liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: adecvarea scop mijloc

Cu prostia pre inteligență călcând (I)


Martin Page, M-am hotărât să devin prost, Humanitas, Bucureşti, 2004-2012, 140 pagini (format pocket), (Comment je sui devenu stupide, Paris, ianuarie 2001)

 

Motto-uri:

”Iluzia cunoașterii este mai periculoasă decât ignoranța” (Stephen Hawking)
L’intelligence, ça n’est pas ce qu’on sait, mais ce que l’on fait quand on ne sait pas.”  (Jean Piaget)

Aș da tot ce știu pentru jumătate din ce ignor” (Descartes)

qui accroît la science, accroît ses douleurs” (Eccleziastul)

Știu că sunt un imbecil, simt că sunt un idiot, iar acest lucru mă scoate din rândurile idioților perfecți și mulțumiți. Sunt superior atât cât să înțeleg că nu sunt destul de superior (…) jidov rătăcitor al cunoașterii” (Giovanni Papini, Un om sfârșit)

 

Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligența. Inteligența are limitele ei, prostia nu”. (tepuicuprostii.com)

Știu că această călătorie în prostie se va transforma într-un imn al inteligenței” (Martin Page, M-am hotărât să devin prost, Humanitas, 2012, p. 9)

 

 

 

*Eu, prost?!

* Unde-i minte-i și prostie

* Cine se (mai) prostește, se (și) înțelepțește

* Inteligența  poate însemna și autoasumarea prostiei

* Dacă prosti(re)a nu este totală, mai  există șansa revenirii

* Nu cunoașterea este cauza nefericirii, ci cunoașterea incompletă

* Cunoașterea unidimensională, disciplinară va fi înlocuită de transcunoaștere 

 

CUPRINS

Partea I – a       Despre scriitorul Martin Page

1 Despre autorul francez Martin Page

2. Martin Page este un scriitor postmodern

Partea II – a       Despre prostie, inteligență și devenire

II 1 Presupusul elogiu al prostiei este, de fapt, o odă închinată inteligenței.

II 2 Despre prostie, dar cu trimitere la inteligență (sau la lipsa acesteia).

II 3  Despre schimbare.

II 4 Când schimbarea nu reușește se revine la starea inițială, existând însă avantajul experienței.

II 5 Cum are loc schimbarea și cum se anunță aceasta

Partea III – a       Despre romanul Cum am devenit prost

III 1 Acțiunea romanului are loc în vara anului 2000

III 2 Primul roman al lui Martin Page este unul autobiografic

III 3  Povestea/ Narațiunea/ Conținutul romanului

III 4 Hermeneutica, semiotica și economica politică a temei centrale a romanului: soarta intelectualului bine dotat într-o lume foarte liberă, prea comercială, excesiv de iluzorie, dar crud de reală

III 5 Deconstrucția romanului

 

Partea I – a       Despre scriitorul Martin Page

 

I. 1.  Despre autorul francez Martin Page. Pentru informații biobibliografice vezi: http://www.martin-page.fr/, http://www.martin-page.fr/francais/biographie/ dar și blogul autorului http://www.pitagarmen.com/blog/  Tot despre autor se pot afla mai multe la adresa http://www.humanitas.ro/files/media/m-am-hotarat-sa-devin-prost.pdf, aceasta fiind un promo lansat de Editura Humanitas, unde a apărut traducerea românească a Adrianei Gliga, în anul 2004, cu reeditări în 2005, 2006, 2007, 2008 și 2012. O primă traducere în limba engleză a apărut în 2004 (vezi mai multe pe http://en.wikipedia.org/wiki/How_I_Became_Stupid). Autorul a primit în anul 2004 Premiul Euregio pentru literatură la vârsta de 29 de ani în timp ce studia Antropologia (facultate pe care n-a mai terminat-o, în schimb a început multe altele…).Cartea francezului Martin Page (prima sa carte!) a fost lansată în prima lună (ianuarie) a primului an (2001) din noul/ ultimul mileniu (al treilea). Un început care s-a arătat, iar apoi s-a confirmat, a fi unul promițător și îmbucurător. Pe pagina de gardă a cărții apărute la Humanitas se scrie, cu îndreptățire: ”Martin Page este una dintre bucuriile literare ale acestui secol”. Subscriu! Un interviu cu Martin Page (realizat de Luminița Voina-Răuț) se găsește publicat în România Literară din anul 2005, când autorul rotunjise 30 de ani. Pentru o mai sigură șansă la lectură voi reproduce aici interviul aflat la adresa: http://www.romlit.ro/cu_martin_page

Luminiţa Voina-Răuţ: Cine sunteţi dumneavoastră, domnule Martin Page?Martin Page: Sunt un scriitor francez de 30 de ani.LVR: Până în prezent, editura Humanitas a publicat versiunea românească a două romane scrise de dumneavoastră: Comme je suis devenu Stupide (M-am horărât să devin prost, în traducerea Adrianei Gliga, 2004) şi La libellule de ses huit ans (Libelula, traducere: Ioana Bot, 2005). De unde v-a venit ideea de a scrie primul roman, cu care aţi şi debutat, de alftel?

MP: Mi-ar trebui săptămâni întregi să explic, e foarte greu să ştii cum îţi vine o idee. În cazul romanului M-am hotărât să devin prost, ideea mi-a venit citind Biblia. În Ecleziastul există o frază foarte frumoasă, care sună aşa: ,qui accroît la science, accroît ses douleurs”, cu alte cuvinte, cu cât studiezi mai mult, cu atât devii mai inteligent, şi deci mai nefericit. Poate că mă simţeam foarte aproape de acest gând. Eu nu mă consider foarte inteligent, dar simţeam că devin mult mai nefericit înţelegând anumite lucruri, şi astfel, pornind de la acest citat, mi-a venit ideea romanului.

LVR: Este o idee îndrăzneaţă, iar autorul cărţii trebuie să fie o persoană foarte inteligentă, pentru a-şi pune astfel de întrebări. Există un sâmbure autobiografic în carte?

MP: Mai mulţi sâmburi chiar. Dar aici nu este vorba doar de biografia mea, sunt lucruri care se regăsesc la toată generaţia mea; vreau să spun că am foarte mulţi prieteni care se apropie mult de personajul cărţii, studenţi parizieni ori străini, tineri preocupaţi de problemele epocii, care sunt foarte nefericiţi, îşi găsesc cu greu locul în societate, nu izbutesc să-şi găsească o slujbă potrivită sau pur şi simplu nu pot să se maturizeze. Sunt multe elemente autobiografice în carte, dar nu cred c-ar fi prea interesant să vă povestesc viaţa mea acum…

LVR: Totuşi, poate că cititorii dumneavoastră sunt curioşi să ştie câteva date inedite din viaţa tânărului romancier.

MP: Am început diverse studii universitare, le începeam, dar mă opream de fiecare dată, fiindcă mă plictiseau îngrozitor. Tot ce voiam să fac era să scriu. Ca s-o liniştesc pe mama, mă înscriam la Universitate şi urmam diferite cursuri; în felul acesta îmi completam cunoştinţele. Ideea era să am cât mai multe informaţii, pe diferite teme; în acest sens am studiat filozofia, antropologia, sociologia, lingvistica, istoria artei, studiam dar nu mă prezentam la examene, fiindcă examenele nu mă interesau. Pentru mine frecventarea acestor cursuri devenise un modus vivendi. Am prieteni care s-au specializat într-un anumit domeniu, unul a studiat Dreptul, e un avocat desăvârşit, dar nu-l interesează nimic altceva, în schimb, pe mine mă interesează o mulţime de lucruri; cum n-am fost niciodată un elev bun, nici nu puteam deveni un specialist grozav.

LVR: Când aţi început să scrieţi?

MP: În adolescenţă; am început cu mici texte. Prima carte am scris-o la 18 ani, dar n-a fost niciodată publicată, astfel încât am debutat abia la 24 de ani cu romanul ”M-am hotărât să devin prost”.

LVR: Cum a fost primită cartea în Franţa?

MP: Mai degrabă bine, cred c-am avut mare noroc. Mă sperie gândul că romanul îi poate influenţa cumva pe tineri, sper doar să-i atingă, să-i emoţioneze. Pentru mine, scriitorul e aidoma cofetarului; dacă am făcut o prăjitură şi oamenilor le place, sunt mulţumit.

LVR: Îmi puteţi cita câţiva scriitori preferaţi?

MP: Da, îmi plac Julio Cortázar, Graham Greene, Oscar Wilde, Haruki Murakami, Dostoievsky. Admir fantezia lui Cortázar şi chestionarea realităţii.

LVR: Întrebările care s-au pus la acest festival de la Neptun au fost: Eu scriu. Cine mă citeşte? Pentru cine scrieţi?

MP: Pentru cine scriu? Cred c-ar fi mult mai simplu dacă v-aş da numărul de telefon al psihanalistului meu.

LVR: Aveţi un psihanalist?

MP: Nu unul, doi.

LVR: Aveţi nevoie de psihanalişti? De ce? Nu puteţi să vă adresaţi unor prieteni?

MP: Vorbesc, vorbesc, vorbesc. Mental, sunt tulburat. Poate că în România nu mergeţi la psihanalişti, dar eu cred că este o experienţă care te îmbogăţeşte, un psihanalist te ajută să te cunoşti mai bine, să înţelegi de ce faci cutare sau cutare lucru, e interesant.

LVR: Vă înţelegeţi mai bine prin intermediul psihanalistului?

MP: Da, mă înţeleg mai bine. Fireşte, am şi prieteni, dar cu ei există anumite limite, te simţi mai în largul tău în faţa psihanalistului.

LVR: Vreţi să ne vorbiţi puţin despre romanul recent publicat la noi, Libelula? Şi despre cărţile viitoare?

MP: Libelula este povestea unei tinere pictoriţe aflată în faţa succesului. Am scris şi o piesă de teatru, Vies communes (Vieţi obişnuite), care e istoria unei despărţiri, iar de curând s-a publicat la Paris ultimul meu roman, la aceeaşi editură, Le Dilettante: On s’habitue aux fins du monde (Ne obişnuim cu sfârşitul lumilor), cineva care la 28 de ani devine o persoană vie, începe să trăiască de la această vârstă.

LVR: Aveţi nevoie de condiţii speciale pentru a scrie? Unde scrieţi, de regulă?

MP: Scriu oriunde, de regulă dimineaţa. Hemingway zicea că: ,singurul loc în care poţi scrie e capul tău”. Scriu aşadar în capul meu, fără să-mi pese unde mă aflu.

LVR: Credeţi că vocea scriitorului este auzită în societate în momentul de faţă?

MP: Habar n-am, nu citesc articolele care se scriu despre romanele mele şi acest aspect nu mă interesează. Cred totuşi că vocea scriitorului poate fi uneori importantă, iar alteori nu, fiind chiar deranjantă.

LVR: Ce vă mai place, în afara scrisului?

MP: Jazzul, ploaia, filmele, să mă plimb prin Paris şi să gătesc.

LVR: Acum trăiţi din scris. Sunteţi tradus deja în numeroase limbi. Îmi puteţi spune care este relaţia cu traducătorii cărţilor dumneavoastră? MP: Din păcate, cu traducătorii mei nu prea am relaţii, mai degrabă cu traducătoarele mele din Japonia, Germania şi Rusia care îmi scriu şi-mi pun întrebări. Uneori simt nevoia să comunic cu ei, dar ei n-o fac, cred c-ar putea să mă întrebe multe lucruri despre text, despre ideile mele. Aştept din partea lor emailuri, chiar telefoane.

LVR: Un ultim cuvânt, de astă dată despre această întâlnire cu scriitori din diferite ţări aici la Festivalul Zile şi nopţi de literatură din Neptun.

MP: Pentru mine, ca scriitor, această întâlnire e extraordinară, o experienţă fericită. E grozav să comunici cu oameni care trăiesc ca şi tine: citesc şi scriu! Doar mâncarea de la hotel nu-mi place, în rest totul e în regulă, oamenii sunt calzi şi amabili, iar subiectele abordate mi se par interesante şi utile.

LVR: Vă mulţumesc.

I.  2. Martin Page este un scriitor postmodern. Există – ca o ironie a soartei – postmoderni care nu știu că sunt postmoderni și care chiar critică postmodernismul, poate și din motive strict conjuncturale. Nu știu dacă Martin Page conștientizează că practică o scriitură postmodernă, dar în mod cert nu-și revendică apartenența la un curent sau altul. El scrie de plăcere și nu este interesat de clasificări, comentarii, cronici, recenzii etc. Probabil că își reglează tirul/ tirajele în funcție de propriile-i trăiri, dar și de intrările în cont. Dacă piața respinge, nu mai insistă. Primul roman pe care l-a scris și l-a publicat a fost și primul succes de librărie, în Franța și în întreaga lume. Subsemnatul am descoperit, la începutul anilor 90, că modul în care gândeam sau stilurile pe care le agream se încadrează în vag definitul concept de postmodernism. Spun asta pentru a proba că se poate să fii postmodern și să afli asta mult mai târziu.  Pentru cititorul eventual iritat de melanjul postmodern pe care îl fac aici (vezi mai jos), amestecând povestea pageană a unui individ din Occident – Antoine – (cu angoasele sale existenţiale majore) cu povestea societăţilor bolşevizate forţat din Orientul european (comparații pe care le fac pe parcursul acestei recenzii), trebuie să-mi mărturisesc, din start, ”păcatul” de a agrea și chiar de a practica postmodernismul. Totodată, trebuie să explic faptul că este o convingere a mea, aceea că individualitatea, societatea şi umanitatea una sunt (Tres unum sunt!). Baleierea de la un nivel de agregare umană la altul, de la unul (micro) la multiplu (macro) şi/ sau de la multiplu (macro) la totalitate (mondo) are drept finalitate mai buna înţelegere a celorlate două paliere/ niveluri de agregare umană. Este valabilă şi transgresarea nivelurilor în sens invers, adică dinspre mondo spre macro, sau dinspre macro spre micro. În cartea de față, cu mijloace literare/ ficționale postmoderne, Martin Page îl plimbă pe Antoine prin toate palierele: de la sinuciderea presupusă ca act strict individual (micro), la descrierea colectivităţii numită spital (macro) şi apoi la interconectivitatea planetară numită piaţă financiară (mondo). Conchid (cu convingere!) că asemănările şi comparaţiile situaţiilor din carte (ficționale) cu cele din contextele real-concrete (mundane) sunt utile pentru creşterea accesibilităţii mesajului transmis de autor prin intermediul eroului său. Fiind poate prea entuziasmat de virtuţile hermeneuticii şi ale semioticii sunt tentat să confer semnificaţii multiple gesturilor şi contextelor din carte, semnificaţii nebănuite, poate, chiar de autor… Consider că şi exagerările sau supralicitările (interpretărilor) au rostul lor, ele fiind un bun pretext pentru un dialog ulterior şi chiar pentru un  schimb de idei.  Altfel, toată literatura s-ar reduce doar la povestiri ale unor fapte reale sau atât de bine imaginate încât chiar par reale… Eu înclin să cred că literatura este, în primul rând, pretext pentru comunicarea de idei sau de mesaje, de imagini și de situații, precum şi incitări la gândire sau la simţire tot mai rafinate care să aibă drept rezultat un plus de cunoaștere sau un plus de trăiri emoționale agreate/ așteptate de cititor. Plăcerea estetică este, pentru mine, identică cu utilitatea și normalitatea etică, ambele (eticul și esteticul) fiind fațete ale monedei numită viață sau, uneori, literatură.

