liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: stiinta

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 251. Vineri 7 septembrie 2017. Despre iluzia că mereu alții sunt mai proști ca tine (1).


Tema prostiei și a iluziei de a fi înțelept în mod incotinent este tot mai atractivă și mai deschisă dezbaterilor, opiniilor, controverselor și chiar ironiilor. Reamintesc (cu riscul să plictisesc) definiția mea dată omului prost: ”unul care se crede deștept”. Insist puțin asupra acestei definiții deoarece am observat că emoția stârnită de cele două cuvinte: ”prost” și ”deștept” obturează sau, cel puțin, atenuează atenția ce ar trebui (acor)dată esenței acestei definiții: iluzia cunoașterii definitive transformată în credință aproape imposibil de combătut. Prostul ”crede că” este superior semenilor, respectiv are o ”credință” de neclintit în propriile sale ”adevăruri”, are o încredere de nezdruncinat în propriile raționamente (multe dintre ele axiomatice). ”Dubito, ergo cogito” și ”Cogito, ergo sum” îi sunt nu doar străine, ci sunt considerate a fi… niște prostii pe care lumea le repetă fără să le mai anlizeze… A te îndoi de propriile tale adevăruri este, probabil, cea mai bună cale (cel mai bun mijloc) de a cerceta mereu, de a căuta și de a găsi contraargumente la contraargumentele aduse opiniilor tale etc. Dar, cum se spune, prostul nu știe că nu știe – drept pentru care se oprește din căutare și se închistează într-un glob de aură de înțelept atotcunoscător/ atotștiutor. Mai mult, (a)rareori vei auzi vreun prost acceptând că nu știe ceva sau că nu știe să argumenteze vreuna dintre afirmațiile sale. Cele afirmate mai sus pot fi deduse cu ajutorul bunului simț comun (”common sense”) sau prin cercetări mai elaborate, numite ”științifice” doar pentru faptul că respectă niște pași/ etape pe care lumea le consideră a fi supremul în materie de cunoaștere umană. Am devenit critic la adresa conceptului actual de ”știință” (fără a mă pretinde superior ”oamenilor de știință”) pentru simplul motiv că ceea ce ieri era considerat, în unele ”științe”, drept adevăr irefutabil/ de necontestat azi este considerat a fi o mare prostie. Includ aici toate așa numitele ”științe sociale” (economia, politologia, deontologia, sociologia, psihologia etc.), discipline care își reînnoiesc periodic bagajul de ”adevăruri” și pe care le varsă nediferențiat în capul elevilor și studenților, eventualele ”erezii” și opinii contrare ducând la descalificarea eventualului examinat la proba teoretică a vreunui tânăr care are obrăznicia să gândească cu mintea proprie. Și celelelte ”științe”, numite exacte, au păcătuit prin declararea unor teze drept adevăruri eterne. Printre ele și demonstrarea, în varii timpuri, a imposibilității ridicării în aer a unui corp greu (avion, elicopter), sau a imposibilității depășirii vitezei luminii, a sunetului etc. Similar, în varii religii, dogmele care se bat cap în cap sub raport logic sunt ”argumentate” și cu pretinse dovezi ”științifice”, desigur… nedemonstrabile. Una dintre dogmele religioase cu impact direct asupra capacității oamenilor de a evolua este aceea conform căreia ”Creatorul nu poate crea ceva care să fie mai presus decât propria sa creație” (adică omul nu poate deveni creator, caz în care ar fi Dumnezeu însuși). Prin punerea sub semnul întrebării a atotputerniciei lui Dumnezeu se pun, direct sau indirect, limite asupra capacităților creative/ creatoare ale omului. De exemplu: ”omul nu poate crea o memorie artificială care să fie mai puternică/ mai mare decât cea a omului”, plecându-se de la premisa că omul este dotat de la natură/ divinitate cu capacități pe care el încă nu le folosește. Faptul că nu s-a găsit încă vreo ființă umană care să poată memora (și reda) mai mult decât un super computer gigant nu are nicio importanță pentru susținătorii acestei idei. Am inserat aici acest exemplu pentru a da motiv(e) de reflecție celor care găsesc răspunsuri la TOATE întrebările lumii. Nu intru în dezbateri teologice/ religiose/ dogmatice, ci îmi reafirm speranța că rațiunea va avea și ea un cuvânt de spus.

Liviu Druguș, Pe mâine!

Reclame

Dragos Paul Aligica – un antiexemplu de editorialist-analist si de formator de opinie


Dragos Paul Aligica – un antiexemplu de editorialist-analist si de formator de opinie

Liviu Drugus

In Revista 22 a aparut la sfarsitul lunii februarie un articol editorial semnat de Dragos Paul Aligica (vezi: http://www.revista22.ro/despre-campania-anticrestinism-antistiinta-antiistorie-antibunsimt-22848.html). Reproduc mai jos acest articol, apoi il reiau cu insertiile generate de comentariile mele  marcate cu LD la inceputul si sfarsitul interventiei. Din pacate, sublinierea pe care am facut-o in textul Word nu este preluata ca atare de wordpress, vaduvind cititorul de un sprijin in lecturarea mai rapida si mai clara a cvasirecenziei mele. Pana la urma, cei interesati vor izbandi sa lectureze textul impanat cu observatiile si comentariile mele. Orice feedback este binevenit!

Revista 22 Editie scrisa
26.02.2013
Despre campania anticreştinism, antiştiinţă, antiistorie, antibun-simţ
de Dragos Paul Aligica
5953 vizualizari | 52 comentarii
Valul uneia dintre cele mai nesimţite şi obscurantiste campanii imaginable în istoria contemporană a atins spaţiul virtual populat de limba şi cultura română.
De ceva vreme, suntem bom¬bar¬daţi pe Internet cu o furibundă campanie anticreştină. E ceva de inspiraţie occidentală. Îmbracă, în special, o for¬mă anticatolică, dar, în realitate, când ajunge pe plaiurile noastre, nu dis¬cri¬minează doctrinar sau confesional, căci purtătorii ei sunt incapabili de astfel de nuanţe conceptuale şi is¬torice. La o pri¬vi¬re mai atentă, nu este însă o cam¬panie doar anticreştină. E o cam¬panie antiştiinţă, antiistorie, an¬tibun-simţ.

O chestiune de cultură generală, nu de religie
Mostră. Ţi se arată două sim¬boluri: crucea şi svastica. Sub ele scrie:
„Unul dintre acestea este sim¬bolul celei mai mari organizaţii criminale din istorie, care a co¬mis genocide şi a oprimat prin abuz psihologic şi ameninţări pe cei ce gândeau altfel. Timp de mulţi ani, milioane de oameni, inclusiv evrei, homosexuali, bol¬navi etc., au fost masacraţi. Ce¬lălalt este simbolul nazismului“.
După care urmează o salvă de co¬mentarii de tipul: „Creştinismul, cu braţele sale înarmate, mi¬sio¬narismul şi inchiziţia, au ucis, în cei 2.000 de ani, mult mai mulţi oameni decât celălalt mons¬tru, nazismul“.
Prima reacţie în faţa acestui asalt la adresa bunului simţ este să spui: cineva trebuie să le explice acestor indivizi că această chestie pe care o distribuie e o im¬be¬ci¬li¬tate. Produsă fie de nişte im¬be¬cili, fie de nişte canalii de pro¬pagandişti care ştiu bine ce fac. Şi că cei care o dau mai departe nu fac decât să participe în ca¬litate de „idioţi utili“ la o imensă bătaie de joc, în primul rând faţă de ei înşişi.
Indiferent dacă eşti religios sau nu, aici e vorba de cultură ge¬ne¬rală, noţiuni elementare de is¬torie şi de bun-simţ. Nu e vorba de religie, e vorba de altceva. Dar ce aşteptări avem? La şcoală nu mai ai ocazia să înveţi istorie. Spiritul ştiinţific este pentru mulţi o dogmă – predată ca atare -, nu un principiu de gândire. Iar bunul simţ e prima victimă în fa¬ţa ignoranţei, dogmatismului şi pro¬pagandei.
Bun. Acestea fiind spuse şi lăsând la o parte reacţiile imediate, tre¬buie să clarificăm totuşi natura pro¬blemei. Ce poţi face în faţa unor asemenea afirmaţii? Te miri. Dar şi mai tare te miri să vezi că sunt indivizi care o iau de bună şi sunt gata să polemizeze în sus¬ţinerea ei, făcând apel la ştiinţele istorice.
Să o privim deci ca pe o pro¬blemă de istorie. De competenţă epistemică.
Ai, aşadar, două poziţii. Una este a acestor indivizi. Pe de altă parte, sunt mii şi zeci de mii de lucrări de istorie: antică, me¬dievală, modernă şi contemporană. Plus lucrări de me¬todologia şi epis¬temologia istoriei şi gândirii istorice.
Te duci la bi¬bli¬o¬tecă şi deschizi un manual de is¬torie medievală. Medieval Eu¬rope de C. Warren Hollister. Ale¬gere nu chiar la întâmplare, pen¬tru că e ediţia a opta a unuia din¬tre cele mai utilizate manuale în universităţile americane. Deci ce¬va ce se afirmă şi e acceptat ca legitim şi justificat în chiar epi¬centrul corectitudinii politice – intelectualmente locul cel mai ostil din univers creştinismului, religiei şi formelor de moralitate social-tradiţionale. Deci, ediţia a opta, repet, a unuia dintre cele mai răspândite manuale în care se tratează factual, istorico-şti¬inţific problema noastră de in¬teres. Scris de un istoric, me¬die¬valist respectat, considerat unul dintre cei mai buni din lume.
Ce spune omul la pagina 427, în concluzia unei lungi discuţii des¬pre Papalitate, Biserică, Im¬periu:
„Trecând peste zgomotul şi pra¬ful ridicat în jurul disputelor vremii, rămâne faptul că Bi¬se¬rica a sponsorizat naşterea uni¬versităţilor, un număr mare de şcoli şi spitale, aziluri pentru bolnavi, handicapaţi şi refugiaţi, orfelinate pentru copii. Sub di¬rectivele papalităţii, dreptul şi doctrina au fost rafinate şi dez¬voltate şi au apărut sisteme teo¬logice care au pus pe baze ra¬ţionale şi raţionaliste explorarea misterelor existenţei şi creaţiei. În aceste moduri şi nenumărate altele asemănătoare, Biserica Me¬¬dievală a servit, modelat şi formatat Civilizaţia Europei Oc¬cidentale.
Lucrurile stau exact invers de¬cât susţine o întreagă mitologie: Biserica a ajutat raţionalismul mai mult decât l-a subminat, a subminat autocraţia şi ab¬so¬lu¬tismul mai mult decât le-a sus¬ţinut, a afirmat demnitatea uma¬nă mai mult decât a încălcat-o. Impactul Creştinătăţii medievale asupra lumii moderne este prea profund şi complex ca să poată fi măsurat. Oricum nu poate să fie doar o simplă coincidenţă fap¬tul că civilizaţia care a trans¬format faţa globului terestru s-a născut şi a crescut în sânul unei societăţi care a avut cel mai ela¬borat, integrat şi rafinat sistem de gândire şi practică religioasă pe care umanitatea le-a cunos¬cut vreodată.“
Bun. Deci am afirmaţii ca cea de mai sus şi altele asemenea făcute de sute de savanţi, istorici, so¬ciologi, economişti, politologi de-a lungul timpului. Şi am afir¬maţii ca cea de şi mai sus făcute de o reţea globală de pro¬pa¬gandişti imberbi, plecaţi de acasă cu pluta, cu sau fără conştiinţa a ceea ce fac, de ce fac şi pe unde au ajuns. Pe cine să cred?
Întrebare retorică, evident. Aş încheia discuţia aici, căci mare lucru nu ar mai fi de spus pe această linie. E o chestie de sim¬plu bun-simţ în faţa evidenţei istorice sau, dacă asta e inac¬cesibilă gradului nostru de edu¬caţie şi cultură, e o chestie cla¬sată din simplu respect în faţa acelor minţi care s-au ocupat se¬rios şi profesionist de inter¬pre¬tarea trecutului şi care ne spun că trebuie să fim foarte atenţi când ne aventurăm să facem ast¬fel de afirmaţii.

Câteva note
N-avem ce discuta sau polemiza. Nu există temă de polemică. Abe¬raţiile se clasează ca atare şi se execută, nu se discută. Mitologie şi propagandă în faţa ştiinţei şi istoriei. Punct.
Totuşi, să mai adăugăm câteva no¬te într-un alt registru:
1. E interesant că exact aceiaşi in¬divizi se dau mari susţinători ai ştiinţei în faţa obscurantismului re¬ligiei. Dacă i-ai vedea cât caz fac de evoluţionism ai jura că au deschis în viaţa lor un manual de biologie. Poate. Să se uite la poze. La partea cu anatomia organelor reproductive. Pentru că iată-i în faţa testului. Istoria e o ştiinţă. Ra¬finată, venerabilă şi profundă. Are metodele ei de stabilire a fap¬telor şi o vastă şi sofisticată tra¬diţie de analiză şi interpretare a evidenţei istorice. Ce fac în faţa istoriei aceşti indivizi?! O calcă în picioare cu lozincile, pro¬pa¬ganda şi atitudinea lor obscu¬rantistă şi obscenă.
2. E interesant că exact aceiaşi indivizi ce se dau mari susţinători ai libertăţii de conştiinţă şi mari luptători pentru cauza uma¬nis¬mului fac ce fac şi îşi aleg ca ţinte exact ceea ce e facil şi lipsit de pericol. Nu-i vezi făcând pe eroii şi deştepţii în vreo moschee fun¬damentalistă islamică. Sau luând cu asalt vreo teocraţie maho¬me¬dană. Sau confruntând verde în faţă un mare dictator. Nu. Ţintele lor sunt grupuri şi instituţii re¬lativ benigne din Occident, care nici nu vor, nici nu pot să răs¬pundă cu violenţă. Laşitatea aces¬tor indivizi este dezgustătoare.
3. Remarcaţi. Zic indivizii ăştia: „Creştinismul, cu braţele sale înar¬mate, misionarismul şi in¬chi¬ziţia, au ucis în cei 2.000 de ani mult mai mulţi oameni decât celălalt monstru, nazismul.“ In¬teresant. Despre comunism ni¬mic, nimic… Oare cum se face că nu iese la socoteală deloc, de fie¬care dată când se face un astfel de inventar, barbaria organelor co¬muniste faţă de homosexuali, evrei, bolnavi etc.? Sunt şi astea bine documentate, nu? Profesorul Tismăneanu tocmai a scris pe această temă o lucrare receptată stelar în mediile academice şi in¬telectuale. A prezentat meticulos simetria comunism-nazism ca for¬me ale răului în istorie. E ac¬cident că el însuşi e ţinta ata¬curilor venite exact de la cei ce împărtăşesc profilul ideologic al indivizilor mai sus pomeniţi? Nu cred.
4. Pe măsură ce valul de ob¬scu¬rantism corect politic, anti¬ştiin¬ţific şi antiistoric de sorginte oc¬cidentală prinde rădăcini în ţări precum România, devine şi mai evident cât de mult lipsesc din peisajul intelectual al României istoricii şi oamenii de ştiinţă. E o discuţie separată, dar să notăm aici că România, dacă va su¬pra¬vieţui marilor mutaţii istorice ce urmează în acest secol, va su¬pra¬vieţui doar pe doi piloni: (1) co¬munitatea oamenilor de ştiinţă – singura care va putea să menţină România racordată la dinamica economică şi tehnologic-politică a mileniului trei şi (2) comu¬ni¬tatea istoricilor şi a oamenilor de cultură – singurii care vor putea asigura rebranduirea şi via¬bili¬ta¬tea identitară a „românismului“. În jurul acestor doi piloni ar trebui să se regrupeze mediile eco¬nomice, politice şi structurile de siguranţă naţională. Restul e demagogie şi aflare în treabă.

