoria generală a utilizării forţei de muncă, a dobînzii şi a banilor”–1935, apărută ca un reflex la Criza Economică din anii 1929 – 1933 . KEYNES încearcă să explice cauzele crizelor şi modul în care se creează şi distribuie bunăstarea la nivel de ţară sau de naţiune. El preia problema fundamentală a macroeconomicii şi o abordează la nivel macro, dar cu accentul pus pe cererea, respectiv pe cererea agregat sau compusă a consumatorului, investitorului sau a statului, pentru bunuri şi servicii. Cauza crizelor, după KEYNES, constă în ineficienţa sau inadecvarea cererii agregat. Soluţia oferită de KEYNES este de resortul consumului productiv (al investiţiilor) recomandîndu-se guvernelor să stimuleze consumul prin deficite bugetare (consum de viitor). Microeconomica se situează îndeosebi pe poziţia producătorului, respectiv aceea a ofertei, în timp ce macroeconomica se situează îndeosebi pe poziţia cererii. De aceea microeconomica este consonantă cu doctrina ofertei în timp ce macroeconomica este consonantă cu doctrina cererii. Un echilibru real al cererii şi ofertei ar putea fi realizat la nivel mondo, respectiv locul unde se poate stabili echilibrul dintre cerere şi ofertă. Mondoeconomica Mondoeconomica este mai nou apărută (1960–1970). În principal studiază: – Fluxurile comerciale şi financiare internaţionale şi mondiale ; – Implicaţiile politicilor naţionale şi ale organizaţiilor internaţionale / mondiale asupra bunăstarii naţiunilor sau firmelor. 74 O caracteristică a lumii contemporane o constituie globalizarea economică , fenomen ce continuă un proces anterior, acela de internaţionalizare a economicului. Economia globală are ca tip specific de instituţie sau organizaţie economică firma sau corporaţia transnaţională în timp ce faza anterioară de internaţionalizare a economicului avea ca tip specific de instituţie sau organizaţie economică intreprinderea mixtă (JOIN VENGER ). Lipsa dimensiunilor mondo (reducerea analizei economice la dimensiunile micro, macro sau ambelor) distorsionează rezultatele analizei sau nu permit optarea pentru soluţia cea mai eficientă posibil. Corelaţia dintre economic şi managerial Etimologic economia provine de la cuvintele greceşti oikos – casă şi nemo – conducere , management. Tratatul “Economica” al lui ARISTOTEL este de fapt o excelentă introducere în management, fiind considerată o teorie a menajelor. De aici rezultă intima conexiune între management şi economică, respectiv concluzia că practica managerială este fundamentată pe cunoştinţe temeinice de economică. Ideea că managementul este posibil de cunoscut şi aplicat fără fundament economic este anti – economică şi anti – managerială. După aprecierea lui G. B. SHOW “economica este arta de a obţine maximum de la viaţă “, ceea ce sugerează existenţa unui continuu economico – managerial şi nu două realitaţi sau discipline distincte. Se mai spune că economica este studiul succeselor şi eşecurilor. Managementul arată căile posibile spre succes în timp ce economica le prefigurează sub raport teoretic şi analizează cauzele profunde ale crizelor economice sau falimentelor unor afaceri. 75 Concepte economice fundamentale Conceptele economice fundamentale sînt : – Raritate ; – Utilitate ; – Oportunitate ; – Alegere . Raritatea Raritatea exprimă caracterul insuficient al resurselor ( mijloacelor ) în raport cu obiectivele ( scopurile ) propuse. Inexistenţa raritaţii bunurilor de consum sau a mijloacelor necesare producerii lor ar face inutilă orice preocupare de natură economică, inclusiv disciplina ştiinţifică numită economică. Resursele sînt considerate a fi rare atît în sens absolut cît şi relativ. De exemplu : suprafaţa Pămîntului este finită în mod absolut, dar suprafaţa arabilă totală este rară ( finită ) în sens relativ. Resursele sau mijloacele sînt rareşi datorită utilizărilor alternativepe care le pot avea acestea. De exemplu : cărbunele utilizat pentru obţinerea de benzină sintetică diminuează (face mai rar) cărbunele pentru alte utilizări. Raritatea se află la baza costului de oportunitate deoarece utilizarea unei resurse pentru un anumit scop ne costă imposibilitatea utilizării acelei resurse pentru alte scopuri. Conceptul de cost de oportunitate provine din principiul logic, numit al terţului exclus, respectiv un lucru poate fi ori adevărat, ori fals, respectiv în plan economic un lucru poate fi utilizat ori într-o direcţie (scop), ori în alta (alt scop). Noile teorii bazate pe informaţie şi pe viteze sporite de deplasare au permis apariţia principiului terţului inclus (Ştefan Lupaşcu) – informaţia, de exemplu, are calitatea de a nu se diminua prin utilizări repetate sau alternative – nu se consumă. 76 Utilitatea La modul cel mai general, utilitatea desemnează ceea ce este de folos, trebuincios, necesar, respectiv capacitatea unui bun (material, serviciu, informaţie) de a satisface o nevoie. Baza utilităţii o constituie însuşirile mărfurilor, însuşiri care diferenţiază şi mărfurile (bunurile) de acelaşi gen. Utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care crede că o va obţine un consumator dat prin folosirea unei cantităţi determinate dintr-un bun economic în anumite condiţii de loc şi timp. În acest caz : nu discutăm utilitatea făinii în general ci a unei cantităţi X de pîine, într-o zi anumită şi într-un loc anumit (piaţă). Se are în vedere un consumator precis, cu gusturi, disponibilităţi financiare cunoscute în momentul Y al existenţei sale. Consumatorul doreşte în mod real să obţină acel bun (care este rar pentru el) Utilitatea economică este o apreciere subiectivă ce depinde de intensitatea nevoii în condiţii date de timp şi loc, de nivelul de aspiraţii, de mentalităţi sau de opţiuni (alegeri) anterior făcute. Simplificînd, utilitatea economică este funcţie de cantitatea oferită şi de cererea exprimată, respectiv de raportul cerere – ofertă. Se induce ideea de relativitate, respectiv de apreciere a unor variabile economice în funcţie de o multitudine de factori, de aceea unul şi acelaşi bun economic va avea utilităţi diferite pentru agenţi economici diferiţi sau chiar pentru unul şi acelaşi agent economic în perioade diferite de timp sau în condiţii diferite. Legea lui Gossen Mărimea intensităţii unei plăceri ( satisfacţii ) descreşte progresiv pînă la saturare dacă respectiva plăcere este satisfăcută în mod constant şi neîntrerupt pînă la transformarea plăcerii în neplăcere. 77 Pentru consumator satisfacţia obţinută prin consumarea primei unităţi dintr-un bun economic este mai ridicată după care orice unitate suplimentară consumată are o utilitate economică din ce în ce mai mică. Satisfacţia pe care o aduce fiecare unitate suplimentară consumată dintr-un bun economic se numeşte utilitate marginală. Satisfacţia pe care o resimte consumatorul prin consumarea mai multor unitaţi sau a tuturor unităţilor unei mulţimi de bunuri de acelaşi fel reprezintă utilitatea totală. Alegerea Din multitudinea de trebuinţe (scopuri) şi resurse (mijloace limitate) consumatorul este confruntat cu problema alegerii, fiind în situaţia să afecteze venitul său pentru a achziţiona o anumită cantitate dintr-un bun, altă cantitate dintr-un alt bun, etc. Teoria consumatorului / cererii Această teorie răspunde la întrebarea “cum decide individul în legătură cu repartizarea bugetului între diferite bunuri şi servicii disponibile?”. Cunoaşterea condiţiilor de echilibru ale consumatorului va permite cunoaşterea legilor de evoluţie ale unui bun oarecare (marketig). Influenţaţi de filozofia utilitaristă, economiştii neoclasici de la sfîrşitul secolului al XIX – lea ( GEVONS, MANGER ,WARL ) au dezvoltat o teorie în care se presupune că individul raţional caută maxim de satisfacţie sau de utilitate. Se presupune din start că individul este capabil să măsoare printr-un indice cantitativ precis utilitatea pe care el o va obţine ca urmare a consumului unui bun. Această abordare “cardinală” a utilităţii porneşte de la un principiu care va rămîne fundamental pentru analiza economică modernă. Alegerile indivizilor rezultă întotdeauna din organizarea la margine a costurilor şi avantajelor / beneficiilor legate de diferite posibilităţi ce le sînt oferite. 78 La începutul secolului XX se abandonează abordarea cardinală. Teoria curbelor de indiferenţă dezvoltată de italianul PARETO a adoptat o abordare ordinală în care indivizii nu au măsura nivelului de utilitate, ci pot doar să indice o ordine de preferinţă. Progresul ştiinţei este notabil şi rezultă din : este o ipoteză mai simplă care explică mai bine fenomenul economic decît abordarea precedentă. Explicarea deciziilor indivizilor acordă mai puţină importanţă preferinţelor agenţilor imposibil de măsurat în mod obiectiv în comparaţie cu restricţiile / constrîngerile observabile şi cuantificabile (restricţia bugetară). Teoria utilitaţii marginale Utilitatea totală ( U ) a unui bun X măsoară satisfacţia globală pe care individul a obţinut-o prin consumul acelui bun. Nivelul lui U depinde de cantitatea bunului X . In ce sens şi în ce ritm va evolua utilitatea cînd X creşte ? Această direcţie şi acest ritm de variaţie şînt măsurate de utilitatea marginală. Utilitatea marginală ( Um ) a unui bun parţial divizibil măsoară evoluţia utilităţii la margine, respectiv pentru o variaţie foarte mică ( infinitezimală ) a cantităţii consumate. Prin bunuri parţial divizibile se înţelege imposibilitatea de a consuma un sfert de automobil, 0,5 dintr-o pereche de ocheleri, etc. Utilitatea marginală a unui bun X imperfect divizibil este variaţia utilităţii totale induse de consumul unei unităţi suplimentare din acel bun. Um X = ΔU / ΔX În multe cazuri această această măsură nu este decît o aproximaţie a utilităţii marginale. În fapt, dacă bunul X este perfect divizibil atunci indiferent care este unitatea de măsură folosită se poate întotdeauna imagina o cantitate şi mai mică. 79 Utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil Utilitatea marginală a unui bun X este variaţia utilităţii totale pentru o variaţie infinit de mică a cantităţi consumate. Această diferenţă este perfect operaţională prin conceptul matematic de derivată. Um = dU / dx Evoluţia Utilităţii şi a Utilităţii marginale Principiul intensităţii descrescînde a nevoilor Dacă dorim să vedem cum evoluează nivelul de satisfacţie a individului atunci cînd el consumă o cantitate crescută dintr-un bun este logic să ne gîndim că aceasta depinde de intensitatea nevoii pe care el o caută să şi-o satisfacă : plăcerea este proporţională cu lipsa resimţită anterior consumului. Analiza microeconomică porneşte de la o ipoteză simplă : intensitatea nevoii de a consuma un bun este descrescătoare pe măsură ce creşte cantitatea consumată. Principiul Utilităţii marginale descrescînde Dacă intensitatea nevoii descreşte o dată cu cantitate consumată atunci satisfacţia adusă de fiecare unitate suplimentară este mai puţin importantă decît precedenta. Satisfacţia globală nu se diminuează ( în afara cazului cînd se consumă peste utilitatea totală ). Dacă indivul continuă să consume, aceasta înseamnă că nu există plăcerea de a o face ( satisfacţia nu este încă maximă ). 80 Utilitatea totală continuă să crescă dar din ce în ce mai încet, iar utilitate marginală descreşte pentru U = U (x) (fig.1) şi Um = dU / dx (fig.2). Utilitatea totală poatesă fie reprezentată de o curbă crescătoare, iar utilitate marginală de o curbă descrescătoare. Utilitatea totală atinge maximul ( sîntem în punctul de saturaţie al consumatorului – saţietate ). U S X Um S X În acest punct utilitatea marginală este , respectiv o unitate suplimentară consumată din bunul X nu duce la mărirea satisfacţiei. Dincolo de acest punct utilitatea marginală devine negociabilă iar utilitatea totală diminuează. Individul raţional nu trebuie să menţină consumul peste nivelul S. In teoria microeconomică se pleacă de la ipoteza că utilitatea marginală este în mod normal descrescătoare dar întotdeauna pozitivă. 81 Alegerea optimă de către cumpărător Situaţia de abundenţă Individul raţional caută să-şi maximizeze utilitatea. Dacă bunurile sînt abundente atunci nimic nu va limita posibilitatea de consum. În acest caz nu se pune problema costurilor, a efectuării vre-unui serviciu pentru a intra în posesia unei cantităţi oarecare din bunul respectiv. În această situaţie foarte rară alegerea optimă constă în a consuma bunul X pînă în punctul în care utilitatea totală este maximă iar utilitatea marginală este 0. Condiţia de echilibru este Um(x) = 0. Situaţia de raritate Situaţia de raritate este sinonimă cu economia de troc. Dacă bunurile sînt rare individul trebuie să aleagă între diferite posibilităţi de consum. Într-o economie de troc unde bunurile se schimbă direct între ele a consuma un bun X înseamnă la a renunţa la un alt bun Y sau un bun Z pe care l-ar putea obţine în schimb. În acest caz individul nu va mai împinge consumul din bunul X prin 0 la punctul de saturaţie. El trebuie să ţină cont de costul de oportunitate al acelui consum, adică de nivelul de satisfacţie pe care îl poate obţine renunţînd la o parte din bunul X. Se presupune că nu există decît două bunuri substituibile X şi Y. Individul maximizează satisfacţia sa alegînd acea combinaţie de X, Y pentru care utilităţile marginale ale celor două bunuri sînt egale. 82 Dacă Um(X) >Um(Y) consumatorul îşi măreşte utilitatea totală substituind o unitate din X cu o unitate din Y ; timp cît Um(X) >Um(Y) substituirea va continua. Deoarece Um este o funcţie descrescătoare a cantităţii consumate Um(X) scade pînă cînd Um(Y) creşte şi se aşteaptă în final un punct de egalitate. Dincolo de acest punct Um(X) < Um(Y) se consideră a fi raţională substituirea lui Y cu X. Condiţia de echilibru al consumatorului este atunci cînd Um(X) = Um(Y). Situaţia de raritate şi economică monetară În cadrul unei economii monetare bunurile nu se schimbă între ele ci contra bani. Problema consumatorului este de a repartiza un buget dat între X şi Y. Acum nu se discută dacă putem să consumăm o unitate suplimentară din X sau Y ci dacă rebuie sau putem să cheltuim o unitate monetară suplimentară pentru X sau Y. Prin analogie cu raţionamentul anterior rezultă că optimul consum este atins atunci cînd Um a unei unităţi monetare cheltuite pentru bunul X este egală cu Um a unei unităţi monetare cheltuite pentru bunul Y. Trebuie întotdeauna egalate Um dar, în cazul de faţă ele trebuie ponderate cu preţurile bunurilor X şi Y ( notate Px şi Py ). Condiţia de echilibru a consumatorului este atunci : Um(x) / Px = Um(y) / Py Avantaje şi dezavantaje ale teoriei Um 83 Principiul calculului marginal Teoreticienii Um au un merit principal prin descoperirea unui principiu major de analiză microeconomică: “orice decizie individuală rezultă dintr-o comparareşi dintr-o egalizare la margine a costurilor şi avantajelor care sînt legate între ele ; de fapt este punctul în care se atinge avantajul maxim”. Soluţionarea problemei valorii Economiştii clasici din sec. XVIII – XIX au avut multe complicaţii încercînd să împace valoarea de întrebuinţare cu valoarea de piaţă. Valoarea de întrebuinţare bazată pe utilitatea reprezentată de un bun pentru utilizat părea a fi permanent în contradicţie cu valoarea de piaţă, adică cu preţul stabilit de piaţă. Această contradicţie este ilustrată de paradoxul apei şi diamantelor. Apa , indispensabilă vieţii, aproape că nu face obiectul evaluărilor pe piaţă, în timp ce diamantele , care apar mult mai puţin indispensabile au o valoare de piaţă foarte ridicată. Paradoxul provine din faptul că valoarea se apreciază atît pe baza Um a bunurilor cît şi pe comportamentele ce sînt ghidate de Um. Astfel , apa are cu siguranţă o U foarte mare, dar are Um foarte mică deoarece se găseşte din abundenţă. Indivizii nu sînt dispuşi să facă sacrificii foarte mari pentru a o obţine. Diamantele au U mult mai mică decît a apei dar au Um foarte mare datorită rarităţii. Dacă se ia Um drept fundament al valorii atunci paradoxul dispare. O teorie nerealistă în mod inutil 84 Limita esenţială a cestei teorii ţine de diferenţa cardinală a U. Indivizii nu sînt cu siguranţă capabili să măsoare U sub aspect cantitativ. Abordarea ordinală a U pare a fi mult mai realistă deoarece indivizii sînt capabili să compare şi să clasifice alegerile oferite conform unei ordini de preferinţe, dar fără a atrebui fiecăruia un indice de calitate precis. Nerealisul ipotezei nu este suficient pentru a descalifica în calitate de instrument de cercetare ştiinţifică, dar ulterior s-a conturat posibilitatea dezvoltării unei teorii la fel de performante care porneşte de la o ipoteză mai simplă şi mai plauzibilă. Acest progres a apărut o dată cu elaborarea curbelor de indiferenţă dezvoltate la începutul secolului de PARETO. Teoria curbelor de indiferenţă Ipoteze asupra preferinţelor Pentru ca un individ să fie în măsură să trieze alegerile posibile şi să definească o ordine de preferinţă nu este necesar să presupună că acesta ştie să-şi măsoare utilitatea prin intermediul unui indice cantitativ. Este suficient să fie îndeplinite 2 condiţii simultan : între două alegeri A şi B el poate determina dacă preferă pe A (A>B), dacă preferă pe B (B>A) sau dacă ambele sînt indiferente. Alegerile sînt tranzitive A>B şi B>C => A>C. Aceste condiţii fiind îndeplinite se poate construi o funcţie de preferinţă care clasifică prin ordine de referinţă toate condiţiile posibile dintre cele două bunuri. 85 Definiţia şi proprietăţile curbelor de indiferenţă O curbă de indiferenţă reprezintă ansamblul combinaţiilor a două bunuri care aduc consumatorului acelaşi nivel de utilitate. Utilitatea rămîne neschimbată atunci cînd se deplasează de-a lungul unei curbe de indiferenţă. Utilitatea creşte atunci cînd se trece de la o curbă la alta mai înaltă spre dreapta. Pentru acelaşi individ există o infinitate de curbe, fiecare avînd unnivel diferit de satisfacţie. Sînt atîtea curbe de indiferenţă cîţi consumatori există. Intersecţia a două curbe de indiferenţă este imposibilă. Raţionalitatea şi forma curbelor de indiferenţă Forma curbelor de indiferenţă reflectă raţionalitatea consumatorului şi intensitatea descrescîndă a nevoilor sale. De ce sînt curbele descrescătoare ? De-a lungul curbei există o relaţie inversă sau descrescătoare (chiar negativă) între x şi y (dacă x creşte atunci y scade). Cauza : pentru că un individ raţional nu împinge niciodată consumul unui bun pînă la punctul unde Um devine negativă deoarece începînd din acel moment U scade. De ce curbele sînt convexe ? Relaţia descrescătoare există şi de-a lungul unei drepte; de aceea curbele de indiferenţă sînt convexe sau mai simplu ele nu sînt linii drepte ci curbate spre bază, respectiv spre partea de jos; panta scade progresiv de la stînga la dreapta. 86 Rata marginală de substituire RMS RMS între două bunuri X şi Y măsoară variaţia cantităţii consumate din bunul Y care este necesară, de-a lungul curbei de indiferenţă pentru compensarea unei variaţii infinit de mici a cantităţii consumate din bunul X. RMS variază în fiecare punct şi continuă descrescător de-a lungul curbei. Din punct de vedere matematic această rată se măsoară prin derivata lui Y în raport cu X. S-a precizat că această pantă (deci şşi RMS) este negativă şi descrecătoare. Prin convenţie se defineşte RMS cu un minus în faţă pentru a sublinia natura sa convenţională şi pentru a atrage atenţia că dacă rata astfel calculată dă un rezultat pozitiv relaţia pe care o descrie ca existînd între cele două bunuri rămîne negativă. Oferta Oferta şi costurile Oferta reprezintă volumul bunurilor şi serviciilor puse la dispoziţia potenţialilorcumpărători . Oferta reprezintă cantitatea bunurilor propuse spre vînzare la un anumit preţ şi într-o anumită perioadă de timp. Oferta este influenţată de preţul produsului şi condiţiile în care se oferă produsul (costul), nivelul de tehnicitate, ecofactorii, decizii politice. Oferta este o reacţie a furnizorilor faţă de cumpărător concretizată într-un flux de bunuri şi servicii. Legea ofertei Cu cît preţul este mai mare cu atît oferta este mai mare. P contracţie 87 Extensie Q Pe conţinutul curbei are loc fie o extindere, fie o contracţie ( pe cînd termenul de modificare a curbei implică existenţa altei curbe. Conceptul de modificare descrie situaţia cînd curba se deplasează spre dreapta sau spre stînga. Modificarea curbei ofertei presupune un preţ constant. Cererea sau decizia de a cere se bazează pe Um a unui bun oarecare pentru consumator, în timp ce oferta sau decizia de a oferi se bazează pe relaţia dintre costul marginal şi cîştigul marginal. Costul marginal reprezintă costul suplimentar peste costul total anterior efectuat în vederea producerii a încă unei entităţi din bunul X. Costurile pot fi categorisite în fixe şi variabile. Cîştigul marginal reprezintă cîştigul total obţinut ca urmare a furnizării a încă unei unităţi din bunul X ( de cele mai multe ori cîştigul marginal nu este identic cu preţul marginal. Despre piaţă Piaţa înseamnă locul de întîlnire dintre producător şi consumator. Piaţa perfectă este un loc ideal ( piaţă liberă în mod absolut ). Condiţii: – Atomizare perfectă – existenţa unui număr atît de mare de cumpărători şi vînzători încît apariţia a încă unuia să nu poată influenţa preţul. – Marfa negociată să fie omogenă – de aceeaşi calitate la toţi vînzătorii astfel încît cumpărătorilor să le fie indiferent de la cine cumpără. 88 – Informaţie perfectă (totală) referitoare la marfă, vînzători, cumpărători – lipsa asimetriei infrmaţionale. – Nimeni nu este tratat preferenţial – Absenţa fricţiunilor Piaţa perfectă are doar un singur preţ ; acelaşi lucru se întîmplă în economia de comandă. Pe piaţa perfectă preţul = cîştigul marginal = cîştigul mediu. Echilibrul de piaţă În pieţele perfecte ( perfect concurenţiale ) preţurile se stabilesc în funcţie de competiţia pură. Preţul pieţii egalizează cererea cu oferta şi stabileşte echilibrul de piaţă. P Cerere ofertă echilibru Q Formulări ale legii cererii şi ofertei – Cererea este invers proporţională cu preţul – Oferta este direct proporţională cu preţul – Preţul este direct proporţional cu cererea – Preţul este invers proporţional cu oferta 89 Elasticitatea cererii şi a ofertei Extinderile şi contracţiile cererii şi ofertei din cauza modificărilor de preţ se numesc elasticităţi de preţ ale cererii şi ofertei. Elasticitatea de preţ a cererii este capacitatea de reacţie a cantităţii cerute pentru un anumit bun la o mică modificare a preţului său. Elasticitatea de preţ a ofertei este capacitatea de reacţie a cantităţii oferite pentru un anumit bun la o mică modificare a preţului său. Elasticitatea preţului se referă la anumite mărimi ale preţului. Elasticitatea de preţ a cererii (ofertei) = (modificarea % a cantităţii cerute sau oferite) / (modificarea % a preţului). Dacă cererea reacţionează mai mult decît proporţional la modificareapreţului cererea este elastică ; dacă reacţionează mai puţin decît proporţional cererea este inelastică. Cazuri de elasticităţi: – Elasticitatea infinită a cererii în raport cu preţul – Elasticitatea nulă a cererii în raport cu preţul – Elasticitatea unitară a cererii în raport cu preţul – Cerere suficient de elastică în raport cu preţul – Cerere suficient de inelastică în raport cu preţul Cîştigul total şi elasticitatea cererii Întreprinzătorii sînt interesaţi de cîştigul total şi de efectul modificării de preţ asupra cîştigului total. Nu întotdeauna scăderea preţului echivalează cu o scădere a cîştigului. Acesta depinde de elasticitatea cererii şi anume , în cazul cererii inelastice scăderea preţului duce la creşterea cîştigului deoarece cresc vînzările ; în cazul unor cereri neelastice nu merită să se reducă preţurile. 90 Secţiunea a treia 91 10. Economica sănătăţii CUPRINS 10.1 Problematica economicii sănătăţii 10.1.1 Raritatea resurselor în economica sănătăţii 10.1.2 Definiţia economicii sănătăţii 10.2. Piaţa sănătăţii 10.2.1 Cererea şi oferta în economica sănătăţii 10.2.2 Piaţa sănătăţii şi a serviciilor de sănătate 10.2.3 Piaţa îngrijirilor de sănătate 10.2.4 Modele de pieţe medicale, (de la foarte liberale la foarte dirijate 10.3. Eficienţa alocării resurselor rare 10.4. Economica promovării sănătăţii 10.5. Spitalul – agent economic 10.5.1 Spitalul văzut ca firmă. Teorii 92 10.5.2 NIVELUL “PRODUCŢIEI” UNUI SPITAL 10.5.3 FUNCŢIILE DE COST ALE SPITALULUI 93 10.1. Problematica economicii sănătăţii 10.1.1. Raritatea resurselor în economica sănătăţii Problema fundamentală pe care o implică aplicarea cunoştinţelor şi talentelor profesiunii medicale pentru asigurarea sănătăţii oamenilor o constituie raritatea resurselor (scopuri infinite / mijloace finite). Conştientizarea importanţei soluţionării adecvate a acestor probleme revine deopotrivă medicilor şi economiştilor, managerilor şi oamenilor politici cu putere reală de decizie. Problema rarităţii conduce direct la necesitatea alegerii alternativelor optime de acţiune, respectiv de utilizare a resurselor rare (toate resursele sînt rare, dar în grade diferite). Se consideră ca fiind adevăruri general valabile : – Profesiunea medicală deţine (încă) mult credit (încredere) în faţa populaţiei ; – Medicul practicant deţine de asemenea credit în faţa pacienţilor ; Toate resursele şi în special cele destinate îngrijirii sănătăţii sînt rare cu consecinţa critică şi cinică că nu vor putea fi satisfăcute decît o parte din necesităţi; Pe la mijlocul anilor ‟60 s-a făcut apel direct la profesiuni non-medicale pentru a se ajunge la o analiză completă şi la concluzii neinfluenţate de atitudini subiectiv partizane din interiorul profesiunii medicale. Printre aceste abordări non-medicale s-au impus prin caracterul şocant al concluziilor de natură economică şi psihosociologică. Problema la care se dorea un răspuns mai clar era : “Cum iau medicii deciziile pe care le iau ?”. Concluzia unei anchete (S.U.A., Shroeder,1980) : “Trebuie să aflăm mai multe despre modul cum gîndesc medicii, cum ar putea fi schimbat 94 comportamentul lor şi care ar fi consecinţele acestei schimbări“. Adesea se dovedeşte ca fiind foarte uşor să demonstrăm că activitatea medicilor este ineficientă. Mai complicat se dovedeşte însă a înţelege şi argumentele pentru care apare această ineficienţă . În consecinţă apare ca necesară analizarea prescripţiilor şi tratamentelor exclusiv iatrogene concomitent cu oferirea de alternative mult mai cost-efective. Teza fundamentală a oricărui demers de natură economică este permanenta raritate a resurselor şi necesitatea utilizării raţionale a acestora. Ştiinţele naturii se preocupă de creearea şi generarea de noi resurse în timp ce ştiinţele economice se preocupă de modurile optime de combinare şi alocare a resurselor care să facă raritatea mai suportabilă. Cunoaşterea de către medici şi manageri a modului specific în care funcţionează pieţele pe care se schimbă resursele, cu implicaţii asupra sănătăţii ar duce la o facilitare a dialogului dintre medici, economişti şi manageri pe tema modurilor concrete de alocare eficace, efectivă şi eficientă a resurselor. Este aproape o regulă generală că ori de cîte ori va fi efectuată o analiză cost-eficacitate asupra unei acţiuni, gest, terapie medicală tot de atîtea ori se va reuşi o eficientizare superioară, fie şi infinitzecimală ca dimensiune. Există o reţinere din partea profesiuni medicale de accepta intervenţia analizelor de natură economică în optimizarea alocării resurselor destinate îngrijirilor de sănătate. Neacceptarea de către unii medici a ideii de raritate, respectiv a modului cum este gestionată aceată raritate, duce la ample discuţii pe terenul eticii medicale, disciplină mai generoasă şi acceptabilă pentru disciplina medicală în comparaţie cu economia sanitară. 95 10.1.2. Definiţia economicii sănătăţii Dimensiunea politică şi chiar ideologică a activităţii medicale este absolut necesară în procesul de eficientizare a alocării resurselor. Economica este “studiul modului cum indivizii şi societatea aleg cu sau fără folosirea banilor să angajeze surse productive rare ce ar putea avea utilizări alternative în scopul producerii de mărfuri pe care apoi să le distribuie către consum imediat sau în viitor indivizilor sau grupurilor din societate “ (Samuelson, 1976). Economica este atît instrumentul de analiză (colecţie de instrumente şi mijloace analitice) cît şi un mod de gîndire, o percepţie asupra lumii şi lucrurilor dintr-un unghi foarte exact al costurilor şi beneficiilor, al eforturilor şi efectelor, al mijloacelor şi scopurilor. Şi economica sănătăţii are aceleaşi caracteristici dar cu aplicare la problemele sănătăţii. Scopul declarat al acestei discipline îl constituie acceptarea de către profesiunea medicală a raţionamentului economic ca mijloc specific în obţinerea unor nivele superioare de sănătate. Totodată economica sănătăţii scoate în evidenţă corelaţii şi trenduri relativ greu de sesizat în lipsa analizei economice. Drept exemplu avem corelaţia dintre creşterea masivă a cheltuielilor bugetare pentru sănătate şi stagnarea indicelui de sănătate pe o anumită perioadă în S.U.A. care a dus la regîndirea raportului efect / effort în domeniul sănătăţii. Problematica economicii sănătăţii: 1.Cît din resursele societăţii trebuie alocate pentru sănătate şi îngrijiri de sănătate? 96 2.Este mai benefic pentru sănătate ca mecanismele de alocare să fie instituite politic şi juridic sau să fie generate doar de forţele libere ale pieţii? 3.Cine trebuie să aibă prioritate la îngrijiri? Dar ce înseamnă prioritate şi cum poate fi argumentată prioritatea fără a cădea în economism sau cinism? 4.Este prevenţia preferabilă tratamentului în orice situaţie? 5.Ce se poate întîmpla odată cu creşterea taxelor medicale? Economica sănătaţii operează cu conceptul economic de cost de oportunitate, concept ce conţine în sine ideea de sacrificiu, în timp ce analiza costului marginal ne poate ajuta să aflăm cînd este oportun să decidem în favoarea uneia sau alteia dintre alternative. Priorităţile se stabilesc de regulă în termeni de costuri şi beneficii (exprimate în unităţi monetare şi financiare), deseori exprimate în mod subiectiv la nivelul ultimei unităţi vîndute sau cumpărate. Din cauza subiectivităţii inerente analizelor economice (fie ele foarte exacte) procesul de luare a deciziilor este adesea contestabil sau amendabil. Gîndirea economică neoclasică dominantă la ora actuală în lume este eminamente relativistă şi subiectivă spre deosebire de teoriile care apelează la obiectivitate şi descriere cu tentă absolută. Ca urmare a acestui relativism economic sănătatea s-a impus cu oarecare dificultate deoarece profesiunea medicală accepta doar demonstratii foarte riguroase şi exacte ale necesităţii gîndirii economice în domeniul sanitar şi medical şi pe de altă parte doreau instrumentaţii decizionale riguroase şi exacte. 97 Totuşi este general acceptat faptul că permanent toţi oamenii urmăresc maximizarea beneficiului lor prin combinarea resurselor aflate la dispoziţia lor sau posibilitatea de atras în acel scop. Acest fapt general uman este însăşi esenţa conceptului de eficienţă economică (obţinere de maxim de efecte cu minim de efort ). Eficacitate (efficacy) = obţinerea de efecte pozitive în condiţii ideale (scopuri propuse de atins ; VIITOR) Efectivitate (effectiveness) = obţinerea de efecte pozitive în condiţii reale Eficienţă (efficiency) = efort/efect = cost/beneficiu = utilitate în condiţii reale Din cele definite mai sus rezultă că: – Priorităţile nu sînt absolute şi nici alese aleatoriu. – Priorităţile sînt funcţie decosturi şi beneficii. -Zona de maximă importanţă pentru luarea deciziilor este la margine. Aprecierea costurilor şi beneficiilor este în mod inerent subiectivă. Unul şi acelaşi lucru poate fi perceput din punct de vedere al costurilor şi beneficiilor în mod distinct de către indivizi diferiţi. Aprecierile şi evaluările făcute anterior la adresa unor situaţii din domeniul îngrijirilor de sănătate trebuie luate în sensul relativist pe care îl sugerează întotdeauna abordarea economică neoclasică. Astfel :“Prioritatea acordată bătrînilor” nu înseamnă alocarea tuturor resurselor şi nici măcar un spor suplimentar după cum nu înseamnă nici faptul că oricare din nevoile bătrînilor vor fi satisfăcute înaintea evaluării utilizărilor alternative posibile ale acelor resurse. În luarea deciziei referitoare la cît să se aloce pentru bătrîni vom lua în seamă nu numai beneficiile aduse de 98 activităţile potenţiale ei şi costurile generate de pierderea altor posibile beneficii ce puteau fi obţinute în cazul în care s-ar fi alocat acele mijloace pentru bolnavi psihic sau gravide. În practică stabilirea priorităţilor înseamnă să decidem dacă vom cheltui 1 miliard pentru bătrîni, gravide sau bolnavi psihic după care va trebui să decidem din nou destinaţia următorului miliard, ş.a.m.d. Nu există măsurări “ştiinţific obiective” ale costurilor şi beneficiilor apărute ca urmare a ajutorării bătrînilor sau a oricăror alte grupuri de pacienti şi clienţi., percepţ bolnavi psihic după care va trebui să decidem din nou destinaţia următorului miliard, etc. Nu există măsurări “ştiinţific obiective” ale costurilor şi beneficiilor apărute ca urmare a ajutorării bătrînilor sau a oricăror alte grupuri de pacienti şi clienţi. Percepţia dumneavoastră asupra acestor costuri şi beneficii poate diferi de percepţia celuilalt. Implicarea teoriei economice în abordarea şi selecţionarea unor probleme de alocare a resurselor în domeniul îngrijirilor de sănătate conferă uneori economiei un nedorit statut arogant de “fac totul” şi generator infinit de soluţii ideale. Desigur lucrurile nu stau astfel dar este necesară înţelegerea faptului că raţionamentele economice sînt absolut necesare în oricare domeniu de activitate indiferent de natura acestuia. Se consideră că economica probează ca adevărate cel puţin două aserţiuni : Situaţiile în care economica (văzută ca un mod specific de gîndire) se dovedeşte a fi utilă sînt mai numeroase decît se aşteaptă majoritatea neeconomiştilor. O injecţie de “mod de gîndire economică” are şansa de a oferi spre analiză noi şi importante aspecte economice, altfel ar rămîne în umbră. 99 Faptul că economica este o ştiinţă a comportamentului uman în procesul de alocare a unor resurse (mijloace), a unor scopuri (nevoi) mereu crescătoare sugerează faptul că economiştii sau medicii cu o pregătire economică adecvată îşi vor spune cuvîntul nu numai în legătură cu ceea ce trebuie făcut ci şi în legătură cu ceea ce nu trebuie făcut. Nu economica decide ceea ce trebuie făcut sau nu ci ea oferă doar instrumente, raţionamente sau modele care să ajute decidentul să-şi argumenteze opţiunile. 100 10.2. Piaţa sănătăţii 10.2.1 Cererea şi oferta în economica sănătăţii Pieţele îngrijirilor de sănătate par să funcţioneze destul de inegal faţă de cele clasice. Cum funcţionează o piaţă tradiţională ? Ca urmare a caracterului eminamente rar (finit) al resurselor şi caracterului insaţiabil (infinit) al nevoilor apare necesitatea transferului permanent de resurse dinspre locurile unde există în surplus relativ înspre locurile unde există o necesitate reală de consum, transfer care are loc ca urmare a stabilirii unui raport de cerere-ofertă sau a unui preţ de transfer. Cererea este modul cum consumatorii potenţiali sînt dispuşi să plătească pentru diferite bunuri şi servicii (cerere efectivă). Oferta este conectată laturii producătoare de bunuri şi servicii şi se referă la modul cum este afectată cantitatea de bunuri oferite ca urmare a costurilor factorilor de producţie şi a preţului produsului final. Capacitatea de plată a consumatorului este rezultatul comparării (combinării) dorinţelor de consum cu posibilităţile de plată. Conceptul de putere presupune ca cei mai în măsură să decidă asupra valorilor ce urmează a fi ataşate diferitelor bunuri şi servicii trebuie să fie acela care va beneficia de aceste, adică consumatorul. Această presupunere rezultă din faptul că ei sînt cei mai cunoscători ai caracteristicilor (utilitate, beneficitate, durabilitate) produselor în cauză şi deci doar ei pot efectua judecăti de valoare. 101 Ca urmare a acestei situări preferenţiale în economica neoclasică se vorbeşte despre suveranitatea consumatorului (respectiv faptul că consumatorii ar trebui să fie suverani asupra laturii cerere din raportul cerere-ofertă de la piaţă). Dacă în cazul celorlalte mărfuri consumatorii se află în postură de relativi cunoscători ai caracteristicilor bunurilor cumpărate, în cazul îngrijirilor de sănătate apare pregnant asimetria informaţională. Curba cererii arată relaţia între preţ şi cantitatea ce se dovedeşte a fi cumpărată. Relaţia este preţ mic – cantitate mare. P Q Fig.nr.1. Curba cererii Conceptul de cerere se bazează pe acela de utilitate. Preţurile se stabilesc funcţie de utilitatea conferită de consumarea acelui bun sau serviciu. Maximizarea utilitaţii cu aceste preţuri rezultă din legitatea economică a sporirii eficienţei economice, respectiv constatarea că dintre bunurile similare cu acelaşi preţ vor fi cumpărate bunurile cu utilitate mai mare. Preţul se stabileşte la margine, respecti preţul pentru utilitatea oferită pentru ultima unitate consumată devine preţul acelui bun indiferent de numărul de unităţi cumpărate şi consumate. Acesta este conceptul de utilitate marginală descrescîndă. Utilitatea marginală este utilitatea suplimentară obţinută ca urmare a cosumării a încă unei unităţi dintr-un bun. Utilitatea marginală descrescîndă o avem pe măsură ce 102 consumăm un bun, fiind obţinută de la fiecare unitate suplimentară de consum ce tinde să scadă. Curba ofertei este funcţie de preţ, scopurile producătorului, preţul altor bunuri, preţul factorilor de producţie, tehnologia implicată în producţie. Grafic curba ofertei este crescătoare, respectiv pe măsura creşterii preţului creşte şi oferta. P Q Fig.nr.2. Curba ofertei Dacă utilitatea este atributul cererii atunci costul este atributul ofertei. Producătorul acceptă să vîndă marfurile numai la un preţ care să acopere costurile. 103 10.2.2. Piaţa sănătăţii şi a serviciilor de sănătate La origine, termenul de piaţă însemna locul (de pildă, piaţa unui stat) în care se adunau cumpărătorii şi vînzătorii pentru a face schimb de bunuri. Economiştii folosesc acest termen pentru a desemna un grup de cumpărători şi vînzători care efectuează tranzacţii cu un anumit produs sau serviciu (de exemplu, piaţa imobiliară sau piaţa cerealelor). Definiţie: Piaţa este repreyentată de toţi clienţii potenţiali care au aceeaşi nevoie sau dorinţă şi care sînt dispuşi şi au capacitatea de a se angaja într-o relaţie de schimb pentru satisfacerea acelei nevoi sau dorinţe. (P.Kotler) Există o îndelungată dezbatere legată de faptul dacă sănătatea este o marfă ca oricare altele şi deci dacă poate fi evaluată în termeni monetari sau comparată cu celelalte mărfuri. Poziţia care a cîştigat teren în urmă cu circa un deceniu este aceea conform căreia atît sănătatea, cît şi îngrijirile de sănătate constituie cazuri speciale în cadrul celorlalte nevoi şi resurse ce se schimbă la piaţă în general, dar ca şi celelalte resurse rare şi foarte rare (în comparaţie cu nevoile mereu crescute ale indivizilor şi comunităţilor) şi resursele destinate îngrijirii de sănătate sînt impuse legii concurenţei, cererii, ofertei şi a mecanismelor de evaluare ale rezultatelor obţinute. Stabilirea priorităţii este inerentă în orice context de resurse rare şi necesităţi mereu crescute (oricine doreşte să aibă mai multă sănătate decît are rezultînd că sănătatea este o resursă rară şi care poate fi obţinută pe diverse căi ca si alte resurse rare). Este sarcina organizatorilor de sănătate şi a responsabililor politici să se facă ecoul nevoilor reale ale 104 populaţiei şi să stabilească lista şi ierarhizarea priorităţilor în domeniul îngrijirilor de sănătate. Parafrazînd un dicton clasic: “politica este o treabă prea serioasă pentru a o lasă pe seama politicienilor”, se poate spune că “sănătatea este prea importantă pentru a o lăsa pe seama medicilor”. Mai exact cum politicienii trebuie să se orienteze funcţie de preferinţele electoratului (faţă de care ar trebui să fie direct răspunzători) tot astfel medicii trebuie să se orienteze funcţie de preferinţele pacienţilor, de gravitatea nevoilor şi de resursele oferite de indivizi, comunitate/societate pentru soluţionarea acelor nevoi funcţie de importanţa şi urgenţa acestora. Unii specialişti în economica sănătăţii s-au pronunţat pentru neincluderea serviciilor de îngrijiri de sănătate în conceptul general de piaţă preferînd chiar termenul de non-piaţă pentru locul de întîlnire a cererii cu oferta de servicii de sănătate pentru motivul că aceste servicii au caracteristici specifice mai multe decît cele comune cu celelate mărfuri. Este sănătatea o marfă ca oricare alta ? Definirea sănătăţii este absolut necesară înainte de a încerca o măsurare a parametrilor acesteia. Astfel Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte sănătatea ca “acea stare de bine deplin fizic, mental şi social şi doar lipsa bolii şi a infirmităţii “ dar este general recunoscut că definiţia de mai sus nu este operaţională, respectiv nu permite evaluarea şi măsurarea stării de sănătate. Pentru medicul practician definirea sănătăţii are de regulă o importanţă secundară. Iată o descriere a acestei poziţii (SUA 1969) : “medicul practician tinde să privească sănătatea, boala, incapacitatea de muncă, handicapul şi moartea la modul cel mai concret posibil”. 105 Definiţia dată sănătăţii şi bolii pentru ei fiind chestiuni prea abstracte şi îndepărtate de problemele curente ale vieţii. Conform aceleaşi surse “dacă se pune problema definirii unei politici naţionale de sănătate atunci observaţiile clinice cu caracter de unicat trebuie sintetizate într-un cadru conceptual general în care sănătatea şi boala devin atît fenomene sociale cît şi medicale “. Conceptul de sănătate este unul central atît pentru etica medicală cît şi pentru economica sănătăţii unde se pune problema alocării raţionale şi eficiente a mijloacelor/resurselor. Cu toate acestea evidenţele arată că profesiunea medicală la nivel individual şi colectiv tinde să ignore sau să evite probleme conceptuale legate de sănătate. De asemenea sănătatea este privită din diferite unghiuri. Nuanţele încep de la o definire strict biologică prin care se consideră că o sănătate deplină înseamnă “funcţionarea optimă a tuturor resurselor precum şi corelarea/armonizarea perfectă a funcţiilor fiecărei celule cu toate celelalte “şi culminează cu o definiţie din punct de vedere social unde sănătatea este văzută ca o stare anume a capacităţii individuale pentru atigerea performanţei (stare optimă). Nevoia de sănătate este un concept relativ în sensul că nu întotdeauna o afecţiune (lipsa de sănătate) este percepută la fel de către diverşi indivizi. De exemplu: lipsa unei mîini este mai deranjantă pentru un pianist decît pentru oricare altul, respectiv cererea de sănătate şi îngrijiri de sănătate va fi diferită de la caz la caz, adică va avea intensitate şi prioritate diferită. Pe de altă parte nu trebuie uitat faptul că sănătatea nu este numai o funcţie de îngrijiri medicale ci este o funcţie de preocupări şi nivel educaţional al individului şi al societăţii în ansamblu. Totodată cererea de servicii de sănătate nu descrie fidel nevoia reală de astfel de servicii, ce sugerează doar care ar fi capacitatea sistemului de a satisface anumite cereri de îngrijiri de sănătate. 106 Aplicarea tehnicilor economice în studiul pieţii serviciilor de sănătate (respectiv la cunoaşterea cerere/oferta şi la evoluţia acestuia), presupune definirea corectă a ceea ce reprezintă cererea şi oferta pentru amintita piaţă. Deşi conţinutul celor două dimensiuni ce definesc în ultimă instanţă raritatea efectelor diferite, în funcţie de fiecare situaţie în parte, se poate generaliza afimînd că raportul cerere/ofertă în cazul pieţii sănătăţii este datorat schimbului dintre sănătate şi mijloacele specifice asigurate sănătăţii. Unele manuale de economica sănătăţii susţin că există doar o piaţă a serviciilor de sănătate şi nu a sănătăţii ca atare. Într-un manual din anul 1988 “sănătatea în sine nu este comercializabilă, ea nu poate strictum sensum să fie vîndută/cumpărata la piaţă ”. Considerăm că această opinie minimalizează dimensiunea informaţională a economicului, dimensiune prin care s-ar putea detaşa fie şi cu o minimă precizie sănătatea de serviciile de sănătate. Chiar dacă la ora actuală decalajul informaţiilor medic-pacient este semnificativ nu înseamnă că informaţia despre sănătate (nivel de sănătate, costuri ale creşterii sau scăderii acestui nivel) nu joacă nici un rol în raportul cerere/ofertă pe piaţa îngrijirilor de sănătate. De fapt însuşi medicul (ca orice alt ofertant de pe oricare altă piaţă) vinde concomitent cu informaţia despre recuperarea sănătăţii oferite pacientului şi o anumită cotă din propria sa sănătate. Consumul energetic în decursul acordării unei consultaţii sau efectuarea unei operaţii este egal cu consumul de sănătate. Ignorarea acestui aspect derivă din dificultatea consumării efortului depus, respectiv a consumului de sănătate efectuat. Este de presupus că o abordare de natură informaţională şi informatică ar putea să apară ca un argument în favoarea 107 existenţei sănătăţii ca o marfă distinctă alături de celelalte mărfuri pe piaţă. Neluarea în calcul a consumului de sănătate poate deforma din start ideea evaluării cît mai exacte a scopului şi a mijloacelor ce se confruntă sub formă de cerere şi ofertă pe piaţa sanitară. Acceptarea identităţii de esenţă între scopuri şi mijloace (în sensul că orice scop odată atins devine un mijloc pentru atingerea altor scopuri) obligă şi la acceptarea identităţii de esenţă dintre cerere şi ofertă, vînzător şi cumpărător, sănătate medicală (oferta) şi sănătate pacient (cerere) . Serviciile de sănătate şi îngrijiri de sănătate sînt doar aspectul preponderent energetico-material al pieţii sănătăţii. Dimensiunea informaţională a schimbului efectuat pe această piaţă se referă la obiectul acestui schimb care este sănătatea şi informaţia despre sănătate. Banii oferiţi de pacient pentru recuperarea sănătăţii pot fi şi expresia nivelului consumului de sănătate pe parcursul unei perioade de timp, consum înregistrat de pacient ca o pierdere da sănătate. Faptul ca sănătatea însăşi este un mijloc pentru obţinerea şi menţinerea sănătăţii alături de alte multe mijloace ne ajută să considerăm ca disciplina ştiinţifică ce se ocupă de optimizarea repartizării acestor mijloace este economica sănătăţii şi nu economie sanitară. Economica sănătăţii îşi propune ca teme fundamentale de studiu modele de alocare a resurselor rare (inclusiv a sănătăţii) pe baza costurilor de oportuntate şi a maximizării costurilor serviciilor de sănătate, modele de studiere a comportamentului consumatorilor de servicii de sănătate, modele de maximizare a utilităţii pentru consumator şi rolul asimetriei informaţionale în decizia consumatorului de a cumpăra servicii de sănătate, respectiv sănătate, studierea comportamentului producătorului şi maximizarea serviciilor acestuia ca posibilă restricţie pentru maximizarea 108 consumatorului, studierea pieţii sănătăţii şi a serviciilor de sănătate, studierea pieţii asigurate de sănătate ce comercializează riscurile suportării costurilor obţinerii sănătăţii. Unele pieţe se pot prăbuşi sau pot funcţiona defectuos datorită existenţei monopolurilor şi a asimetriei informaţionale exagerate. Lipsa informaţiilor referitoare la posibilele stări viitoare de sănătate creează o stare de incertitudine ce poate fi compensată prin integrarea în sistemul de asigurări. Asigurarea estimează riscurile la care se supun în momentul în care se angajează să ofere o gamă de servicii contra unei asigurări de sănătate. Diferenţele ce apar în necesarul real de sănătate şi cel de servicii de sănătate fac din piaţa asigurărilor de sănătate o piaţă imperfectă (incompletă) rezultînd necesitatea intervenţiei statului. Ca regulă pieţe libere care să comercializeze direct serviciile de sănătate sînt rare în lume, o anumită intervenţie a statului fiind inevitabilă. 