liviudrugus

Liviu Drugus's blog

METODOLOGIA SCOP-MIJLOC editia 2000


Acest capitol de carte a fost publicat in lucrarea Managementul Sanatatii, Editura Sedcomlibris, 2000 (ed I-a) si 2002 (ed II-a), Iasi. Va urma, in curand, o a treia editie a acestui capitol ce va deveni o carte de sine statatoare.  

METODOLOGIA SCOP-MIJLOC

 

Cuprins

Partea I

Capitolul 1 Omul – definit ca întreire a finalităţilor, modalităţilor şi adecvărilor

1.1 Argumentum

1.2 Definirea omului prin esenţa existenţei sale: sinteza viziunilor teologice, filosofice şi ştiinţifice

1.3 Raportul cauzal în etică văzut ca raport scop-mijloc

1.4 Istoricul utilizării raportului scop-mijloc în gândirea umană

Capitolul 2 Metode şi metodologii de studiere a acţiunii umane

2.1 Metoda, metodica şi metodologia

2.2 Metodologia Scop-Mijloc (MSM) în studierea Omului

2.3 MSM, teoriile despre scop (telotica) şi formularea scopurilor (politica)

2.4 MSM, teoriile despre mijloace (mediatica) şi optimizarea combinării mijloacelor (economica).

2.5 MSM, teoriile despre adecvarea scop-mijloc (pragmatica) şi optimizarea acestui raport (etica).

Capitolul 3 Tri(u)nitatea umană – un proiect utopic?

3.1 Trinitatea triadelor treimice

3.2 Tentaţia sintezei – o cale spre absolut

3.3 Eu, noi, toţi – sinteza treimică a existenţei umane

3.4 Individualism, colectivism, socialism, comunism, internaţionalism, mondialism/globalism

3.5 De la integrisme – prin dialog – la integrare

3.6 A treia cale sau întreirea căilor?

Capitolul 4 Sistem şi structură în organizarea sănătăţii

4.1 Sistemul şi structura – expresii ale raportului scop-mijloc

4.2 Gândirea sistemică şi structuralismul – două simplificări ale raportului scop-mijloc

4.3 Gândirea structuralist-sistemică de tip holist şi arhetipal – logică abductivă şi abord transdisciplinar în postmodernitate

4.4 Sistemele vii şi sistemele societale umane: homeostazie şi homeopatie; organizare, armonizare şi globalizare

4.5 Sistemele de sănătate: cine şi cum le creează, motivaţiile schimbării sau reformării sistemelor de sănătate

4.6 Alegerea sistemului optim de sănătate pentru o comunitate umană dată – rezultat al aplicării Metodologiei Scop-Mijloc

 

NOTE

BIBLIOGRAFIE

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul 1

 

Omul – definit ca întreire a finalităţilor, modalităţilor şi adecvărilor

 

1.1.       Argumentum

 

Motto: “Mulţi vor considera efortul meu actual ca fiind mai puţin folositor. El eludează funcţia instrumentală a Economicii şi se îndreaptă spre obiectivul mai vechi, mai tradiţional, mai ştiinţific, mai explicativ – acela de a încerca să înţelegem cum stau lucrurile.”

John Kenneth Galbraith: “Economics and the Public Purpose”, Boston, 1973, p.7

 

Scopul studiului de faţă (ca ideal uman) îl constituie atenuarea unei insatisfacţii de natură metodologică (referitoare la mijloacele de investigaţie ştiinţifică şi la nivelul lor de eficienţă şi de posibilă eficientizare a acţiunii umane) şi a avut mereu în vedere îmbunătăţiri posibile ale acţiunii umane (urmărită a fi obţinută prin măsurarea factorilor ce o determină şi prin alegerea celor mai adecvaţi dintre aceştia).

Mijlocul concret (ca real uman) ce stă la baza acestui demers teoretic îl reprezintă cunoaşterea cât mai exactă a modului cum are loc combinarea mijloacelor şi cum au evoluat realităţile socio-economice pe tărâmul vieţii sociale în România ultimului deceniu al secolului XX.

Preocupările pe această temă au deja o vechime de peste 20 de ani, iar primele rezultate le-am formulat sub o denumire cam pretenţioasă, dar care urmărea clar să atragă atenţia, şi anume “Paradigma de gândire şi acţiune Scop-Mijloc”, formulare care nu putea fi agreată la nivelul anului 1978.

În plan metodologic, preocupările au pornit de la ideea unei mai bune definiri şi măsurări ale conceptului de eficienţă economică, concept suprautilizat şi golit de conţinut prin asocierea sa cu situaţii care sugerau uneori ineficienţa şi chiar risipa.

Intuirea posibilităţii definirii conceptului amintit ca raport dintre scopuri şi mijloace (de fapt, acestea fiind generalizări ale deja utilizatelor “efecte” şi “eforturi”) a generat un proces mai larg de redefiniri conceptuale, printre acestea aflându-se şi probleme de ordin teoretic ce decurgeau din diferenţele mereu sporite dintre idealurile (scopurile) marxismului originar şi a modului neadecvat de atingere a acestora (mijloacele, respectiv, proasta alegere şi combinare a lor).

Posibilitatea de a accede liber la izvoarele teoretice cele mai diverse mi-a conturat şi mai clar traseul ideatic faţă de care mă raportez şi de la care, deşi am aflat mai târziu, mă revendic.1 Acest traseu începe în mod clar şi definitoriu cu doctrina interacţionistă a lui Confucius, apoi cu Aristotel şi filozofii stoici, continuând cu Comenius, Machiavelli, Kant, Hegel, Marx, Nietzsche, Kirkegaard, Kotarbinski, Kolakowski, Vilfredo Pareto, Karl Popper, Lord Lionel Robbins, Ludwig von Mises, John Kenneth Galbraith, Anghel N. Rugină, Amitai Etzioni, pragmatismul american şi concepţia axiologică a lui R.S. Hartman din SUA. Lista poate fi completată cu multe nume, româneşti sau străine, mai mult sau mai puţin cunoscute, dar intenţia acestui Argumentum este de a arăta că nu-mi revendic paternitatea “descoperirii” binomului scop-mijloc, dar că modul în care l-am definit, utilizat şi integrat în oceanul cunoaşterii ştiinţifice, filosofice şi spirituale este (încă) unul aparte.

Convingerea autorului este că prin studierea profundă a acestui binom, definitoriu pentru existenţa umană, societatea poate câştiga în echilibru, prosperitate şi înţelepciune. Probleme apparent strict cantonate în viaţa economică, politică sau etică s-au dovedit a fi doar particularizări ale acestui esenţial raport.

Caracterul metodologic al binomului scop-mijloc (de fapt, a trinităţii “Scop-Mijloc – Raportul Scop/Mijloc”) provine din concluzia că utilizarea sa adecvată aduce un plus de cunoaştere celui care-l stăpîneşte şi un set de insatisfacţii sau speranţe iluzorii pentru aceia care, fermecaţi de simplitatea sa, presupun că i-au pătruns esenţele.

Convingerea mea că instrumentul de analiză pe care l-am numit MSM (în limba engleză. EMMY – End-Means Methodology) are o deosebită valoare practică provine şi din faptul că mi-am construit un mod de gândire de tip trinitar, aceasta fiind şi o minimă probă a faptului că suntem “proiectaţi şi programaţi” după “chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, în fapt a Sfintei Treimi.

Ca un preludiu la acest demers viitor, amintesc aici necesitatea deosebit de acută şi actuală de a defini cu maximă acurateţe conceptele folosite. O bună parte din confuzia existentă în demersurile academice provine din neclarităţile/ambiguităţile conceptuale, drept pentru care nu vom merge mai departe înainte de a defini cele două cuvinte cheie care dau contur trinităţii metodologice din titlu.

Astfel, înţelegem prin SCOP orice intenţionalitate şi orice finalitate a gândirii şi acţiunii umane ce conturează un efect sau un set de efecte, dorite sau nedorite, iar prin MIJLOC orice element, indiferent de natura sa, care combinat, în timp, cu alte elemente, poate crea o situaţie numită scop, anterior definită ca atare.

După cum se observă, conferim celor doi termeni o sferă de cuprindere maximă. Orice alte precizări sau adaosuri la aceste definiţii, de natură să amplifice extensiunea şi intensiunea lor, sunt binevenite. Este, totodată, necesar să acceptăm ideea că nu am dat definiţii strict logice (mai exact strict conforme logicii clasice), care să “decupeze” din realitate sau idealitate porţiunea care se numeşte scop sau mijloc. Aceasta provine din faptul că cele două concepte sunt – prin originea lor de prim rang, adică divină – deja de maximă cuprindere, lipsindu-le genul proxim. Dumnezeu este mijlocul prin care El îşi atinge permanent scopul.

Motivăm această afirmaţie prin adoptarea modelului teologic ca explicaţie a originii şi existenţei umane. Mai exact, dacă acceptăm că nu suntem “buricul” Universului, că nu ne-am creat noi înşine (din haos sau din maimuţă), atunci vom accepta cu uşurinţă (şi cu folos) ideea că suntem parte a scopului Celui care ne-a creat şi că noi înşine probăm această origine divină prin formularea permanentă de scopuri şi încercarea de atragere de mijloace adecvate atingerii scopurilor propuse.

Perfecţiunea adecvării este sinonimă cu atingerea/deţinerea adevărului absolut, adică este doar o tendinţă asimptotică spre aceasta.

Amintim aici o primă concluzie a gândirii de tip trinitar, şi anume demontarea iluziei creşterii continue a eficienţei economice sau – ceea ce este acelaşi lucru – a creşterii economice continue. Faptul că există, actualmente, ţări bogate şi ţări sărace, se datorează plusului de organizare internă a acestora precum şi transferului de mijloace prin intermediul comerţului internaţional

Includerea în calcul a tuturor mijloacelor consumate (inclusiv a stării de sănătate a omului şi a mediului înconjurător) ne trezeşte la realitatea cunoscută de mult, aceea că “nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă“. Rezultă, deci, că însăşi ideea de câştig/profit trebuie re-definită şi re-gândită….

Definirea clară şi lipsită de echivocuri a termenilor utilizaţi este cu atât mai imperioasă cu cât, uneori, termeni diferiţi definesc acelaşi lucru (sinonomie relativă) iar alteori acelaşi lucru al realităţii semnifică concepte diferite (semiotică relativă).

Un exemplu poate fi de ajutor:

Cînd fac afirmaţia “doresc să obţin o diplomă“ termenul “diplomă“ defineşte un scop.

Cînd însă afirm: “cu această diplomă pot obţine un post bine plătit”, este clar că termenul “diplomă“ şi-a pierdut calitatea de scop, îmbrăcând-o pe cea de mijloc. Dacă însă afirm “aceasta este o diplomă“, termenul “diplomă“ nu sugerează expres nici calitatea de scop nici pe cea de mijloc, dar lasă loc interpretării noastre de a ne imagina diploma fie ca scop, fie ca mijloc.

Concluzia acestui exemplu este că în planul istoric, recte cel al scurgerii timpului, unul ş iacelaşi lucru poate fi succesiv sau concomitent şi scop şi mijloc, în funcţie de subiecţii evaluatori sau de unghiul de vedere al unuia şi aceluiaşi subiect. Dar aceasta nu trebuie să ofere teren pentru speculaţii şi interpretări ad-hoc. Dimpotrivă, aşa cum am afirmat, în orice analiză calitatea de scop sau mijloc, sau ambele, a unui lucru trebuie precizată din timp, pentru a nu crea confuzii.

În lucrarea “Sfera de cuprindere a economicului, a politicului şi eticului. Ce studiază, totuşi, Economica Politică?”3 am propus următoarea convenţie (asupra căreia vom reveni pe parcursul lucrării):

Politicul este sfera scopurilor

Economicul este sfera mijloacelor

Eticul (sau economico-politicul) este sfera adecvării dintre scopuri şi mijloace, respectiv dintre economic şi politic.

Există însă şi opinii diferite: politicul este definit ca sferă a mijloacelor: “Valorile politice exprimă, în concepţia lui Petre Andrei, mijloace prin care se tinde spre realizarea anumitor scopuri pe care le fixează etica; politica este astfel obligată să aplice normele şi principiile stabilite de etică“

(Tompea, Doru, Etică, axiologie şi deontologie p.62). (Acelaşi autor precizează, la pagina 17, că “etica nu poate crea norme deoarece normele sunt create”.)

Conform metodologiei propuse de noi, citatul din Petre Andrei ar suna astfel: ”Politicul exprimă un set de scopuri de atins, pentru care se atrag mijloacele corespunzătoare. Scopurile sunt, deci, stabilite de politic în conformitate cu economicul existent. Simpla comparare a scopurilor cu mijloacele ne transferă în tărâmul eticului. Gradul de moralitate (de adecvare dintre scopuri şi mijloace se stabileşte simultan în plan micro, macro şi mondo, presupunînd că opiniile de la cele trei paliere sunt sau pot fi cunoscute.”

Desigur, exemplul este ales aleatoriu, iar faptul că am conferit alte conotaţii termenilor utilizaţi de Petre Andrei se explică prin dorinţa unei clarificări (şi, eventual, a unei convergenţe conceptuale) a raporturilor dintre politic, economic şi etic. Totodată, definirea de mai sus este şi un argument în demonstrarea identităţii de esenţă dintre economic, politic şi etic.

Nu eticul este cel care stabileşte scopurile, aşa cum din păcate se crede la modul majoritar, ci politicul, iar eticul are rol pasiv, constatativ şi analitic. Dată fiind această confuzie, nu este de mirare faptul că se afirmă tranşant că “politicul nu are nimic comun cu eticul” sau “etica nu are ce căuta în politică“. Să fie oare această regretabilă confuzie terminologică şi ideologică la baza politicianismului de grotă, a denaturării însăşi a ideii de om politic?

Desigur, multe eşecuri îşi au originea în confuzii, dar nu este obligatoriu ca simpla eliminare a unor confuzii să asigure succesul.

Oricum, analizele noastre ne arată că o eliminare pe scară largă a confuziilor ar putea îmbunătăţi calitatea actului politic, conferindu-i o aură de moralitate dacă se obţine acordul de la cele trei paliere (λ, m, M – adică micro, macro şi mondo) în legătură cu gradul de adecvare dintre scop şi mijloc. Acceptarea relativităţii economic (mijloace) – politic (scopuri) ne poate scuti de absolutizări de genul celor practicate de ideologia marxistă originară (economicul determină politicul) sau fascistă (politicul domină economicul).

Calea regală este aceea a înţelegerii faptului că fiecare dintre aceste două aspecte ale realităţii au relativă preeminenţă, funcţie de unghiul de vedere propus.

Lămuritoare în priviţa sensurilor pe care le confer termenilor de SCOP şi MIJLOC este lucrarea părintelui doctor în teologie Ioan Chioar: “…putem vorbi de un scop al lumii decât numai admiţând existenţa unui Creator liber, cu raţiune superioară, care să poată da lumii un scop şi mijloacele necesare pentru atingerea acestui scop” (Chioar, Ioan; p. 40 – vezi Bibliografia, la finalul Capitolului 1).

Consider utile alte cîteva formulări pe această temă, fie aparţinând părintelui Chioar, fie unor teologi din vechime. Iată-le: “Sensul istoriei nu e încă împlinit, ci e în curs de desfăşurare, până când se va încheia istoria şi timpul îşi va înceta cursul. Şi numai atunci creaţia îşi va îndeplini scopul.

Atunci urmează liniştea, pacea, armonia în iubire care aduce fericire.” (idem, p. 42).

Ce replică minunată adresată lui Francis Fukuyama, care lega sfîrşitul istoriei de triumful liberalismului în lume! “Deoarece omul, spune preotul Chioar, are tendinţa spre asemănare cu Dumnezeu, conform scopului pentru care a fost creat din voinţa divină, pentru aceea Dumnezeu îl glorifică în mod deosebit şi prin aceasta omul participă la sfinţenia divină. Şi numai întrucât omul tinde la comuniune cu Dumnezeu întru atât scopul său este atins, e luminat şi se luminează. De aceea se afirmă că scopul cel mai înalt al omului este preamărirea lui Dumnezeu”. (idem, p. 44).

Natura îşi împlineşte scopul în om şi omul în Dumnezeu. De altfel, în Univers nici un neînsemnat membru al întregului nu este scop sieşi, ci fiecare este ca membru al întregului, un mijloc pentru altul şi totul pentru Dumnezeu.” (idem, p. 45).

Originea kantiană a acestui mod de gândire este subliniată şi de trimiterea la lucrarea lui Fischer Lorenz, care scria în 1883, în lucrarea “Das Problem des Ubels und die Theodizee” la p. 19:

Ca persoană, omul este sieşi scop, însă în virtutea dependenţei sale de Dumnezeu, el nu e suveran, ci e supus lui Dumnezeu. Omul e scop sieşi faţă de natură, dar e subordonat lui Dumnezeu, în care îşi găseşte scopul suprem.”

Ideea convergenţei teologiei cu teleologia (sau a religiei cu filosofia) este subliniată şi de Uwe Schultz, biograf al lui Kant: “Contemplând caracterul întâmplător al scopurilor naturii, analiza teleologică insistă asupra unui scop sau al altuia, ajungându-se în cele din urmă la scopul final, chiar dacă acesta nu se mai află în natura însăşi, ci dincolo de ea, în teologie: Dar conceptul unui obiect a cărui existenţă sau formă ne-o reprezentăm ca posibilă cu condiţia unui scop este legat inseparabil de conceptul contigenţei lui (în virtutea legilor naturii). Tocmai de aceea, obiectele naturii, pe care le considerăm posibile doar ca scopuri, constituie principala dovadă pentru contigenţa universului şi sunt unicul argument valabil, atât pentru intelectul comun, cât şi pentru filosof, că universul depinde şi este creat de o fiinţă care există în afara lumii şi care este într-adevăr inteligentă (datorită acestei finalităţi) şi că teleologia nu-şi dobândeşte perfecţiunea de investigaţie decât în teologie ”. (Uwe Schultz, Immanuel Kant, Teora, 1997 (originalul german scris în 1965, iar traducerea îi aparţine lui Vasile V. Poenaru), p. 137-138).

