liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Alexandru Zub

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 343. Sâmbătă 9 decembrie 2017. Intermezzo II – 2. Istoria ca poveste cu geometrie variabilă și cu final(itate) incert(ă) (2)


b). Un al doilea argument al meu legat de rolul nefast al modului actual în care se predă ”Istoria” (la noi, dar și aiurea, în lume) este de ordin pragmatic, respectiv legat de consecințele în planul coeziunii sociale a unui popor/ a unei națiuni/ a unei populații organizate statal. Schimbarea tot mai frecventă și mai radicală a criteriilor de evaluare a faptelor/ evenimentelor istorice (pozitive sau negative, bune sau rele, rele dar favorabile, bune dar nefavorabile etc.) vor genera mereu în mințile tinerilor/ oamenilor un blocaj mental față de orice afirmație legată de ”adevărul istoric”. Mai mult, în locul coeziunii dezirabile vor apărea multiple tabere antagoniste constituite fie din interese economico-financiare, fie din setea de a spune adevărul cu orice preț.

Modul actual în care se descriu evenimentele este, în general, unul care favorizează populismul, minciuna, dezinformarea. Se subliniază mereu faptele de eroism ale popoarelor/ mulțimilor/ maselor/ claselor, în timp ce realitatea este, adesea, cu totul alta: victoriile sau împlinirea unor idealuri sunt arareori rodul gândirii și luptei poporului, ci – în proporții majore – al contextelor/ conjuncturilor sau al intuițiilor/ inteligențelor unor lideri dedicați împlinirii unor idealuri. Chiar mărețul ideal al creării României Mari în anul 1918 este, în principal, rezultanta disputelor dintre marile puteri ale epocii și mai puțin al impunerii de către popor, cu arma în mână, a unui ideal abstract, conștientizat doar de pătura mai pregătită a populației. Schimbările majore din Europa sovietică și sovietizată din 1989 nu pot fi puse pe seama luptei popoarelor pentru descătușarea față de neoimperialismul bolșevic, ci voluntarismului lui Gorbaciov și a speranței sale că o liberalizare a regimului va duce la consolidarea idealurilor leniniste. În ultimii ani, la nivel planetar se duce o luptă pentru cucerirea minților oamenilor. Arma principală: dezinformarea, adică propaganda subtilă, mai credibilă decât lozincile grosiere și tranșante. ”Fake news” și ”false news” sunt promovate nu doar de mass media, ci și de manualele școlare care mai mult vor să îndoctrineze decât să informeze și să pregătească minți deschise pentru o lume deschisă. Mințile giruetă s-au orientat rapid și – după ce au excelat în promovarea corectitudinii politice, a globalizării, a democratizării lumii acum servesc cu sârg naționalismele fascistoide, localismul și regionalismul, populismul iliberal și ”demorația” autoritară. Evident, cine va câștiga în mod clar lupta dintre aceste două trenduri globale, acela va scrie Istoria! Și o va scrie radical diferit decât dacă victoria ar fi aparținut celorlalți.

  1. c) Sub raport cantitativ elevii sunt obligați să memoreze cifre, date, nume proprii sau localități lipsite de relevanță pentru înțelegerea mersului evenimentelor, la care se adaugă tendința de hiperbolizare a ”personajelor pozitive” (ai noștri) și de aneantizare a oricăror merite/ calități pozitive ale ”personajelor negative” (ceilalți/ dușmanii). Hitler este prezentat ca un criminal dement, în timp ce alți criminali (Stalin, de ex.) sunt prezentați acum, în patria populistului Putin, drept eroi, personalități marcante ale poporului etc., etc. (uitându-se de alianța hitleristo-stalinistă de la începutul războiului mondial numărul doi). După acest model maniheist și cu mari distanțări față de realitatea vremurilor descrise se fac și azi aprecieri la adresa liderilor lumii. În loc să ofere tinerilor motivațiile personajelor istorice marcante care au rămas în istorie, respectiv ”ce-i mâna pe ei în luptă”, care erau interesele clare ale acțiunilor de atac sau de apărare ale unor state sau colectivități umane, de alianță a conducătorului A cu conducătorul X, apoi cu conducătorul Y, deși X și Y erau în tabere opuse, manualele contemporane de ”Istorie” sunt pline de fraze patriotarde, sforăitoare – ceea ce numeam noi, elevii, barbologie. Bref, evenimentele istorice sunt, de fapt, doar rezultantele unor palelograme ale forțelor/ intereselor unor grupuri de oameni și ale liderilor acestor grupuri.

Rândurile de mai sus au fost scrise nu doar în urma discuțiilor mele cu acad. Al Zub, ci după citirea unui articol semnat de Al. Zub în revista ieșeană ”Expres cultural” (nr 8/ sept 2017 p. 3. Vezi articolul integral la adresa: http://exprescultural.ro/ ). Despre acest articol – în episodul următor. Anticipez puțin conținutul acestui articol, amintind titlul: ”Istoria ca lectură a lumii”. Deja titlul spune multe, respectiv sugerează că autorul se detașează de clamarea adevărului ”obiectiv” promovat de ”cei mai onești oameni din lume”: istoricii propagandiști.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 342. Vineri 8 decembrie 2017. Intermezzo II – 2. Istoria ca poveste cu geometrie variabilă și cu final(itate) incert(ă) (1)