 

 

Partea II – a       Despre prostie, inteligență și devenire

 

 

II. 1.  Presupusul elogiu al prostiei este, de fapt, o odă închinată inteligenței. Departe de a fi o pledoarie în favoarea proștilor, tâmpiților, demenților, cretinilor, descreieraților, idioților, gângavilor, tălâmbilor, hăbăucilor, neghiobilor, țicniților și a altor tarați psihic sau a altora lipsiți de duh/ spirit/ suflet, romanul ironizează, în fond, prostia șlefuită care se vrea inteligență rafinată. Pentru Antoine, ”inteligența este cuvântul care desemnează prostii bine ticluite și frumos pronunțate, … [ea] este atât de pervertită, încât de multe ori ești mai avantajat fiind prost, decât intelectual consacrat. Inteligența te face nefericit, singuratic, sărac, pe când deghizarea inteligenței îți conferă o imortalitate de hârtie de ziar și admirația celor care cred în ce citesc” (p. 7).  Unii ar fi tentați să deducă de aici, în mod absolut, că inteligența/ intelectualitatea este negativă și dureroasă, în timp ce prostia este pozitivă și generatoare de fericire. Amintesc aici alte trăsături ale gândirii postmoderne (pe lângă melanjul ideatic): relativismul și (auto)ironia. Autorul strecoară printre afirmații sentențioase, cu putere de maximă/ cugetare demnă de citat în discursuri și analize, sintagme relativizante și care diminuează serios presupusa aserțiune generatoare de certitudini. Se spune, pe drept cuvânt, că doar proștii au certitudini, în timp ce inteligenții au îndoieli. (”Problema omenirii este că oamenii inteligenți sunt plini de îndoieli, în timp ce oamenii proști sunt plini de încredere” – Charles Bukovski). Revenind la citatul din Antoine, acesta conține sintagma relativizantă ”de multe ori”, ceea ce poate însemna că există asemenea situații, fără însă a sugera că acestea ar fi majoritare sau, Doamne ferește, absolute. ”De (prea) multe ori” înseamnă și … ”de câteva ori”, respectiv ar fi tocmai acele excepții care confirmă regula. Iar regula este că inteligența (autentică) nu are cum să te facă, permanent, nefericit, sărac și singuratic. Dar prostia da. A face caz de (exces de) inteligență, a epata strident doar prin manifestări sporadice și ciudate de inteligență este o formă crasă de prostie. Prostul este, de fapt, un tip care o face pe inteligentul. Nefinalizarea proiectelor asumate de ”inteligentul” Antoine probează lipsa raționamentelor logice normale, a unei gândiri elementare și firești. Faptul că eroul cărții se crede inteligent în exces (ceea ce este, în fapt, o dovadă de prostie) îi va provoca multe necazuri și enorme insatisfacții, mai mari decât cele cunoscute înainte de a renunța la inteligență și la gândire logică. Prostia – presupus panaceu al sictirului intelectualist de care suferea Antoine – este greu decelabilă de inteligență. Unde-i minte-i și prostie, dar adesea e foarte greu să le separi, să le evaluezi și, eventual, să le opui.  Viața ne arată că prea frecvent bogații sunt considerați inteligenți sută la sută (cel mai plauzibil motiv al îmbogățirii este, de fapt, tupeul urmat de încălcarea legilor și existența unora mai proști ca viitorul îmbogățit), iar oamenii de stat/ politicienii sunt – în mod eronat – presupuși a fi cunoscători și practicanți ai idealurilor de bine, adevăr și frumos. De fapt, tocmai conferirea de inteligență celor care, de fapt, nu o au, este o probă de prostie. În schimb, a mima prostia, a accepta un nivel mai ridicat, dar controlat, de prostie, asta da, se poate numi inteligență. Spuneam că gândirea postmodernă implică și multă (auto)ironie. În citatul de mai sus, cea de a doua frază o contrazice/ o anulează pe prima (care, oricum, era relativizată). Astfel, opusul inteligenței nu mai este, aici, prostia, ci ”deghizarea inteligenței”, ceea ce este tot un fapt ce ține de inteligență. Mai exact, doar un inteligent își poate masca inteligența, făcând-o pe prostul, în timp ce prostul nu are cum să apeleze la ”deghizarea inteligenței” pe simplul motiv că nu posedă așa ceva. Iar ironia continuă: opusul stării de nefericire (ipotetic generată de inteligență) nu este, cum s-ar putea aștepta cineva, fericirea, faima și bogăția, ci doar o efemeră celebritate (care durează cât o hârtie de ziar, adică o zi!) în ochii naivilor (care cred în magia cuvântului scris, indiferent de conținutul ideatic al textului). Cred că cheia de lectură a romanului se află tocmai în citatul de patru rânduri pe care l-am reprodus și comentat. Romanul trebuie citit în cheie ironico-relativistă, nicidecum ca un manual de bune practici pentru obținerea fericirii absolute și perpetue, prin apelul la mijloace stranii și ineficace. Romanul-capcană este un turnesol pentru decelarea cititorilor în cel puțin două categorii: una a celor care vor lua afirmațiile lui Antoine drept literă de lege/ de evanghelie/ de înțelepciune, și alta a celor care se vor amuza copios de  naivitățile generate de o minte presupus inteligentă doar ca urmare a faptului că emițătorul acestor naivități este scriitor și universitar. De altfel, recenzia de față vine ca o completare a preocupărilor mele legate de încercarea, excesiv de temerară, de a delimita și defini cei doi termeni (inteligență și prostie) care sunt, cum am mai afirmat mai sus, mai mult complementari decât antitetici: unde-i minte-i și prostie. Romanul lui Martin Page se poate înscrie într-o glorioasă galerie de opere menite să pună prostia pe piedestalul pe care îl merită, respectiv de instrument de evidențiere și de evaluare a inteligenței.  Probabil că succesul de librărie a acestui roman în România se poate explica și prin preocuparea românilor de a-și evidenția inteligența, de a se descurca mereu și oricum, și de a arăta cu degetul spre ceilalți: vai! Ce proști sunt!… Despre cât de inteligenți se cred românii se poate afla și din scrierile lui Andrei Pleșu sau a unor sociologi contemporani (Dorin Bodea). O recenzie a cărții lui Dorin Bodea se găsește la https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/  Tema inteligență vs prostie este una perenă în literatura universală, precum și în cea română. Despre ”Proasta folosire a inteligenței” a scris Andrei Pleșu în Dilema Veche în 2007 (cu o binevenită reluare în ianuarie 2014)  http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/proasta-folosire-inteligentei  ”Românii cred despre ei că sînt un popor inteligent. Mai inteligent decît altele. Ştim cu toţii cît e de riscant să faci asemenea generalizări, cît e de greu să măsori inteligenţa şi cît de nătînge pot fi ierarhizările pe criterii etnice. Lucrurile sînt, oricum, mai complicate. Admiţînd că cineva e inteligent, trebuie să adăugăm deîndată că această înzestrare, luată în sine, nu e suficientă. Poţi să fii inteligent şi să nu ştii ce să faci cu inteligenţa ta, poţi să o foloseşti greşit, pe scurt, poţi fi inteligent într-o manieră prostească. Inteligent şi stupid”. Iată și părerea matematicianului Florin Colceag: ”Românii au pus la conducere tot soiul de oameni cu inteligența lipsită de perspectivă, de orizont. Și au avut întotdeauna o mare admirație pentru hoți. Hoții erau si sunt semizeii locului” (http://www.dela0.ro/matematicianul-florian-colceag-pot-demonstra-ca-dumnezeu-exista-si-actioneaza). Nu întâmplător, oltenismul ”oț” trimite mai mult la calificativul de inteligent, decât la acela de hoț.  Pentru a conchide, recomand celor care nu au citit cartea sau nu au văzut spectacolul de la Teatrul Național din Iași să purceadă la o bună și temeinică autolămurire cu privire la sensurile profunde ale termenilor fundamentali ai acestei prime lucrări a lui Martin Page: prostie și, respectiv, inteligență.

II.2.    Despre prostie, dar cu trimitere la inteligență (sau la lipsa acesteia). Istoria lucrărilor despre prostie ar putea începe cu anticii, dar cu siguranță Erasmus de Rotterdam a rămas în conștiința publică prin ”Elogiul nebuniei sau discurs despre lauda prostiei” (http://www.librarie.net/carte/22749/Elogiul-nebuniei-sau-discurs-despre-lauda-prostiei-Erasmus-din-Rotterdam). Wikipedia nu putea ocoli acest important item http://ro.wikipedia.org/wiki/Prostie. Iată conținutul (modest) al descrierii itemului ”prostie”: ”Prostia este caracteristica unei persoanei de a fi lipsite de inteligență, de a fi ignorant sau incult. Această caracteristică poate fi atribuită acțiunilor unui subiect, vorbelor acestora sau credințelor lui. Termenul se poate referi și la o judecată inadecvată sau la lipsa de sensibilitate sau bun-simț a anumitor persoane. În ciuda încercărilor de a măsura inteligența, precum testele IQ, rămâne destul de dificil de determinat cine e prost sau deștept. Adjectivul prost este des folosit în sens peiorativ. Enciclopedia Prostiei (De Encyclopedie van de Domheid) scrisă de olandezul Matthijs van Boxsel e bazată în ideea autorului că prostia e fundamentul civilizației noastre, conform convingerii că nimeni nu e atât de inteligent încât să-și dea seama cât de prost este. În lucrare prostia era definită ca : auto-distrugere inconștientă, capacitatea de a acționa împotriva lucrurilor ce îți aduc fericirea. Un citat care îi este atribuit lui Albert Einstein zice: Doar doua lucruri sunt infinite, universul și prostia umană, dar eu nu sunt sigur despre primul „

Vasile Pavelcu a publicat peste 350 de pagini de articole pe teme de psihologie sub titlul ”Elogiul prostiei” (http://reims.mitropolia.eu/ro/doc/Elogiul_prostiei.pdf ) unul dintre articole fiind intitulat chiar ”Elogiul prostiei” (pp 300 – 307), titlul fiind, desigur, împrumutat de la celebrul Erasmus de Rotterdam. V. Pavelcu este invocat de un blogger care își intitulează și el op ul cu titlul ”Elogiul prostiei” (http://blog.cman-home.com/2013/02/elogiu-prostiei/) . Eu însumi (sic!) am scris o recenzie la un articol (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/03/o-secventa-din-viata-subiectului-oana-pughineanu-vazuta-ca-personaj-sau-despre-prostirea-prostimii-cu-prostii-prostesti-de-catre-prosti-profesionisti/) pe care l-am intitulat ”Prostirea proștilor cu prostii prosteși de către proști profesioniști”.  Un alt blogger scria, cu cca patru ani în urmă, un editorial cu același titlu ca al lui Erasmus de Rotterdam: ”Elogiul prostiei”: http://mirosdecafea.wordpress.com/2011/05/02/elogiul-prostiei/ . Un epigon al lui Vasile Pavelcu, regretatul profesor Adrian Neculau de la Iași, a reluat tema mentorului său, dar într-o manieră nu tocmai onestă, ceea ce m-a determinat să scriu un text care avea în miezul său exact ”elogiul prostiei”: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/07/adrian-neculau-demonstreaza-ca-elogiul-prostiei-profesorale-de-la-cronica-veche-din-iasi-se-identifica-cu-era-prostilor-opiniomani-de-la-2/   Martin Page putea folosi, la o adică, exact același titlu… El n-a făcut-o, dar eu nu am avut încotro și titlul și subtitlurile recenziei de față au inclus, involuntar sau deliberat, și toate elogiile aduse prostiei de autorii de mai sus. Consider că cititorul de ficțiune literară ar face bine să adauge lecturii romanului și câteva dintre titlurile enumerate. Nu de altceva, dar am auzit deja opinii cum că opul pagean este o critică la adresa inteligenței umane… J . În fine, o considerație personală: la presupușii intelectuali proba supremă de prostie este plagiatul, iar plagiatorii depistați (și care cred că prin negarea evidenței pot acoperi prostia de a fura) pot sta cât mai sus în vârful piramidei prostiei omenești. Cred că plagiatorii sunt proști de cel puțin trei ori: a) o dată pentru că, neavând inteligența necesară, preiau (h)oțește și cu toptanul texte srise de alții pe care le semnează ca fiind originale; b) încă o dată pentru că, neavând inteligența necesară, nu sunt în stare să mestece ideile altora și să le redea într-o formă cât de cât nouă și, evident, originală; și în fine c) încă o dată pentru că, neavând inteligența necesară, neagă vehement evidența furtului, invocând argumente care mai mult îl acuză decât îl scuză. Este, în concluzie, un furt la pont. Altfel spus, plagiatorul este un hoț prost de idei bune. Parafrazândul pe Andrei Pleșu, a fi inteligent într-o manieră prostească înseamnă că te-ai hotărât să devii prost. Și tot o dovadă de inteligență, de data asta una autentică, este… să nu te pui cu prostul. Spunea Nicolae Iorga: ”Dacă ataci replica unui prost, riști să te trezești cu prostul în discuție”.

II.3. Despre schimbare. Intelectualii, ca şi femeile, vor altceva. De asemenea, ei/ ele nu ştiu, sau nu au cum să ştie, cu exactitate, ce anume vor. De aici şi nevoia de experiment, de dorinţă de schimbare, de aventură chiar. Riscul e profesia mea, ar putea spune orice intelectual care se respectă. Intelectualii mizează pe raţiune, pe gândire, pe cunoaştere abstractă. Femeile mizează pe emoţiune, pe sentiment, pe cunoaştere concretă. Nevoia de altceva, dar şi de împingere a limitelor cunoaşterii hăt în necunoscut (vezi celebra libertariană Ayn Rand http://en.wikipedia.org/wiki/Ayn_Rand ), poate sta la baza deciziei de schimbare: de sex (vezi Jan Morris: http://en.wikipedia.org/wiki/Jan_Morris, dar și Deirdre McCloskey, fostă Donald… http://en.wikipedia.org/wiki/Deirdre_McCloskey), de nume/ pseudonim (http://booksbywomen.org/using-a-male-pseudonym-by-rosemary-friedman/)  de partid (vezi mioriticii politruci transpartinici http://www.blogary.ro/editorial/cartelul-politic-transpartinic-si-liberalizarea-pietei-politice-romanesti/ ), de  stil de viaţă (profesie, loc de muncă, locaţie, status social) etc.. Ideea de schimbare are ca primă motivaţie plictisul/ spleen ul, (dar, vorba lui Radu Cosaşu/ Belphegor, „fără plictis, de unde viaţă?”), dorinţa irepresivă de renunţare la certitudinile deja deranjante şi negeneratoare de satisfacţii şi aruncarea în braţele incertitudinii, a necunoscutului captivant şi incitant. Deviza de luptă a celor care iubesc schimbarea este: vreau altceva, ceva  nou, ceva diferit, orice dar să fie un alt – ceva. La întrebarea referitoare la posibila motivaţie a acestei intempestive înclinaţii spre altceva, spre ceva nou, răspunsul este, invariabil: why not? Postmodernismul este rezultatul unui asemenea mod de gândire, a unei asemenea atitudini critico-avangardiste faţă de sine şi de semeni, de moduri de gândire și de stiluri de viață. De fapt, ce vor postmodernii? Desigur, ei vor altceva dar, de regulă, ceea ce vor este un ceva neclar, difuz, incert, nedefinit, amestecat. Dar, oricât de neclar ar fi scopul schimbării, în mod cert, postmodernii vor, esenţialmente, altceva.  Dacă acel altceva nu satisface, nu-i nici o problemă. Oricând, există două posibilităţi: a) întoarcerea la situaţia anterioară (care poate fi: genul/ sexul anterior, partidul din care s-a plecat, ţara din care s-a emigrat, profesia pe care ai părăsit-o, soţul/ soţia pe care (l-)ai abandonat(o) etc.); b) se continuă, încrâncenat, adică prostește, experimentul, indiferent de rezultate (vezi un exemplu recent: bolşevismul sovietic comunist rus), deşi rezultatele au fost/ sunt, mai mult decât evident, oribile şi greu suportabile.  Aceasta, în linii mari și în general. Concret însă, niciodată nu revii cu adevărat în punctul de plecare (nu te poți scălda de două ori în aceeași apă a unui râu). În ambele cazuri (revenire sau continuare) experiența este mai bogată și se constituie, ea însăși în factor de schimbare. Prin prisma acestor considerente despre schimbare, intelectualul universitar, scriitorul nocturn și autodiagnosticatul suferind de exces de inteligență Antoine este un împătimit al schimbării, chiar al schimbării cu orice preț, numai schimbare să fie. Este, de altfel, motivul pentru care postmodernii, plictisiți de durata prea mare a modernității, s-au hotărât să schimbe cât mai mult și cât mai profund lumea.