Este demnă de reţinut sinteza kantiană, formulată astfel de către Schultz: “Teleologia duce la morală şi ambele sunt identice cu teologia” (p.138). Kant este, de altfel, un puternic “element” unificator şi sintetizator în gândirea umană, kantianismul fiind un bun exemplu de integrare a filosofiei cu religia şi ştiinţa. Demersul său ar trebui repetat la intervale din ce în ce mai mici de timp, până să ajungă a deveni o preocupare cotidiană, echivalentă cu instaurarea unui nou mod de gândire, perfect unitar, în care “specializări” ale gândirii de genul teologic, filosofic sau ştiinţific vor fi doar simple amintiri ale perioadei schizoide a omenirii, prilej de confruntare, neînţelegere şi conflicte sociale.

În această perspectivă unificatoare, gândirea trinitară se oferă deja ca suport logic şi etic al cunoaşterii, iar scheletul acestei gândiri poate fi rezumat la raportul integrator Scop-Mijloc-Scop/Mijloc.

Ideea kantiană (“imperativul categoric”) este redată în citatul următor: “Eu nu trebuie să acţionez niciodată altfel decât aşa încât să pot voi şi ca maxima mea să devină lege universală.”

În această extrem de sintetică formulare se află sâmburele sintezei morale la nivel de individ, grup şi societate, sau ceea ce am denumit în termeni contemporani, sinteza micro-macro-mondo. Kant pune, totodată temeliile filosofice moderne ale raportului scop-mijloc, cu referire, desigur, la fiinţa umană: “Omul şi în general orice fiinţă raţională există ca scop în sine, nu numai ca mijloc, de care o voinţă sau alta să se folosească după bunul său plac, ci în toate acţiunile lui, atât în cele care-l privesc pe el însuşi, cât şi în cele care au în vedere alte fiinţe raţionale, omul trebuie considerat totdeauna în acelaşi timp ca scop.”

Această aserţiune trebuie şi poate fi pusă la temelia unui mod de gândire practică, iar Metodologia Scop-Mijloc se reclamă a fi unul dintre modelele posibile de urmat.

Intuitiv, cu aproape două decenii în urmă am pornit de la o definiţie ad-hoc a omului, prin care propuneam conceperea şi analiza rezultatelor acţiunilor sale în funcţie de două variabile: OMUL este funcţie de scopurile pe care şi le propune şi de mijloacele de care dispune.

Se poate spune că, direct sau indirect, orice gândire se bazează pe, sau cel puţin implică, un raţionament ce trimite la scop, mijloc sau la ambele. Uneori scopurile (bine şi clar formulate) reuşesc să atragă mijloace care altfel ar fi fost ignorate şi nefolosite. Alteori însă, existenţa sau apariţia unor noi mijloace stimulează apariţia şi formularea unor noi scopuri. Se ajunge astfel la raportul dintre politic (scopuri) şi economic (mijloace), problema “cine pe cine determină“ fiind o falsă problemă la nivelul lumii reale. Sau, este acelaşi lucru cu “cine a fost mai întâi, oul sau găina?”.

A argumenta preeminenţa economicului asupra politicului (economism) înseamnă a ne opri la un segment istoric dat, unde este foarte posibil ca acest determinism să existe. A extrapola această concluzie la orice moment istoric – iată temelia apariţiei dogmatismului şi ineficenţei acţiunilor sociale bazate pe premise false.

Această inversiune (presupunând, împreună cu Kant, că specific uman este preeminenţa calităţii umane de scop, şi apoi de mijloc) este sesizată şi formulată clar de Max Scheler în 1899:

Puterea tehnicii materiale… a dovedit într-un mod neaşteptat puterea pe care o are mijlocul de a pune scopuri şi a orbit spiritul epocii în faţa forţei proprii scopului de a alege mijlocul”.

Se deduce de aici că “normalitatea” ar consta din preeminenţa scopului asupra mijlocului, iar industrialismul epocii moderne a inversat această ordine, creând o lume dominată mai mult de mijloace şi mai puţin de scopuri. De regulă, se consideră că scopurile sunt implicit cunoscute, ceea ce duce uneori la precizarea doar a mijloacelor.

Această concluzie este consonantă cu terminologia economică marxistă, terminologie dominată de “mijloace”: mijloace de muncă, mijloace de producţie, mijloace de subzistenţă, “forţele de producţie” fiind ele însele nişte mijloace alcătuite din oameni şi maşini, iar munca umană ţine, evident, de domeniul mijloacelor. Cu riscul asumat al alunecării înspre relativismul etic, afirmăm că toate mijloacele, înainte de a fi-ca-mijloace au fost-ca-scopuri ale unui timp anterior. Dacă prin relativism etic se acceptă ideea raportării permanente a mijloacelor la scopuri şi a scopurilor la mijloace, atunci pot afirma deschis şi responsabil că propria mea concepţie poate fi încadrată fără rezerve în ceea ce am definit deja, relativismul etic.

Raportul scop-mijloc apare ca un criteriu prin care gânditorii se auto-definesc, îşi precizează convingerile şi oferă premise pentru noi elaborări teoretico-filosofice şi ştiinţifico-practice. Alături de precizările kantiene amintite mai sus, de referinţă sunt şi abordările hegeliene exprese pe această tema a raportului scop-mijloc.

Înainte de a aminti aceste abordări, subliniem un adevăr cu mare semnificaţie pentru lucrarea de faţă: esenţa gândirii hegeliene este de natură triadică (trinitară): teză-antiteză-sinteză.

Cu riscul de a forţa puţin nota, Sfânta Treime se regăseşte perfect în cele trei laturi ale logicii hegeliene: Tatăl (teza), Fiul (antiteza) şi Sfântul Duh (sinteza). Cum să nu devină perenă o gândire bazată pe esenţa divină ce sălăşluieşte în om?

Profităm de context pentru a alătura celor de mai sus modelele pe care le-am propus ca elemente componente ale MSM: Tatăl (scopul), Fiul (mijlocul) şi Sfântul Duh (sinteza scop-mijloc).

La Hegel, gândirea trinitară este prezentă permanent, sugerând că fiecare element este o parte a unei triade, care la rândul ei este o parte a unei triade, etc.

 

1.2.       Definirea omului prin esenţa existenţei sale

 

Sinteza (parţială a) viziunilor teologice, filosofice şi ştiinţifice

Karl R. Popper spunea că detestă definiţiile deoarece acestea creează superstiţia că un lucru odată definit este mai bine înţeles. L-am putea susţine cu o multitudine de exemple legate de definirea omului.

Oare este mai bine înţeles conceptul (şi realitatea) de om dacă vom memora definţii ca: “omul este un biped fără pene” (Aristotel), “omul este fiinţă pentru moarte” (Heidegger), “omul este fiinţa blestemată să fie liberă“ (Sartre), “omul este animal metamorfozat” (Blaga) etc.

Mai mult decât atât, Aristotel însuşi are mai multe definiţii pentru “om”: pe lângă cea amintită mai sus Aristotel defineşte omul ca fiind “animal raţional”, apoi ca “animal politic” etc. De fapt, conotaţiile de mai sus nu reprezintă definiţii propriu-zise, ci descrieri ale unor însuşiri umane mai mult sau mai puţin fundamentale şi sugestive.

Pornind de la această idee, şi anume că definirea omului este un lucru deosebit de dificil, dacă ar exista o definiţie unică şi unitar acceptată a omului, atunci cu siguranţă nu ar exista atâtea sisteme, concepţii şi curente filosofce. Desigur, nu pledăm pentru reducerea acestora la una “singură şi adevărată”, ci doar pentru acceptarea concepţiei noastre ca fiind utilă şi raţională.

Se poate spune că multiplele definiţii/descrieri ale omului nu sunt decât mijloace folosite de diverşi gânditori pentru a ajunge la scopul propus. Scopul generic este, desigur, cunoaşterea omului, a esenţelor sale, dar unghiurile de analiză diferite au dus la relevarea unor aspecte/esenţe diferite ale omului.

La rândul nostru, nu avem pretenţia că vom da definiţia omului, ci una dintre cele posibile, dar adecvată scopului nostru – care este de a eficientiza acţiunea umană (individuală, socială şi globală), de a elimina practicile politico-economice păguboase şi de a asigura un echilibru instabil, dar pozitiv evoluţiei umane la cele trei niveluri amintite.

În acest scop, definim fiinţa umană drept suma scopurilor pe care şi le propune şi a mijloacelor de care dispune aceasta. Mai subliniem odată că prin om sau fiinţă umană înţelegem atât individul, grupul social cât şi umanitatea (sinteza micro-macro-mondo). Abordarea preponderent axată pe una dintre cele trei dimensiuni ale existenţei umane a dus şi mai duce încă la monisme care sunt

forme neevoluate ale dogmatismului.

Am convingerea că un eventual salt în cunoaşterea omului poate veni de pe o poziţie pluralistă, nicidecum monistă sau dualistă. Secolul XXI va fi dominat de sinteze, convergenţe, holisme, globalisme, sincretisme etc. O şansă pentru o veritabilă sinteză o constituie informatica şi dialogul cotidian care are loc pe plan mondial între filosofi, savanţi, teologi şi alte categorii de persone interesate de scoaterea gândirii actuale din impasul în care se află, impas probat de existenţa unei crize morale fără precedent.

Considerăm că existenţa umană nu poate fi concepută fără formularea unor scopuri şi fără conştientizarea mijloacelor adecvate atingerii acestora. (desigur, cu excepţia cazurilor patologice).

Este foarte aproape această definiţie de cea a lui Aristotel prin care definea omul ca animal raţional. Această raţionalitate îi permite omului să-şi proiecteze existenţa în viitor, să utilizeze experienţa trecutului şi resursele apte de a fi combinate şi utilizate.

Totodată, apreciem că nuîntâmplător discuţia despre scopuri şi mijloace Hegel o face în “Ştiinţa logicii”.

Într-adevăr, selectarea scopurilor şi optimizarea combinării mijloacelor presupune logică, raţionalitate şi chiar calcul matematic foarte elaborat. Din cele precizate până aici se observă că nu am optat doar pentru o definire filosofică a omului (de exemplu “omul este o trestie gânditoare” – Pascal, definiţie identică cu cea a lui Aristotel – “omul este un animal raţional”), dar nici pentru o definiţie teologică a omului (de exemplu omul este un rezultat al sancţiunii divine privind interzicerea accesului la informaţie – mărul cunoaşterii) şi nici pentru o definire ştiinţifică (de genul, omul este alcătuit din sistemul muscular, osos, nervos, sanguin etc).

Dar, în acelaşi timp, se poate observa că nici una dintre posibilele definiţii date dintr-un unghi de vedere sau altul nu este exclusă sau ignorată. Mai mult decât atât, fiecare dintre definiţiile particulare poate fi exprimată cu uşurinţă într-o definiţie de tipul scop-mijloc, ceea ce induce ideea că o definire a omului prin intermediul binomului scop-mijloc este utilă, practică şi cu …uşoare pretenţii de universalitate.

În esenţă, putem afirma că este realmente specific uman transformarea abstractului în concret, a gândului în faptă, deci a scopurilor (idealurilor) propuse în scopuri (idealuri) împlinite. Cum? Prin folosirea celor mai adecvate mijloace. De aceea, relaţia de finalitate este explicată de Hegel prin triada: scop subiectiv-mijloc obiectiv-scop înfăptuit. Aceasta este, în esenţă, ceea ce am denumit Metodologia Scop-Mijloc.

Cineva se va întreba: cum este posibil să fii de acord concomitent şi necontradictoriu cu Aristotel, Kant, Hegel, Marx, Scheler, Heidegger, Nietzsche, Bradley, N. Hartman şi R.S. Hartman… şi lista ar putea continua. Răspunsul este lesne de dat de oricine a pătruns în esenţa MSM, respectiv în analiza omului prin omenescul din el, prin scânteia divină, comună oamenilor şi prin raţiunea care ne deosebeşte de animalitate. Aceasta este, de altfel, temelia abordului transdiscipinar în cunoaşterea umană, abord concretizat în ceea ce savantul român de cetăţenie franceză a denumit “Logica dinamică a necontradictoriului”, respectiv o logică bazată pe acceptarea terţiului inclus, deci o logică care se detaşează de tertium non datur, respectiv de principiul terţiului exlus.

Este oare ceva ciudat să cauţi şi să găseşti nu diferenţele care ne opun, ci diferenţele care ne apropie? Ar putea fi o ipoteză de plecare mai corectă pentru orice cercetare decât cea formulată în dictonul latin “Homo sum, nihil humani a me alienum puto”? (În treacăt fie spus, respectivul dicton un prea face impresie bună celor care îşi mai amintesc că acesta era deosebit de apreciat de către …Marx).

O asemenea contopire de sisteme filosofice a fost aspru sancţionată de gândirea dogmatică, pentru care ieşirea dintr-un monism sau altul înseamnă eclectism, lipsă de sistem sau … abatere de la normele gândirii “corecte”.

În ce ne priveşte, apreciem “paradigma de gândire şi acţiune scop-mijloc” drept un relativism axiologic şi etic pozitiv prin efectele sale posibile.

            Înţelegem prin aceasta că orice apreciere umană (efectuată de om asupra sa şi a semenilor săi) este doar un infim segment din raportul Scop-Mijloc ce defineşte divinitatea şi creaţia divină. Este cunoscut faptul că marele Kant a dedus imposibilitatea demonstrării atât a existenţei cât şi a inexistenţei lui Dumnezeu, singurul lucru logic ce le rămâne de făcut oamenilor fiind credinţa în Dumnezeu.

Îndrăznim să formulăm un gând similar, dar diferit în planul consecinţelor. Fără a ne propune să facem o demonstraţie “more geometrico”, avem convingerea că dacă negăm posibilitatea existenţei unui plan divin iniţial, a unei finalităţi precise şi care să conţină în sine şi existenţa mijloacelor apte să atingă scopurile succesive, atunci orice judecată apreciativă şi teleologică elaborată de om este lovită de nulitate, prin faptul însuşi că neagă tacit şi este ruptă explicit din marele traseu istoric suprauman, şi deci inclusiv din cel al vieţii umane.

Cu alte cuvinte, dacă ne negăm de la început posibilitatea de a fi parte a raţiunii universale, cu ce drept pretindem că noi înşine suntem raţionali? Mai mult, pe ce se poate baza speranţa în universalitatea gândirii umane, dacă nu ne revendicăm modul de gândire de la universala fiinţă a Sfintei Treimi? Noţiunea de relativism istorico-axiologic o folosesc în sensul de necesitate permanentă a raportării la ceva.

Neacceptând ideea de relativism, inducem, voit sau nu, ideea de supremaţie absolută a speciei umane, de supraapreciere păguboasă şi descurajantă a potenţialului uman. Păguboasă este pentru că o atare idee nu ne aduce nici un plus de cunoaştere, ne cantonează într-un antropocentrism autoreflexiv şi narcisiac, fără şanse de progres pentru specia umană.

Descurajantă pentru că, în lipsa existenţei acestui suprauman, nu avem altă şansă decât pesimismul istoric şi imaginea unei existenţe fără sens. Excesele raţionalismului, autopreamărirea acestei forme parţiale de existenţă – omul – pot fi atenuate prin cuplarea ştiinţificului cu teologicul, iar consecinţa acestei cuple nu poate fi decât relativismul axio-istoric.

Relativismul pe care l-am descris mai sus poate fi conceput şi ca o formă de interacţionism (vezi sensul acestui termen conferit de Karl R. Popper în lucrarea “Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism”, apărută în germană în anul 1994 şi tradusă în româneşte de Florin Lobonţ în 1997, în Editura Trei).

În alţi termeni comparativi, relativismul propus de noi este un confucianism postmodern care promovează o trialectică pozitivă şi optimistă.

 

1.3. Raportul cauzal în Etică prin prisma binomului Scop-Mijloc

 

Pedagogia este (alături de Business) domeniul cel mai aplicabil şi mai lesne controlabil al eficienţei utilizării paradigmei de gândire şi acţiune scop-mijloc.

Analiza cauzală apare ca absolut necesară atunci când se încearcă studierea succesului sau eşecului şcolar (sau în afaceri). Binomul scop-mijloc trebuie, în acest caz, inversat şi aplicat unilateral: vom analiza lucrurile de la efect la cauză (mod de gândire specific cauzalităţii) şi nu de la scop la mijloc (mod de gândire specific teleologic).

Cauzalitatea şi teleologia sunt două moduri de gândire complementare şi doar aplicarea lor succesivă şi concomitentă poate releva adevărul referitor la gradul de adecvare dintre scopuri şi mijloace. Ceea ce în filosofie se numeşte raportul cauză-efect, în Economică şi Economica Politică se numeşte raportul efect-efort sau eficienţă, iar în MSM se numeşte raportul scop-mijloc.

Interesant de sesizat că pledoaria noastră pentru a demonstra identitatea de esenţă dintre scopuri şi mijloace (ceea ce induce ideea de relativism etic absolut pe termen lung şi foarte lung) este probată lingvistic.

În principalele limbi de circulaţie, bunul (cauza, mijlocul ) şi binele (efectul, scopul) sunt denumite cu unul şi acelaşi cuvânt. Exemple: le Bien supreme, das Hochste gut, highest or ultimate good, sunt traductibile atât cu Bine cât şi cu Bun. În consecinţă, şi latinescul Summum Bonum a fost tradus atît prin Binele Suprem (scop ultim spre care poate tinde fiinţa umană) cât şi prin Bunul Suprem (cauza primă, ideea divină din care decurg şi nasc toate).