Cu câțiva ani în urmă (vreo cinci-șase), am avut privilegiul să-l întâlnesc la Bacău, în cadrul Universității ”George Bacovia” din Bacău, unde fusese invitat să țină o prelegere, pe academicianul Alexandru Zub de la Iași. A fost mai mult decât o întâlnire, fiind pentru mine o nesperată șansă de a dialoga direct (și doar în doi) cu o somitate în domeniul Istoriei. Dl profesor a avut gentilețea de a-mi oferi, în finalul discuției, un pachet cu câteva dintre cărțile domniei sale, gest pentru care îi mulțumesc și acum. Dar discuția nu a fost deloc una confortabilă sau convențională. Era perioada în care scriam intens pe FB despre rolul nefast al disciplinei școlare numită ”Istorie” în educarea tinerilor. Supralicitând puțin, imaginați-vă cum ar arăta un manual de Istorie a ultimilor 30 de ani scris de pe pozițiile forțelor politice care au guvernat țara. Pentru că moartea regelui Mihai este un eveniment recent, amintesc aici că prntru Traian Băsescu regele Mihai a fost un trădător de țară care a pactizat cu ruso-americanii, în timp ce pentru Emil Constantinescu regele Mihai era un erou național căruia i-a promis că-l va readuce la tron imediat ce va câștiga mandatul de președinte al Românei. Le încadrez pe amândouă la capitolul gargară electorală, dar aceste aprecieri au rămas, probabil și în mințile unor tineri. Cât despre manuale este bine de știut că orie prim pas al unei noi guvernări este rescriere Istoriei. Cei care au citit atent ”Jurnalul unui elev prostuț” au reținut probabil faptul că imediat după venirea lui Ceaușescu la putere Istoria a fost scoasă de la examenul de bacalaureat și reintrodusă abia după ce a fost rescrisă. I-am mărturisit – franc și frust – această convingere a mea (că Istoria trebuie să fie radical reconsiderată ca materie de studiu) marelui istoric de la care așteptam câteva lămuriri/ explicații.

Argumentele mele în favoarea scoaterii Istoriei din curriculum (mă refeream la forma și cantitatea în care se predă aproape dintotdeauna și actualmente, la noi, această discutabilă disciplină) erau, în linii mari, următoarele (desigur, în discuția cu acad. Al. Zub, aceste argumente au fost mult sintetizate):

  1. am acuzat ”neseriozitatea” unei discipline școlare/ academice care pretinde să se considere și să fie considerată, ostentativ și obstinat, ”știință”. Cunoașterea științifică presupune experiment, repetabilitate, rigoare, exactitate, reguli imuabile, adevăruri imbatabile și argumente irefutabile (evident, toate astea sunt valabile pentru un anumit nivel al cunoașterii, nivel ce va fi depășit și/ sau parțial anulat de noile informații oferite de cercetare, în primul rând în așa numitele științe ”exacte”). Niciunul dintre aceste elemente definitorii nu sunt respectate de presupusa ”știință” a Istoriei. Trebuie să ai un mare ”curaj” să afirmi în fața unui auditoriu că îi oferi acestuia adevăruri verificate și verificabile, imposibil de contestat. Mai mult, este realmente greu să pretinzi că ai afirmat adevărul INTEGRAL în legătură cu un eveniment din trecut. În primul rînd, incompletitudinea permanentă a ”adevărului istoric” provine din complexitatea cvasiinfinită a generării, desfășurării și a consecințelor potențiale și reale ale unui eveniment oarecare. Cercurile concentrice (vezi metafora pietrei aruncate într-o apă/ baltă) care definesc și explică un eveniment frizează infinitul: idei dominante aflate în competiție cu idei subversive, condiții meteo imprevizibile sau greu previzibile, calitatea umană a personajelor istorice, starea de sănătate (mentală) a actorilor principali, dar și a celor din preajma lor, poziții geoclimatice și geostrategice, vecinătăți imediate și îndepărtate, puteri economice/ financiare ale forțelor aflate în competiție pentru declanșarea/ împiedicarea producerii unei eveniment, nivelurile (nu nivelele!) de inteligență, imaginație, intuiție, inspirație ale decidenților etc. etc. Necunoscând sau neluând în analiză TOTALITATEA acestor cercuri concentrice de factori cauzali și conjuncturali ești împiedicat, pur și simplu, să pretinzi că ai formulat un adevăr integral, clar și exprimat pe înțelesul tuturor celor care chiar vor să cunoască trecutul, mai mult sau mai puțin îndepărtat. Se spune că timpul (trecerea timpului, adică trecutul) clarifică evenimentele și face posibilă spunerea adevărului. Fals! Este cunoscută butada în care – întrebat fiind despre importanța și semnificațiile Revoluției franceze pentru omenire – Mao Tse Dun a declarata că ”este un eveniment prea recent pentru a-l putea înțelege pe deplin”. Mai relativistă, dar mai sinceră este zicerea italiană conform căreia: ”si non e verro, e ben trovato”, adică ”Chiar dacă nu este adevărat, este util/ de ajutor”. Aparatul conceptual al acestei discipline (Istoria) este, mereu, masiv dictat ideologic și politic, dincolo de adevăruri și credințe. Glumița că, după 1990, asistăm la ”sfîrșitul/ moartea istoriei” (americanul Fukuyama), completată apoi cu altă trăsnaie ”glumeață”: ”moartea ideologiilor” (americanul Daniell Bell), s-a dovedit utilă (”ben trovato”) pentru o scurtă perioadă istorică (dar agreată zgomotos ca fiind ”perfect” adevărată de către mulți istorici). Aceste ”snoave științifice” ar merita un Premiu Ignobil pentru Istorie,  consfințindu-se prin aceasta că nu tot ce este scris sub denumirea de Istorie (în cazul de mai sus era vorba despre Istoria ideologiilor) chiar merită validat ca fiind contribuție ”științifică” la  corpus ul de ”adevăruri istorice” care alcătuiesc, adesea, întrgul eșafodaj al acestei discipline. Pe scurt, ideologizarea Istoriei este inevitabilă în condițiile în care există INTERESE concurente și adesea contradictorii sau chiar conflictuale între tabere mari de oameni, manipulate cel mai bine cu ”adevăruri istorice” presupuse a fi perene. Neseriozitatea pretenției de ”științificitate” a disciplinei de studiu (adesea propagandistic dezvoltată și susținută) este ușor de probat prin modul cum au fost definite/ caracterizate/ denumite acte istorice majore din istoria unui popor după cum bate vântul… istoriei foarte recente. Cel mai bun exemplu, în opinia mea, era definirea – în decursul ultimilor 50 de ani – a actului de la 23 august 1944, definire mereu schimbată și contrazisă de către istorici și politicieni deopotrivă. În fapt, aici avem de-a face doar cu hermeneutică istorică, nu cu Istorie. Istoria, ca disciplină școlară ar trebui doar să consemneze faptul în sine și să ofere cititorilor o sumă de interpretări posibile sau deja efectuate, plus accesul neîngrădit la documente. Aș spune chiar: Arhivistică și Arheologie, da!, Istorie – ba! Se spune că istoria este scrisă de învingători (în războaie sau în alegeri), dar tocmai acest lucru nu se spune în manuale, lecțiile din cărțile de Istorie mustind de sublinierea ”veridicității absolute” a celor relatate/ descrise. Se probează astfel eternul adevăr că Istoria ne învață că nimeni nu învață niciodată nimic din istorie, ci doar manipulează cu interpretări ad hoc, interesate și bine fardate. Voi încheia acest prim argument al meu împotriva modului cum este predată Istoria și a conținutului informațional al lecțiilor de la disciplina Istorie cu o altă butadă de pe vremea comunismului sovietic ”biruitor” (”biruitor”, adică unul care a impus noi biruri unor noi colectivități umane nevinovate, sau vinovate doar pentru faptul de a fi în zona de interes a neoimperialismului bolșevic rus). Întrebare către Radio Erevan: ”Se pot face predicții pentru viitor?”. Răspuns: ”Da, se pot face. Nu avem probleme cu acest aspect. Probleme sunt doar în privința trecutului, care se schimbă mereu”. Și eu, naivul de mine, scriam, într-unul din episoadele anterioare (Intermezzo I) că trecutul are această nesuferită calitate, aceea că nu mai poate fi schimbat…     (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Ioan Danila si provincialii (de) basarabeni cu probleme grave in zona bunului simt