O dublă presiune
Ne aflăm în faţa unei presiuni du¬ble. Prima, din afară, din Occi¬dent, doctrinele de factură corect politică. Ele vin şi nivelează to¬tul, istorie, tradiţie, ştiinţă, în funcţie de priorităţile lor politice şi ideologice. A doua, de la baza socială şi culturală a însăşi na¬ţiunii: o deteriorare rapidă fără precedent. Parlamentul şi sis¬te¬mul de educaţie actuale din Ro¬mânia sunt evidenţa incon¬tes¬ta¬bilă. Să mergi prea departe în se¬colul XXI, grupat, ca naţiune, fă¬ră a putea răspunde acestor forţe şi fără a avea capacitatea de a le ţine sub control e imposibil.
În fine, am dat într-o discuţie de sine stătătoare. Să ne oprim aici. Mai sus, doar nişte gânduri răz¬le¬ţe, provocate de momentul în ca¬re valul uneia dintre cele mai ne¬simţite şi obscurantiste cam¬pa¬nii imaginable în istoria con¬tem¬po¬rană a atins spaţiul virtual po¬pu¬lat de limba şi cultura română. //
Cuvinte cheie: dicriminare, confesional, religie, crestinism, ortodoxism, catolicism,anglicanism, protestantism

Dragos Paul Aligica – un antiexemplu de editorialist-analist si de formator de opinie

Liviu Drugus
http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.facebook.com/liviu.drugus
Precizare LD: Dupa ce am postat, mai sus, articolul lui Dragos Paul Aligica (DPA) preluat de pe net, voi comenta, intercaland aceste comentarii in textul autorului DPA, marcand inceputul comentariului cu initialele numelui meu urmat de doua puncte, si incheind comentariul cu doua puncte urmate de initialele numelui meu. Textul comentariilor mele va fi subliniat pentru a detasa cat mai bine afirmatiile autorului articolului de comentariile mele. Voi comenta pe marginea ideilor prezentate in articol, a argumentarilor, a arhitecturii articolului, a continutului de ansamblu, precum si a concluziilor si a posibilelor consecinte ale promovarii de catre Revista 22 a unor asemenea editoriale. Ca si in celelalte alte zeci de (cvasi)recenzii la articole sau carti aparute in limba romana semnate de mine, (cvasi)recenzii) publicate pe blogul meu http://www.liviudrugus.wordpress.com, sper, in continuare, ca acest mod de recenzare/ prezentare/ comentare sa primeasca evaluari critice ale celor care se considera indrituiti sa o faca. Regret ca sunt nevoit sa scriu fara diacritice (lipsa diacriticelor ingreuneaza lectura), dar ”stiinta” scriitorilor de programe inca nu a gasit solutia sa transpuna scrisul cu diacritice si pentru cei care au softuri (mai) vechi… Titlul articolului vrea sa sugereze ca DPA este un bun crestin, un bun roman, un om de ”stiinta”, un om de cultura, un cunoscator al trecutului (istoric), un om de bun-simt si … un bun editorialist. Rezervele mele au aparut chiar de la inceput, iar unele comentarii mi-au confirmat aceste rezerve, determinandu-ma sa fac o analiza de ansamblu a articolului. Voi scrie, din nou, ca si pana acum, cuvantul ”stiinta” intre ghilimele, mai ales cand se face referire la ”stiintele socio-umane”, cu precadere la ”stiinta” numita istorie… In loc de o autocaracterizare, pe pagina sa de Facebook (www.facebook.com/pauldragos.aligica/info ) DPA listeaza aprecieri negative la adresa articolelor sale (masochism intelectual? bravada ieftina? Marketing negativ cu expectatii pozitive? Toate la un loc?). Le includ aici, in continuare, pentru a nu mai consuma timpul cititorilor cu intrarea pe pagina respectiva, dar si pentru eventualitatea ca, in viitor, DPA sa renunte la acest teribilism infantil si sa afiseze, cu sinceritate si buna credinta, crezul sau de viata/ cariera etc. Lista lunga de articole si lucrari publicate in tara si strainatate, calitatea sa de cercetator principal la Univ George Mason (vezi http://dragos-paul-aligica.ro/) nu au darul sa ma impresioneze (cel putin pana in momentul in care le voi citi).

About Paul Dragos
CE SPUN CITITORII DESPRE MINE:

Anonim:
Băşcălie ieftină, omiterea nuanţelor, lipsa îndoielilor, apetit pentru sentinţe definitive. Toate acestea fără a avea nici cea mai mică pregătire în domeniul despre care se face vorbire.

Kiril:
Imi pare rau sa constat ca acest baiat, cu aer civilizat, ma refer la d.Aligica, este un om de rand, un om fara credinta, fara identitate. In secolul XIX, secolul formarii statului national, nu oricine avea dreptul de a vorbi despre mersul lumii. Si asta pentru ca erau o groaza de smecheri care nu apartineau comunitatii, alogenii, dar care voiau sa foloseasca ruralitatea romaneasca pentru a spolia resursele Principatelor, ale romanilor in general. La adapostul unui nume autentic romanesc, prin asta inteleg numele romanilor din Principate, Transilvania, Basarabia, Bucovina, Timoc, sunt indivizi care se legitimeaza ca fiind indreptatiti sa spuna apasat care este starea Romaniei.
Sunt convins ca domnul Aligica este roman, probabil arman (sau istroroman ori meglenoroman), ma refer la nume, dar modul in care se exprima, si nu ma refer doar la acest articol, exprima un tip de instrainare evident. Daca tot este un om descatusat de matrice, un americanizat, ar fi bine sa rennunte la “insomniile pe care i le da evolutia Romaniei. Mai bine sa se face agent de vanzari de praz.

Gheorghe:
Da tipul asta care a scris articolul ce „om de stiinta” e? ce pregatire are? Mi se pare penibil. toate editorialele lui sunt pline de falistati. care e agenda lui?

Gabriela:
Am mare admiratie pentru cartile despre liberalism pe care le-am citit cu mullta placere, dar acum simt nevoia sa fac o rectificare . Cartea [pornografica] la care face referire dl Aligica se numeste pisicuta in cizmulite si are ca eroina o prostituata care se retrage din exercitiu functiunii pe la 21 de ani….

Ion:
Ma intreb daca sunteti “agent” al serviciilor prost instruit sau un ofiter bine documentat?

Roxana-clara:
Neoconu’ Aligica traduce de fapt dintr’o singura sursa si „impodobeste” traducerea cu cateva considerente personale bazate pe vasta lui expertiza in…ce? In climatologie? In glaciologie? Nu. In sociologie – nu pare. In Economie? Nici atat. Omul e doar analist politic!

Anonim:
Aligica nu e, de fapt, ziarist ci agent de influenta american.

Flo:
Nici Dan Diaconescu in colaborare cu Vadim Tudor n-ar fi reusit sa scrie asemenea aberatii. Dragi ziaristi aveti un viitor stralucit la Libertatea.

Matei:
Domnule Aligica, in acest moment singurul lucru care imi insulta inteligenta este articolul dumneavoastra. Efectiv ori nu stiti despre ce vorbiti ori prezentati informatiile voit in mod deformat.

Anonim:
Un om lipsit de valoare. Colegii de facultate pot confirma ca a fost exmatriculat si trimis in productie. Se poate verifica faptul ca a fost dat afara pentru ca nu se tinea decat de chefuri, femei si scandaluri. Un asemena om nu are credibilitate.

Ioan:
Stupefiant articolul! Eu tot nu vad nici o idee pertinenta. Aligica ar trebui sa ia cursul de Econimia 01 si mai departe si apoi sa isi revizuiasca aberatiile sale pe teme economice (…). Ma surprinde ca pretinde ca cerceteaza (economia!) la GMU dar nu are pagina de web acolo. Singura concluzie pertinenta este ca ca domul este republican sau afiliat la tea-party

Danon:
Vorbind despre metoda stiintifica, domnule Aligica… rationamentul dumneavoastra este complet gresit din punctul de vedere al logicii formale.

Dl C.ostel:
Citat din dl Aligica ”vedem cum noile generatii imbratiseaza – cu acelasi abandon stupid ca si tineretul occidental – temele progresist-stagiste” Ce sa zic, deci sunt stupid! Va multumesc dl Aligica pentru aceasta apreciere. (sunteti orientat spre ”argumente”, sunteti altfel decat cei care va ataca la persoana…)

Florian:
Dl. Aligica nu este in afara; dinsul este clar impotriva oricarei atitudini normale cetatenesti

Horia_m:
Articolul lui DP Aligica nu face onoare redactiei hotnews! Mi se pare trist ca curentul acesta conservator si lipsit de o argumentatie completa, prinde si la jurnalisti de la hotnews. Problema unei prese care tine ocupat permanent poporul cu prostii, in loc sa stimuleze reforma de mentalitati, demult scadenta!

Teodor G.:
Constat ca aici nu apar decat comentariile favorabile autorului articolului. Asta mi se pare ca spune totul despre Dl. Aligica.

Dan123:
Nu poti decat sa te amuzi la cele scrise aici si sa-i cauti alta slujba acestui pseudo-jurnalist

Bolsevicul:
De mult n-am mai citit nişte rânduri atât de patetice. După ce şi-au zdrobit duşmanii interni, ciracii d-lui Băsescu au rămas fără obiect al muncii. Sfânta lor mânie proletară nu mai are, deocamdată, împotriva cui să se desfăşoare, opoziţia fiind pusă cu botul pe labe. Ca să nu-şi iasă din mână, până una-alta, trebuia găsită o supapă de eliberare a surplusului de spirit combativ al portocaliilor fanatici.

Bibishte:
Nu inteleg ce se doreste prin asemenea articole.

Inchei aici scurtele referiri la autorul articolului din Revista 22 si trec la comentarea articolului prin insertii in text. Aceste insertii vor fi completate cu cateva concluzii :LD

Despre campania anticreştinism, antiştiinţă, antiistorie, antibun-simţ
Revista 22 Editie scrisa
26.02.2013

de Dragos Paul Aligica

5953 vizualizari | 52 comentarii

Valul uneia dintre cele mai nesimţite şi obscurantiste campanii imaginable în istoria contemporană a atins spaţiul virtual populat de limba şi cultura română.

LD: Mostra descrisa mai jos (o glumitza ideologica atee sau anticrestina) care a circulat si pe FB nu-i permite niciunui autor sa o descrie ca fiind un val al unei campanii nesimtite si obsurantiste din istoria contemporana care a atins (cata impertinenta!) spatiul virtual populat (??!!) de limba si cultura romana… O asemenea caracterizare miroase a limba de lemn stalinist, chiar daca DPA nu a ”beneficiat” de scoala comunista din Romania. Mirarea mea referitoare la cum pot avea unii tineri limbajul unei epoci pe care n-au trait-o decat la gradinita si scoala primara are, totusi, un raspuns posibil: profesorii din liceu si facultate erau, in proportii care imi scapa, fostii sefi de promotii, activisti dedicati sau pur si simplu neinteresati sa se mai schimbe. Am constatat, la inceput cu surprindere, ca multi dintre acestia si-au pastrat limbajul, cuvintele de baza si atitudinea vehementa fata de oricine ar avea o alta opinie. Cred ca ideologiile de varii culori, nuante, consecinte, forme de vehiculare, numar de aderenti etc. pur si simplu exista si trebuie considerate ca atare, eventual combatute cu argumentele ideologiei celui care le critica. Chiar daca articolul de fata ar vrea sa se desprinda de dialogul ideologic (firesc in lumea civilizata) si sa devina ”popular” (adica pe intelesul tuturor, inclusiv al celor cu diplome cumparate, cu doctorate falsificate si cu pretentii academice inalte), tot nu consider oportun limbajul virulent de tip Scanteia anilor 50 (am gasit pe FB un articol editorial din Scanteia cu ocazia mortii lui Stalin: citit detasat, cu intonatie si cu mimarea patosului celui care l-a scris ar iesi o buna comedie…). Asadar, acuza aruncata pe net de un glumetz posibil ateu, posibil anticrestin, nu justifica clasarea acesteia ca fiind ”o campanie inimaginabila in istoria contemporana”. O asemenea descriere seamana mult cu limbajul tabloizat al TV urilor care anunta coduri galbene pentru vanturi ce abia clatina copacii… Invocarea culturii romane in imediata apropiere a agresiunii ”nesimtite si obscurantiste” vizeaza sensibilul suflet al romanilor impartiali, simtitori si degraba sifonabili in materie de eul lor national destul de confuz dar, prea adesea, racnit si urlat pentru varii interese electorale. Chiar daca Revista 22 are o anumita pozitionare fata de fortele partidice romane, un editorial ca cel semnat de DPA are darul de a alunga multi posibili votanti spre alte zone ideologice. Cat priveste sintagma ”limba si cultura romana care populeaza spatiul virtual” o consider nefericita, neinspirata si de un populism ieftin, demn de publicatia ”Tricolorul”. :LD

DPA: De ceva vreme, suntem bom¬bar¬daţi pe Internet cu o furibundă campanie anticreştină. E ceva de inspiraţie occidentală. Îmbracă, în special, o for¬mă anticatolică, dar, în realitate, când ajunge pe plaiurile noastre, nu dis¬cri¬minează doctrinar sau confesional, căci purtătorii ei sunt incapabili de astfel de nuanţe conceptuale şi is¬torice. La o pri¬vi¬re mai atentă, nu este însă o cam¬panie doar anticreştină. E o cam¬panie antiştiinţă, antiistorie, an¬tibun-simţ.
LD: Limbajul apocaliptic, specific ideologiilor deficitare dar doritoare de afirmare si de impunere, socheaza din nou: bombardament, campanie, furibund, anti- etc. Obiectul criticii DPA-iste este vag, daca nu chiar vid. Localizarea spatio-temporala a ”campaniei furibunde” este la fel de vaga. Cand a inceput aceasta campanie? Raspuns precis: ”de ceva vreme”. De unde vine aceasta furibunda unda anticrestina? Raspuns precis: ”din Occident”. Care este tinta atacului furibund? Raspuns precis: crestinismul (indeosebi catolicismul), ”stiinta” , istoria si bunul simt. Ce calitati de speriat detin acesti atacatori apocaliptici? Răspuns precis: purtatorii campaniei sunt niste ”incapabili de… nuante conceptuale si istorice”. Cu alte cuvinte, niste incapabili arunca o petarda fumigena si un editorialist de la o gazeta cu pretentii ”culturale” fine, ii trateaza ca fiind mai periculosi decat razboiul atomic, terorismul fundamentalistilor islamici sau ploaia de meteoriti. Pericolul este unul extrem de grav, suntem avertizati, devreme ce glumitza cu crucea si svastica vizeaza intreg crestinismul, toata stiinta, indeosebi marea stiinta a povestilor si povestirilor istorice, ca sa nu mai spunem despre atacul la bunul simt. Si toate astea devin de un interes extrem indeosebi ”cand (campania) ajunge pe plaiurile noastre”. Care plaiuri? Evident, plaiurile noastre romanesti virtuale, internetice… Asadar, atacatorii sunt niste necunoscuti, dar niste necunoscuti incapabili, capabili sa distruga valorile noastre cele mai de pret de pe plaiurile noastre virtuale. :LD.