În loc de alte argumente ale necesităţii utilizării raportului scop-mijloc ca o alternativă la ideea de cauzalitate în acţiunea socială vom reda câteva pasaje scrise cu peste un secol în urmă (1893) de Ion Găvănescul, o mare figură a pedagogiei româneşti:

“Instrucţiunea nu este un scop, ci numai un mijloc pentru realizarea scopului suprem:

propăşirea socială. Valoarea mijloacelor se măsoară după eficacitatea lor în realizarea unui scop determinant. Valoarea scopurilor particulare se măsoară după gradul concordanţei lor cu scopul ultim: conservarea şi fericirea societăţii.

Inteligenţa alege mijloacele; şi instrucţiunea propriu-zisă are a face cu inteligenţa. Scopurile însă le pune voinţa; şi cu voinţa se ocupă educaţia propriu-zisă. Felul scopurilor va atârna inevitabil de felul voinţelor; iar inteligenţa va alege întotdeauna mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea oricărui scop.

Dacă este aşa, oare să fie interesul societăţii organizate în stat a înlesni prin şcoală obţinerea “mijloacelor”, fără a se ocupa de fixarea scopului final? Să fie oare înţelept a instrui fără a educa?

De ce s-a neglijat atât educaţia în şcoală?

Lipsesc mijloacele educative, se va zice. S-ar putea răspunde: mai fiecare obiect de studiu e susceptibil a deveni şi un mijloc de educaţie. Demonstraţia acestui adevăr pedagogic m-ar duce însă prea departe; m-ar sili, între altele, a vorbi despre cestiunea capitală a oricărei reforme şcolare:

pregătirea corpului didactic.“ (Găvănescul, Ion; Etica pentru şcoalele secundare, Bucureşti, 1928, pp 212-213)

La acest excepţional (de normal!) mod de gândire, am putea întreba retoric: de ce au trebuit să treacă 100 de ani peste noi fără ca aproape nimic să nu se fi întâmplat, întrebările şi răspunsurile (la cestiune!) ale profesorului Găvănescul fiind de o cruntă actualitate. Oare şi peste altă sută de ani?

 

1.3.       Istoricul raportului scop-mijloc în gândirea umană

 

Am putea afirma că amintitul raport a existat dintotdeauna şi va exista întotdeauna în gândirea umană. Diferă doar accentele, formulările şi… scopurile în care s-a utilizat acesta. Pentru unii cititori, a perora pe tema raportului mijloc-scop ar putea părea ca fiind fără rost, sau deadreptul banală. Este, totuşi, un alt fel de a afla că fiecare dintre noi scrie, de regulă, în proză…

Inevitabil, discuţia din acest capitol presupune apelul la etapizări istorice relativ acceptate, precum şi o abordare bazată pe succesivitate, deşi nu neapărat pe consecutivitate.

Bhagavadjita

Textul religios, filosofic indian care înseamnă “Cântare de la Dumnezeu” are şi semnificaţia unui cod moral care să ducă la eliberarea finală. Promovează iubirea deopotrivă a prietenilor şi a duşmanilor, deoarece Dumnezeu se află în fiecare fiinţă umană, şi a nu iubi un om echivalează cu a nu-l iubi pe Dumnezeu. Dar, aşa cum afirmă şi Enciclopedia Britanică “Bhagavadjita“ depăşeşte problematica etică, cu care debutează. Se discută despre natura lui Dumnezeu şi despre mijloacele prin care omul Îl

poate cunoaşte. Măreţia acestei scripturi constă în descrierea concomitentă a scopului şi a mijloacelor.”

Confucius (551-479 î.d.H)

Se consideră că doctrina confucianistă constituie “doctrina morală care stă la baza forţei şi a perenităţii civilizaţiei chineze”. (vezi “Doctrina lui Confucius sau Cele patru Cărţi ale Chinei” Ed Timpul, Iaşi, 1994, p 13). Cu reamintirea faptului că civilizaţia chineză se mândreşte şi ea cu o operă scrisă, numită “Cartea prin excelenţă“ (prima dintre cele patru cărţi clasice ale Chinei), intrăm în domeniul argumentelor ce vor putea proba, cândva, faptul că Planeta Pământ a avut o civilizaţie unitară, simbolizată în mitologie de pomul unic al cunoaşterii şi cu fructele sale care, în loc să stingă setea de cunoaştere o aprind mai tare.

            Morala stoică şi metafizica lui Aristotel par a fi variaţiuni pe temele discutate de Confucius în Cartea a doua, iar dialogurile filosofice din Cartea a treia amintesc de dialogurile platonice şi maximele socratice culese şi prezentate de Xenofon.

Din această “Carte prin excelenţă“, Biblia” – după denumirea greacă – vom sublinia acele pasaje care susţin necesitatea şi utilitatea unei gândiri bazate pe scop şi mijloc. Termenul pe care îl foloseşte editorul în “Introducere” este acela de “înaltă cultură morală“ bazată pe convingerea că Divinitatea exercită constant o influenţă binefăcătoare asupra derulării vieţii pământene, şi îndeosebi a omului privit ca umanitate, ca specie şi nu ca individ.

Latinii au denumit, iar modernii susţin că aplică această identitate dintre voinţa divină şi voinţa indivizilor socializaţi: “Vox populi, vox Dei”, idee mereu existentă la Confucius, sugerându-se că guvernanţii care nu ţin cont de voia poporului, se opun – de fapt – voinţei divine. Rezultă din această precizare că SCOPUL actului politic trebuie să fie compatibil cu MIJLOACELE economice pe care conducerea trebuie să le aleagă în aşa fel încît să nu contravină acestrui scop. Poporul apare aici şi ca scop şi ca mijloc, iar identitatea dintre voinţa divină şi voinţa poporului explică de ce oamenii trebuie consideraţi concomitent ca scop şi mijloc, respectiv pentru faptul că acesta este modelul nostru constructiv, de origine cosmică.

Doctrina lui Confucius este o altă formă a esenţei creştinismului (sau: creştinismul este o altă formă a cofucianismului): “Doctrina maestrului nostru constă doar în a dobândi curăţenia inimii şi a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi” spunea un discipol al lui Confucius. Cine ar putea găsi vreo diferenţă între ideea confucianistă despre iubire şi cea creştină care recomandă “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”? Nici o doctrină nu poate fi definită în afara raportului specific uman scop-mijloc, deoarece doctrina însăşi reproduce gândirea umană. Astfel, se apreciază (de către editorul francez al cărţii lui Confucius) că “scopul principal al acestei filosofii, sau, putem spune, scopul ei unic, era

perfecţionarea permanentă a propriului eu şi a celorlalţi oameni; mai întâi a propriei fiinţe şi apoi a celorlalţi oameni”. (op. cit. p. 19) .

“Calea cea dreaptă“ sau “regula de conduită morală“ nu înseamnă urmarea neabătută a unor dogme, ci a unor principii de adaptare permanentă la mediu, ceea ce ne face să credem că doctrina confucianistă este de natură relativistă. (Prin relativism înţeleg raportarea/relatarea permanentă a scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri, astfel încât indiferent de formularea raportului concret dintre scopuri şi mijloace, rezultatul să fie optim pentru OM privit ca individ, societate, omenire (micro, macro, mondo) pe dimensiunea temporală trecut-prezent-viitor).

Dacă se acceptă propunerea de a defini eticul drept raport între scopuri şi mijloace – propunere făcută de subsemnatul la Primul Congres al International Society for Intercommunication of New Ideas, Paris, 1990 – atunci “regula de conduită morală“ propusă de Confucius devine (în terminologie MSM) – “regula de conduită bazată pe adecvarea reciprocă, concomitentă şi permanentă a scopurilor şi mijloacelor”. La acest Congres am lansat ideea identităţii de esenţă dintre Economic, Politic şi Etic, respectiv am definit Eticul ca fiind nivelul de adecvare dintre Economic şi Politic.

Dar “calea cea dreaptă“ (vezi şi Iisus: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”) nu este altceva decât suma mijloacelor prin care se poate ajunge la scopul uman suprem: perfecţiunea, respectiv cele trei virtuţi capitale: prudenţa luminată, omenia sau bunăvoinţa universală faţă de oameni şi forţa sufletească“

Perfecţiunea este, însă, nici mai mult nici mai puţin capacitatea de a distinge binele de rău. (Revenind la doctrina creştină, pomul cunoaşterii Binelui şi Răului este el însuşi expresia perfecţiunii).

Identitatea dintre scop şi mijloc este uşor de observat atunci când căutarea binelui, a adevărului şi virtuţii se recomanda drept Mijloace, deşi noi le percepem iniţial drept Scopuri. Desigur, ideea de scop în sine este identică cu cea de mijloc în sine. Anumite combinări ale mijloacelor, chiar făcute inconştient de către unii executanţi, duc la anumite scopuri, pe care unii le percep mai bine, alţii mai puţin bine, alţii nu le percep deloc drept scopuri, ci doar ca mijloace (adică doar ceea ce se vede în primă instanţă).

A doua Carte clasică se numeşte “Invariabilitatea pe calea de mijloc” (“Chong-Yong”), titlu a cărui traducere ar putea fi şi” Raportul scop (invariabilul) – mijloc (variabilul, adaptabilul)” deoarece “chong” (mijloc) este definit de Dr. Ching-zi drept “ceea ce nu deviază în nici o parte”, iar “Yong” este definit ca “ceea ce nu se schimbă“ (invariabil) (cf. op.cit. p. 75).

În concepţia MSM, scopul este invariabil, ideea de (mai) bine, exprimată într-o infinitate de forme, iar mijlocul este variabil, este adaptarea sa la scopul propus. Dar nu există decât o singură cale OPTIMĂ care să însemne maximum de scop atins cu minimum de mijloace. Acest optim este invariabil, este chiar unic! De aceea suntem înclinaţi să credem că această a doua Carte clasică a Chinei reprezintă o primă teoretizare a raportului scop-mijloc.

Faptul că doctrina confucianistă este axată pe binomul definitoriu pentru om, acela de scopmijloc, rezultă şi din comentariul unuia dintre exegeţii Cărţii a treia (Dialoguri filosofice): “Scopul Dialogurilor filosofice constă în a face cunoscută virtutea omeniei sau a bunăvoinţei universale faţă de oameni. …El (Confucius) prezintă în ea îndatoririle tuturor; numai că, deoarece discipolii săi nu posedau aceleaşi mijloace ca să ajungă la aceleaşi rezultate, el răspunde în mod diferit la întrebările lor”. (op. cit. p. 32).

O traducere a Doctrinei lui Confucius după originalul chinez ar putea – credem – lămuri mai mult conţinutul acestei doctrine ce pare a fi transmisă de Cerul de la care orice doctrină generală îşi revendică perfecţiunea.

Despre criza civilizaţiei (occidentale) actuale vom mai aminti, dar pare simptomatic faptul că una dintre lucrările cu pretenţii de sinteză, recomandate pentru tineretul studios din Occident, cum este lucrarea “Marile doctrine” (filosofice, politice, religioase, economice) nu amineşte nimic de Confucius, pe a cărui mod de gândire s-a edificat şi continuă să existe marea civilizaţie chineză. (veziBibliografia).

Niccolo Machiavelli (1469-1527)

Descris ca reprezentant al “cinismului amoral” conform unor standarde pe care timpul le va putea oricând încadra în aceeaşi categorie cu cea în care a fost încadrat Machiavelli însuşi, conform MSM italianul patriot ne apare ca un om de o mare probitate morală, adecvând permanent scopurile la mijloace şi mijloacele la scopuri, combinând mereu interesele personale cu cele comunitare şi naţionale. Machiavelli a introdus pentru prima dată conceptul de “raţiune de stat” pentru a justifica mijloacele folosite. Cu siguranţă, acum în epoca globalismului, care urmează epocii naţionalismului/etatismului, se vor abandona multe dintre “raţiunile de stat” care vor – de fapt deja sunt – înlocuite cu “raţiuni globale”. Ecologismul este actualmente ceea ce a fost etatismul în epoca lui Machiavelli. Raţiunile planetare vor triumfa într-un final asupra raţiunilor naţional-statale, deşi acestea nu pot fi eliminate, după cum nu pot fi eliminate nici raţiunile individuale, cunoscute sub denumirea generică de “drepturile omului”. Raţiunea pentru care francezii au creat termenul peiorativ de machiavelism este – ironia soartei! – o consecinţă a raţiunilor de stat, de această dată ale statului francez. Umanismul său, concretizat în faptul că a fost primul care a propus constituirea unei ştiinţe politice bazate pe studiul omului, este de mare actualitate în zilele noastre când omul-individ trebuie să se întâlnească cu omul-cetăţean al unui stat şi cu omul-cetăţean al planetei.

Daniel Defoe (1660-1731)

Cele ce urmează au fost extrase din Enciclopedia Britanică, ediţia Multimedia Edition1999, cu scopul de a reflecta faptul că prisma de analiză scop-mijloc este realmente perenă, universal umană şi aproape imposibil de evitat în orice analiză. Nu cunoaştem încă, la ora actuală, care a fost ponderea analizelor de tip scop-mijloc în ediţiile anterioare ale Eniclopediei Britanice, dar în cea consultată recent se remarcă o abundenţă de asemenea analize. Iată textul din EB: “Celebra sintagmă machiavelică “Scopul scuză mijloacele” a fost utilizată în clar şi de nu mai puţin celebrul Daniel Defoe. Defoe a fost o figură controversată şi chiar contestată, fiind acuzat de duplicitate, de

venalitate, de comportament echivoc, necinste etc. A lucrat atît pentru Whigi cât şi pentru Tory. Cei care nu i-au prea luat în serios oscilaţiile sale ideologice l-au numit “campion al moderaţiei”. “ Întradevăr, Daniel Defoe merită din plin să fie prezent într-o istorie a gândirii duale scop-mijloc, alături de marele Machiavelli. Mai mult, celebrul său personaj, Robinson Crusoe a devenit modelul economic al comportamentului autarhic într-o ţară care nu duce o lipsă acută de resurse economice primare.

P.P. Negulescu (1935)

În “Problema cosmologică“, cap. XXIV, P.P. Negulescu abordează şi raportul scop-mijloc, pe care îl consideră de o evidenţă elementară. Vom reproduce câteva pasaje din lucrarea filosofului român.

În viaţa omenească, individuală şi colectivă, existenţa finalităţii este, am zis, indiscutabilă, fiindcă este evidentă. Constatarea ei se poate face în adevăr, direct şi intuitiv, de oricine, în propria sa activitate.

Orice om, când îşi propune să facă ceva, urmăreşte un scop oarecare; iar când începe să lucreze, preocuparea lui de căpetenie este să găsească mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea acelui scop. De acest determinism, eminamente finalist, al activităţii lor, îşi pot da seama, fără prea multă greutate, toţi oamenii fără deosebire, chiar şi cei mai puţini reflexivi. “ (Scrieri inedite, vol IV Problema cosmologică, Ed Acad RSR, Bucureşti, 1977, p. 284).

Preocupat doar de problematica scopului în care a fost creată lumea, mijloacele au rămas oarecum în subtext, filosoful considerând probabil că nu este de demnitatea sa să analizeze dacă scopului pe care l-a discutat pe toate feţele îi sunt adaptate (dacă da, de ce?; dacă nu, de ce?) mijloacele existente sau viitoare.

Totuşi, în volumul V din “Destinul omenirii”, Negulescu face dovada că practică o gândire de tip scop-mijloc, iar în finalul acestei lucrări autorul ne face surpriza de a-l vedea preocupat de progresul spiritual şi moral al omenirii, scop posibil de înfăptuit – după opinia mea – prin mijloace similare (adică spirituale şi morale).

Totodată, aflăm din ultimile pagini ale lucrării citate (p. 760) că termenul de “mijloc” avea pentru filosof o conotaţie eminamente materială şi mai puţin sprituală.

De aceea, atât în cadrul MSM cît şi în aplicaţiile acesteia precizez, ori de câte ori este necesar,  că structura mijloacelor este: substanţă, energie, informaţie.

Dar, Negulescu, face o surprinzătoare dovadă a unei deschideri spre nou, spre completitudine, acceptând chiar ideile despre “paranormal”, “radiestezie” şi “telepatie” pe care ştiinţa le dovedise, de fapt, de mult. Acceptarea explicaţiilor de natură radiestezică pare cu atât mai surprinzătoare cu cât aceste rânduri erau scrise în plin stalinism! (1948-1949).

Deoarece scopul nostru este să subliniem avantajele oferite de gândirea de tip scop-mijloc şi adecvarea permanentă a acestor două elemente, redăm un pasaj semnificativ din capitolul “Spre o lume mai bună“:

Mai târziu, într-un viitor mai îndepărtat, când oamenii vor fi înaintat mai mult pe această

cale, a dezvoltării intelectuale şi morale, problema organizării din punct de vedere politic, social şi economic, a grupurilor mai mari în care vor trăi, îşi va schimba orientarea tradiţională.

Până acum, cei ce-şi puneau această problemă urmăreau ca obiectiv, găsirea şi realizarea mijloacelor de a face mai sigură şi mai uşoară convieţuirea oamenilor în grupările respective. Mai târziu, în viitorul îndepărtat spre care ne duce gândul, nu va mai fi nevoie de asemenea mijloace” (p. 760).

Negulescu se legăna în iluzia perfecţionismului uman, aducând ca argument că dezvoltarea radiesteziei va face posibilă depistarea precoce a gândurilor şi intenţiilor rele, promovând astfel binele social.