Ioan Danila si provincialii (de) basarabeni cu probleme grave in zona bunului simt

Dupa ce elanul meu de a scrie despre implinirea a doua secole de la desprinderea Basarabiei din trupul Moldovei a fost curmat brusc de constatarea trista (facuta de mine si semnalata ca atare intr-o postare anterioara) referitoare la publicarea, cu iz de autoplagiat, a aceluiasi articol (”Basarabia – 200”) semnat de acad. Alexandru Zub in doua reviste simultan (una la Iasi si alta la Bacau), iata ca lunarul ”Ateneu” de la Bacau readuce subiectul ”Basarabia” in atentia mea. Universitarul lingvist Ioan Danila, de la Facultatea de Litere a Universitatii ”Vasile Alecsandri” din Bacau, scrie un articol intitulat ”Istorie si limba, in Basarabia” publicat la rubrica ”Cum vorbim, cum scriem” (Ateneu, mai 2012, pagina 2).
De regula, articolele au darul sa lamureasca, sa instruiasca sau sa dovedeasca aspecte pe care cititorul mediu nu le (prea) cunoaste. Pentru mine (nu doar carcotasul de profesie, ci si iubitorul de lingvistica) articolul semnat de Ioan Danila a adus doar cateva nelamuriri, iar dovezile, argumentele, probele logice… cam lipsesc cu desavarsire. In schimb, articolul este alcatuit dintr-o lista – destul de lunga – de simple afirmatii, etichetari si polemici pe tema deja ultraframantata si fara un final previzibil, aceea a denumirii ”corecte”, ”adevarate”, ”stiintifice” etc. a limbii vorbite de fratii nostri basarabeni. Totodata, autorul cade in facila placere de a arunca anateme si blesteme la adresa acelora care ar avea alt(e) punct(e) de vedere, largind fisurile culturale generate deja de secolele de despartire fortata si uitand sa mai construiasca punti de dialog (podurile de flori s-au ofilit de mult si s-a probat deja ca marea deschidere din 1990 a fost doar rodul unor conventii politice, a unui raport de forte care a favorizat ruperea subordonarii directe a Chisinaului fata de Moscova).
Cu regretul ca revista ”Ateneu” nu are si o varianta electronica – respectiv posibilitatea ca cititorii sa comenteze direct articolele, iar autorii sa raspunda prompt – voi prelua cateva pasaje din articolul semnat de Ioan Danila care mi se par discutabile si generatoare de sensibilitati si susceptibilitati nenecesare. Prima fraza a primului alineat, pe langa stangacia formularii, are darul sa confirme faptul ca in probleme politice si diplomatice lingvistii trebuie, mai intai, sa cunoasca bine sensurile folosirii unor sintagme si concepte; in caz contrar ne vom mira, in continuare, de ce apropierea dintre cele doua state romanesti se face atat de greu, sau deloc: ”Despre felul cum se vorbeste in provincia din stanga Prutului s-a scris mult, chiar prea mult, daca luam in seama inutilitatea unei discutii”. Pentru lingvistul Ioan Danila (I.D.) ”provincia din stanga Prutului”, alias Basarabia, reprezinta o zona in care se confrunta lingvistii cei buni, ”stiintifici” si lingvistii cei rai, rau intentionati, vanduti dusmanului etc. Dar, inainte de a dihotomiza astfel (nepermis, dupa umila mea parere) I.D. comite un delict de lezmajestate, minimalizand statusul statului vecin (sau doar o parte a acestuia) de la acela de stat independent, membru ONU, la postura de ”provincie” (ruseasca? romaneasca?), decupand arbitrar din Republica Moldova, doar Basarabia, fara a include Transnistria, parte integranta a statului moldovenesc. Sau, poate, autorul face o subtila aluzie, prin antiteza, la noi, ceilalti provinciali, respectiv la cealalata parte a Moldovei, adica ”provincia din dreapta Prutului”, loc de unde se emit ”adevaratele adevaruri stiintifice” in probleme legate de denumiri, botezuri, porecle si alte onomastici? Cui folosesc oare astfel de jocuri cu cuvinte polisemice si – mai mult ca sigur – confuzive? Cu siguranta, un cititor (evident, un provincial!) din invocata provincie Basarabia nu se va simti prea confortabil atunci cand se va identifica cu un simplu locuitor al unei provincii si nu cu un cetatean al unui stat european independent, cu sperante de integrare cat mai rapida in spatiul tot mai larg al Europei unite. Este interesant de observat ca sintagma ”provincia Basarabia” nu este o inventie a universitarului Ioan Danila, ci pare a fi desprinsa dintr-un plan de actiune mai larg, unul care ar putea sa contine cateva  alternative: una ar fi aceea a posibilei retrageri a recunoasterii statalitatii si independentei Republicii Moldova, prin anularea – la nivel international – a Pactului Ribbentrop-Molotov si a consecintelor acestuia pentru statul roman; o alta ar fi partajarea discutarii situatiei si destinului zonei numite Transnistria, fie prin acceptarea transformarii acesteia intr-o zona de influenta rusa de tip Kaliningrad, fie prin compensari teritoriale in cerc: Republica Moldova-Ucraina-Rusia. Aceasta speculatie a mea referitoare la alternativele de mai sus mi-a fost generata si de faptul ca, in articolul sau intitulat ”Basarabia – 200” si publicat simultan de revistele ”Vitraliu” de la Bacau si ”Dacia literara” de la Iasi, acad. Zub foloseste sintagma ”provincia Basarabia”. Este adevarat, modul in care o face Al Zub este unul delicat, diplomatic si echilibrat, sintagma cu pricina aparand o singura data, spre finalul unui articol preponderent istoric, dimensiunea politica a probleme fiind doar tangential atinsa: ”Destinul romanesc al provinvciei dintre Prut si Nistru a dobandit in mod sigur noi valente, justificand optimismul”,  (”Vitraliu”, an XX, nr 1-2 (38) Aprilie 2012). Dupa cum cum se va vedea, Ioan Danila preia aceasta sintagma dar de o maniera pe care eu unl o consider cel putin inadecvata. Mentionez, in context – si in antiteza – ca Al. Zub are grija sa menajeze sensibilitatile (geo)politice amintind, fie si en passant, despre constructia politica/ statala numita Republica Moldova: ”Republica Moldova, in noua alcatuire, ezitand mereu intre Federatia Rusa si reintegrarea in statul roman, a ajuns pana la urma sa-si croiasca o cale ”autonoma” spre Uniunea Europeana, alaturi de Romania si aspirand pesemne la o solutie integrativa a la longue” (Zub Al., Vitralii, articolul citat, pagina 42). Tonul usor hiperoptimist al savantului iesean pare a fi unul deliberat, trecand – probabil cu buna stiinta – sub tacere faptul ca Republica Moldova este integrata economic in multe structuri ale Comunitatii Statelor Independente (CSI) – structura integrationista construita de Moscova ca o contrapondere la UE, la fel cum CEE a fost gandita, initial, si ca o contrapondere la Uniunea Sovietica.