II.4. Când schimbarea nu reușește se revine la starea inițială, existând însă avantajul experienței. Povestea lui Antoine, eroul romanului (alias autorul, romanul fiind unul autobiografic), întrevede, din start,  şansa revenirii, şansă fructificată integral, în final.  De aici și nonșalanța cu care personajul se aruncă în experiențe limită, având asigurat, din start, de către autor, plasa de siguranță numită revenire/ recuperare/ redresare. Chiar experimentele crunte (bolşevismul) au fost nevoite, respectiv li s-a dat şansa, să revină la starea anterioară, deşi asemenea reveniri sunt, fatalmente, neplăcute şi nedorite de continuatorii iniţiatorilor. O recunoaște și Antoine/ Martin Page: „Nimic nu mă enervează mai mult decât poveştile în care eroul, la final, va ajunge în situaţia lui de la început, după ce a câştigat ceva. Şi-a asumat riscuri, a trăit aventuri, dar, la sfârşit, va cădea tot în picioare” (p. 9). Aş putea exemplifica acest tip de „schimbare cu revenire” cu „poveştile” care pot fi spuse acum despre Imperiul sovietic/ rus, despre România stalinistă din vremea ceauşescului, sau despre  biblica întoarcere a fiului rătăcitor. Desigur, chiar dacă revenirea este enervantă, adesea ea este salvatoare și asigură șansa unor noi căutări. Alteori este doar un respiro pentru continuarea schimbării cu și mai multă determinare. Este ceea ce s-a întâmplat și cu Antoine care revine, după experimentele traumatizante, la starea sa de sărăcie, de cvasiizolare și de nemulțumire pentru ”excesul de inteligență” cu care l-a dotat Natura, cu nuanța nouă că el va reîncepe viața cu un nou experiment personal, de data asta însoțit și îndrumat de fantomatica și eterica ființă feminină, Clemence.

II. 5. Cum are loc schimbarea și cum se anunță aceasta. Managementul schimbării presupune motivarea alegerii scopului și a mijloacelor aferente, elaborarea/ descrierea căii/ căilor/ mijloacelor care pot duce la scop, imaginarea riscurilor, a consecințelor și a variantelor alternative de urmat, și, în fine, luarea deciziei (krisis). Orice schimbare majoră dorită, pre-văzută, pre-figurată şi pre-meditată, are nevoie de un plan, de o schemă desfăşurătoare, de o foaie de parcurs, dar mai mult decât acestea, are nevoie de o motivaţie, de o expunere de motive, de un proiect clar formulat. Antoine (alias Martin Page), intelectualul avid de schimbare,  face în mod constant apel la acest mod de pre-gătire a acţiunilor ulterioare/ viitoare, prezentat într-un document programatic numit, alternativ, „manifest” (p. 8), „proiect” (p.8), „proclamaţie” (p. 9).  Dar, deși lucrurile par a fi bine gândite și bine pregătite pentru atingerea schimbării dorite, respectiv o stare de mai bine, de fericire chiar, lucrurile nu evoluează conform planului. Cititorul atent va conchide, împreună cu autorul-personaj, că mai binele este, adesea, dușmanul binelui. Acest ”mai bine” este scopul invocat mereu; doar mijloacele se schimbă, eroul alegând (neinspirat, ca să nu spun prostește): alcoolismul, moartea, medicația stimulativă de stări euforice, sexul, banii. În final, soluția optimă este prietenia (aparent) dezinteresată (ca stare de revenire la un fel de normalitate, însă la una eterică, nepământeană). În mod programatic, autorul Martin Page utilizează constant toate ingredientele managementului schimbării, ale managementului în general, invocându-le mereu în modul de gândire nonconformist și rebel al eroului nostru: scop, mijloc, evaluarea rezultatelor, decizia de schimbare, informație/ cunoaștere, inteligență, emoții, inteligență emoțională etc. Fără să vreau, mi s-a prefigurat în fața ochilor minții modul de gândire al lui Antoine ca fiind unul bazat pe filosofia managerială numită Metodologia Scop Mijloc. Nu voi insista asupra acestei grile logice de efectuare și de evaluare a schimbării, invitând doar eventualii cititori interesați de management, de managementul schimbării, de managementul personal să citească mai multe articole sau capitole de carte care descriu această schemă de gândire imaginată de mine pe la mijlocul anilor 70, în perioada mea de ucenicie în cercetare la Academia Română, apoi odată cu înscrierea la doctorat și elaborarea referatelor. Fără a pretinde că această manieră de gândire este una absolut originală, novatoare și genertatoare de soluții miracol, am constatat, de-a lungul deceniilor, că în pofida simplității sale (sau tocmai din această cauză) MSM este foarte puțin înțeleasă și încă și mai puțin aplicată. Această teorie vizează eficientizarea acțiunii umane în demersul uman permanent de căutare a binelui/ fericirii/ mulțumirii/ satisfacției personale (nivel micro) în contextul societal (nivel macro) sau al întregii specii umane (mondo). Metodologia Scop Mijloc este un demers teoretic menit a ajuta oamenii să utilizeze simultan gândirea și simțirea în obținerea de acțiuni eficace, efective și eficiente. Cuvintele mai sus invocate au, pe parcursul romanului, o frecvență mult peste media obișnuită a utilizării acestor cuvinte. Tocmai această insistență a autorului de a le folosi mereu îmi întărește concluzia că Martin Page este un scriitor postmodern, dat fiind faptul că MSM este o construcție postmodernă par excellence.

Deși este o operă de ficțiune, cartea este un bun ghid de management personal neperformant, mai exact este un șir de exemple cum NU trebuie luate deciziile în viață. Titlul cărții traduse în limba română este ”M-am hotărât să devin prost” ceea ce face trimitere la actul voluntar/ de voință numit decizie și care este esența managementului (performant sau nu). În schimb, titlul din originalul francez (”Comment je suis devenu stupide” este păstrat intact în titlul dramatizării semnate de de Irina Popescu Boeru: ”Cum am devenit stupid”.   (Modul cum se preiau/ cedează/ cumpără drepturile de autor este o problemă care ține de managementul culturii. Despre variante ale modurilor de transpunere scenică a unor texte literare vezi   http://bittergertrude.com/2014/01/26/directing-creative-freedom-and-vandalism/). Iată câteva adrese unde se pot găsi textele scrise de mine pe tema Metodologiei Scop Mijloc, pe parcursul mai multor ani, și care au fost publicate în reviste din țară și din lume:

1)      Metodologia Scop Mijloc, varianta publicată în anul 2000 și reeditată apoi în 2002: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/06/11/metodologia-scop-mijloc-varianta-publicata-in-anul-2000/

2)      Despre continuumul politic-economic-etic la 35 de ani de la primele cristalizări: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/27/despre-continuumul-politic-economic-etic-35-de-ani-de-existenta-a-metodologiei-scop-mijloc/

3)      Scopuri și mijloace în educație: oare știm ce vrem?: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/07/08/scopuri-si-mijloace-in-educatie-oare-stim-ce-vrem-2/

4)      Viața ca o plimbare pe bicicletă: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/07/20/viata-ca-o-plimbare-cu-bicicleta-pe-un-traseu-cu-sens-unic/

5)      Despre management și Metodologia Scop Mijloc (MSM): https://liviudrugus.wordpress.com/2013/10/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane/

6)      Despre inteligență și intelligence: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/14/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-1/

 

Partea III – a       Despre romanul Cum am devenit prost

 

III. 1.    Acțiunea romanului are loc în vara anului 2000. Omenirea era, la granița dintre milenii, deja în culmea Erei informaţiei/ Erei cunoaşterii (o eră începută cu o jumătate de secol în urmă) dar şi într-un vârf al postmodernităţii ce prevestea un posibil recul şi o pregătire pentru altceva. Și totuși scriitorul și universitarul Antoine, la cei 25 de ani ai săi, încă folosește stiloul pentru scris, deși era calculatoarelor era definitiv instalată. Melanjul dintre modernitatea stiloului și postmodernitatea tastaturii laptopurilor este atât o dovadă de postmodernitate, cât și un exemplu de preluare a unor realități moderne în postmodernitate. Astfel, se poate spune că postmodernismul este tot un fel de modernism, doar că alt fel…  Plasarea temporală a acțiunii romanului pe parcursul unei veri (19 iulie – septembrie) ține de profesia autorului și de aceea a personajului: universitari. Simplitatea acțiunilor, libertatea totală de a acționa și trăirea intensă a libertății nu putea avea loc decât pe parcursul vacanței academice, lipsa oricăror obligații profesionale oferind câmp maxim de acțiune temerarelor experimente intelectuale ale eroului nostru care considera că inteligența este o boală.

 

 

III. 2.  Primul roman al lui Martin Page este unul autobiografic. Am afirmat mai sus că romanul „Comment  je sui devenu stupide”/ ”M-am hotărât să devin prost” este unul autobiografic. Motivez această aserţiune prin următoarele similitudini între Antoine şi Martin Page (la vârsta scrierii primei sale cărţi, în 2001): ambii sunt intelectuali, au 25 de ani, sunt băutori de ceai, sunt scriitori (nocturni!), conservatori în privința uneltelor de scris (a folosi stiloul în anu 2000 este o formă de conservatorism, sau măcar de exhibiționism intelectual), scheletici, inteligenţi, poligloți, postmoderni, celibatari, naivi, idealişti, ludici, iubitori de animale/ păsări, doritori de schimbare şi de experimente personale, amatori de oximoronimie, fini observatori şi analişti, predispuşi spre cunoaştere, filosofi existențialiști, imaginativi, umanişti, machiavelieni („scopul scuză mijloacele”), hedonişti, egocentrici, nonconformişti, respectuoși față de semeni, filmofili şi teatrofagi, literaţi, cosmopoliţi, iubitori de cunoaştere, de excursii şi de inedit, preocupaţi de metafizică şi filosofie, esenţialişti, iubitori ai culturii anglo-saxone şi americane etc. Pe linia similitudinilor, reale sau doar aparente dintre autor şi personaj, aş alege cu precădere preocuparea lor de a merge la esenţe, la cauzele prime şi la finalităţile cele mai ultime („les libertes des personnes [sont] la fin ou, du moins, une des fins dernieres” în formularea lui Raymond Aron, cf. Essai sur les libertes, Calman Levy, 1965, p.12 ). Mă refer la ideea de fericire, combustibilul care alimentează motorul numit viaţă.  Deloc întâmplător, autorul era, la data scrierii cărţii, student la antropologie, disciplină consacrată cunoaşterii omului ca individualitate, ca colectivitate (N.B.: nu ”ca şi” colectivitate!) şi ca umanitate. Nu cunosc lecturile preferate ale lui Martin Page, dar aş paria că este un bun cunoscător al lui Montesquieu, Alexis de Tocqueville, Raymond Aron (Essai sur les libertes, 1965), Ayn Rand, Karl Marx, Nietzsche, Descartes, J. P. Sartre, A. Camus şi al filosofilor care au premers şi au pregătit mişcările studenţeşti din mai 1968 (când M.P. abia trecuse de 13 ani, dar ştiu/ știm că aceasta este vârsta întrebărilor, căutărilor şi a emoţiilor puternice). Totodată, ca şi Aron, Martin Page este un cunoscător şi un iubitor de cultură anglo-americană. Thomas Jefferson, unul dintre părinţii fondatori ai Americii, aşeza la temelia drepturilor fundamentale ale omului tocmai căutarea fericirii: „We hold these truths to be sacred and undeniable; that all men are created equal and independent, that from that equal creation they derive rights and inalienable, among which are the preservation of life, liberty, and the pursuit of happiness”.  Tot căutarea fericirii este preocuparea de bază a lui Antoine, eroul cărţii, ca de altfel a oricărei fiinţe umane.  Pe linia posibilelor similitudini cu eroi și autori din alte timpuri l-aș aminti aici pe italianul Papini. Giovanni Papini  (1881 – 1956) a scris Un uomo finito în 1913 un roman autobiografic în care personajul principal avea 20 de ani (iar autorul avea 32). Consider că romanul postmodern „M-am hotărât să devin prost” este reluarea temei principale din romanul modern „Un uomo finito”. Tema este aceeaşi: rostul cunoaşterii, al inteligenţei, al intelectualilor atât pentru ei înşişi cât şi pentru societatea în care trăiesc. Modernii cu cartezianismul lor puneau problema liniar, cauză-efect, eventual cu sugerarea de cauze ale unor efecte nedorite.  Postmodernul Antoine este măcinat de angoase existenţiale/ ontologice, epistemologice şi teleologice similare, dar fiecare va trebui să-şi poarte crucea: dacă te-ai născut cu sete de cunoaştere şi eşti inteligent, gândeşti mult şi vrei să înţelegi totul atunci nu ai cum să scapi de această povară. Planul/ programul/ proiectul/ manifestul/ angajamentul său către sine (acela de a scăpa de inteligenţă şi de a deveni prost) este tocmai rodul inteligenţei sale şi tot inteligenţa îi spune că până la urmă va reveni la matca proprie, la inevitabila sa inteligenţă şi preocuparea fundamentală de a gândi. Antoine se află aici în postura australianului care avea un boomerang vechi şi dorea să scape de el. Logic, australianul ia boomerangul şi încearcă să îl arunce cât mai departe, dar de fiecare dată obiectul zburător revenea negreşit la stăpânul său.  Rezultatul? Australianul rămânea tot cu vechiul boomerang, progresul fiind, astfel, imposibil. „Nu puneţi vinul nou în burdufuri vechi” – sună povaţa biblică. Tradus în limbajul acţional al lui Antoine rezultă că nu poţi turna (prea multă) prostie într-o minte inteligentă. Singura soluţie ar fi schimbarea minţii, a creierului (loboctomie), soluţie pe care Antoine o va căuta/ adopta, în disperare de cauză. Paralela autor-personaj poate fi mai clar urmărită prin citirea interviului cu autorul francez, din România Literară.