Această preocupare o regăsim din plin în deceniul 10 al secolului XX în România, prin activitatea spiritual-religioasă şi moral-ştiinţifică desfăşurată de Societatea Română de Radiestezie şi de Fundaţia de Inforenergetică “Sfîntul Apostol Andrei”, ambele iniţiate, organizate şi conduse de Claudian Dumitriu, cu filiale în aproape tote judeţele ţării. Nu putem să nu amintim aici, în contextul utilizării mijloacelor netradiţionale în obţinerea sănătăţii individuale şi sociale, că la Timişoara, Arad şi Oradea, Inforenergetica este disciplină universitară la facultăţile de Management şi Agronomie. Ambele preocupări (inforenergetica şi radiestezia) constituie un nucleu important pentru ceea ce se defineşte astăzi ca fiind Medicina de Alternativă. Este mai mult decât inacceptabil ca Universităţile de Medicină din întreaga ţară să ignore sau chiar să frâneze medicina de alternativă, care este neîndoios o parte integrantă a medicinei. În scopul obţinerii sănătăţii individuale şi sociale orice mijloc probat ca fiind eficace şi eficient trebuie să fie utilizat.

Nu ne rămâne decât să subliniem că toate mijloacele nu sunt nici bune nici rele în sinea lor. Binele şi răul apar din adecvarea sau neadecvarea mijloacelor la scopuri propuse individual şi sancţionate social, după reguli democratice. La această definire cu iz de absolut, cineva ar putea pune următoarea problemă: este etic pentru un om lipsit de bani să jefuiască, eventual să ucidă, pentru a-şi atinge scopul de a obţine banii pe care el consideră că-i lipsesc? Oricine care vine din afara MSM ar afirma categoric: imoralitatea este evidentă! Pentru MSM, imoralitatea nu apare la nivelul individului, ci doar ca sancţiune socială, sau mai larg, la nivel de alteritate. Dacă individul în cauză are o educaţie adecvată, inclusiv un nivel de comuniune cu Divinitatea, cu siguranţă că şi pentru el fapta sa ar apărea ca imorală şi, probabil, nici nu va fi făptuită. De aceea este atât de importantă educaţia care să combine permanent şi simultan nivelurile micro, macro şi mondo.

Lionel Robbins (1935)

În lucrarea “The Nature and Significance of Economic Science” publicată în anul 1935, la Ed Macmillan, Londra, Lionel Robbins dă următoarea definiţie Teoriei Economice: “Economica este ştiinţa care studiază comportamentul uman ca pe o relaţie dintre scopuri (date) şi mijloacele rare sub raport cantitativ şi cu utilizări alternative”. Din raţiuni de clarificare a sensurilor conferite de Robbins binomului scop-mijloc vom cita un pasaj mai extins din lucrarea în cauză (pp. 16-24):

Din punctul de vedere al economistului, condiţiile existenţei umane prezintă patru caracteristici fundamentale. Scopurile sunt diverse. Timpul şi mijloacele pentru realizarea acelor scopuri sunt limitate şi capabile de folosiri alternative. În acelaşi timp, scopurile au fiecare o importanţă diferită. Iată-ne, creaturi conştiente, cu un număr imens de dorinţe şi de aspiraţii, cu o mulţime de impulsuri instinctive, toate împingându-ne către diferite tipuri de acţiune. Dar timpul în care pot fi exprimate aceste tendinţe de acţiune este limitat. Lumea externă ne oferă posibilităţi depline pentru realizarea tuturor. Viaţa este scurtă. Lumea este meschină. Semenii noştri au alte scopuri. Totuşi ne putem folosi vieţile pentru a înfăptui anumite lucruri, putem folosi proprietatea noastră şi serviciile altora pentru a atinge un scop sau altul.

Dar multitudinea de scopuri în sine nu prezintă nici un interes pentru economist. Dacă vreau să fac două lucruri şi am timp şi mijloace din belşug cu care să le fac, şi dacă nu doresc să folosesc timpul şi mijloacele pentru nimic altceva, atunci comportamentul meu nu îmbracă nici una dintre formele care constituie obiectul ştiinţei economice.

Nici simpla limitare a mijloacelor nu este în sine suficientă pentru a da naştere fenomenelor economice. Dacă mijloacele de satisfacere nu au utilizări alternative ele pot fi rare din punct de vedere cantitativ dar nu pot fi economisite…

Şi iarăşi, nici faptul că mijloacele rare cantitativ pot fi folosite în moduri alternative nu este o condiţie completă a existenţei tipului de fenomene pe care le analizăm. Dacă agentul economic are două scopuri şi un singur mijloc de a le satisface, iar cele două scopuri sînt de natură egală, în această situaţie va fi asemenea măgarului din fabulă, paralizat la jumătatea drumului dintre două grămezi de fân la fel de apetisante.

Dar atunci când timpul şi mijloacele de realizare a scopurilor sunt limitate şi apte de aplicare alternativă şi scopurile sunt apte de a fi diferenţiate în ordinea importanţei, atunci comportamentul ia în mod necesar forma alegerii. Fiecare act ce implică timp şi resurse cantitativ rare pentru realizarea unui scop, implică renunţarea la folosirea lor pentru realizarea altuia, concurent. Această situaţie are un aspect economic”.

Definiţia dată de Robbins a produs o cotitură în modul de concepere a economicului, marcând tranziţia de la definirea materialist-obiectivă la una psihologist-subiectivă a ştiinţei economice. Deşi lungul citat de mai sus ar putea sugera o mare apropiere între concepţia lui Robbins şi cea promovată de MSM, totuşi există unele deosebiri, fără însă ca acestea să fie contradictorii. În primul rând, MSM defineşte economicul ca domeniu al combinării mijloacelor şi alocării în funcţie de scopurile conştient propuse. Dar, la rândul său economicul este concomitent studiat în cazl MSM împreună cu politicul şi eticul, fără de care înţelegerea economicului în general, a comportamentului economic al indivizilor şi organizaţiilor este cu siguranţă limitată. Deşi prin aplicarea MSM la interpretarea definiţiei date de Robbins aceasta nu ar avea drept consecinţă neutralitatea etică, alte interpretări îi reproşează tocmai această “calitate”. Iată ce scrie Israel M. Kirzner în lucrarea “Perspectiva economică” în anul 1976:

Poate cea mai proeminentă dintre aceste consecinţe a fost neutralitatea etică a punctului de vedere economic aşa cum a fost expus de Robbins”. Conceptul de neutralitate etică pare inacceptabil pentru MSM, dar dacă traducem relativismul etic, promovat de MSM, prin neutralitate etică atunci neutralitatea etică poate fi concepută tocmai ca o atitudine de maximă relativitate, fără a impune norme sau atitudini preconcepute. Singura preconcepţie pe care o promovează MSM este relativismul absolut al scopurilor şi mijloacelor în multitudinea de combinaţii generate de diversele triade posibile în care este incadrată existenţa şi acţiunea umană. Un aspect comun al MSM şi concepţiei lui Robbins îl constituie respingerea de către unii preopinenţi a binomului scop-mijloc. Kirzner nota în lucrarea deja citată că “Mai mulţi autori au văzut relaţia dintre scopuri şi mijloace….ca pe o schemă artificială care deformează adevărata natură a acţiunii umane”.

 Este vizibil faptul – dacă privim prin prisma MSM – că multe din criticile aduse definiţiei şi concepţiei lui Robbins ar putea fi acceptate fără ca prin aceasta concepţia lui Robbins să iasă slăbită.

Dimpotrivă. Spun acest lucru deoarece multe dintre observaţiile pertinente care au fost aduse MSM au fost acceptate, tocmai datorită viziunii holiste, integratoare care a stat la baza apariţiei acestui nou punct de vedere.

 

1.4.1 Economicul demonizat, adică de factură divină

 

Din aprecierea că Economica studiază comportamentul uman a apărut şi critica referitoare la faptul că Economica nu ar fi o disciplină ştiinţifică de sine stătătoare. Mai mult, scopurile şi comportamentele umane care pot duce la atingerea acelor scopuri par a scăpa de “analiza obiectivă” a ştiinţei. Cei care nu agreează ideea de relativism etic susţin că dacă “Economica este studiul modului de combinare a mijloacelor pentru a atinge scopuri date, atunci nu pare a mai exista vreo raţiune prin care să nu se analizeze alocarea mijloacelor pentru atingerea oricărui scop”. Acest “oricărui” sperie pe puritanii moralişti, în încercarea lor de a stabili ex-ante ceea ce este Bine, Bun sau Bunăstare. Dar poate cineva ar putea fi totuşi de acord că şi orice mijloc ar merita să fie folosit în vederea atingerii unui anumit scop… Ceea ce este pentru unii mijloc este pentru alţii scop (vezi conceptul de proprietate). Sau, ceea ce astăzi este pentru mine un scop (scrierea unei cărţi) mâine va fi – tot pentru mine – un mijloc (de a utiliza drepturile de autor conform liberului meu arbitru). Nu întâmplător, orice discuţie economică sau politică ajunge – mai devreme sau mai târziu să se transforme într-o discuţie etică. Pozitivismul economic este doar în aparenţă lipsit de judecăţi de valoare. Simplu fapt că

cineva se hotărăşte să analizeze evoluţia producţiei de grâu dintr-o ţară este deja o judecată de valoare, sau cel puţin, are la bază un lanţ întreg de judecăţi de valoare.

Este interesantă evoluţia şi existenţa unui mod negativ de raportare faţă de esenţa Economicii şi a practicilor economice curente, fapt concretizat în supranumele oferit deseori Economicii, acela de „ştiinţă tristă” sau de “cinism metodologic”. Se uită însă că orice decizie umane se bazează pe costuri de oportunitate, pe renunţarea la unele alternative în favoarea alteia. Cinismul apare ca element definitoriu atunci când obiectul alegerii îl reprezintă omul sau societatea umană. De altfel, se poate spune că cinismul economic există în orice domeniu unde resursele sunt în mod fatal limitate, în domeniul sănătăţii publice şi al medicinei prin excelenţă chiar. Sentimentul de ştiinţă diabolică are clare origini şi explicaţii. Demonologia şi etimologia conceptelor utilizate de aceasta ne ajută să intuim mai bine aceste origini. Astfel, însuşi conceptul de “demon” (gr. Daimon, dar care se citeşte demon) nu avea iniţial sensul de spirit rău, diavol, ci pe acela de “geniu mijlocitor” ce uneşte lumea de sus, divină, cu cea de jos, omenească, conferind unitate Universului. (Vezi în acest sens L. Robin, Theories platoniciene de l’ Amour, p. 131-138; Apud: Platon, Banchetul, Editura de Vest, Timişoara, 1992, p.57).Pentru mai multă claritate, vom reproduce citatul în cauză: “…daimonul este o fiinţă între zeu şi muritor, cu misiunea de a tălmăci şi împărtăşi zeilor cele ce vin de la oameni, şi oamenilor ceea ce vine de la zei. …Daimonul, fiind la mijloc între cele două lumi, umple golul ; aşa că universul se uneşte cu sine într-un tot. De la daimon porneşte şi toată ştiinţa viitorului; de la arta preoţilor cu privire la jertfe, la iniţieri, la descântece şi la vrăji. Zeul nu are amestec cu omul, ci toată împărtăşirea se face prin aceştia; numai prin daimoni vorbesc zeii oamenilor, fie în stare de veghe, fie în stare de somn. Şi, cine-i iscusit în acest fel de lucruri, se numeşte om daimonic; …unul dintr-înşii este chiar Eros”. Citatul în cauză face trimitere şi la o altă discuţie celebră în Economică, referitoare la întrebarea “Ce economisesc economiştii?”, cu răspunsul şocant şi tranşant “Dragoste”. Speculând ideea platoniciană a demonului amoros, răspunsul nu mai pare atât de şocant. Cei care se ocupă cu mijloacele şi cu mijlocirea-intermedierea au, de regulă parte de oprobiul ambelor părţi intermediate, fiecare dintre ele având impresia că a fost defavorizată de partener prin intermediul mijlocitorului.

Economistul-manager-mijlocitor economiseşte dragoste în sensul că o gestionează în mod raţional, o raţionalizează şi o trece prin minte înainte de a o lăsa să treacă prin inimă. Agentul economic este el însuşi un mediator permanent între cerere şi ofertă, între scopurile şi mijloacele proprii şi cele ale partenerului potenţial sau real. În modernism, decalajul dintre scopuri şi mijloace era vizibil, sesizabil şi uşor manevrabil. În postmodernitate, amintitul decalaj aproape că dispare, economicul şi politicul tinzând să devină un tot unitar, aşa cum a fost prefigurat la modul ideal de profesorul de Etică, Adam Smith. În aceste condiţii, demonizarea economicului şi angelizarea politicului nu mai este posibilă, ambele viziuni fiind tot mai solidare în împărtăşirea gloriei sau decăderii lor. Este remarcabil exemplul unificării concomitente a câmpului (continuumului) economico-politic sugerat de faptul că în timpul discursului unui prim-ministru britanic, ecranele calculatoarelor de pe pieţele finaciare mondiale se înroşeau sau se înnegreau în funcţie de creşterea sau descreşterea cursului valorilor mobiliare posibil a fi influenţate de anumite poziţii sau viziuni politice. Percepţia populară (ne referim la cea educată, care se pronunţă în cunoştinţă de cauză) asupra cauzelor crizelor sau disfuncţiilor sociale se aplică deopotrivă economicului şi politicului, falsa lor separare fiind rezultatul interesat şi comod al gândirii moderne, bazate pe logica lui sau-sau. Conjuncţia economico-politică necesită în mod imperios logica transcedentală a lui şi-şi, a continuumului ideatic şi nu a specializărilor pe segmente temporale arbitrar alese. De fapt, lumea aflată în Era informaţională – ne referim aici la SUA – aplică deja rezultatele şi concluziile modului de gândire postmodern şi concomitent, prin aplicarea variantelor de management şi de marketing în registrul “real time”. Metodologia Scop-Mijloc are darul de a face mai lesne aplicabile noile viziuni postmoderne la o economie care pare a se fi hotărât să parcurgă înapoi sensul evoluţiei şi să înceapă experimentarea economiei de piaţă de la primele sale începuturi…

Continuumul economico-politico-etic are o haină croită de către fiecare societate în

conformitate cu propriile dimensiuni şi ritmuri de evoluţie percepute ca fiind oportune şi benefice pentru întreaga societate. Această haină se numeşte “sistemul juridic”, viziune normativă prin excelenţă şi care face superfluă viziunea normativă din cele trei domenii amintite. Este suficientă dictatura legii, pentru ca democraţia economică şi politică să fie asigurată pe termen lung! Gândirea juridică nu are sens dacă nu se modelează după schema de gândire bazată pe scopuri şi mijloace.

Astfel, dreptul comun descrie conspiraţia ca fiind un acord între două sau mai multe persoane pentru comiterea unui act nelegal, sau pentru atingerea unui scop legal cu mijloace nelegale. Simbolul balanţei aflată în mâinile unei persoane legate la ochi (Justitia) este perfect consonant cu modelul ideatic al MSM. Astfel, unul dintre talere este Politicul, celălat este Economicul, iar axa pe care se echilibrează cele două talgere este Eticul. Ansamblul celor trei elemente este însuşi Juridicul, care consfinţeşte şi asigură ceea ce Eticul propune ca fiind acceptabil atât pentru Economic, cât şi pentru Politic.

Demonizarea sau divinizarea Economicului este explicabilă prin liberul arbitru cu care am fost înzestraţi, şi prin care se explică faptul că una şi aceeaşi mare realizare umană este fie angelic-divină (cum ar fi utilizarea energiei atomice în scopuri paşnice) fie demonic-divină (cum ar fi utilizarea energiei atomice în scopuri distructive). Dacă Erosul este înger sau demon, aceasta depinde de liberal arbitru al celui care îl primeşte. După o celebră zicere “Omul nu se naşte bun sau rău, ci doar apt de a deveni bun sau rău”. La fel se întâmplă şi cu toate deciziile umane: ele nu au nimic abscons sau ciudat, benefic sau malefic în ele însele, ci pot genera consecinţe care să devină benefice sau malefice.

Depinde de scopurile pe care ni le propunem, de mijloacele de care dispunem şi de nivelul de agregare socială al estimării etice şi a consfinţirii juridice a fiecărei decizii umane.

Friedrich August von Hayek (1952)

Deşi Hayek nu este un utilizator direct al binomului scop-mijloc, îl amintim aici, deoarece în lucrarea sa din 1952 intitulată “The counter-revolution of Science” a scris un capitol despre “<Purposive> Social Formations” în care analizează “cum acţiunea independentă a multor oameni poate produce entităţi (engl. wholes) coerente, structuri persistente ale relaţiilor care servesc finalităţi umane importante fără ca acestea să fi fost proiectate în acest scop”. Formularea de mai sus este deosebit de utilă pentru înţelegerea MSM deoarece noi am insistat pe acţiunile deliberate ale oamenilor ca urmare a scopurilor clar formulate de către aceştia. Este demn de reţinut că în cazul în care apar consecinţe pozitive ale unor acţiuni neintenţionate, deci neformulate ca scopuri clar definite, este posibil ca să le considerăm ca făcând parte din scopurile umane, respectiv că respectă schema de gândire şi acţiune de tip scop-mijloc. Această posibilitate provine din faptul că respectivele consecinţe nu au apărut în afara unor scopuri clar definite. În cazul în care aceste rezultate sînt acceptate ca fiind utile ele convin oamenilor tocmai pentru că se potrivesc cu nişte scopuri umane latente, neformulate “în clar”. Este ca în gluma cu felul în care construiau chinezii tunele: două brigăzi porneau să străpungă muntele din două direcţii opuse; dacă se întâlneau atunci rezulta un tunel, dacă nu se întâlneau rezultau două tunele. Desigur, presupunând că cel de al doilea tunel era şi el util şi dorit, se poate spune că acţiunea respectivă a fost conformă cu modelul scop-mijloc. Am indus relativitatea ideatică sugerată de acest exemplu pentru a atrage atenţia că nu suntem adepţii ideii absolutiste conform căreia MSM aplicată corect şi consecvent ar genera doar lapte şi miere, doar consecinţe pozitive şi agreate de toată lumea. Dacă scopurile umane nu ar fi contradictorii şi uneori chiar explicit antiumane, atunci MSM ar deveni un panaceu pentru evitarea oricărei dureri sau nemulţumiri.