Revenind la articolul bacauanului Ioan Danila, ce observam? Dupa prima fraza, introductiva, hopa! apare si fraza concluziva: ”Nu poate fi invocat niciun motiv din sfera bunului simt care sa apere asa-zisa limba moldoveneasca, iar daca cineva o face, este limpede ca are interese de ordin politic si nu stiintific. Au mai fost situatii de negare a unui adevar istoric, dar acesta era fie insuficient reliefat, fie cuprindea elemente vulnerabile. In cazul ”limbii moldovenesti” insa, lucrurile stau cu totul altfel. Avem in fata o realitate pe care doar rauvoitorii incearca sa o mistifice, iar cand o fac, se aleg cu replici si demonstratii de logica ale celor de pe stanga ori de pe dreapta Prutului.”. Dar, cine sunt, oare, nesimtitii din provincia de peste raul Prut care apara asa zisa limba moldoveneasca? Nu stiu daca cititorii onesti si-au pus aceasta intrebare, sau daca au, eventual, si un raspuns. Nu stiu daca si dl I.D. are un raspuns. Pentru orice eventualitate, ofer eu unul, uite asa! ca sa ma expun din nou criticilor patriotilor ”stiintifici” transpruteni care demonstreaza (”logic”, cum altfel?) ca o anumita denumire a limbii vorbite in ”provincie” este una pur ”stiintifica”, iar orice alta denumire este, pe cale de consecinta, nestiintifica. Asadar, cine sunt nesimtitii? In primul rand, toti parlamentarii moldoveni majoritari care, incepand din anul 1992 si pana azi, au inscris in Constitutia tarii faptul ca limba oficiala a statului moldovenesc este limba moldoveneasca. In al doilea rand, nesimtiti sunt si cetatenii moldoveni (mancurtizati sau nu) care au ales acei reprezentanti majoritari in Parlament. In al treilea rand, pe masura ce politrucii bucuresteni de rit moscovit si obedienta imperiala (la care se adauga si ecourile lor din ”restul/ resturile” tarii) care sustineau, ”stiintifico-politic”, ca denumirea corecta a limbii vorbite de basarabeni este DOAR limba romana, gama nesimtitilor creste, deoarece nesimtitii de moldoveni basarabeni erau stimulati in a-si dezgoli orgoliul: ”da! noi graim moldovineshti, inci di pi vremea lu Stefan cel Mari”.
Este evident ca lumina zilei, fara demostratii savante lingvistico-politice, ca limba vorbita in Basarabia si Transnistria este limba romana. Cred ca orice copil vede asta, si ne putem lipsi de contributia savanta a academicienilor ”ultrastiintifici” care hotarasc, eventual prin vot, ca limba romana este vorbita si la stanga si la dreapta Prutului. Pe fondul acestei evidentze absolut imposibil de combatut, apare insa o alta problema, o cu totul alta problema, aceea a DENUMIRII limbii oficiale a statului moldav. (Mai amintesc aici faptul ca, in calitate de redactor sef de sectie al cotidianului Parlamentului Republicii Moldova, Sfatul Tarii – de la aparitie, in 1990, pana la disparitie, in 1994 – am asistat la majoritatea discutiilor oficiale si in presa referitoare la statalitatea Moldovei, la constitutie, la constructii institutionale etc., context in cu care a fost avansata si varianta denumirii statului cu sintagma ”Republica Romana Moldova”, cu limba oficiala – limba romana. Modul nediplomatic, grosier si chiar usor arogant al Bucurestiului, a generat un rezultat cat se poate de previzibil: respingerea romanismului de catre moldoveni (filorusi sau nu) si promovarea moldovenismului, fapt ce are repercusiuni si in prezent. Nu mai insist asupra propunerii mele de compromis, cu avantaj cert pentru ideea de limba romana si cultura romana, aceea ca DENUMIREA limbii oficiale a noului stat independent sa fie moldo-romana. In scurt timp, tradatorul (adica eu) a fost identificat si de atunci limba moldoveneasca nu a mai coborat din Constitutia Republicii Moldova, dar si din disputele (chipurile ”stiintifice”) dintre lingvisti, dintre politicieni si chiar dintre simpli cetateni. Lucrurile au evoluat atat de nefiresc incat se ajunge, acum, ca in loc de explicatii, dialog si compromis sa se apeleze la injuriii si la etichetari ca pe vremea dictaturilor (stalinista sau ceausista, la alegere).
Ziarul Gandul din 27 martie 2012 consemna punctul de vedere al presedintelui moldav, aflat in vizita la Bucuresti, respectiv distinctia fireasca dintre latura juridico-politica si cea pur lingvistica a problemei in cauza:

”Noul preşedinte al Republicii Moldova, Nicolae Timofti, a declarat luni că vorbeşte limba română dar, din punct de vedere legal, limba oficială este cea „moldovenească”, adăugând că politicienii sunt cei care creează artificial conflicte etnice, relatează PRO TV Chişinău.
„Eu vorbesc limba română. Dar eu sunt jurist, iar în Constituţie scrie «moldovenească». Academia spune că vorbim româna, dar legile ne spun că vorbim limba de stat, moldoveneasca”, a declarat preşedintele în cadrul emisiunii În Profunzime.
„Este o problemă artificială, cu antiromânismul, antirusismul. Le fac oamenii cointeresaţi, le fac oamenii care au dividende politice. Asta se întâmplă în oraşe mai mari. Duceţi-vă în sate, acolo oamenii trăiesc foarte bine, diferite etnii. Nu sunt conflicte pe motive etnice. Înseamnă că se poate. Dar la noi sunt forţe care le dirijează. Noi trebuie să ne gândim la ţara noastră şi să ne mândrim că suntem cetăţenii acestei ţări”, a adăugat şeful statului.
Totodată, preşedintele susţine că se va ajunge şi la etapa în care cetăţenii vor cunoaşte adevărul ştiinţific. „Eu cred că vom ajunge la situaţia în care cetăţenii să cunoască adevărul, deocamdată avem minciuna. Vin politicienii cu minciuna şi oamenii acceptă. Ei folosesc această tactică pentru a lua mai multe voturi”, a explicat Nicolae Timofti. (http://www.gandul.info/international/noul-presedinte-al-republicii-moldova-eu-vorbesc-limba-romana-dar-in-constitutie-scrie-moldoveneasca-9444068).
Marota ”adevarului stiintific” este mestecata la infinit, evident, tot pe post de ”argument ” referitor la ce este si ce nu este corect, adevarat, normal. Pentru I.D. preopinentii denumirii de ”limba moldoveneasca” (la fel de ”stiintifici” ca si ca cei care sustin ”adevarul” ca latina se trage din limba daca…) sunt, pur si simplu rauvoitori, mistificatori dar care – evident! – nu rezista in fata argumentelor zdrobitoare ale lingvistilor binevoitori si demistificatori ”de pe ambele maluri ale Prutului”. Lingvistii nu au, de fapt, nici un fel de treaba in a demonstra (”stiintific!”) ca romana moldovenilor este totuna cu romana muntenilor si ardelenilor. Mare fas! Lipsindu-le obiectul muncii, bravii nostri lingvisti intra si ei in hora politrucilor (polit-ruk = rus. ”politeciskii rukavoditeli”, adica ”conducator politic” de pe vremea bolsevicilor sovietici rusi), hora pe care o invart cu mare ardoare si iubire (de faima, de bani, de alte iluzii…). Cu alte cuvinte, I.D. recunoaste ca a te baga in disputa referitoare la limba moldoveneasaca este o treaba politica, dar, cu toate acestea, I.D. lasa deoparte lingvistica si se pronunta in treburi politice pe care doar presupune ca le stapaneste… Oricum, ajuns la faza in care ”rauvoitorii” se aleg (sau ar trebui sa se aleaga) cu demonstratii logice de pe ambele maluri prutene, I.D. nu gaseste alt argument logic si lingvistic decat un … citat dintr-un ziarist basarabean, Vitalie Josanu, care declara, recent, adica la 12 mai 2012, la Tg. Neamt, la Simpozionul international (bag mana in foc ca era unul moldo-roman, deci…. ”inter-national”) urmatoarele: ”Da, dar vedeti dv., cei de la Consiliul Europei nu aud protestele noastre si iau de buna descrierea facuta ”limbii moldovenesti” de catre Vasile Stati”. Asadar, iata si a patra categorie de nesimtiti, cei care reprezinta tarile lor intr-unul din forurile unionale europene. Rezumand, tagma nesimtitilor e mare, uriasa chiar. Noroc de ziaristul Vitalie, caracterizat de I.D. ca fiind ”un ziarist pursange (? – LD), tanar si bine informat, care stie sa atace si Uniunea Europeana, probabil si ONU, NATO si alte organizatii vandute rusilor, doar-doar prostii de provinciali moldoveni se vor destepta si vor vota o noua Constitutie in care sa se specifice ca denumirea stiintifica, corecta si adevarata a limbii vorbite de basarabeni este… cum crede fiecare de cuviinta. Important ar fi ca ametitii astia de provinciali basarabeni sa inteleaga cine sunt dusmanii lor: Consiliul Europei – organism manipulat de un malefic basarabean, lingvistul Vasile Stati -, Parlamentul Republicii Moldova – incapabil sa schimbe o lege de dragul lingvistilor, apoi partidele care fac majoritatea in Parlament, respectiv votantii acestor partide la care se aduaga, evident, unii tradatori de neam si tara care au priceput ceva mai devreme ca fortarea utilizarii denumirii limbii oficiale cu glotonimul ”limba romana” este cea mai buna si eficienta cale de promovare a limbii ruse si a …. ”limbii moldovenesti”. Romanul basarabean Vitalie, cel ”bine informat”, va afla, sper sa nu fie prea tarziu, ca atingerea unor scopuri inalte nu se face cu mijloace rudimentare de genul etichetarilor, blamarilor sau injuriilor din ”sfera bunului simt”, ci cu mijloace educative rafinate, care sa nu lezeze sensibilitati ancestrale sau abil induse de ”stapanii inelelor”.