109 10.2.3. Piaţa îngrijirilor de sănătate De regulă, economia porneşte de la premisa suveranităţii consumatorului, iar economica sănătăţii ar trebui să pornească de la aceeaşi premisă atunci cînd analizează cererea de sănătate sau de servicii de sănătate. Suveranitatea consumatorului se defineşte ca acea situaţie în care individul dispune în mod liber de puterea de decizie în privinţa a ceea ce este bun sau rău pentru el, fiind că este cel mai bun judecător atunci cînd este vorba de propriul interes. În mod firesc apar limite ale acestei libertăţi atunci cînd se încalcă libertatea semenilor cu motivaţia libertăţii individului de a-şi urmări propriul interes. Societatea este obligată să intervină stabilind limite ale libertăţilor individuale, limite general acceptate sau considerate normale. Cererea de îngrijiri de sănătate este neregulată şi deci greu predictibilă. Totodată boala nu este doar riscantă pentru individ ci doar costisitoare pentru semenii săi. La aceasta se adaugă incertitudinile referitoare la calitatea bunurilor consumate inclusiv la referitor la calitatea îngrijirilor medicale. Deseori este greu de apreciat dacă boala se agravează datorită lipsei de calitate a îngrijirilor,a unei anumite particularităţi a organismului bolnavului sau nerespectării ad literam al prescripţiilor medicale sau consumului unor alimente contraindicate. În ceea ce priveşte latura ofertei de servicii de sănătate se observă anumite particulărităţi referitoare la piaţa serviciilor de sănătate. Intrarea în profesiunea medicală este clar şi evident restricţionată. Aceasta duce la creşterea calităţii actului medical, dar şi la creşterea costurilor ca urmare a lipsei economiei de scară. 110 Totodata piaţa serviciilor de sănătate nu poate afişa o largă varietate a serviciilor de sănătate aşa cum pot face alte servicii. De regulă preţurile joacă un rol decisiv în pieţele normale. Acordarea de prim ajutor nu poate fi condiţionata de veniturile pacientului chiar dacă uneori necesită costuri foarte ridicate iar probabil vindecarea este minimă. De asemenea medicii primesc salarii fie pe baza de capitaţie fie per serviciu efectuat. Pentru profesiunea medicală din toate ţările se consideră a fi neetică practicarea concurenţei pe bază de preţ ci doar pe calitate. Există asigurări de sănătate care influenţează serios piaţa serviciilior de sănătate (preţ/cost) practicate de această piaţă. În momentul în care este plătită prima de asigurare, preţul în momentul consumului este zero sau puternic subvenţionat, ceea ce induce o cerere sporită nejustificată de serviciile de sănătate. De exemplu: dacă pacientul asigurat are drept la un număr de medicamente gratuite atunci cu siguranţă le va cere şi chiar le va consuma ceea ce va încărca costul sănătăţii în comparaţie cu sistemul în care indivizii ar consuma în funcţie de posibilităţile concrete de plată. Pieţele serviciilor de sănătate diferă substanţial de la o ţară la alta în funcţie de sistemul de sănătate ales, gradul de dezvoltare a ţării, incidenţa anumitor boli, mentalitatea dominantă, gradul de civism, etc. Piaţa serviciilor de sănătate este tot mai mult concurată de terapiile complementare (medicina alternativă, practici religioase, extraştiinţifice şi care pot interveni pe piaţa serviciilor de sănătate fie prin preţ fie prin calitate). 111 10.2.4. Modele de pieţe medicale, (de la foarte liberale la foarte dirijate) A. Pieţe integrate (modelul liberal) Descriere: În mod tradiţional, autoplată sau indemnizaţia de asigurare (în SUA) Exemplu: Sistemul din SUA de dinainte de anul 1980. În general, plată per serviciu. Deviza ”mai mult este mai bine” Nivel de reglementare: Practic, fără reglementare Plătitorii: Publici sau privaţi. Acţionează ca un coş de evacuare pentru bani. Avantaje: Costuri administrative minime Dezavantaje: Foarte greu de controlat costurile generale. Oarecum, plătitorii se află la dispoziţia comportamentală şi la nivelul preţurilor stabilite de furnizori. Furnizorii Plată per serviciu (medicii) Avantaje: Ei controlează majoritatea cheltuielior. Au o autonomie financiară şi clinică substanţială. Dezavantaje: Suferă schimbări majore atunci cînd plătitorii decid că trebuie reduse drastic costurile (de 112 exemplu reducerile din cadrul sistemului american Medicare). Consumatorii Deseori plătesc co-asigurări (cca 20 % din sarcina totală) sau benefici- (pacienţii) ază de reduceri (de exemplu nu plătesc primii 500 de dolari din costurile totale) Avantaje: Plasează anumite responsabilităţi asupra pacientului, în privinţa ţinerii costurilor în frîu. Dezavantaje: Este discriminatorie în privinţa săracilor B. Pieţe extrateritoriale (outreach) Descriere: Specialiştii se deplasează în locurile unde este necesară oferirea de îngrijiri primare de sănătate. Exemplu: Multe din zonele rurale ale SUA, unde serviciile sînt oferite de către marile centre urbane de îngrijiri terţiare Nivel de reglementare: Mic Plătitorii: Publici sau privaţi 113 Avantaje: Plătitorii finali (de regulă salariaţii) observă o satisfacţie sporită a pacientului. Pacienţii nu sînt obligaţi să se deplaseze pentru a primi îngrijiri, ceea ce reduce absenteismul. Dezavantaje: Asiguratorii vor încerca să crească costurile, deoarece ei vor trebui să achite costurile specialiştilor, deşi vor avea avantajul de a nu trebui să acopere costurile deplasării pacienţilor spre medici Furnizorii Plătiţi per serviciu sau pe baza acordurilor de capitaţie (medicii) Avantaje: Pacienţii sînt serviţi în condiţii convenabile pentru ei Dezavantaje: Un pericol potenţial pentru îngrijirile primare de sănătate, dacă specialiştii vor continua să migreze spre zonele rurale. Consumatorii pacienţi: Modalităţile de plată diferă Avantaje şi dezavantaje: În funcţie de modalităţile de plată C. Pieţe concurenţiale 114 Descriere: Specialiştii concurează cu medicii care oferă îngrijiri primare pentru pacienţii care au anumite afecţiuni Exemplu: Multe oraşe din SUA unde nu s-a trecut la sistemul “filtru/portar” sau l a alte tipuri de îngrijiri dirijate Nivelul de reglementare : Scăzut sau moderat Plătitorii: Publici sau privaţi Avantaje: Pe măsură ce medicii trec la o concurenţă deschiăsă teoretic costurile ar trebui să scadă Dezavantaje: Realitatea arată că estimatele scăderi ale costurilor nu s-au înregistrat; mai mult, statisticile arată că au crescut costurile, datorită divizării acestora în costuri pentru servicii medicale şi costurile relativ mai mari pentru specialişti Furnizorii Plătiţi per serviciu sau pe baza acordurilor de capitaţie (medicii) Avantaje: Specialiştii cîştigă pacienţi Dezavantaje: Pentru îngrijirile primare: pierderea îngrijirilor comprehensive şi a pacientilor. Specialiştii pot deveni excesiv de obosiţi ca urmare a faptului că trebui să acorde şi îngrijiri primare. 115 Consumatorii Modalităţile de plată diferă. (pacienţii) Avantaje: Acces rapid la îngrijirile de specialitate Dezavantaje: Pierderea îngrijirilor primare continui şi comprehensive timp de 24 de ore. D. Pieţe dirijate (managed markets) Descriere: De regulă, asiguratorul încheie contracte cu îngrijirile primare şi cu alţi medici, pentru a asigura toate îngrijirile dintr-o schemă prealabil stabilită. Exemplu: HMO (Organizaţii de întreţinere a sănătăţii – Health Maintenance Organizations) în majoritatea teritoriului SUA Nivelul de reglementare: Ridicat Plătitorii: Mai mulţi privaţi decît publici Avantaje: Medicii pot prognoza costurile, astfel încît pot alcătui bugete fără riscuri pentru plătitorii finali. Dezavantaje: Puţine, devreme ce pacienţii sînt satisfăcuţi, iar medicii nu au motive să se revolte în masă 116 Furnizorii De regulă, acţionează pe baza capitaţiei, unii medici, dar îndeosebi (medicii) specialiştii, pot fi plătiţi per serviciu Avantaje: Medicii generalişti (de îngrijiri primare) acţionează, de regulă, ca filtre/portari, avînd strînse relaţii cu pacienţii. Pot oferi îngrijiri primare comunitare, deoarece majoritatea medicilor au multi pacienţi Dezavantaje: Medicii generalişti pe post de filtru, suportă riscul de a avea mereu referinţe proaste din partea pacienţilor care ar prefera să ajungă mai repede la un specialist. Aceasta se datorează şi faptului că HMO– urile impun restricţii specialiştilor. Specialiştii se află complet la dispoziţia generaliştilor şi a referinţelor pe care aceştia din urmă le oferă. Organizaţiile de tipul “managed care” se confruntă adesea cu reduceri oneroase de costuri. Consumatorii De regulă, plătesc în avans, iar adesea fac şi o coplată (10 dolari) la (pacienţii) fiecare prezentare la medic. Avantaje: Pacienţii primesc îngrijiri primare autentice, probabil pentru prima oară în acest sistem. Satisfacţia pacienţilor devine un determinant principal al calităţii îngrijirilor. 117 Dezavantaje: Bariere în calea unor referinţe bune, după cum s-a arătat mai sus. E. Piaţa cu plătitor unic (single payer) Descriere: Există un singur plătitor major, în mod virtual acesta fiind întotdeauna statul Exemplu: Sistemul naţional de sănătate britanic Nivel de reglementare: Extrem de ridicat (la ora actuală, SNS britanic tranzitează de la paternalismul exagerat la un parteneriat autentic) Plătitorii: Sectorul public (statul) Avantaje: Medicii pot prognoza costurile, astfel încît pot alcătui bugete fărî riscuri pentru plătitorii finali. Dezavantaje: Liderii politici trebuie să suporte nemulţumirile opiniei publice, atunci cînd reducerile de costuri pot afecta calitatea îngrijirilor. Furnizorii-: Majoritatea activează pe bază de capitaţie, cu unele variaţii (medicii) experimentale de diverse forme de plată dinspre generalişti spre specialişti, forme care să 118 asigure, costuri scăzute, calitate ridicată, îngrijiri orientate spre client. Avantaje: Generalistul este pe post de filtru. Îngrijirile orientate spre comunitate sînt solicitate, în mod virtual, deoarece generaliştii au mulţi pacienţi, a căror sănătate se află în mîinile primilor. Dezavantaje: Limitările permanente la capitolul cheltuieli fac foarte dificile încercările de creştere a calităţii serviciilor. Capacitatea generaliştilor variază foarte mult în privinţa soluţionării anumitor cazuri, sau în privinţa dorinţei lor de a face trimiteri corecte. Dacă specialiştii sînt salarizaţi, ei ar putea fi sufocaţi de trimiterile cu care vor veni puţinii pacienţi pe care îi au. Pacienţii Plătesc anticipat prin intermediul impozitelor. De regulă, nu există (consumatorii) coplată sau scutiri de plată. Avantaje: Îngrijirile primare, în mod potenţial, se acordă la cel mai bun nivel, cu accentul pus atît pe pacient cît şi pe comunitate. Adesea pacienţii cultivă relaţii a la long cu medicii lor. Dezavantaje: Pacienţii au posibilităţi limitate de a-şi schimba medicul. 119 10.3. Eficienţa alocării resurselor rare Analiza cost-beneficiu utilizează două concepte despre eficienţă : eficienţa X şi eficienţa alocativă. Eficienţa X descrie o situaţie cînd e formulat un scop clar, iar atingerea acestuia cu cel mai mic cost posibil descrie acţiunea ca fiind X eficientă. Deci problema se referă la modul în care este atins scopul. Această problemă cum este analizată cu ajutorul analizei cost-efectivitate (A.C.E). Eficienţa alocativă reprezintă maximizarea beneficiilor prin combinarea de mijloace existente. Instrument de analiză–analiza cost-beneficiu (A.C.B). Scopurile nu sînt stabilite ci sînt concurente între ele, respectiv este ales acel scop ce asigură cele mai mari beneficii la un nivel dat al costurilor mijloacelor existente. Astfel ACB abordează problema dacă va fi ales un scop şi cîte mijloace vor fi alocate. De regulă ACB ajută la luarea deciziei dacă un lucru merită a fi făcut. Deoarece costurile sînt adesea măsurate monetar pentru a putea face comparaţii specialiştii care vor dori măsurarea şi a beneficiilor în termeni monetari. Evident ACE, ce necesită doar măsurători fizice şi nu în mod necesar şi măsurători în termeni monetari asupra producţiei, are avantaj asupra ACB faptul că nu intră în problemele emoţionale de evaluare a beneficiului. Există şi un minus: arealul problemelor realizabile este mai restrîns: ACE nu realizează decît un efort -> apare necesitatea existenţei unui instrument intermediar de analiză între ACE şi ACB şi care este analiza cost/utilitate (ACU), caz în care nu se fac evaluări monetare, ci doar ierarhizări cum ar fi în cazul indicatorului QALY. În analiza marginală se aplică aceleaşi reguli ca în ACB cu excepţia faptului că analiza are loc doar la margine. Dacă există restricţii bugetare atunci toate programele vor opera la 120 nivelul unde raportul dintre beneficiul marginal şi cost marginal este acelaşi pentru toate programele. Aplicarea analizei scop-mijloc şi a modelelor informatice în îngrijiri de sănătate, obligă la utilizarea corectă şi nuanţată a conceptelor de eficacitate, efectivitate, eficienţă, concepte ce generează 4 tipuri de analiza : cost/efectivitate, cost/efectivitate, cost/ beneficiu, cost/utilitate. Analiza cost/beneficiu (ACB) Această metodă a apărut în cazul economicii bunăstării, subdomeniu al economiei cu caracter preponderent normativ, utilitar şi etic. S-a pornit de la ideea necesităţii sporirii nivelului general al bunăstării prin creşterea bunăstării indivizilor, idee descrisă ca urmărind maximarea satisfăcătoare pentru cel mai mare număr de indivizi. Dificultăţile apar cînd se pune problema măsurării cît mai exacte a costurilor şi beneficiilor. Măsurarea costurilor Principala dificultate constă în definirea serviciilor ce urmează a fi evaluate. În sistemul de sănătate bazat pe conducere şi finanţare centralizată măsurarea costurilor este considerată ca fiind puţin importantă deoarece există un buget fix ce se repartizează funcţie de priorităţi anterior stabilite. În sistemul cu mai multe grade de libertate, inclusiv a celor bazate pe asigurare, măsurarea costurilor serviciilor este de maximă importanţă. Printre modalităţile de estimare şi măsurare a costurilor amintim: sistemul de clasificare a codurilor şi sistemul codurilor chirurgicale, metode care au generat o varietate şi o 121 multitudine prea mare de categorii ce pot apărea în împrejurări deosebite. S-a pus problema găsirii unui sistem mai simplu care să coreleze concomitent boala, tratamentul şi pacientul. Printre sistemele de clasificare a cazurilor este DRG care cumulează clase de tratament şi de pacienţi ce au costuri de tratament similare pentru pacienţii incluşi într-un anumit grup (de exemplu codul DRG 25 în neurologie înseamnă atac de apoplexie şi dureri la cap la peste 17 ani fără complicaţii ). Fiecare grup are anumite costuri aşteptate în tratarea pacienţilor din grup. Ofertanţii de servicii de sănătate s-au specializat în identificarea şi tratarea cazurilor cu cele mai scăzute costuri. Acest sistem a stimulat căutarea unor noi sisteme de clasificare pe baza unei categorii suplimentare “ mix cases “ . Cînd se măsoară costurile se încearcă a le stabiliza la o diferenţă minimă faţă de costul de oportunitate. Deseori ofertantul de servicii este tentat să reducă cheltuielile care-i cad în sarcină. De exemplu: externarea prematură a unui pacient face ca eventualele cheltuieli necesare vindecării depline să fie trecute pe seama serviciilor primare de sănătate, a rudelor sau prietenilor sau chiar asupra pacientului însuşi. O asemenea practică este inutilă în cazul în care se aplică analiza cost beneficiu deoarece presupusele cîştiguri sub aspectul costurilor prin externare prematură diminuează beneficiul per total serviciu – cost/beneficiu nefavorabil. Această practică de transfer se numeşte cost shifting şi apare mai ales în sistemele cu servicii centralizate cu consecinţa evidentă a scăderii nivelului general de sănătate. Măsurarea beneficiilor 122 Beneficiul obţinut ca urmare a unei intervenţii medicale constă în diferenţa dintre rezultatul obţinut şi cel care s-ar fi obţinut dacă intervenţia nu ar fi avut loc. Ca urmare măsurarea succesului (beneficiului) depinde de posibilitatea de estimare a situaţiei în cazul neefectuării serviciului sau a intervenţiei ceea ce nu este uşor sau posibil de făcut. Uneori considerentele etice difuze conduc la decizia de a interveni deşi există riscul apariţiei unor complicaţii sau efecte mai grave. Există tratamente complexe şi de durată care ameliorează uneori foarte puţin starea de boală a pacientului. ACB urmăreşte determinarea eficienţei concomitent cu aprecierile referitoare la echitatea distribuirii mijloacelor. Eficienţ este situaţia în care se minimizează costurile mijloacelor consumate pentru obţinerea unui rezultat concomitent cu maximizarea beneficiilor pentru indivizi. În mod inerent ACB adoptă o perspectivă comunitară. Mereu ceea ce este profitabil pentru un individ, peste anumite limite afectează volumul resurselor distincte ale unor persoane, resurse ce se pot dovedi vitale pentru alţii. Atingerea unui nivel de satisfacţie maxim posibil la nivel societal concomitent cu maximizarea preferinţelor individuale presupune îndeplinirea unor condiţii. De exemplu ca toate efectele relevante pentru utilitatea tuturor indivizilor să fie evaluate corect pe pieţe, iar concurenţa perfectă să prevaleze. Această condiţie este greu de îndeplinit dacă nu există pieţe perfecte mai ales datorită asimetriei informaţiilor. În acest caz ineficienţa pieţii se încearcă a se compensa cu măsuri de intervenţie publică. În al doilea rînd în timp ce sănătatea (modelul descris de OMS) este diferită de sistemul de îngrijire de sănătate, ea este concomitent potenţial oferită prin intermediul altor intermediari. Se poate stabili că potenţialul furnizor de sănătate pentru individ este individul însuşi prin dieta adecvată şi viaţa 123 echilibrată. În acelaşi timp sănătatea mai este oferită şi de acţiunea de prevenire a accidentelor rutiere, de reglementările juridice privind condiţia de muncă şi locuit, de programe ecologice. Aceste surse de sănătate nu trebuie subevaluate sau ignorate, ci dimpotrivă situate pe locuri de prim rang. În al treilea rînd se creează adesea o corelare neadecvată între sănătate şi îngrijiri de sănătate. În timp ce fiecare din noi poate avea grijă de propria sănătate în diferite moduri, totuşi majoritatea dintre noi găsesc cu greu alte motive pentru existenţa îngrijirii de sănătate decît promovarea sănătăţii. Astfel, acceptarea spitalizării se face în speranţa însănătoşirii şi nu pentru că ar face plăcere cuiva, ceea ce induce ideea că cererea de serviciu de sănătate este o cerere derivată din cererea de sănătate. În acest context, economistul M. Grossman a sugerat că sănătatea trebuie considerată ca fiind un capital activ şi durabil şi că ea este totodată o marfă fundamentală care stă la baza multor altor mărfuri. Această afirmaţie se bazează pe ideea ca sănătatea este produsă de menaje (gospodării, familii) iar fiecare dintre acestea are o anumită cerere de sănătate, cerere care poate deveni sau nu o cerere de îngrijri de sănătate. În consecinţă, accentul cade pe menaj iar îngrijirile de sănătate vor apărea doar ca urmare a unei cereri de sănătate. Totodată multe dintre bunurile consumate într-o gospodărie (alimente, locuinţa, exerciţii fizice) reprezintă nu doar cereri exprese pentru bunurile respective ci şi o cerere de sănătate. Desigur există şi un consum de “bunuri” cu utilitate negativă fie aceasta sesizabilă doar pe termen lung (ţigări). Raţionamentul de ordin economic efectuat de fumători constă în estimarea unui volum mai mare de efecte pozitive comparativ cu cele negative, ceteris paribus. 124 Referitor la bunurile negative consumate are loc o aparentă grijă pentru sănătatea fumătorilor, grijă manifestată deopotrivă de medici şi Ministerul Sănăntăţii pe de o parte precum şi de producătorii de ţigări pe de altă parte. În urma acestei preocupări de a produce ţigări mai puţin nocive a dus la sporirea consumului de ţigări şi a bolilor generate de acestea.Un exemplu apariţia ţigărilor cu filtru a extins masiv fumatul la femei. De aici rezultă poziţia prin care se cere serviciilor formale de îngrijiri de sănătate să accepte ideea că activitatea producătoare de sănătate se află preponderent în afara sectorului de îngrijiri de sănătate. Concret se sugerează că resursele necesare sănătăţii să fie căutate de către prevenţionişti în afara sectorului formal de îngrijiri de sănătate. Paradoxul constă în faptul că acţiunile preventive care în mod normal trebuie să aibă ponderea majoritară în bugetul sănătăţii şi al Ministerului Sănătăţii sînt coordonate de medicii terapeuţi a căror activitate (piaţa îngrijirilor de sănătate) este funcţie nu de gradul de sănătate al populaţiei ci dimpotrivă de gradul de îmbolnăvire şi de cererea sporită de servicii de sănătate, cerere generată tocmai de lipsa sau cel puţin insuficienţa acţiunii preventive. O posibilă soluţie ar fi ca funcţia administrator management de la nivelul Ministerului Sănătăţii să fie ocupată mai mult de 90% de către medici specialişti în discipline de Sănătate publică, managemant sanitar (nu medical), imunologie, igiena, medicina muncii şi bioinginerie medicală Există şi opinii care consideră riscantă recunoaşterea existenţei a două pieţe paralele/concurente: cea a sănătăţii şi cea a serviciilor de îngrijiri de sănătate. Discuţia are o puternică încărcătură etică, ar trebui să dea răspuns la ce este bun sau rău într-o dietă oarecare sau într-un anumit comportament. Ceea ce este cu siguranţă un rău pentru cineva poate fi chiar foarte bun pentru altcineva. 125 Desigur, dacă medicina ar fi foarte individualizată, iar medicul de familie ar fi o realitate cotidiană şi de mare impact asupra indicatorilor de sănătate, atunci discuţia despre bine şi rău s-ar putea cantona strict la indivizi concreţi iar medicul de familie ar avea tot interesul de a promova sănătatea şi nu îngrijirile terapeutice de sănătate. Generalizarea practicii medicului de familie ar fi de natură să reducă masiv actuala asimetrie informaţională, respectiv ar creşte mult gradul de informare şi raţionalitatea în comportamentul cotidian al consumatorilor. Medicul de familie ar trebui să fie prevenţionist prin excelenţă. Din punct de vedere economic medicul de familie poate influenţa consumul respectiv, piaţa bunurilor consumate ce conţin anumite cantităţi de sănătate. Unele dintre aceste bunuri sînt preventive în raport cu boala, în timp ce altele conţin “ diminuări ale sănătăţii“, au un grad ridicat de risc de pierdere/diminuare a sănătăţii. Desigur toate acestea sînt relative, adică se referă în mod diferenţiat de la individ la individ. În consecinţă, conceptul economic de “cerere de mărfuri ce conţin sănătate este foarte complex si relativ. Lipsa de raţionalitate şi informare a consumatorului mediu asupra a ceea ce înseamnă în general sau în special pentru el, un bun care să-i aducă mai multă sănătate sau cel puţin să nu i-o diminueze pe acea existentă face ca “ consumul de sănătate” / cerere de sănătate să crească. O studiere mai aprofundată a acestei probleme poate duce la o discuţie de natură politică referitoare la gradele de libertate ale sistemului social (politic) şi influenţa acestuia asupra stării de sănătate a cetăţenilor. Astfel unele ţări (Olanda) au liberalizat consumul de droguri în timp ce altele au înăsprit condiţiile pentru sistemul de consum sau distribuire de droguri. Preocuparea excesivă pentru sănătatea semenilor poate fi uneori rău văzută sau considerată ca un atentat la propria 126 libertate a individului. În consecinţă unii autori consideră ca pe o externalitate excesul de umanitarism. Acest exces apare chiar in sistemele de sănătate cu caracter social. 127 10.4. ECONOMICA PROMOVĂRII SĂNĂTĂŢII (creşterii sănătăţii) Disciplina economica sănătăţii este o specializare economică referitoare la alegerea mijloacelor adecvate în scopul menţinerii sau promovării sănătăţii. Dimensiunea medicală a sănătăţii ar trebui să fie doar una implicită, indirectă şi de ultimă instanţă. Promovarea sănătăţii a devenit o preocupare majoră a organizaţiilor de sănătate în anii ‟80, după ce în anii ‟70 economia sănătăţii a demonstrat matematic oportunitatea şi utilitatea prevenţiei în raport cu terapia. Faptul că medicina preventivă în specialitate medicală nu împiedică însă ca alte discipline să concure la creşterea sănătăţii. Preocupările de creştere a sănătăţii au caracter transdisciplinar. Promovarea sănătăţii: “modele şi valori”, este rodul a trei categorii de specialişti: profesori de filozofie morală, evaluation manageri, specialişti în sănătate publică. În concepţia celor trei autori creşterea sănătăţii este o mişcare cu următoarele trăsături: – pune sub semnul întrebării medicalizarea sănătăţii ; -subliniează aspecte socioeconomice ale sănătăţii ; -situează sănătatea ca fiind centrală în definirea şi îmbunătăţirea vieţii umane ; -creşterea sănătăţii poate fi rezultatul conlucrării între specialiştii în educaţia comportamentală, epidemiologică şi practică clinică, filosofie şi management. Conceptul central al creşterii sănătăţii este sănătatea şi nu boala. Acest concept este central şi disciplinei economice sanitare, conceptul de boală fiind doar accidental luat în discuţie în vederea demonstrării economicităţii şi eficacităţii superioare a codului preventiv în opoziţie cu cel curativ. Creşterea sănătăţii surprinde eforturile de asigurare a sănătăţii şi de prevenire a scăderii sănătăţii (apariţia bolii sau 128 starea de rău) prin includerea sferelor de educaţie a sănătăţii, prevenţie şi protecţie a sănătăţii. Sănătatea este deplina stare de bine fizic, psihic (mental ) şi social şi nu doar simpla absenţă a bolii sau a infirmităţii. Există o viziune triadică mental, social si fizic. O asemenea concepţie a sănătăţii, viziune derivată din cea OMS este cea numită Bio-psiho-socială a şcolii de la Socola iniţiată şi condusă de prof. P.Brinzei. În opinia noastra creşterea sănătăţii = aplicarea practică a rezultatelor obţinute în plan analitic de economia sănătăţii. Cele 2 discipline se intersectează şi se sprijină reciproc în scopul asigurării unei mai bune stări de sănătate. Demersul antimedicalizat provine nu dintr-o presupusă aversiune faţă de profesiunea medicală ci doar din proeminenţa ideii de sănătate asupra bolii. Medicina însăşi se autodescrie ca “ştiinţa bolilor şi arta de a vindeca “ (V. Rusu – Un premiu Nobil atotcuprinzător – Viaţa Medicală, nr.46, 1998). Această concepţie subliniază faptul că medicina este o activitate dedicată recuperării sănătăţii şi nu prevenirii pierderii ei. Opozanţii concepţiilor afirmate de disciplina creşterii sănătăţii şi economica sănătăţii clamează faptul că cele două discipline vizează doar scăderea costurilor din îngrijirile curative. În general acţiunile de creştere a sănătăţii au în primul rînd argumente de ordin umanist şi nu necesită neapărat argumente economice. În situaţii de criză a mijloacelor alocate sectoarelor curative se constată uşor cît de bune ar fi fost investiţiile în prevenţie şi tratamente în fazele incipiente ale bolii. Economica sănătăţii vine cu argumente calitative şi cantitative absolut necesare creşterii sănătăţii în vederea distribuirii fondurilor de o asemenea manieră astfel încît starea 129 de sănătate a populaţiei să atingă valori maxime în comparaţie cu oricare alte scheme de distribuire. Presupunem că aceste scheme de repartiţie a fondurilor (în cazul sistemelor de sănătate predominant publice) nu suferă de influenţe generate de alte categorii de interese, atunci se poate spune că refuzul modelelor de gîndire şi acţiune propuse de economica creşterii sănătăţii nu poate proveni decît din calcule afaceriste, cinice sau din convingeri antiumaniste. Schemele de acţiune trebuie argumentate ştiinţific şi probate prin evaluări. În acest moment al evaluării gîndirea transdisciplinară şi globală este obligatorie. Transdisciplinaritatea este un concept lansat şi promovat de savantul român Basarab Nicolescu “unificarea semantică şi operativă a acccepţiunilor de prin şi dincolo de disciplină”. Economica promovării sănătăţii presupune şi o scădere a asimetriei informaţionale medic-pacient, asimetrie ce este una dintre cauzele consumului exagerat de servicii medicale. O informare adecvată ar fi dus la o ezitare a apariţiei bolii sau o tratare adecvată (economica nu apelează la servicii medicale specializate) mai eficiente. Mentalităţile, atitudinile ce derivă din acestea sînt apte de viaţă, dar evaluarea impactului lor asupra comportamentului uman cu referire la sănătate ţine de economica promovării sănătăţii. Evaluarea (măsurarea) input-urilor şi output-urilor ce influenţează şi definesc o stare de sănătate este un demers transdisciplinar fiind implicate: biostatistica, econometria, bioetica, bioeconomia, epidemiologia, axiologia, deontologia, etc. Sănătatea este nu numai un mijloc de dezvoltare umana ci însăşi expresia acestei dezvoltări. Ca şi educaţia, sănătatea este atît scop cît şi mijloc al dezvoltării personalităţii. De aceea simultanietatea abordării 130 economico-politice este obligatorie deoarece atitudinea schizoidă de separare şi uneori de contrapunere a economicului şi politicului a generat multe crize de comunicare respectiv de manageriat în domeniul asigurării sănătăţii. Politicile de sănătate presupun economici de sănătate corespunzătoare. Formula prin care actualmente politicul administrativ din România proclamă sănătatea ca prioritate naţională este divergentă cu modalitatea prin care dimensiunea economică este solicitată să se plieze pe această idee de prioritate. De aici apare comportamentul schizoid al celor implicaţi în asigurarea sănătăţii populaţiei. Referitor la definiţia sănătăţii dată în 1946 de OMS partea bună este că sugerează concomitent o dublă viziune : – preponderent negativă – absenţa bolii ; – preponderent pozitivă – existenţa stării de bine fizic, social, mental. Dimensiunea negativă a definitiei constă în sublinierea (chiar dacă se face precizarea că sănătatea nu se reduce la aceasta) absenţei bolii sau infirmiăţtii (caracteristici negative) iar definiţia pozitivă a sănătăţii constă în existenţa unor calităţi ce luate reunite definesc starea de bine . Observaţie Dimensiunea pozitivă a sănătăţii este tot mai neglijată în abordările practice cotidiene. După unele observaţii în domeniul sănătăţii s-a ajuns la concluzia că instituţiile desemnate să crească sănătatea populaţiei se dovedesc a fi “instituţii de boală”. Conform definiţiei utilizate de prof. Rusu şi cunoscînd gradul de medicalizare a Ministerului Sănătăţii din România acesta ar putea fi denumit ministerul bolilor. De asemenea Legea Asigurărilor Sociale de Sănătate ar putea fi denumită Legea Asigurărilor Sociale de boală pentru că se insistă pe apariţia bolii, deşi structurarea viitorului sistem de îngrijire de Legea Asigurărilor Sociale se pune accentul pe medicul de 131 familie care ar trebui să rezolve aproximativ 80% dintre situaţiile de scădere a sănătăţii. Medicina preventiva pune mai mult accentul pe prevenirea răului decît pe creşterea binelui. Economica sănătăţii luînd în calcul cele două aspecte pozitive şi negative trebuie să analizeze şi să compare concomitent şi permanent ambele dimensiuni (promovare şi prevenţie) rezultînd că sănătatea este privită ca un continuu de la negativ la pozitiv, starea de 0 fiind cea normală. Sănătatea proastă are o scalare ce poate începe cu disconfortul, rănirea, boala, incapacitatea de muncă sau handicapul, fiecare dintre acestea fiind agravate prin cumularea mai multor stări de proastă calitate sau persistentă în timp a unora din atributele proastei sănătăţi. Starea de rău şi boala nu sînt identice. Starea de rău este o noţiune mai puţin tehnică decît cea de boală. Bolile psihice sînt adesea ignorate şi tratate ca urmare a modului specific de manifestare. Uneori aceasta este o percepţie subiectivă ce poate avea sau nu legătură cu debutul unei boli – diagnosticarea stării de sănătate fiind la fel de dificilă ca diagnosticarea bolii. De aici decurg şi dificultăţile de evaluare, comparare şi luare a deciziilor în cazul managementului. Una dintre soluţiile adoptate de analişti a fost matematizarea excesivă a tehnicilor de evaluare ce a avut drept consecinţă apariţia unei rupturi în comunicarea cu profesiunea medicală. Aceasta s-a concretizat în apariţia unei suspiciuni din partea profesiilor medicale în legatură cu adevăratele scopuri ale analizelor economico-epidemiologice . Cererea şi oferta de sănătate şi servicii de îngrijiri de sănătate 132 Economiştii, ca şi medicii, sînt preocupaţi de prelungirea vieţii şi de înlăturarea mizeriei. În cazul medicinii mortalitatea prematură şi mizeria se analizează în raport cu boala. În cazul economicului aceste consecinţe negative se datoresc rarităţii. Economica sănătăţii se află la interfaţa dintre aceste două importante domenii de preocupare umană. În general economica este o disciplină destul de tristă şi altfel legată de medicină prin observaţia că singurele două lucruri certe în viaţă sînt moartea şi impozitele. Unii autori consideră chiar viziunea cea mai tristă în privinţa conţinutului economicii sănătăţii ar putea fi rezumată precizînd că aceasta se ocupă doar de moarte şi costuri. O viziune ceva mai optimistă în legătură cu economica sănătăţii ar arăta că această disciplină se ocupă cu prelungirea vieţii şi reducerea costurilor / impozitelor. Economica sănătăţii reprezintă atît o disciplină cît şi o temă de studiu ce poate fi abordată şi de neeconomişti. Ceea ce este adevărat despre economică în general este transperabil şi în privinţa economicii sănătăţii în particular. În esenţă economica sănătăţii analizează cererea şi oferta de sănătate, respectiv de îngrijiri de sănătate. În privinţa ofertei de îngrijiri de sănătate lucrurile par simple în timp ce analiza cererii de îngrijiri de sănătate depăşeşte deseori psibilităţile oferite de economica generală. Deşi există tendinţa permanentă de a argumenta că oferta de servicii trebuie să fie nelimitată, nici o ţară din lume, oricît de bogată ar fi ea, nu poate oferi pe măsura cererii şi atît mai puţin nu poate oferi în mod gratuit sau cu preţuri foarte mici. Elementele de cerere de îngrijiri de sănătate sînt influenţate şi de factori care nu ţin de preţ în mod direct (timpul şi costul deranjului presupuse de prezentarea la o consultaţie oarecare). 133 În general nevoia este conceptul central în definirea cererii de îngrijiri de sănătate deci şi acest concept este neclar şi ambiguu. Aprecierile asupra nevoii de îngrijiri de sănătate se iau în calcul de regulă ca urmare a raţionamentului uni expert care ia în calcul beneficiile obţinute de pacient în urma unui tratament. Aceste beneficii vor depinde de : – efectivitatea tratamentului ; – modul de percepere de către expert a valorii pentru pacient a acelui efect . Prin urmare aprecierea expertului constituie o evaluare parţial factuală şi parţial paternalistă. Aceasta conduce la o altă dificultate legată de cerere şi care constă în faptul că pacienţii nu cer îngrijiri de sănătate la fel cum ar cere un produs / serviciu oarecare. Pentru a obţine informaţii referitoare la cererea de îngrijiri de sănătate experţii se bazează pe cei care-şi cîştigă existenţa din furnizarea îngrijirilor de sănătate – medicii. Încrederea pacientului în medic (clar diferită de încrederea unui cumpărător în vînzător) generează relaţia de mediere – agency relationship, denumire ce sugerează că furnizorii de îngrijiri de sănătate sînt concomitent şi agenţi ai solicitatorilor existînd un potenţial conflict în privinţa acestor roluri. 134 10.5. Spitalul – agent economic Spitalul este cel mai semnificativ consumator de servicii şi fonduri destinate îngrijirilor de sănătate în toate ţările. În Marea Britanie, în anul 1981 spitalele consumau 58% din cheltuielile cu îngrijirile de sănătate. În SUA in 1983, ponderea era de 45,9%, în Australia in 1981 era de 54%, Canada – 55,1%, iar Olanda in 1983 avea o pondere de 58,7%. De asemenea spitalele au devenit o piaţă suprasaturată cu personal medical şi de îngrijire. În perioada 1951-1983 personalul spitalicesc a crescut de la 400.000 la peste un milion, cu precizarea că în aceeasi perioadă au scăzut atît numărul de paturi la 1000 de locuitori (de la 10,8 la 8) cît şi ocuparea medie zilnică a paturilor (de la 472.000 la 356.000). Concomitent, în pofida creşterii volumului personalului din spitale, rezultatele au fost descrescătoare (de exemplu decesele şi invalidităţile per pat utilizat au crescut de la 7 la 16 în anul 1981). Tendinţe similare s-au înregistrat şi în alte ţări dezvoltate. Datele statistice cu semnificaţie negativă din punctul de vedere al utilizării eficiente a resurselor a constituit şi un motiv pentru constituirea şi dezvoltarea disciplinei “Economica Sănătăţii”. Ţara care a cunoscut situaţia cea mai dinamică în privinţa creşterii costurilor la nivel de spital este SUA. Totodată, SUA are caracterul cel mai pronunţat de agent economic pentru spitale. De aici au pornit şi cercetările economice care au privit spitalul exclusiv sau preponderent ca o firmă economică. Lipsa unor modele econometrice referitoare la comportamentul spitalelor se datoreşte şi marii diversităţi a acestora. Este greu să definim un spital reprezentativ: ele diferă atît sub aspectul structurii, volumului, formei de proprietate etc Un spital privat va avea alte principii şi criterii de luare a 135 deciziilor şi de alocare a resurselor (intervenind aici responsabilitatea, sursa de obţinere a fondurilor, structurile organizatorice, funcţiile spitalelor – dacă sînt şi spitale universitare sau nu etc). Spitalul este totodată şi o modalitate foarte controversată de furnizare a serviciilor de sănătate. Se poate afirma că există două mari tabere care caută să-şi impună punctul de vedere. În urma acestor confruntări se conturează, ca de obicei, o a treia direcţie – compromisul şi simbioza dintre cele două extreme. Astfel, pe de o parte, punctul de vedere strict medical şi terapeutica care nu vede nici un fel de alternativă la existenţa spitalelor. 10.5.1. Spitalul văzut ca firmă. Teorii. Modelele economice de comportament ale spitalelor par a nu se încadra – îndeosebi sub raport metodologic – în niciunul dintre modelele deja aplicate la firmele comerciale. Problema centrală în teoria firmei este legată de lipsa de informaţie în privinţa comportamentului decidentului. Teoria tradiţională a firmei, bazată pe ipoteza concurenţei perfecte şi pe constrîngerea asupra maximizării profitului oferă un cadru informaţional destul de larg. Mediul de piaţă este pe deplin exogen şi independent de firmă, iar comportamentul acesteia este în mare parte deterministic. Aceasta este paradigma tradiţională în teoria firmei, cu precizarea că în lumea propriilor sale restricţii firma deţine capacităţi predictive puternice, existînd desigur şi limite ale acestei capacităţi, limite generate de schimbările din volumul producţiei, al intrărilor precum şi a preţurilor. Slăbirea ipotezei referitoare la concurenţa perfectă (existentă doar în manuale şi modele teoretice) face şi mai dificilă încercarea de a elabora un model generalizat al comportamentului firmei. 136 Aceasta se datorează faptului că în toate formele economiei de piaţă firma tinde să se acopere cu un v(o)al de discreţie în privinţa comportamentului său. Această discreţie (lipsă de transparenţă) din comportamentul firmelor se datorează şi structurii interne a lor (disjuncţia dintre management şi proprietate) precum şi tendinţei irepresive a firmelor concurente de a suprima concurenţa şi de a adopta un comportament monopolist. Dar, recunoaşterea puterii discreţionare înseamnă că maximizarea profitului nu mai reprezintă o restricţie adevărată şi că scopurile/obiectivele managementului pot intra în conflict cu scopurile autentice şi fundamentale ale firmei. Literatura despre “teoria” firmei a evoluat de asemenea manieră încît există teorii manageriale care recunosc separaţia proprietate-conducere şi examinează consecinţele acesteia printr-o extensie a abordării marginaliste. Pe de altă parte, teoriile behavioriste nu se ocupă de comportamentul de piaţă în sine, ci mai degrabă pun accentul pe procesele de negociere şi pe structura organizatională internă a firmei. În consecinţă, există două paradigme aflate ele însele în concurenţă: prima se concentrează pe problemele alocării resurselor în contextul economiei de piaţă, şi a doua care se concentreză pe problemele alocării interne a resurselor. Teoria firmei se dovedeşte astfel a fi un mix de teorii. Faptul că ele se adresează unor probleme relativ distincte ridică un semn de întrebare asupra adevăratelor lor finalităţi (scopuri). Aceleaşi probleme, dar cu o acuitate sporită apar în cazul analizei acestei firme cu iz de excepţie care confirmă însăşi varietatea tipurilor firmelor comerciale: SPITALUL. Una dintre cele mai influente teorii referitoare la analiza spitalului văzut ca firmă comerciala este aceea propusă de Pauly şi Redisch (1973), bazîndu-se pe o abordare tradiţională, neoclasică, dar axată pe realităţile din SUA, ţară unde 137 clinicienii încearcă să maximizeze profitul, în principal propriul lor venit, ei jucînd astfel rolurile tradiţionale ale managerului şi antreprenorului. De reţinut că în SUA spitalele şi clinicienii reprezintă două “firme” diferite. De aici rezultă că modelul după care functionează şi poate fi analizat spitalul se încadrează în politicile tradiţionale ale minimizării costurilor. Prin aceasta, se caută să se modifice teoria tradiţională neoclasică a maximizării profitului, invocîndu-se aspectele instituţionale ale spitalului. Totuşi, cei doi autori nu ţin cont de relaţia de intermediere (de agenţie) dintre medic şi pacient, relaţie care nu este specifică modelului general al economiei de piaţă. Modelul astfel amendat presupune că cererea este elastică în raport cu un şir întreg de servicii, chiar dacă evidenţele empirice legate de aceasta sînt neconcludente. Unii autori susţin chiar că însuşi conceptul de cerere este inducător de eroare în cazul sectorului sanitar. Totuşi modelul este util, cel puţin în calitatea sa de exemplu folosit pentru a arăta că chiar în forma sa cea mai pură teoria spitalului este forţată să accepte că anumite caracteristici structurale limitează nivelul de abstracţie adoptat. În particular, se poate spune că atît timp cît doctorii constituie un input de forţă de muncă specializată în cadrul spitalului, nu există o recunoaştere a influenţei pe care o are piaţa faţă de acest input asupra comportamentului agentului de maximizare a venitului său. Un număr de teorii despre spital se concentreză asupra administratorului în calitatea sa de factor de decizie cheie. Dacă ne referim îndeosebi la SUA, acest lucru reflecăt faptul că un clinician nu este un angajat al spitalului. În alte modele, clinicianul este văzut îndeosebi ca un factor definitoriu pentru calitate. În general, spitalele sînt obligate să combine maximizarea producţiei lor cu calitatea acesteia. 138 În general, spitalele sunt obligate să combine maximizarea “producţiei” lor cu calitataea acesteia. O altă teorie care pretinde să descrie cît mai bine funcţionarea spitalului şi a medicilor este a lui Rice (1966), care separă activităţile principale ale medicului de celelalte activităţi conexe (de masă şi servicii de tip hotelier), pe care el le numeşte amenităţi, şi pe care le consideră ca fiind perfect analizabile după modelul pieţei clasice. Astfel, în spital ar exista două pieţe: una în care se oferă servicii medicale ca urmare a unei cereri exprese de servicii de îngrijiri şi o alta care este descrisă de activităţile conexe: bucătărie, servicii de întreţinere etc. Un alt model interesant, care acceentuează separarea dintre aspectele cantitative şi cele calitative este descris de Newhouse (1970), cu accentul pus din nou pe rolul decisiv al administratorului care vizează să îmbine cele două aspecte, respectiv calitatea şi cantitatea producţiei în condiţii de restricţii bugetare, iar clinicianul este văzut în pricipal ca fiind preocupat îndeosebi de calitatea producţiei. Spitalul este văzut ca fiind producătorul unui produs unic şi măsurabil,unde procesul de luare a deciziilor – axat pe maximizarea echilibrului calitate/cantitate – este dirijat de un singur personaj central, singurul actor în acest model: administratorul. Şi acest autor este sceptic în privinţa posibilităţii ca spitalul să fie tratat exact ca un agent economic, conform teoriei economice neoclasice. Newhouse considera restricţiile specifice asupra comportamentului de piaţă a spitalului ca fiind restricţii la intrare (entry) dar nu sesizează rolul interdependenţei producătorilor, ceea ce constituie o lipsă ce nu poate fi ignorată. Aceasta cu atît mai mult cu cît spitalul acţionează într-o piaţă oligopolistă cu o cerere a cărei curbă este descendentă. De fapt, modelul presupune că spitalul poate 139 implementa decizia de piaţă, în condiţii de restricţii bugetare, fără a fi prea mult afectat de reacţiile concurenţilor. Lipsa de atenţie acordată problemei interdependenţei este un punct slab al tuturor teoriilor de esenţă “managerială” despre funcţionarea spitalelor. Dată fiind natura produsului implicat şi structura de piaţă în care acţionează, minusul amintit este subliniat de către unii analişti ca fiind foarte serios. Oricum, majoritatea teoriilor mai recente referitoare la spital, teorii care provin îndeosebi din SUA, pun accentul pe caracterul de piaţă concurenţială, caracter prezent cel puţin în toate formulările de politică a spitalelor. Modelul propus de Lee (1971) încearcă să corecteze aceste deficienţe, subliind rolul important al interdependenţelor. Din nou, managerul (adminstratorul) este văzut ca un actor major, dar maximizarea utilităţii este legată de status-ul spitalului şi mai puţin de venit. Spitalul este văzut ca intrînd în lupta de concurenţă îndeosebi pentru status şi nu pentru maximizarea cîştigurilor. O astfel de “concurenţă” duce la o ineficientă alocare a resurselor, deoarece intrările/resursele vor fi utilizate fără a se ţine cont de un comportament care să ducă la minimizarea costurilor, în măsura în care utilizarea reflectă nivelurile status-ului. Totuşi, Lee nu merge pînă la capăt în sublinierea interdependenţei, (analizînd doar consecinţele utilizării crescînde a resurselor, nu şi situaţia descreşterii nivelului de utilizare a resurselor). Mai mult, atenţia este concentrată asupra inputurilor, deşi factorii pieţei nu sînt modelaţi în mod explicit. Elasticitatea preţului faţă de cerere este presupusă a fi apropiată de zero şi astfel veniturile pot fi crescute continuu fără a afecta nivelurile producţiei. Totuşi, preţurile sînt corelate funcţional cu veniturile dispozabile, asigurările de sănătate şi cheltuielile guvernamentale. 