Realitatea demonstrează că o asemenea situaţie este utopică, sau cel puţin nerealistă. Scopul pe care îl urmăreşte şi pretinde că îl poate atinge într-o măsură mai mare decât prin alte metode MSM, este de a reduce la un minimum rezultatele nedorite şi să armonizeze scopurile de diverse intensităţi, naturi şi amplori ale oamenilor şi organizaţiilor.

Jerome G. Kerwin (1953)

Jerome G. Kerwin a fost Preşedintele Fundaţiei Charles R. Walgreen pentru Studiul

Instituţiilor Americane în perioada în care John H. Hallowell (1952-1953) a conferenţiat şi apoi a scris pe tema “Temeiului moral al democraţiilor”.

Interesantă este opinia acestuia – formulată în prefaţa la ediţia din 1953 a lucrării sus amintite – despre esenţa eticului şi definirea acestuia în termeni de scopuri şi mijloace: “… renaşterea mişcărilor realiste, tradiţionaliste, aristotelice sau neoscolastice – indiferent de numele prin care acestea ţin să se facă cunoacute – aduce în prim plan străvechea convingere că moralitatea, în sensul alegerii unor mijloace cinstite (caracterizate prin chibzuinţă) pentru atingerea unor scopuri reale determinate raţional, constituie însăşi temeiul politicii” (p.5).

Definirea moralităţii ca un echilibru între scopuri şi mijloace este un preludiu al definirii eticului ca simbioză şi echilibru între economic şi politic. Faptul că autorul american consideră definirea eticului ca raport scop-mijloc drept o “străveche convingere”, ne întăreşte şi nouă presupunerea că moralitatea umană este – de fapt – un alt mod de a defini fiinţa umană prin raportul scop-mijloc.

Sau, pentru un plus de claritate, raportul scop-mijloc şi ideea de moralitate sînt două moduri – identice în esenţa lor – de a defini esenţa umană.

 

1.4.2 Psihologia cogniţiei

 

Psihologia cogniţiei se ocupă de studierea inteligenţei umane, respectiv de depistarea algoritmului pe baza căruia creierul uman emite judecăţi sau emite decizii. Au fost elaborate modele informatice ale cogniţiei umane. Herbert A. Simon şi Allen Newel, doi psihologi americani, au creat împreună cu informaticianul Clifford Shaw un model electronic al rezolvării problemelor de către om, sub denumirea de Modelul General al Rezolvării Problemelor. Esenţa programelor lor s-a bazat substanţial pe o procedură euristică numită “Analiza Mijloace-Scopuri”, prin care se determină, la fiecare pas al rezolvării problemei, cât de apropiat era programul de aflarea soluţiei, după care se căuta a se aduce programul într-un punct şi mai apropiat. În anul 1972 Newel şi Simon au lansat Teoria Generală de Rezolvare a Problemelor. Cititorii vor sesiza că algoritmul după care mulţi dintre noi încercăm să găsim soluţii diverselor probleme cotidiene este alcătuit din paşi succesivi, prin care ne apropiem tot mai mult de scopul propus. Dar, logica acestor paşi diferă, după cum şi mijloacele pe care le are fiecare la dispoziţie diferă, ceea ce duce la rezultate diferite. Ceea ce diferă în mod substanţial în modurile de gândire ale oamenilor este viteza cu care se trece, succesiv, de la un pas la altul, desigur în mod imaginativ, pentru a putea rosti, în final “Evrika!”. În opinia noastră acest model de gândire este unul specific Epocii moderne, axate pe raţionalism şi logică clasică, cu consecinţa că educaţia a promovat şi mai promovează încă acest mod de gândire, care nu este, totuşi, nici specific modului de operare al creierului uman şi nici prea eficient.

Cercetările mai recente au demonstrat că creierul uman gândeşte nu în paşi succesivi, ci în mod simultan, lucrând în mod paralel pe mai multe direcţii, grăbind, astfel, aflarea soluţiei. Concluzia acestei descoperiri ar trebui să pună pe gânduri strategii programelor educaţionale, deoarece majoritatea acestor programe insistă pe modul de gândire consecutivist şi nu pe cel concomitent (simultan). Practic, educaţia modernă a promovat exersarea unui mod de gândire care nu este specific creierului uman! Intuitiv, fără a avea cunoştinţă de descoperirile ştiinţei cogniţiei sau ale neurologiei, aplicând Metodologia Scop-Mijloc, am ajuns la concluzia necesităţii imperioase de a depăşi abordarea consecutivistă şi de a o înlocui cu abordarea simultană. De exemplu, analiza economică sau politică se face în marea majorităţii cazurilor fie la nivelul trecutului, fie al prezentului efemer, fie al viitorului de diverse lungimi. Extrem de rar găsim analize holiste, care să integreze cele trei aparent distincte paliere temporale. Deseori, ineficienţa şi lipsa realismului unor decizii are la origine această trunchiere specifică Epocii moderne. Postmodernitatea trebuie să se detaşeze de un asemenea mod de gândire şi să promoveze – la toate nivelurile educaţionale – gândirea sincretică, sinergică şi sistematică. Un negăm apariţia preocupărilor pentru astfel de abordări în chiar plin modernism, dar astfel de preocupări seamănă perfect cu actualele preocupări de “parapsihologie”, adică au încă stigmatul majorităţii ortodoxe şi conservatoare, care afirmă – exact ca Moromete când a văzut girafa – “Aşa ceva nu există!

Jocul de şah pe computer este de tipul analizei concomitente a scopului (obţinerea victoriei) cu mijloacele (mutările posibile efectuate), ceea ce explică diferenţa dintre jucătorul uman şi jucătorul computer. Această diferenţă este nu numai de ordinul vitezei sau a memorării unor paşi succesivi, ci, în primul rând faptului că computerul “gândeşte” coform modelului ideal de funcţionare a creierului uman, şi anume pe bază de simultaneitate şi nu pe bază de paşi succesivi, cu înaintări şi retrageri de strategii alternative. În perioada studiilor mele (1967-1971) era la mare preţ şi apreciere ştiinţifică metoda drumului critic (Critical Path Method – CPM) bazată pe analiza succesivă a diverselor căi posibile de urmat în atingerea unui obiectiv prestabilit. Opiniez că oferirea de metode de gândire bazate pe simultaneitate (MSM fiind una dintre ele) poate să eficientizeze mult analizele şi deciziile de diverse niveluri. Pentru România, aflată tot mai aproape de nivelul subdezvoltării economice, instituirea unor modalităţi analitice şi decizionale poate fi o şansă în atenuarea decalajelor. Intuiţia, abducţia şi gândirea holistă, transdisciplinară nu constituie doar mofturi metodologice sau “aiureli” avangardiste, ci necesităţi practice şi cu finalităţi pragmatice foarte concrete pentru societăţile care vor aplica aceste “mofturi” la nivelul educaţiei generale.

Psihologia cogniţiei poate fi un aliat principal în adoptarea metodologiilor postmoderne de gândire şi acţiune.

M. Rockeach (1973)

Este axiomatic faptul că dacă am definit omul ca fiind o funcţie variabilă de scopurile pe care cineva şi le propune şi mijloacele de care dispune, atunci valoarea umană este definibilă în acelaşi mod. Am precizat că este vorba despre valoarea “umană“, chiar dacă este de la sine înţeles că valoarea este un atribut al umanului, al subiectului valorizator.

Pentru cercetătorul M. Rockeach “singurul criteriu operant” pentru clasificarea valorilor este “cel de scop-mijloc”, criteriu faţă de care P.Iluţ precizează că “şi această dihotomizare e relativă“, precizare la care subscriem şi pe care o apreciem la modul pozitiv şi nu dubitativ. (vezi, P. Iluţ, “Structurile axiologice din perspectivă psihosocială“, p. 18).

Din păcate, nu am încă acces la lucrarea lui M. Rockeach, (The Nature of Human Values, Free Press, New York, 1979) dar reţinem, deocamdată, aprecierea de natură comparativă că “ceea ce P. Andrei (1945) desemnează prin valori primare (scopuri) şi valori derivate (efecte), apare la M. Rockeach (1973) ca valori terminale şi valori instrumentale”.

Cele de mai sus atrag atenţia asupra identităţilor de esenţă (conţinut) dintre latura de scop şi cea de mijloc a valorii, deosebirile de denumiri nefiind relevante. Includerea în acest context a criteriului propus de Rockeach (scop-mijloc) se justifică doar pentru a sublinia că binomul în cauză este utilizat oriunde este vorba despre personalitatea umană.

Napoleon Hill şi magia îmbogăţirii

Nu suntem tentaţi de a lua drept argumentaţie ştiinţifică noianul de literatură care a invadat tarabele librarilor stradali prin care se asigură cumpărătorul că va afla cheia succesului în toate domeniile: dragoste, bani, poziţie socială. Multitudinii de exemple pozitive de persoane care au cunoscut gloria prin aplicarea reţetelor promovate de această literatură pot fi oricând contracarate de exemple de persoane care au procedat identic dar au obşinut rezultate contrare. Aşadar, ceea ce reproşăm, în primul rând, acestui gen de reţete pentru toţi este absolutizarea sfaturilor şi a premiselor de la care pornesc acestea. Totuşi, dacă luăm sfaturile în cauză prin prisma relaitvismului promovat de MSM, unele premise şi chiar soluţii pot deveni viabile şi benefice. Una dintre cărţile care reuşesc să adune bani pentru autor de la toţi săracii lumii este cea a lui Napoleon Hill intitulată “De la idee la bani” ( apărută în în 1937 în State sub titlul “Think and grow rich” (“Gândeşte şi îmbogăţeşte-te”), cu ediţii americane succesive pînă în anul 1973, după care a apărut şi pe piaţa noastră în anul 1998 la Editura Curtea Veche. Faptul că facem referiri la această literatură, inclusiv la cartea lui Hill se datoreşte chiar genului de reţetă pe care o aplică autorul: se amestecă aserţiuni ştiinţifice imbatabile, verificate chiar prin experiment şi se translează rezultatele respective asupra oricărui individ, indiferent de pregătire, vârstă, educaţie sau context temporal. Totuşi, făcând abstracţie de reţetă, vom prelua din aceasta doar ingredientele cu caracter ştiinţific, prezentându-le sub forma unor citate estarse din cartea amintită.

“Scopul este piatra de hotar a oricărei împliniri, importantă sau nu. Un om puternic poate fi înfrânt de un copil care are un scop bine definit” (p.31)

“Mintea omenească poate împlini orice ţel pe care îl poate concepe şi în care crede”.

“Barnes a reuşit pentru că şi-a stabilit un scop precis şi şi-a pus toată energia, puterea şi efortul, absolut totul, în slujba acestui scop”.

“Atunci când dorinţa focalizează forţe importante în scopul de a obţine victoria, nu vă retrageţi; victoria este sigură”.

“Mintea nu cunoaşte alte frontiere decât cele pe care i le stabilim noi înşine”.

“Credinţa bine direcţionată face ca fiecare gând să dobândească o forţă nebănuită”

Citatele ar putea continua, chiar cu folos pentru cititorul nostru. Ne oprim aici, acestea fiind suficiente pentru sublinierea ideii că imaginaţia, credinţa, gândirea pozitivă, iubirea, motivarea, cooperarea, încrederea etc toate acestea fiind MIJLOACE superioare de atingere a unor SCOPURI superioare.

 

NOTE

1) Spiritul critic ce mă caracterizează s-a concretizat şi în alegerea temei tezei de doctorat ( “Gândirea economică radicală. Cazul SUA”, publicată în 1998 sub titlul “Radicalismul economic american”) începută în anul 1976 şi finalizată în …1996 (deşi, într-o formă pe care am considerat-o finală, lucrarea a fost terminată în 1984.

Radicalii de stâga din SUA au fost critici neînduplecaţi ai totalitarismului văzut de ei ca existînd atât în “imperialismul american” cât şi în “imperialismul sovietic”).

Apropierea ideatică de gânditorii Clubului de la Roma, de critica din interior a unora dintre realităţile capitalismului american şi european, a accentuat translaţia de la analiza strict economică a realităţilor şi completarea acesteia cu cea politică.

Viziunile holiste, integratoare, (totalitare?) promovate şi de unele poziţii oficiale ale vremii au dus la preocupări de filosofie socială prin care acţiunea umană în general poate fi evaluată mai corect şi mai coerent prin definirea exactă a scopurilor şi combinarea optimă a mijloacelor.

Fără pretenţia de a-mi confecţiona absurde certificate de disident sau de critic al sistemului totalitar, formularea rezultată din “noua paradigmă” suna astfel: orice propagandă devine superfluă în faţa unei analize bazate pe definirea clară a scopurilor (eliminarea secretizărilor cu rol de minciună politică) şi pe evaluarea corectă a mijloacelor existente sau posibile de atras. Simpla comparare a acestui raport dintre scopurile propuse şi mijloacele alese, aplicat la o societate sau alta, indiferent dacă se numeşte capitalistă sau comunistă, comunică poziţia relativă a acesteia în planul potenţialului său.

“Încununarea” încercărilor mele de inducere a utilizării binomului scop-mijloc în relevarea adevărurilor sociale a fost în vara anului 1989 prin publicarea în revista “Cronica” din Iaşi a unui articol intitulat “Doctrina Ceauşescu – sinteză a binomului mijloc-scop”, a cărui concluzie implicită era că neadecvarea mijloacelor la scopuri, respectiv formularea unor scopuri imposibil de atins datorită rarităţii mijloacelor se traduce în risipă, ineficienţă şi chiar în compromiterea oricăror bune intenţii.

Precizez aici că utilizarea acestui binom, mai mult sau mai puţin elaborată, a fost dintotdeauna apanajul reprezentanţilor stângii, respectiv ai mişcărilor reformatoare, de largă respiraţie socială. (Nu reducem aici conceptul de “stânga” la abuziva sa definire şi reducere la diverse forme de socialism, marxism, sau naţionalsocialism).

Amintesc aici, printre gânditorii de stânga, pe Confucius, Machiavelli, Marx, Ludvig von Mises,

Lionel Robbins, J,K. Galbraith, Peter F. Drucker etc., lista fiind foarte lungă. Cu speranţa să nu surprindă (prea mult) pe nimeni, Lenin şi Hitler au avut o gândire revoluţionară, de stânga, în timp ce Stalin şi Ceauşescu au fost conservatori de dreapta, care încercau să conserve rezultatele preluării puterii prin retorică de tip revoluţionar.

Am făcut această precizare, deoarece prea adesea se confundă limbajul folosit cu realitatea. Cu un limbaj ce se revendica de la Marx şi socialişti, dictatorii regimurilor totalitare au fost reprezentanţi ai forţelor de dreapta, conservatoare, cu anihilarea oricăror tendinţe de schimbare.

Luarea în calcul a unui set comun de valori umane şi evaluarea mijloacelor în totalitatea lor a dus, în ultimii ani, la construirea indicatorului sintetic numit “Indicele dezvoltării umane”, care poate fi considerat o “emanaţie” a gândirii social-democrate.

După 1990, preocupările mele de a elabora “noua paradigmă“ au continuat cu propuneri de re-definiri conceptuale, cărora comunitatea ştiinţifică le-a acordat un interes diferit: de la preluări tacite/ilicite, la ignorare deliberată. Termenul de “Economică“ pare a căpăta acceptul celor care cred că este necesară o distincţie clară între (teoria) “economică“ şi realitatea numită curent “economie”. În final, propensiunea pentru esenţializare şi teoretizare s-a canalizat spre abordarea filosofică propriu-zisă a raportului scop-mijloc, raport care, în concepţia subsemnatului este însăşi raţiunea de a fi a Eticii.

 

2) Precizez aici că prefer termenul de “trinitate” (utilizat şi de creştinismul catolic) celui de “treime” (utilizat şi de creştinismul ortodox), deoarece primul sugerează ideea de “trei în unitate”, în timp ce al doilea sugerează “a treia parte dintr-un întreg”, Dumnezeu fiind, de fapt suma interactivă a Trei Treimi. Eşecul unor reprezentanţi ai vieţii noastre publice de a utiliza în mod eficient metodologia pe care o prezint aici (şi pe care am expus-o în numeroase articole publicate la Iaşi, Chişinău şi Bucureşti) se datorează în mare măsură faptului că respectivii erau atei convinşi, fără a depune efortul necesar de a pătrunde în esenţa creştinismului, în special, şi a teologiei în general. Precizez de la început că metodologia propusă va fi utilizată într-un demers temerar, dar necesar, acela de a aduce noi probe la cele deja avansate referitoare la caracterul unitar al cunoaşterii, mai exact la marea pierdere suferită de omenire prin perpetuarea falselor distincţii dintre cele trei “domenii” spiritualitate, filosofie şi ştiinţă.

 

3) Lucrarea a fost publicată iniţial în revista “Economica” (ce apare din anul 1992 la Chişinău) nr 3-4/1995, în limbile română, engleză şi rusă, fiind preluată (cu uşoare rectificări) în cartea economistului zimbabwean Livingstone Musoro, “Readings in Development Issues”, care a apărut în anul 1996, tot la Chişinău.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul 2

 

Metode şi metodologii de studiere a acţiunii umane

 

2.1. Metoda, metodica, metodologia

 

Privită prin prisma binomului scop-mijloc, metoda ţine – evident – de domeniul mijloacelor.

Grecescul “methodos” înseamnă “drum, mijloc” sau, după alte formulări “cale”, desigur în sensul dedirecţie de urmat pentru a ajunge la scopul (capătul) propus.