Se pare ca I.D. nu are la indemana suficiente argumente logice pentru a demonstra ca romana este totuna cu moldoveneasca, devreme ce apleaza din nou la un ”specialist”: filologul basarabean Ion Nuta (ca si cum ar trebui sa fii mare specialsit pentru a constata ca romanii din Romania se pot lesne intelege cu romanii din Basarabia si fara dictionarul lui Stati). Iata demonstratia logica a faptului evident ca ceea ce se vorbeste pe cele doua maluri ale Prutului este una si aceeasi limba, demonstratie facuta in 2007 de Ion Nuta: ”Datele lingvistice si istorice nu ne ofera argumente pentru a incadra familiile moldovenesti de la vest de Prut intr-o limba, iar graiurile de pe teritoriul Republicii Moldova intr-o alta limba” (p. 97). Corectitudinea si exactitatea citarii este impresionanta, dar nu era deloc rau sa aflam si titlul lucrarii, editura, orasul, anul aparitiei…. Parerea mea de nespecialist lingvist (dar de maaaare amator de filologie) este ca citatul de mai sus nu dovedeste nimic (nici nu este ceva de dovedit, de altfel). Este, cel mult, un bun motiv pentru stati-sti sa persifleze o asemenea argumentare. Din pacate, I.D. rasuceste inutil cutitul intr-o rana ce ar putea sa se cicatrizeze, daca nu ar fi zgandarita mereu: Astfel, I.D. vorbeste despre ”articole sau luari de pozitie ale intelectualilor (profesori, cercetatori, istorici) [care] au stat in calea extinderii opiniei ca in Republica Moldova se foloseste o limba straina de limba romana”. Sa presupunem ca Stati cu ”acel oribil dictionar moldovenesc-romanesc” (cum l-a caracterizat Ion Nuta in Monitorul de Bacau, din – tineti-va bine! – 2004-2005. Cu asemenea trimiteri ”precise” – pagina 97 dintr-o lucrare nespecificata si trimiterea la colectia unui ziar pe doi ani – I.D. are sansa sa intre intr-o carte a recordurilor intelectuale negative…) asadar, daca oribilul dictionar nu ar exista, daca nu ar fi lingvisti pro-limba moldoveneasca si nici tradatori de neam si tara care sa sustina ca DENUMIREA limbii este mai putin importanta decat corectitudinea utilizarii acesteia, atunci credeti ca am avea o schimbare rapida a articolului din Constitutia RM in care se precizeaza ca limba oficiala in Republica Moldova este limba moldoveneasca? Nicidecum! Raportul de forte politice din Parlamentul RM este singurul care va mentine sau va schimba acel articol! Indiferent de ce spune Stati, Nuta, Josanu, Danila sau Drugus. Toata povestea cu limba moldoveneasca nu are deloc de-a face cu lingvistica, ci strict cu politica si raportul de forte din organismul legislativ suprem al Republicii Moldova. Si mai adaug un lucru care ar trebui sa dea de gandit filologilor dialectologi si lingvistilor de varii (in)competente: proaspatul ministru de externe al Romaniei, profesorul de filosofie pensionar Andrei Marga a declarat (cu subiect si predicat, cum spun unii analisti…) – la inceperea mandatului sau – ca Putin este un model de conducator demn de urmat si ca Romania ar trebui sa se deschida mai larg spre piata rusa. Cu acest semnal din partea Romaniei, fortele pro ruse si promoldoveniste si-au intarit subit pozitiile, fara nici cel mai mic efort. Iar dupa asta, pot veni sute de specialisti sa demonstreze identitati de continut ale limbilor vorbite in cele doua state: semnalele politice bat orice argumentare de genul celor amintite mai sus.
In lista presupuselor argumente in favoarea denumirii ”corecte” a limbii romane I.D. ne trimite la Mihai Eminescu, tot cu o citare aiuristica, fara a aminti titlul articolului si data exacta a aparitiei acestuia (iunie 1878). In acel articol (care?) Eminescu scria: ”Sute de ani, romanii au fost cel putin indirect stapaniti de turci: niciodata in curgerea veacurilor turcii nu au pus in discutie limba si nationalitatea romana”. OK, si ce dovedeste asta? Ca rusii sunt mai rai decat turcii? Asta o stim de la Stefan cel Mare care a lasat cu limba de moarte urmasilor sai ca ”mai bine inchinati tara turcilor, decat rusilor”. Iar I.D. continua lista ”argumentelor” despre denumirea corecta a limbii vorbite in Basarabia cu popularizarea ”gandirii” lui Vasile Stati care ”continua sa-i imparta pe contemporanii sai in raport cu ”Soimul pacii si cioroii unionisti”. Formularea, a la Gaga, poate starni reactii vehemente din partea logicienilor sau a oamenilor cu o gandire neafectata. Cum adica, intreaga umanitate contemporana este impartita de Stati in functie de titlul unui articol? Ciudata limba romana, domnule profesor Ioan Danila! Ca o posibila explicatie, I. D. ne spune ca [saptamanalul] . Probabil I.D. a vrut sa spuna ca amintita publicatie condusa de Nicolae Dabija DEPLANGE raptul de la 1812. Oricum, cu aceasta ”Revista a presei” de la 1878 si 2012 I.D nu aduce argumente forte in favoarea faptului ca Parlamentul Republicii Moldova ar trebui sa schimbe, eventual in regim de urgenta, Constitutia tarii si, respectiv, articolul cu limba moldoveneasca. Din acest ghiveci de citate, acuzatii, presupuse argumente si chiar calomnii ”din sfera bunului-simt” cititorul ramane cel mult cu ideea ca limba romana are multipli dusmani in Republica Moldova si in intreaga Europa, sau ca daca te pronunti in favoarea denumirii (politice!) a limbii din tara vecina, atunci esti liber sa faci si greseli de limba, de logica, de citare etc. Si pentru ca ghiveciul sa fie pe deplin asortat I.D. ne fericeste, in final, cu un citat din Onisifor Ghibu, citat neevidentiat cu ajutorul ”labiutelor”, adica a gilimelelor, si cu un panseu destul de incifrat si echivoc pentru ca cititorul sa nu inteleaga nimic: ”Istoria are grija sa nu dea nimic de valoare fara a-si lua un pret inzecit”. Dupa o asemenea pilduitoare invatatura despre istorie si limba nu pot sa ma gandesc decat la ziaristul Rica Venturiano care ”scrie adanc si combate bine”, doar ca nu prea stie despre ce anume scrie si combate.
Parafrazand prima fraza din primul paragraf al articolului ”Istorie si limba, in Basarabia” (atentie, din nou!, autorul nu se refera la Republica Moldova ci la o realitate istorica difuza si greu de definit in zilele noastre, numita Basarabia) as putea si eu sa scriu ca ”Despre felul cum se scrie in limba romana in revista Ateneu nu s-a scris prea mult, chiar deloc, desi ar trebui mereu sa luam in seama utilitatea unor discutii pe aceasta tema”.