O chestiune de cultură generală, nu de religie
Mostră. Ţi se arată două sim¬boluri: crucea şi svastica. Sub ele scrie:
„Unul dintre acestea este sim¬bolul celei mai mari organizaţii criminale din istorie, care a co¬mis genocide şi a oprimat prin abuz psihologic şi ameninţări pe cei ce gândeau altfel. Timp de mulţi ani, milioane de oameni, inclusiv evrei, homosexuali, bol¬navi etc., au fost masacraţi. Ce¬lălalt este simbolul nazismului“. După care urmează o salvă de co¬mentarii de tipul: „Creştinismul, cu braţele sale înarmate, mi¬sio¬narismul şi inchiziţia, au ucis, în cei 2.000 de ani, mult mai mulţi oameni decât celălalt mons¬tru, nazismul“.

LD: Aceasta mostra-glumitza se vrea a fi proba irefutabila a existentei unei strategii globale/ a unui scenariu mondial ce vizeaza distrugerea crestinismului ca doctrina, acuzandu-l a fi mai criminal decat socialismul national german. Despre fratele geaman al acestuia, socialismul international sovietic nu se aminteste nimic… Oare nu cumva….??? Dar sa nu ma las prada tentatiilor scenaristice nicolaesciene si sa vedem cum a reactionat bunul simt al bunului editorialist 22-an. Iata si luarea vigilenta de atitudine:LD. :

Prima reacţie în faţa acestui asalt la adresa bunului simţ este să spui: cineva trebuie să le explice acestor indivizi că această chestie pe care o distribuie e o im¬be¬ci¬li¬tate. Produsă fie de nişte im¬be¬cili, fie de nişte canalii de pro¬pagandişti care ştiu bine ce fac. Şi că cei care o dau mai departe nu fac decât să participe în ca¬litate de „idioţi utili“ la o imensă bătaie de joc, în primul rând faţă de ei înşişi.

LD: Dupa bombardamentul furibund, iata ca vine si asaltul (perfect logic si firesc in ordine militara…). Tinta asaltului: bunul-simt al romanilor! (autorul se face a nu observa ca acest atribut uman numit bun simt este pe cale de disparitie, iar asaltul nu prea mai are obiect…). Dar, in lipsa unor contra-atacuri pe masura atacurilor incapabililor, trebuie sa apara un Spirit, o Constiinta, o Persoana cu har si cu potential combativ pe masura incapabililor obraznici si care atacă bunul-simt de pe plaiurile noastre mioritico-virtuale. Ca acest Spirit inalt este insusi DPA, orice cititor, oricat de incapabil ar fi, tot pricepe. Zice Inaltul Spirit: ”Cineva trebuie sa le explice acestor indivizi ca aceasta chestie pe care o distribuie e o imbecilitate”. Lucrurile se clarifica intrucatva: Occidentul, aflat la originea bombardamentului informational asupra plaiului nostru strabun geto-daco-celtic, este compus, de fapt, din ”cativa indivizi”… Or fi ei putini, dar, vorba ideologului sovietic, ”astia trebuie omorati de mici”. Si cine se apuca sa tina piept ditamai Occidentului compus din cativa indivizi? Raspuns precis: cineva! Sublinierea prin repetitie tine de un rictus nervos verbal in fata imaginii dusmanului feroce: ”acestor indivizi ca aceasta chestie”. Cu ce ne bombardeaza, asadar, Occidentul format din cativa indivizi? Raspuns precis: cu o ”chestie”. Dar nu cu vreo chestie desteapta, forjata indelung in laboratoare secrete, ci cu o chestie imbecila, produsa de imbecili sau, alternativ, de ”canaliile de propagandisti care stiu bine ce fac”. In buna traditie dialectica, DPA ne ofera chipul dusmanului ideologic, la alegere: a) niste indivizi imbecili care nu stiu ce fac sau b) niste canalii de propagandisti care stiu ce fac. Asadar, adanca filosofie si introspectie aligiciana ne ofera cu exactitate nivelul de periculozitate si gradul de risc al atacatorilor furibunzi: niste unii care nu stiu ce fac sau niste unii care stiu ce fac. Spre deosebire de agresorii identificati ca fiind fie prosti fie destepti, Inaltul Spirit isi etaleaza clasa culturala aleasa prin folosirea cuvintelor care descriu dusmanul de clasa (politica): imbecili, idioti, canalii, propagandisti, indivizi ca-și bat joc de ei insisi (eufemism pentru idioti si imbecili). Cu putina imaginatie am putea vizualiza virtual dialogul dintre doctorul in economie si sociologie DPA si imbecilii care au alte opinii decat ale domniei sale: – Tu esti idiot! – Ba tu! – Ba tu! Si tot asa asimptotic spre infinit….Un gand necurat mi se strecoara in minte: oare nu cumva DPA este platit de Universitatea George Mason nu in calitate de subiect cercetator, ci in aceea de obiect cercetat? Parca intuind necuratu-mi gand, DPA se grabeste sa ne impresioneze cu calitatea sa de cercetator-analist-jurnalist-editorialist-economist insirand un sirag de perle academice, dintre acelea pe care Mariana Codrut le culege de prin manuscrisele veleitarilor amatori de eterne glorii culturale. Cititi cu atentie paragraful de mai jos: fiecare propozitie contine perle de o valoare inestimabila: LD
DPA: Indiferent dacă eşti religios sau nu, aici e vorba de cultură ge¬ne¬rală, noţiuni elementare de is¬torie şi de bun-simţ. Nu e vorba de religie, e vorba de altceva. Dar ce aşteptări avem? La şcoală nu mai ai ocazia să înveţi istorie. Spiritul ştiinţific este pentru mulţi o dogmă – predată ca atare -, nu un principiu de gândire. Iar bunul simţ e prima victimă în fa¬ţa ignoranţei, dogmatismului şi pro¬pagandei.
LD: Ca intr-o piesa de muzica preclasica, unde dupa bubuiturile tunetelor ce anuntau furtuna de vara, in scurt timp instrumentele sugerau liniste, un cer insorit si o natura vesela, tot asa dupa anuntata apocalipsa a bombardamentelor si asalturilor unor imbecili idioti sau a unor propagandisti canalii, apare calmul olimpian din varful caruia Inaltul Spirit ne povatuieste si ne explica ce e cu aceste presupuse bombardamente, asalturi si atacuri. De fapt, in ofensiva anticrestina/ anticatolica nici ”nu e vorba de religie, e vorba de altceva”. Daca nu cumva Inaltul Spirit este cu mult mai subtil decat pare, religia nici nu conteaza in ecuatie. Ea este doar un pretext pentru redesenarea sferelor geopolitice de influenta, catolicismul fiind obiectul atacului din partea sferelor protestante (ortodoxia, pare-se, nu prea conteaza in ponderile credinciosilor in totalul mondial). Ehe, dar pentru asta trebuie sa ai cultura generala, iar baza culturii generale, asa cum ne sugereaza DPA, o constituie Istoria. (posibila legatura cu materialismul istoric trebuie exclusa, data fiind orientarea libertara a dlui DPA). Asadar, incultii de cititori (tineri) n-au nicio sansa sa priceapa ceva din peroratiile pe tema pericolului fortelor anticrestine, devreme ce ”La scoala nu mai ai ocazia sa inveti istorie” (intelegand prin asta ca inainte de 89 se invata istorie serioasa). Spiritul stiintific este, in aceste vremuri de criza, dogmatizat si nu lasat la nivel de ”principiu de gandire”. Am acum ocazia sa ma deconspir, sa ma demasc, sa-mi torn cenusa in cap si sa ma las lapidat de oamenii de bine si de bun simt. Recunosc ca printre imbecilii idioti si canaliile care propaga atacuri la adresa ”stiintei”, ma aflu si eu. Am scris in repetate randuri in revista ETC (www.ugb.ro/etc) despre moartea ”stiintei” moderne, disciplinare si fragmentate in exces si nasterea cunoasterii integrale, holistice, complexe, transdisciplinare, postmoderne. ”Stiinta” a murit, traiasca Cunoasterea!”, scriu ori de cate ori am ocazia sa o fac. Cititorii atenti au observat, desigur, ca doar cuvantul ”stiinta” si modul de organizare a acestei activitati imi repugna, nu si ideea de a cunoaste cat mai mult, mai exact si mai predictiv. Printre obiectivele bombardamentului si atacului/ asaltului meu furibund la adresa bunului-simt ”stiintific” se afla doua abordari ”stiintifice” de marca: ”managementul stiintific” si ”socialismul stiintific”. Nu in ultimul rand istoria este, pentru mine, ultima dintre toate disciplinele care ar putea fi considerata ”stiinta” in sens clasic (repetabilitate, predictibilitate etc). Modul in care este rescrisa istoria de fiecare grup invingator si dominator ma scuteste de a mai vorbi despre ”stiintificitatea” istoriei. Ar mai lipsi ca DPA sa clameze nevoia de ”stiintificitate” a religiei, respectiv ca lipsa bunului simt din partea slujitorilor religiei este urmare directa a atacurilor la adresa ”stiintei” in general si a ”stiintei” religiei in special. :LD

DPA: Bun. Acestea fiind spuse şi lăsând la o parte reacţiile imediate, tre¬buie să clarificăm totuşi natura pro¬blemei. Ce poţi face în faţa unor asemenea afirmaţii? Te miri. Dar şi mai tare te miri să vezi că sunt indivizi care o iau de bună şi sunt gata să polemizeze în sus¬ţinerea ei, făcând apel la ştiinţele istorice. LD: Printre acesti indivizi, fara sa ne miram, la loc de frunte se situeaza insusi polemistul DPA, convins ca istoria are raspunsuri la problemele prezentului si viitorului. :LD
DPA: Să o privim deci ca pe o pro¬blemă de istorie. De competenţă epistemică. Ai, aşadar, două poziţii. Una este a acestor indivizi. Pe de altă parte, sunt mii şi zeci de mii de lucrări de istorie: antică, me¬dievală, modernă şi contemporană. Plus lucrări de me¬todologia şi epis¬temologia istoriei şi gândirii istorice. LD: Spiritul cantitativist il bantuie mereu pe autorul articolului. Aflam ca marele razboi este dus de catre cativa indivizi impotriva a zeci de mii de savanti istorici. Presupun ca printre acestia se afla si cei care au scris Istoria Romaniei in perioada ceausista. Nu-ti ramane decat sa iei cartile de istorie de atunci si sa afli adevarul gol golut… :LD
DPA: Te duci la bi¬bli¬o¬tecă şi deschizi un manual de is¬torie medievală. Medieval Eu¬rope de C. Warren Hollister. Ale¬gere nu chiar la întâmplare, pen¬tru că e ediţia a opta a unuia din¬tre cele mai utilizate manuale în universităţile americane. Deci ce¬va ce se afirmă şi e acceptat ca legitim şi justificat în chiar epi¬centrul corectitudinii politice – intelectualmente locul cel mai ostil din univers creştinismului, religiei şi formelor de moralitate social-tradiţionale. Deci, ediţia a opta, repet, a unuia dintre cele mai răspândite manuale în care se tratează factual, istorico-şti¬inţific problema noastră de in¬teres. Scris de un istoric, me¬die¬valist respectat, considerat unul dintre cei mai buni din lume.
Ce spune omul la pagina 427, în concluzia unei lungi discuţii des¬pre Papalitate, Biserică, Im¬periu:
„Trecând peste zgomotul şi pra¬ful ridicat în jurul disputelor vremii, rămâne faptul că Bi¬se¬rica a sponsorizat naşterea uni¬versităţilor, un număr mare de şcoli şi spitale, aziluri pentru bolnavi, handicapaţi şi refugiaţi, orfelinate pentru copii. Sub di¬rectivele papalităţii, dreptul şi doctrina au fost rafinate şi dez¬voltate şi au apărut sisteme teo¬logice care au pus pe baze ra¬ţionale şi raţionaliste explorarea misterelor existenţei şi creaţiei. În aceste moduri şi nenumărate altele asemănătoare, Biserica Me¬¬dievală a servit, modelat şi formatat Civilizaţia Europei Oc¬cidentale.
Lucrurile stau exact invers de¬cât susţine o întreagă mitologie: Biserica a ajutat raţionalismul mai mult decât l-a subminat, a subminat autocraţia şi ab¬so¬lu¬tismul mai mult decât le-a sus¬ţinut, a afirmat demnitatea uma¬nă mai mult decât a încălcat-o. Impactul Creştinătăţii medievale asupra lumii moderne este prea profund şi complex ca să poată fi măsurat. Oricum nu poate să fie doar o simplă coincidenţă fap¬tul că civilizaţia care a trans¬format faţa globului terestru s-a născut şi a crescut în sânul unei societăţi care a avut cel mai ela¬borat, integrat şi rafinat sistem de gândire şi practică religioasă pe care umanitatea le-a cunos¬cut vreodată.“
Bun. Deci am afirmaţii ca cea de mai sus şi altele asemenea făcute de sute de savanţi, istorici, so¬ciologi, economişti, politologi de-a lungul timpului. Şi am afir¬maţii ca cea de şi mai sus făcute de o reţea globală de pro¬pa¬gandişti imberbi, plecaţi de acasă cu pluta, cu sau fără conştiinţa a ceea ce fac, de ce fac şi pe unde au ajuns. Pe cine să cred?
LD: Jocul de-a exemplele (Lenin) pare a fi, pemtru DPA, o joaca preferata de-a argumentarea. Iti alegi manualul care iti convine, extragi citatul care te ajuta si demonstrezi irefutabil ca ai dreptate, ca doar e scris in carti nu? Iar sutele de savanti istorici nu mint… Haida de! Ni se mai dezvaluie, treptat, ca ceea ce cu cateva randuri mai sus erau prezentati ca fiind niste indivizi imbecili sau cativa propagandisti canalii, acum ni se spune ca avem de-a face cu o ”retea globala de propagandisti”. Ar fi culmea ca aceasta retea sa fie compusa doar din cativa indivizi… imberbi si dusi cu pluta (nebuni).
DPA: Întrebare retorică, evident. Aş încheia discuţia aici, căci mare lucru nu ar mai fi de spus pe această linie. E o chestie de sim¬plu bun-simţ în faţa evidenţei istorice sau, dacă asta e inac¬cesibilă gradului nostru de edu¬caţie şi cultură, e o chestie cla¬sată din simplu respect în faţa acelor minţi care s-au ocupat se¬rios şi profesionist de inter¬pre¬tarea trecutului şi care ne spun că trebuie să fim foarte atenţi când ne aventurăm să facem ast¬fel de afirmaţii. LD: Dus pe valuri de pluta acuzatiilor aruncate si neargumentate, DPA scapa porumbelul din gura si scrie clar ca ”istoria este interpretare a trecutului”, iar fata de aceleasi fapte pot fi n+1 interpretari, toate clamand stiintificitatea, rigoarea, adevarul… ”Evidenta istorica” este, pentru DPA, un fapt accesibil doar oamenilor de bun simt, dar unul inaccesibil idiotilor needucati.