Vilfredo Pareto, reprezentant al Şcolii de la Lausanne, poate fi considerat un precursor în materie de gîndire de tipul scop-mijloc: “Scopul ştiinţei este de a cunoaşte uniformităţile fenomenelor; trebuie, ca urmare, să se întrebuinţeze toate procedeele, să se folosească toate metodele care ne duc la scop. Numai la verificare se cunosc metodele bune şi cele rele. Aceea care ne duce la scop e bună, cel puţin atîta timp cît nu se găseşte alta mai bună“ (V. Pareto, Manuele d’Economie Politique, Paris, 1909; apud Mladenatz, p. 10)

Se poate spune, de asemenea, că Pareto a formulat indirect definiţia pe care am dat-o, în 1990, Eticii, aceea de stabilire/apreciere a gradului de adecvare (bine) dintre mijloc şi scop.

Ideea de “mijloc” conţine – aparent paradoxal – şi ideea de “scop”, sau, cel puţin, o

presupune. Paradoxul (ce poate apărea doar în cazul în care scopul şi mijlocul sunt concepute absolut antitetice, opuse iremediabil, ceva de genul “dacă este scop, atunci nu poate fi mijloc”) se estompează însă, şi poate chiar să dispară dacă acceptăm punctul de vedere relativist pe care l-am enunţat anterior.

Consider că forma cea mai adecvată a relativismului implicat de identitatea de esenţă dintre scopuri şi mijloace este redată de viziunea postmodernă, a cărei metodă specifică de cunoaştere este transdisciplinaritatea, avînd ca esenţă logica terţiului inclus şi abducţia, ca o a treia cale, pe lângă clasicile “inducţie” şi “deducţie”. Din păcate, relativismul este văzut ca fiind sursa principală a dezordinii, nesiguranţei, lipsei de principii, a unei permanente balansări între o extremă sau alta, îngreunând comunicarea şi leadershipul social. Avem convingerea că nu este astfel, sau cel puţin noi vedem în relativism o şansă pentru echilibru şi dezvoltare.

Revenind la identitatea de esenţă dintre mijloc şi scop, respectiv transformarea perpetuă, reciprocă şi succesivă a acestora în funcţie de unghiul temporal din care privim lucrurile, această identitate deci se surprinde şi din sensurile iniţiale ale celor doi termeni. Astfel, dacă Methodos (Mijlocul) înseamnă cale, Scopul (Telos) înseamnă capăt, final de cale, ceea ce înseamnă că scopul presupune existenţa mijlocului, sau chiar îl include.

În aprecierea noastră, Hristos (Fiul) are calitatea de Mijloc în comparaţie cu Tatăl care reprezintă Scopul, finalitatea căii de urmat. Dar, Hristos se autodefineşte astfel: “Eu sunt Adevărul, Viaţa şi Calea”. Este dificil de precizat acum dacă prin “calea” Hristos se definea ca un mijloc prin care învăţătura divină era revelată oamenilor, sau ca finalitate, ca un model de urmat, asemeni Tatălui.

Opinia nostră este că ambele aspecte sunt vizate, de unde şi permanenta dualitate a gândirii creştine. Între scop şi mijloc există identitate de esenţă, iar acest lucru se poate demonstra.

Pentru uzul lucrării de faţă, vom enumera doar câteva elemente ale acestei demonstraţii, mai bine zis câteva similitudini care fac din fiecare din cele două elemente ale binomului un alter-ego pentru celălalt, ceva de genul raportului dintre cerere şi ofertă, raport în care, pe rând, dar şi simultan, cumpărătorul şi ofertantul au rolul de scop şi de mijloc.

Identitatea de esenţă dintre scop şi mijloc provine, în primul rând din definirea fiinţei umane ca unitate dialectică dintre mijloc şi scop. De fapt, aşa cum am arătat, omul este o unitate trialectică, conform arhetipului treimic fundamental reprezentat în creştinism prin Sfînta Treime. Cu alte cuvinte, omul este simultan şi scop şi mijloc, el însuşi fiind mijloc de îndeplinire a scopurilor sale. Iată cum conceptele de scop şi mijloc se suprapun şi se identifică, fapt ce transcende apoi şi asupra acţiunilor sale, acestea fiind concomitent scop sau mijloc în funcţie de unghiul de vedere (dinspre trecut spre prezent sau dinspre prezent spre viitor).

În al doilea rând, perceperea identităţii dintre scop şi mijloc provine din faptele de viaţă în care unul şi acelaşi lucru este scop pentru x, dar este mijloc pentru y. Subliniem, este vorba aici de percepţii diferite ale uneia şi aceleiaşi realităţi. Relativitatea conceptuală provine şi din educaţie, din convingerile formate în timp.

Sub raport acţional şi existenţial, esenţa umană este o sinteză permanentă de scopuri şi mijloace.

Deci, scopul şi mijlocul, telos-ul şi methodos-ul sunt identice în esenţa lor. Dacă privim lucrurile dinspre viitor spre prezent, atunci se poate construi o adevărată teorie despre scopuri, cum le formulăm, cum le îndeplinim, cum se transformă ele în mijloace pentru alte scopuri etc. În plan filosofic, această discuţie despre scopuri se numeşte teleologie, iar în plan ştiinţific – telotică.

Dacă metoda este un mijloc, o cale prin care se poate ajunge la adevăr,3 atunci ce este metodica? În opinia noastră, metodica reprezintă, o sumă de metode, un set neomogen de căi concepute pentru atingerea unui scop dat.

Astfel, există metodici în pedagogie referitoare la modalităţile specifice de predare a unor discipline. În principiu, o metodică este descrierea concretă a căilor posibile de obţinere a unui rezultat (scop). Cu cât căile oferite de o metodică sunt mai diverse, cu atât este o şansă mai mare de obţinere a rezultatului dorit.

Spunem aceasta ţinând cont de marea variabilitate a personalităţii umane, ceea ce face ca una şi aceeaşi metodă (cale) folosită de x să nu dea aceleaşi rezultate în cazul în care este folosită de y, caeteris paribus.

Denumirea de metodică poate fi cvasi-echivalentă cu cea de mediatică adică un set de mijloace apte să ducă la atingerea unui scop.

Diferenţele dintre demersul metodic şi cel mediatic constau în faptul că, în mod convenţional, metodica face trimitere la un areal mai îngust şi mai bine precizat, în timp ce mediatica vizează mijloacele în general, din rândul cărora se pot selecta cele mai adecvate/corespunzătoare pentru atingerea unor scopuri specifice.

În ultimă instanţă, orice element al existentului – prezent şi viitor – se poate defini ca mijloc pentru atingerea unui scop. Atunci, care ar mai fi rostul unui demers filosofic sau ştiinţific prin care să se definească şi studieze mijloacele?

Credem că raţiunea de a fi a mediaticii constă în conştientizarea rolului de mijloc al unor elemente. Anumite convingeri ideologice, culturale, religioase etc., fac ca unele elemente ale existentului înconjurător să nu fie percepute ca mijloace. Exemple: prelevarea şi vânzarea de organe umane era până nu demult interzisă, atât de Biserica Ortodoxă Română, cât şi de legislaţia în vigoare, acestea nefiind conştientizate ca mijloace permise, ducătoare la scopul divin care este însăşi viaţa.

Actualmente, atât BOR cât şi legea română permit şi chiar stimulează acest lucru. Sancta relativitas!

Unul şi acelaşi lucru era ieri un mijloc RĂU, iar azi, în aproape aceleaşi contexte, este un mijloc BUN!

De asemenea, prostituţia nu este legalizată din motive similare, deşi corpul uman şi utilizarea sa în orice scop este o problemă de libertate umană. Tot prejudecăţile stau la originea convingerii că, în cazul legalizării prostituţiei, aceasta să se refere numai la femei, nu şi la bărbaţi. Lista exemplelor ar putea continua, motivând astfel necesitatea demersului mediatic.

De altfel, însăşi ideea de progres sau de creativitate conţine în sine combinări noi şi neaşteptate de mijloace. Cel mai direct şi eficient duşman al mediaticii este dogmatismul (filosofic, religios, ştiinţific), atitudine care nu explică de ce un lucru nu este bine să se producă, în schimb perorează că “aşa ceva nu este acceptabil”, “este dăunător” etc. deşi de multe ori calculele arată contrariul.

Aşa-numitele scopuri în sine, acte lipsite de finalitate concretă sunt, de fapt alter-ego-ul mijloacelor nepermise, în fond multe dintre interdicţii fiind frâne clare în dezvoltarea umană în general şi în cea a unei ţări sau regiuni în special.

Se aud şi acum voci disperate sau probante ale unei stări de criză interioară ale unor persoane în momentul când acestea aud de “cooperare transfrontalieră“, practicile paramedicale de vindecare, legiferarea activităţii transnaţionalelor, homosexualismului sau a consumului de droguri (vezi, în acest ultim caz, reducerea consumului de droguri şi a cazurilor sociale generate de acesta, ca urmare a legalizării consumului supravegheat de droguri, legislaţie aplicată cu rezultate pozitive în Olanda şi propusă spre legiferare şi în Republica Moldova, spre stupoarea majorităţii populaţiei, obişnuită mai mult cu interdicţia decât cu libertatatea).

Metodologia este un demers amplu, de natură reflexivă şi critică, referitor la diversele metode şi metodici existente. Dintr-o metodologie nouă, sau dintr-o nouă abordare metodologică apar, de regulă, metode şi metodici noi.

Metodologia scop-mijloc reprezintă o abordare metodologică nouă, de tip sintetic, transdisciplinar, integrator, holist, convergent şi nedogmatic referitoare la triada scop-mijloc-raportul scop/mijloc.

Aplicarea noii metodologii la cele mai diverse situaţii umane (politice, economice, etice) a permis relevarea unor soluţii sau abordări realmente surprinzătoare, greu de prevăzut a exista sau a fi benefice în lipsa aplicării amintitei metodologii. Exemple de metodologii existente: raţionalismul cartezian, economismul şi istorismul marxian, utilitarismul neoliberal, creştinismul european, existenţialismul, postmodernismul, etc.

Este cunoscut că între aceste metodologii precum şi între altele neamintite aici s-au stabilit raporturi de adversitate, ca urmare a ipotezei absolutiste de la care au plecat, respectiv au contrazis metodologiile existente. Tipul lor de argumentaţie este de genul “dacă şi numai dacă“, neacceptând alte variante de gândire decât cele sugerate de însăşi denumirea acelor metodologii.

În schimb, MSM acceptă toate variantele metodologice anterioare, neexcluzând, prin ipoteză, nici una dintre ele. Mai mult decât atât, bazată pe un relativism ce frizează absolutul, MSM integrează concluziile metodologiilor existente, utilizându-le succesiv sau concomitent, total sau parţial, în funcţie de scopurile propuse sau/şi mijloacele existente. Totodată, MSM este deosebit de utilă în studierea şi analiza celorlalte metodologii, surprinzându-le asemănările fundamentale precum şi deosebirile fenomenale.

Astfel, keynesismul, monetarismul şi chiar marxismul nu sunt atât de diferte precum vor ele (sau alţii) să pară. Practic, schema de gândire este foarte asemănătore, ceea ce diferă fiind scopurile propuse şi mijloacele alese pentru aceasta.

Un exemplu: marxismul a intuit că socialismul/comunismul va apare din capitalism, lucru contestat şi de Lenin şi de adepţii liberalismului. Paradoxul constă în faptul că Lenin s-a revendicat de la Marx, dar în practică l-a negat, în timp ce liberalii (împreună cu social democraţii ce se revendică direct de la Marx) creează noi şi noi etaje ale unei societăţi tot mai asemănătoare cu cea preconizată de Marx. Globalizarea actuală, manifestată prin integrare economică şi liberalizare maximă a comerţului şi relaţiilor dintre toţi actorii economici, constituie o parte a predicţiei marxiste numită internaţionalizare (cu forma extremă şi reducţionistă a acesteia numită internaţionalismul proletar).

Aplicînd MSM la analiza acestor situaţii paradoxale, paradoxul dispare dacă sesizăm clar mijloacele reale folosite şi scopurile în care se utilizează acestea.

 

2.2. Metodologia Scop-Mijloc (MSM) în studierea Omului

 

Descrierile/definiţiile reproduse anterior, referitoare la esenţa umană, constituie metafore sugestive, cu trimitere îndeosebi la Om ca individ şi mai puţin referitoare la om ca umanitate.

În funcţie de scopul urmărit de către fiecare gânditor, definiţiile de mai sus au pus accentul fie pe latura telotică, fie pe cea mediatică a omului, iar dintre aceste două accente, structura scopului sau mijlocului (substanţă, energie, informaţie) diferenţiază în continuare definiţiile date Omului sau cele care vor mai fi date în continuare.

În consecinţă, se degajă necesitatea definirii Omului după un criteriu multiplu, sau cel puţin, se impune necesitatea precizării criteriilor posibile de avut în vedere în definirea Omului precum şi pe acelea pe care le-am luat în considerare.

În ce ne priveşte, criteriul multiplu pe care îl avem în vedere concomitent-simultan în definirea Omului constă într-o serie de trinităţi, după cum urmează:

a) Prima triadă: temporală, sau verticală cere ca definiţia dată Omului să fie concomitent valabilă pentru trecut, prezent şi viitor. Astfel, o definiţie preponderent substanţialistă (ca de ex. una preponderent anatomică) este nerelevantă pentru trecut. O atare definire scoate din calcul existenţa reală a miliardelor de fiinţe anatomice, dispărute acum ca substanţă şi formă umană. Ideal este ca orice încercare de definire a Omului să vizeze evidenţierea continuităţii temporale a fiinţei umane. “Viitorul şi trecutul s-ale lumii două feţe”, spunea Eminescu, sugerând implicit că prezentul este sinteza treimică a timpului în ansamblul său, imposibil de segmentat pe cele trei părţi componente fără a afecta definirea completă a Omului în timp. Putem să ne imaginăm că segmentarea pe cele trei subdimensiuni ale timpului provine dintr-o preocupare didactică şi ştiinţifică de înţelegere a noţiunii de Timp. Din păcate, câştigul obţinut sub raport didactico-analitic este mult mai mic decît pierderea înregistrată ca urmare a viziunilor segmentate sau trunchiate asupra timpului.

Dogmatismului leninist care punea un accent disproporţionat de mare pe viitor, i se opune astăzi un alt dogmatism care pune accentul pe prezentul imediat. Orice încercare de prefigurare a viitorului afirmată după 1990 în România era imediat taxată ca mentalitate comunistă, ca o reminiscenţă a planificării centralizate! Nu întâmplător, la 10 ani de la căderea comunismului România pare a nu-şi fi definit clar opţiunile pentru viitor, deşi intenţia de aderare la Uniunea Europeană este majoritar susţinută. Dar, în acest context ce se prefigurează a fi – din nou! – excesiv de viitorist se UIT lecţiile trecutului (mă refer la integrarea economică socialistă de tip CAER). În consecinţă, discutânduse masiv despre intrarea în Uniunea Europeană, se uită complet discuţia referitoare la condiţiile în

care, în viitor, România ar putea să iasă din această Uniune. Desigur, este greu de imaginat o situaţie în care România ar prefera să iasă din integrarea europeană, dar măcar la modul principial problema în cauză ar trebui pusă. Notez, în context, faptul că – dorind să se detaşeze net de imaginea negativă lăsată de integrarea sovietică, – integraţioniştii ruşi care au pus bazele CSI au afirmat adesea că această organizaţie este deschisă oricăror state, precizând chiar şi condiţiile de ieşire din CSI. La ora actuală aceste condiţii există stipulate în acordurile de aderare, deşi termenii ieşirii sunt mai mult decât descurajatori pentru eventualii amatori.

b) A doua triadă: spaţială sau orizontală cere ca definiţia dată să fie concomitent valabilă pentru micro, macro şi mondo, sau individ, grup social şi omenire . Astfel, definiţia aristotelică “omul este un animal social” satisface exigenţa acestei triade, dar numai cu condiţia ca “social” să fie valabil pentru micro-societate (familie, grup) şi pentru macro-societate (naţiune, omenire). Prin această precizare am subliniat şi relativitatea termenilor de micro şi macro, semnificaţia acestora diferind în funcţie de nivelul de socializare de la care se porneşte.

c) A treia triadă: esenţială, acţională şi transcendentală cere ca definiţia dată să surprindă clar, succesiv şi concomitent calitatea Omului de scop, mijloc şi armonizator al raportului scop/mijloc, cu respectarea concomitentă a cerinţelor primei şi secundei triade.

Scopul poate fi asimilat cu orice intenţie, dorinţă, lipsă ce trebuie complinită, lucru viitor ce urmează a fi înfăptuit, obiectiv de îndeplinit, etc. Spinoza afirma în legătură cu ideea de scop următoarele: “Prin scopul pentru care facem ceva, înţeleg pornirea noastră” (Cf. B.Spinoza, Etica demonstrată după metoda geometrică, Bucureşti, Ed Casei Şcoalelor, 1929, p.145).