Liviu Drugus
3 iunie 2012 Miroslava, judetul Iasi
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.liviudrugus.ro liviusdrugus@yahoo.com

Alexandru Zub si lipsa acuta a istoricilor, a deontologilor si a normativitatii academice


Alexandru Zub si lipsa acuta a istoricilor, a deontologilor si a normativitatii academice

Se vede treaba ca Romania incepe sa duca o lipsa acuta de scriitori cu ”dosar bun” (adica de ”dizidenti”, fabricati sau nu de Secu), de cunoscatori de istorie (in dimensiunile ei politice acceptabile si acceptate), dar si de deontologi (care sa vegheze la respectarea unei normativitati academice firesti si exemplare pentru viitorii condeieri pe probleme de interes major sau minor). Sa ma explic. La fel cum in regimul totalitar comunist nu orice stiutor de limba romana putea sa scrie, sa se faca auzit si cunoscut, si sa adauge un banut cinstit la o leafa situata la limita decentei existentiale, tot astfel, in democratia noastra plina de originalitate de tip ”copy-paste” (adica preluand masiv toate obiceiurile proaste de la regimul anterior si conferindu-le grade de libertate democratica nelimitata). Orice ziar, gazeta, revista sau anuar de savante studii ”stiintifice” prefera sa aiba, acum, in lista colaboratorilor mai degraba nume vechi si cunoscute decat nume proaspete si (chiar mai) valoroase. Dincolo de furia clasificarii oficiale a revistelor si editurilor, producatorii de presa scrisa si-au creat deja un cerc (perfect inchis) de ”prieteni”, fie oameni cu staif si renume real, fie veleitari care, contra publicarii unui articolas la ”gazeta”, renunta la onorariu, ba mai aduc si oarece lichide pe la redactii (un vechi obicei la noi). De aceea, constatam eu cu mare mirare, acum cativa ani in urma, ca numele ”publicistilor” este invariabil cam acelasi, dar, totodata, constatarea era una mahnita deoarece nu mai vedeam nume noi, ”tinere condeie” care sa faca schimbul de generatii la momentul inevitabil ce va sa vina. De aici si mirosul fad de loc statut, de baltire autosuficienta exprimata intr-un neolimbaj lemnos si greu suportabil. Argumente pentru ceea ce am afirmat anterior exista din belsug. Iata cateva:
– in postarea anterioara in care personajul principal era Ioan Holban era vorba despre un delict de presa numit autoplagiat. Exista doua posibile explicatii: A) revista ”Vitraliu” din Bacau a dorit cu ardoare sa aiba un nume de rezonanta in articolul de deschidere a numarului din aprilie curent,si atunci a adresat invitatia lui I.H. pentru un articole despre Caragiale; acesta ar fi zis sec: ”imi pare rau, acum scriu la un roman/ volum de crititica etc si timpul meu este extrem de pretios”. Atunci, redactia a supralicitat in (iar) doua variante: A1) maestre, dar stiti ca noi platim bine, avem sponsori buni si ne permitem sa platim la valoarea domniei voastre (caz in care acordul se obtine imediat). Raspunsul lui I.H. ar fi putut fi: a1.1.) o sa va scriu ceva interesant, am o descoperire recenta facuta de mine in urma unor cercetari asidue in Grecia si am aflat ca Caragiale era grec pur sange; a1.2.) mda, as avea ceva scris mai demult, o parte a fost publicata intr-un ziar de la Iasi, daca va convine…. cu placere. Iata si o posibila varianta A2) alo, redactia Vitraliu, sunt I.H. am o descoperire recenta si as putea sa o public in exclusivitate la voi, daca va intereseaza; dar stiti ca la valoarea mea…. Evident, variante si subvariante ar mai putea fi, dar toate se cam reduc la varianta ca redactia vroia un nume cunoscut, respectiv ca I.H. nu putea refuza, fiind, nu-i asa? un om apropiat redactiei si colaborarea nu trebuie intrerupta cu niciun chip. Esenta oricarei variante este lesne reductibila la mergesasaismul romanesc, iar cititorul nu intra in ecuatie. El poate fi lesne pacalit, i se poate servi acelasi articol la cativa ani distanta, conform principiului ”multi vede, putini cunoaste”, putini dintre cititorii-cumparatori chiar citesc si mai putini dintre acestia mai tin minte… Ce s-a intamplat, ati aflat deja din postarea anterioara intitulata ”Ioan Holban despre Caragiale”: aplicand varianta a1.2 , Ioan Holban apare in deschiderea revistei Vitraliu cu un articol publicat cu zece ani in urma in Evenimentul, ziar regional care apare la Iasi. Opinia mea: autoplagiat! Astept si alte opinii…