Câteva note
N-avem ce discuta sau polemiza. Nu există temă de polemică. Abe¬raţiile se clasează ca atare şi se execută, nu se discută. Mitologie şi propagandă în faţa ştiinţei şi istoriei. Punct. LD: DPA probeaza fara drept de apel/ recurs ca nu este dispus sa polemizeze cu nimeni pe aceasta tema. El are dreptate si punctum! Stilul bolsevic al interzicerii oricarui dialog, infatuarea ca detii adevarul si convingerea ca cei care au alte opinii sunt bieti idioti dusi cu pluta nu-l onoreaza deloc pe editorialistul Revistei 22, dar si pe redactorii acestei reviste cu o notorietate si respectabilitate aflate la cote rezonabile. DPA face stiinta pura iar cei care au alte opinii fac propaganda si mitologie. :LD
DPA: Totuşi, să mai adăugăm câteva no¬te într-un alt registru:
1. E interesant că exact aceiaşi in¬divizi se dau mari susţinători ai ştiinţei în faţa obscurantismului re¬ligiei. Dacă i-ai vedea cât caz fac de evoluţionism ai jura că au deschis în viaţa lor un manual de biologie. Poate. Să se uite la poze. La partea cu anatomia organelor reproductive. Pentru că iată-i în faţa testului. Istoria e o ştiinţă. Ra¬finată, venerabilă şi profundă. Are metodele ei de stabilire a fap¬telor şi o vastă şi sofisticată tra¬diţie de analiză şi interpretare a evidenţei istorice. Ce fac în faţa istoriei aceşti indivizi?! O calcă în picioare cu lozincile, pro¬pa¬ganda şi atitudinea lor obscu¬rantistă şi obscenă. LD Desi promite ca va continua cu cateva remarci ”in alt registru”, DPA recidiveaza: subliniaza din nou ca a bagat in seama niste imbecili care nu cred in ”stiinta” istoriei, a evidentelor istorice pe acesti neterminati le calca in picioare. Cei care au alte opinii decat Inaltul Spirit Stiintific sunt, din nou, etichetati ca obscurantisti si obsceni, desi obscenitatea este chiar in mintea lui DPA care vede (cu ochii mintii) cum oponentii sai se uita la pozele cu organele reproductive, asa ceva fiind, tot in mintea lui DPA, un semn cert al retarditatii…:LD
2. E interesant că exact aceiaşi indivizi ce se dau mari susţinători ai libertăţii de conştiinţă şi mari luptători pentru cauza uma¬nis¬mului fac ce fac şi îşi aleg ca ţinte exact ceea ce e facil şi lipsit de pericol. Nu-i vezi făcând pe eroii şi deştepţii în vreo moschee fun¬damentalistă islamică. Sau luând cu asalt vreo teocraţie maho¬me¬dană. Sau confruntând verde în faţă un mare dictator. Nu. Ţintele lor sunt grupuri şi instituţii re¬lativ benigne din Occident, care nici nu vor, nici nu pot să răs¬pundă cu violenţă. Laşitatea aces¬tor indivizi este dezgustătoare. LD: De te fabula naratur! :LD
3. Remarcaţi. Zic indivizii ăştia: „Creştinismul, cu braţele sale înar¬mate, misionarismul şi in¬chi¬ziţia, au ucis în cei 2.000 de ani mult mai mulţi oameni decât celălalt monstru, nazismul.“ In¬teresant. Despre comunism ni¬mic, nimic… Oare cum se face că nu iese la socoteală deloc, de fie¬care dată când se face un astfel de inventar, barbaria organelor co¬muniste faţă de homosexuali, evrei, bolnavi etc.? Sunt şi astea bine documentate, nu? Profesorul Tismăneanu tocmai a scris pe această temă o lucrare receptată stelar în mediile academice şi in¬telectuale. A prezentat meticulos simetria comunism-nazism ca for¬me ale răului în istorie. E ac¬cident că el însuşi e ţinta ata¬curilor venite exact de la cei ce împărtăşesc profilul ideologic al indivizilor mai sus pomeniţi? Nu cred. LD: Si eu am remarcat lipsa acuzelor la adresa comunismului, dar asta este strategia ideologica a ”dusilor cu pluta” incriminati de DPA si nu-i poti obliga sa se refere la ceea ce crezi tu ca ar trebui sa se refere. Divide et impera, mutarea accentelor dupa propriile interese – acestea fac parte din orice ofensiva strategica bine elaborata. Dar demontarea acesteste strategii nu se face cu trei invective si doua injuraturi… Invocarea profesorului Tismaneanu (cu statut similar, daca nu chiar identic cu al lui DPA – cetatean roman care preda la o universitate americana) imi aminteste de mai multe tentative de dialog cu acesta, toate fiind lasate fara raspuns. O fi oare inapetenta pentru dialog a unor cetateni cu un anumit statut special o parte componenta a fisei postului? Si ca sa nu creada cititorii ca am incercat un dialog cu dl Tismaneanu injurandu-l (cum face DPA cu antistiintificii sai dusmani virtuali din Occident) precizez ca am incercat sa-i sugerez ca este mai plauzibila ipoteza mea ca fascismul si bolsevismul sunt ideologii gemene si, deci, foarte asemanatoare in esenta, ambele fiind doctrine de stanga, in timp ce dl Tismaneanu in cartea sa ”receptata stelar” (?) sustine ca fascismul reprezinta extrema dreapta iar bolsevismul extrema stanga. De aici incolo asteptam argumente si contraargumente, dar a venit doar tacere… :LD
4. Pe măsură ce valul de ob¬scu¬rantism corect politic, anti¬ştiin¬ţific şi antiistoric de sorginte oc¬cidentală prinde rădăcini în ţări precum România, devine şi mai evident cât de mult lipsesc din peisajul intelectual al României istoricii şi oamenii de ştiinţă. E o discuţie separată, dar să notăm aici că România, dacă va su¬pra¬vieţui marilor mutaţii istorice ce urmează în acest secol, va su¬pra¬vieţui doar pe doi piloni: (1) co¬munitatea oamenilor de ştiinţă – singura care va putea să menţină România racordată la dinamica economică şi tehnologic-politică a mileniului trei şi (2) comu¬ni¬tatea istoricilor şi a oamenilor de cultură – singurii care vor putea asigura rebranduirea şi via¬bili¬ta¬tea identitară a „românismului“. În jurul acestor doi piloni ar trebui să se regrupeze mediile eco¬nomice, politice şi structurile de siguranţă naţională. Restul e demagogie şi aflare în treabă. LD: Ipoteza ca glumitza cu crucea si svastica defineste ”valul de obscurantism corect politic, atistiintific si antiistoric de sorginte occidentala” este, cred rizibila si total neconvingatoare. ”Argumentul” ca in Romania lipsesc ”istoricii si oamenii de stiinta” este inca un porumbel scapat din gura Inaltului Spirit Justitiar prin care se face o distinctie intre istorici si ”oamenii de stiinta”. Asa este: una-i una si alta-i alta! Brusc, DPA devine profetic si ipotetic punand sub semnul intrebarii supravietuirea Romaniei ca natiune, pe parcursul acestui secol. Care sunt marile mutatii istorice cu care se va confrunta Romania nu ni se spune. O stie doar DPA. Speranta provine din randul a doua categorii (distincte!) de oameni: oamenii de stiinta, pe de o parte si istoricii (care nu-s oameni de stiinta, desi istoria este o mare ”stiinta”!!!) dublati de oameni de cultura (istoricii neintrand in aceasta categorie). Sintetizand, conform convingerilor intime ale lui DPA, Romania va fi salvata de trei categorii mari de oameni: oamenii de stiinta, oamenii de cultura si istoricii (care nu-s nici de stiinta, nici de cultura, ei fiind doar interpreti ai faptelor trecutului). Fara sa intentioneze, concluzia lui DPA coincide perfect cu convingerea lui Nicolae Ceausescu care repeta ori de cate ori avea ocazia ca doar stiinta si cultura, materialismul dialectic si istoric vor duce Romania pe cele mai inalte culmi de progres si civilizatie. Si uite asa am ajuns sa avansam ipoteza ca fascismul si bolsevismul una sunt, iar DPA si NC una gandeau. :LD

O dublă presiune
Ne aflăm în faţa unei presiuni du¬ble. Prima, din afară, din Occi¬dent, doctrinele de factură corect politică. Ele vin şi nivelează to¬tul, istorie, tradiţie, ştiinţă, în funcţie de priorităţile lor politice şi ideologice. A doua, de la baza socială şi culturală a însăşi na¬ţiunii: o deteriorare rapidă fără precedent. Parlamentul şi sis¬te¬mul de educaţie actuale din Ro¬mânia sunt evidenţa incon¬tes¬ta¬bilă. Să mergi prea departe în se¬colul XXI, grupat, ca naţiune, fă¬ră a putea răspunde acestor forţe şi fără a avea capacitatea de a le ţine sub control e imposibil.
În fine, am dat într-o discuţie de sine stătătoare. Să ne oprim aici. Mai sus, doar nişte gânduri răz¬le¬ţe, provocate de momentul în ca¬re valul uneia dintre cele mai ne¬simţite şi obscurantiste cam¬pa¬nii imaginable în istoria con¬tem¬po¬rană a atins spaţiul virtual po¬pu¬lat de limba şi cultura română. //
LD: Dubla presiune asupra soartei Romaniei ca natiune (dinspre Occident si dinspre Romania insasi) coincide cu dubla presiune asupra Romaniei resimtita de dictatorul roman NC in decembrie 1989: atat din Vest cat si din Est (Romania fiind in Est). Deci, nimic nou sub soare. Doar faptul ca pentru DPA Estul geopolitic nu prezinta niciun pericol. O fi chiar mantuirea care ne va veni de acolo? Pana a vedea de unde ne va veni mantuirea DPA trage semnalul de alarma ca Occidentul demolator de istorie si traditie este ajutat de romanii insisi, neciopliti si needucati, neintelegator si neintersati de propria soarta. Probabil ca un batalion/ regiment de istorici educati la scoala profesorului Daniel Barbu de la UB ar rezolva rapid situatia… :LD
Cuvinte cheie: dicriminare, confesional, religie, crestinism, ortodoxism, catolicism,anglicanism, protestantism

LD: Concluzie. Editorialul este scris in graba, incropit pe un singur exemplu de anticrestinism, lipsa argumentelor fiind compensata de abundenta invectivelor. Articolul incepe furtunos, vindicativ si amenintator, si se termina profetic si pesimist. Mostrele de limbaj de lemn sunt prea frecvente pentru a nu fi remarcate. La cuvintele cheie apar, surprinzator, termeni la care nu s-a facut nici cea mai mica referire in text (Culmea, eu am facut aceste referiri, cititind printre randuri). Asadar, nicaieri in articol nu se vorbeste despre protestantism, anglicanism, ortodoxism. Sau autorul a avut o varianta mai lunga a articolului, fiind nevoit sa taie din motive de volum excesiv, fie a adaugat confesiunile cu pricina sugerand cam dinspre care doctrine crestine vine anticatolicismul…. :LD

Cuvinte cheie: Dragos Paul Aligica, Liviu Drugus, Mariana Codrut, Daniel Barbu, Vladimir Tismaneanu, Nicolae Ceausescu, Lenin, C. Waren Hollister, stalinism, stiinta, istorie, anticatolicism, anticrestinism, fascism, bolsevism, protestantism, ortodoxie

Sat Valea Adanca, Comuna Miroslava, judetul Iasi 9 martie 2013

Maria Cernat si iluzia performantei prin renuntarea la modelul managerial in sistemul universitar din Romania


Maria Cernat si iluzia performantei prin renuntarea la modelul managerial in sistemul universitar din Romania