III. 3    Povestea/ Narațiunea/ Conținutul romanului    Trama centrală a cărții (și a piesei de teatru montată la Iași) este povestirea/ mărturisirea/ trăirea – de către personajul-autor – a rezultatului introspecției asupra stării de nemulțumire față de sine, respectiv a conflictului interior (intrapersonal) dintre gândire și simțire (rațiune vs afecțiune, raționament vs sentiment), conflict presupus a fi generat de excesul de inteligență cu care este dotat individul, respectiv de inteligența însăși. Personajul principal, Antoine/ Tony, evreu cunoscător de limba aramaică, este cadru didactic universitar (lector) la o universitate din Paris, fiind titrat în biologie (licență) și film (master). Machiaveliana conexiune dintre scopuri și mijloace, prezentă în multe etape ale povestirii, văzută însă simplist și liniar, îl face pe erou să acționeze haotic, intempestiv și pe baza unor raționamente precare, punând accentul când asupra scopurilor, când asupra mijloacelor fără însă a reuși obținerea mult doritului echilibru/ armonii/ adecvări dintre ele. Paradoxal, deși se invocă mereu căutarea fericirii, adecvarea dintre scopuri și mijloace nu este preocuparea principală a personajului/ autorului. Această adecvare (numită adesea fericire, rost în viață sau armonie între scopurile propuse și mijloacele induse) este găsită cu totul întâmplător, dar numai în planul ireal, fantomatic al trăirilor mult prea stimulate medicamentos. Presupunând (fals, desigur) că inteligența se află la originea tuturor relelor, Antoine își fixează un scop aparent ciudat: să scape de inteligența sa deranjantă, adică să devină (mai) fericit prin atingerea unor niveluri de prostie care să nu-i mai genereze niciun fel de probleme (”Ferice de cei săraci cu Duhul!”).

Printre mijloacele presupuse a fi ducătoare la acest scop Antoine alege: alcoolismul, culturismul, bulimia, sinuciderea, lobotomia, afacerile financiare, erotismul, medicația psihotropă (Heurezac). Denumirea franceză de Heurezac, face o trimitere transparentă la celebrul antidepresiv Prozac, dar cu sugerarea directă a ideii de fericire: heureuse. Vezi: http://www.sfatulmedicului.ro/medicamente/prozac-capsule_9875) de unde citez: ”Depresie: prozac este indicat în tratamentul depresiei, depresie asociată cu sau fără anxietate, în special când sedarea nu este necesară. bulimia: Prozac este indicat în reducerea supraalimentatiei. tulburarea obsesiv-compulsiva: Prozac este indicat in tratamentul obsesiilor si compulsiilor la pacientii cu tulburare obsesiv-compulsiva (OCD : Obsessive- Compulsive Disorder), dupa cum este definit in DSM-IV. Tulburarea disforica premenstruala: Prozac este indicat in tratamentul tulburarii disforice pre-menstruale (PMDD: Pre-menstrual Dysphoric Disorder)”. Traducerea engleză a preluat această trimitere la ideea de fericire și a înlocuit denumirea de Heurezac cu cea de Happyzac (happy = fericire). Din păcate, traducerea română a ignorat această denumire foarte sugestivă. Presupun că traducătoarea a pornit de la premisa (nu prea consistentă, după părerea mea) că românii chiar (mai) sunt francofoni…  Eu unul aș fi folosit (în traducere!) un românesc Feri(ce)zac, Fericezepam etc. Dar, poate că Antoine ar fi trebuit ca înainte de a se îndopa cu antidepresive să-l cunoască pe Freud: ”Înainte de a te diagnostica singur cu depresie sau stimă scăzută față de sine, asigură-te că nu ești înconjurat de tâmpiți”.

Fiecare dintre mijloacele alese de Antoine este mai întâi argumentat rațional și apoi aplicate pasional, amplificând, în fond, conflictul rațiune-pasiune (gândire – simțire). O primă concluzie (conflictuală!) este că pentru a deveni prost trebuie să-ți folosești inteligent inteligența din dotare. Altfel… rămâi inteligent pur și simplu – cu toate ponoasele trase de pe urma acestei presupuse calități umane. De pe poziția relativ înaltă de universitar Antoine plonjează în rândurile indivizilor de cea mai joasă condiție, desigur fără o pregătire prealabilă. De unde și eșecul fiecăruia dintre mijloacele alese….Sportul în exces (culturism), alimentația nesănătoasă, medicația psihotropă, riscantul și aiuritorul brokeraj financiar și alte lucruri rele sunt alese de către personaj drept căi spre prostire (lucruri ce sunt, totodată, intens întreținute de lăcomia capitaliștilor de a stimula consumul excesiv, respectiv de a câștiga cu orice preț). Rezultatul? Eroul nostru rămâne singur (alienat, dar în deplină conformitate cu ideea sartriană că ”infernul sunt ceilalți”), fără prieteni (izolat), fără avere (sărac) și fără speranțe de a-și atinge nebunescul scop de a deveni prost. Mai mult, capitalismul excesiv (unde absolut totul devine marfă) oferă și posibilitatea (pe care Antoine nu și-o refuză) de a cumpăra dragoste prin intermediul unei firme de aranjamente ”matrimoniale”. Sfârșitul nefericitului experiment individual de a se prosti până la ultima consecință se produce prin apariția unei fantome a unei persoane nenăscute încă, echivalentul unui idei utopice care apare înainte ca realitățile să-i dea vreo șansă de aplicare concretă. Nu întâmplător fantoma are un nume alegoric: Danny Brillliant (Dănuț cel strălucit), aluzie la riscul pe care îl au toate ideile strălucite/ strălucitoare/ atrăgătoare/ amăgitoare, risc adesea concretizat în catastrofe societale greu suportabile pentru omenire (aluzia la fascism și bolșevism poate fi o posibilă exemplificare a consecințelor nefaste ale ideilor de tip Fata morgana). Recuperarea spirituală și intelectuală a tânărului Antoine (rătăcitor printre himerele schimbărilor revoluționare ale sinelui) are loc prin mijlocirea (sau, cu ajutorul) fantomei, dar și a prietenilor săi inițiali, pierduți pe parcursul nefastelor experimente. Inevitabil, dragostea salvează lumea, inclusiv pe bietul Antoine, salvat de la un posibil accident mortal de circulație de către Clemance, o reprezentantă a sexului/ genului frumos, cea care asigură clemența într-o posibilă judecată (finală) prea aspră la adresa nesăbuitului tânăr intelectual.

III. 4. Hermeneutica, semiotica și economica politică a temei centrale a romanului: soarta intelectualului bine dotat într-o lume foarte liberă, prea comercială, excesiv de iluzorie, dar crud de reală

Povața pe care ar putea-o însuși cei care citesc romanul și/ sau vizionează piesa de teatru ar fi una pe măsura riscurilor pe care le au ideile trăznite, fie acestea foarte apetisante și promițătoare: lăsați himerele plăcute și luați lucrurile așa cum sunt.  Tradus în plan concret, mesajul operei pagiene ar putea fi: abandonați temerarele ideologii și fantasmagorii care vizează ”crearea omului nou”, respectiv malformarea sinelui uman prin urmărirea unor fantomatice idealuri nedemne de mințile echilibrate, normale. Interpretarea/ hermeneutica acestui text scurt (de cca 140 de pagini, compactat conform presiunilor temporale ale perioadei postmoderne) al lui Martin Page este facilitată atât de descifrarea metaforelor și alegoriilor evenimentelor generate de aplicarea unor idei de transformare radicală a esenței umane (alcoolismul, medicația, chirurgia frontală, sinuciderea, afacerile financiare, sexul pe bani) cât și de invocarea unor gânditori de marcă ai umanității. Nu întâmplător, francezul Flaubert este foarte invocat, satisfăcând orgoliul național francez (alături de Descartes, Pascal, Madame de Stael), dar sunt prezenți în carte și reprezentanți celebri ai culturii universale (Hemingway, Kirk Douglas) etc. conexând problematica idealistului Antoine la preocupările general umane ale speciei noastre. Oximoronia este prezentă în text din cel puțin două motive: pe de o parte, oximoronul atrage tocmai prin contradicția antitetică pe care ar vrea să o rezolve, iar pe de altă parte oximoronia sugerează cât de conflictuale sunt ideile și definițiile aparent banale. Exemplu: ”inteligența este cuvântul care desemnează prostii bine ticluite și frumos pronunțate”. Profit de context pentru a-mi promova propria mea definiție a prostului: prostul este unul care o face pe deșteptul. Și o observație: inteligentul știe că este inteligent, dar prostul nu știe că e prost. Ipoteza autorului că transformarea inteligentului în prost ar fi o soluție spre fericire este tocmai de aceea foarte riscantă și supusă eșecului: prostul nu poate savura fericirea. Sau altfel spus, chiar când pare fericit, prostul nu știe că e fericit. În schimb, drogul dragostei, (da!) te poate face fericit! (”Fericirea este dorul de repetare” spunea/ scria Milan Kundera). Există, se putea altfel? și o explicație biochimică a dragostei (http://adevarul.ro/sanatate/minte-sanatoasa/iubirea-tulburare-creierului-suntsimptomele-1_52f64dcfc7b855ff562da649/index.html) fapt care a determinat OMS să încludă îndrăgostirea în lista maladiilor umane (perfect vindecabilă, din păcate…).

 

III. 5.    Deconstrucția romanului. Romanul are un parcurs circular, (de)marcat de un timp și un loc precis determinate. Acțiunea începe în noaptea de marți spre miercuri, în data de 18-19 iulie 2000 și se încheie într-o dimineață de duminică de septembrie, ora opt (plus câteva ore până la prânz), interval ce acoperă vacanța studenților și concediul profesorilor. Locul (din Paris) este același: garsoniera lui Antoine. Decorul: un măcăleandru roșu la geam, ceaiul verde aburind, Antoine scriind și gândind. Circularitatea cvasiperfectă sugerează revenirea, ajungerea la punctul din care se plecase cu cca două luni în urmă, întoarcerea dintr-un parcurs din ce în ce mai ireal și care se încheie în irealul total al fantomelor nenăscute încă. Preocuparea de a da coordonatele spațio-temporale atât de exacte vrea să sugereze că ne aflăm în fața unor situații decupate exact din realitatea imediată, nicidecum din imaginația și inspirația autorului. Debutul primului capitol/ paragraf al cărții este dedicat plasării în contextul timpului. Ca orice supradotat, Antoine crește ca-n povești, cât alții în șapte ani, ajungînd în situația ca la 25 să fie mai mult decât sătul de viață, dar și excesiv de înțelept, la cei 175 de ani pe care-i simțea, dureros, în spate. Tocmai la această vârstă matusalemică tânărul Antoine spera ”într-o viață ceva mai blândă” (p. 7), dar care nu venea de la sine, ci trebuia construită pas cu pas, minut cu minut prin voința și deciziile sale, cea mai importantă dintre ele fiind aceea de a renunța la gândire și de a deveni (mai) prost. Lumea nu mai credea în puterea inteligenței deoarece prea adesea aceasta era, de fapt, o fațadă, o zugrăveală pentru prostia și fanfaronada multora. Și dacă proștii deghizați în inteligenți aveau succes și parte de fericire, atunci devenea firesc ca un om inteligent să se deghizeze întru-un prost cu aer de inteligent, dar cu șanse mai mari la fericire. Nota bene: miza finală este  obținerea fericirii. Scopul este fericirea. Mijloacele folosite pot fi inteligența sau prostia. Totul depinde de context/ contingențe (c-așai la postmoderni). Dar, statisticile o dovedesc (!), proștii par a fi, mereu, mult mai fericiți decât inteligenții. Dacă proștii erau (tocmai ei!), aceia care câștigau ”admirația celor care cred în ce citesc” (p.7), atunci este perfect explicabil faptul ca inteligenții nu au parte de admirație, ci de ignorare, marginalizare, izolare și decredibilizare. Așadar, punctul de plecare al povestirii îl reprezintă constatarea intelectualului superinteligent că lumea înclină să-i ia pe proști drept inteligenți/ descurcăreți și să le acorde lor onoruri, voturi, credit și admirație. Această descoperire trebuia, credea Antoine, comunicată lumii printr-un document scris și pus la păstrare ca posibilă dovadă a faptului că experimentele pe care urma să le facă erau pornite din proprie inițiativă și în deplină sănătate… mintală. Adevărul său subiectiv, inconfortabil și greu acceptabil, era că inteligența sa era de vină pentru toate cele neplăcute care i se întâmplau. Contrapunctul nu putea lipsi din această decizie istorică: ”Antoine consemnase așadar argumentele care urmau să explice renunțarea lui la gândire” (p. 8). Așadar, gândirea negândirii era deja un fapt mărturisit și lăsat moștenire urmașilor care vor încerca să afle ce s-a întâmplat cu tânărul bătrân de 25/ 175 de ani pe parcursul unei vacanțe de vară cu totul neobișnuită. Declarația scrisă se constituia ca mijloc probatoriu pentru el însuși că periculoasele experiențe la care urma să se supună erau deliberate și gândite bine chiar de el. Proclamația sa a fost datată 19 iulie și se încheie cu un citat din Full Metal Jacket care sugera că bucuria vieții este excedată de murdăria lumească: ”Sunt într-o lume de rahat, dar sunt viu și nu mi-e teamă”. Dar, înainte de a finaliza măreața și nobila sa proclamație, Antoine era bântuit de cele mai lumești gânduri: și-a amintit cum s-a obișnuit el să fure de prin magazine, atât bunuri materiale cât și spirituale, sfidând legea capitalistă sacrosanctă a respectului obligatoriu față de proprietatea privată. Interesantă este asocierea furtului de mici lucruri materiale, strict necesare existenței sale modeste cu furtul de bunuri spirituale, respectiv de pagini de carte care, ulterior legate la loc, au ajuns să formeze cca 20 de cărți din biblioteca sa. Ironia nu putea lipsi nici din acest pasaj: ”Fiecare pagină, fiind câștigată printr-un delict… devenea sacră” (p. 9). Biblica povață ”să nu furi!” a fost complet inversată, tocmai furtul (și nu respectarea poruncii!) generând sacralitate. Biblioteca lui Antoine era tocmai rezultatul încălcării interdicției biblice! De reținut (din interviul acordat României Literare) că ideea scrierii acestei cărți i-a venit autorului, citind Cartea/ Biblia. Concret, este vorba despre pasajul în care se descrie cunoașterea ca generator de durere.