– Jocul intamplarii a facut ca duminica 20 mai sa particip la perelinajul anual la care participa, de regula, istorici literari, scriitori, actori si persoane interesate sa re-auda meritele familiei Negruzzi, dar indeosebi a lui Constantin/ Costache Negruzzi a carui casa boiereasca de la Hermeziu (comuna Trifesti, jud Iasi) este acum muzeu si punct de intalnire pentru cei care nu doresc sa-l uite (descendenti ai familiei Negruzzi, profesori care s-au aplecat asupra vietii si operei Negruzzistilor etc.). Nu trebuie uitat aportul unui om de exceptie prin ceea ce a reusit sa faca din ferma sa (un model european de organizare si performanta), inginerul agronom Lungu, sponsor al unui pranz cu produse 100% obtinute la ferma. Evident, este si un bun prilej pentru redactiile unor reviste sa-si vanda produsele. Cumpar si eu revista pastorita de Lucian Vasiliu ”Dacia literara” nr 104 – 105 (5-6/ 2012). Ajuns acasa, o rasfoiesc inainte de a ma hotari cu ce sa incep lectura. Evident, articolul de deschidere va avea atentie marita din partea mea. Se numeste ”Basarabia – 200” si este semnat de Alexandru Zub, reputat istoric, om delicat si modest, pe scurt, un intelectual autentic, un nume de renume al Iasului. Inca nu terminasem de citit op-ul lui Ioan Holban republicat in revista ”Vitraliu” pe aprilie 2012, si tot rasfoind si alternand cu cautatul pe internet, atentia imi este atrasa de numele deja pomenit: Alexandru Zub. Binenteles, gandesc critic la adresa redactiilor celor doua reviste: chiar nu se mai gasea un istoric roman care sa scrie despre momentul implinirii a 200 de ani de la rapirea Basarabiei de catre Imperiul Rus? Adica, tot aceleasi nume, cu aceleasi fraze si stiluri…Ma uit la primul rand al articolului: ”Bicentenarul unui rapt teritorial…”. Structura imi pare cunoscuta… Imi arunc ochii si pe articolul semnat de acelasi autor, scris si publicat de revista bacauana ”Vitraliu” pe luna aprilie, dar aparuta cam in acelasi timp cu ”Dacia literara”. Inceputul este foarte asemanator: ”Bicentenarul unui rapt teritorial…”. Ce plictiseala si ce coincidenta… Pun articolele unul langa altul. Incredibil! Absolut identice! Toate paragrafele si toate frazele se repeta aidoma. Oare cine sa fie de vina? Cine a avut ideea re-publicarii integrale in acelasi timp a aceluiasi articol semnat de acelasi autor in doua reviste din orase aflate la doar 140 km departare unul de celalalt? Oare sa fie doar dorinta de a umple niste pagini, de a impresiona cu nume bine cunoscute literatilor si istoricilor (Ioan Holban si Alexandru Zub)? Oare sa fie dorinta nesatioasa a autorilor de a aparea mereu, chiar cu riscul autoplagiatului? Cui prodest? Este vorba de vreo inginerie financiara prin care se mai aduna bani pentru campania electorala? Sunt cei doi autori sacrificati pe altarul vreunui partid ahtiat de putere? La aceste intrebari nu-mi pot raspunde. Nu-i voi intreba nici pe cei (cel putin) patru implicati: doi autori ieseni (I. Holban si Al. Zub) si doi redactori sefi de revista cu o anumita notorietate in regiune (Geo Popa de la ”Vitraliu” si Lucian Vasiliu de la ”Dacia literara”) . Daca mai amintesc ca prietenia dintre aceste personaje este cunoscuta public, atunci ajung la concluzia referitoare la acele cercuri inchise in care banii se invart si ei in cerc, iar laudele reciproce sunt aproape obligatorii. In treacat amintesc doar de poezia ”Text varatic” publicata de Lucian Vasiliu in Romania literara nr. 32/ 12 august 2011, p. 3 si in care L.V. il evoca pe I.H. numindu-l ”masivul si olimpianul meu prieten Ioan Holban”. Probabil va urma o oda dedicata de I.H. lui L.V. sau un premiu literar acordat de asociatia XY dlui L.V. Am ajuns, din nou, la neplacuta situatie cand dorind sa analizez un articol, sa comentez cateva idei, sunt obligat sa ma rezum la diagnosticul de natura comportamentala si care se numeste ”autoplagiat”. Oare sa nu cunoasca dl Zub ca a fost republicat si intr-o a doua revista, fara a se mentiona, asa cum ar fi fost normal un text de genul: ”Acest articol a mai fost publicat si in revista XY si multumim redactiei pentru amabila permisiune de a fi de acord cu republicarea”. Dupa cum se vede, lucrurile sunt extrem de simple, dar ocolirea acestei precizari duce cu gandul la primirea de foloase (onorarii) necuvenite, la existenta unui clan care mimeaza actul de cultura, dar care consuma (la propriu) niste fonduri mult peste cuantumul eforturilor depuse de autori…

Exclud posibilitatea ca amintitele nume invocate de mine in aceasta noua postare pe blog sa nu fie informati despre aparitia acestui text si de necesitatea de a gasi o explicatie rezonabila si credibila. Si un ”Mea culpa!” ar insemna ca nu este totul pierdut…

Liviu Drugus
Miroslava, Iasi 23 mai 2012-05-23
http://www.liviudrugus.ro
https://liviudrugus.wordpress.com
liviusdrugus@yahoo.com