Mijlocul poate fi asimilat cu orice element de intermediere, orice instrument sau fapt apt să contribuie la apropierea de scopul propus. Scopul şi mijlocul sunt identice în esenţa lor. Orice sumă de mijloace atrase pentru atingerea unui scop oarecare se regăseşte, în ultimă instanţă, în scopul propus, care, la rândul său, devine mijloc pentru un alt scop sau chiar pentru scopuri multiple.

d) A patra triadă: structurală, de conţinut. Orice existenţă, inclusiv cea umană are ca structură componentă substanţa, energia, informaţia. Această triadă atotprezentă este bine explicată, în ultimele decenii ale secolului trecut, în lucrările lui Ilya Prigogine. Scopurile şi mijloacele utilizate de Om pot fi de natură materială (sau substanţială), energetică sau informaţională. Omul însuşi este astfel structurat. Unii au văzut în Om doar dimensiunea materială (carne, oase, sânge etc). Anatomiştii vor vedea în primul rând Omul din acest unghi de vedere, iar medicina clasică (pre-modernă) abordează bolnavul şi bolile sub raport materialist. Medicina modernă a făcut loc şi vindecării sufletului, înregistrând trecerea de la monismul materialist la dualismul substanţă-energie. În fine, medicina postmodernă face tot mai mult loc viziunii integrate, triadice şi realmente treimice, conferind aceeaşi importanţă celor trei dimensiuni: Substanţă, Energie şi Informaţie. Nu întîmplător, aşa-numita Medicină alternativă – în care am inclus şi inforenergetica – sau medicina complementară, îşi face tot mai simţită prezenţa, concomitent cu succese reale, dar şi cu impostori reali…

Postmodernismul desfide accentul exagerat pus pe dimensiunea materială de la începuturile Erei creştine şi până astăzi. Credinţa hindusă era superioară acestei viziuni simpliste prin faptul că înţelegea existenţa materiei sub forma unui dans permanent al energiei. Cu siguranţă, informaţia ca ghid de acţiune al acestui dans, întregea viziunea hinduistă asupra existenţei. Defectul modernităţii constă în faptul că – în plină Eră energetică – a lăsat materia şi materialismul ca idealuri umane. Dacă identificăm modernismul cu capitalismul clasic, atunci se poate întrevedea o nouă dimensiune a acestuia prin care energia şi informaţia să devină valorile sale supreme. Este ceea ce se şi întâmplă în zilele noastre cînd nu numai că se vorbeşte despre postcapitalism (forma economică a postmodernismului) dar se aşează temeliile Erei Informaţionale şi a Economiei bazate pe cunoaştere.

Triada Substanţă (S), Energie (E) şi Informaţie (I) cunoaşte o interesantă evoluţie din punctul de vedere al accentelor puse pe una, două sau toate componentele de mai sus. Câteva exemple par a fi demne de atenţie. Să ne imaginăm una dintre senzaţiile umane fundamentale şi care ţine de instinctul de supravieţuire-conservare: foamea. Să presupunem că pentru înlăturarea acestei senzaţii, cineva mănâncă un măr. Înlăturarea pe moment a senzaţiei de foame îi va genera persoanei în cauză următorul raţionament: am introdus Substanţă în organism şi aceasta mi-a înlăturat senzaţia de foame.

Deci, s-ar zice, Substanţa este totul! Totuşi, după un timp, persoana constată că s-a înviorat şi parcă are ceva mai multă energie, este mai vioaie, etc. Aha! va zice personajul nostru: acum am înţeles că un substanţa era cea care m-a înviorat, ci energia pe care aceasta o conţinea şi pe care mi-a transmis-o.

De fapt, substanţa este, oricum, eliminată…”Eu de Energie am nevoie, nu de Substanţă”… Dar, după un timp, omul sesizează faptul că el avea nevoie, nu atât de Substanţă sau de Energie, ci de Informaţia care a anihilat senzaţia de foame… O autosugestie ar fi fost suficientă în acest scop şi, eventual, o informaţie mai adecvată ar fi putut aduce mai multă Energie, mai rapidă şi mai ieftină! Deci, informaţia este totul! Desigur, fiecare dintre cele trei faze reprezintă o exagerare, dar abia după parcurgerea tuturor apare conştientizarea corectă a importanţei relative a celor trei componente, fără însă a putea elimina vreuna dintre ele.

Un alt exemplu, sperăm, edificator. Triada temporală este utilă în înţelegerea triadei

structurale, fapt evidenţiat prin utilizarea triadei spaţiale.

La nivel micro, individul este, iniţial, adică în faza primei copilării, impresionat îndeosebi de componentele Substanţiale ale existenţei: alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, adăpost, lucruri, jucării, unelte etc., etc. În faza adolescenţei însă, aceste elemente sunt puse în umbră de dimensiunea energetică. Adolescentul este interesat să aibă forţă, putere, energie… În fine, la maturitate şi senectute, dimensiunile Substanţială şi Energetică sunt puse în umbră de dimensiunea Informaţională, numită acum înţelepciune.

La nivel spaţial omul în tripla sa dimensiune micro-macro-mondo, a experimentat aceleaşi etape ca şi individul uman. În faza copilăriei omenirii, indivizii puneau accentul pe dimensiunea Substanţială. Dacă ne raportăm doar la cei 2000 de ani ai Erei Creştine, au trecut circa 16 secole pentru ca omenirea să fie interesată preponderent de dimensiunea Energetică. Este vorba de perioada începută de Revoluţia Industrială sau Capitalism. Productivitatea şi dinamica economică – iată noile dimensiuni ale Epocii Energetice! Era energetică a culminat cu descoperirea şi aplicarea armei atomice, respectiv şi-a manifestat din plin prezenţa până la mijlocul acestui secol. În fine, după un mileniu şi jumătate de materialism şi după trei secole de energetism, omenirea are deja acum câteva decenii de Eră Informaţională. Ce este de aşteptat să urmeze? Conform gândirii trialectice care stă la baza MSM, Era informaţională se va încheia la nivel de Planetă în câteva decenii, după care va urma Era de autentică Sinteză şi Echilibru între toate triadele pe care le-am amintit şi care există independent de (re)cunoaşterea sau acceptarea noastră.

e) A cincea triadă, socio-umană (sau uman-socială) se referă la sferele gândirii şi acţiunii individualumane sau socio-umane. După cum se observă, avem mereu în vedere, atunci când discutăm despre OM, toate palierele posibile şi toate triadele în care poate fi imaginată existenţa umană (Micro, macro, mondo; Trecut, prezent, viitor; Substanţă, energie, informaţie; Scop, mijloc, raportul scop-mijloc;

Politic, economic, etic; etc). De aceea, şi această triadă este concepută a fi cunoscută şi studiată concomitent la nivel individual şi social. Scopurile umane sunt formulate sub formă de strategii (dacă este vorba de termen lung – viitorul îndepărtat) sau tactici, (dacă este vorba des termen scurt – viitorul apropiat). Faptul că, deseori, tacticile sunt înţelese ca fiind mijloace care permit atingerea scopului constituie încă un argument în favoarea afirmaţiei că mijloacele sunt scopuri (derivate) iar scopurile sunt mijloace neconcretizate încă.

Aşadar, triada socio-umană arată că fiecare societate are trei piloni fundamentali de existenţă: politicul (domeniul stabilirii şi urmăririi scopurilor), economicul (domeniul alegerii şi combinării mijloacelor) şi eticul (domeniul aprecierii permanente a gradului de adecvare dintre scopurile propuse şi mijloacele alese). Dacă cele trei domenii apar ca perfect îngemănate şi cvasi nediferenţiate, la fel se întâmplă (sau ar trebui să se întâmple) şi cu disciplinele ştiinţifice care le studiază. Aceste trei ramuri ale cunoaşterii sistematizate sunt: Politica, Economica şi Etica.

f) a şasea triadă existenţială se referă la tridimensionalitatea universului în care trăim şi a fiinţelor care îl populează. Punctul, linia şi planul par a defini Sfânta Treime geometrică, respectiv cele care par a reprezenta Totul, atât împreună cât şi separat.

Punctul poate fi imaginat ca fiind Elementul generic, care corespunde Cuvântului (Logosului). El este Informaţia concentrată la maximum, din care se poate construi atât Linia cât şi Planul.

“Daţi-mi un Punct şi voi răsturna lumea” spunea Galileo Galilei. Afirmaţia de mai sus a fost cel mai adesea tradusă prin imensa dificultate de a găsi un argument forte (punct de sprijin) într-o explicaţie raţională.

Linia este succesiune infinită de puncte, având în plus şi două posibile sensuri. Negativul şi pozitivul au corespondentul lor etic (Răul şi Binele). Linia este compatibilă cu Energia, respectiv cu Sfântul Duh din Sfânta Treime creştină.

Planul – care conţine atât o infinitate de linii, cât şi o infinitate de puncte pare a fi elementul cel mai palpabil, Substanţial. El poate fi asemănat cu Fiul Domnului, fiind o rezultantă a intersectării şi îngemănării infinităţilor de puncte (Dumnezeu Tatăl) şi de linii (Sfântul Duh). Această triadă este, totodată, reprezentată de cele trei dimensiuni fundamentale: Înălţime, Lungime, Lăţime. Din nou, regăsim similitudini (neîntâmplătoare) între aceste dimensiuni fundamentale şi cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi. Oarecum ciudat, Punctul nu are Înălţime, Lungime şi Lăţime şi corespunde lui Dumnezeu Tatăl, Linia are Lungime şi corespunde Sfântului Duh, iar Planul are Lăţime (relief) şi corespunde lui Dumnezeu Fiul.

g) A şaptea triadă, este, de fapt, prima ca importanţă şi semnificaţie. Este vorba, desigur, de Sfânta Treime, conceptul creştin fundamental care defineşte însăşi ideea de Divinitate. Pentru o mai bună înţelegere a conceptului de Sfântă Treime amintesc aici inscripţia ce se află pe frontispiciul unei biserici catolice din Bratislava: Tres unum sunt. De asemenea, o bună explicitare a ideii trinitare o face părintele Stăniloaie în cartea intitulată „Treimea cea de o singură fiinţă”. Existenţa celor trei persoane într-un tot unic şi unitar poate crea dificultăţi de înţelegere celor care nu vor sau nu pot să renunţe (măcar temporar) la modul aristotelic şi cartezian de gândire. Modul segmentar-schizoid de gândire (concretizat în segmentarea continuumurilor treimice şi triadice: trecut-prezent-viitor; micromacro- mondo; economic-politic-etic; substanţă-energie-informaţie; scop-mijloc-raportul scop mijloc; înălţime, lungime, lăţime) este incompatibil cu gândirea holistă, transdisciplinară, postmodernă, fapt dovedit de dificultatea perceperii conceptului de Sfântă Treime de către o minte exersată în logică clasică şi raţionalism. Nici substanţa nu poate fi corect înţeleasă printr-un mod substanţialist de gândire. După formularea lui Rudolf Steiner Tragedia materialismului constă în faptul că nu poate înţelege ce este materia”. Traducând afirmaţia de mai sus la triada individual-socială politic – economic – etic se poate spune că “Tragedia doctrinelor morale constă în faptul că nu definesc corect eticul”.

Figura nr.1. Trei triade văzute în tridimensionalitatea universului

Plan temporal

(trecut, prezent, viitor)

Plan spaţial

(micro, macro, mondo)

Plan acţional-uman

(scop, mijloc, scop/mjloc)

 

2.3. MSM, teoriile despre scop (telotica) şi teoriile despre formularea scopurilor (politica)

 

Am afirmat deja că politicul se ocupă cu formularea şi urmărirea scopurilor. Prin această definiţie, conceptul de “apolitic” înseamnă “persoană care nu îşi formulează şi nu urmăreşte scopuri”.

Deoarece o atare ipostază a fiinţei umane ţine de patologic, calificativul de apolitic pe care şi-l acordă unii apare ca cel puţin riscant. Desigur, respectivii “apolitici” se refereau la faptul că sunt “apartidici”, respectiv nu promovează explicit scopurile/interesele unui grup social numit partid (ceea ce nu exclude o similitudine sau chiar suprapunere de interese cu cele ale uneia sau alteia dintre formaţiunile partidice existente într-o ţară). Savater aminteşte că grecii aveau un termen foarte precis pentru cei care erau dezinteresaţi de viaţa cetăţii: idiotes.

Concluzia acestor precizări, face o nouă deschidere în definirea politicului, asupra conceptului în cauză planând exigenţele MSM. Politicile devin acum apanajul oricărei fiinţe umane, indiferent de faptul dacă se face trimitere la trecut, prezent sau viitor, la nivel micro, macro sau mondo, dar accentuînd asupra dimensiunii telotice a fiinţei umane, desigur fără a pierde din vedere dimensiunea mediatică şi cea de armonizare telo-mediatică.

Prin această ultimă precizare am afirmat, totodată, şi faptul că telotica şi politica nu se

identifică sub raportul preocupărilor pe care le presupun.

Astfel, telotica se preocupă de teoriile despre scop, fiind, sub acest aspect, o meta-politică sau o filosofie politică (evident diferită de politologie). Telotica se ocupă de natura scopurilor, apariţia, manifestarea, formularea sau manipularea scopurilor, posibilităţile de pervertire a unor scopuri iniţial nobile şi generoase, de corelarea scopurilor cu alte elemente ale existenţei prezente sau viitoare (de ex. mijloacele).

Rostul acestui micro-capitol este de a sublinia necesitatea unei abordări ştiinţifice, numită

telotică, precum şi delimitarea acesteia de politică, abordare ce este prea des şi neştiinţific confundată cu administraţia publică, cu activitatea partidelor sau cu bârfa cotidiană pe seama unor personalităţi publice.

Precizăm aici că telotica este discuţia ştiinţifică despre scopuri, teleologia este discuţia filosofică despre scopuri, iar teologia este discuţia spirituală despre scopuri. Între aceste trei abordări nu distingem decât deosebiri de ordin “unghiular”, nicidecum de esenţă. Triunghiul telotică-teleologieteologie vrea să sublinieze şi necesitatea abordării concomitente şi neseparate din trei unghiuri: ştiinţific, filosofic şi spiritual

Abia prin aplicarea tuturor celor trei abordări asupra ideii de scop se poate afirma că începem să înţelegem câte ceva din acest element esenţial şi definitoriu pentru conceptul de Om. Discursurile despre scop pot îmbrăca una dintre următoarele patru viziuni: spirituală, filosofică, ştiinţifică şi integrată, iar rezultatele aplicării acestor viziuni se numesc: teologie, teleologie, telotică şi respectiv Politică.

Discursurile despre mijloace pot fi realizate prin prisma aceloraşi patru viziuni, iar rezultatele aplicării acestora vor fi: iconomică, mediatică, metodică şi respectiv Economică.

Discursurile despre raporturile posibile dintre scop şi mijloc nu au – deocamdată – un corespondent concret pentru viziunile spirituală şi filosofică; în schimb pentru viziunile ştiinţifică şi integrată rezultatele aplicării lor se numesc: pragmatica şi respectiv Etica (sau ceea ce este absolut acelaşi lucru, Economica Politică).

Sub raportul metodicii (al metodelor folosite) cele trei discipline se disting prin preeminenţa unor metode logice de analiză: inducţia – pentru analiza politică; deducţia pentru analiza economică şi abducţia 4 pentru analiza etică. Desigur, toate cele trei metode logice pot – şi sunt – utilizate de cele trei domenii de analiză.

 

2.4. MSM, teoriile despre mijloace (Mediatica) şi teoriile despre optimizarea combinării mijloacelor (Economica)

 

O imagine corectă asupra ceea ce sunt mijlocele în general este foarte necesară în cazul în care            dorim să ne axăm modul nostru de gândire şi de analiză a realităţilor înconjurătoare prin binomul scop-mijloc (întregit prin trinomul scop-mijloc-raportul scop mijloc).

Aceasta cu atât mai mult cu cât economismul marxist de esenţă materialistă/substanţialistă domină încă gândirea multor semeni, astfel încât exemplele de mijloace continuă să predomine sub forma “mijloacelor de producţie” a “mijloacelor de muncă“ sau a materiilor prime şi materialelor.

Puţini vor începe cu sau vor aminti măcar despre idei, gândire, capacitate inovaţională sau informaţii. De altfel, nici clasicismul economic nu excelează printr-o viziune prea cuprinzătoare.

“Pământ, muncă şi capital” – iată cele trei categorii generice de mijloace cunoscute în literatură sub denumirea de “factori de producţie” sau cu un termen mai puţin pretenţios “mijloace de atingere a scopului numit producţie”.

O asemenea înţelegere diferenţiată, inclusiv sub raportul limbajului, face necesară şi utilă

conturarea unei teorii generale despre mijloace, eventual numită mediatica (după latinescul medius, -a care înseamnă mijloc, mijloace).

Scopul unei atari teorii este de a conştientiza adevăratul spectru (extrem de larg) al mijloacelor şi de a stimula creativitatea în depistarea şi formarea de noi mijloace. Gama mijloacelor este infinită şi datorită faptului că orice combinare cantitativă şi calitativă de mijloace generează noi şi noi mijloace.

Rostul mediaticii ar consta deci şi în listarea de noi şi noi mijloace apărute, iar posibilele şedinţe de brainstorming ar putea să le găsească nenumărate şi neaşteptate scopuri posibile în care să fie utilizate.

Economica, disciplină ştiinţifică de notorietate, studiază combinările optime dintre mijloace (de ex. timp, bani, muncă, idei, informaţii, materii prime) pentru obţinerea unui anumit rezultat numit scop (sau efect, produs etc). Scopul este considerat aici, în cazul disciplinei numite Economică, ca fiind dat, prestabilit şi neschimbat până în momentul în care el este pe deplin atins. De aici şi pretinsa neutralitate etică pe care au revendicat-o cei care au propus renunţarea la denumirea de Economie politică în favoarea cele de Economică. În realitate, conform MSM, Economica politică este mai maleabilă şi mai largă în sfera de cuprindere deoarece nu consideră scopurile ca fiind definitiv date sau determinate. Mai precis, Economica politică vizează permanenta adaptare a scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri. Metodele utilizate de economică sunt preponderent logice, matematice şi informatico-informaţionale. Economica poate evolua fără poticniri sau stagnări dacă este mereu şi bine precedată de mediatică.

Ar fi, de asemenea, necesare clarificări şi delimitări între Economică şi Economică Politică, Hrematistică şi Business (ultimele două fiind sinonime). Denumirea de Economică (engl. Economics) a apărut din preocuparea de a face din teoria economică un domeniu ştiinţific neutru, tehnic şi fără judecăţi de valoare. De asemenea, în Economică scopurile sunt subînţelese sau clar definite şi neschimbabile pe parcursul mersului către scopuri (ele fiind profit maxim, atenuarea riscului, optimizarea deciziei, minimizarea consumului pe unuitate de efect util etc). Economica Politică face permanent legătura între scopuri şi mijloace. Nu întâmplător teoria economică marxistă a preferat denumirea de Economie Politică, iar unii radicali americani denumirea de Economică Politică.