140 Toate acestea alcătuiesc o cvasirestricţie asupra creşterii nivelului preţului, dar efectivitatea unei astfel de restricţie nu este luată în calcul. În majoritatea modelelor formale ale comportamentului spitalelor, cererea este definită şi folosită în maniera tradiţională – ea poate fi inelastică peste un anumit nivel, dar este încă văzută ca formînd o restricţie la adresa abuzului copleşitor de putere de monopol de care face uz furnizorul. Aceasta poate reflecta parţial distincţia analitică dintre clinicieni şi spitale aşa cum este aceasta văzută de către diversele teorii. Evans (1981) nu recunoaşte asemenea distincţii, el vorbind despre “graniţele fuzzy” care despart actorii vizaţi de teoria spitalului văzut ca firmă. Chiar şi în SUA abilităţile manageriale şi antreprenoriale sînt distribuite între diverşii actori, şi nu se separă în mod tranşant. Orice teorie despre spital ar trebui să ţină cont de caracteristicile instituţionale ale sectorului, îndeosebi de motivele medicale ale actorilor. Alte teorii/modele se concentrează pe structura internă a spitalului. Totuşi, nici aceste teorii nu s-au preocupat suficient de clarificarea impactului pe care îl are structura internă asupra conduitei spitalului. Unii autori au insistat asupra funcţiilor-obiectiv şi au analizat rolul inputurilor cu caracter eterogen. În anul 1977 Harris depăşeşte limitele semnalate anterior şi detaliază efectele pe care le are organizarea internă asupra alocării resurselor în sectorul spitalicesc. El sugerează că procesul de producţie din spital se bazează pe o separare a funcţiilor interne de cerere şi ofertă. În rolul său de agent consumator, medicul are trebuinţă de unele forme ale îngrijirilor de sănătate care pot fi satisfăcute de către alte spitale (de exemplu diverse investigaţii de laborator, personal auxiliar etc). Într-adevăr aceste funcţii pot fi separate, cel puţin în mod analitic, în care spitalul poate fi privit ca o firmă cu două componente, cu aceeaşi structură 141 organizaţională: una în care spitalul acţionează pe baza unei cerei de sănătate şi alta ca un ofertant de sănătate. Un element de mare specificitate a spitalului este faptul că acesta produce şi oferă doar în momentul cererii, respectiv producţia sa este un serviciu care nu poate fi stocat şi este foarte puţin probabil că serviciile medicale să poată fi substituite între pacienţi. Astfel chiar dacă medicamentele şi aparatura pot fi identice pentru tratarea unei anumite afecţiuni, sau chiar acelaşi medic şi soră pot îngriji aceeaşi pacienţi, tratamentele pot fi diferenţiate de la individ la individ. Incertitudinea şi riscul par a fi mult mai accentuate decît în alte situaţii economice în care se vînd/cumpără servicii. Medicul-agent nu are întotdeauna certitudine absolută asupra diagnosticului şi/sau a tratamentului cel mai adecvat, iar medicul-fiinţă umană are şi el limite ale raţionalităţii ca şi alţi oameni. În consecinţă, spitalizarea devine un proces secvenţial de acumulare a informaţiilor despre pacient, reacţionînd la orice schimbare/informaţie nou apăruta şi – în consecinţă – modificînd tratamentul în mod corespunzător. Toate acestea se datorează şi faptului că medicina nu este (încă) o ştiinţă exactă, ci presupune încă o activitate de tip detectivistic, făcînd uz de imaginaţie, intuiţie şi probabilităţi. Efectul combinat al acestor caracteristici, care există –sub anumite forme– în toate situaţiile de îngrijiri de sănătate, constă în faptul că spitalele răspund la cererile pacienţilor printr-un complicat proces de negociere iniţiat de medic şi de administraţia spitalului. Modelul descris de Harris este util în sublinierea aspectelor temporale şi spaţiale ale procesului de producţie, precum şi în atenţia acordată aspectelor legate de distribuţie. Aserţiunea principală a modelului constă în sublinierea restricţiilor instituţionale care apar prin intermediul motivelor 142 medicale şi etice ale medicilor, în contrast cu motivele economice care interesează în analiza spitalului văzut ca firmă. Harris conchide că “trebuie să se înţeleagă că modul de organizare a spitalului este conceput de asemenea manieră încît medicul să nu acţioneze ca homo economicus”. Opinia formulată de Harris este că indicatorii economici tradiţionali nu mai au relevanţă dacă se aplică în analiza activităţii spitalelor. Motivaţia cercetătorului britanic constă în natura mărfii comercializate în spital (sănătate? informaţii? solidaritate umană?) şi a comportamentului specific al spitalului caracterizat prin alocarea resurselor pe termen scurt. Concluzia sa este că mecanismul preţurilor nu poate rezolva problemele alocării resurselor în spital, deoarece nu există o piaţă concurenţială reală care să se autoregleze prin mecanismul preţurilor, precum şi faptului că nu se cunosc exact resursele necesare pentru un tratament sau altul. Se poate întîmpla ca analizele de laborator să fie repetate, sau întreg tratamentul să fie reluat de mai multe ori etc. Asemenea repetări sînt susceptibile să apară pe scară mare în cazul în care mecanismul preţurilor şi al cîştigurilor ar acţiona exact ca pe piaţa celorlalte bunuri şi servicii. În consecinţă, relaţiile comportamentale interne devin fundamentale ca importanţă, cu deducţia implicită că performanţele spitaliceşti nu pot fi apreciate în maniera economică tradiţională. De fapt, problema este dacă nu cumva teoriile economice despre firmă nu sînt prea înguste şi valabile doar pentru anumite tipuri de firme. O adevarată teorie generală a comportamentului firmei trebuie să poată fi aplicată la orice caz particular. După opinia noastră nu spitalele sînt “vinovate” pentru că nu pot fi analizate corect după criterii economice normale, ci însăşi teoria economică în general şi teoria firmei în special. 143 Rămîn ca piedici serioase în construirea unui model generalizat al firmei următoarele elemente de specificitate ale spitalului: – asimetria informaţională (caracterul discret al informaţiei) – structura internă specifică – predominarea legăturilor/relaţiilor de tip non-market dintre agenti, şi rolul limitat pe care îl joacă preţurile în alocarea resurselor în spital. – motivaţia etico-medicală are, de regulă, preponderenţă faţă de motivaţia economică în alocarea resurselor în cadrul spitalului (valabil îndeosebi pentru spitalele publice situate în ţări relativ dezvoltate). 144 10.5.2. NIVELUL “PRODUCŢIEI” UNUI SPITAL PENTRU A PUTEA MĂSURA “PRODUCŢIA” UNUI SPITAL NU ESTE SUFICIENT SĂ DESCRIEM PRINCIPALELE DEPARTAMENTE ALE SALE SAU “ÎNGRIJIRILE MEDICALE”,“SERVICILE ASISTENTELOR” ETC. LA ACESTEA TREBUIE ADĂUGATE ŞI CELELATE VALORI REFERITOARE LA PACIENT, ADICĂ CEEA CE AŞTEAPTĂ PACIENTUL DIN SPITALIZARE ÎN SCHIMBUL ACHITĂRII TAXELOR CUVENITE, CEEA CE ÎNSEAMNĂ O CONTRIBUŢIE LA FINANŢAREA SPITALULUI RESPECTIV. ÎN MAJORITATEA CAZURILOR, AŞTEPTĂRILE PACIENŢILOR SE CONCRETIZEAZĂ ÎNTR-O INFLUENŢĂ POZITIVĂ ASUPRA STĂRII DE SĂNĂTATE, PRIN VINDECAREA BOLII (SAU MĂCAR CONTROLUL DEZVOLTĂRII SALE) ŞI CALMAREA DURERILOR. GRADUL DE REALIZARE A ACESTOR OBIECTIVE SERVESC CA BAZĂ DE PLATĂ A SERVICIILOE SPITALICEŞTI. DIFICULTĂŢILE APAR ÎN MĂSURAREA EFECTELOR SERVICIILOR ASIGURATE. PENTRU A MĂSURA VINDECAREA PACIENŢILOR, AR TREBUI CA STAREA LOR DE SĂNĂTATE SĂ FIE EVALUATĂ LA ÎNCEPUTUL ŞI LA SFÎRŞITUL PERIOADEI DE SPITALIZARE, UTILIZÎND CRITERII OBIECTIVE. ACESTE ESTE UN DEMERS IMPOSIBIL, DATORAT ATÎT MULTIDIMENSIONALITĂŢII SĂNĂTĂŢII, CÎT ŞI COMPONENETELOR SALE SUBIECTIVE. AŞTEPTĂRILE PACIENŢILOR NU SE RAPORTEAZĂ DOAR LA STAREA LOR FINALĂ DE SĂNĂTATE DUPĂ ÎNCHEIEREA PERIOADEI DE SPITALIZARE CI ŞI LA STAREA LOR DE CONFORT MENTAL ŞI PSIHIC DIN TIMPUL ACESTEI PERIOADE. CHIAR DACĂ ŞI ACESTE DIFICULTĂŢI AR FI DEPĂŞITE, AR INTERVENI PENTRU O COMPARARE A PERFORMANŢELOR SPITALULUI NU DOAR STAREA DE SĂNĂTATE A PACIENŢILOR ÎNAINTE ŞI DUPĂ SPITALIZARE, DAR ŞI STAREA (IPOTETICĂ) A CEEA CE S-AR FI PUTUT REALIZA FĂRĂ TRATAMENTUL DIN SPITAL LA SFÎRŞITUL PERIOADEI, LUCRU IARĂŞI IMPOSIBIL DE REALIZAT. SPITALUL NU ASIGURĂ DOAR CEREREA ACTUALĂ A PACIENŢILOR CARE DORESC SĂ FIE TRATAŢI, CI ŞI CEREREA POTENŢIALĂ, SCOPUL EXISTENŢEI UNUI SPITAL, PE LÎNGĂ ASIGURAREA ASISTENŢEI MEDICALE, FIIND ŞI ACELA DE A ASIGURA SIGURANŢA UNUI TRATAMENT ADECVAT ÎN CAZUL UNUI ACCIDENT SAU A UNEI BOLI GRAVE NEAŞTEPTATE. REZULTATUL FINAL AL MĂSURĂRII ACTIVITĂŢII UNUI SPIATAL ÎL REPREZINTĂ OBSERVAREA CANTITATIVĂ ŞI CALITATIVĂ A REZULTATELOR CARE SE POATE TRADUCE ÎNTR-O SERIE DE INDICATORI DE UTILIZARE EFICIENTĂ A RESURSELOR. 145 EXISTĂ O LISTĂ VARIATĂ DE INDICATORI AI ACTIVITĂŢII UNUI SPITAL, CEI MAI IMPORTANŢI FIIND: – CANTITĂŢILE DE FACTORI DE PRODUCŢIE: ORE LUCRATE DE MEDICI, DE PERSONALUL AUXILIAR, MEDICAMENTELE ADMINISTRATE, CA INDICATORI AGREGAŢI – CANTITĂŢILE DE SERVICII MEDICALE INDIVIDUALE EFECTUATE: NUMĂRUL EXAMINĂRILOR, CONSULTAŢIILOR, OPERAŢIILOR, INJECŢIILOR, MĂSURAREA TEMPERATURII, CA INDICATORI INDIVIDUALI – NUMĂRUL DE ZILE SPITALIZATE, DEPINZÎND DE SPECIFICUL FIECĂREI BOLI ÎN PARTE – NUMĂRUL PACINŢILOR SAU NUMĂRUL CAZURILOR TRATATE, CARE VARIAZĂ DE LA CAZ LA CAZ. CAZURILE TRATATE ŞI ZILELE DE SPITALIZARE SÎNT VĂZUTE CA INDICATORI DIFERIŢI PE ACELAŞI STADIU (ADICĂ AU ACEEAŞI IMPORTANŢĂ), CARE AU CA EFECT IMEDIAT ÎNSĂNĂTOŞIREA. NUMĂRUL DE CAZURI TRATATE REFLECTĂ COMPONENTA MEDICALĂ, IAR NUMĂRUL DE ZILE SPITALIZATE, COMPONENTA ÎNGRIJIRILOR SERVICIILOR SPITALICEŞTI. ÎN MOD ALTERNATIV UNII SPECIALIŞTI AFIRMĂ CĂ SPITALIZAREA ÎN SINE NU ARE NICI O UTILITATE, DEOARECE PACIENTUL ESTE LUAT DIN MEDIUL SĂU NORMAL. ASTFEL INDICATORUL ZILELOR DE SPITALIZARE ESTE CONSIDERAT CA O COMPONENTĂ A PROCESULUI DE TRATAMENT ŞI CARE NU POATE CONDUCE SINGURĂ LA RECUPERAREA BOLNAVULUI. ÎN ACEST CAZ, MINIMIZÎND INDICATORUL DURATEI DE ŞEDERE ÎN SPITAL, EL SINGUR SE POATE CONSTITUI ÎNTR-UN NOU INDICATOR AL EFICIENŢEI UTILIZĂRII RESURSELOR SPITALULUI. ACEASTĂ ANALIZĂ PRESUPUNE EXISTENŢA UNOR NORME SIGURE PENTRU MĂSURAREA STĂRII DE SĂNĂTATE, DEOARCE ALTFEL AR FI POSIBIL SĂ SE MĂREASCĂ EFICIENŢA DURATEI DE ŞEDERE ÎN SPITAL, DOAR TRIMIŢÎND PACINETUL ACASĂ CÎT MAI REPEDE, DAR TOT BOLNAV, AŞA NUMITUL “QUICKER BUT SICKER”. SE OBSERVĂ CĂ “PRODUCŢIA” UNUI SPITAL ESTE UN REZULTAT AL UNUI PROCES COMPLEX DE ÎN CARE FIECARE ETAPĂ ÎŞI ARE PROPRIUL SĂU CONCEPT DE EFICIENŢĂ. O ALTĂ PROBLEMĂ IMPORTANTĂ CE APARE ÎN MĂSURAREA “PRODUCŢIEI” UNUI SPITAL CONSTĂ ÎN GRADUL SĂU DE ETEROGENITATE ŞI DE VARIABILITATE FOARTE MARE AL PRODUŞILOR SĂI INTERMEDIARI. CONSIDERĂM INDICATORUL NUMĂRULUI CAZURILOR TRATATE ÎN SPITAL ÎN TIMPUL UNUI AN. ESTE SUFICIENT DOAR ACEST INDICATOR PENTRU A PUTEA CUANTIFICA REZULTATUL OUTPUT-ULUI UNUI SPITAL ? ESTE 146 CORECT A SPUNE CĂ DACĂ UN SPITAL A TRATAT 1000 DE CAZURI ÎNTR-UN AN ESTE MAI EFICIENT DECÎT UN ALT SPITAL CARE A TRATA DOAR 900 CAZURI ? BINEÎNŢELES RĂSPUNSUL ESTE NU: SE POATE CA DIN CELE 1000 DE CAZURI TRATE DE PRIMUL SPITAL 500 SĂ FIE FRACTURI MINORE ŞI 500 DE OPERAŢII DE APENDICITĂ, IAR CELE 900 DE CAZURI TRATE DE AL DOILEA SPITAL SĂ FIE TRANSPLANTURI SAU OPERAŢII PE CORD ! DE UNDE SURVINE GRŞEALA ATUNCI ? INDICATORUL “NUMĂRUL CAZURILOR TRATATE” NU CONSTITUIE O CANTITATE OMOGENĂ CI UN INDICATOR STATISTIC FOLOSIT PENTRU A PUTEA CUANTIFICA REZULTATUL ACTIVITĂŢII UNUI SPITAL, INDICATOR CE TREBUIE DIFERENŢIAT DE LA UN SPITAL LA ALTUL ÎN FUNCŢIE DE CARACTERISTICILE SALE. ASTFEL, ACEST INDICATOR AL NUMĂRULUI CAZURILOR TRATATE PENTRU MAI MULTE SPITALE VOR FI DIFERENŢIATE DUPĂ URMĂTOARELE CARACTERISTICI: – TIPUL DE BOALĂ PENTRU CARE A FOST TRATAT (DIAGNOSTICUL PRINCIPAL) – GRADUL BOLII ŞI COMPLICAŢIILE APĂRUTE ÎN TIMPUL TRAMENTULUI – NIVELUL BOLII (DE EXEMPLU ÎN CAZUL ARSURILOR, CANCERULUI) – BOLILE CONCOMITENTE (DIAGNOSTICUL SECUNDAR) – CARACTERISTICILE PACIENTULUI (CARE SE REFERĂ LA CAPACITATEA PACIENTULUI DE A SE RECUPERA: VÎRSTĂ, SEX, CARACTERISTICI PSIHOLOGICE ETC) PENTRU A REDUCE GRADUL DE ETEROGENITATE ŞI PENTRU A PUTEA COMPARA REZULTATELE SPITALELOR, PE PLAN INTERNAŢIONAL, SE FOLOSESC TREI SISTEME PRINCIPALE DE CLASIFICARE A PACIENŢILOR: 1. CLASIFICAREA INTERNAŢIONALĂ A BOLILOR (ICD) “INTERNATIONAL CLASSIFICATION OF DISEASES”- DEZVOLTAT PE BAZA STATISTICILOR INTERNŢIONALE DE MORTALITATE REFERITOARE LA PRINCIPALELE BOLI ŞI CONSTĂ ÎN CIRCA 900 GRUPURI DE BOLI 2. DIAGNOSTICUL GRUPURILOR ÎNRUDITE (DRG) “DIAGNOSIS RELATED GROUPS”- DEZVOLTAT LA UNIVERSITATEA YALE ÎN 1970 CU SCOPUL DE A CREA GRUPURI OMOGENE. ACEST INDICATOR CONSIDERĂ EXISTENŢA UNOR BOLI CONCOMITENTE ŞI DIVERSE COMPLICAŢII (RECIDIVE), VÎRSTA PACIENTULUI ŞI TIPUL DE TRATAMENT UTILIZAT (MEDICAL,CHIRURGICAL ETC). CONŢINE 467 CLASIFICĂRI. 147 3. MANAGEMENTUL CATEGORIILOR DE PACIENŢI (PMC) “PACIENT MANAGEMENT CATHEGORIES” – DEZVOLTAT LA UNIVERSITATE PITTSBURGH, CONSTĂ ÎN 840 GRUPE ŞI COMPARATIV CU CELELALTE DOUĂ CLASIFICĂRI, PUNE UN ACCENT FOARTE MARE PE BOLILE CONCOMITENTE ŞI PE STRATEGIILE DE TRATAMENT ALESE DE SPITALE 148 10.5.3. FUNCŢIILE DE COST ALE SPITALULUI Pe plan internaţional există o discuţie interesantă asupra teoriei funcţiilor de cost ale spitalului legată de alegerea variabilelor care influenţează în mod semnificativ costul. Date fiind nedeterminările din teoria spitalului, există preocupări pentru depistarea unor variabile suficient de relevante şi semnificative. Desigur, pe lîngă preocuparea de a analiza performanţele spitalului, se caută analizarea inflaţiei costurilor de spital, inclusiv încercarea de a face predicţii asupra evoluţiei acestora. Costurile totale (CT) ale activiăţii dintr-un spital se calculează, în mod obişnuit, ca fiind funcţie de costurile fixe (F) şi de volumul producţiei (P): CT  f (P)  F Feldstein (1967) estima curba costurilor după o ecuaţie liniară de forma: CMT  a  bN , în care: a, b – parametri CMT-costul total mediu N -numărul paturilor La acest model Evans (1971) a adăgat o nouă variabilă (H) care repreyintă o funcţie a activităţii spitalului şi a gravităţii bolii pacienţilor: CMT  a  bN (H) Jenkins (1980) reprezintă un model în care costul total 149 (CT) este văzut ca o funcţie liniară de numărul zilelor spitalizate (Z), numărul pacienţilor (P), capacitatea spitalului (C) şi de caracteristicile spitalului (H) : CT Z P C (H) Introducînd încă două variabile D (durata medie de şedere în spital) P Z D  şi O (rata de ocupare a spitalului) C Z O  ; el ajunge la următoarele sisteme de ecuaţii: Z H Z D O H Z C Z P CM Z CT z ( ) 1 1 ( )                               P H O D D P H P C P Z CM P CT P ( ) ( )                            P H D O O C H C P C Z CM C CT c ( ) ( )                            Barer (1981) sugera alt model bazat de data asta pe o ecuaţie de gradul doi : CT  f N G N  N G 2 ( , ) Prima ecuaţie (în funcţie de N) reprezintă costurile fixe, iar a doua ecuaţie în funcţie de G ar reprezenta costurile variabile în funcţie de gravitatea fiecărei boli în parte. Mai departe Barer presupune că costurile variabile (G) sînt ele însele o funcţie de mai multe variabile, incluzînd aici 150 activitatea spitalului, caracteristicile pacienţilor şi alte caracteristici referitoare la personalul medical. Costul marginal (pe caz) devine, astfel, o funcţie de forma:  ( ) 2 ( ) c df V G N G N CM caz                  , unde V reprezintă o nouă variabilă asociată cu activitatea spitalului şi a caracteristicilor personalului medical. Considerînd aceste variabile şi teorii ale costurilor unui spital, o funcţie de cost general al unui spital este de forma: ( … ; ; ; ; ; … ) 1 n 1 i C  f X X Z N W T G G , unde: C- reprezintă costurile totale ale spitalului, X1, .., Xn – este un vector reprezentînd numărul de cazuri în cele m grupuri distincte de pacienţi, Z – numărul de zile de spitalizare, N – numărul paturilor, W- indicele nivelului preţurilor, T – tipul de proprietate (public sau privat), G1, …, Gi – caracteristicile activităţii spitalului. În general  m m X X , iar Z şi N sînt ecuaţii în forme liniare sau pătratice, minimizînd sau maximizînd funcţia costului. Din motive economice, această ecuaţie se împarte la numărul total de cazuri X, în final rezultînd un cost mediu pe fiecare caz. Într-un studiu întreprins în anul 1988 de Breyer şi Schmidt pe un număr de 614 spitale din fosta Replublică Federală Germană, raporatate la anul de referinţă 1983, a condus la următoarea ecuaţie a costurilor unui spital: 151 XZ ZN GX C X X Z N Z            12,09 0,246 559,412 600,64 0,031 20,552 42,65 119,56 0,789 2 2 Intepretarea acestor rezultate ne conduce la unele concluzii foarte interesante: 1. Ţinînd cont de coeficientul doarte mic al lui X2, nu se poate vorbi de o mărime optimă a numărului ce cazuri rezolvate în spitalele din R.F.G. din perioada considerată în studiu. 2. Costurile marginale se obţin derivînd ecuaţia costurilor la numărul paturilor: N Z N C  20,552  85,3  0,789  0,246   Evaluate în medii simple N – numărul mediu de paturi este de 299, X – numărul mediu de cazuri rezolvate de 6399 şi Z – numărul mediu de zile spitalizate într-un spital de 90700, rezultînd un cost marginal pe un pat de 18696 DM (sau de aproximativ 6400 $ la nivelul anului 1983). Cele 21,4 cazuri tratate în medie pe un pat de spital de-a lungul unui an calendaristic implică un cost mediu de 874 DM (sau de aproximativ 300 $ la nivelul anului 1983) pe fiecare caz în parte Cu o durată medie de şedere în spital de 14,2 zile, ea implică un cost de 1753 DM pe caz. Menţinînd variabilele numărul de paturi şi numărul de zile spitalizate constante, ele implică un cost marginal de 1053 DM, ceea ce ne conduce la 152 un cost total marginal pe caz de 874 DM + 1753 DM + 1053 DM = 3680 DM. 3. Variaţia costurilor pentru fiecare caz tratat în parte ne permite să identificăm aşa numitele boli “ieftine” sau “scumpe”. Astfel după codul ICD cele mai “ieftine” boli sînt infecţiile pielii şi ale ţesutului celular subcutanat 689 DM, iar cele mai “scumpe” boli de 9340 DM sînt bolile aparatului respirator. 4. Spitalele publice au costuri medii/caz mai mari decît cele spitalele private (profitabile), iar spitalel deţinute de instituţiile voluntare (cele bisericeşti) au costuri puţin mai mici decît cele private, dar fără diferenţe semnificative. 5. Costurile estimate ale spitalului se pot compara cu valorile obţinute la sfîrşitul perioadei, pentru a vedea dacă funcţionarea spitalului a fost sau nu profitabilă. În 15 din cele 614 spitale (2,4 %) costurile actuale diferă cu mai mult de 30 % faţă de costurile estimate, cu o valoare minimă de – 41 % şi o valoare maximă de 91 %. 153 Studiu de caz 1 Îmbunătăţirea imaginii unui spital Într-o economie de piaţă, spitalul ca orice agent economic, are o imagine proprie în exterior. Modul cum este perceput spitalul de către pacienţi, furnizori sau alţi diverşi parteneri are o importanţă covîrşitoare în reuşita activităţii sale pe piaţă. De multe ori, însă, imaginea pe care spitalul şi-o formează nu este în concordanţă cu realitatea. Ce trebuie făcut în acest caz ? Să presupunem că populaţia dintr-o anumită zonă geografică sunt chestionaţi cu privire la nivelul de familiarizare şi la atitudinea lor faţă de 4 spitale locale S1, S2, S3, S4. Analiza răspunsurilor celor chestionaţi situează cele 4 spitale pe următoarele poziţii : Figura nr.1 Analiza familiarizare-imagine nefavorabilă Atitudine favorabilă (+)   Nivel scăzut de S2 S1 Nivel ridicat de Familiarizare   familiarizare (-) S3 S4 (+) Atitudine nefavorabilă (-) Spitalul S1 are o imagine extrem de bună: majoritatea oamenilor îl cunosc şi îl apreciază favorabil. Spitalul S2 este mai puţin familiar majorităţii oamenilor, dar cei care îl cunosc îl apreciază. În schimb spitalul S3 are o imagine negativă în ochii celor care îl cunosc dar, din fericire pentru spital, nu-l cunosc prea mulţi oameni. Situaţia cea mai nefavorabilă o are spitalul S4, care este văzut ca un spital prost şi foarte mulţi oameni au o imagine proastă despre el. 154 Se observă că fiecare spital se confruntă cu sarcini diferite în ceea ce priveşte imaginea sa. Spitalul S1 trebuie să acţioneze pentru a-şi menţine atît buna reputaţie, cît şi calitatea de a fi cunoscut de o bună parte a populaţiei din zonă. Spre deosebire de el, spitalul S2 trebuie să încerce să atragă atenţia unui număr cît mai mare de persoane, deoarece cei care au fost internaţi îl consideră un spital bun. Spitalul S3 trebuie să afle de ce este desconsiderat de oameni şi are o imagine atît de proastă, să acţioneze pentru a-şi îmbunătăţi prestaţia, dar în tot acest timp trebuie să menţină o discreţie absolută asupra sa. Ultimul spital considerat în studiu, S4, trebuie mai întîi să adopte o strategie defensivă, să evite zvonurile şi să dispară din atenţia mass-mediei, să-şi îmbunătăţească nivelul calitativ al serviciilor oferite şi apoi să adopte o strategie ofensivă de a încerca să intre, din nou, în atenţia pacienţilor. Această analiză trebuie urmată şi de cercetarea conţinutului specific al imaginii sale. Cea mai bună metodă pentru efectuarea acestei cercetări este diferenţiala semantică. Această metodă presupune aplicarea următoarelor etape: 1. Elaborarea unui set de dimensiuni relevante Subiecţilor intervievaţi li se cere să identifice dimensiunile pe care le utilizează atunci cînd se gîndesc la un anumit serviciu. De exemplu, o întrebare ar putea fi : ”La ce lucruri vă gîndiţi cînd evaluaţi un spital ?”. Dacă respondentul sugerează “La calitatea asistenţei medicale”, atunci acest răspuns va trebui transformat într-o scală atributivă bipolară – la un capăt fiind “ îngrjirea medicală de calitate superioară” şi la celălalt capăt “îngrijirea medicală de calitate inferioară”. Apoi ea poate fi transformată într-o scală cu 5 puncte: atitudine – foarte nefavorabilă, atitudine nefavorabilă, atitudine indiferentă, atitudine favorabilă şi atitudine foarte favorabilă. În funcţie de răspunsurile primite, se pot alcătui scale de 3, 5 sau chiar mai multe puncte. 155 Pentru cazul celor 4 spitale dimensiunile luate în calcul sunt următoarele: Tabelul nr.1 Dimensiunile adiţionale celor 4 spitale S1 S2 S3 S4 Calitatea asistenţei sanitare Calitate superioară Calitate superioară Calitate medie Calitate inferioară Nivelul de Specializare Spital general Spital general Spital general Spital General Gradul de dotare Modernă Modernă Învechită Învechită Gradul de servire Ridicat Ridicat Foarte scăzut Scăzut Numărul Personalului Numeros Mediu Mediu Mic Profilul Spitalului Asistenţă socială Cercetare Asistenţă soc. şi cercetare Cercetare 2. Reducerea numărului dimensiunilor relevante Numărul dimensiunilor luate în calcul trebuie să fie mic. În esenţă, există 3 tipuri de scale : – scale de evaluare (bun-rău) – scale de potenţial (puternic-slab) – scale de activitate (activ-pasiv) Ţinînd cont de aceste 3 scale, se poate renunţa la scalele de prisos care nu aduc prea multe informaţii în plus. 3. Aplicarea chestionarului pe un eşantion de subiecţi Subiecţii sunt rugaţi să evalueze spitalele unul cîte unul. Atributele bipolare trebuie aranjate la întîmplare în chestionar pentru 156 a nu se grupa toate atributele nefavorabile sau favorabile de aceeaşi parte. 4. Prelucrarea datelor Reprezintă partea cea mai importantă a diferenţierii semantice. În figura numărul 3 se prezintă rezultatele imaginilor pe care le-au avut cei chestionaţi despre spitalele S1, S2, S3, S4 : Figura nr.2 Imaginea celor 4 spitale S4 S3 S2 S1 . Imaginea fiecărui spital este prezentată printr-o linie verticală care este, de fapt, o “linie a mediilor” şi reprezintă percepţia medie referitoare la acel spital. De exemplu, imaginea spitalului S1 este cea a unui spital mare, modern, cu servicii bune şi de calitate superioară, spre deosebire de imaginea spitalului S3, care este cea a unui spital mic, învechit, cu angajaţi neprietenoşi şi cu o calitate redusă a serviciilor. 5. Verificarea gradului de variabilitate a imaginii Deoarece fiecare imagine caracteristică este o “linie a mediilor” ea nu dezvăluie cît de variabilă este în realitate imaginea respectivă. Cu alte cuvinte: fiecare persoană a văzut spitalul S2 după imaginea sa anterioară sau au existat variaţii considerabile de opinie? Dacă răspunsul la această întrebare este pozitiv, atunci se poate afirma că imaginea spitalului S2 este foarte clară, iar în caz Mic Mic Mic Mic Mic Mic Mare – Calitatea serviciilor Mare – Mărimea spitalului Mare – Nivelul dotărilor medicale Mare – Gradul de profilare Mare – Nivelul îngrijirilor medicale Mare – Dimensiunea personalului 157 contrar ea este difuză. În acest caz, există posibilitatea ca managerii spitalelor să nu dorească să creeze o imagine a spitalului foarte clară, ei preferînd o imagine difuză, astfel încît diferitele grupuri să perceapă imaginea spitalului în mod diferit. După realizarea şi analiza acestor 5 etape, conducerea spitalului trebuie să propună imaginea dorită care să fie opusă imaginii curente. Să presupunem că spitalul S3 ar dori ca pacienţii să vadă într-un mod mai favorabil calitatea asistenţei medicale oferite de spital, dotările acestuia, gradul de solicitudine al personalului la cerinţele pacienţilor ş.a.m.d. Managerii trebuie să decidă care dintre carenţele imaginii spitalului vor fi înlăturate primele. Este oare mai avantajos să fie îmbunătăţit gradul de solicitudine al personalului spitalului prin intermediul unor programe de instruire sau să fie îmbunătăţite dotările spitalului prin renovare? În final, fiecare dimensiune a imaginii spitalului trebuie reanalizată prin prisma următoarelor întrebări: – Ce contribuţie la imaginea favorabilă globală a spitalului va aduce înlăturarea acestor carenţe? – Care strategie este mai eficientă în procesul de lichidare a respectivei carenţe de imagine? – Care vor fi costurile implicate în lichidarea acestei carenţe de imagine? Justifică acest cost efectele pozitive ulterioare? – Cît timp va fi necesar pentru lichidarea acestei carenţe de imagine? 158 Studiu de caz II Ecuaţiile pragului decizional Pentru mai buna înţelegere a acestui studiu de caz prezentăm, mai întîi, metodologia de calculare a acestor ecuaţii. Analiza noastră provine dintr-un model simplu de decizie pentru 4 rezultate diferite:(D+, Rx+); (D+, Rx-); (D-, Rx+); (D-,Rx-). Există două alternative de “a administra” sau de “a nu administra” un anumit tratament: – starea (D+, Rx+) reprezintă rezultatul pentru acei pacienţi care aveau boala şi li s-a administrat tratamentul; – starea (D-, Rx+) reprezintă rezultatul pentru acei pacienţi care nu aveau boala şi li s-a administrat tratamentul; – starea (D-, Rx-) reprezintă rezultatul pentru acei pacienţi care nu aveau boala şi nu li s-a administrat tratamentul; – starea (D+, Rx-) reprezintă rezultatul pentru acei pacienţi care aveau boala şi nu li s-a administrat tratamentul. Vom exprima utilităţile celor patru stări ca o probabilitate a numărului pacienţilor care nu vor fi afectaţi de consecinţele bolii sau de riscul tratamentului. Cînd urmărim utilitatea pentru starea (D+, Rx+) va trebui să luăm în considerare efectele bolii şi ale tratamentului comparativ cu starea de sănătate. Tratamentul însuşi poate avea efecte benefice (dacă îşi exercită efectul asupra bolii), dar şi efecte adverse (măsurate prin intermediul riscului). Efectul tratamentului asupra mortalităţii/morbidităţii (Mrx) poate fi exprimat prin eficacitatea tratamentului (E) şi prin mortalitate/morbiditate (M) fără tratament: M E M rx  (1 )  – dacă E=1 atunci Mrx=0, deci tratamentul a eliminat complet boala . – dacă E=0 atunci Mrx =M, deci mortalitatea/morbiditatea este neschimbată faţă de riscul iniţial al bolii. 159 Eficacitatea tratamentului (E) este echivalentă cu reducerea relativă a riscului tratamentului (RRR) care reprezintă un mod obişnuit de a exprima eficacitatea terapiei. Utilitatea pentru starea de sănătate (D+,Rx+) este: x rx rx rx rx rx rx U(D,R )  (1M )  (1 R ) 1M  R M  R , unde: – R rx este riscul tratamentului, – Mrx este mortalitatea/morbiditatea bolii pentru pacientul aflat în tratament Aceste două evenimente sunt practic disjuncte, adică probabilitatea de a le avea pe amîndouă simultan este nulă, adică   0 rx rx M R (de exemplu în timpul unei terapii anticoagulante, pacientul nu poate avea un cheag sau o sîngerare în acelaşi timp). Aşadar, utilitatea pentru starea (D+,Rx +) poate fi rescrisă ca : x rx rx U(D,R ) 1M  R În acelaşi mod, utilitatea pentru starea (D-, Rx+) este egală cu procentajul pacienţilor sănătoşi care nu suferă de efecte secundare de pe urma tratamentului: x rx U(D,R ) 1 R Utilitatea pentru starea (D+, Rx -) este egală cu procentajul pacienţilor care nu au primit tratamentul şi care nu au fost afectaţi de boală: U D R M x ( , ) 1 , iar utilitatea pentru ( , ) 1 x U D R 160 Beneficiul net (B) este definit ca o diferenţă între utilitatea aplicării şi cea a neaplicării terapiei la pacienţii bolnavi: Beneficiul net (B)=U (D+, Rx +) – U (D+, Rx -), la care se adaugă şi riscul net (R) (R)=U (D-, Rx -) – U(D-,Rx +) Utilizînd expresiile utilităţilor de mai sus expresia beneficiului net devine: rx rx rx rx B  (1M  R )  (1M)  M M  R sau înlocuind expresia lui Mrx: rx rx B  M  (1 E) M  R  E M  R sau utilizînd Numărul Necesar de Tratamente (NNT): rx B  (1 NNT)  R Riscul net este : R=1-(1-Mrx )=R rx Înlocuind aceste valori în relaţia : ( ) 1 (1 ) 1 [1 ( ) / ] t rx rx P  R R  B   B   E M  R R Vom obţine ecuaţia probabilităţii de prag: P R (E M) 1 [(E / R ) M] t rx rx     În definirea beneficiului net şi a riscului net s-a presupus că pacientul nu poate să sufere în acelaşi timp de pe urma efectelor bolii de care este tratat (Mrx) şi datorită riscului tratamentului (Rrx ). În cazul în care nu dorim să neglijăm această posibilitate, beneficiul net va avea valoarea: rx rx rx B  M M M  R , iar probabilitatea de prag: P 1 [(E / R ) M (1 E) M] t rx      161 De notat că în modelul nostru R=Rrx, adică riscul net este egal cu riscul tratamentului. Pentru a evita confuziile dintre valorile nete (calculate) şi datele noastre, am introdus notaţia R rx care se referă la riscul tratamentului. De aceea, în cazul calculării probabilităţii de prag şi a testării sale se va utiliza formula pragului de tratament Pt cu valorile eficacităţii, morbidităţii/mortalităţii şi a riscului. 162 A trata sau a nu trata ? – Embolismul pulmonar – Descrierea cazului: O femeie de 30 de ani, astmatică, care consumă oral pilule contraceptive este consultată pentru durerile pleuritice din partea dreaptă a pieptului şi dispnea. Ea a avut experienţa unei reacţii anafilactice cu cîţiva ani în urmă, la vremea respectivă i s-a făcut o pielografie intravenoasă. Nu există o evidenţă a flebitei. Tensiunea oxigenului în sînge este de 60 mmHg, iar tensiunea dioxidului de carbon de 30 mmHg şi Ph de 7,50. O scanare a plămînului drept arată o leziune uşoară. Medicul a estimat probabilitatea unui embolism pulmonar acut între 40 şi 60 % pe baza datelor de mai sus. Deoarece femeia a avut o reacţie anafilactică anterioară la materialul de contrast al razelor X, radiografia pulmonară este considerată prea riscantă. Care este decizia corectă : Ar trebui administrată heparina, urmată de anticoagulante pe termen lung (6 luni) sau nu ? Analiza cazului: Pericolul unui pacient cu embolism pulmonar este recidiva (reembolizarea pulmonară), care este asociată cu rate mari ale morbidităţii şi mortalităţii. Tratamentul cu anticoagulante este asociat cu o rată a mortalităţii relativ scăzută în acest interval de vîrstă, dar şi cu o rată a morbidităţii destul de ridicată. Ipotezele de lucru : Din datele statistice anterioare se cunoaşte că: 1. Fără tratament, există 50 % şanse de reembolizare. 2. Din pacienţii cu reembolizare, 50 % au decedat; astfel fără tratament 25 % dintre pacienţi vor muri de reembolizare. 163 3. Anticoagularea pe termen lung este asociată cu o rată de morbiditate de 5 % (necesită spitalizare) şi cu o rată de mortalitate de 0,01 % . 4. Cu un embolism pulmonar anterior şi cu administrarea de anticoagulante, există 15 % şanse de reembolizare şi astfel 7,5 % şanse de deces datorită reembolizării. 5. Morbiditatea unei complicaţii majore datorată anticoagulării este considerată egală cu morbiditatea unui episod de reembolizare care nu este fatal. Calculul datelor : – datele referitoare la mortalitate: Pentru un embolism pulmonar netratat, mortalitatea (M) este de 25 %, adică M= 0,25. Pentru un embolism pulmonar tratat, 7,5 % dintre pacienţi au decedat datorită unui reembolism, adică Mrx= 0,075. Eficacitatea tratamentului (E) va fi : Riscul asociat este de Rrx= 0,0001, iar pragul de tratament Pt (probabilitatea de intrare): – datele referitoare la morbiditate: 0,70 0,25 ( ) (0,25 0,075)      M M M E rx 0,00057 0,70 0,25 0,0001      E M R P rx t 164 Pentru un embolism pulmonar netratat, morbiditatea (M) este de 50 %, adică M= 0,50. Pentru un embolism pulmonar tratat, există 15 % şanse de reembolizare, adică Mrx= 0,15. Astfel eficacitatea heparinei în tratamentului embolismul pulmonar (E) este egală cu : Riscul echivalent este de Rrx= 0,05, iar pragul de tratament Pt (probabilitatea de intrare): Pragul de tratament este extrem de important în luarea unei decizii, dacă probabilitatea ca pacientul să aibă boala este mai mare decît acest număr, tratamentul va fi administrat, iar în caz contrar nu. Concluzii: Dacă presupunem că pacientul nu poate avea în acelaşi timp un cheag sau o sîngerare (Mrx şi Rrx nu pot avea loc în acelaşi timp), atunci probabilitatea pentru administrarea de anticoagulante pacientului suspect de embolism pulmonar este egal cu 0,14286. Cu alte cuvinte, dacă estimăm ca probabilitatea de embolism pulmonar este mai mare de 14,3 %, atunci pacientul ar trebui tratat. Dacă probabilitatea obţinută este mai mică de 14,3 %, tratamentul nu se va aplica. În acest caz, probabilitatea de embolism pulmonar de aproximativ 40-60 % este mult mai mare decît pragul de tratament şi ar trebui administrate anticoagulantele. 0,70 0,50 ( ) (0,50 0,15)      M M M E rx 0,14286 0,70 0,50 0,005      E M R P rx t 165 Studiu de caz III: A trata, a nu trata sau a testa ? – Apendicita acută – Descrierea cazului : La cabinet se prezintă o femeie în vîrstă de 35 de ani cu febră, dureri abdominale şi o sensibilitate ridicată în partea dreaptă jos a abdomenului. Are pacienta noastră apendicită acută ? Poate o analiză a globulelor albe din sînge să ne mărească siguranţa diagnosticului ca pacienta să aibă apendicită acută ? Ipotezele de lucru : Statisticile anterioare arată că, dacă operaţia de apendicită acută este realizată în 24 de ore de la prezentarea la medic, 1 pacient din 275 a decedat, iar 274 de pacienţi au supravieţuit, adică mortalitatea (Mrx) va fi de : Dacă operaţia este întîrziată cu 24 ore, atunci 13 pacienţi din 725 au decedat, deci mortalitatea fără tratament (M) este de: Eficacitatea operaţiei în apendicita acută (E) este de : 0,003636 275 1   rx M 0,017931 275 13 M   166 În cazul pacienţilor care au fost operaţi datorită unor dureri abdominale, dar care nu aveau apendicită acută, 26 de pacienţi din 12655 au decedat: Concluzii : Sensibilitatea (S) şi specificitatea (Sp) testului numărului leucocitelor împreună cu intervalele de încredere respective (specifice) au fost realizate în urma unui studiu realizat de specialişti în domeniu. În acest exemplu, pacientul nostru ce prezintă dureri abdominale are numărul de leucocite de 11000 mm3. Pentru această valoare, sensibilitatea (S) şi specificitatea testului (Sp) numărului leucocitelor în diagnosticarea apendicitei acute este de 76 % şi respectiv 74 %. Valorile determinate pentru testarea pragului sunt de 5,43 % şi pentru pragul de tratament 34,1 %. Aceasta înseamnă că nu ar trebui să cerem o analiză a numărului leucocitelor doar dacă estimarea noastră că pacientul suferă de apendicită se află sub valoarea de 5,43 %, adică este foarte probabil ca pacientul să nu sufere de apendicită acută; putem trata pacientul dacă estimarea noastră depăşeşte 34,1 %. 0,797 0,017931 ( ) (0,017931 0,003636)      M M M E rx 0,0020545 12655 26   x R 167 În cazul în care estimările se situează între 5,43 % şi 34,1 % ne aflăm într-o zonă de incertitudine şi trebuie efectuate noi teste : Figura nr.3 Limitele pragului de tratament Aceste limite pot varia în funcţie de ipotezele iniţiale şi, în final, pot apărea unele diferenţe datorate tocmai acestor ipoteze, de exemplu presupunerea că sîngerarea datorată anticoagulantelor poate să aibă loc în acelaşi timp cu un cheag sau nu. Limitele pragului de tratament5.4334.102040Pragul de tratament 168 169 Studiu de caz IV Furnizorii de medicamente O unitate medicală se aprovizionează de la doi furnizori A şi B cu medicamente. Livrările în primul semestru al anului s-au derulat astfel: Tabelul nr.2 Livrările furnizorilor A şi B Luna Furnizorul A (mii bucăţi) xi Furnizorul B (mii bucăţi) yi Ianuarie 20 30 Februarie 40 50 Martie 10 40 Aprilie 70 40 Mai 50 50 Iunie 30 30 TOTAL 240 240 Date convenţionale Datorită constrîngerilor financiare, unitatea medicală este nevoită să renunţe la un furnizor. Dacă înţelegerea a fost ca livrările de medicamente să fie egal distribuite pe lunile anului, atunci care furnizor va fi preferat ? La prima vedere ambii furnizori şi-au respectat prevederile contractuale, media livrărilor fiind aceeaşi: 40 6 240     n x x i A 40 6 240     n x x i B 170 În domeniul economic, însă, şi cu atît mai mult în cel al sănătăţii, orice abatere în plus sau în minus are consecinţe extrem de grave: livrarea unei cantităţi de medicamente mai mici decît cea cerută conduce la o neacoperire a cererii de medicamente (să ne imaginăm doar ce se poate întîmpla în cazul unei epidemii în lipsa medicamentelor adecvate), iar livrarea unei cantităţi de medicamente mai mari decît cea stabilită în contract implică costuri de stocare mult mai mari şi posibilitatea alterării lor. În aceste cazuri, distribuirea egală în cele 6 luni ale anului devine extrem de importantă. Pentru a putea compara livrările celor doi furnizori se va calcula indicatorul varianţei livrărilor furnizorilor A şi B (sau indicatorul dispersiei lor) conform următorului tabel : Tabelul nr.3: Calcularea indicatorului varianţei celor doi furnizori A şi B Luna xi yi xi-xm yi-ym (xi-xm)2 (yi-ym)2 I 20 30 -20 -10 400 100 II 40 50 0 10 0 100 III 10 40 30 0 900 0 IV 70 40 -30 0 900 0 V 50 50 10 10 100 100 VI 30 30 10 10 100 100 TOTAL 240 240 – – 2400 400 Se observă că primul furnizor a nesocotit în mod frecvent înţelegerea contractuală, variaţiile lunare ale sale fiind foarte mari – de 400 mii bucăţi – comparativ cu cel de-al doilea furnizor – de 66 mii bucăţi lunar -: 400 6 ( ) 2400 2 2      n x x i A  66,66 6 ( ) 400 2 2      n y y i B  171 Mult mai relevantă este calcularea unui indicator adimensional, coeficientul de variaţie şi compararea valorilor sale pentru cei doi furnizori : – pentru furnizorul A: – pentru furnizorul B: În cazul celui de al doilea furnizor, coeficientul de variaţie este mult mai mic (de 20 %) decît cel al primului furnizor, care are o valoare foarte mare (de 50 %). În concluzie va fi preferat furnizorul B pentru aprovizionarea cu medicamente în perioada următoare. 100 20,4% 40 8,16 100 %      x V B B  100 50% 40 20 100 %      x V A A  172 Studiu de caz V Discriminarea internaţională a preţurilor produselor farmaceutice În ultimul deceniu, economiştii şi medicii au atras atenţia asupra unui fenomen foarte periculos înregistrat pe piaţa internaţională: companiile farmaceutice practică o discriminare a preţurilor în detrimentul ţărilor mai puţin dezvoltate cu scopul de a-şi maximiza profiturile. În general, preţul pe care o anumită ţară îl plăteşte pentru achiziţionarea produselor farmaceutice (între care medicamentele ocupă un loc principal) este dependentă de capacitatea ţării respective de a putea plăti importurile (adică de capacitatea de plată a unei ţări, de lichiditatea ei etc.) ca şi de celelalte restricţii legale pe care ţara respectivă le poate impune pentru a putea controla preţurile medicamentelor. Aceasta reprezintă o problemă serioasă pentru ţările mai puţin dezvoltate economic (între care, din păcate, figurează şi România), deoarece costul medicamentelor reprezintă o parte însemnată din totalul bugetului de sănătate al respectivei ţări, iar o reducere a costurilor medicamentelor ar permite acestor ţări să aloce mai multe resurse celorlalte componente ale bugetului de sănătate (pentru diverse investiţii tehnico-medicale sau pentru majorarea salariilor personalului medical). Plecînd de la ipoteza că industria farmaceutică practică o discriminare internaţională a preţurilor produselor sale, s-au luat în considerare mai multe variabile pentru diverse ţări, plecînd de la preţurile existente la diverse produse farmaceutice: 173 Tabelul nr. 4 Datele considerate privind discriminarea internaţională a preţurilor produselor farmaceutice Variabile Cerere Q Variabile ale politicilor guvernamentale Pg Indicele preţului produs. farma-ceutice Produsul intern brut / locuitor Consumul de medica-mente Numărul popula-ţiei Consumul medicam. / locuitor Preţul licen-ţelor Control indirect preţuri Control direct preţuri I PIB/N CM N CM/N PL CIP CDP 60,83 4,90 0,01 2,36 0,60 1 0 0 50,63 6,56 0,07 6,27 1,10 1 0 0 31,71 6,56 18,66 282,76 6,60 0 0 1 38,76 8,23 3,42 32,90 10,40 0 1 1 15,22 9,30 0,42 6,32 6,70 1 1 1 96,58 10,30 0,05 2,33 2,20 1 0 0 48,01 13,00 2,21 19,60 11,30 0 0 0 51,14 13,20 0,77 19,70 3,90 1 0 0 35,10 20,70 2,20 16,52 13,30 0 0 0 70,74 21,50 0,50 5,58 8,90 1 0 0 48,07 22,40 1,56 11,09 14,10 0 1 0 46,13 24,00 0,21 0,96 22,00 1 0 0 63,83 25,20 10,48 50,17 21,60 0 1 0 69,68 34,70 7,77 28,16 27,60 0 0 0 48,24 36,10 3,83 9,42 40,60 0 1 1 70,42 37,70 3,27 15,33 21,30 0 0 0 65,95 39,60 0,44 1,30 33,80 0 0 0 73,58 42,50 0,57 1,49 38,00 0 0 0 57,25 49,60 2,36 4,94 47,80 0 1 1 53,98 50,10 8,08 15,93 50,70 0 1 1 69,01 53,80 12,02 26,14 45,90 0 0 1 69,68 55,90 9,01 16,63 54,20 0 0 0 71,19 63,90 9,96 26,21 38,00 1 1 1 81,88 68,40 28,58 52,24 54,70 0 0 1 174 139,53 69,60 1,24 3,52 35,20 0 0 0 137,29 75,20 1,54 6,40 24,10 1 0 0 101,73 77,70 3,49 4,59 76,00 1 0 1 91,56 81,90 25,14 24,70 101,80 1 0 1 100,27 82,00 0,10 0,17 60,50 1 0 1 157,56 82,40 0,70 2,35 29,50 1 0 0 152,52 83,00 24,29 28,95 83,90 1 0 0 100,00 100,00 100,00 100 100 1 1 0 Sursa datelor: Friedrick T. Schut şi Peter Van Bergeijk “International Price Discrimation : the Pharmaceutical Industry”, în “World Development”, vol 14 / 1986, pag. 1141-1150 Modelul considerat este o formă redusă a ecuaţiei pentru preţul produselor farmaceutice (Ip) ca o funcţie de un set de variabile cerere (Q) şi de un set de variabile ale politicilor guvernamentale (Pg): Ip = f (Q, Pg ) Prima variabilă cerere considerată care influenţează preţul produselor farmaceutice este produsul intern brut pe cap de locuitor (PIB/N). Pe măsură ce produsul intern brut (PIB) creşte, adică populaţia devine mai bogată, costul medicamentelor devine mai puţin prohibitiv, mai accesibil unui număr cît mai mare de persoane şi prin urmare cererea devine mai puţin elastică. Este o reprezentare a teoriei clasice a cererii, veniturile reprezentînd o variabilă care în mod obişnuit şi frecvent este inclusă în funcţia cererii. Volumul consumului de medicamente (CM) este a doua variabilă cerere considerată. Ea sugerează că, cu cît este mai mare consumul de medicamente, cu atît este mai mare economia de preţ care se poate obţine, iar preţul de achiziţionare a medicamentelor este mai mare. Deasemenea, este o lege obişnuită a cererii. A treia variabilă cerere considerată este numărul populaţiei (N). Cu cît numărul populaţiei este mai mare, cu atît va fi mai mare şi piaţa, deci şi competiţia pentru acapararea 175 respectivei pieţe va fi mai mare, ceea ce conduce la un preţ al medicamentelor mai mic – clar este un argument al ofertei. În mod tradiţional populaţia sau numărul de consumatori este un factor care influenţează oferta. În mod normal ne aşteptăm ca atunci cînd populaţia creşte, cererea pentru un produs va creşte, deci şi preţul pentru acel produs. Acest lucru este adevărat doar într-o piaţă perfectă, în absenţa monopolurilor. Totuşi, dacă funcţia de cerere este liniară şi dacă costurile marginale sunt constante, atunci profitul va maximiza preţul, indiferent de volumul populaţiei. Fără aceste elemente, între preţ şi populaţie nu există nici o legătură. Ultima variabilă cerere considerată este volumul consumului de medicamente pe cap de locuitor (CM/N). Dacă populaţia consumă mai multe medicamente, piaţa va deveni mult mai dezvoltată şi mai competitivă, ceea ce va conduce la un preţ de echilibru cerere-ofertă scăzut, însă o relaţie de inversă proporţionalitate între preţ şi cantitatea consumată este o lege a cererii şi nu a ofertei. Următoarele variabile reprezintă constrîngerile impuse pieţei de către politicile guvernametale. Fiecare din aceste valori este o variabilă dihotomică (avînd doar două caracteristici 0 în cazul absenţei şi 1 în cazul prezenţei). Prima variabilă considerată este preţul licenţei produselor farmaceutice (PL), cu valorile PL=1 atunci cînd ţara a plătit licenţa şi PL=0 în caz contrar. Dacă ţara respectivă a plătit licenţa (PL=1), acest fapt va avea efect asupra preţului produselor, ele fiind mai scumpe. Pe de altă parte, dacă PL=0, ţara nu-şi plăteşte licenţa producătorilor, atunci companiile vor încerca să-şi micşoreze preţurile pentru a nu permite celorlalţi competitori să intre pe această piaţă, un preţ mai scăzut va însemna şi cantităţi mai mari de produse farmaceutice vîndute, deci şi un profit mai mare. A doua variabilă reprezentînd politica guvernamentală o reprezintă controlul indirect al preţurilor produselor farmaceutice (CIP), adică un element de monopol bilateral de piaţă, care face ca guvernul să acţioneze ca un cumpărător pentru toţi consumatorii din interiorul ţării. Dacă guvernul controlează indirect 176 preţurile produselor farmaceutice dintr-o ţară, atunci CIP=1, în caz contrar CIP=0. Ultima variabilă considerată este controlul direct (CDP) al preţurilor produselor farmaceutice exercitat de guvern. În acest caz, cantităţile vîndute vor fi mai mari şi la un preţ mai mic decît în cazul anterior. Dacă guvernul stabileşte în mod direct preţul, atunci CDP=1, iar în caz contrar CDP=0. Cele mai bune combinaţii ale acestor variabile pentru a explica nivelul preţurilor produselor farmaceutice sunt: Ip = f (PIB/N, CM/N, PL, CIP, CDP) (1) Ip = f (PIB/N, CM/N, CM, PL, CIP, CDP) (2) Ip = f (PIB/N, CM/N, N, PL, CIP, CDP) (3) Fiecare ecuaţie a fost estimată ca o ecuaţie de regresie multiplă; în general versiunea (1) este considerată cea mai bună, în ecuaţia (2) atît consumul de medicamente (CM) cît şi consumul de medicamente pe cap de locuitor (CM/N) ridică în sus curba cererii, dar datorită puternicei legături dintre cele două variabile, nici una nu este semnificativă. Din aceleaşi considerente şi în ecuaţia (3) numărul populaţiei (N) nu este o variabilă semnificativă. În prima ecuaţie (1), produsul intern brut pe cap de locuitor (PIB/N) şi consumul de medicamente pe cap de locuitor (CM/N) influenţează în mod semnificativ preţul, iar din rîndul variabilelor ce influenţează politicile guvernamentale doar controlul direct al preţurilor (CDP) are un nivel semnificativ, existenţa controlului direct al preţurilor (CDP) putînd micşora preţul produselor farmaceutice în medie cu 15 %. Ţinînd cont de aceste rezultate, controlul direct al preţurilor este cea mai bună cale pentru o ţară mai slab dezvoltată economic de a se proteja împotriva discriminărilor preţurilor produselor farmaceutice practicate de către marile companii farmaceutice. 177 Aceste date dovedesc existenţa unei puternice discriminări pe piaţa internaţională a produselor farmaceutice. Cea mai bună cale de a limita aceste discriminări reprezintă o politică sanitară de controlare a preţurilor (în special a preţurilor medicamentelor şi a principalelor materii prime ce intră în componenţa lor) în combinaţie cu excluderea unor produse farmaceutice de la plata licenţelor, acolo unde acest lucru este posibil.