” În cazul romanului M-am hotărât să devin prost, ideea mi-a venit citind Biblia. În Ecleziastul există o frază foarte frumoasă, care sună aşa: ,qui accroît la science, accroît ses douleurs„, cu alte cuvinte, cu cât studiezi mai mult, cu atât devii mai inteligent, şi deci mai nefericit. Poate că mă simţeam foarte aproape de acest gând. Eu nu mă consider foarte inteligent, dar simţeam că devin mult mai nefericit înţelegând anumite lucruri, şi astfel, pornind de la acest citat, mi-a venit ideea romanului.”
Așadar, refrenul cărții – repetat în varii forme și intensități – este ”cunoașterea este (g)rea, deci necunoașterea/ prostia este preferabilă”. Proiectul utopic al lui Antoine este experimentarea renunțării la cunoaștere, la gândire, la inteligență, ceea ce echivalează cu o răzvrătire împotriva proiectului divin și a sentinței (definitive?) date de Dumnezeu speciei umane dotată (tot prin proiect divin) cu liber arbitru și (prin blestem) sete infinită de cunoaștere. Faptul că Eva a fost cea care a cedat (prima!) ispitei de a mânca din pomul cunoașterii binelui și răului poate fi interpretat ca fiind dovada că femininul este mereu asociat cu inițiativa, temeritatea, răzvrătirea și asumarea consecințelor. Deci, Cherchez la femme! Dincolo de foste și (iminent!) viitoare matriarhate, postmodernitatea a redat femeii șansa de a prelua, din nou, inițiativa în lume. În carte, acest rol inițiatic îl joacă Clemence, salvatoarea lui Antoine nu doar de la un accident (mortal!) de mașină, ci și de la starea sa de nefericire, stare curată/ vindecată (culmea!) tot prin cunoaștere! Se spune că oamenii trăiesc cu groaza de a fi cunoscuți și cu setea imensă de a-i cunoaște pe alții. Exact acest lucru este evidențiat în ultimul paragraf al cărții: ”…s-au hotărât să se joace de-a fantomele. Clemence i-a explicat lui Antoine în ce consta jocul: urmau să se poarte ca niște fantome, să-i privească pe oamenii de pe terasele cafenelelor din toate părțile, să se plimbe pe străzi și prin magazine zgomotoși, să țipe ca bufnițele, să hoinărească profitând de invizibilitatea lor, să se poarte ca și cum ar fi dispărut din ochii lumii. Zornăindu-și lanțurile și ridicând brațele înfricoșător, Clemence și Antoine au început să bântuie orașul”. (p. 140). Am evidențiat două momente care delimitează conținutul romanului: a) starea de fapt a intelectualului Antoine, singur și scârbit de viață (nefericire generată de inteligență), urmată de declarația/ proclamația cu privire la decizia de schimbare a stării de fapt și asumarea responsabilității asupra mijloacelor alese în vederea atingerii scopului de a deveni fericit/ prost și b) eșuarea experimentului, revenirea (parțială!) la starea anterioară, urmată de începerea unui nou experiment: cunoașterea lumii în forma ”normală”, adică în duetul bărbat – femeie, ceea ce presupune o cunoaștere potențată, una puternic imaginativă și fantomatică, respectiv o cunoaștere ca o re-naștere. Salvându-i viața lui Antoine, Clemence îi dă viață lui Antoine, îl re-naște, împlinindu-și, în alt fel, vocația sa maternă, feminină. Mesajul ar fi că nu cunoașterea este sursa răului, ci cunoașterea incompletă. Combinarea mijloacelor (invocată de mai multe ori în roman) este soluția mereu mai bună față de consumarea simplă și separată de mijloace. Adecvarea scop-mijloc în problema cunoașterii este dată de cuplarea/ combinarea mijloacelor generatoare de cunoaștere și înțelegere. În cazul de față, această combinare se poate numi asociere, cooperare, unire, împreunare, îngemănare, întrepătrundere, contopire sau, cu un cuvânt suprauz(it)at: iubire. Pragmatismul (etica) cunoașterii este potențat(ă) de estetica mijloacelor cognitive, dar și de noile niveluri de înțelegere. Devine tot mai actual/ real avertismentul lui Alvin Toffler conform căruia ”Analfabetul viitorului nu va mai fi cel care nu știe să citească, ci acela care nu știe să înțeleagă”. Clarificate fiind momentele fundamentale ale eposului romanesc – începutul și sfârșitul, miezul povestirii este deja mult mai puțin important. Pentru o excelentă analiză referitoare la cunoaștere, înțelegere, educație, cultură, ideal etc. vezi: http://rokssana.wordpress.com/2011/08/04/mitul-pesterii/  Cunoașterea inutilă este cunoașterea neurmată de înțelegere, de captarea sensurilor și rosturilor vieții. Deplasarea accentului dinspre cunoaștere spre înțelegere, iată soluția problemei și salvarea lui Antoine. În limbajul teoriilor educaționale contemporane, cunoașterea fără înțelegere se numește analfabetism funcțional. După ce Antoine o cunoaște pe Clemence, drumul spre înțelegere și înțelepciune este deschis! Cunoașterea este potențată de înțelegere, la fel cum și înțelegerea este ajutată de cunoaștere, iar rezultatul este tocmai mult dorita stare de armonie (adecvare scop-mijloc). Dialectica cunoaștere (gândire) – înțelegere este văzută de Antoine la modul pragmatic:  ”Judecăm tocmai pentru a ne proteja, fiindcă pe noi cine încearcă să ne înţeleagă? Cine îi înţelege pe cei care încearcă să înţeleagă?” (p. 136).

Cum am devenit prost” este nu doar o ficțiune filosofico-politică, ci și o lucrare de ideologie și de sociologie politică, de critică a mentalităților, de management personal și de grup, precum și de etică aplicată. Tehnica aleasă de autor pentru a lansa idei, critici ale ideilor și a descrie consecințele reale ale tentativelor ideale și radicale este alternativa dialog/ monolog, inclusiv dialogul dintre real și ireal, dintre imaginar și faptic, dintre dorința de schimbare și acceptarea daturilor umane fundamentale. În ultimă instanță biologul Antoine vrea să (-)și dea răspunsuri la elementarele întrebări: ”Ce este viața?”, ”Care este sensul vieții?”, ”Cum obținem fericirea?”. Prin asta Martin Page se înscrie pe linia existențialiștilor francezi Sartre și Camus, a idealistului italian Papini, dovedind că postmodernitatea poate prelua temele majore ale modernității în contextul noilor oferte și ispite pe care capitalismul mondializat le adresează individului care mai posedă o conștiință.

Liviu Druguș, Miroslava, Iași           9 februarie 2014

http://www.facebook.com/liviu.drugus                              liviusdrugus@yahoo.com

(Va urma)

Viața ca o plimbare cu bicicleta pe un traseu cu sens unic


 

 

  • Aristotel identifica scopul cu binele, iar binele suprem cu fericirea
  • Dar nu orice scop este bun sau generator de bine/ fericire pentru decident
  • Scopul este doar un capăt de traseu. Voi spune că acțiunea a fost bună doar după ce constat că între scopul atins și mijloacele folosite se instituie relația de adecvare/ compatibilitate/ echilibru

 

Toți (sau aproape toți) copiii își doresc să devină cât mai repede maturi, să scape de tutela și cicăleala părintească, desigur fără să conștientizeze că orice înaintare în vârstă este o apropiere de punctul final al vieții (exitus…). În junețe, ne propunem să pedalăm cu forță și cu viteză spre nenumăratele ținte pe care ni le propunem, fie imediate, concrete și intense (baza piramidei maslowiene), fie de viitor, mai abstracte și mai puțin intense (poziții în societate, avere, sănătate, fericiri de diverse moduri și genuri etc.).

 

După maturitate, realizăm că unele dorințe împlinite ar fi fost mai bine să fie …neîmplinite, conștientizând costurile și consecințele unora dintre deciziile noastre anterioare. Cu alte cuvinte, binele sperat nu a apărut sau este umbrit de efectele colaterale. Unele decizii sunt, de fapt, ale părinților, ale educatorilor sau ale prietenilor care ne-au sugerat anumite cursuri de acțiune (trasee pentru viață). Ca urmare, ceea ce încercăm să facem este, adesea, corectarea traseului, a țintelor de atins și a eforturilor depuse, sau – cel mai important – echilibrarea/ ajustarea/ adecvarea scopurilor propuse cu mijloacele induse.

 

Aristotel, în Etica nihomahică, scria că scopul general al oricărei acțiuni umane este obținerea binelui, desigur definit în mod specific/ diferit de către fiecare ființă umană. Forma supremă a binelui este fericirea: ”…funcția omului este un anumit mod de viață, constând în activitatea sufletului în conformitate cu virtutea… Astfel fiind, și binele omului va fi activitatea sufletului conform cu virtutea… Și aceasta de-a lungul unei întregi vieți”. (Cf. Aristotel, Etica nihomatică, I.7, 1097a15-1098b8. Traducerea acestui text aparține lui Cristian Ducu).

 

Identificarea aristoteliană a scopului cu binele este însă generatoare de confuzii și complică luarea deciziilor individuale care pot să ducă la scopurile propuse. Mă detașez aici de Aristotel, afirmând că binele nu trebuie identificat cu scopul, cu finalitatea unei acțiuni concrete. Concret, scopul trebuie să fie definit la modul cel mai concret posibil, cu definirea imediată (ca să nu spun chiar cvasisimultană) a mijloacelor de ajungere la scop. Lipsa  definirii concrete a mijloacelor în momentul definirii unui scop oarecare poate duce la compromiterea scopului și la disjungerea scopului cu binele expectat.

 

Să exemplific: 1) cineva își propune să obțină starea de ”bine” sau chiar una de ”extaz”; aceasta poate fi obținută (și) prin consum de etnobotanice. Dar, presupusul ”bine” nu este unul real, efectele colaterale fiind adesea extrem de nocive, letale chiar. Abia după consumarea acțiunii și a efectelor acesteia putem să decidem dacă a fost realmente ”bine”, dacă a meritat să obținem acel ”bine” cu mijloacele alese; 2) cineva este în criză financiară și se hotărăște să jefuiască un magazin; scopul este atins, banii furați asigură starea de ”bine” în plan financiar; depistarea furtului transformă ”binele” în ”rău”; 3) cineva este pasionat de cunoaștere; o poate face pe două căi: a) prin experimente personale sau b) prin citit; starea de ”bine” generată de satisfacția cunoașterii poate fi excesiv de costistoare în cazul a), dar realmente ”benefică” în cazul b).  Alegerea acestor exemple a urmărit să sugereaz relativitatea și vulnerabilitatea ideii de bine, definită anterior acțiunii, dar și faptul că binele nu poate fi ”decretat” decât postfactum, prin compararea scopului atins cu mijloacele consumate. Concluzia mea este că separarea conceptului de ”bine” de acela de ”scop” este imperios necesară.

 

Aristotel pune accentul pe alegerea între diferite finalități/ scopuri pe care le numește ”bine”, dar nu aduce în discuție faptul că tocmai această alegere este determinată, practic, de mijloacele pe care le combinăm și consumăm pentru atingerea, în diverse gade, a scopurilor alternative propuse sau impuse.  Fericirile (ca scop suprem) ar putea fi obținute prin varii mijloace, dar numai compararea permanentă a acestor mijloace cu gradul de fericire obținut în fiecare etapă în parte poate ajuta la o decizie care poate fi considerată drept ”bună” pe tot parcursul acțiunii umane, de la apariția ideii/ nevoii/ dorinței și până la împlinirea/ complinirea/ satisfacerii acesteia.

 

Acest nou mod de Gândire-Simțire-(decizie de)Acțiune (GSA) a fost enumit de mine, cu aproape patru decenii în urmă, ”Binomul Scop-Mijloc”, iar în ultimele peste două decenii ”Metodologia Scop Mijloc” (MSM) (deși denumirea completă și corectă este ”Metodologia Scop-Mijloc-Adecvarea Scop-Mijloc”).

 

La o privire superficială, corelația dintre scopuri și mijloace, respectiv adecvarea/ potrivirea/ echilibrarea acestora este una simplă, facilă și rapidă… Poate tocmai din această eroare de percepere a complexității crescânde a scopurilor propuse/ impuse/ alese/ acceptate și a mijloacelor necesare atingerii lor rezultă și multitudinea insatisfacțiilor, a deziluziilor, nemulțumirilor și neîmplinirilor. Dar, eroarea majoră constă în stabilirea clară, exactă și corectă a mijloacelor care concură la atingerea unui scop. Unele elemente instrumentale (referitoare la mijloace) sunt cel mai adesea ignorate: autorul ideii/ dorinței/ idealului este primul eliminat din ecuație, deși acesta este primul atât ca importanță cât și în ordine cronologică. Al doilea factor ignorat este timpul, cu fazele și perceperile sale diferite de către fiecare persoană umană. Neprecizarea timpului, apoi necorelarea dintre durata propusă și evoluția temporală a individului duce la multe eșecuri. Este ca și cum un adolescent își propune să se pregătească pentru căsătorie, dar dacă durata pregătirilor se întinde pe câteva decenii, scopul este, bineînțeles, compromis. Deși, fizica ne învață că atunci cînd spunem ”timp”, spunem și ”spațiu” (și reciproc), adesea se ignoră contextele spațiale în care se va desfășura acțiunea. Ignorarea unor potențiale riscuri sau subaprecierea rezistenței mediului la schimbarea pe care o presupune atingerea scopurilor propuse este, de asemenea, un factor de eșec. De aceea, sugerez, ca exercițiu de pregătire pentru luarea unor decizii cu consecințe pozitive pentru individ și pentru contextul în care acesta trăiește, să se listeze – cât mai în amănunt – mijloacele necesare atingerii scopului X, eventual și mijloacele necesare atingerii scopului Y, tocmai pentru a putea face o evaluare corectă și favorabilă atingerii scopurilor propuse.

 

Este util de reținut că ideal ar fi ca totalitatea mijloacelor utilizate în atingerea unui scop oarecare să se regăsească, într-o formă sau alta, în scopul atins. Aceasta ar elimina orice pierdere/ risipă. Din păcate, cantitatea de reziduuri obținute concomitent cu atingerea scopului este îngrijorător de mare. Este ca și cum pentru sculptarea unei statui din piatră ai ciopli un munte din piatră… Tocmai aici constă importanța celei de a treia etape a procesului acțiunii umane: ADECVAREA mijloacelor la scopuri și a scopurilor la mijloace.

 

Consider că este o metaforă sugestivă pentru modul de stabilire a scopurilor și de alegere a mijloacelor – mersul pe bicicletă. Putem să considerăm viața însăși ca fiind o plimbare cu bicicleta, plimbare ce poate ținti chiar capătul vieții, respectiv viața însăși ca traseu de urmat, dar poate ținti și etape precise din viața noastră.

 

Voi sugera următoarele convenții: denumim una dintre pedale SCOP, și cealaltă pedală MIJLOC. Traseul de parcurs este o etapă din viața noastră, etapă formată din atingerea unor scopuri succesive și pentru a căror atingere consumăm mijloace (substanțe, energii, informații, timp etc.). Faptul că pedalele oricărei biciclete sunt egale sugerează idealitatea ca suma tuturor mijloacelor consumate să se regăsească în scop. Mai mult, cel puțin în faza inițială deplasarea și echilibrul pe bicicletă nu pot avea loc decât prin pedalare, respectiv prin apăsarea succesivă a pedalei scop și a pedalei mijloc, locul și rolul acestora inversându-se continuu. Altfel spus, ceea ce era scop devine mijloc și ceea ce era mijloc devine scop. Mai precis, mijloacele se transformă în scopuri, care – la rându-le devin mijloace pentru atingerea altor scopuri. Astfel, oricare dintre pedale ar fi apăsată, cealaltă o urmează în mod inevitabil și concomitent. Înaintarea înspre scop se face cu consum de mijloace: bicicleta în ansamblul ei, biciclistul pedalator, consumul de energie/ oxigen pentru pedalare, timpul consumat pentru parcurgerea unei distanțe, timp care depinde nemijlocit de contextul spațial în care rulează bicicleta și biciclistul. Viteza de înaintare spre scop depinde de modul de combinare a mijloacelor (frâna/ înfrânarea făcând parte din acestea), calitatea drumului, condițiile meteo etc.

Modul de conducere a bicicletei se poate numi simplu: management.

Miroslava, 20 iulie 2013                                                  (c) Liviu Drugus

 

www.liviudrugus.ro   www.liviudrugus.wordpress.com  www.facebook.com/liviu.drugus

METODOLOGIA SCOP-MIJLOC varianta publicata in anul 2000


1

METODOLOGIA SCOP-MIJLOC

NOTA: Acest text,  este parte a cartii mele intitulata ”Managementul Sanatatii” si publicata de Editura Sedcomlibris in anul 2000 (editia I-a) si 2002 (editia II-a). La peste 12 an de la publicare continutul si forma Metodologiei Scop Mijloc  a cunoscut multiple imbunatatiri. In consecinta, se impune o a treia editie doar a acestui capitol din cartea ”Managementul Snatatii” lucru pe care il voi face in vara acestui an, 2012. Orice comentarii, sugestii, propuneri de colaborare sau de aplicatii noi ale acestei metodologii (pe care o suprapun cu domenii ale cunoasterii numite (inca) Etica, Management, Praxeologie, Pragmatism, Teoria Actinii, Politica, Economica etc.) sunt mai mult decat bine venite. Cititorii vor afla de ce.