Titlul, inceputul si continutul articolului semnat de Maria Cernat in saptamanalul ”Cultura” (nr. 20/ 24 mai 2012, pp. 8-9, la Sectiunea ”Cultura politica” in formatul print, desi in formatul electronic este incadrat la ”Cultura mozaic”) sunt suficient de tentante pentru mine pentru a le citi cu atentie si a intra in dialog cu autoarea. Titlul articolului ”Modelul managerial in educatia superioara sau privatizarea pe bani publici” nu poate lasa indiferent pe niciunul dintre actorii/ actantii/ actionarii segmentului educational numit (deja, de mult, fara acoperire) ”educatie superioara” sau ”invatamant superior”. Prin urmare, nici pe mine nu m-a lasat indiferent, preocupat fiind de aplicarea propriului meu model managerial (intitulat, incepand din 1990, ”Metodologia Scop-Mijloc”, dupa ce ani la rand l-am pregatit sub denumirea aparent neutra ”Binomul Scop-Mijloc”). Evident, curiozitatea mea de a vedea care este ”modelul managerial” propus de Maria Cernat a sporit chiar de la primele cuvinte, cuvinte care ar trebui sa figureze in orice articol sau rezumat al acestuia: ”Scopul articolului de fata este…”. Asa indemn si eu studentii care pregatesc lucrarea de licenta si disertatia de (viitor) master sa-si structureze Introducerea si, desigur, intreaga cercetare efectuata: ”Scopul este… Mijloacele (respectiv metodele si alte instrumente de cercetare) sunt… Gradul de adecvare al mijloacelor la scop a fost… (respectiv s-a reusit sau nu sa se confirme sau sa se infirme ipoteza de lucru)”. Daca acest schelet (sistem osos/ rigid de principii aplicabile oricarei cercetari) ar fi prezent in toate articolele, atunci, cu siguranta, am avea studii si cercetari de calitate, neplagiate, utile etc. Asadar, inceputul articolului doamnei Maria Cernat (se pare, cf Google, lector doctor de filosofie la Universitatea Spiru Haret) este, ca si titlul, unul promitator. Voi incepe, asadar, cu redarea definirii scopului articolului, facuta chiar de catre autoare: ” Scopul articolului de fata este sa identifice cele mai importante probleme generate de întelegerea româneasca a conceptului de autonomie universitara”. Dezamagire! Nu identificarea, descrierea si amendarea modelului managerial existent la noi in educatia superioara este scopul (articolului) dnei Cernat, ci doar analiza unui concept si hermeneutica romaneasca a acestuia. Totusi, etnicizarea sau ”romanizarea” acestui concept este, cred, o exagerare, autonomia (fie ea si universitara) nu este inteleasa la fel de catre toti etnicii (sau doar cetateni) romani. Au existat lupte serioase pentru definirea (limitelor aplicarii) acestui concept, dar diferentele au ramas semnificative in functie de de ideologia preopinentilor. Unii inteleg prin autonomie universitara, dreptul de a folosi banii primiti de la buget cum ii taie capul, altii vorbesc despre liberetatea de a alege un curriculum absolut original, eventual in functie de ce profesori sunt disponibili pentru a preda la universitatea in cauza, altii inteleg prin autonomie o separare a modului de functionare a universitatilor de celelalte domenii de activitate, respectiv de a nu se supune Codului muncii si Legii pensiilor, Codului fiscal si Legii salarizarii, adica autonomie ar insemna dreptul de a avea legi si norme proprii de functionare. Chiar etica pare a insemna, in unele opinii, cu totul altceva la profesorii universitari: astfel plagiatul (un furt ordinar, tainuit adesea de conducatori de doctorat asijderea, adica tot ordinari) nu poate fi pedepsit ca un furt obisnuit pentru care, de regula, se face puscarie, se interzic drepturi etc. Nu! Conform unei intelegeri ”romanesti” a conceptului de autonomie universitara, plagiatul (vezi celebrul deja caz Mang, ministru desemnat si jurat pe Biblie ca va respecta legea) este un delict minor, sau nici macar nu este un delict daca aproape toata lumea plagiaza/ fura in Romania… In acest caz, avem de-a face cu o interpretare mioritica/ ciobaneasca a autonomiei. Daca eu fur o oaie/ mioara este ok, zic pardon si dau oaia inapoi, apoi incerc sa fur din alta parte. Ca asa e intre ciobani! Azi fur eu de la tine, maine furi tu de la mine, unii recunosc, altii nu, oricum nimic grav nu se intampla. Unii spun ca asta ni se trage chiar de la educatia primita la gradinitza: ”Catelus cu parul cret, fura ”oaia” din cotetz” apoi ”El se jura ca nu fura” si viata mioritico-balcanico-danubiano-pontica isi continua existenta minerala, vegetala si animala de mii de ani… Asadar, ca sa rezum, in acceptiune romaneasca/ mioritica prin autonomie universitara se intelege orice, ce vrea oricine si mai ales ce intelege cel prins cu ”oaia”-n gura. Dar acum aflam si ce crede Maria Cernat ca intelege tot romanul prin autonomie universitara: ”Autonomia universitara pare un concept generos, poate prea generos, si aproape unanim acceptat” (p. 8) Asa da, acum este mult mai clar. MC nu ne spune ce este autonomia, ci ce pare a fi… Dar, poate mai incolo aflam si ce este autonomia. Si poate aflam si care este modelul managerial existent acum in universitati si care este cel propus de MC. Dupa cum se poate vedea/ citi din articolul dnei MC (reprodus integral in continuare, pentru a putea vedea intreaga bogatie de idei a articolului) in loc de lamuriri asupra autonomiei (scopul principal al articolului!) se face o comparatie intre educatia comunista din ”Iepoca de Aur” si ”excesele” liberale postdecembriste precum ”universitatea antreprenoriala, managementul eficient al resurselor umane si financiare, oferta educationala corelata la cerintele pietei muncii si altele asemenea… si chiar patrunderea etosuluiu managerial in universitati” (p. 8). Cred ca deja accentele devin dramatice: daca si etosul/ etica managerial/a a patruns in sanctuarele academice, asadar lucrurile au devenit grave de tot, in acceptiunea autoarei MC. Dupa ce se enumera ”tarele” sistemului educational comunist, se sustine totusi ca pe vremea aceea ”se facea carte”. (Mda… Eu unul nu am prea agreat ceea ce am invatat la facultate, chiar in anii liberalizarii 1967-1971. Carte am facut dupa terminarea facultatii, cand timp de cinci ani, ca cercetator la un centru de cercetari am invatat mai mult decat in mai multe facultati unde ”se facea carte”). Dupa ce peroreaza pe tema comparatiei dintre comunism si capitalism in materie de educatie (punand la index ambele sisteme) MC observa ca parca altceva isi propusese ca scop in primele randuri ale articolului. Drept pentru care, reformuleaza: ” Dar scopul articolului de fata nu e, de asemenea, sa reevaluez ideologic regimul Ceasca. Scopul meu este sa aduc în discutie câteva repere istorice minimale care sa ne ajute sa întelegem ce se întâmpla, de fapt, în universitati”. Asadar, MC renunta la a mai scrie despre autonomie, si intra la partea de istorie recenta, ca sa intelegem noi mai bine starea actuala a universitatilor… Dupa care o ia de la inceput: cum era in comunism si cum e acum in liberalismul capitalist (atacul la tov vice USL Krinutz este mai mult decat evident, dar va fi si mai evident, dupa ce sistemul pontocratic aflat in ofensiva bolsevica va elimina si ultimele urme de liberalism desuet din universitati, din economie si din politica). Citez: ” Asadar, sistemul centralizat, rigiditatea, planurile-cadru stabilite pentru decenii întregi si lipsa oricarei deviatii (in comunismul-capitalism de stat ceausist – nota mea LD) i-au facut pe multi sa mearga catre propunerile liberale privind antreprenoriatul universitar si capitalismul academic precum fluturele catre flacara. Ca om care si-a petrecut toatã existenta în învatamânt, ca studenta, doctoranda si profesoara, dati-mi voie sa spun ca toate aceste idei, autonomie universitara, management educational, antreprenoriat academic si altele asemenea au condus încet, dar sigur, la o feudalizare fara precedent a lumii academice autohtone”. Asadar, pentru tovarasa invatatoare de studenti spiruharetisti feudalismul comunist a generat feudalismul capitalist. Halal concluzie, halal educatori, halal revista de in(Cultura)! Pentru MC, conceptele liberale de mai sus fac parte dintr-o ”teorie atragatoare si o practica repulsiva, ambele generatoare de aceste concepte” (p. 8). Acum scopul este, evident, altul: nici analizarea autonomiei, nici trimiterea la ”repere istorice minimale”, nici incercarea de a analiza care este strea de fapt a educatiei romanesti. Fleacuri de acest gen nu intereseaza un autor al carui scop este unul pur ideologico-partinic: inlaturarea elementelor liberale din educatie si promovarea idealurilor socialiste. Pentru aceasta se revine la formularea scopului facuta la inceput si se trece la analiza conceptului de autonomie universitara. Dupa cum am spus deja, in spatiul mioritic, fiecare concept are sensul pe care i-l confera fiecare. Pentru MC, ”În teorie, autonomia universitara presupune faptul ca în procesul generarii si propagarii cunoasterii stiintifice de ordin academic nu ar trebui sa intervina alte institutii. Cu alte cuvinte, profesorii universitari ar trebui sa fie lasati sa îsi aleaga în mod liber temele de cercetare si predare. Ei nu ar trebui sa fie siliti sa predea sau sa cerceteze la comanda politica sau religioasa. Acesta este un criteriu de bun-simt pe care îl acceptam cu usurinta. Exista însa cel putin doua probleme legate de modul în care este el înteles si aplicat pe de o parte, si de actualitatea formularii sale, pe de alta parte”. Ceea ce clameaza MC ca fiind autonomie este, in fapt, o invitatie la haos si la incompetenta, data fiind calitatea profesorilor care predau in educatie. Adica, daca cineva vrea sa cerceteze sensul cuvantului autonomie, o face si apoi publica rezultatele in revista (in)Cultura si asta inseamna ca a avut autonomie in a-si alege tematica de cercetare, iar articolul semnat de MC va figura in lista cu ”studii stiintifice publicate in reviste de prestigiu”.
De fapt, toata aceasta retorica folosita de MC a fost un preambul la un atac ideologic tipic bolsevic, adica bazat pe minciuna si pe acuzatii nefondate. Nu spunea Leszek Kolakowski ca ”minciuna este sufletul nemuritor al comunismului”? (Naivul de mine, in prima varianta a tezei mele de doctorat elaborata in 1984, l-am citat de mai multe ori pe Kolakowski, drept pentru care, sustinerea tezei a fost putin amanata…pana in 1996!). Dar sa vedem analiza educatiei superioare din Romania facuta de MC, evident, din proprie initiativa si nu ca urmare a apartenentei la un partid politic, nu stiu care… Iata ”analiza” facuta de MC: ”Sa vedem cum este înteles acest concept în România anului 2012. Nici nu a trecut un an de la adoptarea Legii Educatiei Nationale, ca deja se propun modificari ale ei, culmea, venite din partea unor senatori ai partidului care a (sic! – LD) propus-o initial. Într-un articol destul de alarmist, Stefan Vlaston (1) aduce în discutie câteva dintre recentele modificari ale LEN, toate puse sub semnul autonomiei universitare. Întelegerea româneasca a acestui concept nu are, din pacate, vreo legatura cu stiinta. Ea priveste în special instituirea unor drepturi si privilegii care scot de sub controlul statului unele institutii academice. Astfel, ceea ce se doreste este gasirea unei cai de a ocoli caile democratice de alegere a rectorului, de a decide autonom cum se vor alege sau, mai degraba, numi decanii si sefii de departament, si altele asemenea. Poate ca o relaxare mai mare în privinta modului în care institutiile academice private aleg sa se organizeze ar fi acceptabila, în special într-o tara în care nu am avea acuzatii de comert cu note si diplome. Sa nu uitam, totusi, câte scandaluri în jurul unor diplome false au izbucnit în ultimii ani. Sigur, nu ar fi normal sa sufere toata lumea din pricina câtorva profesori care au calcat în picioare ideea de educatie superioara, dar mai este mult pâna când mediul academic românesc va fi unul în care asemenea masuri sa nu conduca la abuzuri”. Minciunile sunt evidente pentru oricine mai are rabdarea si taria de a urmari simulacrul de viata parlamentara de la noi. MC sustine ca ”senatori ai partidului” care au propus LEN (dupa gramatica folosita de MC ar fi trebuit sa scriu ”senatori care … a propus) au venit, acum, dupa urcarea socialistilor la putere, cu propuneri de modificare a LEN. MC minte prin omisiune, uitand sa faca referire la traseistii politici Croitoru si Filip, fosti PDL, fosti pro-LEN, si care propun modificari in calitatea lor actuala de membri PSD si de actuali anti-LEN. Asta este o prima minciuna. Ca si cum ar face referire la un senator PDL, MC face referire la presedintele EDU-CER, Stefan Vlaston, ca si cum acesta ar fi pedelistul care isi reneaga propria ideologie si scuipa unde a pupat… Dar, spre deosebire de MC, modul romanesc in care Stefan Vlaston intelege conceptul de autonomie universitara este unul care ”nu are, din pacate, vreo legatura cu stiinta”. Redau citatul complet: ” Într-un articol destul de alarmist, Stefan Vlaston (1) aduce în discutie câteva dintre recentele modificari ale LEN, toate puse sub semnul autonomiei universitare. Întelegerea româneasca a acestui concept nu are, din pacate, vreo legatura cu stiinta. Ea priveste în special instituirea unor drepturi si privilegii care scot de sub controlul statului unele institutii academice. Astfel, ceea ce se doreste este gasirea unei cai de a ocoli caile democratice de alegere a rectorului, de a decide autonom cum se vor alege sau, mai degraba, numi decanii si sefii de departament, si altele asemenea. Poate ca o relaxare mai mare în privinta modului în care institutiile academice private aleg sa se organizeze ar fi acceptabila, în special într-o tara în care nu am avea acuzatii de comert cu note si diplome”. Concluzia mea este ca, in mintea dnei MC, un rol sporit al statului (pesedist) in dirijarea treburilor universitare este de natura stiintifica, in timp ce libertatea de alegere a rectorului sau alte prevederi ale LEN, sunt nestiintifice. Am, daca mai era nevoie, inca o dovada a cat de terfelit si de pervertit este cuvantul ”stiinta”, respectiv inca o sustinere a motivatiei mele de a NU mai utiliza vreodata cuvantul ”stiinta” (cine este interesat si de alte argumente le gaseste in articolele mele publicate in revista Economy Transdisciplinarity Cognition la adresa: http://www.ugb.ro/etc ). Pledoaria dnei MC pentru restauratia bolsevica a controlului statului (pesedist) asupra modului de functionare a fabricilor de diplome este una clara si fara riscuri de interpretari eronate. Dupa ce USL (PSD+PNL+PC) a re-introdus sindicalismul in conducerea educatiei, ce urme de liberalism ar mai putea ramane in sistem? (NB: Dimitrie Gusti a definit excelent sindicalismului ca fiind anticamera bolsevismului, asa ca nu mai este nevoie de alte dovezi ”stiintifice” pentru a demonstra ca restaurarea iliescianismului bolsevic este un fapt aproape implinit). In fond, reaparitia bolsevismului este un semn clar al slabiciunilor regimurilor democratice care, la vreme de criza, dau castig de cauza revolutionarilor de piata, asistatilor, sinecuristilor, sau lumpenproletarilor inclusiv intelectuali. In fond, criza din 29-33 a dus direct la victoria populismelor, nationalismelor si dictaturilor militare. Nimic nou sub soare! Istoria este ciclica, iar profitorii de contexte sunt eterni. De fapt, ce vrea MC? Vrea mai putina libertate pentru universitatile private deoarece aceasta libertate s-a tradus in lipsa preocuparii pentru calitate si performanta in cercetare. Mai concret, daca avem libertate de a alege si conducatori/ impostori, atunci sa nu ne mai miram ca avem vanzatori de examene, diplome si titluri academice. Iata argumentul: ”Poate ca o relaxare mai mare în privinta modului în care institutiile academice private aleg sa se organizeze ar fi acceptabila, în special într-o tara în care nu am avea acuzatii de comert cu note si diplome. Sa nu uitam, totusi, câte scandaluri în jurul unor diplome false au izbucnit în ultimii ani. Sigur, nu ar fi normal sa sufere toata lumea din pricina câtorva profesori care au calcat în picioare ideea de educatie superioara, dar mai este mult pâna când mediul academic