METODOLOGIA SCOP-MIJLOC editia 2000


Acest capitol de carte a fost publicat in lucrarea Managementul Sanatatii, Editura Sedcomlibris, 2000 (ed I-a) si 2002 (ed II-a), Iasi. Va urma, in curand, o a treia editie a acestui capitol ce va deveni o carte de sine statatoare.  

METODOLOGIA SCOP-MIJLOC

 

Cuprins

Partea I

Capitolul 1 Omul – definit ca întreire a finalităţilor, modalităţilor şi adecvărilor

1.1 Argumentum

1.2 Definirea omului prin esenţa existenţei sale: sinteza viziunilor teologice, filosofice şi ştiinţifice

1.3 Raportul cauzal în etică văzut ca raport scop-mijloc

1.4 Istoricul utilizării raportului scop-mijloc în gândirea umană

Capitolul 2 Metode şi metodologii de studiere a acţiunii umane

2.1 Metoda, metodica şi metodologia

2.2 Metodologia Scop-Mijloc (MSM) în studierea Omului

2.3 MSM, teoriile despre scop (telotica) şi formularea scopurilor (politica)

2.4 MSM, teoriile despre mijloace (mediatica) şi optimizarea combinării mijloacelor (economica).

2.5 MSM, teoriile despre adecvarea scop-mijloc (pragmatica) şi optimizarea acestui raport (etica).

Capitolul 3 Tri(u)nitatea umană – un proiect utopic?

3.1 Trinitatea triadelor treimice

3.2 Tentaţia sintezei – o cale spre absolut

3.3 Eu, noi, toţi – sinteza treimică a existenţei umane

3.4 Individualism, colectivism, socialism, comunism, internaţionalism, mondialism/globalism

3.5 De la integrisme – prin dialog – la integrare

3.6 A treia cale sau întreirea căilor?

Capitolul 4 Sistem şi structură în organizarea sănătăţii

4.1 Sistemul şi structura – expresii ale raportului scop-mijloc

4.2 Gândirea sistemică şi structuralismul – două simplificări ale raportului scop-mijloc

4.3 Gândirea structuralist-sistemică de tip holist şi arhetipal – logică abductivă şi abord transdisciplinar în postmodernitate

4.4 Sistemele vii şi sistemele societale umane: homeostazie şi homeopatie; organizare, armonizare şi globalizare

4.5 Sistemele de sănătate: cine şi cum le creează, motivaţiile schimbării sau reformării sistemelor de sănătate

4.6 Alegerea sistemului optim de sănătate pentru o comunitate umană dată – rezultat al aplicării Metodologiei Scop-Mijloc

 

NOTE

BIBLIOGRAFIE

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul 1

 

Omul – definit ca întreire a finalităţilor, modalităţilor şi adecvărilor

 

1.1.       Argumentum

 

Motto: “Mulţi vor considera efortul meu actual ca fiind mai puţin folositor. El eludează funcţia instrumentală a Economicii şi se îndreaptă spre obiectivul mai vechi, mai tradiţional, mai ştiinţific, mai explicativ – acela de a încerca să înţelegem cum stau lucrurile.”

John Kenneth Galbraith: “Economics and the Public Purpose”, Boston, 1973, p.7

 

Scopul studiului de faţă (ca ideal uman) îl constituie atenuarea unei insatisfacţii de natură metodologică (referitoare la mijloacele de investigaţie ştiinţifică şi la nivelul lor de eficienţă şi de posibilă eficientizare a acţiunii umane) şi a avut mereu în vedere îmbunătăţiri posibile ale acţiunii umane (urmărită a fi obţinută prin măsurarea factorilor ce o determină şi prin alegerea celor mai adecvaţi dintre aceştia).

Mijlocul concret (ca real uman) ce stă la baza acestui demers teoretic îl reprezintă cunoaşterea cât mai exactă a modului cum are loc combinarea mijloacelor şi cum au evoluat realităţile socio-economice pe tărâmul vieţii sociale în România ultimului deceniu al secolului XX.

Preocupările pe această temă au deja o vechime de peste 20 de ani, iar primele rezultate le-am formulat sub o denumire cam pretenţioasă, dar care urmărea clar să atragă atenţia, şi anume “Paradigma de gândire şi acţiune Scop-Mijloc”, formulare care nu putea fi agreată la nivelul anului 1978.

În plan metodologic, preocupările au pornit de la ideea unei mai bune definiri şi măsurări ale conceptului de eficienţă economică, concept suprautilizat şi golit de conţinut prin asocierea sa cu situaţii care sugerau uneori ineficienţa şi chiar risipa.

Intuirea posibilităţii definirii conceptului amintit ca raport dintre scopuri şi mijloace (de fapt, acestea fiind generalizări ale deja utilizatelor “efecte” şi “eforturi”) a generat un proces mai larg de redefiniri conceptuale, printre acestea aflându-se şi probleme de ordin teoretic ce decurgeau din diferenţele mereu sporite dintre idealurile (scopurile) marxismului originar şi a modului neadecvat de atingere a acestora (mijloacele, respectiv, proasta alegere şi combinare a lor).

Posibilitatea de a accede liber la izvoarele teoretice cele mai diverse mi-a conturat şi mai clar traseul ideatic faţă de care mă raportez şi de la care, deşi am aflat mai târziu, mă revendic.1 Acest traseu începe în mod clar şi definitoriu cu doctrina interacţionistă a lui Confucius, apoi cu Aristotel şi filozofii stoici, continuând cu Comenius, Machiavelli, Kant, Hegel, Marx, Nietzsche, Kirkegaard, Kotarbinski, Kolakowski, Vilfredo Pareto, Karl Popper, Lord Lionel Robbins, Ludwig von Mises, John Kenneth Galbraith, Anghel N. Rugină, Amitai Etzioni, pragmatismul american şi concepţia axiologică a lui R.S. Hartman din SUA. Lista poate fi completată cu multe nume, româneşti sau străine, mai mult sau mai puţin cunoscute, dar intenţia acestui Argumentum este de a arăta că nu-mi revendic paternitatea “descoperirii” binomului scop-mijloc, dar că modul în care l-am definit, utilizat şi integrat în oceanul cunoaşterii ştiinţifice, filosofice şi spirituale este (încă) unul aparte.

Convingerea autorului este că prin studierea profundă a acestui binom, definitoriu pentru existenţa umană, societatea poate câştiga în echilibru, prosperitate şi înţelepciune. Probleme apparent strict cantonate în viaţa economică, politică sau etică s-au dovedit a fi doar particularizări ale acestui esenţial raport.

Caracterul metodologic al binomului scop-mijloc (de fapt, a trinităţii “Scop-Mijloc – Raportul Scop/Mijloc”) provine din concluzia că utilizarea sa adecvată aduce un plus de cunoaştere celui care-l stăpîneşte şi un set de insatisfacţii sau speranţe iluzorii pentru aceia care, fermecaţi de simplitatea sa, presupun că i-au pătruns esenţele.

Convingerea mea că instrumentul de analiză pe care l-am numit MSM (în limba engleză. EMMY – End-Means Methodology) are o deosebită valoare practică provine şi din faptul că mi-am construit un mod de gândire de tip trinitar, aceasta fiind şi o minimă probă a faptului că suntem “proiectaţi şi programaţi” după “chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, în fapt a Sfintei Treimi.

Ca un preludiu la acest demers viitor, amintesc aici necesitatea deosebit de acută şi actuală de a defini cu maximă acurateţe conceptele folosite. O bună parte din confuzia existentă în demersurile academice provine din neclarităţile/ambiguităţile conceptuale, drept pentru care nu vom merge mai departe înainte de a defini cele două cuvinte cheie care dau contur trinităţii metodologice din titlu.

Astfel, înţelegem prin SCOP orice intenţionalitate şi orice finalitate a gândirii şi acţiunii umane ce conturează un efect sau un set de efecte, dorite sau nedorite, iar prin MIJLOC orice element, indiferent de natura sa, care combinat, în timp, cu alte elemente, poate crea o situaţie numită scop, anterior definită ca atare.

După cum se observă, conferim celor doi termeni o sferă de cuprindere maximă. Orice alte precizări sau adaosuri la aceste definiţii, de natură să amplifice extensiunea şi intensiunea lor, sunt binevenite. Este, totodată, necesar să acceptăm ideea că nu am dat definiţii strict logice (mai exact strict conforme logicii clasice), care să “decupeze” din realitate sau idealitate porţiunea care se numeşte scop sau mijloc. Aceasta provine din faptul că cele două concepte sunt – prin originea lor de prim rang, adică divină – deja de maximă cuprindere, lipsindu-le genul proxim. Dumnezeu este mijlocul prin care El îşi atinge permanent scopul.

Motivăm această afirmaţie prin adoptarea modelului teologic ca explicaţie a originii şi existenţei umane. Mai exact, dacă acceptăm că nu suntem “buricul” Universului, că nu ne-am creat noi înşine (din haos sau din maimuţă), atunci vom accepta cu uşurinţă (şi cu folos) ideea că suntem parte a scopului Celui care ne-a creat şi că noi înşine probăm această origine divină prin formularea permanentă de scopuri şi încercarea de atragere de mijloace adecvate atingerii scopurilor propuse.

Perfecţiunea adecvării este sinonimă cu atingerea/deţinerea adevărului absolut, adică este doar o tendinţă asimptotică spre aceasta.

Amintim aici o primă concluzie a gândirii de tip trinitar, şi anume demontarea iluziei creşterii continue a eficienţei economice sau – ceea ce este acelaşi lucru – a creşterii economice continue. Faptul că există, actualmente, ţări bogate şi ţări sărace, se datorează plusului de organizare internă a acestora precum şi transferului de mijloace prin intermediul comerţului internaţional

Includerea în calcul a tuturor mijloacelor consumate (inclusiv a stării de sănătate a omului şi a mediului înconjurător) ne trezeşte la realitatea cunoscută de mult, aceea că “nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă“. Rezultă, deci, că însăşi ideea de câştig/profit trebuie re-definită şi re-gândită….

Definirea clară şi lipsită de echivocuri a termenilor utilizaţi este cu atât mai imperioasă cu cât, uneori, termeni diferiţi definesc acelaşi lucru (sinonomie relativă) iar alteori acelaşi lucru al realităţii semnifică concepte diferite (semiotică relativă).

Un exemplu poate fi de ajutor:

Cînd fac afirmaţia “doresc să obţin o diplomă“ termenul “diplomă“ defineşte un scop.

Cînd însă afirm: “cu această diplomă pot obţine un post bine plătit”, este clar că termenul “diplomă“ şi-a pierdut calitatea de scop, îmbrăcând-o pe cea de mijloc. Dacă însă afirm “aceasta este o diplomă“, termenul “diplomă“ nu sugerează expres nici calitatea de scop nici pe cea de mijloc, dar lasă loc interpretării noastre de a ne imagina diploma fie ca scop, fie ca mijloc.

Concluzia acestui exemplu este că în planul istoric, recte cel al scurgerii timpului, unul ş iacelaşi lucru poate fi succesiv sau concomitent şi scop şi mijloc, în funcţie de subiecţii evaluatori sau de unghiul de vedere al unuia şi aceluiaşi subiect. Dar aceasta nu trebuie să ofere teren pentru speculaţii şi interpretări ad-hoc. Dimpotrivă, aşa cum am afirmat, în orice analiză calitatea de scop sau mijloc, sau ambele, a unui lucru trebuie precizată din timp, pentru a nu crea confuzii.

În lucrarea “Sfera de cuprindere a economicului, a politicului şi eticului. Ce studiază, totuşi, Economica Politică?”3 am propus următoarea convenţie (asupra căreia vom reveni pe parcursul lucrării):

Politicul este sfera scopurilor

Economicul este sfera mijloacelor

Eticul (sau economico-politicul) este sfera adecvării dintre scopuri şi mijloace, respectiv dintre economic şi politic.

Există însă şi opinii diferite: politicul este definit ca sferă a mijloacelor: “Valorile politice exprimă, în concepţia lui Petre Andrei, mijloace prin care se tinde spre realizarea anumitor scopuri pe care le fixează etica; politica este astfel obligată să aplice normele şi principiile stabilite de etică“

(Tompea, Doru, Etică, axiologie şi deontologie p.62). (Acelaşi autor precizează, la pagina 17, că “etica nu poate crea norme deoarece normele sunt create”.)

Conform metodologiei propuse de noi, citatul din Petre Andrei ar suna astfel: ”Politicul exprimă un set de scopuri de atins, pentru care se atrag mijloacele corespunzătoare. Scopurile sunt, deci, stabilite de politic în conformitate cu economicul existent. Simpla comparare a scopurilor cu mijloacele ne transferă în tărâmul eticului. Gradul de moralitate (de adecvare dintre scopuri şi mijloace se stabileşte simultan în plan micro, macro şi mondo, presupunînd că opiniile de la cele trei paliere sunt sau pot fi cunoscute.”

Desigur, exemplul este ales aleatoriu, iar faptul că am conferit alte conotaţii termenilor utilizaţi de Petre Andrei se explică prin dorinţa unei clarificări (şi, eventual, a unei convergenţe conceptuale) a raporturilor dintre politic, economic şi etic. Totodată, definirea de mai sus este şi un argument în demonstrarea identităţii de esenţă dintre economic, politic şi etic.

Nu eticul este cel care stabileşte scopurile, aşa cum din păcate se crede la modul majoritar, ci politicul, iar eticul are rol pasiv, constatativ şi analitic. Dată fiind această confuzie, nu este de mirare faptul că se afirmă tranşant că “politicul nu are nimic comun cu eticul” sau “etica nu are ce căuta în politică“. Să fie oare această regretabilă confuzie terminologică şi ideologică la baza politicianismului de grotă, a denaturării însăşi a ideii de om politic?

Desigur, multe eşecuri îşi au originea în confuzii, dar nu este obligatoriu ca simpla eliminare a unor confuzii să asigure succesul.

Oricum, analizele noastre ne arată că o eliminare pe scară largă a confuziilor ar putea îmbunătăţi calitatea actului politic, conferindu-i o aură de moralitate dacă se obţine acordul de la cele trei paliere (λ, m, M – adică micro, macro şi mondo) în legătură cu gradul de adecvare dintre scop şi mijloc. Acceptarea relativităţii economic (mijloace) – politic (scopuri) ne poate scuti de absolutizări de genul celor practicate de ideologia marxistă originară (economicul determină politicul) sau fascistă (politicul domină economicul).

Calea regală este aceea a înţelegerii faptului că fiecare dintre aceste două aspecte ale realităţii au relativă preeminenţă, funcţie de unghiul de vedere propus.

Lămuritoare în priviţa sensurilor pe care le confer termenilor de SCOP şi MIJLOC este lucrarea părintelui doctor în teologie Ioan Chioar: “…putem vorbi de un scop al lumii decât numai admiţând existenţa unui Creator liber, cu raţiune superioară, care să poată da lumii un scop şi mijloacele necesare pentru atingerea acestui scop” (Chioar, Ioan; p. 40 – vezi Bibliografia, la finalul Capitolului 1).

Consider utile alte cîteva formulări pe această temă, fie aparţinând părintelui Chioar, fie unor teologi din vechime. Iată-le: “Sensul istoriei nu e încă împlinit, ci e în curs de desfăşurare, până când se va încheia istoria şi timpul îşi va înceta cursul. Şi numai atunci creaţia îşi va îndeplini scopul.

Atunci urmează liniştea, pacea, armonia în iubire care aduce fericire.” (idem, p. 42).

Ce replică minunată adresată lui Francis Fukuyama, care lega sfîrşitul istoriei de triumful liberalismului în lume! “Deoarece omul, spune preotul Chioar, are tendinţa spre asemănare cu Dumnezeu, conform scopului pentru care a fost creat din voinţa divină, pentru aceea Dumnezeu îl glorifică în mod deosebit şi prin aceasta omul participă la sfinţenia divină. Şi numai întrucât omul tinde la comuniune cu Dumnezeu întru atât scopul său este atins, e luminat şi se luminează. De aceea se afirmă că scopul cel mai înalt al omului este preamărirea lui Dumnezeu”. (idem, p. 44).

Natura îşi împlineşte scopul în om şi omul în Dumnezeu. De altfel, în Univers nici un neînsemnat membru al întregului nu este scop sieşi, ci fiecare este ca membru al întregului, un mijloc pentru altul şi totul pentru Dumnezeu.” (idem, p. 45).

Originea kantiană a acestui mod de gândire este subliniată şi de trimiterea la lucrarea lui Fischer Lorenz, care scria în 1883, în lucrarea “Das Problem des Ubels und die Theodizee” la p. 19:

Ca persoană, omul este sieşi scop, însă în virtutea dependenţei sale de Dumnezeu, el nu e suveran, ci e supus lui Dumnezeu. Omul e scop sieşi faţă de natură, dar e subordonat lui Dumnezeu, în care îşi găseşte scopul suprem.”

Ideea convergenţei teologiei cu teleologia (sau a religiei cu filosofia) este subliniată şi de Uwe Schultz, biograf al lui Kant: “Contemplând caracterul întâmplător al scopurilor naturii, analiza teleologică insistă asupra unui scop sau al altuia, ajungându-se în cele din urmă la scopul final, chiar dacă acesta nu se mai află în natura însăşi, ci dincolo de ea, în teologie: Dar conceptul unui obiect a cărui existenţă sau formă ne-o reprezentăm ca posibilă cu condiţia unui scop este legat inseparabil de conceptul contigenţei lui (în virtutea legilor naturii). Tocmai de aceea, obiectele naturii, pe care le considerăm posibile doar ca scopuri, constituie principala dovadă pentru contigenţa universului şi sunt unicul argument valabil, atât pentru intelectul comun, cât şi pentru filosof, că universul depinde şi este creat de o fiinţă care există în afara lumii şi care este într-adevăr inteligentă (datorită acestei finalităţi) şi că teleologia nu-şi dobândeşte perfecţiunea de investigaţie decât în teologie ”. (Uwe Schultz, Immanuel Kant, Teora, 1997 (originalul german scris în 1965, iar traducerea îi aparţine lui Vasile V. Poenaru), p. 137-138).

Este demnă de reţinut sinteza kantiană, formulată astfel de către Schultz: “Teleologia duce la morală şi ambele sunt identice cu teologia” (p.138). Kant este, de altfel, un puternic “element” unificator şi sintetizator în gândirea umană, kantianismul fiind un bun exemplu de integrare a filosofiei cu religia şi ştiinţa. Demersul său ar trebui repetat la intervale din ce în ce mai mici de timp, până să ajungă a deveni o preocupare cotidiană, echivalentă cu instaurarea unui nou mod de gândire, perfect unitar, în care “specializări” ale gândirii de genul teologic, filosofic sau ştiinţific vor fi doar simple amintiri ale perioadei schizoide a omenirii, prilej de confruntare, neînţelegere şi conflicte sociale.

În această perspectivă unificatoare, gândirea trinitară se oferă deja ca suport logic şi etic al cunoaşterii, iar scheletul acestei gândiri poate fi rezumat la raportul integrator Scop-Mijloc-Scop/Mijloc.

Ideea kantiană (“imperativul categoric”) este redată în citatul următor: “Eu nu trebuie să acţionez niciodată altfel decât aşa încât să pot voi şi ca maxima mea să devină lege universală.”

În această extrem de sintetică formulare se află sâmburele sintezei morale la nivel de individ, grup şi societate, sau ceea ce am denumit în termeni contemporani, sinteza micro-macro-mondo. Kant pune, totodată temeliile filosofice moderne ale raportului scop-mijloc, cu referire, desigur, la fiinţa umană: “Omul şi în general orice fiinţă raţională există ca scop în sine, nu numai ca mijloc, de care o voinţă sau alta să se folosească după bunul său plac, ci în toate acţiunile lui, atât în cele care-l privesc pe el însuşi, cât şi în cele care au în vedere alte fiinţe raţionale, omul trebuie considerat totdeauna în acelaşi timp ca scop.”

Această aserţiune trebuie şi poate fi pusă la temelia unui mod de gândire practică, iar Metodologia Scop-Mijloc se reclamă a fi unul dintre modelele posibile de urmat.

Intuitiv, cu aproape două decenii în urmă am pornit de la o definiţie ad-hoc a omului, prin care propuneam conceperea şi analiza rezultatelor acţiunilor sale în funcţie de două variabile: OMUL este funcţie de scopurile pe care şi le propune şi de mijloacele de care dispune.

Se poate spune că, direct sau indirect, orice gândire se bazează pe, sau cel puţin implică, un raţionament ce trimite la scop, mijloc sau la ambele. Uneori scopurile (bine şi clar formulate) reuşesc să atragă mijloace care altfel ar fi fost ignorate şi nefolosite. Alteori însă, existenţa sau apariţia unor noi mijloace stimulează apariţia şi formularea unor noi scopuri. Se ajunge astfel la raportul dintre politic (scopuri) şi economic (mijloace), problema “cine pe cine determină“ fiind o falsă problemă la nivelul lumii reale. Sau, este acelaşi lucru cu “cine a fost mai întâi, oul sau găina?”.

A argumenta preeminenţa economicului asupra politicului (economism) înseamnă a ne opri la un segment istoric dat, unde este foarte posibil ca acest determinism să existe. A extrapola această concluzie la orice moment istoric – iată temelia apariţiei dogmatismului şi ineficenţei acţiunilor sociale bazate pe premise false.

Această inversiune (presupunând, împreună cu Kant, că specific uman este preeminenţa calităţii umane de scop, şi apoi de mijloc) este sesizată şi formulată clar de Max Scheler în 1899:

Puterea tehnicii materiale… a dovedit într-un mod neaşteptat puterea pe care o are mijlocul de a pune scopuri şi a orbit spiritul epocii în faţa forţei proprii scopului de a alege mijlocul”.

Se deduce de aici că “normalitatea” ar consta din preeminenţa scopului asupra mijlocului, iar industrialismul epocii moderne a inversat această ordine, creând o lume dominată mai mult de mijloace şi mai puţin de scopuri. De regulă, se consideră că scopurile sunt implicit cunoscute, ceea ce duce uneori la precizarea doar a mijloacelor.

Această concluzie este consonantă cu terminologia economică marxistă, terminologie dominată de “mijloace”: mijloace de muncă, mijloace de producţie, mijloace de subzistenţă, “forţele de producţie” fiind ele însele nişte mijloace alcătuite din oameni şi maşini, iar munca umană ţine, evident, de domeniul mijloacelor. Cu riscul asumat al alunecării înspre relativismul etic, afirmăm că toate mijloacele, înainte de a fi-ca-mijloace au fost-ca-scopuri ale unui timp anterior. Dacă prin relativism etic se acceptă ideea raportării permanente a mijloacelor la scopuri şi a scopurilor la mijloace, atunci pot afirma deschis şi responsabil că propria mea concepţie poate fi încadrată fără rezerve în ceea ce am definit deja, relativismul etic.

Raportul scop-mijloc apare ca un criteriu prin care gânditorii se auto-definesc, îşi precizează convingerile şi oferă premise pentru noi elaborări teoretico-filosofice şi ştiinţifico-practice. Alături de precizările kantiene amintite mai sus, de referinţă sunt şi abordările hegeliene exprese pe această tema a raportului scop-mijloc.

Înainte de a aminti aceste abordări, subliniem un adevăr cu mare semnificaţie pentru lucrarea de faţă: esenţa gândirii hegeliene este de natură triadică (trinitară): teză-antiteză-sinteză.

Cu riscul de a forţa puţin nota, Sfânta Treime se regăseşte perfect în cele trei laturi ale logicii hegeliene: Tatăl (teza), Fiul (antiteza) şi Sfântul Duh (sinteza). Cum să nu devină perenă o gândire bazată pe esenţa divină ce sălăşluieşte în om?

Profităm de context pentru a alătura celor de mai sus modelele pe care le-am propus ca elemente componente ale MSM: Tatăl (scopul), Fiul (mijlocul) şi Sfântul Duh (sinteza scop-mijloc).

La Hegel, gândirea trinitară este prezentă permanent, sugerând că fiecare element este o parte a unei triade, care la rândul ei este o parte a unei triade, etc.

 

1.2.       Definirea omului prin esenţa existenţei sale

 

Sinteza (parţială a) viziunilor teologice, filosofice şi ştiinţifice

Karl R. Popper spunea că detestă definiţiile deoarece acestea creează superstiţia că un lucru odată definit este mai bine înţeles. L-am putea susţine cu o multitudine de exemple legate de definirea omului.

Oare este mai bine înţeles conceptul (şi realitatea) de om dacă vom memora definţii ca: “omul este un biped fără pene” (Aristotel), “omul este fiinţă pentru moarte” (Heidegger), “omul este fiinţa blestemată să fie liberă“ (Sartre), “omul este animal metamorfozat” (Blaga) etc.

Mai mult decât atât, Aristotel însuşi are mai multe definiţii pentru “om”: pe lângă cea amintită mai sus Aristotel defineşte omul ca fiind “animal raţional”, apoi ca “animal politic” etc. De fapt, conotaţiile de mai sus nu reprezintă definiţii propriu-zise, ci descrieri ale unor însuşiri umane mai mult sau mai puţin fundamentale şi sugestive.

Pornind de la această idee, şi anume că definirea omului este un lucru deosebit de dificil, dacă ar exista o definiţie unică şi unitar acceptată a omului, atunci cu siguranţă nu ar exista atâtea sisteme, concepţii şi curente filosofce. Desigur, nu pledăm pentru reducerea acestora la una “singură şi adevărată”, ci doar pentru acceptarea concepţiei noastre ca fiind utilă şi raţională.

Se poate spune că multiplele definiţii/descrieri ale omului nu sunt decât mijloace folosite de diverşi gânditori pentru a ajunge la scopul propus. Scopul generic este, desigur, cunoaşterea omului, a esenţelor sale, dar unghiurile de analiză diferite au dus la relevarea unor aspecte/esenţe diferite ale omului.

La rândul nostru, nu avem pretenţia că vom da definiţia omului, ci una dintre cele posibile, dar adecvată scopului nostru – care este de a eficientiza acţiunea umană (individuală, socială şi globală), de a elimina practicile politico-economice păguboase şi de a asigura un echilibru instabil, dar pozitiv evoluţiei umane la cele trei niveluri amintite.

În acest scop, definim fiinţa umană drept suma scopurilor pe care şi le propune şi a mijloacelor de care dispune aceasta. Mai subliniem odată că prin om sau fiinţă umană înţelegem atât individul, grupul social cât şi umanitatea (sinteza micro-macro-mondo). Abordarea preponderent axată pe una dintre cele trei dimensiuni ale existenţei umane a dus şi mai duce încă la monisme care sunt

forme neevoluate ale dogmatismului.

Am convingerea că un eventual salt în cunoaşterea omului poate veni de pe o poziţie pluralistă, nicidecum monistă sau dualistă. Secolul XXI va fi dominat de sinteze, convergenţe, holisme, globalisme, sincretisme etc. O şansă pentru o veritabilă sinteză o constituie informatica şi dialogul cotidian care are loc pe plan mondial între filosofi, savanţi, teologi şi alte categorii de persone interesate de scoaterea gândirii actuale din impasul în care se află, impas probat de existenţa unei crize morale fără precedent.

Considerăm că existenţa umană nu poate fi concepută fără formularea unor scopuri şi fără conştientizarea mijloacelor adecvate atingerii acestora. (desigur, cu excepţia cazurilor patologice).

Este foarte aproape această definiţie de cea a lui Aristotel prin care definea omul ca animal raţional. Această raţionalitate îi permite omului să-şi proiecteze existenţa în viitor, să utilizeze experienţa trecutului şi resursele apte de a fi combinate şi utilizate.

Totodată, apreciem că nuîntâmplător discuţia despre scopuri şi mijloace Hegel o face în “Ştiinţa logicii”.

Într-adevăr, selectarea scopurilor şi optimizarea combinării mijloacelor presupune logică, raţionalitate şi chiar calcul matematic foarte elaborat. Din cele precizate până aici se observă că nu am optat doar pentru o definire filosofică a omului (de exemplu “omul este o trestie gânditoare” – Pascal, definiţie identică cu cea a lui Aristotel – “omul este un animal raţional”), dar nici pentru o definiţie teologică a omului (de exemplu omul este un rezultat al sancţiunii divine privind interzicerea accesului la informaţie – mărul cunoaşterii) şi nici pentru o definire ştiinţifică (de genul, omul este alcătuit din sistemul muscular, osos, nervos, sanguin etc).

Dar, în acelaşi timp, se poate observa că nici una dintre posibilele definiţii date dintr-un unghi de vedere sau altul nu este exclusă sau ignorată. Mai mult decât atât, fiecare dintre definiţiile particulare poate fi exprimată cu uşurinţă într-o definiţie de tipul scop-mijloc, ceea ce induce ideea că o definire a omului prin intermediul binomului scop-mijloc este utilă, practică şi cu …uşoare pretenţii de universalitate.

În esenţă, putem afirma că este realmente specific uman transformarea abstractului în concret, a gândului în faptă, deci a scopurilor (idealurilor) propuse în scopuri (idealuri) împlinite. Cum? Prin folosirea celor mai adecvate mijloace. De aceea, relaţia de finalitate este explicată de Hegel prin triada: scop subiectiv-mijloc obiectiv-scop înfăptuit. Aceasta este, în esenţă, ceea ce am denumit Metodologia Scop-Mijloc.

Cineva se va întreba: cum este posibil să fii de acord concomitent şi necontradictoriu cu Aristotel, Kant, Hegel, Marx, Scheler, Heidegger, Nietzsche, Bradley, N. Hartman şi R.S. Hartman… şi lista ar putea continua. Răspunsul este lesne de dat de oricine a pătruns în esenţa MSM, respectiv în analiza omului prin omenescul din el, prin scânteia divină, comună oamenilor şi prin raţiunea care ne deosebeşte de animalitate. Aceasta este, de altfel, temelia abordului transdiscipinar în cunoaşterea umană, abord concretizat în ceea ce savantul român de cetăţenie franceză a denumit “Logica dinamică a necontradictoriului”, respectiv o logică bazată pe acceptarea terţiului inclus, deci o logică care se detaşează de tertium non datur, respectiv de principiul terţiului exlus.

Este oare ceva ciudat să cauţi şi să găseşti nu diferenţele care ne opun, ci diferenţele care ne apropie? Ar putea fi o ipoteză de plecare mai corectă pentru orice cercetare decât cea formulată în dictonul latin “Homo sum, nihil humani a me alienum puto”? (În treacăt fie spus, respectivul dicton un prea face impresie bună celor care îşi mai amintesc că acesta era deosebit de apreciat de către …Marx).

O asemenea contopire de sisteme filosofice a fost aspru sancţionată de gândirea dogmatică, pentru care ieşirea dintr-un monism sau altul înseamnă eclectism, lipsă de sistem sau … abatere de la normele gândirii “corecte”.

În ce ne priveşte, apreciem “paradigma de gândire şi acţiune scop-mijloc” drept un relativism axiologic şi etic pozitiv prin efectele sale posibile.

            Înţelegem prin aceasta că orice apreciere umană (efectuată de om asupra sa şi a semenilor săi) este doar un infim segment din raportul Scop-Mijloc ce defineşte divinitatea şi creaţia divină. Este cunoscut faptul că marele Kant a dedus imposibilitatea demonstrării atât a existenţei cât şi a inexistenţei lui Dumnezeu, singurul lucru logic ce le rămâne de făcut oamenilor fiind credinţa în Dumnezeu.

Îndrăznim să formulăm un gând similar, dar diferit în planul consecinţelor. Fără a ne propune să facem o demonstraţie “more geometrico”, avem convingerea că dacă negăm posibilitatea existenţei unui plan divin iniţial, a unei finalităţi precise şi care să conţină în sine şi existenţa mijloacelor apte să atingă scopurile succesive, atunci orice judecată apreciativă şi teleologică elaborată de om este lovită de nulitate, prin faptul însuşi că neagă tacit şi este ruptă explicit din marele traseu istoric suprauman, şi deci inclusiv din cel al vieţii umane.

Cu alte cuvinte, dacă ne negăm de la început posibilitatea de a fi parte a raţiunii universale, cu ce drept pretindem că noi înşine suntem raţionali? Mai mult, pe ce se poate baza speranţa în universalitatea gândirii umane, dacă nu ne revendicăm modul de gândire de la universala fiinţă a Sfintei Treimi? Noţiunea de relativism istorico-axiologic o folosesc în sensul de necesitate permanentă a raportării la ceva.

Neacceptând ideea de relativism, inducem, voit sau nu, ideea de supremaţie absolută a speciei umane, de supraapreciere păguboasă şi descurajantă a potenţialului uman. Păguboasă este pentru că o atare idee nu ne aduce nici un plus de cunoaştere, ne cantonează într-un antropocentrism autoreflexiv şi narcisiac, fără şanse de progres pentru specia umană.

Descurajantă pentru că, în lipsa existenţei acestui suprauman, nu avem altă şansă decât pesimismul istoric şi imaginea unei existenţe fără sens. Excesele raţionalismului, autopreamărirea acestei forme parţiale de existenţă – omul – pot fi atenuate prin cuplarea ştiinţificului cu teologicul, iar consecinţa acestei cuple nu poate fi decât relativismul axio-istoric.

Relativismul pe care l-am descris mai sus poate fi conceput şi ca o formă de interacţionism (vezi sensul acestui termen conferit de Karl R. Popper în lucrarea “Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism”, apărută în germană în anul 1994 şi tradusă în româneşte de Florin Lobonţ în 1997, în Editura Trei).

În alţi termeni comparativi, relativismul propus de noi este un confucianism postmodern care promovează o trialectică pozitivă şi optimistă.

 

1.3. Raportul cauzal în Etică prin prisma binomului Scop-Mijloc

 

Pedagogia este (alături de Business) domeniul cel mai aplicabil şi mai lesne controlabil al eficienţei utilizării paradigmei de gândire şi acţiune scop-mijloc.

Analiza cauzală apare ca absolut necesară atunci când se încearcă studierea succesului sau eşecului şcolar (sau în afaceri). Binomul scop-mijloc trebuie, în acest caz, inversat şi aplicat unilateral: vom analiza lucrurile de la efect la cauză (mod de gândire specific cauzalităţii) şi nu de la scop la mijloc (mod de gândire specific teleologic).

Cauzalitatea şi teleologia sunt două moduri de gândire complementare şi doar aplicarea lor succesivă şi concomitentă poate releva adevărul referitor la gradul de adecvare dintre scopuri şi mijloace. Ceea ce în filosofie se numeşte raportul cauză-efect, în Economică şi Economica Politică se numeşte raportul efect-efort sau eficienţă, iar în MSM se numeşte raportul scop-mijloc.

Interesant de sesizat că pledoaria noastră pentru a demonstra identitatea de esenţă dintre scopuri şi mijloace (ceea ce induce ideea de relativism etic absolut pe termen lung şi foarte lung) este probată lingvistic.

În principalele limbi de circulaţie, bunul (cauza, mijlocul ) şi binele (efectul, scopul) sunt denumite cu unul şi acelaşi cuvânt. Exemple: le Bien supreme, das Hochste gut, highest or ultimate good, sunt traductibile atât cu Bine cât şi cu Bun. În consecinţă, şi latinescul Summum Bonum a fost tradus atît prin Binele Suprem (scop ultim spre care poate tinde fiinţa umană) cât şi prin Bunul Suprem (cauza primă, ideea divină din care decurg şi nasc toate).

În loc de alte argumente ale necesităţii utilizării raportului scop-mijloc ca o alternativă la ideea de cauzalitate în acţiunea socială vom reda câteva pasaje scrise cu peste un secol în urmă (1893) de Ion Găvănescul, o mare figură a pedagogiei româneşti:

“Instrucţiunea nu este un scop, ci numai un mijloc pentru realizarea scopului suprem:

propăşirea socială. Valoarea mijloacelor se măsoară după eficacitatea lor în realizarea unui scop determinant. Valoarea scopurilor particulare se măsoară după gradul concordanţei lor cu scopul ultim: conservarea şi fericirea societăţii.

Inteligenţa alege mijloacele; şi instrucţiunea propriu-zisă are a face cu inteligenţa. Scopurile însă le pune voinţa; şi cu voinţa se ocupă educaţia propriu-zisă. Felul scopurilor va atârna inevitabil de felul voinţelor; iar inteligenţa va alege întotdeauna mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea oricărui scop.

Dacă este aşa, oare să fie interesul societăţii organizate în stat a înlesni prin şcoală obţinerea “mijloacelor”, fără a se ocupa de fixarea scopului final? Să fie oare înţelept a instrui fără a educa?

De ce s-a neglijat atât educaţia în şcoală?

Lipsesc mijloacele educative, se va zice. S-ar putea răspunde: mai fiecare obiect de studiu e susceptibil a deveni şi un mijloc de educaţie. Demonstraţia acestui adevăr pedagogic m-ar duce însă prea departe; m-ar sili, între altele, a vorbi despre cestiunea capitală a oricărei reforme şcolare:

pregătirea corpului didactic.“ (Găvănescul, Ion; Etica pentru şcoalele secundare, Bucureşti, 1928, pp 212-213)

La acest excepţional (de normal!) mod de gândire, am putea întreba retoric: de ce au trebuit să treacă 100 de ani peste noi fără ca aproape nimic să nu se fi întâmplat, întrebările şi răspunsurile (la cestiune!) ale profesorului Găvănescul fiind de o cruntă actualitate. Oare şi peste altă sută de ani?

 

1.3.       Istoricul raportului scop-mijloc în gândirea umană

 

Am putea afirma că amintitul raport a existat dintotdeauna şi va exista întotdeauna în gândirea umană. Diferă doar accentele, formulările şi… scopurile în care s-a utilizat acesta. Pentru unii cititori, a perora pe tema raportului mijloc-scop ar putea părea ca fiind fără rost, sau deadreptul banală. Este, totuşi, un alt fel de a afla că fiecare dintre noi scrie, de regulă, în proză…

Inevitabil, discuţia din acest capitol presupune apelul la etapizări istorice relativ acceptate, precum şi o abordare bazată pe succesivitate, deşi nu neapărat pe consecutivitate.

Bhagavadjita

Textul religios, filosofic indian care înseamnă “Cântare de la Dumnezeu” are şi semnificaţia unui cod moral care să ducă la eliberarea finală. Promovează iubirea deopotrivă a prietenilor şi a duşmanilor, deoarece Dumnezeu se află în fiecare fiinţă umană, şi a nu iubi un om echivalează cu a nu-l iubi pe Dumnezeu. Dar, aşa cum afirmă şi Enciclopedia Britanică “Bhagavadjita“ depăşeşte problematica etică, cu care debutează. Se discută despre natura lui Dumnezeu şi despre mijloacele prin care omul Îl

poate cunoaşte. Măreţia acestei scripturi constă în descrierea concomitentă a scopului şi a mijloacelor.”

Confucius (551-479 î.d.H)

Se consideră că doctrina confucianistă constituie “doctrina morală care stă la baza forţei şi a perenităţii civilizaţiei chineze”. (vezi “Doctrina lui Confucius sau Cele patru Cărţi ale Chinei” Ed Timpul, Iaşi, 1994, p 13). Cu reamintirea faptului că civilizaţia chineză se mândreşte şi ea cu o operă scrisă, numită “Cartea prin excelenţă“ (prima dintre cele patru cărţi clasice ale Chinei), intrăm în domeniul argumentelor ce vor putea proba, cândva, faptul că Planeta Pământ a avut o civilizaţie unitară, simbolizată în mitologie de pomul unic al cunoaşterii şi cu fructele sale care, în loc să stingă setea de cunoaştere o aprind mai tare.

            Morala stoică şi metafizica lui Aristotel par a fi variaţiuni pe temele discutate de Confucius în Cartea a doua, iar dialogurile filosofice din Cartea a treia amintesc de dialogurile platonice şi maximele socratice culese şi prezentate de Xenofon.

Din această “Carte prin excelenţă“, Biblia” – după denumirea greacă – vom sublinia acele pasaje care susţin necesitatea şi utilitatea unei gândiri bazate pe scop şi mijloc. Termenul pe care îl foloseşte editorul în “Introducere” este acela de “înaltă cultură morală“ bazată pe convingerea că Divinitatea exercită constant o influenţă binefăcătoare asupra derulării vieţii pământene, şi îndeosebi a omului privit ca umanitate, ca specie şi nu ca individ.

Latinii au denumit, iar modernii susţin că aplică această identitate dintre voinţa divină şi voinţa indivizilor socializaţi: “Vox populi, vox Dei”, idee mereu existentă la Confucius, sugerându-se că guvernanţii care nu ţin cont de voia poporului, se opun – de fapt – voinţei divine. Rezultă din această precizare că SCOPUL actului politic trebuie să fie compatibil cu MIJLOACELE economice pe care conducerea trebuie să le aleagă în aşa fel încît să nu contravină acestrui scop. Poporul apare aici şi ca scop şi ca mijloc, iar identitatea dintre voinţa divină şi voinţa poporului explică de ce oamenii trebuie consideraţi concomitent ca scop şi mijloc, respectiv pentru faptul că acesta este modelul nostru constructiv, de origine cosmică.

Doctrina lui Confucius este o altă formă a esenţei creştinismului (sau: creştinismul este o altă formă a cofucianismului): “Doctrina maestrului nostru constă doar în a dobândi curăţenia inimii şi a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi” spunea un discipol al lui Confucius. Cine ar putea găsi vreo diferenţă între ideea confucianistă despre iubire şi cea creştină care recomandă “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”? Nici o doctrină nu poate fi definită în afara raportului specific uman scop-mijloc, deoarece doctrina însăşi reproduce gândirea umană. Astfel, se apreciază (de către editorul francez al cărţii lui Confucius) că “scopul principal al acestei filosofii, sau, putem spune, scopul ei unic, era

perfecţionarea permanentă a propriului eu şi a celorlalţi oameni; mai întâi a propriei fiinţe şi apoi a celorlalţi oameni”. (op. cit. p. 19) .

“Calea cea dreaptă“ sau “regula de conduită morală“ nu înseamnă urmarea neabătută a unor dogme, ci a unor principii de adaptare permanentă la mediu, ceea ce ne face să credem că doctrina confucianistă este de natură relativistă. (Prin relativism înţeleg raportarea/relatarea permanentă a scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri, astfel încât indiferent de formularea raportului concret dintre scopuri şi mijloace, rezultatul să fie optim pentru OM privit ca individ, societate, omenire (micro, macro, mondo) pe dimensiunea temporală trecut-prezent-viitor).

Dacă se acceptă propunerea de a defini eticul drept raport între scopuri şi mijloace – propunere făcută de subsemnatul la Primul Congres al International Society for Intercommunication of New Ideas, Paris, 1990 – atunci “regula de conduită morală“ propusă de Confucius devine (în terminologie MSM) – “regula de conduită bazată pe adecvarea reciprocă, concomitentă şi permanentă a scopurilor şi mijloacelor”. La acest Congres am lansat ideea identităţii de esenţă dintre Economic, Politic şi Etic, respectiv am definit Eticul ca fiind nivelul de adecvare dintre Economic şi Politic.

Dar “calea cea dreaptă“ (vezi şi Iisus: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”) nu este altceva decât suma mijloacelor prin care se poate ajunge la scopul uman suprem: perfecţiunea, respectiv cele trei virtuţi capitale: prudenţa luminată, omenia sau bunăvoinţa universală faţă de oameni şi forţa sufletească“

Perfecţiunea este, însă, nici mai mult nici mai puţin capacitatea de a distinge binele de rău. (Revenind la doctrina creştină, pomul cunoaşterii Binelui şi Răului este el însuşi expresia perfecţiunii).

Identitatea dintre scop şi mijloc este uşor de observat atunci când căutarea binelui, a adevărului şi virtuţii se recomanda drept Mijloace, deşi noi le percepem iniţial drept Scopuri. Desigur, ideea de scop în sine este identică cu cea de mijloc în sine. Anumite combinări ale mijloacelor, chiar făcute inconştient de către unii executanţi, duc la anumite scopuri, pe care unii le percep mai bine, alţii mai puţin bine, alţii nu le percep deloc drept scopuri, ci doar ca mijloace (adică doar ceea ce se vede în primă instanţă).

A doua Carte clasică se numeşte “Invariabilitatea pe calea de mijloc” (“Chong-Yong”), titlu a cărui traducere ar putea fi şi” Raportul scop (invariabilul) – mijloc (variabilul, adaptabilul)” deoarece “chong” (mijloc) este definit de Dr. Ching-zi drept “ceea ce nu deviază în nici o parte”, iar “Yong” este definit ca “ceea ce nu se schimbă“ (invariabil) (cf. op.cit. p. 75).

În concepţia MSM, scopul este invariabil, ideea de (mai) bine, exprimată într-o infinitate de forme, iar mijlocul este variabil, este adaptarea sa la scopul propus. Dar nu există decât o singură cale OPTIMĂ care să însemne maximum de scop atins cu minimum de mijloace. Acest optim este invariabil, este chiar unic! De aceea suntem înclinaţi să credem că această a doua Carte clasică a Chinei reprezintă o primă teoretizare a raportului scop-mijloc.

Faptul că doctrina confucianistă este axată pe binomul definitoriu pentru om, acela de scopmijloc, rezultă şi din comentariul unuia dintre exegeţii Cărţii a treia (Dialoguri filosofice): “Scopul Dialogurilor filosofice constă în a face cunoscută virtutea omeniei sau a bunăvoinţei universale faţă de oameni. …El (Confucius) prezintă în ea îndatoririle tuturor; numai că, deoarece discipolii săi nu posedau aceleaşi mijloace ca să ajungă la aceleaşi rezultate, el răspunde în mod diferit la întrebările lor”. (op. cit. p. 32).

O traducere a Doctrinei lui Confucius după originalul chinez ar putea – credem – lămuri mai mult conţinutul acestei doctrine ce pare a fi transmisă de Cerul de la care orice doctrină generală îşi revendică perfecţiunea.

Despre criza civilizaţiei (occidentale) actuale vom mai aminti, dar pare simptomatic faptul că una dintre lucrările cu pretenţii de sinteză, recomandate pentru tineretul studios din Occident, cum este lucrarea “Marile doctrine” (filosofice, politice, religioase, economice) nu amineşte nimic de Confucius, pe a cărui mod de gândire s-a edificat şi continuă să existe marea civilizaţie chineză. (veziBibliografia).

Niccolo Machiavelli (1469-1527)

Descris ca reprezentant al “cinismului amoral” conform unor standarde pe care timpul le va putea oricând încadra în aceeaşi categorie cu cea în care a fost încadrat Machiavelli însuşi, conform MSM italianul patriot ne apare ca un om de o mare probitate morală, adecvând permanent scopurile la mijloace şi mijloacele la scopuri, combinând mereu interesele personale cu cele comunitare şi naţionale. Machiavelli a introdus pentru prima dată conceptul de “raţiune de stat” pentru a justifica mijloacele folosite. Cu siguranţă, acum în epoca globalismului, care urmează epocii naţionalismului/etatismului, se vor abandona multe dintre “raţiunile de stat” care vor – de fapt deja sunt – înlocuite cu “raţiuni globale”. Ecologismul este actualmente ceea ce a fost etatismul în epoca lui Machiavelli. Raţiunile planetare vor triumfa într-un final asupra raţiunilor naţional-statale, deşi acestea nu pot fi eliminate, după cum nu pot fi eliminate nici raţiunile individuale, cunoscute sub denumirea generică de “drepturile omului”. Raţiunea pentru care francezii au creat termenul peiorativ de machiavelism este – ironia soartei! – o consecinţă a raţiunilor de stat, de această dată ale statului francez. Umanismul său, concretizat în faptul că a fost primul care a propus constituirea unei ştiinţe politice bazate pe studiul omului, este de mare actualitate în zilele noastre când omul-individ trebuie să se întâlnească cu omul-cetăţean al unui stat şi cu omul-cetăţean al planetei.