2

Cuprins

Partea I

1.Argumentum

2.Definirea omului prin esenţa existenţei sale: sinteza viziunilor teologice, filosofice şi ştiinţifice

3.Raportul cauzal în etică văzut ca raport scop-mijloc

4.Istoricul utilizării raportului scopmijloc în gîndirea umană

Partea II

1.Metoda, metodica şi metodologia

2.Metodologia Scop-Mijloc (MSM) în studierea Omului 3.MSM, teoriile despre scop (telotica) şi formularea scopurilor (politica) 4.MSM, teoriile despre mijloace (mediatica) şi optimizarea combinării mijloacelor (economica). 5.MSM, teoriile despre adecvarea scop-mijloc (pragmatica) şi optimizarea acestui raport (etica).

Partea III

1.Trinitatea triadelor treimice

2.Tentaţia sintezei – o cale spre absolut 3.Eu, noi, toţi sinteza treimică a existenţei umane 4.Individualism, colectivism / socialism, mondialism/internaţio-nalism 5.De la integrisme – prin dialog – la integrare

6.A treia cale? Nu, ci întreirea căilor!

NOTE

BIBLIOGRAFIE

3

1. Argumentum

Motto

: “Mulţi vor considera efortul meu actual ca fiind mai puţin folositor. El eludează funcţia instrumentală a Economicii şi se îndreaptă spre obiectivul mai vechi, mai tradiţional, mai ştiinţific, mai explicativ – acela de a încerca să înţelegem cum stau lucrurile.” John Kenneth Galbraith: “Economics and the Public Purpose”, Boston, 1973, p.7

Obiectul studiului de faţă îl constituie atenuarea unei insatisfacţii de natură metodologică cu privire la eficientizarea acţiunii umane prin măsurarea factorilor ce o determină, iar în plan mai concret insatisfacţia faţă de modul cum au evoluat realităţile pe tărîmul educaţiei de nivel mediu şi superior. Preocupările pe această temă au deja o vechime de peste 15 ani, iar primele rezultate le-am formulat sub o denumire cam pretenţioasă, dar care urmărea clar să atragă atenţia, şi anume “Paradigma de gîndire şi acţiune ScopMijloc”. În plan metodologic, preocupările au pornit de la ideea unei mai bune definiri şi măsurări ale conceptului de eficienţă economică, concept suprautilizat şi golit de conţinut prin asocierea sa cu situaţii care sugerau uneori ineficienţa şi chiar risipa.

Intuirea definirii conceptului amintit ca raport dintre scopurişi mijloace (de fapt, acestea fiind generalizări ale deja utilizatelor “efecte” şi “eforturi”) a generat un proces mai larg de redefiniri conceptuale, printre acestea aflînduse şi probleme de ordin teoretic ce decurgeau din diferenţele mereu sporite dintre idealurile (scopurile) marxismului originar şi a modului neadecvat de atingere a acestora (mijloacele, respectiv, proasta alegere şi combinare a acestora). Posibilitatea de a accede liber la izvoarele teoretice cele mai diverse mi-a conturat şi mai clar traseul ideatic faţă de care mă raportez şi de la care, deşi am aflat mai tîrziu, mă revendic. Acest traseu începe în mod clar şi definitoriu cu doctrina interacţionistă a lui Confucius, apoi cu Aristotel şi filozofii stoici, continuînd cu Comenius, Machiavelli, Kant, Marx, Nietzsche, Kirkegaard, Kotarbinski, Kolakowski, Vilfredo Pareto, Karl Popper, John Kenneth Galbraith, Amitai Etzioni, pragmatismul american şi concepţia axiologică a lui R.S. Hartman din SUA. Lista poate fi completată cu multe nume, româneşti sau străine, mai mult sau mai puţin cunoscute, dar intenţia acestui Argumentum este de a arăta că nu-mi revendic paternitatea “descoperirii” binomului scop-mijloc, dar că modul în care lam definit, utilizat şi integrat în oceanul cunoaşterii filosofice, religioase şi ştiinţifice este încă unul aparte. Convingerea autorului este că prin studierea profundă a acestui binom, definitoriu pentru existenţa umană, societatea poate cîştiga în echilibru, prosperitate şi înţelepciune. Probleme aparent strict cantonate în viaţa economică, politică sau etică s-au dovedit a fi doar particularizări ale acestui esenţial raport. Caracterul metodologic al binomului scop-mijloc (de fapt, a trinităţii “Scop-Mijloc-Scop/Mijloc”) provine din concluzia că utilizarea sa adecvată aduce un plus de cunoaştere celui care-l stăpîneşte şi un set de insatisfacţii sau speranţe iluzorii pentru aceia care, farmecaţi de simplitatea sa, presupun că iau pătruns esenţele. Convingerea autorului că instrumentul de analiză pe care lam numit MSM (în limba engleză. EMMY) are o deosebită valoare practică provine şi din faptul că miam construit un mod de gîndire de tip trinitar, aceasta fiind şi o minimă probă a faptului că suntem “proiectaţi şi programaţi” după “chipul şi asemănarea Tatălui, în fapt a Sfintei Treimi”.

**

Eşecul unor reprezentanţi ai vieţii noastre publice de a utiliza în mod eficient metodologia pe care o prezint aici (şi pe care am expus-o în numeroase articole publicate la Iaşi, Chişinău şi Bucureşti) se datorează în mare măsură faptului că respectivii erau atei convinşi, fără a depune efortul necesar de a pătrunde în esenţa creştinismului, în special, şi a teologiei în general. Precizez de la început că metodologia propusă va fi utilizată într-un demers temerar, dar necesar, acela de a aduce noi probe la cele deja avansate referitoare la caracterul unitar al cunoaşterii, mai exact la marea pierdere suferită de omenire prin perpetuarea falselor distincţii dintre cele trei “domenii” : teologie, filosofie şi ştiinţă. Ca un preludiu la acest demers viitor, amintesc aici necesitatea deosebit de acută şi actuală de a defini cu maximă acurateţe conceptele folosite. O bună parte din confuzia existentă în demersurile academice provine din neclarităţile/ambiguităţile conceptuale. Drept pentru care nu vom merge mai departe înainte de a defini cele două cuvinte cheie care dau contur trinităţii metodologice din titlu. Astfel, înţelegem prin SCOP orice intenţionalitate şi orice finalitate a gîndirii şi acţiunii umane ce conturează un efect sau un set de efecte, dorite sau nedorite , iar prin MIJLOC orice element, indiferent de natura sa, care combinat în timp cu alte elemente, poate crea o situaţie numită scop, anterior definită ca atare. După cum se observă, conferim celor doi termeni o maximă extensiune şi intensiune. Orice alte precizări sau adaosuri la aceste definiţii , de natură să amplifice extensiunea şi intensiunea lor, sunt binevenite. Este, totodată, necesar să acceptăm ideea că nu am dat definiţii logice, care să “decupeze” din realitate sau idealitate porţiunea care se numeşte scop sau mijloc. Aceasta provine din faptul că cele două concepte sunt – prin originea lor – deja de maximă cuprindere, lipsindu-le genul proxim.

Motivăm această afirmaţie prin adoptarea modelului teologic ca explicaţie a originii şi existenţei umane. Mai exact, dacă acceptăm că nu suntem “buricul” Universului, că nu neam creat noi înşine (din haos sau din maimuţă), atunci vom accepta cu uşurinţă (şi cu folos) ideea că suntem parte a Scopului Celui care nea creat şi că noi înşine probăm această origine divină prin formularea permanentă de scopuri şi încercarea de atragere de mijloace adecvate atingerii scopurilor propuse. Perfecţiunea adecvării este sinonimă cu atingerea/deţinerea adevărului absolut, adică este doar o tendinţă asimptotică spre aceasta. Amintim aici o primă concluzie a gîndirii de tip trinitar, şi anume demontarea iluziei creşterii continue a eficienţei economice sau – ceea ce este acelaşi lucru a creşterii economice continue. Includerea în calcul a tuturor mijloacelor consumate (inclusiv a stării de sănătate a omului şi a mediului înconjurător) ne trezeşte la realitatea cunoscută de mult, aceea că “nimic nu se pierde, nimic nu se cîştigă, totul se transformă“. Rezultă, deci, că însăşi ideea de cîştig trebuie redefinită şi regîndită…. Definirea clară şi lipsită de echivocuri a termenilor utilizaţi este cu atît mai imperioasă cu cît, uneori, termeni diferiţi definesc acelaşi lucru (sinonomie relativă) iar alteori acelaşi lucru al realităţii semnifică concepte diferite (semiotică relativă). Un exemplu poate fi de ajutor: Cînd fac afirmaţia “doresc să obţin o diplomă“ termenul “diplomă“ defineşte un scop. Cînd însă afirm: “cu această diplomă pot obţine un post bine plătit”, este clar că termenul “diplomă“ şi-a pierdut calitatea de scop, îmbrăcînd-o pe cea de mijloc. Dacă însă afirm “aceasta este o diplomă“, termenul “diplomă“ nu sugerează expres nici calitatea de scop nici pe cea de mijloc, dar lasă loc interpretării noastre de a ne imagina diploma fie ca scop, fie ca mijloc. Concluzia acestui exemplu este că în planul istoric, recte cel al curgerii timpului, unul şi acelaşi lucru poate fi succesiv sau concomitent şi scop şi mijloc. Dar aceasta nu trebuie să ofere teren pentru speculaţii şi interpretări adhoc. Dimpotrivă, aşa cum am afirmat, în orice analiză calitatea de scop sau mijloc, sau ambele, a unui lucru trebuie precizată din timp, pentru a nu crea confuzii. Un contra-exemplu: în lucrarea “Sfera de cuprindere a economicului, a politicului şi eticului. Ce studiază, totuşi, Economica Politică?”***am propus următoarea convenţie (asupra căreia vom reveni pe parcursul lucrării): politicul este sfera scopurilor, economicul este sfera mijloacelor iar eticul (sau economico-politicul) este sfera adecvării dintre scopuri şi mijloace, respectiv dintre economic şi politic. Iată însă că există şi o opinie diferită: politicul este definit ca sferă a mijloacelor.

7

Iată citatul explicativ: “Valorile politice exprimă, în concepţia lui Petre Andrei, mijloace prin care se tinde spre realizarea anumitor scopuri pe care le fixează etica; politica este astfel obligată să aplice normele şi principiile stabilite de etică“ (Tompea, p.62). (Acelaşi autor precizează, la pagina 17, că “etica nu poate crea norme deoarece normele sunt create”.) Conform metodologiei propuse de noi citatul din Petre Andrei ar suna astfel: ”Politicul exprimă un set de scopuri de atins, pentru care se atrag mijloacele corespunzătoare. Scopurile sunt, deci, stabilite de politic în conformitate cu economicul existent. Simpla comparare a scopurilor cu mijloacele ne transferă în tărîmul eticului. Gradul de moralitate (de adecvare dintre scopuri şi mijloace se stabileşte simultan în plan micro, macro şi mondo, presupunînd că opiniile de la cele trei paliere sunt sau pot fi cunoscute.” Desigur, exemplul este ales aleatoriu, iar faptul că am conferit alte conotaţii termenilor utilizaţi de Petre Andrei se explică prin dorinţa unei clarificări (şi, eventual, a unei convergenţe conceptuale) a raporturilor dintre politic, economic şi etic. Nu eticul este cel care stabileşte scopurile, aşa cum din păcate se crede la modul majoritar, ci politicul, iar eticul are rol pasiv, constatativ şi analitic. Dată fiind această confuzie, nu este de mirare faptul că se afirmă tranşant că “politicul nu are nimic comun cu eticul” sau “etica nu are ce căuta în politică“. Să fie oare această regretabilă confuzie terminologică şi ideologică la baza politicianismului de grotă, a denaturării însăşi a ideii de om politic? Desigur, multe eşecuri îşi au originea în confuzii, dar nu este obligatoriu ca simpla eliminare a unor confuzii să asigure succesul. Oricum, analizele noastre ne arată că o eliminare pe scară largă a confuziilor ar putea îmbunătăţi calitatea actului politic, conferindu-i o aură de moralitate dacă se obţine acordul de la cele trei paliere (, m, M – adică micro, macro şi mondo) în legătură cu gradul de adecvare dintre scop şi mijloc. Acceptarea relativităţii economic (mijloace) – politic (scopuri) ne poate scuti de absolutizări de genul celor practicate de ideologia marxistă (economicul determină politicul) sau fascistă (politicul domină economicul).

8

Calea reală este cea a înţelegerii faptului că fiecare dintre aceste două aspecte ale realităţii au relativa preeminenţă, funcţie de unghiul de vedere propus. Lămuritoare în priviţa sensurilor pe care le confer termenilor de SCOP şi MIJLOC este lucrarea părintelui doctor. în teologie Ioan Chioar: “…putem vorbi de un scop al lumii decît numai admiţînd existenţa unui Creator liber, cu raţiune superioară, care să poată da lumii un scop şi mijloacele necesare pentru atingerea acestui scop(Chioar, p. 40). Consider utile alte cîteva formulări pe această temă, fie aparţinînd părintelui Chioar, fie unor teologi din vechime. Iată-le: “Sensul istoriei nu e încă împlinit, ci e în curs de desfăşurare, pînă cînd se va încheia istoria şi timpul îşi va înceta cursul. Şi numai atunci creaţia îşi va îndeplini scopul. Atunci urmează liniştea, pacea, armonia în iubire care aduce fericire.” (p. 42). Ce replică minunată adresată lui Francis Fukuyama, care lega sfîrşitul istoriei de triumful liberalismului în lume! “Deoarece omul, spune preotul Chioar, are tendinţa spre asemănare cu Dumnezeu, conform scopului pentru care a fost creat din voinţa divină, pentru aceea Dumnezeu îl glorifică în mod deosebit şi prin aceasta omul participă la sfinţenia divină. ŞI numai întrucît omul tinde la comuniune cu Dumnezeu întru atît scopul său este atins, e luminat şi se luminează. De aceea se afirmă că scopul cel mai înalt al omului este preamărirea lui Dumnezeu”. (p. 44). Natura îşi împlineşte scopul în om şi omul în Dumnezeu. De altfel, în Univers nici un neînsemnat membru al întregului nu este scop sieşi, ci fiecare este ca membru al întregului, un mijloc pentru altul şi totul pentru Dumnezeu.” (p. 45). Originea kantiană a acestui mod de gîndire este subliniată şi de trimiterea la lucrarea lui Fischer Lorenz, care scria în 1883, în lucrarea “Das Problem des Ubels und die Theodizee” la p. 19: “Ca persoană, omul este sieşi scop, însă în virtutea dependenţei sale de Dumnezeu, el nu e suveran, ci e supus lui Dumnezeu. Omul e scop sieşi faţă de natură, dar e subordonat lui Dumnezeu, în care îşi găseşte scopul suprem.”