românesc va fi unul în care asemenea masuri sa nu conduca la abuzuri”. Adica, dupa ce critica antreprenoriatul academic si alte chestii liberale, MC vrea ingradirea libertatii manageriale academice, transferand-o in seama statului, care, stim deja, munceste in binele poporului, nu a unor imbuibati de rectori antreprenori… Adica, daca e privat, atunci privata sa fie (universitatea), dar statala sa fie decizia! Parca ceva logica ar fi in aceste cuvinte… Adica, daca privatii nu au capacitatea de a asigura calitate si performanta de nivel european (macar) atunci vine statul si zice: ”Asculta comanda la mine! Drepti! La stanga imprejur!” (ca la dreapta ati fost destul…). Daca Daniel Funeriu ar fi propus ca statul sa fie mai ferm in acordarea de bugete contra calitate (cee ce se si incepuse) poporul pesedist ar fi clamat abdicarea de la democratie si ingerinte nepermise in autonomia universitara… Oricum, nu este usor de uitat acribia cu care apara PNL-istul Andrei Marga autonomia universitara si cand ataca ingerinta statului in stabilirea varstei de pensionare la 65 de ani. Asadar, democratie = abuzuri academice; liberalism academic = hotie la drumul mare etc. Stiintific, nu? O fi si ”stiintific”, dar interesat este sigur. Oferind comanda universitatilor publice si private deopotriva catre statul pesedist, MC cere ceva: interzicerea universitatilor de stat sa mai pregateasca studenti contra taxa, situatie care a transferat si in campul statului ”bunele practici” ale campului privat: goana dupa client, coborarea stachetei calitatii la genunchiul broastei, la care se aduga inca o aberatie: utilizarea investituiilor publice (banii contribuabililor) pentru obtinerea de salarii si venituri fabuloase profesorilor de la stat. Dincolo de targul propus de MC, adaug si eu un argument pro, in acest context: invatamant superior cu taxa la stat contravine Constitutiei care spune ca invatamantul de stat este gratuit (fara taxa). Desigur, asta favorizeaza universitatile private, dar lucrurilor pot fi reglate sub raport calitativ prin implicarea agentiilor independente europene in testarea si evaluarea calitatii pregatirii absolventilor. Despre posibile solutii manageriale pentru cresterea calitatii pregatirii studentilor de la licenta, masterat si doctorat, voi scrie imediat dupa ce voi prezenta toate sugestiile propuse de MC. Deocamdata, am retinut o singura propunere: interventia statului in conducerea universitatilor private contra obtinerii monopolului de a pregati studenti cu taxa doar la universitatile private. A doua propunere va rezulta in urma analizarii, in continuare, a conceptului de autonomie universitara. In acest scop, MC apeleaza – in stil perfect mioritic – la o autoritate externa pe care doar o invoca (Gerard Delanty), dar fara a folosi obligatoriile ghilimele, fara a sti, deci, unde incepe si unde se termina citatul. Pozitia lui Delanty (nota de final nu precizeaza orasul in care a aparut lucrarea, astfel incat poate fi vorba fie de un britanic, fie de un american) este ca, actualmente, presiunea asupra mediului universitar nu mai este una ideologica, ci una financiara. Oare este o mare noutate ca cine plateste, comanda muzica? Erau necesare trimiteri la autoritati de pe mapamond pentru a sti ca asa s-a intamplat mereu? Cu o nuanta: platitorul/ finantatorul isi impune si ideologia, si conduita manageriala. Exact cum face FMI-ul: ofera imprumuturi, dar pune conditii ideologice (cum ar fi NU asistentei sociale cu iz de jaf economic national, DA austeritatii bugetare cu prezervarea resurselor si pentru viitor). Si pentru ca ideologia promovata de MC este una de renuntare la LEN si de impunere a unei noi (de fapt vechi) legi a educatiei (una de tip sindicalist, specifica manadatului Ecaterinei Andronescu, respectiv PSD ului), atunci sunt de inteles cele doua critici aduse conceptului de autonomie. MC sustine ca ”Cele doua critici pe care le-am adus întelegerii actuale a conceptului de „autonomie universitara“ se leaga între ele. Actualele modificari ale Legii Educatiei Nationale nu privesc o autonomie a cunoasterii (ce predam si ce cercetam), cat o autonomie administrativa (modul de alegere a conducerii universitatii si a facultatilor sale) si financiara (valorificarea cladirilor si mijloacelor fixe de catre fondatorii universitatilor private). Cu alte cuvinte, întreaga miza a discutiei este de ordin financiar. Or, tocmai autonomia universitara înteleasa româneste poate conduce la o lipsa de autonomie în câmpul cunoasterii stiintifice. Profesorii universitari nu mai trebuie protejati de preoti sau de politicieni, ci, mai ales, de unii dintre finantatorii lor, care au insistat constant în ultimii douazeci de ani în sensul scaderii standardelor calitatii educatiei – în special în cazul universitatilor particulare –, cu scopul de a atrage cât mai multi „clienti“ doritori de cartoane fara valoare cu numele de diploma”. In traducerea mea, MC sustine ca nu rectificarile LEN in privinta modului de administrare a patrimoniului universitatilor particulare, si in privinta alegerii conducerii universitatilor sunt cele dorite de domnia sa, ci doar cele care sa confere o ”autonomie a cunoasterii” (ce predam si ce cercetam). Ce ar insemna insa o asemenea autonomie? In opinia mea, o asemenea liberalizare a ceea ce predam si a ceea ce cercetam ar da castig de cauza liberalismului care s-ar plia masiv si imediat pe cerintele pietei. In decursul carierei mele didactice am propus adesea discipline sau abordari noi, dar raspunsul era: ”Si daca nu se aproba? Dar de ce sa nu facem si noi ca altii, de ce sa ne expunem? Etc.”. Deductia mea este ca propunerea dnei MC este una profund USL-ista, adica o parte bolsevica si o parte liberala: una pesedista (control etatist) si una penelista (libertatea curriculara). Evident, la cea de a doua propunere subscriu, dar este nevoie de mecanisme care sa testeze rapid, utilitatea si oportunitatea unor discipline sau abordari noi. Iluzia dnei MC este una mare de tot, si anume faptul ca aceasta liberalizare/ autonomizare a cunoasterii ar elibera universitatile de comenzile finantatorilor. In ultima instanta, finantatorii nu mai finanteaza daca o specializare nu mai este cautata de piata, sau daca costurile pregatirii ei in tara ar fi prea mari. MC sustine ca excesul de democratie manageriala este principala cauza a ”pseudoinvatamantului superior” (p.9) atat la stat cat si la privat. Asupra acestui aspect de natura manageriala isi indreapta MC atacul final, in subcapitolul intitulat ”Manager educational sau jupan academic?”. Pentru MC, tocma aceasta libertate manageriala a dus la apritia aberatiei pe care eu as numi-o ”invatamant de stat/ gratuit cu taxa”. Aceasta aberatie face parte din aceeasi categorie de situatii ilogice, gasite la toate formele de invatamant cu taxa (atat la stat cat si la privat): studentul plateste o taxa ca sa invete, dupa care plateste o alta taxa (spaga) ca sa nu invete, respectiv sa ia nota de trecere fara sa stie (mai) nimic… Nu stiu ce intelege dna MC prin ”criterii manageriale” dar ceva nu este clar in utilizarea de catre domnia sa a acestei sintagme: ”Desi sursa de venit este asigurata de stat, universitatile bugetare se conduc si ele dupa criterii manageriale”. In traducerea mea, fraza de mai sus vrea sa spuna ca desi finantarea este de stat, totusi conducerea nu este asigurata de stat in totalitate… Sau, mai sintetic: unde esti tu centralism democratic socialist, ca pe vremea aia se facea carte?…
In continuare, MC continua cu o argumentare/ demonstrare a inutilitatii libertatii manageriale a universitatilor, in patru puncte. Nu mai este nevoie, cred, sa reiterez ca este o argumentare de natura eminamente ideologica si care nu vizeaza obtinerea cu adevarat a unei calitati superioare a invatamantului nostru universitar. Prim parte a argumentarii este un atac la adresa ideii ca educatia ar fi parte a sectorului tertiar sau cuaternar, respectiv ca educatia/ scoala superioara este (doar) un furnizor de servicii si nu o fabrica (de diplome). Motivul atacului? Dificultatea de a verifica calitatea pregatirii (dar piata ce face? Nu cumva chiar ea face o selectie riguroasa intre absolventi, in functie de pregatirea lor? Poate dna MC nu cunoaste o situatie reala si destul de recenta in care firme care dadeau anunturi de angajare precizau: exclusiv absolventi de Spiru Haret. Asta inseamna ca piata evalueaza corect si precis calitatea absolventilor, desi MC sustine exact contrariul, fara a proba, insa: ”Dar cum în educatie e foarte greu sa arati ca o facultate scoate „produse proaste“, ceea ce rezulta e o clasa de manageri academici cu libertate infinita si cu responsabilitate zero. … Oamenii nu sunt produse, si este extrem de dificil sa te bazezi pe indicatori de tipul insertiei absolventilor pe piata muncii ca sa testezi calitatea educatiei”. Dna MC confunda notiunea de ”managerial” cu cea de ”antreprenorial” (for profit): ”in cazul in care cineva produce pantofi, modelul managerial functioneaza foarte bine”… Spre stiinta dnei MC precizez ca termenul de ”managerial” se aplica in cazul oricarei organizatii (familie, firma, institutie publica, stat, comunitati de state), dar si in caz personal (selfmangement). Probabil, pentru MC notiunea de ”management public” este o contradictie in termeni. Ramasitele marxismului materialist sunt vizibile in gandirea dnei MC (ceeea ce nu este neaparat o vina sau o eroare logica – este doar o problema de convingere personala, la fel cum credinciosii cred in ingeri, in viata de apoi sau alte asemenea). In logica dnei MC daca piata imobiliara cade nu inseamna ca profesorii de la constructii nu-si fac treaba, cu concluzia implicita ca da, statul trebuie sa scolarizeze in continuare multi ingineri constructori, devreme ce profesorii lor sunt buni…. Adica, daca piata nu cere ingineri, statul poate decide sa scoata pe banda ingineri. Si ca sa incheie apoteotic argumentarea lipsita de substanta, dna MC sustine ca piata nu are cum sa ofere ”toate raspunsurile cu privire la calitatea educatiei”, in schimb genereaza ”o birocratie fara sfarsit, care ingroapa profesorii universitari sub tomuri grele de hartogarie fara rost”. Apoi, daca piata face birocratie, oare ce ar produce birocratismul de stat? Dna MC va primi raspunsul de la piata, peste cativa ani, mai ales daca pledoaria sa pro-etatista va ajunge chiar politica de stat.
Punctul numarul 2 al argumentatiei anti-piata si pro-plan a dnei MC porneste tot de la o premisa falsa: ”Descentralizarea învatamântului superior, oricât de atragatoare ar parea la prima vedere, transforma facultatile în „furnizoare de oferte educationale“ creând haos si abuzuri”. Daca inteleg bine, opusul descentralizarii este centralizarea, opusul pietei este planul imperativ, opusul capitalismului este comunismul/ socialismul. Ca sa nu faca chiar o pledoarie directa pentru trecerea la socialismul etatist MC propune un socialism nedefinit, probabil ceva de genul democratiei originale a comunistului de omenie Ion Iliescu. De fapt, MC critica deopotriva capitalismul de stat practicat de Ceausescu si socialismul de piata practicat de socialistii francezi (de exemplu), pledand pentru un socialism cu fata umana, gorbaciovist, cu rolul conducator al unui partid si cu centralizarea deciziei, inclusisv in planificarea de la centru a specialistilor care vor umple apoi piata Americii sau Africii (tot de exemplu). Mai lipsea un citat din tov Marga, ministrul de externe, care este impresionat de modelul managerial autoritar-etatist al lui Putin. Ca argumente, MC da exemplul unor decani-manageri care decid planul de invatamant dupa numarul cunoscutilor, prietenilor sau supusilor. Ca acest lucru se intampla cam peste tot in Romania este adevarat, dar asta nu inseamna ca piata nu va sanctiona si nu sanctioneaza voluntarismele managerilor neprofesionisti (care sunt, la randul lor fostii studenti ai unor profesori slabi). De altfel, indicatorii economici, puterea de cumparare, rata inflatiei sunt dictate – majoritar! – de piata. Dar dna MC ne spune doar ce este criticabil in Romania, fara a sugera in mod clar o strategie de urmat si posibilele consecinte ale aplicarii acesteia.
Punctul 3 al demonstratiei dnei MC se refera la curriculum, respectiv la un set de discipline obligatorii si care sa faca posibil controlul de la centru. Cred ca acest lucru se poate face cel mult la nivelul denumirilor, nu si la continutul fiecarei discipline. Nu intamploator, vizitele facute de ARACIS nu includ inspectii la ore care sa evalueze calitatea predarii in functie de un continut presupus a fi necesar. Dna MC se plange ca ”oferta educationala” este facuta dupa ureche, respectiv in functie de criteriile amintite mai sus (prieteni, vecini, fete simpatice), dar nu vrea sa ia in calcul ca o asemenea ”oferta” va duce la rezultate slabe la angajari (nici acest indicator nu este bun in opinia dnei MC). Probabil pe buna dreptate, dna MC spune ca este rizibil modul in care se fac (auto)evaluarile intre colegi si cum toti au calificative excelente (ca pe vremea lui Ceasca, ca sa folosesc chiar sintagma utilizata de dna MC). Solutia propusa de MC? Inspectia de la Bucuresti, una absolut incoruptibila intr-o tara fruntasa la coruptie …
In fine, al patrulea aspect analizat de MC se refera la modul de angajare in universitati. Nepotismul in floare (cu incercarea de stopare a acestui fenomen facuta de LEN – varianta Funeriu), coruptia endemica si promovarea imposturii ca mijloc de ascundere a imposturii angajatorilor, toate aceste au drept cauza, in viziunea autoarei, urmatoarele: descentralizarea excesiva a educatiei, managementul academic – numit ”modelul managerial”, ”practici manageriale” – (probabil solutiile sunt recentralizarea si conducerea stiintifica a productiei si a muncii, disciplina de frunte la Stefan Gheorghiu, loc de unde se inspira, tot probabil, consilierii prim ministrului Ponta). Tot descentralizarea este vinovata (cf. MC) de imposibilitatea organizarii de concursuri nationale pentru promovarea pe pozitii superioare. Cred ca pentru invatamantul de stat acest lucru (examen national) este perfect plauzibil si posibil, fiind vorba despre un finantator unic – bugetul statului. Riscul cel mare este insa ca, aducand examinatori straini, sa nu treaca nimeni examenul… Dna MC numeste ”capitalism academic” autonomia universitara bazata pe libertatea facultatilor de a-si alege personalul. Dupa doua decenii de lupta cu ”greaua mostenire comunista” si de trecere la economia de piata, hopa! vine si dorul de centralism, de planificare imperativa si de renuntare la criteriile de selectie specifice pietei libere.
Ca o concluzie a ”demonstratiilor” de mai sus, dna MC isi dezvaluie ultimul dintre scopurile urmarite prin scrierea acestui material: ”sa prezint cateva dintre cauzele sistemice care genereaza abuzurile si lipsa calitatii in educatia academica romaneasca”. Ce bine ar fi daca abuzurile facute de lipsa de competenta si de calitatea multor profesori ar fi rezolvabile prin revenirea la centralism, la planificarea imperativa, la inspectii de la centru si la angajari organizare centralizat la nivel national! Dar pot paria ca noile criterii de selectie ce vor opera in curand in sistemul de educatie din Romania vor fi apartenenta la partidul conducator, alegerea inspectorilor doar dintre simpatizanti (exact dupa cum a si inceput, prin masiva politizare uselista la toate palierele administratiei). Toti inspectorii scolari vor fi uselisti de frunte, promotori ai centralismului, planificarii etatiste si ai inspectiilor la sange pana ce se demonstreaza ceea ce este de demonstrat (conform filei de plan).
Cititorii interesati pot reciti in mod cursiv intregul articol al dnei MC, dupa care pot citi propunerile mele referitoare la cresterea calitatii in educatie. Cititorii vor observa ca si piata si planificarea la nivel de baza sunt oportune in cresterea calitatii. Nu in ultimul rand voi face si o propunere cu caracter radical referitoare la structura planului de invatamant in gimnazii, licee, facultati (licenta, masterat si doctorat).