Daniel Defoe (1660-1731)

Cele ce urmează au fost extrase din Enciclopedia Britanică, ediţia Multimedia Edition1999, cu scopul de a reflecta faptul că prisma de analiză scop-mijloc este realmente perenă, universal umană şi aproape imposibil de evitat în orice analiză. Nu cunoaştem încă, la ora actuală, care a fost ponderea analizelor de tip scop-mijloc în ediţiile anterioare ale Eniclopediei Britanice, dar în cea consultată recent se remarcă o abundenţă de asemenea analize. Iată textul din EB: “Celebra sintagmă machiavelică “Scopul scuză mijloacele” a fost utilizată în clar şi de nu mai puţin celebrul Daniel Defoe. Defoe a fost o figură controversată şi chiar contestată, fiind acuzat de duplicitate, de

venalitate, de comportament echivoc, necinste etc. A lucrat atît pentru Whigi cât şi pentru Tory. Cei care nu i-au prea luat în serios oscilaţiile sale ideologice l-au numit “campion al moderaţiei”. “ Întradevăr, Daniel Defoe merită din plin să fie prezent într-o istorie a gândirii duale scop-mijloc, alături de marele Machiavelli. Mai mult, celebrul său personaj, Robinson Crusoe a devenit modelul economic al comportamentului autarhic într-o ţară care nu duce o lipsă acută de resurse economice primare.

P.P. Negulescu (1935)

În “Problema cosmologică“, cap. XXIV, P.P. Negulescu abordează şi raportul scop-mijloc, pe care îl consideră de o evidenţă elementară. Vom reproduce câteva pasaje din lucrarea filosofului român.

În viaţa omenească, individuală şi colectivă, existenţa finalităţii este, am zis, indiscutabilă, fiindcă este evidentă. Constatarea ei se poate face în adevăr, direct şi intuitiv, de oricine, în propria sa activitate.

Orice om, când îşi propune să facă ceva, urmăreşte un scop oarecare; iar când începe să lucreze, preocuparea lui de căpetenie este să găsească mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea acelui scop. De acest determinism, eminamente finalist, al activităţii lor, îşi pot da seama, fără prea multă greutate, toţi oamenii fără deosebire, chiar şi cei mai puţini reflexivi. “ (Scrieri inedite, vol IV Problema cosmologică, Ed Acad RSR, Bucureşti, 1977, p. 284).

Preocupat doar de problematica scopului în care a fost creată lumea, mijloacele au rămas oarecum în subtext, filosoful considerând probabil că nu este de demnitatea sa să analizeze dacă scopului pe care l-a discutat pe toate feţele îi sunt adaptate (dacă da, de ce?; dacă nu, de ce?) mijloacele existente sau viitoare.

Totuşi, în volumul V din “Destinul omenirii”, Negulescu face dovada că practică o gândire de tip scop-mijloc, iar în finalul acestei lucrări autorul ne face surpriza de a-l vedea preocupat de progresul spiritual şi moral al omenirii, scop posibil de înfăptuit – după opinia mea – prin mijloace similare (adică spirituale şi morale).

Totodată, aflăm din ultimile pagini ale lucrării citate (p. 760) că termenul de “mijloc” avea pentru filosof o conotaţie eminamente materială şi mai puţin sprituală.

De aceea, atât în cadrul MSM cît şi în aplicaţiile acesteia precizez, ori de câte ori este necesar,  că structura mijloacelor este: substanţă, energie, informaţie.

Dar, Negulescu, face o surprinzătoare dovadă a unei deschideri spre nou, spre completitudine, acceptând chiar ideile despre “paranormal”, “radiestezie” şi “telepatie” pe care ştiinţa le dovedise, de fapt, de mult. Acceptarea explicaţiilor de natură radiestezică pare cu atât mai surprinzătoare cu cât aceste rânduri erau scrise în plin stalinism! (1948-1949).

Deoarece scopul nostru este să subliniem avantajele oferite de gândirea de tip scop-mijloc şi adecvarea permanentă a acestor două elemente, redăm un pasaj semnificativ din capitolul “Spre o lume mai bună“:

Mai târziu, într-un viitor mai îndepărtat, când oamenii vor fi înaintat mai mult pe această

cale, a dezvoltării intelectuale şi morale, problema organizării din punct de vedere politic, social şi economic, a grupurilor mai mari în care vor trăi, îşi va schimba orientarea tradiţională.

Până acum, cei ce-şi puneau această problemă urmăreau ca obiectiv, găsirea şi realizarea mijloacelor de a face mai sigură şi mai uşoară convieţuirea oamenilor în grupările respective. Mai târziu, în viitorul îndepărtat spre care ne duce gândul, nu va mai fi nevoie de asemenea mijloace” (p. 760).

Negulescu se legăna în iluzia perfecţionismului uman, aducând ca argument că dezvoltarea radiesteziei va face posibilă depistarea precoce a gândurilor şi intenţiilor rele, promovând astfel binele social.

Această preocupare o regăsim din plin în deceniul 10 al secolului XX în România, prin activitatea spiritual-religioasă şi moral-ştiinţifică desfăşurată de Societatea Română de Radiestezie şi de Fundaţia de Inforenergetică “Sfîntul Apostol Andrei”, ambele iniţiate, organizate şi conduse de Claudian Dumitriu, cu filiale în aproape tote judeţele ţării. Nu putem să nu amintim aici, în contextul utilizării mijloacelor netradiţionale în obţinerea sănătăţii individuale şi sociale, că la Timişoara, Arad şi Oradea, Inforenergetica este disciplină universitară la facultăţile de Management şi Agronomie. Ambele preocupări (inforenergetica şi radiestezia) constituie un nucleu important pentru ceea ce se defineşte astăzi ca fiind Medicina de Alternativă. Este mai mult decât inacceptabil ca Universităţile de Medicină din întreaga ţară să ignore sau chiar să frâneze medicina de alternativă, care este neîndoios o parte integrantă a medicinei. În scopul obţinerii sănătăţii individuale şi sociale orice mijloc probat ca fiind eficace şi eficient trebuie să fie utilizat.

Nu ne rămâne decât să subliniem că toate mijloacele nu sunt nici bune nici rele în sinea lor. Binele şi răul apar din adecvarea sau neadecvarea mijloacelor la scopuri propuse individual şi sancţionate social, după reguli democratice. La această definire cu iz de absolut, cineva ar putea pune următoarea problemă: este etic pentru un om lipsit de bani să jefuiască, eventual să ucidă, pentru a-şi atinge scopul de a obţine banii pe care el consideră că-i lipsesc? Oricine care vine din afara MSM ar afirma categoric: imoralitatea este evidentă! Pentru MSM, imoralitatea nu apare la nivelul individului, ci doar ca sancţiune socială, sau mai larg, la nivel de alteritate. Dacă individul în cauză are o educaţie adecvată, inclusiv un nivel de comuniune cu Divinitatea, cu siguranţă că şi pentru el fapta sa ar apărea ca imorală şi, probabil, nici nu va fi făptuită. De aceea este atât de importantă educaţia care să combine permanent şi simultan nivelurile micro, macro şi mondo.

Lionel Robbins (1935)

În lucrarea “The Nature and Significance of Economic Science” publicată în anul 1935, la Ed Macmillan, Londra, Lionel Robbins dă următoarea definiţie Teoriei Economice: “Economica este ştiinţa care studiază comportamentul uman ca pe o relaţie dintre scopuri (date) şi mijloacele rare sub raport cantitativ şi cu utilizări alternative”. Din raţiuni de clarificare a sensurilor conferite de Robbins binomului scop-mijloc vom cita un pasaj mai extins din lucrarea în cauză (pp. 16-24):

Din punctul de vedere al economistului, condiţiile existenţei umane prezintă patru caracteristici fundamentale. Scopurile sunt diverse. Timpul şi mijloacele pentru realizarea acelor scopuri sunt limitate şi capabile de folosiri alternative. În acelaşi timp, scopurile au fiecare o importanţă diferită. Iată-ne, creaturi conştiente, cu un număr imens de dorinţe şi de aspiraţii, cu o mulţime de impulsuri instinctive, toate împingându-ne către diferite tipuri de acţiune. Dar timpul în care pot fi exprimate aceste tendinţe de acţiune este limitat. Lumea externă ne oferă posibilităţi depline pentru realizarea tuturor. Viaţa este scurtă. Lumea este meschină. Semenii noştri au alte scopuri. Totuşi ne putem folosi vieţile pentru a înfăptui anumite lucruri, putem folosi proprietatea noastră şi serviciile altora pentru a atinge un scop sau altul.

Dar multitudinea de scopuri în sine nu prezintă nici un interes pentru economist. Dacă vreau să fac două lucruri şi am timp şi mijloace din belşug cu care să le fac, şi dacă nu doresc să folosesc timpul şi mijloacele pentru nimic altceva, atunci comportamentul meu nu îmbracă nici una dintre formele care constituie obiectul ştiinţei economice.

Nici simpla limitare a mijloacelor nu este în sine suficientă pentru a da naştere fenomenelor economice. Dacă mijloacele de satisfacere nu au utilizări alternative ele pot fi rare din punct de vedere cantitativ dar nu pot fi economisite…

Şi iarăşi, nici faptul că mijloacele rare cantitativ pot fi folosite în moduri alternative nu este o condiţie completă a existenţei tipului de fenomene pe care le analizăm. Dacă agentul economic are două scopuri şi un singur mijloc de a le satisface, iar cele două scopuri sînt de natură egală, în această situaţie va fi asemenea măgarului din fabulă, paralizat la jumătatea drumului dintre două grămezi de fân la fel de apetisante.

Dar atunci când timpul şi mijloacele de realizare a scopurilor sunt limitate şi apte de aplicare alternativă şi scopurile sunt apte de a fi diferenţiate în ordinea importanţei, atunci comportamentul ia în mod necesar forma alegerii. Fiecare act ce implică timp şi resurse cantitativ rare pentru realizarea unui scop, implică renunţarea la folosirea lor pentru realizarea altuia, concurent. Această situaţie are un aspect economic”.

Definiţia dată de Robbins a produs o cotitură în modul de concepere a economicului, marcând tranziţia de la definirea materialist-obiectivă la una psihologist-subiectivă a ştiinţei economice. Deşi lungul citat de mai sus ar putea sugera o mare apropiere între concepţia lui Robbins şi cea promovată de MSM, totuşi există unele deosebiri, fără însă ca acestea să fie contradictorii. În primul rând, MSM defineşte economicul ca domeniu al combinării mijloacelor şi alocării în funcţie de scopurile conştient propuse. Dar, la rândul său economicul este concomitent studiat în cazl MSM împreună cu politicul şi eticul, fără de care înţelegerea economicului în general, a comportamentului economic al indivizilor şi organizaţiilor este cu siguranţă limitată. Deşi prin aplicarea MSM la interpretarea definiţiei date de Robbins aceasta nu ar avea drept consecinţă neutralitatea etică, alte interpretări îi reproşează tocmai această “calitate”. Iată ce scrie Israel M. Kirzner în lucrarea “Perspectiva economică” în anul 1976:

Poate cea mai proeminentă dintre aceste consecinţe a fost neutralitatea etică a punctului de vedere economic aşa cum a fost expus de Robbins”. Conceptul de neutralitate etică pare inacceptabil pentru MSM, dar dacă traducem relativismul etic, promovat de MSM, prin neutralitate etică atunci neutralitatea etică poate fi concepută tocmai ca o atitudine de maximă relativitate, fără a impune norme sau atitudini preconcepute. Singura preconcepţie pe care o promovează MSM este relativismul absolut al scopurilor şi mijloacelor în multitudinea de combinaţii generate de diversele triade posibile în care este incadrată existenţa şi acţiunea umană. Un aspect comun al MSM şi concepţiei lui Robbins îl constituie respingerea de către unii preopinenţi a binomului scop-mijloc. Kirzner nota în lucrarea deja citată că “Mai mulţi autori au văzut relaţia dintre scopuri şi mijloace….ca pe o schemă artificială care deformează adevărata natură a acţiunii umane”.

 Este vizibil faptul – dacă privim prin prisma MSM – că multe din criticile aduse definiţiei şi concepţiei lui Robbins ar putea fi acceptate fără ca prin aceasta concepţia lui Robbins să iasă slăbită.

Dimpotrivă. Spun acest lucru deoarece multe dintre observaţiile pertinente care au fost aduse MSM au fost acceptate, tocmai datorită viziunii holiste, integratoare care a stat la baza apariţiei acestui nou punct de vedere.

 

1.4.1 Economicul demonizat, adică de factură divină

 

Din aprecierea că Economica studiază comportamentul uman a apărut şi critica referitoare la faptul că Economica nu ar fi o disciplină ştiinţifică de sine stătătoare. Mai mult, scopurile şi comportamentele umane care pot duce la atingerea acelor scopuri par a scăpa de “analiza obiectivă” a ştiinţei. Cei care nu agreează ideea de relativism etic susţin că dacă “Economica este studiul modului de combinare a mijloacelor pentru a atinge scopuri date, atunci nu pare a mai exista vreo raţiune prin care să nu se analizeze alocarea mijloacelor pentru atingerea oricărui scop”. Acest “oricărui” sperie pe puritanii moralişti, în încercarea lor de a stabili ex-ante ceea ce este Bine, Bun sau Bunăstare. Dar poate cineva ar putea fi totuşi de acord că şi orice mijloc ar merita să fie folosit în vederea atingerii unui anumit scop… Ceea ce este pentru unii mijloc este pentru alţii scop (vezi conceptul de proprietate). Sau, ceea ce astăzi este pentru mine un scop (scrierea unei cărţi) mâine va fi – tot pentru mine – un mijloc (de a utiliza drepturile de autor conform liberului meu arbitru). Nu întâmplător, orice discuţie economică sau politică ajunge – mai devreme sau mai târziu să se transforme într-o discuţie etică. Pozitivismul economic este doar în aparenţă lipsit de judecăţi de valoare. Simplu fapt că

cineva se hotărăşte să analizeze evoluţia producţiei de grâu dintr-o ţară este deja o judecată de valoare, sau cel puţin, are la bază un lanţ întreg de judecăţi de valoare.

Este interesantă evoluţia şi existenţa unui mod negativ de raportare faţă de esenţa Economicii şi a practicilor economice curente, fapt concretizat în supranumele oferit deseori Economicii, acela de „ştiinţă tristă” sau de “cinism metodologic”. Se uită însă că orice decizie umane se bazează pe costuri de oportunitate, pe renunţarea la unele alternative în favoarea alteia. Cinismul apare ca element definitoriu atunci când obiectul alegerii îl reprezintă omul sau societatea umană. De altfel, se poate spune că cinismul economic există în orice domeniu unde resursele sunt în mod fatal limitate, în domeniul sănătăţii publice şi al medicinei prin excelenţă chiar. Sentimentul de ştiinţă diabolică are clare origini şi explicaţii. Demonologia şi etimologia conceptelor utilizate de aceasta ne ajută să intuim mai bine aceste origini. Astfel, însuşi conceptul de “demon” (gr. Daimon, dar care se citeşte demon) nu avea iniţial sensul de spirit rău, diavol, ci pe acela de “geniu mijlocitor” ce uneşte lumea de sus, divină, cu cea de jos, omenească, conferind unitate Universului. (Vezi în acest sens L. Robin, Theories platoniciene de l’ Amour, p. 131-138; Apud: Platon, Banchetul, Editura de Vest, Timişoara, 1992, p.57).Pentru mai multă claritate, vom reproduce citatul în cauză: “…daimonul este o fiinţă între zeu şi muritor, cu misiunea de a tălmăci şi împărtăşi zeilor cele ce vin de la oameni, şi oamenilor ceea ce vine de la zei. …Daimonul, fiind la mijloc între cele două lumi, umple golul ; aşa că universul se uneşte cu sine într-un tot. De la daimon porneşte şi toată ştiinţa viitorului; de la arta preoţilor cu privire la jertfe, la iniţieri, la descântece şi la vrăji. Zeul nu are amestec cu omul, ci toată împărtăşirea se face prin aceştia; numai prin daimoni vorbesc zeii oamenilor, fie în stare de veghe, fie în stare de somn. Şi, cine-i iscusit în acest fel de lucruri, se numeşte om daimonic; …unul dintr-înşii este chiar Eros”. Citatul în cauză face trimitere şi la o altă discuţie celebră în Economică, referitoare la întrebarea “Ce economisesc economiştii?”, cu răspunsul şocant şi tranşant “Dragoste”. Speculând ideea platoniciană a demonului amoros, răspunsul nu mai pare atât de şocant. Cei care se ocupă cu mijloacele şi cu mijlocirea-intermedierea au, de regulă parte de oprobiul ambelor părţi intermediate, fiecare dintre ele având impresia că a fost defavorizată de partener prin intermediul mijlocitorului.

Economistul-manager-mijlocitor economiseşte dragoste în sensul că o gestionează în mod raţional, o raţionalizează şi o trece prin minte înainte de a o lăsa să treacă prin inimă. Agentul economic este el însuşi un mediator permanent între cerere şi ofertă, între scopurile şi mijloacele proprii şi cele ale partenerului potenţial sau real. În modernism, decalajul dintre scopuri şi mijloace era vizibil, sesizabil şi uşor manevrabil. În postmodernitate, amintitul decalaj aproape că dispare, economicul şi politicul tinzând să devină un tot unitar, aşa cum a fost prefigurat la modul ideal de profesorul de Etică, Adam Smith. În aceste condiţii, demonizarea economicului şi angelizarea politicului nu mai este posibilă, ambele viziuni fiind tot mai solidare în împărtăşirea gloriei sau decăderii lor. Este remarcabil exemplul unificării concomitente a câmpului (continuumului) economico-politic sugerat de faptul că în timpul discursului unui prim-ministru britanic, ecranele calculatoarelor de pe pieţele finaciare mondiale se înroşeau sau se înnegreau în funcţie de creşterea sau descreşterea cursului valorilor mobiliare posibil a fi influenţate de anumite poziţii sau viziuni politice. Percepţia populară (ne referim la cea educată, care se pronunţă în cunoştinţă de cauză) asupra cauzelor crizelor sau disfuncţiilor sociale se aplică deopotrivă economicului şi politicului, falsa lor separare fiind rezultatul interesat şi comod al gândirii moderne, bazate pe logica lui sau-sau. Conjuncţia economico-politică necesită în mod imperios logica transcedentală a lui şi-şi, a continuumului ideatic şi nu a specializărilor pe segmente temporale arbitrar alese. De fapt, lumea aflată în Era informaţională – ne referim aici la SUA – aplică deja rezultatele şi concluziile modului de gândire postmodern şi concomitent, prin aplicarea variantelor de management şi de marketing în registrul “real time”. Metodologia Scop-Mijloc are darul de a face mai lesne aplicabile noile viziuni postmoderne la o economie care pare a se fi hotărât să parcurgă înapoi sensul evoluţiei şi să înceapă experimentarea economiei de piaţă de la primele sale începuturi…

Continuumul economico-politico-etic are o haină croită de către fiecare societate în

conformitate cu propriile dimensiuni şi ritmuri de evoluţie percepute ca fiind oportune şi benefice pentru întreaga societate. Această haină se numeşte “sistemul juridic”, viziune normativă prin excelenţă şi care face superfluă viziunea normativă din cele trei domenii amintite. Este suficientă dictatura legii, pentru ca democraţia economică şi politică să fie asigurată pe termen lung! Gândirea juridică nu are sens dacă nu se modelează după schema de gândire bazată pe scopuri şi mijloace.

Astfel, dreptul comun descrie conspiraţia ca fiind un acord între două sau mai multe persoane pentru comiterea unui act nelegal, sau pentru atingerea unui scop legal cu mijloace nelegale. Simbolul balanţei aflată în mâinile unei persoane legate la ochi (Justitia) este perfect consonant cu modelul ideatic al MSM. Astfel, unul dintre talere este Politicul, celălat este Economicul, iar axa pe care se echilibrează cele două talgere este Eticul. Ansamblul celor trei elemente este însuşi Juridicul, care consfinţeşte şi asigură ceea ce Eticul propune ca fiind acceptabil atât pentru Economic, cât şi pentru Politic.

Demonizarea sau divinizarea Economicului este explicabilă prin liberul arbitru cu care am fost înzestraţi, şi prin care se explică faptul că una şi aceeaşi mare realizare umană este fie angelic-divină (cum ar fi utilizarea energiei atomice în scopuri paşnice) fie demonic-divină (cum ar fi utilizarea energiei atomice în scopuri distructive). Dacă Erosul este înger sau demon, aceasta depinde de liberal arbitru al celui care îl primeşte. După o celebră zicere “Omul nu se naşte bun sau rău, ci doar apt de a deveni bun sau rău”. La fel se întâmplă şi cu toate deciziile umane: ele nu au nimic abscons sau ciudat, benefic sau malefic în ele însele, ci pot genera consecinţe care să devină benefice sau malefice.

Depinde de scopurile pe care ni le propunem, de mijloacele de care dispunem şi de nivelul de agregare socială al estimării etice şi a consfinţirii juridice a fiecărei decizii umane.

Friedrich August von Hayek (1952)

Deşi Hayek nu este un utilizator direct al binomului scop-mijloc, îl amintim aici, deoarece în lucrarea sa din 1952 intitulată “The counter-revolution of Science” a scris un capitol despre “<Purposive> Social Formations” în care analizează “cum acţiunea independentă a multor oameni poate produce entităţi (engl. wholes) coerente, structuri persistente ale relaţiilor care servesc finalităţi umane importante fără ca acestea să fi fost proiectate în acest scop”. Formularea de mai sus este deosebit de utilă pentru înţelegerea MSM deoarece noi am insistat pe acţiunile deliberate ale oamenilor ca urmare a scopurilor clar formulate de către aceştia. Este demn de reţinut că în cazul în care apar consecinţe pozitive ale unor acţiuni neintenţionate, deci neformulate ca scopuri clar definite, este posibil ca să le considerăm ca făcând parte din scopurile umane, respectiv că respectă schema de gândire şi acţiune de tip scop-mijloc. Această posibilitate provine din faptul că respectivele consecinţe nu au apărut în afara unor scopuri clar definite. În cazul în care aceste rezultate sînt acceptate ca fiind utile ele convin oamenilor tocmai pentru că se potrivesc cu nişte scopuri umane latente, neformulate “în clar”. Este ca în gluma cu felul în care construiau chinezii tunele: două brigăzi porneau să străpungă muntele din două direcţii opuse; dacă se întâlneau atunci rezulta un tunel, dacă nu se întâlneau rezultau două tunele. Desigur, presupunând că cel de al doilea tunel era şi el util şi dorit, se poate spune că acţiunea respectivă a fost conformă cu modelul scop-mijloc. Am indus relativitatea ideatică sugerată de acest exemplu pentru a atrage atenţia că nu suntem adepţii ideii absolutiste conform căreia MSM aplicată corect şi consecvent ar genera doar lapte şi miere, doar consecinţe pozitive şi agreate de toată lumea. Dacă scopurile umane nu ar fi contradictorii şi uneori chiar explicit antiumane, atunci MSM ar deveni un panaceu pentru evitarea oricărei dureri sau nemulţumiri.

Realitatea demonstrează că o asemenea situaţie este utopică, sau cel puţin nerealistă. Scopul pe care îl urmăreşte şi pretinde că îl poate atinge într-o măsură mai mare decât prin alte metode MSM, este de a reduce la un minimum rezultatele nedorite şi să armonizeze scopurile de diverse intensităţi, naturi şi amplori ale oamenilor şi organizaţiilor.

Jerome G. Kerwin (1953)

Jerome G. Kerwin a fost Preşedintele Fundaţiei Charles R. Walgreen pentru Studiul

Instituţiilor Americane în perioada în care John H. Hallowell (1952-1953) a conferenţiat şi apoi a scris pe tema “Temeiului moral al democraţiilor”.

Interesantă este opinia acestuia – formulată în prefaţa la ediţia din 1953 a lucrării sus amintite – despre esenţa eticului şi definirea acestuia în termeni de scopuri şi mijloace: “… renaşterea mişcărilor realiste, tradiţionaliste, aristotelice sau neoscolastice – indiferent de numele prin care acestea ţin să se facă cunoacute – aduce în prim plan străvechea convingere că moralitatea, în sensul alegerii unor mijloace cinstite (caracterizate prin chibzuinţă) pentru atingerea unor scopuri reale determinate raţional, constituie însăşi temeiul politicii” (p.5).

Definirea moralităţii ca un echilibru între scopuri şi mijloace este un preludiu al definirii eticului ca simbioză şi echilibru între economic şi politic. Faptul că autorul american consideră definirea eticului ca raport scop-mijloc drept o “străveche convingere”, ne întăreşte şi nouă presupunerea că moralitatea umană este – de fapt – un alt mod de a defini fiinţa umană prin raportul scop-mijloc.

Sau, pentru un plus de claritate, raportul scop-mijloc şi ideea de moralitate sînt două moduri – identice în esenţa lor – de a defini esenţa umană.

 

1.4.2 Psihologia cogniţiei

 

Psihologia cogniţiei se ocupă de studierea inteligenţei umane, respectiv de depistarea algoritmului pe baza căruia creierul uman emite judecăţi sau emite decizii. Au fost elaborate modele informatice ale cogniţiei umane. Herbert A. Simon şi Allen Newel, doi psihologi americani, au creat împreună cu informaticianul Clifford Shaw un model electronic al rezolvării problemelor de către om, sub denumirea de Modelul General al Rezolvării Problemelor. Esenţa programelor lor s-a bazat substanţial pe o procedură euristică numită “Analiza Mijloace-Scopuri”, prin care se determină, la fiecare pas al rezolvării problemei, cât de apropiat era programul de aflarea soluţiei, după care se căuta a se aduce programul într-un punct şi mai apropiat. În anul 1972 Newel şi Simon au lansat Teoria Generală de Rezolvare a Problemelor. Cititorii vor sesiza că algoritmul după care mulţi dintre noi încercăm să găsim soluţii diverselor probleme cotidiene este alcătuit din paşi succesivi, prin care ne apropiem tot mai mult de scopul propus. Dar, logica acestor paşi diferă, după cum şi mijloacele pe care le are fiecare la dispoziţie diferă, ceea ce duce la rezultate diferite. Ceea ce diferă în mod substanţial în modurile de gândire ale oamenilor este viteza cu care se trece, succesiv, de la un pas la altul, desigur în mod imaginativ, pentru a putea rosti, în final “Evrika!”. În opinia noastră acest model de gândire este unul specific Epocii moderne, axate pe raţionalism şi logică clasică, cu consecinţa că educaţia a promovat şi mai promovează încă acest mod de gândire, care nu este, totuşi, nici specific modului de operare al creierului uman şi nici prea eficient.

Cercetările mai recente au demonstrat că creierul uman gândeşte nu în paşi succesivi, ci în mod simultan, lucrând în mod paralel pe mai multe direcţii, grăbind, astfel, aflarea soluţiei. Concluzia acestei descoperiri ar trebui să pună pe gânduri strategii programelor educaţionale, deoarece majoritatea acestor programe insistă pe modul de gândire consecutivist şi nu pe cel concomitent (simultan). Practic, educaţia modernă a promovat exersarea unui mod de gândire care nu este specific creierului uman! Intuitiv, fără a avea cunoştinţă de descoperirile ştiinţei cogniţiei sau ale neurologiei, aplicând Metodologia Scop-Mijloc, am ajuns la concluzia necesităţii imperioase de a depăşi abordarea consecutivistă şi de a o înlocui cu abordarea simultană. De exemplu, analiza economică sau politică se face în marea majorităţii cazurilor fie la nivelul trecutului, fie al prezentului efemer, fie al viitorului de diverse lungimi. Extrem de rar găsim analize holiste, care să integreze cele trei aparent distincte paliere temporale. Deseori, ineficienţa şi lipsa realismului unor decizii are la origine această trunchiere specifică Epocii moderne. Postmodernitatea trebuie să se detaşeze de un asemenea mod de gândire şi să promoveze – la toate nivelurile educaţionale – gândirea sincretică, sinergică şi sistematică. Un negăm apariţia preocupărilor pentru astfel de abordări în chiar plin modernism, dar astfel de preocupări seamănă perfect cu actualele preocupări de “parapsihologie”, adică au încă stigmatul majorităţii ortodoxe şi conservatoare, care afirmă – exact ca Moromete când a văzut girafa – “Aşa ceva nu există!

Jocul de şah pe computer este de tipul analizei concomitente a scopului (obţinerea victoriei) cu mijloacele (mutările posibile efectuate), ceea ce explică diferenţa dintre jucătorul uman şi jucătorul computer. Această diferenţă este nu numai de ordinul vitezei sau a memorării unor paşi succesivi, ci, în primul rând faptului că computerul “gândeşte” coform modelului ideal de funcţionare a creierului uman, şi anume pe bază de simultaneitate şi nu pe bază de paşi succesivi, cu înaintări şi retrageri de strategii alternative. În perioada studiilor mele (1967-1971) era la mare preţ şi apreciere ştiinţifică metoda drumului critic (Critical Path Method – CPM) bazată pe analiza succesivă a diverselor căi posibile de urmat în atingerea unui obiectiv prestabilit. Opiniez că oferirea de metode de gândire bazate pe simultaneitate (MSM fiind una dintre ele) poate să eficientizeze mult analizele şi deciziile de diverse niveluri. Pentru România, aflată tot mai aproape de nivelul subdezvoltării economice, instituirea unor modalităţi analitice şi decizionale poate fi o şansă în atenuarea decalajelor. Intuiţia, abducţia şi gândirea holistă, transdisciplinară nu constituie doar mofturi metodologice sau “aiureli” avangardiste, ci necesităţi practice şi cu finalităţi pragmatice foarte concrete pentru societăţile care vor aplica aceste “mofturi” la nivelul educaţiei generale.

Psihologia cogniţiei poate fi un aliat principal în adoptarea metodologiilor postmoderne de gândire şi acţiune.

M. Rockeach (1973)

Este axiomatic faptul că dacă am definit omul ca fiind o funcţie variabilă de scopurile pe care cineva şi le propune şi mijloacele de care dispune, atunci valoarea umană este definibilă în acelaşi mod. Am precizat că este vorba despre valoarea “umană“, chiar dacă este de la sine înţeles că valoarea este un atribut al umanului, al subiectului valorizator.

Pentru cercetătorul M. Rockeach “singurul criteriu operant” pentru clasificarea valorilor este “cel de scop-mijloc”, criteriu faţă de care P.Iluţ precizează că “şi această dihotomizare e relativă“, precizare la care subscriem şi pe care o apreciem la modul pozitiv şi nu dubitativ. (vezi, P. Iluţ, “Structurile axiologice din perspectivă psihosocială“, p. 18).

Din păcate, nu am încă acces la lucrarea lui M. Rockeach, (The Nature of Human Values, Free Press, New York, 1979) dar reţinem, deocamdată, aprecierea de natură comparativă că “ceea ce P. Andrei (1945) desemnează prin valori primare (scopuri) şi valori derivate (efecte), apare la M. Rockeach (1973) ca valori terminale şi valori instrumentale”.

Cele de mai sus atrag atenţia asupra identităţilor de esenţă (conţinut) dintre latura de scop şi cea de mijloc a valorii, deosebirile de denumiri nefiind relevante. Includerea în acest context a criteriului propus de Rockeach (scop-mijloc) se justifică doar pentru a sublinia că binomul în cauză este utilizat oriunde este vorba despre personalitatea umană.

Napoleon Hill şi magia îmbogăţirii

Nu suntem tentaţi de a lua drept argumentaţie ştiinţifică noianul de literatură care a invadat tarabele librarilor stradali prin care se asigură cumpărătorul că va afla cheia succesului în toate domeniile: dragoste, bani, poziţie socială. Multitudinii de exemple pozitive de persoane care au cunoscut gloria prin aplicarea reţetelor promovate de această literatură pot fi oricând contracarate de exemple de persoane care au procedat identic dar au obşinut rezultate contrare. Aşadar, ceea ce reproşăm, în primul rând, acestui gen de reţete pentru toţi este absolutizarea sfaturilor şi a premiselor de la care pornesc acestea. Totuşi, dacă luăm sfaturile în cauză prin prisma relaitvismului promovat de MSM, unele premise şi chiar soluţii pot deveni viabile şi benefice. Una dintre cărţile care reuşesc să adune bani pentru autor de la toţi săracii lumii este cea a lui Napoleon Hill intitulată “De la idee la bani” ( apărută în în 1937 în State sub titlul “Think and grow rich” (“Gândeşte şi îmbogăţeşte-te”), cu ediţii americane succesive pînă în anul 1973, după care a apărut şi pe piaţa noastră în anul 1998 la Editura Curtea Veche. Faptul că facem referiri la această literatură, inclusiv la cartea lui Hill se datoreşte chiar genului de reţetă pe care o aplică autorul: se amestecă aserţiuni ştiinţifice imbatabile, verificate chiar prin experiment şi se translează rezultatele respective asupra oricărui individ, indiferent de pregătire, vârstă, educaţie sau context temporal. Totuşi, făcând abstracţie de reţetă, vom prelua din aceasta doar ingredientele cu caracter ştiinţific, prezentându-le sub forma unor citate estarse din cartea amintită.

“Scopul este piatra de hotar a oricărei împliniri, importantă sau nu. Un om puternic poate fi înfrânt de un copil care are un scop bine definit” (p.31)

“Mintea omenească poate împlini orice ţel pe care îl poate concepe şi în care crede”.

“Barnes a reuşit pentru că şi-a stabilit un scop precis şi şi-a pus toată energia, puterea şi efortul, absolut totul, în slujba acestui scop”.

“Atunci când dorinţa focalizează forţe importante în scopul de a obţine victoria, nu vă retrageţi; victoria este sigură”.

“Mintea nu cunoaşte alte frontiere decât cele pe care i le stabilim noi înşine”.

“Credinţa bine direcţionată face ca fiecare gând să dobândească o forţă nebănuită”

Citatele ar putea continua, chiar cu folos pentru cititorul nostru. Ne oprim aici, acestea fiind suficiente pentru sublinierea ideii că imaginaţia, credinţa, gândirea pozitivă, iubirea, motivarea, cooperarea, încrederea etc toate acestea fiind MIJLOACE superioare de atingere a unor SCOPURI superioare.

 

NOTE

1) Spiritul critic ce mă caracterizează s-a concretizat şi în alegerea temei tezei de doctorat ( “Gândirea economică radicală. Cazul SUA”, publicată în 1998 sub titlul “Radicalismul economic american”) începută în anul 1976 şi finalizată în …1996 (deşi, într-o formă pe care am considerat-o finală, lucrarea a fost terminată în 1984.

Radicalii de stâga din SUA au fost critici neînduplecaţi ai totalitarismului văzut de ei ca existînd atât în “imperialismul american” cât şi în “imperialismul sovietic”).

Apropierea ideatică de gânditorii Clubului de la Roma, de critica din interior a unora dintre realităţile capitalismului american şi european, a accentuat translaţia de la analiza strict economică a realităţilor şi completarea acesteia cu cea politică.

Viziunile holiste, integratoare, (totalitare?) promovate şi de unele poziţii oficiale ale vremii au dus la preocupări de filosofie socială prin care acţiunea umană în general poate fi evaluată mai corect şi mai coerent prin definirea exactă a scopurilor şi combinarea optimă a mijloacelor.

Fără pretenţia de a-mi confecţiona absurde certificate de disident sau de critic al sistemului totalitar, formularea rezultată din “noua paradigmă” suna astfel: orice propagandă devine superfluă în faţa unei analize bazate pe definirea clară a scopurilor (eliminarea secretizărilor cu rol de minciună politică) şi pe evaluarea corectă a mijloacelor existente sau posibile de atras. Simpla comparare a acestui raport dintre scopurile propuse şi mijloacele alese, aplicat la o societate sau alta, indiferent dacă se numeşte capitalistă sau comunistă, comunică poziţia relativă a acesteia în planul potenţialului său.

“Încununarea” încercărilor mele de inducere a utilizării binomului scop-mijloc în relevarea adevărurilor sociale a fost în vara anului 1989 prin publicarea în revista “Cronica” din Iaşi a unui articol intitulat “Doctrina Ceauşescu – sinteză a binomului mijloc-scop”, a cărui concluzie implicită era că neadecvarea mijloacelor la scopuri, respectiv formularea unor scopuri imposibil de atins datorită rarităţii mijloacelor se traduce în risipă, ineficienţă şi chiar în compromiterea oricăror bune intenţii.

Precizez aici că utilizarea acestui binom, mai mult sau mai puţin elaborată, a fost dintotdeauna apanajul reprezentanţilor stângii, respectiv ai mişcărilor reformatoare, de largă respiraţie socială. (Nu reducem aici conceptul de “stânga” la abuziva sa definire şi reducere la diverse forme de socialism, marxism, sau naţionalsocialism).

Amintesc aici, printre gânditorii de stânga, pe Confucius, Machiavelli, Marx, Ludvig von Mises,

Lionel Robbins, J,K. Galbraith, Peter F. Drucker etc., lista fiind foarte lungă. Cu speranţa să nu surprindă (prea mult) pe nimeni, Lenin şi Hitler au avut o gândire revoluţionară, de stânga, în timp ce Stalin şi Ceauşescu au fost conservatori de dreapta, care încercau să conserve rezultatele preluării puterii prin retorică de tip revoluţionar.

Am făcut această precizare, deoarece prea adesea se confundă limbajul folosit cu realitatea. Cu un limbaj ce se revendica de la Marx şi socialişti, dictatorii regimurilor totalitare au fost reprezentanţi ai forţelor de dreapta, conservatoare, cu anihilarea oricăror tendinţe de schimbare.

Luarea în calcul a unui set comun de valori umane şi evaluarea mijloacelor în totalitatea lor a dus, în ultimii ani, la construirea indicatorului sintetic numit “Indicele dezvoltării umane”, care poate fi considerat o “emanaţie” a gândirii social-democrate.

După 1990, preocupările mele de a elabora “noua paradigmă“ au continuat cu propuneri de re-definiri conceptuale, cărora comunitatea ştiinţifică le-a acordat un interes diferit: de la preluări tacite/ilicite, la ignorare deliberată. Termenul de “Economică“ pare a căpăta acceptul celor care cred că este necesară o distincţie clară între (teoria) “economică“ şi realitatea numită curent “economie”. În final, propensiunea pentru esenţializare şi teoretizare s-a canalizat spre abordarea filosofică propriu-zisă a raportului scop-mijloc, raport care, în concepţia subsemnatului este însăşi raţiunea de a fi a Eticii.

 

2) Precizez aici că prefer termenul de “trinitate” (utilizat şi de creştinismul catolic) celui de “treime” (utilizat şi de creştinismul ortodox), deoarece primul sugerează ideea de “trei în unitate”, în timp ce al doilea sugerează “a treia parte dintr-un întreg”, Dumnezeu fiind, de fapt suma interactivă a Trei Treimi. Eşecul unor reprezentanţi ai vieţii noastre publice de a utiliza în mod eficient metodologia pe care o prezint aici (şi pe care am expus-o în numeroase articole publicate la Iaşi, Chişinău şi Bucureşti) se datorează în mare măsură faptului că respectivii erau atei convinşi, fără a depune efortul necesar de a pătrunde în esenţa creştinismului, în special, şi a teologiei în general. Precizez de la început că metodologia propusă va fi utilizată într-un demers temerar, dar necesar, acela de a aduce noi probe la cele deja avansate referitoare la caracterul unitar al cunoaşterii, mai exact la marea pierdere suferită de omenire prin perpetuarea falselor distincţii dintre cele trei “domenii” spiritualitate, filosofie şi ştiinţă.

 

3) Lucrarea a fost publicată iniţial în revista “Economica” (ce apare din anul 1992 la Chişinău) nr 3-4/1995, în limbile română, engleză şi rusă, fiind preluată (cu uşoare rectificări) în cartea economistului zimbabwean Livingstone Musoro, “Readings in Development Issues”, care a apărut în anul 1996, tot la Chişinău.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul 2

 

Metode şi metodologii de studiere a acţiunii umane

 

2.1. Metoda, metodica, metodologia

 

Privită prin prisma binomului scop-mijloc, metoda ţine – evident – de domeniul mijloacelor.

Grecescul “methodos” înseamnă “drum, mijloc” sau, după alte formulări “cale”, desigur în sensul dedirecţie de urmat pentru a ajunge la scopul (capătul) propus.

Vilfredo Pareto, reprezentant al Şcolii de la Lausanne, poate fi considerat un precursor în materie de gîndire de tipul scop-mijloc: “Scopul ştiinţei este de a cunoaşte uniformităţile fenomenelor; trebuie, ca urmare, să se întrebuinţeze toate procedeele, să se folosească toate metodele care ne duc la scop. Numai la verificare se cunosc metodele bune şi cele rele. Aceea care ne duce la scop e bună, cel puţin atîta timp cît nu se găseşte alta mai bună“ (V. Pareto, Manuele d’Economie Politique, Paris, 1909; apud Mladenatz, p. 10)

Se poate spune, de asemenea, că Pareto a formulat indirect definiţia pe care am dat-o, în 1990, Eticii, aceea de stabilire/apreciere a gradului de adecvare (bine) dintre mijloc şi scop.

Ideea de “mijloc” conţine – aparent paradoxal – şi ideea de “scop”, sau, cel puţin, o

presupune. Paradoxul (ce poate apărea doar în cazul în care scopul şi mijlocul sunt concepute absolut antitetice, opuse iremediabil, ceva de genul “dacă este scop, atunci nu poate fi mijloc”) se estompează însă, şi poate chiar să dispară dacă acceptăm punctul de vedere relativist pe care l-am enunţat anterior.

Consider că forma cea mai adecvată a relativismului implicat de identitatea de esenţă dintre scopuri şi mijloace este redată de viziunea postmodernă, a cărei metodă specifică de cunoaştere este transdisciplinaritatea, avînd ca esenţă logica terţiului inclus şi abducţia, ca o a treia cale, pe lângă clasicile “inducţie” şi “deducţie”. Din păcate, relativismul este văzut ca fiind sursa principală a dezordinii, nesiguranţei, lipsei de principii, a unei permanente balansări între o extremă sau alta, îngreunând comunicarea şi leadershipul social. Avem convingerea că nu este astfel, sau cel puţin noi vedem în relativism o şansă pentru echilibru şi dezvoltare.

Revenind la identitatea de esenţă dintre mijloc şi scop, respectiv transformarea perpetuă, reciprocă şi succesivă a acestora în funcţie de unghiul temporal din care privim lucrurile, această identitate deci se surprinde şi din sensurile iniţiale ale celor doi termeni. Astfel, dacă Methodos (Mijlocul) înseamnă cale, Scopul (Telos) înseamnă capăt, final de cale, ceea ce înseamnă că scopul presupune existenţa mijlocului, sau chiar îl include.

În aprecierea noastră, Hristos (Fiul) are calitatea de Mijloc în comparaţie cu Tatăl care reprezintă Scopul, finalitatea căii de urmat. Dar, Hristos se autodefineşte astfel: “Eu sunt Adevărul, Viaţa şi Calea”. Este dificil de precizat acum dacă prin “calea” Hristos se definea ca un mijloc prin care învăţătura divină era revelată oamenilor, sau ca finalitate, ca un model de urmat, asemeni Tatălui.

Opinia nostră este că ambele aspecte sunt vizate, de unde şi permanenta dualitate a gândirii creştine. Între scop şi mijloc există identitate de esenţă, iar acest lucru se poate demonstra.

Pentru uzul lucrării de faţă, vom enumera doar câteva elemente ale acestei demonstraţii, mai bine zis câteva similitudini care fac din fiecare din cele două elemente ale binomului un alter-ego pentru celălalt, ceva de genul raportului dintre cerere şi ofertă, raport în care, pe rând, dar şi simultan, cumpărătorul şi ofertantul au rolul de scop şi de mijloc.

Identitatea de esenţă dintre scop şi mijloc provine, în primul rând din definirea fiinţei umane ca unitate dialectică dintre mijloc şi scop. De fapt, aşa cum am arătat, omul este o unitate trialectică, conform arhetipului treimic fundamental reprezentat în creştinism prin Sfînta Treime. Cu alte cuvinte, omul este simultan şi scop şi mijloc, el însuşi fiind mijloc de îndeplinire a scopurilor sale. Iată cum conceptele de scop şi mijloc se suprapun şi se identifică, fapt ce transcende apoi şi asupra acţiunilor sale, acestea fiind concomitent scop sau mijloc în funcţie de unghiul de vedere (dinspre trecut spre prezent sau dinspre prezent spre viitor).

În al doilea rând, perceperea identităţii dintre scop şi mijloc provine din faptele de viaţă în care unul şi acelaşi lucru este scop pentru x, dar este mijloc pentru y. Subliniem, este vorba aici de percepţii diferite ale uneia şi aceleiaşi realităţi. Relativitatea conceptuală provine şi din educaţie, din convingerile formate în timp.

Sub raport acţional şi existenţial, esenţa umană este o sinteză permanentă de scopuri şi mijloace.

Deci, scopul şi mijlocul, telos-ul şi methodos-ul sunt identice în esenţa lor. Dacă privim lucrurile dinspre viitor spre prezent, atunci se poate construi o adevărată teorie despre scopuri, cum le formulăm, cum le îndeplinim, cum se transformă ele în mijloace pentru alte scopuri etc. În plan filosofic, această discuţie despre scopuri se numeşte teleologie, iar în plan ştiinţific – telotică.

Dacă metoda este un mijloc, o cale prin care se poate ajunge la adevăr,3 atunci ce este metodica? În opinia noastră, metodica reprezintă, o sumă de metode, un set neomogen de căi concepute pentru atingerea unui scop dat.

Astfel, există metodici în pedagogie referitoare la modalităţile specifice de predare a unor discipline. În principiu, o metodică este descrierea concretă a căilor posibile de obţinere a unui rezultat (scop). Cu cât căile oferite de o metodică sunt mai diverse, cu atât este o şansă mai mare de obţinere a rezultatului dorit.

Spunem aceasta ţinând cont de marea variabilitate a personalităţii umane, ceea ce face ca una şi aceeaşi metodă (cale) folosită de x să nu dea aceleaşi rezultate în cazul în care este folosită de y, caeteris paribus.

Denumirea de metodică poate fi cvasi-echivalentă cu cea de mediatică adică un set de mijloace apte să ducă la atingerea unui scop.

Diferenţele dintre demersul metodic şi cel mediatic constau în faptul că, în mod convenţional, metodica face trimitere la un areal mai îngust şi mai bine precizat, în timp ce mediatica vizează mijloacele în general, din rândul cărora se pot selecta cele mai adecvate/corespunzătoare pentru atingerea unor scopuri specifice.

În ultimă instanţă, orice element al existentului – prezent şi viitor – se poate defini ca mijloc pentru atingerea unui scop. Atunci, care ar mai fi rostul unui demers filosofic sau ştiinţific prin care să se definească şi studieze mijloacele?

Credem că raţiunea de a fi a mediaticii constă în conştientizarea rolului de mijloc al unor elemente. Anumite convingeri ideologice, culturale, religioase etc., fac ca unele elemente ale existentului înconjurător să nu fie percepute ca mijloace. Exemple: prelevarea şi vânzarea de organe umane era până nu demult interzisă, atât de Biserica Ortodoxă Română, cât şi de legislaţia în vigoare, acestea nefiind conştientizate ca mijloace permise, ducătoare la scopul divin care este însăşi viaţa.

Actualmente, atât BOR cât şi legea română permit şi chiar stimulează acest lucru. Sancta relativitas!

Unul şi acelaşi lucru era ieri un mijloc RĂU, iar azi, în aproape aceleaşi contexte, este un mijloc BUN!

De asemenea, prostituţia nu este legalizată din motive similare, deşi corpul uman şi utilizarea sa în orice scop este o problemă de libertate umană. Tot prejudecăţile stau la originea convingerii că, în cazul legalizării prostituţiei, aceasta să se refere numai la femei, nu şi la bărbaţi. Lista exemplelor ar putea continua, motivând astfel necesitatea demersului mediatic.

De altfel, însăşi ideea de progres sau de creativitate conţine în sine combinări noi şi neaşteptate de mijloace. Cel mai direct şi eficient duşman al mediaticii este dogmatismul (filosofic, religios, ştiinţific), atitudine care nu explică de ce un lucru nu este bine să se producă, în schimb perorează că “aşa ceva nu este acceptabil”, “este dăunător” etc. deşi de multe ori calculele arată contrariul.

Aşa-numitele scopuri în sine, acte lipsite de finalitate concretă sunt, de fapt alter-ego-ul mijloacelor nepermise, în fond multe dintre interdicţii fiind frâne clare în dezvoltarea umană în general şi în cea a unei ţări sau regiuni în special.

Se aud şi acum voci disperate sau probante ale unei stări de criză interioară ale unor persoane în momentul când acestea aud de “cooperare transfrontalieră“, practicile paramedicale de vindecare, legiferarea activităţii transnaţionalelor, homosexualismului sau a consumului de droguri (vezi, în acest ultim caz, reducerea consumului de droguri şi a cazurilor sociale generate de acesta, ca urmare a legalizării consumului supravegheat de droguri, legislaţie aplicată cu rezultate pozitive în Olanda şi propusă spre legiferare şi în Republica Moldova, spre stupoarea majorităţii populaţiei, obişnuită mai mult cu interdicţia decât cu libertatatea).

Metodologia este un demers amplu, de natură reflexivă şi critică, referitor la diversele metode şi metodici existente. Dintr-o metodologie nouă, sau dintr-o nouă abordare metodologică apar, de regulă, metode şi metodici noi.

Metodologia scop-mijloc reprezintă o abordare metodologică nouă, de tip sintetic, transdisciplinar, integrator, holist, convergent şi nedogmatic referitoare la triada scop-mijloc-raportul scop/mijloc.

Aplicarea noii metodologii la cele mai diverse situaţii umane (politice, economice, etice) a permis relevarea unor soluţii sau abordări realmente surprinzătoare, greu de prevăzut a exista sau a fi benefice în lipsa aplicării amintitei metodologii. Exemple de metodologii existente: raţionalismul cartezian, economismul şi istorismul marxian, utilitarismul neoliberal, creştinismul european, existenţialismul, postmodernismul, etc.