Ideea convergenţei teologiei cu teleologia (sau a religiei cu filosofia) este subliniată şi de Uwe Schultz, biograf al lui Kant: “Contemplînd caracterul întîmplător al scopurilor naturii, analiza teleologică insistă asupra unui scop sau al altuia, ajungînduse în cele din urmă la scopul final, chiar dacă acesta nu se mai află în natura însăşi, ci dincolo de ea, în teologie: „ Dar conceptul unui obiect a cărui existenţă sau formă neo reprezentăm ca posibilă cu condiţia unui scop este legat inseparabil de de conceptul contigenţei lui (în virtutea legilor naturii). Tocmai de aceea, obiectele naturii, pe care le considerăm posibile doar ca scopuri, constituie principala dovadă pentru contigenţa universului şi sunt unicul argument valabil, atît pentru intelectul comun, cît şi pentru filosof, că universul depinde şi este creat de o fiinţă care există în afara lumii şi care este întradevăr inteligentă (datorită acestei finalităţi) şi că teleologia nu-şi dobîndeşte perfecţiunea de investigaţie decît în teologie ”. (Uwe Schultz, Immanuel Kant, Teora, 1997 (originalul german scris în 1965, iar traducerea îi aparţine lui Vasile V. Poenaru), p. 137-138). Este demnă de reţinut sinteza kantiană, formulată astfel de către Schultz: “Teleologia duce la morală şi ambele sunt identice cu teologia” (p.138). Kant este, de altfel, un puternic “element” unificator şi sintetizator în gîndirea umană, kantianismul fiind un bun exemplu de integrare a filosofiei cu religia şi ştiinţa. Demersul său ar trebui repetat la intervale din ce în ce mai mici de timp, pînă să ajungă a deveni o preocupare cotidiană, echivalentă cu instaurarea unui nou mod de gîndire, perfect unitar, în care “specializări” ale gîndirii de genul teologic, filosofic sau ştiinţific vor fi doar simple amintiri ale perioadei schizoide a omenirii, prilej de confruntare, neînţelegere şi conflicte sociale. În această perspectivă unificatoare, gîndirea trinitară se oferă deja ca suport logic şi etic al cunoaşterii, iar scheletul acestei gîndiri poate fi rezumat la raportul integrator Scop-Mijloc-Scop/Mijloc. Ideea kantiană (“imperativul categoric”) conform căreia “Eu nu trebuie să acţionez niciodată altfel decît aşa încît să pot voi şi ca maxima mea să devină lege universală.” În această extrem de sintetică formulare se află sîmburele sintezei morale la nivel de individ, grup şi societate, sau ceea ce am denumit în termeni contemporani, sinteza micro-macro-mondo. Kant pune, totodată temeliile filosofice ale raportului scop-mijloc, cu referire, desigur, la fiinţa umană: “

Omul şi în general orice fiinţă raţională există ca scop în sine, nu numai ca mijloc, de care o voinţă sau alta să se folosească după bunul său plac, ci în toate acţiunile lui, atît în cele carel privesc pe el însuşi, cît şi în cele care au în vedere alte fiinţe raţionale, omul trebuie considerat totdeauna în acelaşi timp ca scop.” Această aserţiune trebuie şi poate fi pusă la temelia unui mod de gîndire practică, iar Metodologia ScopMijloc se reclamă a fi unul dintre modelele posibile de urmat. Intuitiv, cu aproape două decenii în urmă (cînd nu citeam nici un fel de filosofie) am pornit de la o definiţie ad-hoc a omului, prin care propuneam conceperea şi analiza rezultatelor acţiunilor sale în funcţie de două variabile: scopurile propuse şi mijloacele dispuse. Se poate spune că, direct sau indirect, orice gîndire se bazează sau cel puţin implică un raţionament ce trimite la scop, mijloc sau la ambele. Uneori scopurile (bine şi clar formulate) reuşesc să atragă mijloace care altfel ar fi fost ignorate şi nefolosite Alteori însă, existenţa sau apariţia unor noi mijloace stimulează apariţia şi formularea unor noi scopuri. Se ajunge astfel la raportul dintre politic (scopuri) şi economic (mijloace), problema “cine pe cine determină“ fiind o falsă problemă la nivelul lumii reale. Sau, este acelaşi lucru cu “cine a fost mai întîi, oul sau găina?”. A argumenta preeminenţa economicului asupra politicului (economism) înseamnă a ne opri la un segment istoric dat, unde este foarte posibil ca acest determinism să existe. A extrapola această concluzie la alt sau orice moment istoric – iată temelia apariţiei dogmatismului şi ineficenţei acţiunilor sociale bazate pe premise false. Această inversiune (presupunînd, împreună cu Kant, că specific uman este preeminenţa calităţii umane de scop, şi apoi de mijloc) este sesizată şi formulată clar de Max Scheler în 1899: “Puterea tehnicii materiale… a dovedit într-un mod neaşteptat puterea pe care o are mijlocul de a pune scopuri şi a orbit spiritul epocii în faţa forţei proprii scopului de a alege mijlocul”. Se deduce de aici că “normalitatea” ar consta din preeminenţa scopului asupra mijlocului, iar industrialismul epocii moderne a inversat această ordine, creînd o lume dominată mai mult de mijloace şi mai puţin de scopuri. Această concluzie este consonantă cu terminologia economică marxistă, terminologie dominată de “mijloace”: mijloace de muncă, mijloace de producţie, mijloace de subzistenţă, “forţele de producţie” fiind ele însele nişte mijloace alcătuite din oameni şi maşini, iar munca umană ţine, evident, de domeniul mijloacelor. Cu riscul alunecării înspre relativismul etic, afirmăm că toatemijloacele, înainte de a fi-ca-mijloace au fost scopuri ale unui timp anterior. Raportul scop-mijloc apare ca un criteriu prin care gînditorii se auto-definesc, îşi precizează convingerile şi oferă premise pentru noi elaborări teoreticofilosofice şi ştiinţificopractice. Alături de precizările kantiene amintite mai sus, de referinţă sunt şi abordările hegeliene exprese pe această tema a raportului scop-mijloc. Înainte de a aminti aceste abordări, subliniem un adevăr cu mare semnificaţie pentru lucrarea de faţă: esenţa gîndirii hegeliene este de natură triadică (trinitară): tezăantitezăsinteză. Cu riscul de a forţa puţin nota, Sfînta Treime se regăseşte perfect în cele trei laturi ale logicii hegeliene: Tatăl (teza), Fiul (antiteza) şi Sfîntul Duh (sinteza). Cum să nu devină perenă o gîndire bazată pe esenţa divină ce sălăşluieşte în om? Profităm de context pentru a alătura celor de mai sus modelele pe care le-am propus ca elemente componente ale MSM: Tatăl (scopul), Fiul (mijlocul) şi Sfîntul Duh (sinteza scop-mijloc). La Hegel, gîndirea trinitară este prezentă permanent, sugerînd că fiecare element este o parte a unei triade, care la rîndul ei este o parte a unei triade, etc.

12

2. Definirea omului prin esenţa existenţei sale.

Sinteza viziunilor teologice, filosofice şi ştiinţifice

Karl R. Popper spunea că detestă definiţiile deoarece creează superstiţia că un lucru odată definit este mai bine înţeles. L

-am putea susţine cu o multitudine de exemple legate de definirea omului. Oare este mai bine înţeles conceptul (şi realitatea) de om dacă vom memora definţii ca: “omul este un biped fără pene” (Aristotel), “omul este fiinţă pentru moarte” (Heidegger), “omul este fiinţa blestemată să fie liberă“ (Sartre), “omul este animal metamorfozat” (Blaga) etc. Mai mult decît atît, Aristotel însuşi are mai multe definiţii pentru “om”: pe lîngă cea amintită mai sus Aristotel defineşte omul ca fiind “animal raţional”, apoi ca “animal politic” etc. De fapt, conotaţiile de mai sus nu reprezintă definiţii propriu-zise, ci descrieri ale unor însuşiri umane mai mult sau mai puţin fundamentale şi sugestive. Pornind de la această idee, şi anume că definirea omului este un lucru deosebit de dificil. Dacă ar exista o definiţie unică şi unitar acceptată a omului, atunci cu siguranţă nu ar exista atîtea sisteme, concepţii şi curente filosofce. Se poate spune că multiplele definiţii/descrieri ale omului nu sunt decît mijloace folosite de diverşi gînditori pentru a ajunge la scopul propus. Scopul generic este, desigur, cunoaşterea omului, a esenţelor sale, dar unghiurile de analiză diferite au dus la relevarea unor aspecte/esenţe diferite ale omului. La rîndune, nu avem pretenţia că vom da definiţia omului, ci una dintre cele posibile, dar adecvată scopului nostru – care este de a eficientiza acţiunea umană (individuală, socială şi globală), de a elimina practicile politico-economice păguboase şi de a asigura un echilibru instabil şi pozitiv evoluţiei umane la cele trei niveluri amintite.

În acest scop definim fiinţa umană drept suma scopurilor pe care şi le propune şi a mijloacelor de care dispune.

Mai subliniez odată că prin om sau fiinţă umană înţelegem atît individul, grupul social şi umanitatea (sinteza micro-macro-mondo). Abordarea preponderent axată pe una dintre cele trei dimensiuni ale existenţei umane a dus şi mai duce încă la monisme care sunt forme neevoluate ale dogmatismului. Am convingerea că un eventual salt în cunoaşterea omului poate veni de pe o poziţie pluralistă, nicidecum monistă sau dualistă. Secolul XXI va fi dominat de sinteze, convergenţe, holisme, globalisme, sincretisme etc. O şansă pentru o veritabilă sinteză o constituie informatica şi dialogul cotidian care are loc pe plan mondial între filosofi, savanţi, teologi şi alte categorii de persone interesate de scoaterea gîndirii actuale din impasul în care se află, impas probat de existenţa unei crize morale fără precedent. Considerăm că existenţa umană nu poate fi concepută fără formularea unor scopuri şi fără conştientizarea mijloacelor adecvate atingerii acestora. (Desigur, cu excepţia cazurilor patologice). Este foarte aproape această definiţie de cea a lui Aristotel prin care definea omul ca animal raţional. Această raţionalitate îi permite omului săşi proiecteze existenţa în viitor, să utilizeze experienţa trecutului şi resursele apte de a fi combinate şi utilizate. Totodată, apreciem că nu întîmplător discuţia despre scopuri şi mijloace Hegel o face în “Ştiinţa logicii”. Întradevăr, selectarea scopurilor şi optimizarea combinării mijloacelor presupune logică, raţionalitate şi chiar calcul matematic foarte elaborat. Din cele precizate pînă aici se observă că nu am optat doar pentru o definire filosofică a omului (de exemplu “omul este o trestie gînditoare” Pascal, definiţie identică cu cea a lui Aristotel “omul este un animal raţional”), dar nici pentru o definiţie teologică a omului (de exemplu omul este un rezultat al sancţiunii divine privind interzicerea accesului la informaţie mărul cunoaşterii) şi nici pentru o definire ştiinţifică (de genul, omul este alcătuit din sistemul muscular, osos, nervos, sanguin etc).Dar, în acelaşi timp, se poate observa că niciuna dintre posibilele definiţii date dintr-un unghi de vedere sau altul nu este exclusă sau ignorată. Mai mult decît atît, fiecare dintre definiţiile particulare poate fi exprimată cu uşurinţă întro definiţie de tipul scop-mijloc, ceea ce induce ideea că o definire a omului prin intermediul binomului scop-mijloc este utilă, practică şi cu …uşoare pretenţii de universalitate. În esenţă, putem afirma că este realmente specific uman transformarea abstractului în concret, a gîndului în faptă, deci a scopurilor (idealurilor) propuse în scopuri (idealuri) împlinite. Cum? Prin folosirea celor mai adecvate mijloace. De aceea, relaţia de finalitate este explicată de Hegel prin triada: scop subiectiv-mijloc-scop înfăptuit. Aceasta este, în esenţă, ceea ce am denumit Metodologia Scop-Mijloc. Cineva se va întreba: cum este posibil să fii de acord concomitent şi necontradictoriu cu Aristotel, Kant, Hegel, Marx, Scheler, Heidegger, Nietzsche, Bradley, N. Hartman şi R.S. Hartman… şi lista ar putea continua. Răspunsul este lesne de dat de oricine a pătruns în esenţa MSM, respectiv în analiza omului prin omenescul din el, prin scînteia divină, comună oamenilor şi prin raţiunea care ne deosebeşte de animalitate. Este oare ceva ciudat să cauţi şi să găseşti nu diferenţele care ne opun, ci diferenţele care ne apropie? Ar putea fi o ipoteză de plecare mai corectă pentru orice cercetare decît cea formulată în dictonul latin “Homo sum, nihil humani a me alienum puto”? (În treacăt fie spus, respectivul dicton nu face impresie bună celor care îşi mai amintesc că acesta era deosebit de apreciat de către …Marx). O asemenea contopire de sisteme filosofice a fost aspru sancţionată de gîndirea dogmatică, pentru care ieşirea dintr-un monism sau altul înseamnă eclectism, lipsă de sistem sau … abatere de la normele gîndirii “corecte”. În ce ne priveşte, apreciem “paradigma de gîndire şi acţiune scop-mijloc” drept un relativism axiologic pozitiv prin efectele sale posibile. Înţelegem prin aceasta că orice apreciere umană (efectuată de om asupra sa şi a semenilor săi) este doar un infim segment din raportul Scop-Mijloc ce defineşte divinitatea şi creaţia divină. Este cunoscut faptul că marele Kant a dedus imposibilitatea demonstrării atît a existenţei cît şi a inexistenţei lui Dumnezeu, singurul lucru logic ce le rămîne de făcut oamenilor fiind credinţa în Dumnezeu. Îndrăznim să formulăm un gînd similar, dar diferit în planul consecinţelor. Fără a ne propune să facem o demonstraţie “more geometrico”, avem convingerea că dacă, negăm posibilitatea existenţei unui plan divin iniţial, a unei finalităţi precise şi care să conţină în sine şi existenţa mijloacelor apte să atingă scopurile succesive, atunci orice judecată apreciativă şi teleologică elaborată de om este lovită de nulitate, prin faptul însuşi că neagă şi tacit şi este ruptă explicit din marele traseu istoric suprauman, şi deci inclusiv cel al vieţii umane. Cu alte cuvinte, dacă ne negăm de la început posibilitatea de a fi parte a raţiunii universale, cu ce drept pretindem că noi înşine suntem raţionali? Noţiunea de relativism istorico-axiologic o folosesc în sensul de necesitate permanentă a raportării la ceva. Neacceptînd ideea de relativism, inducem, voit sau nu, ideea de supremaţie absolută a speciei umane, de supraapreciere păguboasă şi descurajantă a potenţialului uman. Păguboasă este pentru că o atare idee nu ne aduce nici un plus de cunoaştere, ne cantonează într-un antropocentrism autoreflexiv şi narcisiac, fără şanse de progres pentru specia umană. Descurajantă pentru că în lipsa existenţei acestui suprauman, nu avem altă şansă decît pesimismul istoric şi imaginea unei existenţe fără sens. Excesele raţionalismului, autopreamărirea acestei forme parţiale de existenţă – omul – pot fi atenuate prin cuplarea ştiinţificului cu teologicul, iar consecinţa acestei cuple nu poate fi decît relativismul axio-istoric. Relativismul pe care l-am descris mai sus poate fi conceput şi ca o formă de interacţionism (vezi sensul acestui termen conferit de Karl R. Popper în lucrarea “Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism”, apărută în germană în anul 1994 şi tradusă în romîneşte de Florin Lobonţ în 1997, în Editura Trei). În alţi termeni comparativi, relativismul propus de noi este un confucianism postmodern care promovează o trialectică pozitivă şi optimistă.