Modelul managerial în educatia superioara sau privatizarea pe bani publici

http://revistacultura.ro/nou/2012/05/modelul-managerial-in-educatia-superioara-sau-privatizarea-pe-bani-publici/

Articol aparut pe 24:05:2012, in sectiunea Cultura mozaic . Zero comentarii

AUTOR: MARIA CERNAT
CUVINTE CHEIE: MANAGEMRNT IN UNUVERSITATI, SISTEMUL DE INVATAMANT
Scopul articolului de fata este sa identifice cele mai importante probleme generate de întelegerea româneasca a conceptului de autonomie universitara. Autonomia universitara pare un concept generos, poate prea generos, si aproape unanim acceptat. Sufocati pâna în 1989 de un învatamânt centralizat si ultrarigid, profesorii universitatilor românesti au îmbratisat cu mult entuziasm idei liberale precum universitatea antreprenoriala, managementul eficient al resurselor umane si financiare, oferta educationala corelata la cerintele pietei muncii si altele asemenea. Mult sperata libertate adusa de Revolutia din 1989 si frustrarile acumulate sub regimul coercitiv de dinaintea revolutiei i-au facut pe foarte multi dintre intelectualii români în general, si pe profesorii universitari, în particular, sa accepte si sa sustina la modul cel mai sincer, patimas chiar, patrunderea etosului managerial în universitati. Totusi, la aproape douazeci de ani de la Revolutie, starea învatamântului universitar nu e nici pe departe multumitoare. Mai mult, învatamântul românesc universitar prezinta o particularitate dintre cele mai socante: doar aici nu se vorbeste despre „trista mostenire comunista“. Mai mult, am ajuns sa ne amintim cu nostalgie de Epoca de Aur, de seriozitatea din facultati, de strictetea examenelor si a profesorilor, de rigurozitatea predarii si de altele asemenea.
Amintiri din Epoca de Aur
Trebuie sa precizez, din capul locului, ca nu sunt o nostalgica a comunismului si ca nu ma numar printre aceia care plâng la 25 decembrie la mormântul tovarasului Ceausescu. Sunt sigura ca eventuala noastra nostalgie este si un rezultat al idealizarii inevitabile a trecutului. Dam prea usor uitarii lunile de practica obligatorie pe ogoarele patriei, executiile politice, propaganda politica din scoli sau interminabilele adunari pionieresti. E adevarat: depan uneori amintiri din Epoca de Aur fara oroare si regret. Cine nu îsi mai aminteste de ridicolul reuniunilor pionieresti cu eternele raportari de tipul: „Tovarasa comandant-instructor, grupa a doua, cu un efectiv de 12 pionieri, dintre care 11 prezenti si unul absent, este gata pentru începerea activitatii. Raporteaza comandant de grupa, pionier X-ulescu“. Dar aceste formulari grotesti rasuna astazi placut în urechile noastre doar ca urmare a faptului ca nu le constientizam ca atare în acel moment al copilariei. Acum însa lucrurile stau altfel, si cred ca oricine îsi poate da seama cât de profund intruziva si agresiva era propaganda comunista. Cât de nefiresc era faptul ca ne începeam activitatea cu intonarea imnului. Cât de absurd era ca aveam poza de tinerete a tovarasului pe perete. Sigur, aceste amintiri nu fac obiectul articolului de fata, dar nu ma pot abtine sa nu observ ca acum avem icoane în locul tovarasului, dovada, probabil, cã la noi acel regim a creat o nevoie foarte serioasa de a avea un tatuc.
Sa depasim însa momentul rememorarii învatamântului comunist si sa ne întoarcem în prezent. Cum se face ca ajungem sa regretam atâtea lucruri legate de acel învatamânt? Toata lumea trecuta de 50 de ani spune ca „pe vremea noastra, se facea carte“. Si adevarul este ca, privind comparativ, cel putin la facultatile care au avut sansa sa supravietuiasca pentru ca nu erau legate de discipline „burgheze“, ca psihologia, de pilda, chiar se facea carte. Problema este ca degeaba idealizam acea perioada, atâta timp cât abuzurile de atunci au facut posibile unele dintre derapajele de acum. Enumar doar câteva exemple, din avion: faptul ca trebuia sa ai origine sanatoasa ca sa fii primit în universitate, faptul ca te faceai din portar lector universitar, faptul ca profesorii erau umiliti si obligati sa promoveze elevi nepregatiti – deh, aveam productie la hectar, trebuia sa avem si productie de absolventi. Totusi, în ciuda aparentelor, învatamântul ceausist avea mai multe în comun cu actualul tip de învatamânt decât s-ar putea crede. Diminuarea autoritatii profesorului, plasarea vinei pentru esecurile pedagogice exclusiv pe umerii profesorului, persecutarea intelectualilor si implicit a profesorilor care atunci, ca si acum, erau considerati „neproductivi“ sunt doar câteva dintre elementele care ar sustine o interpretare a regimului ceausit ca fiind un soi de „capitalism de stat“. Oricum, eram cu totii niste sclavi pe tarlaua jupânului suprem, asa ca cei cu vederi de dreapta n-ar trebui sa se supere pentru eticheta pe care am pus-o. Dar scopul articolului de fata nu e, de asemenea, sa reevaluez ideologic regimul Ceasca. Scopul meu este sa aduc în discutie câteva repere istorice minimale care sa ne ajute sa întelegem ce se întâmpla, de fapt, în universitati.
Asadar, sistemul centralizat, rigiditatea, planurile-cadru stabilite pentru decenii întregi si lipsa oricarei deviatii i-au facut pe multi sa mearga catre propunerile liberale privind antreprenoriatul universitar si capitalismul academic precum fluturele catre flacara. Ca om care si-a petrecut toatã existenta în învatamânt, ca studenta, doctoranda si profesoara, dati-mi voie sa spun ca toate aceste idei, autonomie universitara, management educational, antreprenoriat academic si altele asemenea au condus încet, dar sigur, la o feudalizare fara precedent a lumii academice autohtone. Pentru a prezenta aceasta stare de fapt voi face o scurta analiza a discrepantei dintre teoria atragatoare si practica repulsiva, ambele generate de aceste concepte. Sa o luam pe rând.
Autonomia universitara
În teorie, autonomia universitara presupune faptul ca în procesul generarii si propagarii cunoasterii stiintifice de ordin academic nu ar trebui sa intervina alte institutii. Cu alte cuvinte, profesorii universitari ar trebui sa fie lasati sa îsi aleaga în mod liber temele de cercetare si predare. Ei nu ar trebui sa fie siliti sa predea sau sa cerceteze la comanda politica sau religioasa. Acesta este un criteriu de bun-simt pe care îl acceptam cu usurinta. Exista însa cel putin doua probleme legate de modul în care este el înteles si aplicat pe de o parte, si de actualitatea formularii sale, pe de alta parte.
Sa vedem cum este înteles acest concept în România anului 2012. Nici nu a trecut un an de la adoptarea Legii Educatiei Nationale, ca deja se propun modificari ale ei, culmea, venite din partea unor senatori ai partidului care a propus-o initial. Într-un articol destul de alarmist, Stefan Vlaston (1) aduce în discutie câteva dintre recentele modificari ale LEN, toate puse sub semnul autonomiei universitare. Întelegerea româneasca a acestui concept nu are, din pacate, vreo legatura cu stiinta. Ea priveste în special instituirea unor drepturi si privilegii care scot de sub controlul statului unele institutii academice. Astfel, ceea ce se doreste este gasirea unei cai de a ocoli caile democratice de alegere a rectorului, de a decide autonom cum se vor alege sau, mai degraba, numi decanii si sefii de departament, si altele asemenea. Poate ca o relaxare mai mare în privinta modului în care institutiile academice private aleg sa se organizeze ar fi acceptabila, în special într-o tara în care nu am avea acuzatii de comert cu note si diplome. Sa nu uitam, totusi, câte scandaluri în jurul unor diplome false au izbucnit în ultimii ani. Sigur, nu ar fi normal sa sufere toata lumea din pricina câtorva profesori care au calcat în picioare ideea de educatie superioara, dar mai este mult pâna când mediul academic românesc va fi unul în care asemenea masuri sa nu conduca la abuzuri.
Pâna la adoptarea noi Legi a Educatiei Nationale, situatia a fost la fel de grava si în universitatile de stat, si în cele particulare. În cazul universitatilor de stat este si mai revoltator faptul ca s-a practicat ani la rând un soi de privatizare pe bani publici care facea din decani niste stapâni absoluti ai planurilor de învatamânt si ai statelor de functii. În aceste conditii, comertul cu note si diplome nu a fost apanajul particularelor, si e un lucru cu atât mai revoltator, cu cât el a fost practicat pe banii nostri, ai contribuabililor.
Cea de a doua problema deschide drumul unei critici mai profunde a conceptului de autonomie universitara. Într-o ampla lucrare de analiza, Gerald Delanty (2) arata ca libertatea academica a fost un fruct care s-a pârguit destul de rar, pe parcursul istoriei universitatii. Astfel, de-a lungul timpului, biserica si apoi statul au încercat sa subordoneze universitatea propriilor interese. Un principiu care sa garanteze independenta profesorilor universitari fata de preoti si politicieni pare binevenit. Dar eu nu sustin ca un atare principiu n-ar fi salutar – însa cred ca el e desuet! Asta în conditiile în care cea mai mare presiune careia lumea academica trebuie sa îi faca fata, în prezent, nu mai este una ideologica, ci una financiara. Asa cum aratam si cu alte ocazii (3), provocarea la adresa libertatii academice s-a mutat în alta parte. Acum nu mai este la fel de important sa asiguram independenta universitatii fata de biserica sau fata de stat, ci fata de institutiile finantatoare, fie ele fundatii sau corporatii care sponsorizeaza proiectele de cercetare.
Cele doua critici pe care le-am adus întelegerii actuale a conceptului de „autonomie universitara“ se leaga între ele. Actualele modificari ale Legii Educatiei Nationale nu privesc o autonomie a cunoasterii (ce predam si ce cercetam), cât o autonomie administrativa (modul de alegere a conducerii universitatii si a facultatilor sale) si financiara (valorificarea cladirilor si mijloacelor fixe de catre fondatorii universitatilor private). Cu alte cuvinte, întreaga miza a discutiei este de ordin financiar. Or, tocmai autonomia universitara înteleasa româneste poate conduce la o lipsa de autonomie în câmpul cunoasterii stiintifice. Profesorii universitari nu mai trebuie protejati de preoti sau de politicieni, ci, mai ales, de unii dintre finantatorii lor, care au insistat constant în ultimii douazeci de ani în sensul scaderii standardelor calitatii educatiei – în special în cazul universitatilor particulare –, cu scopul de a atrage cât mai multi „clienti“ doritori de cartoane fara valoare cu numele de diploma. Fireste, nu putem judeca toate universitatile românesti la gramada. De asemenea, e posibil ca în tari cu democratii ceva mai mature o independenta administrativa a universitatilor private sa nu para ceva iesit din comun. În România, însa, acest tip de întelegere a generosului concept de autonomie universitara a deschis larg usa catre un pseudoînvatamânt superior.
Manager educational
sau jupân academic?
Lucrurile nu stau mai bine în cazul universitatilor de stat. Pe fondul ideii ca statul trebuie sa se implice cât mai putin în procesul educarii cetatenilor sai, sustinerea bugetara pentru universitati s-a diminuat considerabil. În lipsa de bani, universitatile au început sa caute resurse alternative. Locurile cu taxa au fost solutia cea mai la îndemâna. Aceasta masura a transformat însa învatamântul de stat într-un fel de struto-camila care, va vine sa credeti sau nu, a încurajat abuzuri înca si mai mari. Desi sursa de venit este asigurata de stat, universitatile bugetare se conduc si ele dupa criterii manageriale. De aici decurg o serie întreaga de probleme pe care le voi analiza în cele ce urmeaza:
1. Ideea ca facultatile sunt furnizoare de servicii si studentii au dublul statul de consumatori ai acestor servicii si de „produse“ ale universitatii conduce la proceduri foarte complicate de verificare a calitatii educatiei. În cazul în care cineva produce pantofi, modelul managerial functioneaza foarte bine: piata de încaltaminte îl va mentine sau îl va respinge pe respectivul producator. În cazul produselor materiale concrete, pantofi, maturi, suruburi, piata poate functiona, cel putin în teorie, ca indicator al calitatii. Transferarea acestui model de afaceri în mediul academic are însa consecinte dezastruoase. Oamenii nu sunt produse, si este extrem de dificil sa te bazezi pe indicatori de tipul insertiei absolventilor pe piata muncii ca sa testezi calitatea educatiei. Daca acum nu se mai fac angajari în constructii pentru ca piata imobiliara a cazut, înseamna ca profesorii de la Facultatea de Constructii nu îsi mai fac treaba? Ideea de a ne raporta la piata ca la un soi de Oracol Absolut care ne poate oferi toate raspunsurile cu privire la calitatea educatiei conduce la o birocratie fara de sfârsit, care îngroapa profesorii universitari sub tomuri grele de hârtogaraie fara rost.
2. Descentralizarea învatamântului superior, oricât de atragatoare ar parea la prima vedere, transforma facultatile în „furnizoare de oferte educationale“ creând haos si abuzuri. Din nou, nu vreau sa judec la gramada. Exista, fireste, exceptii notabile. Sunt înca oameni care mai cred în educatie si se lupta pentru ea. Totusi, prea des în România universitara „managerul educational“, adica decanul sau seful de departament, este un fel de jupân care stabileste dupa bunul plac, ce trebuie sa se predea într-o facultate (planul de învatamânt) si, mai ales, cine trebuie sa predea acele discipline (statul de functiuni). Am trecut prin situatii hilare când, sub motiv ca „dorim sa ne adaptam la piata muncii“, au fost întocmite planuri de învatamânt dupa urmatorul algoritm: în pasul 1, decanul îsi cauta apropiatii – colegi umili si servili, verisori, vecini, fini si altii asemenea. În pasul 2, acestia erau întrebati cam la ce se pricep. În pasul 3, se întocmea planul de învatamânt în functie de preferintele acestei gasti pestrite de apropiati ai „managerului educational“. Un manager al unei fabrici de pâine nu si-ar angaja vecinii incompetenti. Pur si simplu, nu i-ar conveni sa-i plateasca din propriul buzunar ca sa faca produse proaste sau, mai rau, sa stea de pomana. Dar cum în educatie e foarte greu sa arati ca o facultate scoate „produse proaste“, ceea ce rezulta e o clasa de manageri academici cu libertate infinita si cu responsabilitate zero.
3. Lipsa unui set comun de discipline care sa se predea la toate facultatile cu profil identic conduce la imposibilitatea organizarii unei inspectii. De vreme ce fiecare facultate are propriul set de discipline cuprinse în „oferta educationala“, comisiile de specialitate nu au cum sa faca inspectii, motivul fiind ca nu exista specialisti în acele discipline. Fireste, nu as vrea nicidecum sa ne întoarcem la rigiditatea de dinainte de 1989, însa negocierea unui set comun de discipline ar deschide posibilitatea de a reveni la inspectie, ca instrument de testare a calitatii. Poate ca multi privesc cu oroare aceasta ipoteza, dar alternativa este si mai proasta. Acum se merge pe ideea de autoreglementare. Cu alte cuvinte, fiecare facultate trebuie sa îsi testeze singura calitatea. Este de-a dreptul rizibil! De pilda, se face evaluare multicriteriala a cadrelor didactice de catre studenti si de catre colegi. Dar nu exista o procedura standard care sa împiedice fraudele. De regula, aceste formulare sunt completate la misto, si toata lumea are calificative maxime. La fel stau lucrurile si în cazul evaluarii colegiale la care toata lumea primeste calificativul „excelent“. Sunt, fireste, si exceptii, însa toate aceste tone de hârtii introduse în dosarele de acreditare nu valoreaza cât o ora în care asisti efectiv la cursul unui profesor.
4. În fine, cea de-a patra problema pe care vreau sa o aduc în discutie priveste angajarea în mediul universitar. Faptul ca avem de-a face cu aceasta descentralizare si cu patrunderea practicilor manageriale în câmpul academic face imposibila organizarea unui concurs national pentru posturile vacante. Fiecare facultate vine cu oferta sa educationala, propunând diverse discipline la concurs. Exista si cazuri în care lucrurile sunt facute rational, planurile de învatamânt si posturile scoase la concurs fiind rezultatul unor discutii democratice între cadrele didactice. Totusi, sunt prea multe cazurile în care planul de învatamânt e croit dupa persoane, si nu dupa principii, si prea putine instrumentele prin care asemenea abuzuri sa fie identificate si sanctionate. Toate aceste lucruri sunt foarte greu de testat, însa, atâta timp cât actualul sistem îi lasa libertatea managerului educational sa decida ce si cine o sa predea anul viitor, orice este posibil.
Acestea sunt doar câteva dintre problemele generate de îmbratisarea fara rezerve a principiilor capitalismului academic. Ceea ce cred eu e ca, daca am ajuns sa idealizam educatia din perioada de dinainte de 1989, ceva este profund viciat în actualul sistem de învatamânt. Am trait multe experiente foarte neplacute în învatamântul superior, si ca profesor, si ca student. Scopul meu nu este sa atac indivizi, ci sa prezint câteva dintre cauzele sistemice care genereaza abuzurile si lipsa calitatii în educatia academica româneasca.