Este cunoscut că între aceste metodologii precum şi între altele neamintite aici s-au stabilit raporturi de adversitate, ca urmare a ipotezei absolutiste de la care au plecat, respectiv au contrazis metodologiile existente. Tipul lor de argumentaţie este de genul “dacă şi numai dacă“, neacceptând alte variante de gândire decât cele sugerate de însăşi denumirea acelor metodologii.

În schimb, MSM acceptă toate variantele metodologice anterioare, neexcluzând, prin ipoteză, nici una dintre ele. Mai mult decât atât, bazată pe un relativism ce frizează absolutul, MSM integrează concluziile metodologiilor existente, utilizându-le succesiv sau concomitent, total sau parţial, în funcţie de scopurile propuse sau/şi mijloacele existente. Totodată, MSM este deosebit de utilă în studierea şi analiza celorlalte metodologii, surprinzându-le asemănările fundamentale precum şi deosebirile fenomenale.

Astfel, keynesismul, monetarismul şi chiar marxismul nu sunt atât de diferte precum vor ele (sau alţii) să pară. Practic, schema de gândire este foarte asemănătore, ceea ce diferă fiind scopurile propuse şi mijloacele alese pentru aceasta.

Un exemplu: marxismul a intuit că socialismul/comunismul va apare din capitalism, lucru contestat şi de Lenin şi de adepţii liberalismului. Paradoxul constă în faptul că Lenin s-a revendicat de la Marx, dar în practică l-a negat, în timp ce liberalii (împreună cu social democraţii ce se revendică direct de la Marx) creează noi şi noi etaje ale unei societăţi tot mai asemănătoare cu cea preconizată de Marx. Globalizarea actuală, manifestată prin integrare economică şi liberalizare maximă a comerţului şi relaţiilor dintre toţi actorii economici, constituie o parte a predicţiei marxiste numită internaţionalizare (cu forma extremă şi reducţionistă a acesteia numită internaţionalismul proletar).

Aplicînd MSM la analiza acestor situaţii paradoxale, paradoxul dispare dacă sesizăm clar mijloacele reale folosite şi scopurile în care se utilizează acestea.

 

2.2. Metodologia Scop-Mijloc (MSM) în studierea Omului

 

Descrierile/definiţiile reproduse anterior, referitoare la esenţa umană, constituie metafore sugestive, cu trimitere îndeosebi la Om ca individ şi mai puţin referitoare la om ca umanitate.

În funcţie de scopul urmărit de către fiecare gânditor, definiţiile de mai sus au pus accentul fie pe latura telotică, fie pe cea mediatică a omului, iar dintre aceste două accente, structura scopului sau mijlocului (substanţă, energie, informaţie) diferenţiază în continuare definiţiile date Omului sau cele care vor mai fi date în continuare.

În consecinţă, se degajă necesitatea definirii Omului după un criteriu multiplu, sau cel puţin, se impune necesitatea precizării criteriilor posibile de avut în vedere în definirea Omului precum şi pe acelea pe care le-am luat în considerare.

În ce ne priveşte, criteriul multiplu pe care îl avem în vedere concomitent-simultan în definirea Omului constă într-o serie de trinităţi, după cum urmează:

a) Prima triadă: temporală, sau verticală cere ca definiţia dată Omului să fie concomitent valabilă pentru trecut, prezent şi viitor. Astfel, o definiţie preponderent substanţialistă (ca de ex. una preponderent anatomică) este nerelevantă pentru trecut. O atare definire scoate din calcul existenţa reală a miliardelor de fiinţe anatomice, dispărute acum ca substanţă şi formă umană. Ideal este ca orice încercare de definire a Omului să vizeze evidenţierea continuităţii temporale a fiinţei umane. “Viitorul şi trecutul s-ale lumii două feţe”, spunea Eminescu, sugerând implicit că prezentul este sinteza treimică a timpului în ansamblul său, imposibil de segmentat pe cele trei părţi componente fără a afecta definirea completă a Omului în timp. Putem să ne imaginăm că segmentarea pe cele trei subdimensiuni ale timpului provine dintr-o preocupare didactică şi ştiinţifică de înţelegere a noţiunii de Timp. Din păcate, câştigul obţinut sub raport didactico-analitic este mult mai mic decît pierderea înregistrată ca urmare a viziunilor segmentate sau trunchiate asupra timpului.

Dogmatismului leninist care punea un accent disproporţionat de mare pe viitor, i se opune astăzi un alt dogmatism care pune accentul pe prezentul imediat. Orice încercare de prefigurare a viitorului afirmată după 1990 în România era imediat taxată ca mentalitate comunistă, ca o reminiscenţă a planificării centralizate! Nu întâmplător, la 10 ani de la căderea comunismului România pare a nu-şi fi definit clar opţiunile pentru viitor, deşi intenţia de aderare la Uniunea Europeană este majoritar susţinută. Dar, în acest context ce se prefigurează a fi – din nou! – excesiv de viitorist se UIT lecţiile trecutului (mă refer la integrarea economică socialistă de tip CAER). În consecinţă, discutânduse masiv despre intrarea în Uniunea Europeană, se uită complet discuţia referitoare la condiţiile în

care, în viitor, România ar putea să iasă din această Uniune. Desigur, este greu de imaginat o situaţie în care România ar prefera să iasă din integrarea europeană, dar măcar la modul principial problema în cauză ar trebui pusă. Notez, în context, faptul că – dorind să se detaşeze net de imaginea negativă lăsată de integrarea sovietică, – integraţioniştii ruşi care au pus bazele CSI au afirmat adesea că această organizaţie este deschisă oricăror state, precizând chiar şi condiţiile de ieşire din CSI. La ora actuală aceste condiţii există stipulate în acordurile de aderare, deşi termenii ieşirii sunt mai mult decât descurajatori pentru eventualii amatori.

b) A doua triadă: spaţială sau orizontală cere ca definiţia dată să fie concomitent valabilă pentru micro, macro şi mondo, sau individ, grup social şi omenire . Astfel, definiţia aristotelică “omul este un animal social” satisface exigenţa acestei triade, dar numai cu condiţia ca “social” să fie valabil pentru micro-societate (familie, grup) şi pentru macro-societate (naţiune, omenire). Prin această precizare am subliniat şi relativitatea termenilor de micro şi macro, semnificaţia acestora diferind în funcţie de nivelul de socializare de la care se porneşte.

c) A treia triadă: esenţială, acţională şi transcendentală cere ca definiţia dată să surprindă clar, succesiv şi concomitent calitatea Omului de scop, mijloc şi armonizator al raportului scop/mijloc, cu respectarea concomitentă a cerinţelor primei şi secundei triade.

Scopul poate fi asimilat cu orice intenţie, dorinţă, lipsă ce trebuie complinită, lucru viitor ce urmează a fi înfăptuit, obiectiv de îndeplinit, etc. Spinoza afirma în legătură cu ideea de scop următoarele: “Prin scopul pentru care facem ceva, înţeleg pornirea noastră” (Cf. B.Spinoza, Etica demonstrată după metoda geometrică, Bucureşti, Ed Casei Şcoalelor, 1929, p.145).

Mijlocul poate fi asimilat cu orice element de intermediere, orice instrument sau fapt apt să contribuie la apropierea de scopul propus. Scopul şi mijlocul sunt identice în esenţa lor. Orice sumă de mijloace atrase pentru atingerea unui scop oarecare se regăseşte, în ultimă instanţă, în scopul propus, care, la rândul său, devine mijloc pentru un alt scop sau chiar pentru scopuri multiple.

d) A patra triadă: structurală, de conţinut. Orice existenţă, inclusiv cea umană are ca structură componentă substanţa, energia, informaţia. Această triadă atotprezentă este bine explicată, în ultimele decenii ale secolului trecut, în lucrările lui Ilya Prigogine. Scopurile şi mijloacele utilizate de Om pot fi de natură materială (sau substanţială), energetică sau informaţională. Omul însuşi este astfel structurat. Unii au văzut în Om doar dimensiunea materială (carne, oase, sânge etc). Anatomiştii vor vedea în primul rând Omul din acest unghi de vedere, iar medicina clasică (pre-modernă) abordează bolnavul şi bolile sub raport materialist. Medicina modernă a făcut loc şi vindecării sufletului, înregistrând trecerea de la monismul materialist la dualismul substanţă-energie. În fine, medicina postmodernă face tot mai mult loc viziunii integrate, triadice şi realmente treimice, conferind aceeaşi importanţă celor trei dimensiuni: Substanţă, Energie şi Informaţie. Nu întîmplător, aşa-numita Medicină alternativă – în care am inclus şi inforenergetica – sau medicina complementară, îşi face tot mai simţită prezenţa, concomitent cu succese reale, dar şi cu impostori reali…

Postmodernismul desfide accentul exagerat pus pe dimensiunea materială de la începuturile Erei creştine şi până astăzi. Credinţa hindusă era superioară acestei viziuni simpliste prin faptul că înţelegea existenţa materiei sub forma unui dans permanent al energiei. Cu siguranţă, informaţia ca ghid de acţiune al acestui dans, întregea viziunea hinduistă asupra existenţei. Defectul modernităţii constă în faptul că – în plină Eră energetică – a lăsat materia şi materialismul ca idealuri umane. Dacă identificăm modernismul cu capitalismul clasic, atunci se poate întrevedea o nouă dimensiune a acestuia prin care energia şi informaţia să devină valorile sale supreme. Este ceea ce se şi întâmplă în zilele noastre cînd nu numai că se vorbeşte despre postcapitalism (forma economică a postmodernismului) dar se aşează temeliile Erei Informaţionale şi a Economiei bazate pe cunoaştere.

Triada Substanţă (S), Energie (E) şi Informaţie (I) cunoaşte o interesantă evoluţie din punctul de vedere al accentelor puse pe una, două sau toate componentele de mai sus. Câteva exemple par a fi demne de atenţie. Să ne imaginăm una dintre senzaţiile umane fundamentale şi care ţine de instinctul de supravieţuire-conservare: foamea. Să presupunem că pentru înlăturarea acestei senzaţii, cineva mănâncă un măr. Înlăturarea pe moment a senzaţiei de foame îi va genera persoanei în cauză următorul raţionament: am introdus Substanţă în organism şi aceasta mi-a înlăturat senzaţia de foame.

Deci, s-ar zice, Substanţa este totul! Totuşi, după un timp, persoana constată că s-a înviorat şi parcă are ceva mai multă energie, este mai vioaie, etc. Aha! va zice personajul nostru: acum am înţeles că un substanţa era cea care m-a înviorat, ci energia pe care aceasta o conţinea şi pe care mi-a transmis-o.

De fapt, substanţa este, oricum, eliminată…”Eu de Energie am nevoie, nu de Substanţă”… Dar, după un timp, omul sesizează faptul că el avea nevoie, nu atât de Substanţă sau de Energie, ci de Informaţia care a anihilat senzaţia de foame… O autosugestie ar fi fost suficientă în acest scop şi, eventual, o informaţie mai adecvată ar fi putut aduce mai multă Energie, mai rapidă şi mai ieftină! Deci, informaţia este totul! Desigur, fiecare dintre cele trei faze reprezintă o exagerare, dar abia după parcurgerea tuturor apare conştientizarea corectă a importanţei relative a celor trei componente, fără însă a putea elimina vreuna dintre ele.

Un alt exemplu, sperăm, edificator. Triada temporală este utilă în înţelegerea triadei

structurale, fapt evidenţiat prin utilizarea triadei spaţiale.

La nivel micro, individul este, iniţial, adică în faza primei copilării, impresionat îndeosebi de componentele Substanţiale ale existenţei: alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, adăpost, lucruri, jucării, unelte etc., etc. În faza adolescenţei însă, aceste elemente sunt puse în umbră de dimensiunea energetică. Adolescentul este interesat să aibă forţă, putere, energie… În fine, la maturitate şi senectute, dimensiunile Substanţială şi Energetică sunt puse în umbră de dimensiunea Informaţională, numită acum înţelepciune.

La nivel spaţial omul în tripla sa dimensiune micro-macro-mondo, a experimentat aceleaşi etape ca şi individul uman. În faza copilăriei omenirii, indivizii puneau accentul pe dimensiunea Substanţială. Dacă ne raportăm doar la cei 2000 de ani ai Erei Creştine, au trecut circa 16 secole pentru ca omenirea să fie interesată preponderent de dimensiunea Energetică. Este vorba de perioada începută de Revoluţia Industrială sau Capitalism. Productivitatea şi dinamica economică – iată noile dimensiuni ale Epocii Energetice! Era energetică a culminat cu descoperirea şi aplicarea armei atomice, respectiv şi-a manifestat din plin prezenţa până la mijlocul acestui secol. În fine, după un mileniu şi jumătate de materialism şi după trei secole de energetism, omenirea are deja acum câteva decenii de Eră Informaţională. Ce este de aşteptat să urmeze? Conform gândirii trialectice care stă la baza MSM, Era informaţională se va încheia la nivel de Planetă în câteva decenii, după care va urma Era de autentică Sinteză şi Echilibru între toate triadele pe care le-am amintit şi care există independent de (re)cunoaşterea sau acceptarea noastră.

e) A cincea triadă, socio-umană (sau uman-socială) se referă la sferele gândirii şi acţiunii individualumane sau socio-umane. După cum se observă, avem mereu în vedere, atunci când discutăm despre OM, toate palierele posibile şi toate triadele în care poate fi imaginată existenţa umană (Micro, macro, mondo; Trecut, prezent, viitor; Substanţă, energie, informaţie; Scop, mijloc, raportul scop-mijloc;

Politic, economic, etic; etc). De aceea, şi această triadă este concepută a fi cunoscută şi studiată concomitent la nivel individual şi social. Scopurile umane sunt formulate sub formă de strategii (dacă este vorba de termen lung – viitorul îndepărtat) sau tactici, (dacă este vorba des termen scurt – viitorul apropiat). Faptul că, deseori, tacticile sunt înţelese ca fiind mijloace care permit atingerea scopului constituie încă un argument în favoarea afirmaţiei că mijloacele sunt scopuri (derivate) iar scopurile sunt mijloace neconcretizate încă.

Aşadar, triada socio-umană arată că fiecare societate are trei piloni fundamentali de existenţă: politicul (domeniul stabilirii şi urmăririi scopurilor), economicul (domeniul alegerii şi combinării mijloacelor) şi eticul (domeniul aprecierii permanente a gradului de adecvare dintre scopurile propuse şi mijloacele alese). Dacă cele trei domenii apar ca perfect îngemănate şi cvasi nediferenţiate, la fel se întâmplă (sau ar trebui să se întâmple) şi cu disciplinele ştiinţifice care le studiază. Aceste trei ramuri ale cunoaşterii sistematizate sunt: Politica, Economica şi Etica.

f) a şasea triadă existenţială se referă la tridimensionalitatea universului în care trăim şi a fiinţelor care îl populează. Punctul, linia şi planul par a defini Sfânta Treime geometrică, respectiv cele care par a reprezenta Totul, atât împreună cât şi separat.

Punctul poate fi imaginat ca fiind Elementul generic, care corespunde Cuvântului (Logosului). El este Informaţia concentrată la maximum, din care se poate construi atât Linia cât şi Planul.

“Daţi-mi un Punct şi voi răsturna lumea” spunea Galileo Galilei. Afirmaţia de mai sus a fost cel mai adesea tradusă prin imensa dificultate de a găsi un argument forte (punct de sprijin) într-o explicaţie raţională.

Linia este succesiune infinită de puncte, având în plus şi două posibile sensuri. Negativul şi pozitivul au corespondentul lor etic (Răul şi Binele). Linia este compatibilă cu Energia, respectiv cu Sfântul Duh din Sfânta Treime creştină.

Planul – care conţine atât o infinitate de linii, cât şi o infinitate de puncte pare a fi elementul cel mai palpabil, Substanţial. El poate fi asemănat cu Fiul Domnului, fiind o rezultantă a intersectării şi îngemănării infinităţilor de puncte (Dumnezeu Tatăl) şi de linii (Sfântul Duh). Această triadă este, totodată, reprezentată de cele trei dimensiuni fundamentale: Înălţime, Lungime, Lăţime. Din nou, regăsim similitudini (neîntâmplătoare) între aceste dimensiuni fundamentale şi cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi. Oarecum ciudat, Punctul nu are Înălţime, Lungime şi Lăţime şi corespunde lui Dumnezeu Tatăl, Linia are Lungime şi corespunde Sfântului Duh, iar Planul are Lăţime (relief) şi corespunde lui Dumnezeu Fiul.

g) A şaptea triadă, este, de fapt, prima ca importanţă şi semnificaţie. Este vorba, desigur, de Sfânta Treime, conceptul creştin fundamental care defineşte însăşi ideea de Divinitate. Pentru o mai bună înţelegere a conceptului de Sfântă Treime amintesc aici inscripţia ce se află pe frontispiciul unei biserici catolice din Bratislava: Tres unum sunt. De asemenea, o bună explicitare a ideii trinitare o face părintele Stăniloaie în cartea intitulată „Treimea cea de o singură fiinţă”. Existenţa celor trei persoane într-un tot unic şi unitar poate crea dificultăţi de înţelegere celor care nu vor sau nu pot să renunţe (măcar temporar) la modul aristotelic şi cartezian de gândire. Modul segmentar-schizoid de gândire (concretizat în segmentarea continuumurilor treimice şi triadice: trecut-prezent-viitor; micromacro- mondo; economic-politic-etic; substanţă-energie-informaţie; scop-mijloc-raportul scop mijloc; înălţime, lungime, lăţime) este incompatibil cu gândirea holistă, transdisciplinară, postmodernă, fapt dovedit de dificultatea perceperii conceptului de Sfântă Treime de către o minte exersată în logică clasică şi raţionalism. Nici substanţa nu poate fi corect înţeleasă printr-un mod substanţialist de gândire. După formularea lui Rudolf Steiner Tragedia materialismului constă în faptul că nu poate înţelege ce este materia”. Traducând afirmaţia de mai sus la triada individual-socială politic – economic – etic se poate spune că “Tragedia doctrinelor morale constă în faptul că nu definesc corect eticul”.

Figura nr.1. Trei triade văzute în tridimensionalitatea universului

Plan temporal

(trecut, prezent, viitor)

Plan spaţial

(micro, macro, mondo)

Plan acţional-uman

(scop, mijloc, scop/mjloc)

 

2.3. MSM, teoriile despre scop (telotica) şi teoriile despre formularea scopurilor (politica)

 

Am afirmat deja că politicul se ocupă cu formularea şi urmărirea scopurilor. Prin această definiţie, conceptul de “apolitic” înseamnă “persoană care nu îşi formulează şi nu urmăreşte scopuri”.

Deoarece o atare ipostază a fiinţei umane ţine de patologic, calificativul de apolitic pe care şi-l acordă unii apare ca cel puţin riscant. Desigur, respectivii “apolitici” se refereau la faptul că sunt “apartidici”, respectiv nu promovează explicit scopurile/interesele unui grup social numit partid (ceea ce nu exclude o similitudine sau chiar suprapunere de interese cu cele ale uneia sau alteia dintre formaţiunile partidice existente într-o ţară). Savater aminteşte că grecii aveau un termen foarte precis pentru cei care erau dezinteresaţi de viaţa cetăţii: idiotes.

Concluzia acestor precizări, face o nouă deschidere în definirea politicului, asupra conceptului în cauză planând exigenţele MSM. Politicile devin acum apanajul oricărei fiinţe umane, indiferent de faptul dacă se face trimitere la trecut, prezent sau viitor, la nivel micro, macro sau mondo, dar accentuînd asupra dimensiunii telotice a fiinţei umane, desigur fără a pierde din vedere dimensiunea mediatică şi cea de armonizare telo-mediatică.

Prin această ultimă precizare am afirmat, totodată, şi faptul că telotica şi politica nu se

identifică sub raportul preocupărilor pe care le presupun.

Astfel, telotica se preocupă de teoriile despre scop, fiind, sub acest aspect, o meta-politică sau o filosofie politică (evident diferită de politologie). Telotica se ocupă de natura scopurilor, apariţia, manifestarea, formularea sau manipularea scopurilor, posibilităţile de pervertire a unor scopuri iniţial nobile şi generoase, de corelarea scopurilor cu alte elemente ale existenţei prezente sau viitoare (de ex. mijloacele).

Rostul acestui micro-capitol este de a sublinia necesitatea unei abordări ştiinţifice, numită

telotică, precum şi delimitarea acesteia de politică, abordare ce este prea des şi neştiinţific confundată cu administraţia publică, cu activitatea partidelor sau cu bârfa cotidiană pe seama unor personalităţi publice.

Precizăm aici că telotica este discuţia ştiinţifică despre scopuri, teleologia este discuţia filosofică despre scopuri, iar teologia este discuţia spirituală despre scopuri. Între aceste trei abordări nu distingem decât deosebiri de ordin “unghiular”, nicidecum de esenţă. Triunghiul telotică-teleologieteologie vrea să sublinieze şi necesitatea abordării concomitente şi neseparate din trei unghiuri: ştiinţific, filosofic şi spiritual

Abia prin aplicarea tuturor celor trei abordări asupra ideii de scop se poate afirma că începem să înţelegem câte ceva din acest element esenţial şi definitoriu pentru conceptul de Om. Discursurile despre scop pot îmbrăca una dintre următoarele patru viziuni: spirituală, filosofică, ştiinţifică şi integrată, iar rezultatele aplicării acestor viziuni se numesc: teologie, teleologie, telotică şi respectiv Politică.

Discursurile despre mijloace pot fi realizate prin prisma aceloraşi patru viziuni, iar rezultatele aplicării acestora vor fi: iconomică, mediatică, metodică şi respectiv Economică.

Discursurile despre raporturile posibile dintre scop şi mijloc nu au – deocamdată – un corespondent concret pentru viziunile spirituală şi filosofică; în schimb pentru viziunile ştiinţifică şi integrată rezultatele aplicării lor se numesc: pragmatica şi respectiv Etica (sau ceea ce este absolut acelaşi lucru, Economica Politică).

Sub raportul metodicii (al metodelor folosite) cele trei discipline se disting prin preeminenţa unor metode logice de analiză: inducţia – pentru analiza politică; deducţia pentru analiza economică şi abducţia 4 pentru analiza etică. Desigur, toate cele trei metode logice pot – şi sunt – utilizate de cele trei domenii de analiză.

 

2.4. MSM, teoriile despre mijloace (Mediatica) şi teoriile despre optimizarea combinării mijloacelor (Economica)

 

O imagine corectă asupra ceea ce sunt mijlocele în general este foarte necesară în cazul în care            dorim să ne axăm modul nostru de gândire şi de analiză a realităţilor înconjurătoare prin binomul scop-mijloc (întregit prin trinomul scop-mijloc-raportul scop mijloc).

Aceasta cu atât mai mult cu cât economismul marxist de esenţă materialistă/substanţialistă domină încă gândirea multor semeni, astfel încât exemplele de mijloace continuă să predomine sub forma “mijloacelor de producţie” a “mijloacelor de muncă“ sau a materiilor prime şi materialelor.

Puţini vor începe cu sau vor aminti măcar despre idei, gândire, capacitate inovaţională sau informaţii. De altfel, nici clasicismul economic nu excelează printr-o viziune prea cuprinzătoare.

“Pământ, muncă şi capital” – iată cele trei categorii generice de mijloace cunoscute în literatură sub denumirea de “factori de producţie” sau cu un termen mai puţin pretenţios “mijloace de atingere a scopului numit producţie”.

O asemenea înţelegere diferenţiată, inclusiv sub raportul limbajului, face necesară şi utilă

conturarea unei teorii generale despre mijloace, eventual numită mediatica (după latinescul medius, -a care înseamnă mijloc, mijloace).

Scopul unei atari teorii este de a conştientiza adevăratul spectru (extrem de larg) al mijloacelor şi de a stimula creativitatea în depistarea şi formarea de noi mijloace. Gama mijloacelor este infinită şi datorită faptului că orice combinare cantitativă şi calitativă de mijloace generează noi şi noi mijloace.

Rostul mediaticii ar consta deci şi în listarea de noi şi noi mijloace apărute, iar posibilele şedinţe de brainstorming ar putea să le găsească nenumărate şi neaşteptate scopuri posibile în care să fie utilizate.

Economica, disciplină ştiinţifică de notorietate, studiază combinările optime dintre mijloace (de ex. timp, bani, muncă, idei, informaţii, materii prime) pentru obţinerea unui anumit rezultat numit scop (sau efect, produs etc). Scopul este considerat aici, în cazul disciplinei numite Economică, ca fiind dat, prestabilit şi neschimbat până în momentul în care el este pe deplin atins. De aici şi pretinsa neutralitate etică pe care au revendicat-o cei care au propus renunţarea la denumirea de Economie politică în favoarea cele de Economică. În realitate, conform MSM, Economica politică este mai maleabilă şi mai largă în sfera de cuprindere deoarece nu consideră scopurile ca fiind definitiv date sau determinate. Mai precis, Economica politică vizează permanenta adaptare a scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri. Metodele utilizate de economică sunt preponderent logice, matematice şi informatico-informaţionale. Economica poate evolua fără poticniri sau stagnări dacă este mereu şi bine precedată de mediatică.

Ar fi, de asemenea, necesare clarificări şi delimitări între Economică şi Economică Politică, Hrematistică şi Business (ultimele două fiind sinonime). Denumirea de Economică (engl. Economics) a apărut din preocuparea de a face din teoria economică un domeniu ştiinţific neutru, tehnic şi fără judecăţi de valoare. De asemenea, în Economică scopurile sunt subînţelese sau clar definite şi neschimbabile pe parcursul mersului către scopuri (ele fiind profit maxim, atenuarea riscului, optimizarea deciziei, minimizarea consumului pe unuitate de efect util etc). Economica Politică face permanent legătura între scopuri şi mijloace. Nu întâmplător teoria economică marxistă a preferat denumirea de Economie Politică, iar unii radicali americani denumirea de Economică Politică.

Considerăm că între denumirea de Economie/Economică Politică şi cea de Etică nu există nici o deosebire de substanţă/esenţă. Nu întâmplător Adam Smith a fost profesor de Filosofie Morală, dic de Etică, “Avuţia Naţiunilor” fiind un bun manual de Etică. De asemenea, prin contrast, putem afirma că Etica lui Spinoza este o bună şi necesară Introducere la un curs de Economică sau de Politică.

Economica poate fi redusă la studiul optimizării combinării mijloacelor, în timp ce Economica Politică poate fi definită ca fiind studiul optimizării combinării mijloacelor în vederea

atingerii unui scop, respectiv a propunerii referitoare la modificarea scopurilor în cazul în care combinarea mijloacelor nu poate duce la scopul dorit. Întotdeauna, scopul va tinde spre un maxim posibil, în timp ce consumul de mijloace va tinde spre un minim posibil. Raportul dintre mijloacele consumate şi gradul de atingere a scopului se numeşte eficienţă economică, dar multă vreme omenirea s-a legănat în iluzia că sporeşte eficienţa economică de la o perioadă la alta, în timp ce lucrurile stăteau invers: eficienţa scădea dacă luăm în calcul distrugerea mediului. De aici şi ideea care a apărut ca o încercare de revenire la normal, şi anume aceea de “dezvoltarea durabilă”.

 

2.5. MSM, teoriile despre adecvarea scop-mijloc (Pragmatica) şi optimizarea

acestui raport (Etica sau Economica Politică).

 

După multiple peregrinări ideatice, conceptuale şi metodologice avem acum posibilitatea să intrăm în conţinutul propriu-zis al Metodologiei Scop-Mijloc (MSM) şi să studiem acest raport sub raport filosofic şi ştiinţific.

Discursul general pe tema raportului scop-mijloc ţine de disciplina filosofică numită Pragmatică sau Praxiologie. În plan ştiinţific, studierea raportului amintit se numeşte Etică sau

Economica Politică.

Pragmatica/praxiologia stabileşte principalelele căi de urmat pentru asigurarea succesului, respectiv pentru obţinerea succesului dorit. După secole de acceptare tacită a faptului că Etica este o disciplină pur filosofică, iată că a venit vremea ca această abordare să transgreseze filosoficul şi să pătrundă, alături de Economică şi Politică în domeniul analizei ştiinţifice.

Filosofiei, după “desprinderea” atâtor discipline din corpul acesteia, îi rămâne să discute problematica generală a existenţei umane şi a finalităţii acesteia, la care se adaugă şi discursurile introductive la Politică (Telotica/Teleologia), Economică (Mediatica) şi Etică sau Economică Politică (Pragmatica/Praxiologia). Fenomenul desprinderii mai accentuate de Filosofie a noi discipline, sau ştiinţificizarea filosofiei este un semn al epocii, al Erei Informaţionale, în fapt, o continuare/finalizare a modernismului şi a accederii în Era postmodernă.

Este absolut necesară precizarea că delimitările filosofie-ştiinţă nu sunt de natură să accentueze separatismul dintre ele. Dimpotrivă, amintitele teorii generale despre scop, mijloc respectiv raportul scop-mijloc sunt de natură să creeze noi punţi de dialog, de fapt un continuum filosofieştiinţă, continuum căruia îi mai lipseşte a treia dimensiune – cea teologică.

Din păcate, din pomul iniţial al cunoaşterii, din al cărui fruct s-a înfruptat specia umană, cunoaşterea s-a făcut cu mari sacrificii şi cu segmentarea artificială a informaţiei conţinute în acel super CD (Compact Disc) numit eufemistic “măr”.

După desprinderea filosofiei de teologie (philosophia ancilla teologiae), s-a ajuns la desprinderea ştiinţei de filosofie (“scientia ancilla philosophie”?) situaţie în care se poate vorbi despre segmentarea completă a Sfintei Treimi informaţionale.

Consecinţele acestei segmentări par a fi suficient de dramatice pentru a mai fi nevoie să facem pledoarii ardente despre necesitatea re-compunerii tabloului informaţional iniţial. În acest cadru al discuţiei despre desprindere şi re-compunere Economica Politică are un statut special prin faptul că desprinderea de Filosofia Morală a ceea ce s-a numit apoi Economie politică (mai corect: Economică politică) semnifică o “desprindere împreună“.

Şi deşi separarea a continuat prin separarea Economicii de Politică, continuă să existe viziunea sintetică numită Economică (economie) politică, identică cu obiectul de studiu al Eticii şi anume adecvarea optimă a scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri.

Considerăm că sub denumirea de Etică sau de Economică Politică fiecare palier al educaţiei trebuie să primească un minimum de informaţii referitoare la conţinutul şi finalitatea acestor cunoştinţe.

România ultimului deceniu al ultimului secol din al doilea mileniu de existenţă creştină a omenirii se află supusă unui proces de idiotizare programatică şi pragmatică a tinerelor generaţii prin scoaterea din programele universitare a cunoştinţelor de Economică. Politică şi Etică.

Cu alte cuvinte, nimic din ce este uman nu se pregetă a fi înlăturat din cunoaşterea umană.

Reforma învăţământului românesc este – la nivelul anului 1998-1999 – numele de cod al unui program de dezumanizare şi dezinformare programată a populaţiei României, respectiv de eludare deliberată din programele de învăţământ a oricăror cunoştinţe şi informaţii legate de scopurile şi mijloacele utilizate sau apte de a fi utilizate de indiferent cine, pentru a trăi în condiţii apropiate de cele numite “omeneşti”.

Occidentul are alocate numeroase ore pentru discipline intitulate “Ştiinţe sociale”, “Psihologie”, “Etică“, “Ştiinţe politice”, “Economica Sănătăţii” sau a altor specializări universitare, în timp ce în România începînd cu 1990 aceste discipline au rămas doar la facultăţile de profil.

S-ar putea spune că a existat o anumită confuzie, o neîncredere în profesorii existenţi, etc., dar nu credem că vor putea fi explicate torpilările la adresa oricăror critici pe tema în discuţie sau a oricăror propuneri de ieşire din mlaştina ignoranţei. Dacă nu ar fi existat imensa dezamăgire faţă de evoluţia (citeşte: involuţia) învăţământului românesc din deceniul X al sec. XX, aceste preocupări şi concluzii formulate în aceste pagini nu ar fi existat, probabil, niciodată.

1) Vezi, în acest sens Nicolae Andrei, “Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici”. Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p.180 şi 266.

2) Ofertantul nu oferă doar; în acelaşi timp el cere contravaloarea produsului oferit. Interesant de observat că atunci când cumpărătorul se adresează ofertantului îl întreabă: “Cât ceri?”, ceea ce înseamnă că cererea este simultan şi o ofertă, după cum oferta este în acelaşi timp o cerere. Unii au preferat să vadă diferenţele dintre cerere şi ofertă, subliniind că doar arareori şi întîmplător acestea coincid.

Se confundă aici planul real şi cel ideal, identitatea de esenţă existând în plan conceptul, ideal, iar recoinciden dintre ele în plan real, cantitativ, concret. Neluarea în seamă de către economişti a acestor deosebiri de planuri, a făcut să se deruleze false dispute, acuzaţii reciproce de “eroare”, fiecare având, de fapt, dreptate.

Deoarece există riscul acestei confuzii de planuri şi în cazul binomului scop-mijloc, precizăm că ne situăm în primul rând în plan ideatic, conceptual, esenţial şi nu real, practic, concret.

3) Titlul complet al lucrării lui Descartes “Discurs asupra metodei” este “Discurs asupra metodei de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe”. Denumirea de metodă face aproape instantaneu trimitere la spiritul ştiinţific, deşi raţionalismul a devenit un curent dominant în filosofia secolelor 18 şi 19..

4) Abducţia este o metodă logică, metodă definită ca “observarea unui fapt determinat. Apoi printr-o gândire mai mult sau mai puţin complexă se ajunge la un alt fapt detrerminat”. În formularea lui Charles Sanders Pierce, abducţia este echivalentă cu “un instinct specific”, “o înclinaţie de a formula ipoteze”, o “intuiţie oarecum iraţională“ sau “apariţia bruscă a imaginii abductive imediat după formularea ipotezei”.

Conform acestui mod de gândire, faptele sunt adaptate la teorie în loc ca teoria să fie adaptată la fapte…Unul dintre exponenţii de frunte ai acestui mod postmodern e gândire este însuşi celebrul Sherlock Holmes, care a precizat într-unul dintre romanele sale: “Nimic nu poate induce mai mult în eroare decât un fapt evident”

Avansez aici o ipoteză cu valenţe practice în lumea postmodernă în care intrăm, respectiv că abducţia va fi metoda de descoperire nu doar a criminalilor şi spionilor a lşa Sherlock Holmes, ci şi o metodă ştiinţifică de descoperire şi de sporire a creativităţii umane.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul 3

 

Tri(u)nitatea umană – un proiect utopic?

 

3.1 Trinitatea triadelor treimice

 

Conceptul de trinitate îl descriem ca fiind o formă contrasă a conceptului de trei cuplat cu cel de unitate. Unitatea întreită se prezintă ca osie a lumii, ca principiu de maximă stabilitate şi eficienţă.

Exemplul scăunelului cu trei picioare reprezintă cea mai bună dovadă a faptului că cifra trei asigură stabilitate maximă cu consum minim de mijloace. Această observaţie este foarte utilă atunci când proiectăm structuri organizatorice care să îndeplinească simultan criteriile de stabilitate şi eficienţă.

Modelul arhetipal al tri(u)nităţii este regăsibil în tot ceea ce există fundamental în viaţa individului sau a societăţii. Astfel, familia este unitatea treimică dintre soţ, soţie şi copii. Societatea văzută prin prisma politicului este unitatea treimică dintre scopurile indivizilor, ale societăţii date şi ale umanităţii în ansamblul ei. Dar societatea este compusă şi din familii, cu structura lor tri(u)nitară.

Scopurile indivizilor şi ale familiilor se interferează şi generează cel de al treilea element structural, respectiv raportul dintre individ şi colectivitate-societate. Societatea văzută prin prisma economicului este unitatea segmentelor avute, a celor mijlocii şi a celor sărace. Lipsa “clasei mijlocii”, clamată la noi în ultimii 10 ani, continuă să fie veriga lipsă care să asigure stabilitate şi eficienţă în societatea românească postdecembristă. O viziune trinitară asupra societăţii ar fi convins poate mai mult pe liderii ţării noastre de necesitatea şi utilitatea depunerii unor eforturi care să aibă ca efect constituirea clasei de mijloc. Metodologia Scop-Mijloc a oferit – chiar înainte de 1989 – un cadru teoretic adecvat pentru înfăptuirea construcţiei sociale bazate pe stabilitate şi eficienţă. După 1990, MSM a proliferat în mediile politice româneşti, dar cu sincope şi incompletitudini, cu inconsecvenţe şi superficialitate, astfel încât nu putem avansa aici un exemplu de aplicare eficace a gândirii trinitare.

Mai mult, în bună tradiţie sovietică, serviciile noastre de informaţii au fost utilizate şi pentru culegerea de idei noi, care să salveze câtuşi de puţin incompetenţa clasei politice din diverse momente ale acestui deceniu pierdut. Lipsa de profunzime a analiştilor şi consilierilor politico-economici a contribuit chiar la pervertirea sensurilor originare ale MSM.

Totuşi, chiar şi clasicul stil kgb-ist a contribuit într-o oarecare măsură la diseminarea ideilor care stau la baza acestei metodologii. Cu titlu de anecdotică, în campania electorală din 1996 unele scheme logice şi chiar limbajul specific MSM au fost utilizate de UDMR, respectiv candidatul acestora la preşedinţie. Planul de distrugere a ideilor noi, deci periculoase prin faptul că nu erau verificate, dar care erau noncomformiste prin însăşi noutatea lor, s-a aplicat în aceeaşi tradiţie stalinistceauşistă, respectiv de furnizare către “duşman” a ideilor “subversive”. Fără a deţine informaţii şi documente concrete, am observat utilizarea consecventă a MSM de către Gyorgy Frunda, care, de altfel, a obţinut rezultate mulţumitoare în campania prezidenţială din 1996. Concomitent cu campania de denigrare a subsemnatului de către instituţiile regimului PDSR – pe evidente diferende ideologice – elaboratele teoretice de genul MSM au fost subtil oferite unor forţe care trebuiau şi ele supuse oprobiului public. MSM ar fi apărut ca o diversiune iudeo-masonico-maghiară ce trebuia nimicită împreună cu eventualii promotori ai MSM. Faptul ar fi putut fi cantonat în domeniul susceptibilităţilor patologice dacă nu ar fi culminat cu incredibila suspendare a dreptului meu la semnătură în presa românească, suspendare valabilă probabil şi astăzi, deşi mă consider încă un ziarist profesionist, membru AZR,. Calificativul de “incredibilă” apare aici în condiţiile unei societăţi ce se pretindea democratică…Dacă apelăm însă la sintagma “România, ţara tuturor posibilităţilor” sau cea vehiculată sub forma “Ca la noi, la nimenea” atunci calificativul de “incredibilă” apare nelalocul lui… Poate, acest exemplu ar fi suficient pentru a avea o explicaţie plauzibilă pentru imensa şi dezamăgitoarea stagnare a societăţii româneşti pentru cel puţin un deceniu. Revenind la explicaţia de natură triadică, telotico-mediatică şi etică, este vizibilă – credem noi – o triplă cauză a stagnării societăţii româneşti în acest deceniu: lipsa scopurilor clare, lipsa mijloacelor sau consumul acestora în scopuri nedefinite şi, în fine, lipsa moralităţii la nivel de clasă politică, societate şi chiar indivizi. Aplicând principiile de analiză specifice MSM se poate trage o concluzie triadică în structura ei: România parcurge o prelungită criză (care este concomitent) politică, economică şi morală.    De la acest diagnostic trebuie pornit în orice tentativă de redresare şi redeşteptare naţională, indiferent cine ar fi actorul partidic care îşi va asuma sarcina scoaterii ţării din criză. Totodată, analiza compatibilităţii dintre scopurile propuse şi mijloacele alese demonstrează că vinovaţii actualei stări de lucruri pot fi estimaţi a fi următorii: clasa politică, mentalitatea populaţiei, ortodoxia cu non-dinamismul său funciar. Nu întâmplător, analiştii străini vorbesc mereu de inadecvarea instituţiilor din România la exigenţele economiei de piaţă.

Trinitatea creştină, asociată cu triadele acţională, structurală, socio-umană, spaţială, temporală şi existenţială pot oferi un cadru treimic de analiză fără riscul de a cădea în spiritualism, scientism sau atitudine filosofardă. Triada epistemologică formată din cunoaşterea ştiinţifică, cunoaşterea spirituală şi cunoaşterea filosofică ar putea fi o a opta triadă, de asemenea foarte utilă în cunoaşterea OMULUI în multiplele sale forme triadice şi treimice de existenţă.

 

3.2 Tentaţia sintezei – o cale spre absolut

 

Conform formulării lui Pierre de Latil, publicată în 1956, “După un lung travaliu, care a însemnat perioada sa de analiză, ştiinţa parcurge acum, sub ochii noştri, trecerea la o viziune de sinteză”.

Subscriem pe deplin la această apreciere- diagnostic, ea fiind consonantă cu trecerea omenirii în Epoca sa postmodernă, transdisciplinară, informaţională şi, bineînţeles, de tot mai profundă sinteză. Dar sinteza nu se produce doar la nivelul ştiinţei (recte al cunoaşterii sistematizate de tip raţional), ci şi la nivelul spiritualităţii, inclusiv la dimensiunea practică a acesteia – religia. Astfel, apropierile dintre ortodoxie şi catolicism nu pot fi deloc ignorate. Ele fac parte tot din tentaţia sintezei, fenomen care în plan practic face parte din mult discutatul globalism. Cele trei dimensiuni ale cunoaşterii converg unul spre altul, fără însă a-şi pierde identitatea. Ceea ce se întâmplă acum este permeabilizarea graniţelor dintre formele cunoaşterii, concomitent cu permeabilizarea graniţelor dintre domeniile încă distincte ale fiecăreia dintre cele trei forme de cunoaştere. Cunoaşterea globală, holistă este o veche preocupare a filosofilor din vechime (când întreaga cunoaştere era un tot aflat sub auspiciile cugetării filosofice), după cum holismul ştiinţific a fost o preocupare evidentă pe vremea enciclopediştilor. Actualmente, aceste preocupări (relativ) străvechi au şanse de înfăptuire prin aportul real al informaticii, Internetului şi a creşterii capacităţii de sinteză a oamenilor şi a calculatoarelor.

Din tentaţia sintezei teoretice face parte şi recenta A Treia Cale lansată de Tony Blair şi Gerhard Schroder, sinteză ideologică şi doctrinară dintre clasica social-democraţie europeană (majoritară actualmente în Europa) şi neoliberalismul ce pare a domina majoritatea ţărilor lumii, în frunte cu SUA, respectiv cu Bill Clinton. A Treia Cale este trasată actualmente de troica anglo-saxonă Clinton-Blair- Schroder, fapt ce nu va putea fi trecut cu vederea nici de analiştii politici, economici sau etici, dar nici

de strategii din cele trei (încă) “domenii” amintitie. Se vorbeşte – în acest context – despre un nou sistem social politic care să nu mai fie nici pur capitalist nici social(ist)-democrat, ci o sinteză a celor două. Oricum, un lucru este clar în această nouă sinteză ideologico-doctrinară: libera concurenţă este temelia pe care se poate construi o protecţie socială adecvată. Logica lui ori-ori a fost învinsă de logica lui şi-şi. Terţiul exclus devine acum terţiu inclus, iar tri(u)nităţile se nasc şi se împlinesc sub ochii noştri. Sintezele trebuie să predomine asupra analizelor, dar nu în sensul eliminării lor, ci al includerii oricărei încercări analitice într-o sinteză mereu (mai) cuprinzătoare. Se poate afirma că exclusivismul arogant al diverselor “domenii” ale cunoaşterii ştiinţifice este acum înlocuit cu un foarte tolerant inclusivism.

Tot din tentaţia sintezei – în plan practic de această dată – este şi fenomenul integrării europene.

Integrarea este fermentul care susţine globalismul şi împinge omenirea pe drumul la capătul căruia este posibil să se afle “o turmă şi un păstor”. Chiar dacă o atare situaţie nu este iminentă, a face strategii (politice, economice, etice) fără a lua în calcul şi o asemenea posibilitate constituie mai mult decât o atitudine hazardantă. Principalul argument în acest sens este însăşi integrarea europeană, proces real şi greu reversibil, cu atât mai mult cu cât alte zone ale lumii se integrează şi ele (vezi NAFTA, ASEAN etc). Înainte ca omenirea să devină “o turmă şi un păstor”, va exista, cu siguranţă, o lume formată din trei poli mari: America, Asia şi Europa. O notă distinctă va face Rusia care va încerca să se constituie ea însăşi într-un pol de integrare la care să adere Belarusia, Ucraina şi …lista rămâne deschisă. Nu trebuie uitat că România şi Bulgaria au primit şi ele oferta de a adera la viitorul CSI, iar aderarea Cehiei, Poloniei şi Ungariei la NATO a fost întâmpinată cu răceală siberiană de către Rusia. Opinia noastră este că locul Rusiei este deja în integrarea asiatică. Oricum, globalizarea economică va lega strâns aceste trei mari regiuni, cu speranţa că va reuşi să internalizeze conflictele aşa cum se urmăreşte, de fapt, prin orice proces integraţionionist.

 

3.3 Eu, noi, toţi – sinteza treimică a existenţei umane

 

Conceptele de individualitate, colectivitate şi umanitate au fost utilizate de ştiinţa modernă ca fiind paliere distincte, dar cu interconexiuni îmtre ele, ale existentului uman. Aşa au apărut şi s-au dezvoltat Psihologia, Sociologia şi Relaţiile internaţionale. Cele trei discipline ştiinţifice au început să-şi împrumute metodele şi instrumentele de cercetare, ceea ce a dus la abordarea interdisciplinară, fază ultimă de evoluţie a gândirii moderne. De aici, până la conştientizarea necesităţii con-topirii lor într-o viziune sintetică nu a fost decît un pas. Acest pas se numeşte Transdisciplinaritate sau Holism, şi el ţine de depăşirea gândirii moderne şi trecerea la faza postmodernă, de maximă sinteză ideatică. O fază premergătoare a acestei preocupări de analiză socio-umană integrată o reprezintă apariţia conceptului de Ştiinţe Sociale, disciplină academică de sinteză care viza integrarea eficientă a individului în social, fie acesta de nivel macro sau mondo. Demn de reţinut faptul că sub această denumire a existat în regimul dictatorial din România o încercare de studiere integrată a marxismului, desigur în formele sale pervertite de Lenin şi Stalin. Ceea ce s-a obţinut a fost însă o exacerbare a studiului unidisciplinar şi doar uneori s-a făcut loc şi studiului interdisciplinar. Interesant de notat este şi faptul că trecerea de la unidisciplinar la multi şi interdisciplinar genera o conştientizare sporită a contradicţiilor interne ale diverselor discipline. Astfel, şi-au făcut loc interogaţiile şi dubiile referitoare la presupusa ştiinţificitate a disciplinelor care erau grupate sub denumirea generică, dar falsă, de Ştiinţe Sociale. Desigur, Psihologia nu era o disciplină socială, şi cu atât mai puţin Filosofia sau Logica…Ca o repunere în drepturi a legăturii dintre denumire şi conţinut, fostele Centre de Ştiinţe Sociale au primit denumirea de Institute de Ştiinţe Socioumane. Din păcate, Ştiinţele Sociale, ca disciplină integratoare,

transdisciplinară, a dispărut din curricula academică, rămânând – în schimb – fostele discipline de sine stătătoare. Mai grav este însă faptul că specializări academice de mare importanţă cum ar fi Economie, Ştiinţe Politice sau Drept nu au în programa lor de studiu o disciplină integratoare cu numele şi conţinutul de Ştiinţe Sociale. Desigur, este bine că ele fac schimb de discipline specifice, dar aceasta ţine încă de nota gândirii moderne. De asemenea, ţine de capacitatea fiecărui profesor de a face necesarele legături cu toate celelalte discipline care ar putea alcătui Ştiinţele Sociale. Fac aici o precizare de natură terminologică. Nici denumirea de Ştiinţe Sociale nu este prea fericită, din cel puţin două motive: întâi că sugerează existenţa distinctă a unor ştiinţe care studiază doar socialul şi un OMUL în tripla sa ipostază de individualitate, comunitate sau societate şi umanitate; în al doilea rând gândirea postmodernă încearcă să treacă pe locuri secunde disciplinele de sine stătătoare şi să scoată în faţă analizele integrate, transdisciplinare. Din acest motiv, de un număr apreciabil de ani nu mai utilizez conceptul de ştiinţă la plural, ci doar la singular. Există, de fapt, o singură ŞTIINŢĂ, adică o cunoaştere sistematizată unică şi netrunchiată, nesegmentată şi neblocată în comunicarea liberă. Şi aici, regimul totalitar a conştientizat pericolul cunoaşterii integrate şi a accentuat permanent individualizarea “ştiinţelor”. Fiecare disciplină universitară începea, de regulă, cu fraza sacrosanctă:

“Aceasta este o ştiinţă de sine stătătoare, cu obiect propriu şi cu metode specifice de cercetare”.

Desigur, parcelarea câmpului cunoaşterii era o consecinţă firească a feudalităţii târzii care a dominat şi care încă mai domină societatea şi mentalitatea românească.

Toate aceste neîmpliniri ar fi fost din start eliminate dacă modul de gândire triadic, holistic şi transdisciplinar ar fi avut o răspândire mai mare, respectiv dacă deschiderea spre sinteză ar fi fost prezentă, eventual însoţită de o propensiune spre creativitate şi noutate.

Eu, noi şi toţi nu reprezintă doar o altă formă de exprimare pentru triada micro-macro-mondo, ci este chiar punerea în valoare a tuturor formelor posibile de existenţă umană. Mai mult, o conştientizare a acestui trio reprezintă şi calea interpenetrării celor trei dimensiuni până la a constitui un continuum, sau un câmp uman. S-ar părea că Eu-l reprezintă limita minimă absolută a existenţei umane, în timp ce limita maximă absolută nu este cunoscută încă. Dacă aceste limite există prin însăşi actul originar al Creaţiei, atunci problema limitelor de alte naturi ar putea fi, de asemenea, prestabilită.