16

3. Raportul cauzal în Etică prin prisma binomului scop-mijloc

Pedagogia este (alături de Business) domeniul cel mai aplicabil şi mai lesne controlabil al eficienţei utilizării paradigmei de gîndire şi acţiune scop-mijloc. Analiza cauzală apare ca absolut necesară atunci cînd se încearcă studierea succesului sau eşecului şcolar (sau în afaceri). Binomul scop-mijloc trebuie, în acest caz, inversat şi aplicat unilateral: vom analiza lucrurile de la efect la cauză (mod de gîndire specific cauzalităţii) şi nu de la scop la mijloc (mod de gîndire specific teleologic). Cauzalitatea şi teleologia sunt două moduri de gîndire complementare şi doar aplicarea lor succesivă şi concomitentă poate releva adevărul referitor la gradul de adecvare dintre scopuri şi mijloace. Ceea ce în filosofie se numeşte raportul cauzăefect, în Economică şi Economica Politică se numeşte raportul efect-efort sau eficienţă, iar în MSM se numeşte scop-mijloc. Interesant de sesizat că pledoaria noastră pentru a demonstra identitatea de esenţă dintre scopuri şi mijloace (ceea ce induce ideea de relativism etic absolut pe termen lung şi foarte lung) este probată lingvistic. În principalele limbi de circulaţie bunul (cauza, mijlocul ) şi binele (efectul,scopul) sunt denumite cu unul şi acelaşi cuvînt. Exemple: le Bien supreme, das Hochste gut, highest or ultimate good, sunt traductibile atît cu Bine cît şi cu Bun. În consecinţă, şi latinescul Summum Bonum a fost tradus atît prin Binele Suprem (scop ultim spre care poate tinde fiinţa umană) cît şi prin Bunul Suprem (cauza primă, ideea divină din care decurg şi nasc toate). În loc de alte argumente ale necesităţii utilizării raportului scop-mijloc ca o alternativă la ideea de cauzalitate în acţiunea socială vom reda cîteva pasaje scrise cu peste un secol în urmă (1893) de Ion Găvănescul, o mare figură a pedagogiei romîneşti:

“Instrucţiunea nu este un scop, ci numai un mijloc pentru realizarea scopului suprem: propăşirea socială. Valoarea mijloacelor se măsoară după eficacitatea lor în realizarea unui scop determinant. Valoarea scopurilor particulare se măsoară după gradul concordanţei lor cu scopul ultim: conservarea şi fericirea societăţii. Inteligenţa alege mijloacele; şi instrucţiunea propriuzisă are a face cu inteligenţa. Scopurile însă le pune voinţa; şi cu voinţa se ocupă educaţia propriuzisă. Felul scopurilor va atîrna inevitabil de felul voinţelor; iar inteligenţa va alege întotdeauna mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea oricărui scop. Dacă este aşa, oare să fie interesul societăţii organizate în stat a înlesni prin şcoală obţinerea “mijloacelor”, fără a se ocupa de fixarea scopului final? Să fie oare înţelept a instrui fără a educa? De ce s-a neglijat atît educaţia în şcoală? Lipsesc mijloacele educative, se va zice. S-ar putea răspunde: mai fiecare obiect de studiu e susceptibil a deveni şi un mijloc de educaţie. Demonstraţia acestui adevăr pedagogic m-ar duce însă prea departe; mar sili, între altele, a vorbi despre cestiunea capitală a oricărei reforme şcolare: pregătirea corpului didactic. “

(Găvănescul, Ion; Etica pentru şcoalele secundare, Bucureşti 1928, pp 212-213)

La acest excepţional (de normal!) mod de gîndire, am putea întreba retoric: de ce au trecut 100 de ani peste noi fără ca aproape nimic să nu se fi întîmplat, întrebările şi răspunsurile (la cestiune!) ale profesorului Găvănescu fiind de o cruntă actualitate. Oare şi peste altă sută de ani?

18

4. Istoricul raportului scop-mijloc în gîndirea umană

Am putea afirma că amintitul raport a existat dintotdeauna şi va exista întotdeauna în gîndirea umană. Diferă doar accentele, formulările şi … scopurile în care s-a utilizat acesta.

Inevitabil, discuţia din acest capitol presupune apelul la etapizări istorice relativ acceptate, precum şi o abordare bazată pe succesivitate, deşi nu neapărat pe consecutivitate.

Confucius (551-479 î.d.H)

Se consideră că doctrina confucianistă constituie “doctrina morală care stă la baza forţei şi a perenităţii civilizaţiei chineze”. (vezi “Doctrina lui Confucius sau Cele patru Cărţi ale Chinei” Ed Timpul, Iaşi, 1994, p 13). Cu reamintirea faptului că civilizaţia chineză se mîndreşte şi ea cu o operă scrisă, numită “Cartea prin excelenţă“ (prima dintre cele patru cărţi clasice ale Chinei), intrăm în domeniul argumentelor ce vor putea proba, cîndva, faptul că Planeta Pămînt a avut o civilizaţie unitară, simbolizată în mitologie de pomul unic al cunoaşterii şi cu fructele sale care, în loc să stingă setea de cunoaştere o aprind mai tare. Morala stoică şi metafizica lui Aristotel par a fi variaţiuni pe temele discutate de Confucius în Cartea a doua, iar dialogurile filosofice din Cartea a treia amintesc de dialogurile platonice şi maximele socratice culese şi prezentate de Xenofon. Din această “Carte prin excelenţă“, “Biblia” după denumirea greacă vom sublinia acele pasaje care susţin necesitatea şi utilitatea unei gîndiri bazate pe scop şi mijloc. Termenul pe care îl foloseşte editorul în “Introducere” este acela de “înaltă cultură morală“ bazată pe convingerea că Divinitatea exercită constant o influenţă binefăcătoare asupra derulării vieţii pămîntene, şi îndeosebi a omului privit ca umanitate, ca specie şi nu ca individ.

Latinii au denumit iar modernii susţin că aplică această identitate dintre voinţa divină şi voinţa indivizilor socializaţi: “Vox populi, vox Dei”, idee mereu existentă la Confucius, sugerînduse că guvernanţii care nu ţin cont de voia poporului, se opun – de fapt – voinţei divine. Rezultă din această precizare că SCOPUL actului politic trebuie să fie compatibil cu MIJLOACELE pe care conducerea trebuie să le aleagă în aşa fel încît să nu contravină acestrui scop. Poporul apare aici şi ca scop şi ca mijloc, iar identitatea dintre voinţa divină şi voinţa poporului explică de ce oamenii trebuie consideraţi concomitent ca scop şi mijloc, respectiv pentru că acesta este modelul nostru constructiv, de origine cosmică. Doctrina lui Confucius este o altă formă a esenţei creştinismului (sau: creştinismul este o altă formă a cofucianismului): “Doctrina maestrului nostru constă doar în a dobîndi curăţenia inimii şi aţi iubi aproapele ca pe tine însuţi” spunea un discipol al lui Confucius. Nici o doctrină nu poate fi definită în afara raportului specific uman scop-mijloc, deoarece doctrina însăşi reproduce gîndirea umană. Astfel, se apreciază (de către editorul francez al cărţii lui Confucius) că “scopul principal al acestei filosofii, sau, putem spune, scopul ei unic, era perfecţionarea permanentă a propriului eu şi a celorlalţi oameni; mai întîi a propriei fiinţe şi apoi a celorlalţi oameni”. (op. cit. p. 19) . “Calea cea dreaptă“ sau “regula de conduită morală“ nu înseamnă urmarea neabătută a unor dogme, ci a unor principii de adaptare permanentă la mediu, ceea ce ne face să credem că doctrina confucianistă este de natură relativistă. (Prin relativism înţeleg raportarea/relatarea permanentă a scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri, astfel încît indiferent de formularea raportului concret dintre scopuri şi mijloace, rezultatul să fie optim pentru OM privit ca individ, societate, omenire (micro, macro, mondo) pe dimensiunea temporală trecut-prezent-viitor). Dacă se acceptă propunerea de a defini eticul drept raport între scopuri şi mijloace, atunci “regula de conduită morală“ propusă de Confucius devine (în terminologie MSM) “regula de conduită bazată pe adecvarea reciprocă, concomitentă şi permanentă a scopurilor şi mijloacelor”.

Dar “calea cea dreaptă“ (vezi şi Iisus: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”) nu este altceva decît suma mijloacelor

prin care se poate ajunge la scopul uman suprem: perfecţiunea, respectiv cele trei virtuţi capitale: prudenţa luminată, omenia sau bunăvoinţa universală faţă de oameni şi forţa sufletească“ Perfecţiunea este, însă, nici mai mult nici mai puţin capacitatea de a distinge binele de rău. (Revenind la doctrina creştină, pomul cunoaşterii Binelui şi Răului este el însuşi expresia perfecţiunii). Identitatea dintre scop şi mijloc este uşor de observat atunci cînd căutarea binelui, a adevărului şi virtuţii se recomanda drept Mijloace, deşi noi le percepem iniţial drept Scopuri. Desigur, ideea de scop în sine este identică cu cea de mijloc în sine. Anumite combinări ale mijloacelor, chiar făcute inconştient de către unii executanţi, duc la anumite scopuri, pe care unii le percep mai bine, alţii mai puţin bine, alţii nu le percep deloc drept scopuri, ci doar ca mijloace (adică doar ceea ce se vede în primă instanţă). A doua Carte clasică se numeşte “Invariabilitatea pe calea de mijloc” (“ChongYong”), titlu a cărui traducere ar putea fi şi” Raportul scop (invariabilul) – mijloc (variabilul, adaptabilul)” deoarece “chong” (mijloc) este definit de Dr. Ching-zi drept “ceea ce nu deviază în nici o parte”, iar “Yong” este definit ca “ceea ce nu se schimbă“ (invariabil) (cf. op.cit. p. 75). În concepţia MSM, scopul este invariabil, ideea de (mai) bine, exprimată într-o infinitate de forme, iar mijlocul este variabil, este adaptarea sa la scopul propus. Dar nu există decît o singură cale OPTIMĂ care să însemne maximum de scop cu minimum de mijloace. Acest optim este invariabil, este chiar unic! De aceea suntem înclinaţi să credem că această a doua Carte clasică a Chinei reprezintă o primă teoretizare a raportului scop-mijloc. Faptul că doctrina confucianistă este axată pe binomul definitoriu pentru om, acela de scop-mijloc, rezultă şi din comentariul unuia dintre exegeţii Cărţii a treia (Dialoguri filosofice): “Scopul Dialogurilor filosofice constă în a face cunoscută virtutea omeniei sau a bunăvoinţei universale faţă de oameni. …El (Confucius) prezintă în ea îndatoririle tuturor; numai că, deoarece discipolii săi nu posedau aceleaşi mijloace ca să ajungă la aceleaşi rezultate, el răspunde în mod diferit la întrebările lor”. (op. cit. p. 32). O traducere a Doctrinei lui Confucius după originalul chinez ar putea – credem – lămuri mai mult conţinutul acestei doctrine ce pare a fi transmisă de Cerul de la care orice doctrină generală îşi revendică perfecţiunea. Despre criza civilizaţiei (occidentale) actuale vom mai aminti, dar pare simptomatic faptul că o lucrare cu pretenţii de sinteză pentru tineretul studios din Occident, cum este “Marile doctrine” (filosofice, politice, religioase, economice) nu amineşte nimic de Confucius, pe a cărui mod de gîndire sa edificat şi continuă să existe marea civilizaţie chineză.

P.P. Negulescu (1935)

În “Problema cosmologică“, cap. XXIV, P.P. Negulescu abordează şi raportul scopmijloc, pe care îl consideră de o evidenţă elementară. Vom reproduce cîteva pasaje din lucrarea filosofului romîn. “În viaţa omenească, individuală şi colectivă, existenţa finalităţii este, am zis, indiscutabilă, fiindcă este evidentă. Constatarea ei se poate face în adevăr, direct şi intuitiv, de oricine, în propria sa activitate. Orice om, cînd îşi propune să facă ceva, urmăreşte un scop oarecare; iar cînd începe să lucreze, preocuparea lui de căpetenie este să găsească mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea acelui scop. De acest determinism, eminamente finalist, al activităţii lor, îşi pot da seama, fără prea multă greutate, toţi oamenii fără deosebire, chiar şi cei mai puţini reflexivi. “ (Scrieri inedite, vol IV Problema cosmologică, Ed Acad RSR, Bucureşti, 1977, p. 284). Preocupat doar de problematica scopului în care a fost creată lumea, mijloacele au rămas oarecum în subtext, filosoful considerînd probabil că nu este de demnitatea sa să analizeze dacă scopului pe care l-a discutat pe toate feţele îi sunt adaptate (dacă da, de ce?; dacă nu, de ce?) mijloacele existente sau viitoare. Totuşi, în volumul V din “Destinul omenirii”, Negulescu face dovada că practică o gîndire de tip scopmijloc, iar în finalul acestei lucrări autorul face surpriza de a-l vedea preocupat de progresul spiritual şi moral al omenirii, scop posibil de înfăptuit prin mijloace similare. Totodată, aflăm din ultimile pagini ale lucrării citate (p. 760) că termenul de “mijloc” avea pentru filosof o conotaţie eminamente materială şi ma puţin sprituală. De aceea, precizez ori de cîte ori este necesar că structura mijloacelor este: substanţă, energie, informaţie. Dar, să revenim la Negulescu, după ce face o surprinzătoare dovadă a unei deschideri spre nou, acceptînd chiar ideile despre “paranormal”, “radiestezie” şi “telepatie” pe care ştiinţa le dovedise, de fapt, de mult. Acceptarea explicaţiilor de natură radiestezică pare cu atît mai surprinzătoare cu cît aceste rînduri erau scrise în plin stalinism! (1948-1949). Deoarece scopul nostru este să subliniem avantajele oferite de gîndirea de tip scopmijloc şi adecvarea permanentă a acestor două elemente, redăm un pasaj semnificativ din capitolul “Spre o lume mai bună“: “Mai tîrziu, întrun viitor mai îndepărtat, cînd oamenii vor fi înaintat mai mult pe această cale, a dezvoltării intelectuale şi morale, problema organizării din punct de vedere politic, social şi economic, a grupurilor mai mari în care vor trăi, îşi va schimba orientarea tradiţională. Pînă acum, cei ce-şi puneau această problemă urmăreau ca obiectiv, găsirea şi realizarea mijloacelor de a face mai sigură şi mai uşoară convieţuirea oamenilor în grupările respective. Mai tîrziu, în viitorul îndepărtat spre care ne duce gîndul, nu va mai fi nevoie de asemenea mijloace” (p. 760). Negulescu se legăna în iluzia perfecţionismului uman, aducînd ca argument că dezvoltarea radiesteziei va face posibilă depistarea precoce a gîndurilor şi intenţiilor rele, promovînd astfel binele social… Nu ne rămîne decît să subliniem că toate mijloacele nu sunt nici bune nici rele în sinea lor. Binele şi răul apar din adecvarea sau neadecvarea mijloacelor la scopuri sancţionate social, după reguli democratice.

23

Jerome G. Kerwin (1953)

Jerome G. Kerwin a fost Preşedintele Fundaţiei Charles R. Walgreen pentru Studiul Instituţiilor Americane în perioada în care John H. Hallowell (1952-1953) a conferenţiat şi apoi a scris pe tema “Temeiului moral al democraţiilor”. Interesantă este opinia acestuia formulată în prefaţa la ediţia din 1953 a lucrării susamintite despre esenţa eticului şi definirea acestuia în termeni de scopuri şi mijloace: “… renaşterea mişcărilor realiste, tradiţionaliste, aristotelice sau neoscolastice indiferent de numele prin care acestea ţin să se facă cunoacute – aduce în prim plan străvechea convingere că moralitatea, în sensul alegerii unor mijloace cinstite (caracterizate prin chibzuinţă) pentru atingerea unor scopuri reale determinate raţional, constituie însăşi temeiul politicii” (p.5). Definirea moralităţii ca un echilibru între scopuri şi mijloace este un preludiu a definirii eticului ca simbioză şi echilibru între economic şi politic. Faptul că autorul american consideră definirea eticului ca raport scop-mijloc drept o “străveche convingere” ne întăreşte şi nouă presupunerea că moralitatea umană este – de fapt – un alt mod de a defini fiinţa umană prin raportul scop-mijloc. Sau, pentru un plus de claritate, raportul scop-mijloc şi ideea de moralitate sînt două moduri identice în esenţa lor – de a defini esenţa ………………….