Note:
O varianta a acestui text a aparut si pe platofrma Criticatac.
1. http://www.contributors.ro/editorial/a-inceput-masacrarea-legii-educa%C8%9Biei-na%C8%9Bionale-modificarea-legii-educa%C8%9Biei-gone%C8%99te-studen%C8%9Bii-din-universita%C8%9Bi-private-care-s-ar-putea-desfiin%C8%9Ba-peste-noapte/
2. Gerard Delanty, „Challenging Knowledge. The University in the Knowledge Society“, Open University Press, 2001.
3. http://www.criticatac.ro/10236/privatizarea-cunoasterii-si-costurile-sale-sociale/

Modelele manageriale despre care vorbeste eronat MC (cu gandul la modele antreprenoriale) sunt, de fapt, modele de gandire simtire si actiune. Daca as vrea sa-i dau o descriere mai ”romaneasca” ideii de actiune as scrie ”faptuire” in loc de actiune. Faptuirea este un act volitiv constient si sugereaza continuitatea si concomitenta/ simultaneitatea actului managerial pe un interval temporal dat/ ales/ impus. Structura triadica, pe care o promovez activ de cateva decenii, este preluata, recent, si de un coleg care preda management la Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iasi si care chiar a gestionat structuri organizatorice ale acestei universitati in ultimele decenii. Deci, se poate… Dupa cum am (de)scris in multe alte articole (as spune ca sunt mai usor de amintit acelea in care nu am facut-o), managementul, considerat de mine deopotriva ca teorie si practica/ actiune, este un proces de stabilire a unor scopuri, de alegere, de combinare si de consumare (productiva!) a acelor mijloace care au probabilitatea cea mai mare de a atinge scopul in conditii de evitare a risipei, de reducere cat mai substantiala a consecintelor negative fata de mediu (adica fata de alti oameni si de sansele acestora de utilizare a resurselor/ mijloacelor, acum si in viitor). Precizez ca si teoria managementului (nu doar practica manageriala) este bine servita de acest model. Astfel, managementul vazut ca teorie isi propune I) un SCOP clar (a) transmiterea catre studenti, absolventi si orice alte persoane interesate de informatii, idei, atitudini, comportamente manageriale performante; b) deschiderea studentilor/ studiosilor catre gandirea creatoare, generatoare de noi modele si tipuri de gandire, simtire si faptuire), II) isi alege un set de MIJLOACE/ resurse (pedagogice, logice, psihologice, decizionale, juridice, logistice, financiare etc.) care sunt apreciate ca fiind cele mai ADECVATE atingerii scopului propus, avand grija sa III) verifice permanent (adica, simultan si continuu) nivelul de ADECVARE SCOP-MIJLOC. Evident, profesorul (de management) are o tripla calitate, aceea de persoana care stabileste scopurile, alege mijloacele si verifica permanent gradul de adecvare dintre acestea. Astfel, orice profesor, indiferent de disciplina pe care o preda, are obligatia sa aiba un management performant in procesul de predare si evaluare, fiind, astfel, propriul sau manager. In viziunea mea, orice persoana umana este propriul sau manager, luand permanent DECIZII referitoare la SCOPURI, MIJLOACE si gradul de ADECVARE SCOP-MIJLOC. Prin urmare, am pledat si pledez permanent pentru ca intreaga pletora de discipline (numite sociale, umane sau socio-umane) sa fie predate SIMULTAN si CONTINUU, dar in mod COMPACT, ESENTIALIZAT si TRANSDISCIPLINAR incepand cu gimnaziul si terminand cu ultima clasa de liceu. Asadar, un invatamant mediu fara economie, psihologie, istorie, logica, notiuni de politologie, de drept sau de etica etc, respectiv fara discipline predate de ”specialisti” care isi promoveaza propriul lor domeniu de studiu in detrimentul altora. In locul lor eu propun un melanj sui-generis din toate aceste discipline, retinand elementele esentiale fara de care cunoasterea si intelegerea omului nu poate avea loc. Asadar, fara discipline si granite disciplinare, ci doar CUNOASTERE si metode/ modalitati de cunoastere a omului in (aproape) toate ipostazele sale de viata (gandire, simtire si actiune). Specializarea pe discipline sau pe grupuri de discipline va fi (doar) misiunea nivelului universitar, astfel: la nivel de LICENTA se vor preda grupe de discipline. De ex. pot fi facultati cu urmatoarele profile: Politica-Economica-Etica, sau Politica-Economica-Juridica, sau Psihologie-Sociologie-Teologie (a nu se confunda cu Religia), sau Logica-Gramatica-Statistica-Matematica-Informatica, sau Istorie-Literatura-Comunicare etc. In mod similar, se pot grupa cunostinte de baza la nivel de licenta, pe grupuri disciplinare, ca de ex. Fizica-Chimie, Biologie-Chimie sau chiar Fizica-Chimie-Biologie sau Chimie-Matematica-Informatica etc. Pentru Medicina si Farmacie as lasa specializarea incepand de la licenta cu doar 5 ani de studii, cu reducerea orelor de fizica, chimie, biologie si anatomie din primii trei ani si cu largirea arealului de practica medicala (inclusiv de preventie). De asemenea, Arhitectura, Artele, Educatia fizica ar putea fi compactate prin reducerea unui an de studiu, cu mastere de specializare de maximum un an. Desigur, in cazul in care asemenea propuneri ar prezenta interes, managerii de la nivelul sistemului de invatamant trebuie sa se implice activ, cu alte propuneri si contrapropuneri, dincolo de interese de catedra, de promovarea unei specializari sau a alteia de a acorda unor categorii de cunostinte o pondere mai mare fata de alte categorii etc. Dezbaterea publica si largirea acestei discutii la nivelul Uniunii Europeane sau a statelor interesate de calitatea educatiei ar fi un mare castig si o dovada a acestui interes. (Cei interesati pot citi si alte opinii si propuneri ale subsemnatului pe teme de management academic la adresa http://www.it4s.ro/Liviu%20Drugus%20-%20Desteptarea.pdf).
La nivel de MASTER va urma apoi o specializare pe o disciplina sau chiar o subdisciplina, urmand ca abia la nivel de DOCTORAT sa aiba loc o specializare pe o tema suficient de ingusta si de profunda, fie disciplinara, interdisciplinara sau transdisciplinara. Si nu in ultimul rand, daca tot a venit vorba despre calitatea educatiei si dialogul pentru performanta as propune ca mult dorita transparenta a actului educational sa fie asigurata prin obligarea fiecarei universitati publice de a posta pe pagina web linkurile la toate camerele video care preiau imagini audio-video din salile de curs si seminarii/ lucrari practice. Asa cum lumea realizeaza ca asa numitul secret bancar este de fapt un paravan in spatele caruia se pregatesc mari fraude generatoare de tensiuni si crize, tot astfel, patrunderea ochilor publici (fie si contracost in cazul facultatilor private) in locul in care se produce actul educational ar fi un extraordinar impuls pentru cresterea calitatii. Probabil sunt si contraargumente la aceste propuneri. Ar fi bine de cunoscut, de dialogat pe marginea lor si de creare a unui curent de opinie fata de calitatea actului educational – unul de maxim interes public. Dincolo de interesul profesorilor de a se perfectiona, de a da randament maxim la ore, ar creste si vizibilitatea publica a facultatilor si universitatilor care ar accepta aceasta propunere. Cred ca ar fi interesant de facut un clasament al universitatilor dupa viteza cu care ar accepta sau ar respinge aceasta propunere. Pentru mine, decizia Universitatii de Vest din Timisoara de a achizitiona soft antiplagiat pentru verificarea originalitatii lucrarilor de licenta, disertatie si doctorat, plaseaza – in mintea mea, desigur – aceasta universitate ca ocupand primul loc in lupta pentru calitate in educatie.
Convingerea mea este ca aceste propuneri ale mele vor fi ignorate cu superioritate si emfaza, asa cum au fost deja tratate si in momentele in care am facut aceste propuneri la Ministerul Educatiei, la Institutil de Stiinte ale Educatiei, la Universitatea Al I Cuza etc. Cu siguranta, toate ideile au timpul lor. Probabilitatea mai mare este ca aceasta idee sa fie preluata de sistemele de educatie deschise competitiei (finlandez, american, englez etc.) Un minim interes din partea autoritatilor ar fi o invitatie la expunerea acestor idei, la un dialog critic cu profesionistii liberi in gandire etc. Pana acum, contrargumentul principal adus acestor propuneri a fost …lenea! Mai exact, raspunsul suna cam asa: ”Da, n-ar fi rau, da-i greu…”.
Opinia mea este ca disputele de genul plan sau piata, comunism sau capitalism, centralizare sau descentralizare nu sunt foarte limpezi si directe. Ca si in articolul dnei MC, nu se fac pledoarii directe pentru socialism, ci doar pledoarii pentru o presupusa si sperata calitate superioara in educatie folosind mijloace socialiste, ca si cum acestea nu ar defini imediat o societate socialista. Dar, e bine ca exista libertatea de expunera libera a ideilor. In lipsa acesteia am fi martori neputinciosi ai unei involutii sigure.
Dincolo de dispute, de simpatii sau antipatii partidice, cercetarea ar putea pune lesne la dispozitia decidentilor din educatie studii, instrumente de masura sau anchete care sa ajute la luarea deciziilor in buna cunostinta de cauza. Sper ca denumirile: ”stiinta” (in loc de disciplina), ”stiinte” (in loc de cunoastere), ”cercetare stiintifica” in loc de ”cercetare” sa dispara incet incet si sa punem, cat mai multi dintre cei implicati in educatie si cercetare, accentul nu pe caracterul ”stiintific” al ideologiei (socialiste, capitaliste, mixte), ci pe rezultatele obtinute sau posibile de obtinut printr-un demers sau altul, precum si nivelul de satisfactii generat de aceste rezultate.

Liviu Drugus, Miroslava judetul Iasi.
http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.worpress.com
liviusdrugus@yahoo.com

Scris la 11 iunie 2012 la 64 de ani de la etatizarea sectorului privat (a ”principalelor mijloace de productie”) in Romania sovietizata.