De exemplu, problema economică fundamentală, respectiv cea a rarităţii sau a bogăţiei, ar putea fi discutată în termeni de limite fiziologice sau în limite sociologice. Un astfel de “democraţie socioeconomică” propune economistul american Robley E. George care a propus – în evident spirit marxist, dar în formă democratică – calcularea Venitului personal Garantat Universal (VGU) şi a Avuţiei personale Maxim Acceptabile (AMA), ambele limite urmând a fi stabilite şi ajustate direct şi periodic în mod democratic de către întreaga societate. Desigur, modelul propus este relativ acceptabil pentru o ţară ca SUA unde discrepanţele nu sunt atât de mari ca în ţările sărace. În cazul în care fenomenul integraţionist continuă, amintitul model ar putea să se instaureze firesc, la nivel planetar chiar, în condiţiile unei democraţii autentice şi a unei educaţii de înalt rafinament. George Robley un face altceva decât să pună in ecuaţie raporturile fireşti care ar trebui să existe între Eu, Noi şi Toţi.

(Exemplul de mai sus este preluat din comunicarea “Socioeconomic Democracy: A Brief Introduction” prezentată la al Patrulea Congres AL ISINI, de la Mexico City, 18-21 August 1999). Unii ar putea reproşa că o atare încercare de analiză şi – eventual – stabilire a unor limite minime şi maxime în bunăstarea fiinţelor umane este de natură utopică. Într-adevăr, este vorba de una dintre miile de utopii ale omenirii. Capitalismul nu este mai puţin utopic decât defunctul comunism, deoarece premisele de la care a pornit nu există în realitate. Mai mult, nu există capitalism, ci capitalisme, după cum au existat mai multe variante de socialism (Robley a numărat 57 de feluri de socialism…). Iată cum acceptarea analizei triadice a existenţei umane duce la inevitabile discuţii referitoare la sistemele şi modelele sociale mai mult sau mai puţin acceptate de totalitatea indivizilor dintr-o zonă a lumii. Mai este oare de mirare faptul că în chiar perioada regimului comunist MSM nu era acceptată decât cu maximă reticenţă şi îngăduinţă?

 

3.4 Individualism, colectivism, socialism, comunism, internaţionalism, globalism

 

Preocuparea de a trata OMUL în mod consecvent ca triadă simultană a existenţei sale la cele trei paliere – micro, macro şi mondo – nu este gratuită, sau făcută doar de dragul respectării ideii de treime. Excesele cunoscute în istorie – dintre care cele mai recente, cum au fost fascismul şi comunismul – par a fi atins culmile imaginaţiei umane. Comunismul a distrus individul, internaţionalismul a ameninţat naţiunile, globalismul sperie pe mulţi prin riscul pierderii oricăror identităţi individuale sau naţionale. Fiecare dintre conceptele invocate în titlul acestui capitol reprezintă o formă de dezechilibru, o distrugere a unuia sau altuia dintre cele trei paliere în favoarea altuia, cu consecinţa că la fiecare palier dezechilibrele se accentuau. Pare a fi un destin istoric ca omenirea să-şi găsească echilibrul, doar după ce a cunoscut excesele şi extremele. Mulţi oameni de ştiinţă, de litere sau de arte au caracterizat secolul XX ca fiind “cel mai violent secol din istoria omenirii” (William Golding, Anglia, Laureat Nobel pentru literatură); “un secol de masacre şi războaie” (Rene Dumont, Franţa, ecolog), sau ca “cel mai teribil secol din istoria occidentală“ (Isaiah Berlin, Anglia, filosof). Desigur există şi unele păreri mai optimiste, ale celor care au văzut mai întâi scopurile atinse şi apoi s-au gândit la mijloacele utilizate. Unii au fost extaziaţi de progresul tehnologic, dar constată o trecere evidentă de la “părerile relativ raţionale şi ştiinţifice asupra lucrurilor, la opinii non-raţionale şi mai puţin ştiinţifice” (Raymond Firth, Anglia, antropolog).

Totodată, secolul nostru cunoaşte şi promovează sintezele cele mai neaşteptate. Cine şi-ar fi imaginat că se va crea o alianţă între capitalismul american (cel mai liberal din lume) şi comunismul rus (cel mai antiliberal), alianţă creată în vederea distrugerii unui duşman comun, a cărei sinteză ideologică nu era altceva decât mixajul sui generis dintre un socialism muncitoresc revoluţionar şi proprietatea capitalistă privată. Poate nu întâmplător, după război, preocupările pentru sinteze au cunoscut formele cele mai interesante: New Deal-ul american a fost în bună măsură o copie adaptată după programele stahanoviste sovietice, eventual gândit ca o doză homeopatică antistalinistă.

Managementul american începuse să pătrundă în “lagărul socialist” sub denumirea “originală” de “conducerea ştiinţifică a întreprinderii”. Pierre de Latil, un gânditor francez declara prin anii ’50 că omenirea a intrat definitiv în “epoca sintezei”. Or, aceste sinteze nu reprezintă altceva decât esenţa însăşi a gândirii postmoderne, sinteze generate de un pragmatism bine definit şi supleat de logistica informatică.

Poate din cauza aceloraşi trenduri care se răspândeau şi se răspândesc peste tot în lume fără preaviz sau scuze, am pornit şi noi, mai mult sau mai puţin (in)voluntar, pe cale sintezelor treimice, nu numai lămuritor-explicative dar şi eficient-pragmatice. Desigur, sintezele se fac mai întâi în planul mental, al imaginaţiei prospective, după care se încearcă aplicarea lor în practică. Astfel, tentaţia sintezei a existat şi în încercarea de simbioză sovieto-americană din timpul celui de-al doilea război mondial, dar şi în perioada postbelică, sub forma doctrinei convergenţei sistemelor social-politice opuse. De reţinut că prima simbioză a avut succes, prin înfrângerea fascismului, dar forţele politice din cele două viitoare superputeri nu erau încă pregătite să cedeze din specificităţile lor proprii, astfel încât încercarea de sinteză a trebuit reluată peste decenii sub forma doctrinei convergenţei. Mulţi analişti ar fi tentaţi să creadă că această doctrină a murit fără măcar să cunoască succesul. Noi considerăm că doctrina convergenţei a reuşit prin cooptarea lui Gorbaciov la mersul spre adaptare reciprocă a celor

două sisteme. Interesul american şi european occidental era exprimabil într-o singură sintagmă: pieţe de desfacere. Occidentul nu era interesat într-o distrugere completă a eşafodajelor totalitare din Est, ci doar în penetrarea comercială a acestora. Un om politic american, într-o declaraţie ce friza cinismul prin sinceritatea ei, spunea că pentru SUA era mai uşor de tratat direct cu Moscova în probleme care priveau tot sistemul ţărilor socialiste.

Dar, cum economicul şi politicul sunt nedisociabile, cedarea în plan (macro)economic a fost însoţită şi de cedarea în plan (macro)politic, astfel încât este greu de spus dacă factorul determinant în declanşarea prăbuşirii comunismului de tip sovietic a fost de ordin economic sau politic, intern sau extern. Probabil oricine poate aduce argumente în favoarea primatului oricăruia dintre cei patru factori amintiţi..

Actualmente, experienţa sovietică şi din alte ţări foste socialiste a invadat, ca un reflex, mentalităţile occidentale, avide să vadă, să cunoască “exact cum a fost” acolo… Consecinţa, directă sau nu, este că la ora actuală 11 ţări europene au guverne socialiste, iar americanii au avut 8 ani un social-democrat, respectiv democratul Clinton.

Dar sinteza cea mai interesantă, cea mai recentă, şi cu un impact realmente istoric, este aşanumita  A Treia Cale, sau Noul Centru, doctrină lansată de Tony Blair şi Gerhard Schroder la care a aderat şi Bill Clinton. Desigur, amintita doctrină este eşafodajul ideologic al Uniunii Europene, a lărgirii acesteia spre Est precum şi a integrării euroatlantice (NATO). În esenţă, A Treia Cale vizează îmbinarea virtuţilor pieţei libere cu protecţia socială, dar cu o importanţă primordială acordată mecanismelor pieţei. Este, o aplicare de facto a teoriei convergenţelor sistemelor social politice opuse, prin preluarea şi armonizarea esenţelor pozitiv umane ale celor două sisteme. Deci, nici individualism fără protecţie socială – cum a fost în perioada acumulării primitive a capitalului – nici comunism fără libertăţi elementare.

Una dintre formele concrete sub care s-a materializat A Treia Cale, chiar înainte de lansarea Manifestului comun semnat de Blair şi Schroder, a fost vestitul NHS (National Health System) britanic, detronat de Dna Thatcher şi înlocuit cu un sistem foarte concurenţial, descentralizat şi cu o mai slabă protecţie socială. Revenirea laburiştilor la putere presupunea cu necesitate şi revenirea la NHS, ceea ce s-a şi întîmplat. Dar, conţinutul real al actualului NHS seamnănă mai mult cu sistemul thathecerist. S-a păstrat din vechiul NHS denumirea, o serie de principii de accesibilitate mai largă, dar esenţa noului NHS este de natură concurenţială, liberală.

Şi în România au fost încercări de a uni cele două extreme, care, conform zicalei, se ating.  Astfel, a existat o încercare a avocatului Cerveni de a înfiinţa un partid cu denumirea mai mult decît ciudată pentru “ortodoxia politică” românească: Partidul Socialist Liberal Român! În ultima perioadă este vizibilă preocuparea ApR pentru Calea a Treia, sau A Treia Republică, o deplasare evidentă mai spre dreapta faţă de PDSR, din care provenise. De asemenea PNR (Partidul Naţional Român) sub conducerea fostului şef al SRI, Virgil Măgureanu, a preluat din mers amintita sintagmă şi orientare ideologică pe care a definit-o – chiar mai tranşant decât ApR-ul – pur şi simplu “A treia cale”.

Aşadar, constatăm încercări succesive de apropiere a extremelor, de renunţare la dogmatismo şi absolutisme, de relativizare permanentă a ceea ce până nu demult era un absolut cu tentă de definitiv şi irevocabil. Desigur, aceasta nu înseamnă că gîndirea treimică a câştigat lupta cu gîndirea liniară, unilaterală şi îngustă. A gândi treimic presupune o predispoziţie pentru dialog, toleranţă, schimb de idei, de recunoaştere a faptului că ai un punct de vedere eronat sau nebenefic chiar şi pentru propria poziţie. A gândi treimic presupune să exersezi permanent modul de abordare simultană a celor şapte triade descrise în capitolele precedente. Aşa cum observase, este adevărat, cu tristeţe, Raymond Firth, lumea nu mai acceptă cu sfinţenie ceea ce ştiinţa considera drept adevăr absolut, irefutabil şi permanent, ci, acordă un credit suficient de mare şi chiar integrează în circuitul ştiinţific şi acele opinii “iraţionale” pe care ştiinţa le pusese la stâlpul infamiei doar cu puţin timp înainte.

Am exemplificat deja cu situaţia medicinei clasice care face tot mai mult loc medicinei alternative, ca unică soluţie de a păstra profesiunea medicală în postura de salvator şi recuperator, postură pe care o revendicau deja alte discipline paramedicale şi chiar fără nici o pregătire medicală.

Din păcate, în cazul acesta, medicina clasică nu face suficient de mult pentru a păşi pe o a treia cale, pentru o nouă sinteză a ştiinţificului cartezian cu ştiinţificul necartezian. Medicina, o profesie liberală şi cu mari înclinaţii spre umanism şi protecţie socială pare încă insuficient de deschisă spre transdisciplinaritate, postmodernitate şi abordarea informaţională a problematicii ei. O a treia cale în profesiunea medicală pare a fi imperioasă, şi – din date prezentate pe Internet – în ţările dezvoltate este acordat destul credit şi apreciere practicilor bioenergetice, psihoenergetice etc.

Nu putem încheia acest capitol – care ar merita o abordare de sine stătătoare – fără a analiza semnificaţia şi impactul globalizării şi integrării care stârnesc atât de multe disco contradictorii. Globalizarea este atât premisa cât şi consecinţa fenomenelor de sinteză şi integrare care au loc atât în plan ideologio-doctrinar cât şi în planul cel mai practic şi mai pragmatic posibil.

Globalizarea nu este un fenomen nou. Ea a fost preocuparea de căpetenie a tuturor Maribor imperii ale lumii, care doreau să organizeze întreaga existenţă umană după chipul şi asemănarea lor, şi – desigur – în beneficiul lor. Imperiul roman a reuşit să realizeze în cea mai mare măsură o construí de anvergură globală, desigur la nivel european şi chiar african, iar consecinţele globalizării romane se resimt şi astăzi prin puternica moştenire culturală şi instituţională. Hitler şi Stalin au dorit, fiecare în felul său, să construiască un imperiu global – primul prin forţa armelor, ce de al doilea prin forţa ideologiei şi a armelor. Stalin şi urmaşii săi aproape că reuşiseră să îşi întindă influenţa pe o mare parte a planetei. Competiţia dintre SUA şi URSS viza un obiectiv unic: cine va stăpâni cea mai mare parte a planetei? Interesant de reamintit că SUA era, imediat după război, de departe ţara cu cea mai mare influenţă şi putere din lume. Democraţia americană nu a marşat până a-şi elimina definitiv concurentul şi aliatul, deşi dispunea de arma atomică. În finalul competiţiei globalismul american a învins globalismul sovietic, cu consecinţele pe care deja lumea le cunoaşte: globalizarea liberalismului şi individualismului ca doctrine, concomitent cu mixarea acestora cu valorile social-democraţiei europene. Globalizarea a fost – şi probabil mai este – văzută doar ca o cucerire a lumii de către SUA, reacţiile fiind uneori exacerbarea forţelor naţionaliste care mai pot, cel mult, să întârzie globalizarea, dar nu să o stopeze ca proces. Se pare că aceste forţe chiar asta doresc: să se mai bucure ceva vreme de avantajele tribalismului şi feudalismului local. Pentru a contracara aceste tendinţe localiste, izolaţioniste sau autonomiste, filosofia globalizării a lansat sloganul “Gândeşte global şi acţionează local”! Globalismul nu trebuie văzut ca un alt “sfîrşit al istoriei”, ci doar ca împlinirea triadică şi treimică a modului individualist sau internaţionalist de a vedea existenţa umană. Este de notorietate faptul că doar viziunile micro şi macro aveau ponderea majoritară în orice analiză.economică, politică şi etică. Actualmente, graţie globalizării/mondializării, treimea s-a împlinit, astfel încât oricare dintre analizele susmenţionate nu poate fi considerată ştiinţifică dacă nu corelează – cel puţin – cele trei dimensiuni: micro, macro şi mondo.

 

3.5 De la integrism – prin dialog şi cooperare – la integrare

 

Titlul acestui capitol, care continuă – pe alt plan – ideea împlinirii treimice a lumii, respectiv a gândirii şi acţiunii umane tri(u)nitare, a fost inspirat de o carte a cunoscutului marxist nonconformist francez Roger Garaudy cu titlul de “Integrismes”, publicată la Paris în 1990. Viziunea autorului francez este similară cu cea a lui Oswald Spengler, referitoare la Declinul Occidentului. Este, dacă nu forţăm cumva nota, o replica la graba cu care Fukuyama decreta “sfîrşitul istoriei”, după ce cu două decenii în urmă Daniel Bell decretase “sfîrşitul ideologiilor”. Verdictul lui Garady este unul care vrea să nu permită apariţia altor dogmatisme în locul celor abia dispărute, să nu lase omenirea, ca – din exces de zel şi entuziasm tehnico-ştiinţific – să creadă că punctul de vedere american este ultimul cuvânt în materie de organizare umană.

Motivul pentru care am invocat acest autor şi tema abordată de el constă în faptul că face o pledoarie destul de argumentată în favoarea dialogului, integrării, concilierii, toleranţei adică în favoarea acelor mecanisme de împiedicare a apariţiei noilor totalitarisme, dogmatisme sau alte fixisme. Verdictul garaudian este formulat în chiar prima propoziţie a cărţii: “Integrismele, toate integrismele, fie ele tehnocratice sau staliniste, creştine, evreieşti sau islamice, constituie astăzi pericolul cel mai mare pentru viitor. Victoriile lor, într-o epocă în care nu mai avem de ales decât între <distrugerea reciproc asigurată> şi dialog, ar închide toate comunităţile umane în secte fanatice închise în ele însele şi, deci, dispuse spre confruntare.” Este deductibil de aici că Garaudy foloseşte termenul de integrism în sensul de fundamentalism, de dogmatism dus dincolo de limitele oricărei acceptabilităţi exterioare. Integrismul se autoconfundă în mod deliberat cu întregul, deşi el este doar o parte a întregului. Întregul este doar treimic; el este deschis spre infinitul mic şi spre infinitul mare în aceeaşi măsură. Cu alte cuvinte, întregul integrist este absolutist, închis în el însuşi în timp ce întregul treimic este relativist şi deschis spre toate azimuturile de unde ar putea veni o boare proaspătă, un vânt înnoitor. Globalizarea poate fi privită în mod integrist, fundamentalist, ca fiind salvarea supremă pentru oricine, oricând şi oriunde (caz în care deja se poate vorbi despre globalism şi nu despre globalizare) sau poate fi privită ca veriga lipsă într-o analiză ce se vrea cât mai completă, dar deschisă spre înaintări şi retrageri în funcţie de rezultate.

Interesantă este propunerea lui Garaudy de a veni de hac integrismelor. Sigur, o gândire bolşevică sau agresiv revoluţionară ar putea decreta necesitatea ridicării la lupta pe viaţă şi pe moarte împotriva integrismului cutare. Atunci, distrugerea finală este asigurată, iar Apocalipsa nu mai este o poveste de speriat (ne)credincioşii. Dar, apare şi o altă soluţie, cea pe care Occidentul a aplicat-o Imperiului Sovietic, dar se pare că nu este încă pregătit să şi-o administreze în caz de nevoie: renunţarea la exagerarea care a dus la ism-izare şi retragerea spre normalizare. Astfel Garaudy afirmă că respingerea fundamentalismului islamic nu poate veni dinspre Occident, văzut de autorul francez ca fiind deja în decadenţă, ci din interior: astfel, s-ar observa că islamismul este, de fapt, boala Islamului.

Opusul fundamentalismului integrist este dialogul, iar dialogul presupune un parteneriat nu un raport de supraordonare. “Lumea nu are nevoie de un Cezar sau de un Napoleon, ci de un nou Luther sau de un nou Ghandi” conchide Garaudy.

Aşadar, disponibilitatea de a dialoga poate într-adevăr să elibereze lumea de riscul recăderii în dogmatism şi chiar totalitarism. Este locul să amintim aici că forţa uriaşă a transnaţionalelor, de foarte multe ori mai puternice decât state dezvoltate ale lumii, ameninţă să instituie o lume a monopolurilor, deci o lume în care concurenţa nu va mai exista. Transnaţionalele cer guvern mondial şi organizare mondială limpede şi majoritar agreată, altfel există un risc major ca fundamentalismul economicopolitic al transnaţioanalelor să transforme rapid lumea într-o colonie impersonală condusă de forţele impersonale şi fără ţară a finanţelor globale.

Integrarea treptată şi bine controlată a statelor în entităţi statale mai mari ar putea crea acea forţă contrabalansatoare care să nu permită simplelor criterii de eficienţă economico-financiară să înlăture orice alte criterii de evaluare a performanţelor umane.

Globalizarea şi transnaţionalele reprezintă realitatea – integrarea economico-politică este soluţia! Iar o formă coerentă a unui mod de gândire care să favorizeze echilibrul şi integrarea este MSM. Nu dorim să facem din MSM decât ceea ce este şi ceea ce poate fi: un mijloc eficient de a atinge scopuri umane fundamentale: libertate, bunăstare, pace.

 

3.6 A Treia Cale sau Întreirea Căilor?

 

După prezentarea principalelor tendinţe din doctrinele şi politicile prezente în lume, a apărut şi ideea celei de A Treia Căi, deja cu reverberaţii şi în plaja politică românească.

Dar, orice experienţă istorică arată că semnalul de alarmă tras de Garaudy nu este deloc

gratuit sau doar livresc. Oricare a treia cale va avea de armonizat ceva cu noile realităţi pe care ea însăşi le creează. Desigur, nu intenţionăm să sugerăm aici că A Treia Cale, propusă deja ca o soluţie la fundamentalismele comuniste şi individualiste, ar fi sortită eşecului sau că nu merită încercată.

Dimpotrivă. Totuşi, Calea A Treia ar avea şanse majore de a se institui ca factor de echilibru pe termen lung, dacă cele trei căi numite: 1. Individualistă 2. Colectivistă/Socialistă/Naţionalistă 3. Globalistă ar fi în mod echilibrat reprezentate într-o doctrină care ar putea fi într-adevăr o cale perenă pentru întreaga omenire. O condiţie s-ar impune totuşi: instituirea unui sistem educaţional care să promoveze echilibrul triadic amintit, să amendeze tendinţele părţilor de a se considera întreguri, respectiv de a avea un feed-back relevant în privinţa rezultatelor obţinute. Toate acestea, desigur, în condiţii de transparenţă maximă, de atenuare a asimetriilor informaţionale şi de asigurare a accesului maxim la informaţie.

Modelul treimic creştin este regăsibil în tridimensionalitatea lumii în care trăim. A accepta

gândirea treimică nu cere cu necesitate ca cineva să adere doctrinar la dogmele creştinismului. Dar, inducerea gândirii treimice în modul de analiză şi evaluare a politicilor-scopurilor şi a economicilormijloacelor are şanse mari de a asigura climatul etico-moral atât de necesar acum când plaja alegerii se îngustează aproape în fiecare zi. S-ar putea ca în curând această plajă să aibă chiar o singură variantă pentru supravieţuire: cooperează sau mori.

 

BIBLIOGRAFIE pentru Capitolul 3

 

*** Doctrina lui Confucius, sau Cele patru Cărţi clasice ale Chinei, Ed. Timpul, Iaşi, 1994

(Traducere din limba franceză de Vlad Cojocaru); 476 p.

Andrei, Nicolae; Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici., Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1987, 291 p.

Antonesei, Liviu; Paideia. Fundamentele culturale ale educaţiei. Ed Polirom, Iaşi, 1996, 125 p

Aristotel; Politica. Ed Antet, 1996, Oradea (Traducere de El Bezdechi, 1924); 285 p.

Aristotel; Les Economiques, (Traducere în franceză de J.Tricot), Paris, Librairie Philosophique J.Vrin, 1989; 79 p.

Aristotel; Etica nicomahică; Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică; Bucureşti, 1988, 406 p

Bîrzescu, Ilona; Axiologie; Universitatea de Vest, Timişoara, 1994, Tipografia Universităţii

din Timişoara

Boboc, Al; Etică şi axiologie în opera lui Max Scheler; Ed Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, 242 p

Cătineanu, Tudor; Elemente de Etică, vol I; Ed Dacia, Cluj, 1982

Chioar, Ioan; Binele şi răul în viziune creştină; Ed Universal DALSI, 1996, 210 p

Claudian, Alexandru; Curs de metodologie, Universitatea Mihăileană, Facultatea de Litere şi

Filozofie, 1938-1939; 274p

Cozma, Carmen; Meloetica, Eseu semiotic asupra valorilor morale ale creaţiei artistice

muzicale; Ed. Junimea, Iaşi, 1996, 418 p.

Descartes, Rene; Discurs asupra metodei de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în

ştiinţe; Ed ştiinţifică, Bucureşti, 1957, 104 p.

Druguş, Liviu; “Supporting Introductory Reading” (pp xiii- xvi) şi “The Scope of the Economic, the Politic and the Ethic. What is, at last, studying Political Economics?” (pp. 142-167) în: Livingstone Musoro; Readings in Development Issues; Encyclopaedia “Museum” Chisinau, 1996, 167 p

Etzioni, Amitai; The Moral Dimension. Towards a New Economics; Free Press, New York, 1988, 300 p

Galbraith, John Kenneth; Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului; Eurosong & Book; (Traducere de Al Şontea), New York 1996; Bucureşti 1997; 127 p

Garaudy, Roger, Integrismes, Paris, 1990

Găvănescul, Ion; Etica pentru şcolile secundare; Ed I, Bucureşti, Ed Libraria “Universală“ Alcalay & Co, 1928

Grenier, Hubert; Marile doctrine morale; Ed Humanitas;, (Traducere de Marina Vazaca) ; PUF Paris 1989, Bucureşti 1995; 175 p

Grigoraş, Ioan; Binele şi răul, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978

Grigoraş, Ioan (coord); Statutul universal şi specific al valorii morale; Ed Universităţii “Al.I.Cuza”

Iaşi, 1993

Hallowell, John H.; Temeiul moral al democraţiei;Ed Paideia, Bucureşti, 1996 (Chicago 1953) 119 p.

Hayek, F.A., The Counter-Revolution of Science, Liberty Press, 1952

Hegel, G.W.F.; Ştiinţa logicii; (Traducere de D.D. Roşca), Ed Acad RSR, Bucureşti, 1966,

859 p.

Hill Napolen, De la Idee la Bani, Ed Curtea Veche, 1998

Iluţ, Petre; Structurile axiologice din perspectivă psihosocială; Ed Did şi Ped, Bucureşti, 1995, 158 p

Kant, Immanuel; Scrieri moral-politice; Ed Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, 494 p

Kirzner M. Israel; Perspectiva economică, Ed. ALL, Bucureşti, 1996

Martin, Hans-Peter; Schuman Harald, Capcana globalizării. Atac la democraţie şi bunăstare,Ed Economică 1999 (,@ Germania/ 1996)

Mladenatz, Gromoslav; Curs de Economie politică. Cunoaştere şi metodă în Ştiinţa Economică; Tiporex, Bucureşti, f.a. 246 p.

Negulescu, P.P.; Scrieri inedite; vol I-V, Ed Academiei RSR, 1969, 1971,1972,1977

Olson, Mancur; Creşterea şi declinul naţiunilor. Prosperitate şi stagflaţie şi rigidităţile sociale, Ed Humanitas, 1999

Omraaam Mikhael Aivanhof, Limbajul figurilor geometrice, Ed Prosveta, 1989

Petrescu, Camil; Doctrina substanţei; Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, 2 vol.,

354+368 p

Popper, R. Kall; Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism. Editura Trei, CEU Press, Traducere de Florin Lobonţ, 1997, 180 p.

Robley, George; Socioeconomic Democracy: A Brief Introduction, Fourth International Congress of ISINI, Mexico City, August 18-21 1999

Rugină, Anghel N; Prolegomena to any Future Study in Economics, Finance and Other Social

Sciences: The Road to a Third Revolution in Economic, Financial, Social, Ethical, Logical and

Political Thinking; in: International Journal of Social Economics, Volume 25, No 5, 1998

Scheler, Max; Arbeit und Ethik; în: “Zeitschrift fur Philosophische Kritik”, Band 114, Juli 1899; pp. 161-200

Schultz, Uwe; Immanuel Kant, Ed Teora, Bucureşti, 1997 (Traducere de Vasile V. Poenaru), 176 p

Spinoza; Etica;Ed Ştiinţifică; Bucureşti 1957, (Traducere din italiană de Al Posescu), 358 p

Tompea, Doru; Etică, axiologie, deontologie; Ed Ankarom, Iaşi, 1966, 145 p

 

 

Capitolul 4

 

Sistem şi structură în organizarea sănătăţii

 

4.1 Sistemul şi structurile, procesul şi fenomenele – expresii posibile ale raportului Scop-Mijloace

 

Existenţa înconjurătoare are două tendinţe semnalate de fizicieni şi cercetători ai naturii: o tendinţă spre dezorganizare, spre disipare, spre entropie crescândă şi o tendinţă spreorganizare, spre armonie şi antientropie. Cele două tendinţe sunt complementare şi se constituie ca un motor în doi timpi ai întregii existenţe, cu posibilitatea imaginării celui de al treilea timp care se defineşte la punctul de echilibru dintre cei doi timpi, adică atunci când motorul nu se află nici în timpul unu, nici în timpul doi. Tendinţa anti-entropică este necesar a fi susţinută de un efort antientropic adecvat. Antientropia poate fi definită ca tendinţa spre sistem, spre armonia interioară a unui grup de elemente interrelaţionate. Tendinţa înspre sistematizare este, de fapt, o implicare activă a unor structuri informaţionale apte să genereze o funcţionabilitate superioară sistemului. Aici intervine conceptul de sinergie, care defineşte obţinerea unui plus de rezultate benefice în urma structurării adecvate a unor mijloace.

Sinergia este acel ideal uman prin care 2 plus 2 fac 5. Aceasta este, în esenţă, şi definiţia

sistemului, care înseamnă structurarea acelor mijloace apte să genereze atingerea unui stop superior situaţiei în care acele mijloace nu ar fi interrelaţionate. Un exemplu banal: o grămadă de cărămizi sau de lemne nu constituie nici sistem nici structură. Aşezarea lor într-o anumită ordine şi relaţie le defineşte însă ca fiind o structură aptă să definească un sistem: o casă de locuit, de exemplu. Casa este sistemul, iar amintitele materiale de construcţie reprezintă acum. structura (de rezistenţă şi de confort) a casei.

În terminologia Metodologiei Scop-Mijloc, materialele de construcţie reprezintă mijloacele, care bine ordonate şi organizate – de către şi împreună cu alte mijloace cum ar fi informaţia, imaginaţia, energia umană şi cea controlată de om etc – pot atinge un scop anterior formulat şi dorit a fi realizat. Casa este scopul propus de cel/cei care are/au nevoie de adăpost. În concluzie, materialele de construcţie pot fi considerate fie mijloace, fie structuri, iar casa ce urmează a fi construită se defineşte fie ca scop, fie ca sistem. Uşoare nuanţe ar putea face obiectul unor precizări suplimentare (deşi, în esenţă, cele două perechi de termeni sunt perfect identice) cum ar fi: sistemul este ceva deja constituit, este o realitate, în timp ce scopul este doar un deziderat, fiind o idealitate. Totuşi, casa poate fi considerată un scop atins, iar mijloacele de construcţie pot fi definite şi ca structuri potenţiale. După cum am arătat în capitolele anterioare, între scop şi mijloace există o identitate de esenţă, identitate greu de acceptat în premodernitate şi chiar în modernitate, dar în postmodernitate, ca urmare a transformării din ce în ce mai rapide a mijloacelor în scopuri, această identitate este tot mai evidentă şi mai uşor de observat. Retranslând aceste adevăruri în termeni de sistem şi structuri, este lesne de afirmat că sistemele şi structurile sunt identice, ca esenţă: orice sistem este definit de structurile sale, iar orice structură este imposibil de imaginat în afara sistemului său sau a sistemelor pe care îl/le defineşte/definesc.

Discuţia despre sisteme şi structuri nu este una gratuită în contextul de faţă, ci este de ajutor în înţelegerea unor fenomene şi procese de interes pentru evoluţia dinamică a realităţilor sociale (inclusiv ale celor din domeniul îngrijirilor de sănătate) de la noi, din Europa şi din lume. Astfel, sintagma foarte des uzitată în ultimii ani, aceea de “integrare a României în structurile euroatlantice” capătă o semnificaţie mai clară şi mai completă în contextul înţelegerii corecte a raporturilor (de identitate) dintre sistem şi structuri. Sistemul este, în cazul de faţă,        Europa integrată, iar structurile euroatlantice reprezintă statele care au relaţii de intimă cooperare şi apropiere în zona definită de Europa de Vest şi America de Nord (îndeosebi SUA). Conceptul de integrare, ca şi procesul cu acelaşi nume trebuie foarte bine înţelese deoarece sistemele de sănătate sunt, în esenţa lor, sisteme economico-politice care definesc o anumită atitudine, o anumită dezirabilitate, un set de scopuri propuse şi un număr de mijloace atrase. În mod corespunzător, reforma sitemelor înseamnă, în primul rând, o restructurare, o rearanjare a structurilor, a mijloacelor existente în funcţie de un nou set de priorităţi conştient stabilite. Dar, pentru a face restructurare este nevoie de cel puţin două dimensiuni: prima este aceea a structurilor existente şi care ar urma să fie modificate sau înlocuite (parţial sau integral), iar cea de a doua este aceea a structurilor viitoare, dezirabile sau chiar ideale.

Restructurarea sistemului sovietic (perestroika, în limba rusă) a fost posibilă prin conştientizarea şi acceptarea necesităţii schimbării – pentru început – a structurilor rigidizate şi îmbătrânite. Chiar dacă această restructurare s-a făcut cu scopul de a păstra sistemul totalitar, odată descătuşate energiile bocate pentru prea multă vreme în forme şi poziţii nefireşti lucrurile au luat o evoluţie care a dus, finalmente, la schimbarea sistemului în ansamblul său. Am insistat asupra acestui model din sistemul politic şi economic pentru a sugera că sistemul de îngrijiri de sănătate nu poate rămâne acelaşi atât timp cât macrosistemul social s-a schimbat.

În consecinţă, binoamele scop-mijloc şi sistem-structură sunt congruente între ele şi se pot utiliza alternativ în beneficiul unei înţelegeri şi acţiuni individuale sau societale superioare.

Mai mult decît atât, un alt binom poate fi ataşat celor două, în acelaşi scop al mai bunei pătrunderi a sensurilor şi semnificaţiilor unor sintagme şi realităţi contemporane. Mă refer la binomul fenomen-proces, utilizat cu precădere în perioada modernă, dar cum postmodernitatea nu se opune modernităţii, ci o completează, acest binom poate fi utilizat cu succes în analizele şi descrierile specifice perioadei postmoderne. Astfel, fenomenele sunt realităţi peremptorii, asemenea structurilor sau mijloacelor, care definesc lucrurile existente în starea lor aparentă (fenomenală), fără a le pune în anumite corelaţii sau în funcţie de anumite scopuri urmărite. Pe de altă parte, procesele se definesc drept înlănţuiri de fenomene într-o anumită succesivitate şi finalitate. Fenomenologia – ca studiu al lucrurilor/fenomenelor, considerate aşa cum sunt – este un alter ego al structuralismului care este un studiu al structurilor, luate aşa cum sunt. Pe de altă parte, gândirea sistemică (sistemic thinking) şi cea procesuală (process philosophy) apar congruente cu finalitatea şi cu teleologia (intentional action). Sistemul, procesul şi finalitatea sunt rezultatele modului de organizare, adecvare şi armonizare a structurilor, fenomenelor şi mijloacelor. Sistemele de sănătate pot fi analizate şi ca procese care se organizează sub imperiul unei finalităţi anume.

Sistem Organizare Structurilor – Proces Adecvare Fenomene -Finalitate Armonizare Mijloace

 

4.2 Gândirea sistemică şi structuralismul – două simplificări ale raportului scop-mijloc

 

Teoria sistemelor – atribuită cvasiunanim biologului canadian Ludwig von Bertalanfy

a dinamizat semnificativ cercetarea ştiinţifică a primelor decade ale postmodernităţii. Această teorie a stimulat îndeosebi gândirea sintetică, holistică şi de tip global, dar a permis o simplificare excesivă a lucrurilor, îndeosebi în cazul în care abordul structuralist era ignorat sau minimalizat. Într-adevăr, deseori este mai lesne să vezi doar pădurea (conceptul de pădure) şi să ignori copacii vii şi reali care o formează. Avantajele induse de gândirea sistemică au permis înţelegerea lucrurilor ca o totalitate (holon), într-o viziune integratoare, globală (dimensiunea macro şi mondo). Structuralismul – atribuit, în general, lui Levy Strauss – apare ca o contrabalansare a sistemismului, stimulând gândirea analitică şi adâncirea în intimităţile lucrurilor (dimensiunea micro).

Iniţial, în anii de ucenicie ştiinţifică, am fost atras, pe rând, de una sau de alta dintre cele două dimensiuni (micro şi macro), deşi macrodimensiunea era mai bine tolerată şi chiar stimulată în condiţiile sistemului totalitar. Paradoxal, structuralismul era conexat cu marxismul şi cu gândirea analitică, fapt demonstrat şi de faptul că, după 1989, odată cu cântarea prohodului pentru marxism şi comunism, s-a cântat prohodul şi structuralismului, considerat o relicvă de tip marxist. Această negare furibundă a structuralismului s-a diminuat sensibil, odată cu relativizarea atitudinilor dogmatic antitotalitare. Ca o reacţie de esenţă antidogmatică, ce nu respingea de plano fie sistemismul fie structuralismul, am lansat în anul 1976 Metodologia Scop-Mijloace (MSM) (în limba engleză EMMY – de la End-Means Methodology) metodologie care viza o împăcare a presupuselor atitudini contrare promovate de structuralism şi sistemism, respectiv a mijloacelor şi scopurilor. MSM este prin însăşi concepţia şi natura sa antidogmatică, relativistă, postmodernă, transdisciplinară şi tri(u)nitară.

Aplicarea consecventă a principiilor ce decurg din caracteristicile listate mai sus m-a ajutat să nu cad victimă extremismelor de orice fel, fie în domeniul stabilirii scopurilor publice (politicul), în cel al alegerii mijlocelor (economicul) sau în acela al adecvării permanente dintre scopuri şi mijloace (eticul), reuşind să pun în practică ceea ce scriitorul Radu Cosaşu numea o atitudine de “extremist de centru”.

Nu pot trece cu vederea că cele două curente se presupun reciproc, iar faptul că unul se numeşte structuralism nu înseamnă că un adept al acestuia va ignora complet orice idee de sistem, după cum un adept al viziunii sistemice nu este automat un duşman al structurilor şi, eventual, al restructurării. La fel se întâmplă şi cu raporturile ce se instituie între scopuri şi mijloace. Aceste raporturi biunivoce apar aproape automat, devreme ce nu ne putem imagina (cu excepţia cazurilor patologice, desigur) stabilirea unor scopuri fără să avem la îndemână mijloacele necesare, sau să încercăm să combinăm nişte mijloace fără a avea un scop oarecare în minte. Această subliniere va deranja însă pe acei preopinenţi care susţin independenţa deplină a economicului faţă de politic şi a politicului faţă de economic, sau – mai grav – a eticului faţă de economic şi politic. De fapt, acestea sunt reminiscenţe ale gândirii moderne iniţiale, şi chiar a gâjndirii premoderne. Platon, în Republica, a făcut elogiul Principiului Specializării, dar a abordat majoritatea temelor în spirit sistemic, globalist. Este tipul de abordare care stă, de altfel, la baza MSM, respectiv de concomitenţă a sistemului şi structurii, a scopului şi mijloacelor, a procesului şi fenomenelor care îl compun. Pentru aceia dintre cititorii acestor rânduri care se declară adepţi sinceri şi realmente interesaţi ai reformelor structurale şi sistemice în domeniul îngrujirilor de sănătate ofer următorul auto-test.

Răspundeţi imediat la următoarele întrebări:

1. Ce este politicul ?

2. Ce este economicul ?

3. Ce este eticul ?

4. Ce legătură este între politic, economic şi etic ?

5. Ce legătură este între sistemul de îngrijiri de sănătate şi sistemul politicului ?

6. Ce legătură este între sistemul de sănătate şi structura economicului ?

7. Ce legătură este între sistemul de îngrijiri de sănătate şi etica economico-politică ?

Nu citiţi încă răspunsurile de mai jos, pentru a vă putea verifica răspunsurile proprii cu cele oferite de subsemnatul. În cazul în care din definiţiile date celor (aparent distincte) trei domenii rezultă că acestea au o independenţă totală unul faţă de altul, atunci este mai mult decât dificil să înţelegeţi la nivelul esenţelor reformele din sistemul îngrijirilor de sănătate.

Mai mult, dacă din întrebarea 4 rezultă că între cele trei domenii nu există legături, înseamnă că viziunea sistemică este puternic estompată de viziunea structuralistă, iar conexiunea sistemstructură lipseşte în mod nefericit. În fine, dacă din răspunsurile la ultimele trei întrebări nu rezultă o legătură de esenţă între sistemul îngrijirilor de sănătate şi dimensiunile sociale ale existenţei umane, atunci înseamnă că şansele de a contribui la derularea reformei, la

restructurarea sistemului de îngrijiri de sănătate este minoră.

Fac din nou trimitere la Platon, sugerând că doar o percepere corectă a legăturilor treimice dintre sistem şi structură, proces şi fenomen, scop şi mijloc etc. vor putea reda concomitent (simultan) pădurea şi copacii, sistemul şi structurile sale (inclusiv sistemul şi structurile din îngrijirile de sănătate). A face elogiul structuralismului în detrimentul gândirii sistemice, sau a elogia întregul fără a-i studia bine părţile sale componente înseamnă a face o ultrasimplificare a realităţii şi a dovedi detaşarea de concluziile Metodologiei Scop-Mijloc sau a gândirii triadice şi treimice în general.

 

4.3 Gândirea structuralist-sistemică de tip holist şi arhetipal – logică

abductivă şi abord transdisciplinar în postmodernitate

 

Concluziile destul de tranşante cu care am încheiat subcapitolul de mai sus, par a fi mai mult apodictice şi aserţiuni în sine decât invitaţii la o acceptare a lor pe bază de logică fermă.

Mai exact, se pare că lipseşte tocmai soluţia la problemă. Adică, am criticat un mod de gândire (reducţionist, absolutist, extremist, modernist etc.) dar nu am oferit temeiurile pentru acceptarea unui alt mod de gândire (holist, relativist, centrist, postmodern etc). Aceste temeiuri ale acceptării unui nou mod de gândire nu vor fi nici ele acceptate cu uşurinţă, ci vor fi supuse analizei cu vechile instrumente de cunoaştere. De aici rezultă dificultatea de a face un pas uriaş într-un domeniu nou şi pentru care nu eşti chiar întotdeauna pregătit să-l faci.

Dar sistemele nu aşteaptă ca toţi actorii săi să atingă standardele supreme de înţelegere şi de disponibilitate spre schimbare: este suficient ca un număr (semnificativ !) dintre aceşti actori să devină conştienţi de necesitatea schimbării, de noile trenduri apărute, de consecinţele nonacţiunii sau ale acţiunii premature etc., pentru ca sistemul să dea semne de restructurare sau chiar de oboseală finală… Desigur, sisteme sinucigaşe nu prea există (nici sistemul sovietic nu era pregătit pentru sinucidere), dar odată apărută ideea necesităţii schimbării sistemul poate să înceapă să se pregătească pentru o modificare radicală a structurilor sale sau pentru o eventuală dispariţie. Mangementul schimbării a apărut ca o disciplină managerială distinctă tocmai în momentul când s-a constatat că este preferabil să conduci tu însuţi schimbarea decât să te laşi condus de aceasta. În general, societăţile occidentale au învăţat deja lecţia schimbării, respectiv acestea declanşează procese evoluţioniste generatoare de schimbări controlate, tocmai pentru a nu permite apariţia mişcărilor de tip revoluţionist/revoluţionar care au marele dezavantaj că întâi distrug tot sau aproape tot ce poate fi distrus şi ce ţine de sistemul anterior, după care începe reconstrucţia, inclusiv a elementelor distruse « din greşeală »… Este şi cazul revoluţiei române care a distrus mult înainte de a clădi ceva, după care s-a făcut apel tot la oameni care fuseseră înlăturaţi din cauza exceselor revoluţionare. Consecinţa : s-a pierdut un deceniu, am rămas cu mult în urma ţărilor care au apelat la soluţii mai puţin radicale sau mai catifelate, cu urme adânci în psihismul populaţiei (neîncredere în orice schimbare sau în orice propunere de revenire la normalitate). Care este soluţia la această neplăcută stare de fapt? În primul rând, este necesară promovarea unei noi logici şi a unui nou tip de cunoaştere. Mă refer la necesitatea utilizării cu precădere a logicii abductive, alături de logicile de tip inductiv sau deductiv. Această a treia cale în logică (adică în gândire) este pe deplin consonantă cu evoluţia spre centrism, spre a treia cale în ideologia politică şi spre echilibru pe termen lung (sau cu alte cuvinte, pentru dezvoltarea durabilă) în ideologia economică. Abducţia este inducţie şi deducţie în acelaşi timp, este un baleiaj rapid de la gândirea inductivă la gândirea deductivă şi reciproc. Secretul succesului unui căutător de adevăr şi de soluţii la probleme aparent definitiv închise – l-am numit aici pe celebrul Sherlock Holmes – constă tocmai în utilizarea abducţiei în locul limitativelor şi limitatelor metode inductive sau deductive. În ce constă gândirea abductivă? În acumularea unui volum cât mai mare de informaţii (mai mult sau mai puţin relevante pentru cazul în speţă), apoi lăsarea acestora să «dospească», să se amalgameze şi să se macereze, cu consecinţa că procesele de cogniţie nu vor urma doar sensurile unice ale gândirii de tip deductiv sau inductiv, ci vor «scana» de mai multe ori zona problemei în studiu până se va focaliza pe acea parte a problemei care oferă şi soluţia. (Întotdeauna soluţiile se află în probleme). Aşadar, o primă soluţie la încremenirea în proiecte depăşite o constituie schimbarea tipului de gândire.

Odată acceptată schimbarea în paradigma logică este de aşteptat să se producă schimbarea şi în paradigma acţională. Oamenii fac ceea ce gândesc (sau nu gândesc). Deseori însă, cei reticenţi la schimbare nu aceptă nici această primă fază (logică) a schimbării, tocmai de teama imprevizibilelor consecinţe ale schimbării…Totuşi, concomitent cu lărgirea breşelor în planul modului de gândire are loc o schimbare de paradigmă şi în planurile realităţilor socio-umane: are loc (acum, şi sub ochii noştri) trecerea de la preponderenţa valorilor substanţial-energetice la cele informaţional-spirituale. Economia bunurilor materiale este zi de zi detronată de economia bunurilor simbolice (servicii în loc de bunuri, cunoaştere în loc de forţă fizică, comunicare în loc de confruntare). În consecinţă, serviciile în general şi cele legate de educaţie şi sănătate în special, capătă o pondere şi o importanţă din ce în ce mai mare. Dar, spre dezamăgirea multora dintre aceia care activează în aceste sensibile domenii, democratizarea informaţională le diminuează mult din valoarea lor de monopol sau oligopol. Internetul este, actualmente, forţa informaţională care atentează cel mai mult la poziţiile monopoliste deţinute de existenţa asimetriilor informaţionale dintre parteneri (profesor-elev, medic-pacient).

De unde rezultă această democratizare informaţională? În primul rând, din volumul uriaş de informaţii care este generat secundă de secundă pe mapamond. Excesul de ofertă informaţională determină o satisfacere rapidă a cererii şi o scădere continuă a preţurilor informaţiei. Ideea de secret informaţional (respectiv de informaţii secrete) devine tot mai relativă şi lipsită de conţinut. Nu numai că informaţiile există din abundenţă, dar şi posibilitatea de a le obţine pe cele ţinute în secret este din ce în ce mai mare. În al doilea rând, democratizarea informaţională a apărut ca urmare a dispariţiei scindării lumii în blocuri ideologic opuse. Tehnologiile comunicaţionale fac posibilă penetrarea informaţiei în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, dar şi un transfer mai rapid şi mai facil între reprezentanţi ai diferitor domenii ale cunoaşterii şi ştiinţei. În consecinţă, cercetarea ştiinţifică este actualmente marcată de tranziţia de la abordul multi şi interdisciplinar la cel transdisciplinar.

Acesta din urmă presupune cu necesitate o viziune holistă şi globală asupra proceselor şi

fenomenelor care apar mereu ca fiind tot mai interdependente.

Mai este oare, în condiţiile democratizării informaţionale şi a transdisciplinarităţii, un fapt

curios sau nelalocul lui melanjul dintre management şi medicină, dintre economic şi politic pe de o parte şi serviciile de sănătate pe de altă parte ? Nicidecum ! De mirare ar fi ca aceste foste «domenii» să rămână izolate şi separate unele de altele, să fie chiar contrapuse sau stimulate la

atacuri reciproce. Totuşi, improbabilul devine adesea realitate, iar ceea ce logica postmodernă a transdisciplinarităţii oferă ca normalitate este ignorat cu bună ştiinţă de persoane depăşite de mersul mult prea rapid (pentru ei) al lucrurilor. Mă refer aici cât se poate de direct şi de concret la cele două domenii cheie (priorităţi naţionale, cum se mai afirmă pentru a estompa lipsa de preocupare pentru dezvoltarea lor cu precădere): educaţia şi sănătatea. Primul factor de asigurare a sănătăţii este educaţia pentru sănătate, dar ponderea acestei dimensiuni educaţionale este infimă în curricula românească. De asemenea, educaţia economicomanagerială în universităţile de medicină este extrem de puţină, formală şi nefolositoare viitorilor absolvenţi. Această atitudine vizibil răuvoitoare faţă de profesiunea medicală provine dintr-o teamă de schimbare a sistemului îngrijirilor de sănătate dintr-unul socializat la maximum (Semaşko) într-unul mai legat de cerinţele pieţei şi ale vieţii. Am scris în dese rânduri despre această carenţă majoră a învăţământului medical românesc, dar se pare că

forţele ultraconservatoare, opace faţă chiar de noutăţile deja vechi de bune decenii, au încă o pondere majoritară în sistem. Paradoxal însă, în virtutea unei presupuse şi dorite existenţe a monopolului informaţional a profesioniştilor din medicină (monopol deja dispărut demult în Occident), o bună parte a profesiunii medicale s-a implicat de la început în reforma sistemului de sănătate ignorând două lucruri fundamentale: în primul rând, nu era vorba despre o reformă a medicinii, ci a modului de finanţare a îngrijirilor de sănătate, iar în al doilea rând lipsa cunoştinţelor economico-financiare şi psiho-manageriale nu îi recomanda cu prioritate să gestioneze această reformă. Desigur, parcurgerea a mai multor cursuri şi studii postuniversitare de Management General, de Sănătate Publică, Biostatistică sau chiar de Managementul Sănătăţii etc. a fost şi este un lucru foarte bun, dar neincluderea acestora în curricula universitară are şi va avea grave urmări pe termen lung. Ca o concluzie preliminară: orice reformă are nevoie de actori care să creadă în utilitatea şi oportunitatea ei, să fie pret să o gestioneze sau măcar să îi cunoască unele dintre consecinţele posibile. Pentru a nu fi bănuit de (prea multă) atitudine critică cu orice preţ la adresa profesiunii medicale pe tema pregătirii manageriale pentru reformă, redau punctul de vedere al unui medic (dr. Tereza Franciuk din Bucureşti) intervievat de publicaţia săptămânală «Viaţa Medicală» în a doua jumătate a anului 2002 : «Un factor neglijat este cel al managerilor care vor aplica reforma la toate nivelurile. Chiar dacă se iau decizii politice favorabile, nu sunt specialişti care să le aplice. Institutul de Mangement al Serviciilor de Sănătate (IMSS) pregăteşte cadre, dar cei care lucrează în organizarea sanitară sunt foarte puţini ; majoritatea au migrat spre organizaţiile internaţionale, s-au angajat la firme străine sau au folosit integrarea clinică pentru a intra pe « uşa din dos » a spitalului. IMSS pregăteşte medici ce obţin competenţă în management sanitar, dar nu specialişti în organizarea sanitară ». Cu atari « specialişti » în organizarea sanitară mai este oare de mirare faptul că la nivelul anului 2002 spitalul continuă să înghită 80% din fondurile distribuite de CNAS ? (Pentru comparaţie, SUA a realizat « event-ul » de a inversa balanţa sector primar-sector secundar în favoarea sectorului primar care a primit fonduri mai multe decât sectorul terapeutic secundar şi terţiar în anul de graţie 2000.

Într-o lume postmodernă, în care :

• societatea este structurată şi bazată pe informaţie,

• economia este bazată pe cunoaştere,

• serviciile au pondere majoritară în economie,

• ştiinţa devine tot mai transdisciplinară,

• asimetria informaţională dintre cei cei ce deţineau până nu demult monopolul informaţiei şi cei care solicitau acestora informaţii se reduce tot mai mult

• comunicarea este şansa reducerii confruntării şi dă concurenţei o nouă dimensiune («co-opetition») dimensiunea individuală şi socială numită sănătate capătă nu doar o importanţă aparte, ci solicită şi soluţii mai aparte.

 

4.4 Sistemele vii şi sistemele societale umane: homeostazie şi homeopatie; organizare, armonizare şi globalizare

 

Rostul acestui subcapitol este de a sublinia încă o dată congruenţa deplină ce se poate realiza între sistemul uman individual (organismul uman) şi sistemul uman social (organismul social). Atitudinile extreme care au respins de plano orice asemănare sau paralelă între cele două sisteme, fie şi în nobila intenţie de a le potenţa reciproc dezvoltarea, s-au numit biologism/antropologism şi sociologism. Exagerarea importanţei individului în detrimentul rolului şi importanţei pe care o are corpul social în care acesta există şi se dezvoltă, provine sau se alimentează ideologic din liberalismul individualist care a fundamentat apariţia capitalismului modern timpuriu, în timp ce exagerarea importanţei socialului în detrimentul rolului şi importanţei pe care o are individul în acel corp social provine sau se alimentează ideologic din socialismul/comunismul colectivist care s-a dezvoltat chiar odată cu apariţia modernităţii (vezi socialiştii utopici). Desigur, cele două exagerări nu au existat dintotdeauna, ele fiind expresia derutei generate de o tranziţie ce părea a fi şi ultima pentru omenire. Dovada faptului că ele nu au existat în vechime o constituie gândirea greacă a oraşelor-cetăţi şi a economiilor politice (care nu au umbrit deloc existenţa economiilor individuale). Prototipul unei gândiri echilibrate fără excese pe dimensiunea individuală sau socială a omului este – în opinia mea – Republica lui Platon. Paradoxal sau nu, omenirea se îndreaptă acum, în postmodernitate şi postcapitalism, spre acel tip de societate platonică, echilibrată, holist-globalistă, transcedentală şi axată pe informaţie şi spiritualitate. Într-o astfel de societate viitoare clivajul individ-societate va lăsa locul unei armonizări între toate dimensiunile spaţiale ale existenţei umane : micro (individualitate), macro (colectivitate) şi mondo (umanitate). Mai mult, posibilitatea de a prelua şi aplica modele de analiză şi chiar de dezvoltare de la un palier al existenţei umane la altul devine din ce în ce mai plauzibilă şi mai dezirabilă.

Plecând de la aceste constatări, apare ca preferabilă atitudinea de integrare a tuturor palierelor existenţiale umane în comparaţie cu exagerarea şi exacerbarea importanţei unora dintre ele. Globalizarea nu este decât elementul terţ care lipsea din triada micromacro- mondo. Caracterul său nu este nici nociv şi nici benefic pentru sănătatea indivizilor, colectivităţilor şi umanităţii în ansamblu. Globalizarea este doar accelerată de unii factori care pot fi/deveni nocivi pentru existenţa umană: tendinţa spre monopol a corporaţiilor transnaţionale gigant, tendinţa impunerii unor modele culturale, tendinţa de folosire a unor metode revoluţionare de tip terorist pentru a soluţiona problema sărăciei pentru o mare parte a populaţiei lumii etc. Toţi aceşti factori care propulsează şi accelerează globalizarea pot fi deopotrivă sanogeni sau generatori de morbiditate şi mortalitate suplimentare. Oricum, sănătatea a devenit demult o problemă mondială, drept pentru care s-a înfiinţat şi OMS, chiar la debutul perioadei postmoderne. Sesiunea plenară a summit-ului de la Johannesburg din august 2002 a fost dedicată sănătăţii, ca factor şi obiectiv central al dezvoltării durabile. La rândul lor, ecologiştii clamează însănătoşirea mediului pentru a putea asigura o dezvoltare umană sănătoasă. Inclusiv la summit-ul susamintit problemele de mediu şi cele de sănătate au fost abordate concomitent sau cel puţin intim conexat.

Din cele de mai sus sper să rezulte concluzia că în perioada de tranziţie postmodernă spre modelul platonician de existenţă umană, concepte până nu demult specifice unui singur palier existenţial uman devin comune tuturor acestor paliere spre beneficiul ideii de om şi omenire : inclusiv conceptele de homeostazie şi de homeopatie – am luat două exemple relativ aleatoriu alese.

Integrarea este, şi va fi tot mai mult, motorul şi vehicolul globalizării, ambele concepte având sens şi rost doar dacă aplicarea lor va putea genera o bunăstare şi o sănătate sporite la toate cele trei paliere ale existenţei umane.

Cunoaşterea tendinţelor integraţioniste şi globalizante pune serioase teme de reflecţie în faţa planificatorilor de sănătate, a analiştilor de sisteme de sănătate şi ale celor care elaborează politici şi sisteme de sănătate.

 

 

 

 

 

 

 

 

4.5 Sistemele de sănătate: cine şi cum le creează, motivaţiile schimbării sau reformării sistemelor de sănătate

 

Cel mai simplu şi frecvent (dat) exemplu de sistem este organismul uman însuşi. Cu atât mai mult atunci când este vorba despre sănătatea semenilor, a unei colectivităţi oarecare – fie aceasta o familie, un oraş, o ţară sau chiar omenirea în ansamblul său – ideea de sistem nu poate fi nicidecum ocolită.

De la începuturi, ideea de menţinere a sănătăţii a coincis cu instinctul de supravieţuire, dar, ulterior, raţionalitatea modernă a înlocuit instinctele cu judecăţi de valoare, cu predicţii referitoare la consecinţele unor comportamente şi la aducerea în planul îngrijirilor de sănătate a tot ce oferea ştiinţa de ultimă oră. Îngrijirile de sănătate au depăşit – şi ele – era modernă, pe care nu o neagă, ci o înglobează în noua eră post(extra)modernă, moment în care medicina face loc şi altor criterii de evaluare a mijloacelor de asigurare a sănătăţii decât criteriile medicale propriu-zise.

Recent, dr. Gro Harlem Brundtland, directorul general al OMS, formula câteva întrebări retorice: Cum trebuie să fie un sistem de îngrijiri care să poată fi caracterizat drept bun? Cum ştim dacă un sistem şi-a dat măsura tuturor posibilităţilor sale? Desigur, răspunsul (foarte înţelept!) ar fi: depinde! Depinde dacă acest răspuns va fi dat de ministrul sănătăţii sau de ministrul finanţelor, de bolnav sau de medic, de economist sau de moralist, de politician sau de …magician, etc. De asemenea, producătorii de medicamente, furnizorii de aparatură medicală şi practicanţii medicinii naturiste vor avea cu totul alte opinii în privinţa a ce înseamnă un sistem bun de îngrijiri de sănătate. În ultimă instanţă, toţi au dreptul să aibă dreptate în felul lor, dar organizatorii de sănătate trebuie să echilibreze răspunsurile posibile prin măsurări cât mai exacte a eforturilor depuse şi a efectelor obţinute.

Sistemul sovietic (Semaşko) a creat iluzia gratuităţii îngrijirilor de sănătate, deşi toţi ştiam că banii provin tot din impozitele plătite de contribuabili. Deşi se adunau destule impozite, banii colectaţi erau direcţionaţi spre alte scopuri presupus benefice (industrializare, omogenizare, independenţă economică etc). Lipsa dotărilor, a medicamentelor, a literaturii de specialitate etc a făcut ca populaţia să renunţe la sistemul Semaşko fără prea mari regrete (deşi acum statisticile arată că va mai dura până când România va reuşi să atingă slabii indicatori de sănătate din 1989… Pentru nostalgici, moda retro pare a fi unica soluţie. Aceia care ştiu că se poate şi mai bine, promovează cu adevărat un alt sistem şi chiar încearcă să-l construiască.

Totuşi, frânele apar de peste tot, şi din diverse cauze, inclusiv din zona celor care gestionează şi organizează noul sistem cu vechile metode pe care le cunosc atât de bine… Sistemul actual, introdus în România de doar câţiva ani, este cunoscut sub numele de sistem Bismark, unul dintre principiile sale de bază fiind acela al solidarităţii sociale. În consecinţă Casele de Asigurări de Sănătate – înfiinţate ca urmare a aplicării Legii 145/1997 – funcţionează după modelul caselor de ajutor reciproc, adică toţi cotizează, dar beneficiază de un împrumut oarecare doar cel aflat în nevoie. CAS din judeţe au (relativă) autonomie în gestionarea contribuţiilor de 7% din salariu plătite de angajaţi şi a contribuţiilor de 7% plătite de către angajatori.

În esenţă, trecerea de la sistemul Semaşko la sistemul Bismark este motivată de raţiuni financiare a căror aplicare urmăreşte să asigure o adresabilitate sporită şi o calitate superioară a serviciilor de îngrijiri de sănătate oferite asiguraţilor. Desigur, conform legii, şi persoanele neasigurate au acces la unele îngrijiri de sănătate în calitatea lor de contribuabili (plătitori de impozite). Mulţi cetăţeni se întreabă care sunt deosebirile de esenţă dintre cele două sisteme devreme ce în ambele este vorba despre o colectare de fonduri la nivel central şi o redistribuire ulterioară pe judeţe şi pe furnizorii de servicii de sănătate. Desigur, în cazul în care şi acum statul ar putea interveni în gestionarea acestor fonduri, diferenţa specifică se atenuează până la dispariţie. Aşadar, elementul de specific (teoretic) al noului sistem este acela că fondurile odată colectate sunt integral destinate îngrijirilor de sănătate. Din păcate, tocmai acest element de specificitate a fost constant încălcat încă de la înfiinţare. Miile de miliarde de lei preluate de către Ministerul Finanţelor de la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate arată că sistemul anterior avea „avantajele” sale… În al doilea rând, sumele colectate la Fondul de Asigurări Sociale de Sănătate (FASS) sunt substanţial mai mari decât cele alocate ocrotirii sănătăţii în vechiul sistem.

Întrebarea firească pe care o poate adresa, cu deplină îndreptăţire, orice cetăţean este DE CE starea de sănătate din România este pe zi ce trece din ce în ce mai precară (faptul că România are cea mai redusă speranţă de viaţă din Europa ne scuteşte de alte exemplificări).

Răspunsul este dezarmant de simplu: reforma din îngrijirile de sănătate se află abia la începuturi, iar frânele în calea reformei se dovedesc a fi la fel de serioase ca şi în primii ani de tranziţie. Practic, istoria noului sistem are o „vechime” de peste… doi ani, timp în care partenerii sociali implicaţi în procesul de asigurare a sănătăţii abia au început să-şi intre în roluri şi să determine funcţionarea de facto a noului sistem. De dorit ar fi fost ca trecerea la noua formulă organizatorico-financiară să fie foarte bine pregătită astfel încât sistemul să funcţioneze la parametrii maximi chiar de la primele ore şi zile. Mai mult, de dorit ar fi ca statul (respectiv firmele al căror proprietar este statul) ar trebui să ofere exemple pozitive de plată a datoriile către FASS. În realitate, tocmai aceste firme păcătuiesc prin netransmiterea către Casa de Asigurări a sumelor (7% din fondul brut de salarii) prelevate de la angajaţi. Pe de altă parte, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS) a deveni subit o sursă de venituri bugetare pentru Bugetul de stat. Presa centrală, citând surse ale CNAS, vehiculează cifra de peste 3000 de miliarde de lei preluate doar în acest an la Bugetul central deoarece reprezintă …”excedent bugetar”!

Scopul acestui articol nu este, desigur, de a aduce justificări pentru o realitate deranjantă sub toate aspectele, ci de a vedea ce ar mai trebui făcut pentru ca sistemul să funcţioneze cât mai bine. Pe scurt, cauzele slabei eficienţe dovedite de noul sistem provin din mentalitatea centralist-etatistă pe care o mai au chiar factori de răspundere din interiorul sistemului, necunoaşterea corectă a sistemului nici de asiguraţi şi nici de furnizorii de servicii de sănătate. Astfel, cum s-ar putea explica faptul că trecerea la instituţia medicului de familie, introdusă în scopul filtrării cerinţelor de îngrijiri şi a rezolvării acestora la nivel primar, a avut drept efect exact contrariul, respectiv suprasolicitatrea serviciilor spitaliceşti, adică a îngrijirilor de nivel secundar?!

Cele de mai sus vor să arate că sistemele în sine nu sunt bune sau rele, eficiente sau ineficiente, ci modul de înţelegere şi de aplicare a unui sistem sau altul ajunge, uneori, să facă dintr-un sistem înalt performant unul slab performant şi chiar dorit a fi înlocuit. În context, apare ca explicabilă exclamaţia de admiraţie a unei reprezentante a OMS în faţa structurilor organizatorice ce proveneau din sistemul Semaşko, ignorându-se faptul că aceste structuri ar fi putut deveni eficiente doar în cazul în care alimentarea cu fonduri a sistemului ar fi fost foarte generoasă. În realitate, lipsa resurselor şi proasta lor gestionare face ca aproape orice sistem să

nu-şi atingă performanţele teoretice. Istoria recentă arată că întreaga lume se află la ora actuală în căutarea unui sistem de îngrijiri de sănătate cât mai bun, adică mai puţin costisitor şi mai benefic pentru sănătatea cetăţeanului. Un exemplu notoriu este creşterea masivă a cheltuielilor pentru sănătate în SUA (de la cca 5% în 1950 la peste 16% în anul 2000) fără ca starea de sănătate a populaţiei să se îmbunătăţească în aceleaşi ritmuri). În consecinţă, este absolut firesc ca politicienii, economiştii, juriştii şi planificatorii de sănătate din SUA să vorbească şi să gândească la un nou sistem de sănătate, sau cel puţin la reformarea celui existent. Poate părea ciudat răspunsul dat de un american unui cursant român care a întrebat (aşteptându-se, probabil, să audă nişte cifre impresionant de mari) cam cât de mare este Ministerul Sănătăţii din SUA, dar acest răspuns poate fi şi o cheie a reformei din sistemul de sănătate de la noi: „nu mai mulţi decât suntem în această încăpere”, referindu-se desigur, la cei cca 30 de cursanţi. Este posibil ca această cifră să fie o exagerare, dar cert este că numărul celor care alcătuiesc ministerul de resort de la nivel federal este destul de mic, în ideea probabilă de a lăsa statele şi administraţiile locale să se descurce cu posibilităţile reale pe care le au.

Un dialog real între cetăţeni şi instituţiile angajate în asigurarea sănătăţii sale ar putea genera – de ce nu? – noi sisteme sau amendamente serioase la sistemele existente. Desigur, unasemenea dialog nu poate avea loc decât în condiţii de liberă şi neviciată circulaţie a informaţiilor, în condiţii de reducere a asimetriei informaţionale dintre furnizorii şi beneficiarii serviciilor de îngrijiri de sănătate şi în condiţiile unei descentralizări efective a administrării sistemelor de sănătate. Aceasta presupune o deschidere către pătrunderea principiilor economiei de piaţă în sectorul îngrijirilor de sănătate. Cu titlu de exemplu amintesc cititorilor faptul că laburiştii britanici au reintrodus NHS (National Health System) dar cu o încărcătură de principii liberal-concurenţiale care îl fac mai performant şi totodată suficient de suportabil de către contribuabili şi furnizorii de servicii medicale.

În concluzie, sistemele se nasc, evoluează şi mor în funcţie de utilitatea lor reală, de impactul pozitiv sau negativ pe care îl au asupra oamenilor. Fundamental este însă ca acei oameni să cunoască bine principiile de funcţionare a sistemului ales şi chiar a unor posibile sisteme alternative, deoarece – în ultimă instanţă – sistemele de sănătate se aleg la vot în funcţie de rezultatele reale înregistrate şi de cele încă aşteptate a fi obţinute.

 

4.6 Alegerea sistemului optim de sănătate pentru o comunitate umană dată – rezultat al aplicării corecte a Metodologiei Scop-Mijloc

 

Un sistem optim-ideal pentru toată lume nu a existat, nu există şi nu cred că va exista. A încerca să-l imaginăm, descriem şi să propunem a fi îndeplinit ar fi o utopie cel puţin de dimensiunile socialismului utopic. De aceea, este preferabil să amintesc elementele şi criteriile care ar putea să îmbunătăţească un sistem, să-l facă dezirabil şi acceptabil pentru un număr mare sau chiar foarte mare de indivizi. Înainte de a propune un set de asemenea criterii, ar fi necesar să avem un răspuns la întrebarea: de ce există în lume o paletă atât de variată de sisteme de sănătate? Răspunsul îl oferă cu uşurinţă Metodologia Scop-Mijloc: deoarece există o paletă largă de combinaţii posibile între scopurile şi mijloacele existente sau posibil de atras, precum şi o multitudine de „puncte” posibile care să fie definite ca „grad optim de adecvare dintre scopurile propuse şi mijloacele induse”. Scopurile pot fi dintre cele mai generoase sau tentante ca dezirabilitate. Scopul propus de OMS „sănătate pentru toţi până în anul 2000” a fost nu numai unul pompos formulat, dar foarte nerealist şi în consecinţă imposibil de atins. Mult mai realist ar fi fost un scop care să vizeze „sănătate pentru toţi până în anul 3000”… Poate şi din acest motiv (formularea de scopuri ultragenerale) unii au caracterizat OMS ca o organizaţie de tip comunist. Aşadar, începând cu un scop atât de larg formulat şi până la scopuri imediate, realiste şi realizabile, gama scopurilor este foarte mare. Dacă ar fi să clasificăm, definim sau alegem sistemele de sănătate doar prin prisma scopurilor propuse, am avea deja o multitudine de sisteme posibile. Dacă adăugăm la acestea sistemele posibile care ar putea să apară în funcţie de mijloacele concrete pe care le are sau le aşteaptă fiecare dintre scopurile alese, atunci numărul sistemelor de sănătate posibile ar creşte indefinit. Totuşi, dincolo de ce speră să

realizeze un sistem de sănătate şi de mijloacele pe care le-ar putea atrage pentru aceasta, sistemele se pot clasifica după criterii mai generale şi mai uşor comparabile. Astfel, sistemele pot fi liberale (de piaţă) sau reglementate social; pot fi echitabile pentru majoritatea actorilor săi sau pot fi greu accesibile pentru o parte dintre aceştia; pot fi finanţate direct sau indirect, cu prelevări substanţiale sau simbolice de la populaţie etc. În ultimă instanţă, şi aceste criterii amintite aici sunt scopuri sau mijloace utilizate de către un sistem sau altul într-o măsură mai mare sau mai mică.

De asemenea, scopurile nu sunt doar ale sistemelor în ansamblu, deşi acestea vor avea grijă să-şi definească finalităţile de o maniere cât mai agreabilă şi …votabilă. Scopurile pot fi structurate în funcţie de actorii care intervin în funcţionarea sistemului. În mod evident, scopurile furnizorilor de servicii de sănătate nu coincid cu cele ale beneficiarilor acestor servicii, asiguraţii/pacienţii/clienţii, după cum nici scopurile urmărite de terţul plătitor, în cazul sistemului de asigurări de sănătate, nu coincid cu cele ale furnizorilor, ele fiind mai apropiate ca formulare a finalităţii de scopurile asiguraţilor decât de acelea ale furnizorilor. Sau, cel puţin aşa ar trebui să fie (deşi în realitatea de la noi Casele de Asigurări de Sănătate conlucrează mai bine cu furnizorii decât cu beneficiarii). Mai mult decât atât, unul şi acelaşi sistem de sănătate, chiar guvernat de una şi aceeaşi lege organică, apare ca fiind mai aproape de furnizori sau mai aproape de beneficiari în funcţie de reglementările legale conexe. Chiar dacă aceste reglementări ar fi absolut identice, modul lor de aplicare poate diferi de la o guvernare la alta. Atunci, care este sistemul de sănătate cel mai de dorit, sau care este cel mai lesne imaginabil, aplicabil şi suportabil în nişte condiţii date? Fac din nou apel la MSM.

Pornind de la realitatea că scopurile indivizilor pot fi şi sunt diferite, soluţia pentru alegerea sistemului optim de sănătate (în cazul în care cineva ar dori să se apropie de optimul posibil şi nu-şi urmăreşte strict propriile interese pe termen scurt) constă în alcătuirea unui paralelogram al forţelor, respectiv al intensităţii opţiunilor şi intereselor formulate de indivizi maturi, conştienţi, responsabili şi bine informaţi în legătură, măcar, cu idealurile lor de viaţă, cu nivelul lor de aspiraţii pe orizonturi temporale bine precizate.

O atare descriere a intensităţii scopurilor urmărite de membrii unei comunităţi, colectivităţi sau societăţi umane se poate face prin sondaj, la recensământul populaţiei sau chiar prin apelul la Internet (în cazul în care dotarea cu aparatura necesară este suficientă).

Tele-votingul ar putea fi folosit, în cazul unei dotări bune cu calculatoare, atât la alegerea sistemului de sănătate cât şi a modificărilor ce se impun pentru anumite perioade de timp.

Este foarte probabil că starea de reformă continuă în care se află sistemele de sănătate din întreaga lume să decurgă tocmai din această facilitate comunicaţională de tip postmodern.

Avantajul aplicării Metodologiei Scop-Mijloc la alegerea sistemului cel mai bun de sănătate pentru o anumită zonă/ţară provine din monitorizarea permanentă nu doar a scopurilor mereu schimbătoare, ci şi în cunoaşterea mijloacelor apte să ducă la îndeplinirea acelor scopuri. Totuşi, avantajul realmente major al aplicării MSM este cel de ordin etic, respectiv al aflării mediei referitoare la dimensiunea scopurilor acceptabile şi la volumul mijloacelor pe care cineva este dispus să le cheltuiască în acele scopuri. Se clamează mereu că medicina este o profesie liberală, dar există multe opţiuni ale medicilor în favoarea sistemelor puternic socializate. De aceea nu va fi o surpriză să aflăm că medicii înşişi ar vota, uneori, pentru sisteme cu o conotaţie socială semnificativă.

Aplicarea MSM nu se reduce, desigur, la optarea – de către un anumit segment de locuitori ai Planetei – pentru un sistem de sănătate sau altul. MSM, corect aplicat, va reuşi să pună în evidenţă conexiunile şi interdependenţele micro-macro-mondo, cele de ordin existenţial, spiritual, social, acţional, temporal etc. Abia după o analiză a opţiunilor şi consecinţelor opţiunilor pentru o anumită grilă a triadelor din MSM se poate face o comparaţie şi o analiză a beneficităţii şi optimalităţii unui sistem de sănătate pentru o anumită zonă/populaţie/perioadă de timp etc. Cu menţiunea că toate acestea sunt relative, trecătoare şi repede schimbabile în funcţie de o multitudine de factori, mulţi dintre aceştia fiind adesea noi, subliniez că alegerea sistemului de sănătate este o operaţiune politico-economico-etică de mare responsabilitate individuală, societală şi globală.

 

 

Masa rotundă organizată de BBC la 9 martie 1997 pe tema sistemelor de sanatate


Masa rotundă organizată de BBC la 9 martie 1997 (consemnare grafică – Liviu Druguş)

 

REP: Banii cheltuiţi în alte ţări pentru prevenirea îmbolnăvirii sau pentru asistenţa medicală primară, în România sînt cheltuiţi pentru spitalizarea celor foarte bolnavi sau a muribunzilor. Mortalitatea creşte în fiecare an, pe măsură ce bugetul de stat alocat sănătăţii se împuţinează. În condiţiile de austeritate pe care le-a anunţat Guvernul de la Bucureşti şi banii rezervaţi sănătăţii vor fi puţini, ceea ce ar putea să ducă la înrăutăţirea stării de sănătate a populaţiei. I-am invitat pe medicii Dragoş Nicolescu, preşedintele Camerei Federative a Medicilor, Sorin Oprescu – directorul Spitalului Municipal din Bucureşti, Silviu Rădulescu – director în Ministerul Sănătăţii la o discuţie despre politica sanitară din Romînia. Prima întrebare, domnilor: REP: De ce Romînia este, după statistici, ţara cu cea mai bolnavă populaţie din Europa? Dragoş Nicolescu: Cred că răspunsul este destul de simplu de dat într-un fel, iar în alte privinţe – fiind foarte complex – nu e uşor de dat. În principal trebuie să spunem că în ultimii 15 sau 20 de ani populaţia României a trăit în nişte condiţii foarte proaste – ca influenţe asupra sănătăţii, încît sănătatea adulţilor s-a degradat ,iar copiii care s-au născut din aceşti adulţI au apărut pe lume cu nişte tare pe care le vedem astăzi cînd au devenit tineri. În acelaşi timp, şi sistemul sanitar a fost subfinanţat şi nu şi-a putut îndeplini în măsura în care ar fi fost în stare – misiunea lui de a contribui la stare de sănătate a populaţiei. REP.: După cum s-ar zice, starea actuală a sănătăţii populaţiei este rezultatul unei acumulări în timp, dle doctor Oprescu ce ziceţI? 180 Sorin Oprescu: Acuma, vedeţi – ca definiţie a stării de sănătate – , noi toţi ne aflăm într-o stare de sănătate aparentă pentru că ce e pe dinăuntru… E adevărat, că vom arăta noi toţi la fel, indiferent de culori politice ş.a.m.d., dar sîntem într-o stare aparentă de sănătate. Dar, completîndu-l pe dl doctor Dragoş Nicolescu, doresc să vă spun că sănătatea românilor I-a interesat pe românii care s-au îmbolnăvit, mai puţin pe guvernanţii de ani şi ani de zile, şi atunci cînd este unilateral acest interes şi cînd omul de-abia cînd se îmbolnăveşte încearcă să facă ceva pentru sănătate, atunci e mult prea tîrziu. REP: Ce părere aveţi, domnule Rădulescu? Silviu Rădulescu: Dacă vrem să elucidăm cauzele care duc la o stare de sănătate atît de proastă cum este ea astăzi, este bine să be uităm şi în jurul nostru şi în calitate de specialist în sănătate publică, v-aş indica faptul că ţările din jurul nostru au o stare de sănătate asemănătoare. Se poate vorbi despre un model al sănătăţii în Europa Centrală şi de Est. La unele capitole, la unii indicatori stăm puţin mai bine, la alţii stăm ceva mai rău. De exemplu, mortalitatea noastră infantilă este mai mică decît a tuturor vecinilor noştri. Avem vecini la care mortalitatea prin accidente sau prin decese violente este mai mare. REP: Să înţeleg că pînă la urmă, de vină pentru actuala stare de sănătate a populaţiei din Romînia ar fi,aşa în mare, trei factori – pînă la urmă: SISTEMUL, EDUCAŢIA, POLITICĂ din ultimii 7 ani, politica greşită sau mai puţin greşită, rămîne să vedem. Ce credeţI, domnule Dragoş Nicolescu? Dragoş Nicolescu: Dacă mineriada din 1991 nu ar fi avut loc şi dacă rezultatele alegerilor din 1992 n-ar fi fost cele pe care le ştim, lucrurile nu ar fi continuat la fel. Pentru că acest model pe care îl avem noi, de finanţare a sistemului de sănătate din taxe şi impozite , există la fel în Anglia şi în Canada. 181 Pentru a fi îmbunătăţit, rămînînd la acelaşi model, ar fi presupus o imaginaţie managerială, deci un rezultat al eficacităţii formidabil, ceea ce în mod evident le-a lipsit timp de 4 ani celor care au răspuns de sănătatea romînilor. Iar a-l schimba a însemnat experimentul. Q: Aşa e domnule Soprin Oprescu? Dumneavoastră sînteţI şi un membru marcant PDSR, aşa este? Sorin Oprescu: Chestia cu “marcant” poate o mai… ameliorăm. Anii 90-91-92 au fost – de ce să nu o spunem?- pentru toată lumea, mă refer la lumea medicală, nici noi nu ştiam în ce parte să o luăm: să îmbunătăţim sistemul ăsta, să-l restructurăm… Poate că a fost o etapă de căutări…Cam asta este… REP:Dar, iată! O etapă de căutări pe pielea populaţiei… Sorin Oprescu: Doamnă, nu poţI să faci peste noapte. Ne trezisăm şi noi după 1989, luam contact cu realitatea asta dup ce se întîmpla şi în lumea noastră, în lumea medicală…Doream să… Iată că au venit foarte mulţi, ne-au acordat consulting-ul respectiv, şi prin 92 aşa, au început să se cristalizeze – ceea ce spune dl doctor Dragoş Nicolescu – au început să se cristalizeze nişte idei de schimbare a sistemului. Din ideile astea, preluate, nu? Sponsorizate, sprijinite, ajutate de Uniunea Europeană, multe dintre ele .. multe, multe, chiar multe, multe, nu foarte multe, să nu vă închipuiţi… s-au tradus, s-au tradus în fapte … Silviu Rădulescu : O parte din răspunderea politică ar fi fost şi aceea de a prezenta o notă de plată, o notă de plată viitoare. Care sînt resursele necesare pentru ca sistemul să se dezvolte, să nu rămînă anchilozat, îngheţat, învechit în nişte structuri. Nu poţI să dezvolţI, nu poţI să modernizezi, dacă nu intră nişte resurse. REP: Domnilor, dar noi nu vorbim aici de modernizare! Noi d vorbim de supravieţuire! E adevărat că în Bucureşti sînt nişte 182 spitale de urgenţă, dar gîndiţI-vă … în mediul rural de exemplu, unde nu există dispensare, sau dacă există… Sorin Oprescu: La 70 la sută din populaţie poate să li se termine firul neasistată… REP: Exact! Noi despre asta vorbim! Noi n-am ajuns la modernizare… sigur că sînt exemple … sînt paşi pe linia … Sorin Oprescu: Pe linia restructurărilor. REP.: Bun, dar ce se întîmplă în ţară. Iată în Iaşi. Iaşul, totuşi este unul dintre oraşele mari ale ţării, unde toate spitalele de acolo funcţionează fără ceea ce se cheamă avizul de igienă, al Poliţiei Sanitare. La fel în sate… Este dezastruoasă.. Dragoş Nicolescu: Stimată doamnă, ca să faci la Iaşi spitale care să aibă aviz, să te încadrezi în aceste avize, ar însemna ca în momentul de faţă să închizi toate spitalele sau să investeşti nişte sume uriaşe, ca să construieşti nişte spitale noi, pentru că ca să modernizezi nişte magherniţe ar fi fără sens. Din cauza felului cum s-a privit sănătatea, subfinanţată în mod cronic, s-a ajuns ca spitalele să funcţioneze în clădiri cărora nu li se poate da avizul. Nici măcar sub comunişti nu li s-a putut da avizul, nici atunci nu l-au avut. Medicii din Sanepid n-au putut fi forţaţI în halul încît să dea avizul. Dar spitalul a continuat să funcţioneze în starea în care era. Şi acuma, lucrurile s-au degradat progresiv. Poate că acest ministru va avea capacitatea să-şi asume responsabilitatea unei reforme în care se va mai da cu pietre,… REP: Deocamdată acest ministru a calificat reforma Mincu drept un eşec. Este sau nu un eşec? Ce părere aveţI domnule doctor Oprescu? Unde vedeţI Dvstră greşeala – dacă a fost o greşeală a politicii PDSR? 183 Sorin Oprescu: Cu ce o înlocuim? Eu nu cred că a fost numai a politicii PDSR. Eu cred că greşeli au fost şi înainte, greşeli s-au făcut şi în anii 90, dar vreau să spun că s-au făcut totuşi şi lucruri bune. Sincer vorbind. REP Am auzit următoarea vorbă: că există doar două feluri de medici în Romînia: cei care primesc şi cei care cer… Dragoş Nicolescu:Sistemul naţional de îngrijire a sănătăţii nu a funcţionat niciodată cu 2 şi 14 şi n-o să funcţioneze cu 2 şi 11 din PIB, pentru că la asta trebuie adăugate sumele provenite din “plăţI tăcute” cu care sistemul de îngrijiri funcţiona … “cadouri” să le spunem, mai romîneşte nu turceşte (bacşişuri) sau poate mai franţuzeşte, mai occidental; deci sistemul de îngrijiri a funcţionat în sistemul ăsta că a fost acceptat de fapt de toate părţile societăţii şi chiar de către stat, chiar dacă uneori au vrut să-I curme, culpabilizîndu-i pe medici care sînt în permanenţă culpabilizabil prin acest sistem. Vă spun sincer, nu mă dau după piersic cînd vă spun lucrurile astea: pacientul, la sfîrşitul perioadei de contact dintre el şi medic consideră că mediculI-a fost de folos şi-i oferă un cadou, indiferent cum e cadoul, şi medicul şl primeşte, adta este o compensaţie pe care o face fostul bolnav, acum vindecat, în calitate de membru al societăţii civile pentru medicul lui, despre care el ştie că are un salariu caricatural. Deci, din punctul ăsta de vedere privim lucrurile. Şi dacă prin asigurări de sănătate nu se va adăuga la salariul oficial ceea ce se primeşte prin “plăţi tăcute”, sistemul de “plăţi tăcute” nu va înceta. REP: Ce-o să facă acum ministrul sănătăţii? A renunţat la Experimentul Mincu. Ce-o să pună în loc? Silviu Rădulescu: Una din direcţiile esenţiale pe care o va urmări Ministerul Sănătăţii In perioada următoare este aceea de a influenţa trecerea cît mai rapidă prin Parlament a Legii Asigurărilor de Sănătate, care va… 184 Sorin Oprescu: Subliniez cuvîntul “rapid” …Am şi eu o observaţie . Proiectul ăsta, de vreo doi ani de zile a fost făcut. Nuştiu, nu discut acuma că e bun că e prost , că e nu ştiu ce.. bun…Am văzut amendamentele aduse personal de Dvs., de Comisia de Sănătate a Camerei Deputaţilor la timpul respectiv. N-am înţeles niciodată, doamnă, de ce nici acuma nici înainte, acest proiect n-a fost pus în discuţie. Mă întorc şi îl întreb pe coleg: la aplicarea lui în practică trebuie totuşi să identifici nişte resurse resurse financiare, nişte izvoare financiare. REP: PDSR – majoritatea parlamentară vreau să zic – s-a plîns la vremea respectivă de faptul că nu sînt bani… Sorin Oprescu: Iată că şi domnul ministru actual al sănătăţii se plînge de lipsă de bani Dragoş Nicolescu: In realitate, introducerea sistemului de asigurări de sănătate era neelectoral, pentru că însemna să ceri de la populaţie o contribuţie directă. Silviu Rădulescu:Eu am pomenit mai înainte de voinţa politică de a arăta o notă de plată. Deci, nu putem să aşteptăm ceva mai bun, fără să ştim cît costă şi poate că ne va costa ceva mai mult decît cît costă astăzi. ŞI a arăta acest lucru, poate, bineînţeles să dăuneze imaginii politice. S-a vorbit aici de experiment, aspecte pozitive şi negative, bun, rău. Problema este că acest experiment se opreşte acum după 2 ani şi ceva. El ar fi putut fi oprit şi să se înveţe ceva, să se tragă nişte concluzii după un an de aplicare şi ştian în ce direcţie să o luăm, învăţam din greşeli şi să aplicăm ceea ce merge. Dar, pentru asta trebuia să avem atunci legea, trebuia să avem atunci resursele acelea financiare. Practic, s-a produs o desincronizare… REP: Bun, dar să zicem că legea intră acum în Parlament, de urgenţă, mîine, poimîine, peste o săptămînă, legea a trecut, a fost votată ş.a.m.d. Ce se întîmplă mai departe? 185 Sorin Oprescu: Păi, vă spun eu. Ne cchinuim vreo doi sau trei ani de zile s-o facem să funcţioneze . Probrabil că o să facem şi noi ca cehii care au adus de vreo 300 de ori amendamente, dar funcţionează Dumnezeule odată şi vedem şi noi… Silviu Rădulescu: Avantajul pentru cetăţean ar fi acela de a şti exact, atît el cît şi sistemul serviciilor de sănătate, cît plăteşte şi cît primeşte. Deci, o legătură mult mai strînsă, deci un contract dacă vreţI ,între cel care plăteşte anticipat, fiindă este vorba de potenţialul utilizator, despre fiecare angajat, despre fiecare persoană care într-un fel contribuie, ştie cît plăteşte la acest sistem, estew sigur că banii lui se duc spre sistemul serviciilor de sănătate, iar pentru serviciile de sănătate este o mai mare certitudine în privinţa resurselor de care dispune. REP: Dar, de unde aveţi garanţia că aceşti bani se vor aduna? Dragoş Nicolescu: De fapt, sistemul de asigurări de sănătate, prin el însuşi nu produce fonduri financiare. Sistemul de asigurări de sănătate poate disponibiliza fonduri care există, dar care se pierdeau altădată, şi poate să le corecteze în alt mod pentru de abia de-acuma o să fie fructuent, vezi reforma şi ce o să însemne disponibilizarea de personal şi şomajul, dumneavoastră ştiţi cum stăm, cu alte cuvinte eu cred că dacă se forţează introducerea rapidă, fără să se facă nişte paşi pregătitori, se poate garanta – din punctul nostru de vedere – falimentul la sfîrşitul anului financiar al Caselor de Asigurări. Casa de Asigurări ar trebui să fie autonomă şi independentă, şi de stat şi de ministerul Sănătăţii. Or, dacă are un bilanţ negativ, va trebui la sfîrşitul anului să se ducă cu mîna întinsă să cerşească diferenţa, şi atunci s-a dus naibii autonomia şi independenţa Casei de Asigurări. Statul va zice: păi nu eşti bun la nimic, tu manager, şi oamenii politici o să uite că au introdus asigurările într-un moment nepotrivit. Trebuie, în primul rînd pregătită poarta de intrare în sistem.Nu după ce-ai băgat legea să pregăteşti poarta de intrare, asisten1a de prima linie, felul în care vei primi clientul asigurat la 186 actualele cabinete de dispensar, cele mai multe din ţară sînt dotate la nivelul anilor 40. Trebuie făcuţi paşi pregătitori şi în direcţia unei rigori financiare mai mari în sectorul financiar, şi aicea n-avem noi ce acţiona. Ca să ne convingem că Guvernul Ciorbea pune această rigoare, şi eu sînt de părere că vor reuşi totuşi să impună rigoarea financiară. Trebuie, în plus, să ne asigurăm că deţinătorii de fonduri ai pensionarilor, ai şomerilor, ai handivapaţilor, ai celor asistaţI social, sînt dispuşi să contribuie cu ceva, nu diminuînd pensia sau ajutorul de şomaj, ci dînd nişte procente din ceea ce reprezintă pensia pentru Casa de Asigurări, fiindă altfel ne plasăm din nou în sfera gratuitşţii pentru trei sferturi din populaţia ţării. Ei bine asta, poate garanta falimentul. Silviu Rădulescu: Dl Dragoş Nicolescu cunoaşte foarte bine proiectul acestei legi şi ştie că, de fapt, legea asta prevede, deci nu va fi o finanţare care să se sprijine exclusiv pe salariile celor angajaţi. O parte din contribuţie va însemna o contribuţie a salariaţilor, dar o parte importantă pentru pensionari, şomeri, alte categorii va fi din aceste fonduri care sînt strînse în scopul acoperiri acestor nevoi. Dragoş Nicolescu: De reţinut că deţinătorii de fonduri ai acestora şi care joacă rolul de patroni, îmtr-un fel, nu sînt dispuşi să dea nimic. Asta-i nenorocirea! Sorin Oprescu. Şi bugetul se mută la Casa de Asigurări şi atunci dacă ne jucăm de-a bugetul: mută-l colo …. Dragoş Nicolescu: Cu alte cuvinte, trebuie făcuţI nişte paşi pregătitori înainte de a introduce încă un pas pregătitor. Noi nu avem Grupul de administratori/manager care nu sînt foarte mulţI, dar sînt ceva peste 100 de oameni care să fie selecţionaţI şi pregătiţi. Noi n-avem cadrele de bază, birocratice ale sistemului , de la început, peste tot. Toate astea trebuiesc făcute prin selecţionare, prin pregătire, şi prin menţinerea opţiunii pe care au făcut-o, adică cineva trebuie să le dea bani pe toată perioada asta. 187 Silviu Rădulescu : Imi pare rău că trebuie să mai intervin în privinţa asigurărilor pentru că nu trebuie să-şi închipuie cineva că odată adoptată legea asigurărilor – ceea ce se va şntîmpla în următoarele luni – a doua zi sistemul va intra în funcţiune şi se va aplica. O perioadă de cel puţin 12 luni, dar mai curînd 18 luni sau chiar doi ani , va însemna introducerea graduală a diferitelor elemente, şi crearea structurilor, pregătirea persoanelor care să fie capabile să facă acest sistem să funcţioneze. REP: Şi ce facem pînă atunci, vă întreb, domnilor? Ce facem, pînă atunci? Sorin Oprescu:Stacheta se apropie de limita subzistenţei… REP: Cu atît mai mult. Dragoş Nicolescu: Ceea ce primim ca semnale din ţară, noi, Camera Federativă a Medicilor este că sistemul se apropie de scufundare. Barca este menţinută din ce în ce mai greu pe linia de plutire. Iată, v-am spus, camerele de gardă au început să nu mai primească seringi de unică folosinţă şi-I alergăm pe bolnavi să-şi cumpere de la farmaciile de gardă, iar din foarte multe spitale din ţară ni se semnalează că nu sînt perfuzii şi antibiotice suficiente la camerele de gardă. În plus, această subfinanţare care continuă şi v-am spus că se accentuează, în ciuda declaraţiilor dlui ministru care a spus, în plus, că nu-şi dă demisia că ar însemna laşitate (Eu am impresia că dacă nu se înregistrează demisia a doi miniştri succesiv, nu se atrage atenţia asupra pericolului subfinanţării) în această perioadă lucrurile se vor agrava fiindă sînt 2 şi 11 la sută din PIB. Asta-i foarte mic. Se va muri cu zile în urgenţe, se va agrava cronicizarea. Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului a făcut o constatare aproape tragică şi anume că dintre copii 1-5 ani aproape 50 la sută au o anemie sub 11 grame de hemoglobină la sută, ceea ce este dramatic, iar alţI 30 la sută se apropie de acest 11 la sută. Eu am să vă traduc în limbaj popular ce înseamnă ca un copil pînă la cinci ani să aibă anemie. Se va dezvolta psihic foarte deficitar. 188 Deci 50 la sută din copii ai ţării este ameninţată de o dezvoltare psihică deficitară. Să nu luaţI în uşor. Nu sînt exagerări. Nu sînt declaraţiile mele.Sînt constatările IOMC ale directorului Institutului, prof Adrian Georgescu. REP: Ce este de făcut? Silviu Rădulescu: Nu putem aştepta fără să facem nimic. Ceea ce se poate face este de a încerca să se suplimenteze aceste resurse. Politica MS este de a solicita sume mai mari de la buget, ceea ce, desigur, nu înseamnă că le va şi obţine. Dar, niciodată acest minister nu va spune că aceste fonduri sînt suficiente aşa cum s-a mai întîmplat la adoptarea bugetului cu nişte ani în urmă. Responsabilitatea pentru suma alocată MS nu revine MS ci aparţine aleşilor acestui popor. Vor arăta care sînt valorile pe care le reprezintă. Dacă suma votată va fi sub limita subzistenţei este clar că nu le pasă de sănătate. Sorin Oprescu Guvernanţii trebuie să-şi ia foarte în serios problema sănătăţii, căci este sănătatea unei naţiuni. (Reporter: Tatiana Niculescu)

Scopuri şi mijloace în educaţie. Oare ştim ce vrem?


 

Scopuri şi mijloace în educaţie. Oare ştim ce vrem?

Publicat de: Înainte! in Învăţământ la data de 22 martie 2010

Cel de al 100-lea ministru al educaţiei/ învăţământului din România, dl ing. Daniel Funeriu, va rămâne în istoria noastră prin faptul că va pune în aplicare idei de reformă radicală emise de profesorul Mircea Miclea în vremea când era ministru şi în vremea când a activat în cadrul unei Comisii prezidenţiale pentru reforma educaţiei. Se poate spune că ideile care stau la baza proiectului de lege a educaţiei fac parte integrantă din proiectul (cam tardiv) de (post)modernizare a României. Oricum, orice lege este perfectibilă şi se va adapta noilor imperative ale contextelor viitoare. Nu voi comenta, acum, proiectul de lege a educaţiei aflat încă în dezbatere publică (cel mult aş pune sub semnul întrebării necesitatea unui Muzeu al Ştiinţei). Voi creiona doar câteva principii pe care s-ar putea baza o viitoare lege a educaţiei (nu numai pentru România). Scopul oricărui act de educaţie este pregătirea copiilor şi tinerilor (ulterior, şi a adulţilor) pentru viaţă (de fapt, în primul rând, pentru ei înşişi şi pentru activităţi sociale utile), pentru existenţa umană în contexte sociale mereu schimbătoare, dar cert mai complexe. Educaţia (nu numai la noi) are două etape (relativ) distincte: educaţia obligatorie (de la grădiniţă şi până la gimnaziu inclusiv) şi obligaţia benevolă (liceu, facultate – licenţă, master, doctorat si postdoctorat). Mijloacele educaţionale folosite în cele două etape vor trebui să fie, desigur, diferite, îndeosebi sub raportul motivării învăţării. Mijloacele actuale, clasice deja, comune acum ambelor etape, sunt: predarea-învăţarea, evaluarea (examinarea şi notarea) şi certificarea (diploma). Într-o lege viitoare a educaţiei, etapa educaţiei neobligatorii ar trebui sa renunţe complet la acele mijloace care paraziteaza scopul final (examenele finale, notarea pe bază de memorare şi reproducere a informaţiilor, diploma). Unii profesori argumentează că elevii mai învaţă măcar de frica notei şi a examenului. Proiectul actual de lege susţine că descurajează învăţarea mecanică şi promovează învăţarea „de plăcere”. Un ideal demn de a fi susţinut… (N.B. Pentru uzul acestui articol am eludat deliberat alte categorii de mijloace: financiare, infrastructură, climat etc., referindu-mă strict la mijloacele educaţionale). Adecvarea dintre scopuri şi mijloace ar trebui să fie verificată, constatată şi declarată de către toţi actorii implicaţi în educaţie, măcar o dată pe an. Constatarea neadecvării ar trebui să ducă fie la modificarea scopurilor, fie a mijloacelor. De regulă, mijloacele sunt pervertite, fiind transformate în scopuri în sine, iar scopurile reale sunt uitate sau atinse doar parţial. Dezbaterile publice pe tema adecvării ar trebui să devină o constantă a politicilor educaţionale.

Din păcate, o mare parte a părinţilor şi elevilor/ studenţilor ţintesc direct punctul final al procesului educaţional: diploma. Deci, diploma se transformă din mijloc pentru un scop normal în scop final. Pentru a obţine o diplomă ai nevoie de note de trecere, şi evaluarea se transformă, astfel, din mijloc în scop. În fine, (predarea-)învăţarea nu mai rămâne nici ea în categoria mijloacelor pentru obţinerea cunoaşterii şi se transformă în scop în sine, respectiv în mijloc pentru obţinerea notei şi a diplomei. Dar diploma la ce foloseşte? Majoritatea dintre noi cred şi ştiu că fără diplomă nu poţi să te angajezi nicăieri. De aici o altă iluzie: diploma este garantul obţinerii locului de muncă. Fals! Diploma deschide doar uşa către un concurs sau un interviu, acestea probând concret nivelul real de competenţă. Aşadar, nici nota şi nici diploma nu ajută prea mult la o eventuală angajare. Ele au doar rolul de „impresie artistică” asupra angajatorului, respectiv îndeplinirea unor formalităţi legale. Un angajator prost va lua de bună o diplomă garnisită cu note de 10 şi îl va angaja imediat pe posesorul acesteia. Un angajator isteţ va pune diploma deoparte şi va zice: OK, acuma să vedem ce ştii… Drama educaţiei contempoarane constă în mitizarea (fetişizarea) unor mijloace pe post de scopuri. Mulţi dintre noi nu vrem cunoaştere şi competenţe, vrem doar diplome. Această pervertire are, uneori, şi o justificare: presupusele cunoştinţe predate şi solicitate apoi a fi reproduse nu sunt cu adevărat utile sau au un grad de dificultate peste necesarul dictat de finalităţile actului educaţional. Alteori, exigenţa exagerată a unor profesori nu este decât paravan pentru solicitarea de meditaţii sau mai direct, pentru şpagă. Piaţa, acest mecanism al testării oamenilor din punctul de vedere al scopurilor propuse şi a mijloacelor alese pentru atingerea lor, simplifică lanţul logic al transformării mijloacelor în scopuri atinse şi generează următoarea întrebare: ce oferă, la urma urmei, sistemul de educaţie? Răspunsul, logic în felul său, este: sistemul de educaţie oferă diplome. Iar reacţia semenilor pare a fi, din nou, firească: atunci, eu vreau o diplomă. Mecanismul pieţei va scoate diplomele la vânzare şi se vor găsi destui fraieri să le şi cumpere. La Moscova, există chioşcuri de ziare care, printre altele, vând şi diplome, de orice nivel. Presa ne spune că la Chişinău, la ULIM (Universitatea Liberă Internaţională din Moldova) cetăţeni români fără diplomă de bacalaureat au cumpărat diplome de licenţă. La Iaşi, tot ziarele ne-au spus că un rector afacerist a vândut diplome de stomatolog unor cetăţeni italieni care, ulterior au cumpărat şi diplome de liceu. Cu alte cuvinte, piaţa hotărăşte: vreţi diplome? Vă dau diplome! Vreţi competenţe? Vă ofer competenţe! Un sistem de educaţie trebuie să elimine posibilitatea reală a transformării unor biete mijloace în scopuri înalte. Concret, dacă scopul real al şcolii este să ofere competenţe, atunci se impune eliminarea de urgenţă a elementelor parazite: notele şi diplomele. Dacă un sistem de educaţie nu-şi mai propune să ofere note