Considerăm că între denumirea de Economie/Economică Politică şi cea de Etică nu există nici o deosebire de substanţă/esenţă. Nu întâmplător Adam Smith a fost profesor de Filosofie Morală, dic de Etică, “Avuţia Naţiunilor” fiind un bun manual de Etică. De asemenea, prin contrast, putem afirma că Etica lui Spinoza este o bună şi necesară Introducere la un curs de Economică sau de Politică.

Economica poate fi redusă la studiul optimizării combinării mijloacelor, în timp ce Economica Politică poate fi definită ca fiind studiul optimizării combinării mijloacelor în vederea

atingerii unui scop, respectiv a propunerii referitoare la modificarea scopurilor în cazul în care combinarea mijloacelor nu poate duce la scopul dorit. Întotdeauna, scopul va tinde spre un maxim posibil, în timp ce consumul de mijloace va tinde spre un minim posibil. Raportul dintre mijloacele consumate şi gradul de atingere a scopului se numeşte eficienţă economică, dar multă vreme omenirea s-a legănat în iluzia că sporeşte eficienţa economică de la o perioadă la alta, în timp ce lucrurile stăteau invers: eficienţa scădea dacă luăm în calcul distrugerea mediului. De aici şi ideea care a apărut ca o încercare de revenire la normal, şi anume aceea de “dezvoltarea durabilă”.

 

2.5. MSM, teoriile despre adecvarea scop-mijloc (Pragmatica) şi optimizarea

acestui raport (Etica sau Economica Politică).

 

După multiple peregrinări ideatice, conceptuale şi metodologice avem acum posibilitatea să intrăm în conţinutul propriu-zis al Metodologiei Scop-Mijloc (MSM) şi să studiem acest raport sub raport filosofic şi ştiinţific.

Discursul general pe tema raportului scop-mijloc ţine de disciplina filosofică numită Pragmatică sau Praxiologie. În plan ştiinţific, studierea raportului amintit se numeşte Etică sau

Economica Politică.

Pragmatica/praxiologia stabileşte principalelele căi de urmat pentru asigurarea succesului, respectiv pentru obţinerea succesului dorit. După secole de acceptare tacită a faptului că Etica este o disciplină pur filosofică, iată că a venit vremea ca această abordare să transgreseze filosoficul şi să pătrundă, alături de Economică şi Politică în domeniul analizei ştiinţifice.

Filosofiei, după “desprinderea” atâtor discipline din corpul acesteia, îi rămâne să discute problematica generală a existenţei umane şi a finalităţii acesteia, la care se adaugă şi discursurile introductive la Politică (Telotica/Teleologia), Economică (Mediatica) şi Etică sau Economică Politică (Pragmatica/Praxiologia). Fenomenul desprinderii mai accentuate de Filosofie a noi discipline, sau ştiinţificizarea filosofiei este un semn al epocii, al Erei Informaţionale, în fapt, o continuare/finalizare a modernismului şi a accederii în Era postmodernă.

Este absolut necesară precizarea că delimitările filosofie-ştiinţă nu sunt de natură să accentueze separatismul dintre ele. Dimpotrivă, amintitele teorii generale despre scop, mijloc respectiv raportul scop-mijloc sunt de natură să creeze noi punţi de dialog, de fapt un continuum filosofieştiinţă, continuum căruia îi mai lipseşte a treia dimensiune – cea teologică.

Din păcate, din pomul iniţial al cunoaşterii, din al cărui fruct s-a înfruptat specia umană, cunoaşterea s-a făcut cu mari sacrificii şi cu segmentarea artificială a informaţiei conţinute în acel super CD (Compact Disc) numit eufemistic “măr”.

După desprinderea filosofiei de teologie (philosophia ancilla teologiae), s-a ajuns la desprinderea ştiinţei de filosofie (“scientia ancilla philosophie”?) situaţie în care se poate vorbi despre segmentarea completă a Sfintei Treimi informaţionale.

Consecinţele acestei segmentări par a fi suficient de dramatice pentru a mai fi nevoie să facem pledoarii ardente despre necesitatea re-compunerii tabloului informaţional iniţial. În acest cadru al discuţiei despre desprindere şi re-compunere Economica Politică are un statut special prin faptul că desprinderea de Filosofia Morală a ceea ce s-a numit apoi Economie politică (mai corect: Economică politică) semnifică o “desprindere împreună“.

Şi deşi separarea a continuat prin separarea Economicii de Politică, continuă să existe viziunea sintetică numită Economică (economie) politică, identică cu obiectul de studiu al Eticii şi anume adecvarea optimă a scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri.

Considerăm că sub denumirea de Etică sau de Economică Politică fiecare palier al educaţiei trebuie să primească un minimum de informaţii referitoare la conţinutul şi finalitatea acestor cunoştinţe.

România ultimului deceniu al ultimului secol din al doilea mileniu de existenţă creştină a omenirii se află supusă unui proces de idiotizare programatică şi pragmatică a tinerelor generaţii prin scoaterea din programele universitare a cunoştinţelor de Economică. Politică şi Etică.

Cu alte cuvinte, nimic din ce este uman nu se pregetă a fi înlăturat din cunoaşterea umană.

Reforma învăţământului românesc este – la nivelul anului 1998-1999 – numele de cod al unui program de dezumanizare şi dezinformare programată a populaţiei României, respectiv de eludare deliberată din programele de învăţământ a oricăror cunoştinţe şi informaţii legate de scopurile şi mijloacele utilizate sau apte de a fi utilizate de indiferent cine, pentru a trăi în condiţii apropiate de cele numite “omeneşti”.

Occidentul are alocate numeroase ore pentru discipline intitulate “Ştiinţe sociale”, “Psihologie”, “Etică“, “Ştiinţe politice”, “Economica Sănătăţii” sau a altor specializări universitare, în timp ce în România începînd cu 1990 aceste discipline au rămas doar la facultăţile de profil.

S-ar putea spune că a existat o anumită confuzie, o neîncredere în profesorii existenţi, etc., dar nu credem că vor putea fi explicate torpilările la adresa oricăror critici pe tema în discuţie sau a oricăror propuneri de ieşire din mlaştina ignoranţei. Dacă nu ar fi existat imensa dezamăgire faţă de evoluţia (citeşte: involuţia) învăţământului românesc din deceniul X al sec. XX, aceste preocupări şi concluzii formulate în aceste pagini nu ar fi existat, probabil, niciodată.

1) Vezi, în acest sens Nicolae Andrei, “Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici”. Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p.180 şi 266.

2) Ofertantul nu oferă doar; în acelaşi timp el cere contravaloarea produsului oferit. Interesant de observat că atunci când cumpărătorul se adresează ofertantului îl întreabă: “Cât ceri?”, ceea ce înseamnă că cererea este simultan şi o ofertă, după cum oferta este în acelaşi timp o cerere. Unii au preferat să vadă diferenţele dintre cerere şi ofertă, subliniind că doar arareori şi întîmplător acestea coincid.

Se confundă aici planul real şi cel ideal, identitatea de esenţă existând în plan conceptul, ideal, iar recoinciden dintre ele în plan real, cantitativ, concret. Neluarea în seamă de către economişti a acestor deosebiri de planuri, a făcut să se deruleze false dispute, acuzaţii reciproce de “eroare”, fiecare având, de fapt, dreptate.

Deoarece există riscul acestei confuzii de planuri şi în cazul binomului scop-mijloc, precizăm că ne situăm în primul rând în plan ideatic, conceptual, esenţial şi nu real, practic, concret.

3) Titlul complet al lucrării lui Descartes “Discurs asupra metodei” este “Discurs asupra metodei de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe”. Denumirea de metodă face aproape instantaneu trimitere la spiritul ştiinţific, deşi raţionalismul a devenit un curent dominant în filosofia secolelor 18 şi 19..

4) Abducţia este o metodă logică, metodă definită ca “observarea unui fapt determinat. Apoi printr-o gândire mai mult sau mai puţin complexă se ajunge la un alt fapt detrerminat”. În formularea lui Charles Sanders Pierce, abducţia este echivalentă cu “un instinct specific”, “o înclinaţie de a formula ipoteze”, o “intuiţie oarecum iraţională“ sau “apariţia bruscă a imaginii abductive imediat după formularea ipotezei”.

Conform acestui mod de gândire, faptele sunt adaptate la teorie în loc ca teoria să fie adaptată la fapte…Unul dintre exponenţii de frunte ai acestui mod postmodern e gândire este însuşi celebrul Sherlock Holmes, care a precizat într-unul dintre romanele sale: “Nimic nu poate induce mai mult în eroare decât un fapt evident”

Avansez aici o ipoteză cu valenţe practice în lumea postmodernă în care intrăm, respectiv că abducţia va fi metoda de descoperire nu doar a criminalilor şi spionilor a lşa Sherlock Holmes, ci şi o metodă ştiinţifică de descoperire şi de sporire a creativităţii umane.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul 3

 

Tri(u)nitatea umană – un proiect utopic?

 

3.1 Trinitatea triadelor treimice

 

Conceptul de trinitate îl descriem ca fiind o formă contrasă a conceptului de trei cuplat cu cel de unitate. Unitatea întreită se prezintă ca osie a lumii, ca principiu de maximă stabilitate şi eficienţă.

Exemplul scăunelului cu trei picioare reprezintă cea mai bună dovadă a faptului că cifra trei asigură stabilitate maximă cu consum minim de mijloace. Această observaţie este foarte utilă atunci când proiectăm structuri organizatorice care să îndeplinească simultan criteriile de stabilitate şi eficienţă.

Modelul arhetipal al tri(u)nităţii este regăsibil în tot ceea ce există fundamental în viaţa individului sau a societăţii. Astfel, familia este unitatea treimică dintre soţ, soţie şi copii. Societatea văzută prin prisma politicului este unitatea treimică dintre scopurile indivizilor, ale societăţii date şi ale umanităţii în ansamblul ei. Dar societatea este compusă şi din familii, cu structura lor tri(u)nitară.

Scopurile indivizilor şi ale familiilor se interferează şi generează cel de al treilea element structural, respectiv raportul dintre individ şi colectivitate-societate. Societatea văzută prin prisma economicului este unitatea segmentelor avute, a celor mijlocii şi a celor sărace. Lipsa “clasei mijlocii”, clamată la noi în ultimii 10 ani, continuă să fie veriga lipsă care să asigure stabilitate şi eficienţă în societatea românească postdecembristă. O viziune trinitară asupra societăţii ar fi convins poate mai mult pe liderii ţării noastre de necesitatea şi utilitatea depunerii unor eforturi care să aibă ca efect constituirea clasei de mijloc. Metodologia Scop-Mijloc a oferit – chiar înainte de 1989 – un cadru teoretic adecvat pentru înfăptuirea construcţiei sociale bazate pe stabilitate şi eficienţă. După 1990, MSM a proliferat în mediile politice româneşti, dar cu sincope şi incompletitudini, cu inconsecvenţe şi superficialitate, astfel încât nu putem avansa aici un exemplu de aplicare eficace a gândirii trinitare.

Mai mult, în bună tradiţie sovietică, serviciile noastre de informaţii au fost utilizate şi pentru culegerea de idei noi, care să salveze câtuşi de puţin incompetenţa clasei politice din diverse momente ale acestui deceniu pierdut. Lipsa de profunzime a analiştilor şi consilierilor politico-economici a contribuit chiar la pervertirea sensurilor originare ale MSM.

Totuşi, chiar şi clasicul stil kgb-ist a contribuit într-o oarecare măsură la diseminarea ideilor care stau la baza acestei metodologii. Cu titlu de anecdotică, în campania electorală din 1996 unele scheme logice şi chiar limbajul specific MSM au fost utilizate de UDMR, respectiv candidatul acestora la preşedinţie. Planul de distrugere a ideilor noi, deci periculoase prin faptul că nu erau verificate, dar care erau noncomformiste prin însăşi noutatea lor, s-a aplicat în aceeaşi tradiţie stalinistceauşistă, respectiv de furnizare către “duşman” a ideilor “subversive”. Fără a deţine informaţii şi documente concrete, am observat utilizarea consecventă a MSM de către Gyorgy Frunda, care, de altfel, a obţinut rezultate mulţumitoare în campania prezidenţială din 1996. Concomitent cu campania de denigrare a subsemnatului de către instituţiile regimului PDSR – pe evidente diferende ideologice – elaboratele teoretice de genul MSM au fost subtil oferite unor forţe care trebuiau şi ele supuse oprobiului public. MSM ar fi apărut ca o diversiune iudeo-masonico-maghiară ce trebuia nimicită împreună cu eventualii promotori ai MSM. Faptul ar fi putut fi cantonat în domeniul susceptibilităţilor patologice dacă nu ar fi culminat cu incredibila suspendare a dreptului meu la semnătură în presa românească, suspendare valabilă probabil şi astăzi, deşi mă consider încă un ziarist profesionist, membru AZR,. Calificativul de “incredibilă” apare aici în condiţiile unei societăţi ce se pretindea democratică…Dacă apelăm însă la sintagma “România, ţara tuturor posibilităţilor” sau cea vehiculată sub forma “Ca la noi, la nimenea” atunci calificativul de “incredibilă” apare nelalocul lui… Poate, acest exemplu ar fi suficient pentru a avea o explicaţie plauzibilă pentru imensa şi dezamăgitoarea stagnare a societăţii româneşti pentru cel puţin un deceniu. Revenind la explicaţia de natură triadică, telotico-mediatică şi etică, este vizibilă – credem noi – o triplă cauză a stagnării societăţii româneşti în acest deceniu: lipsa scopurilor clare, lipsa mijloacelor sau consumul acestora în scopuri nedefinite şi, în fine, lipsa moralităţii la nivel de clasă politică, societate şi chiar indivizi. Aplicând principiile de analiză specifice MSM se poate trage o concluzie triadică în structura ei: România parcurge o prelungită criză (care este concomitent) politică, economică şi morală.    De la acest diagnostic trebuie pornit în orice tentativă de redresare şi redeşteptare naţională, indiferent cine ar fi actorul partidic care îşi va asuma sarcina scoaterii ţării din criză. Totodată, analiza compatibilităţii dintre scopurile propuse şi mijloacele alese demonstrează că vinovaţii actualei stări de lucruri pot fi estimaţi a fi următorii: clasa politică, mentalitatea populaţiei, ortodoxia cu non-dinamismul său funciar. Nu întâmplător, analiştii străini vorbesc mereu de inadecvarea instituţiilor din România la exigenţele economiei de piaţă.

Trinitatea creştină, asociată cu triadele acţională, structurală, socio-umană, spaţială, temporală şi existenţială pot oferi un cadru treimic de analiză fără riscul de a cădea în spiritualism, scientism sau atitudine filosofardă. Triada epistemologică formată din cunoaşterea ştiinţifică, cunoaşterea spirituală şi cunoaşterea filosofică ar putea fi o a opta triadă, de asemenea foarte utilă în cunoaşterea OMULUI în multiplele sale forme triadice şi treimice de existenţă.

 

3.2 Tentaţia sintezei – o cale spre absolut

 

Conform formulării lui Pierre de Latil, publicată în 1956, “După un lung travaliu, care a însemnat perioada sa de analiză, ştiinţa parcurge acum, sub ochii noştri, trecerea la o viziune de sinteză”.

Subscriem pe deplin la această apreciere- diagnostic, ea fiind consonantă cu trecerea omenirii în Epoca sa postmodernă, transdisciplinară, informaţională şi, bineînţeles, de tot mai profundă sinteză. Dar sinteza nu se produce doar la nivelul ştiinţei (recte al cunoaşterii sistematizate de tip raţional), ci şi la nivelul spiritualităţii, inclusiv la dimensiunea practică a acesteia – religia. Astfel, apropierile dintre ortodoxie şi catolicism nu pot fi deloc ignorate. Ele fac parte tot din tentaţia sintezei, fenomen care în plan practic face parte din mult discutatul globalism. Cele trei dimensiuni ale cunoaşterii converg unul spre altul, fără însă a-şi pierde identitatea. Ceea ce se întâmplă acum este permeabilizarea graniţelor dintre formele cunoaşterii, concomitent cu permeabilizarea graniţelor dintre domeniile încă distincte ale fiecăreia dintre cele trei forme de cunoaştere. Cunoaşterea globală, holistă este o veche preocupare a filosofilor din vechime (când întreaga cunoaştere era un tot aflat sub auspiciile cugetării filosofice), după cum holismul ştiinţific a fost o preocupare evidentă pe vremea enciclopediştilor. Actualmente, aceste preocupări (relativ) străvechi au şanse de înfăptuire prin aportul real al informaticii, Internetului şi a creşterii capacităţii de sinteză a oamenilor şi a calculatoarelor.

Din tentaţia sintezei teoretice face parte şi recenta A Treia Cale lansată de Tony Blair şi Gerhard Schroder, sinteză ideologică şi doctrinară dintre clasica social-democraţie europeană (majoritară actualmente în Europa) şi neoliberalismul ce pare a domina majoritatea ţărilor lumii, în frunte cu SUA, respectiv cu Bill Clinton. A Treia Cale este trasată actualmente de troica anglo-saxonă Clinton-Blair- Schroder, fapt ce nu va putea fi trecut cu vederea nici de analiştii politici, economici sau etici, dar nici

de strategii din cele trei (încă) “domenii” amintitie. Se vorbeşte – în acest context – despre un nou sistem social politic care să nu mai fie nici pur capitalist nici social(ist)-democrat, ci o sinteză a celor două. Oricum, un lucru este clar în această nouă sinteză ideologico-doctrinară: libera concurenţă este temelia pe care se poate construi o protecţie socială adecvată. Logica lui ori-ori a fost învinsă de logica lui şi-şi. Terţiul exclus devine acum terţiu inclus, iar tri(u)nităţile se nasc şi se împlinesc sub ochii noştri. Sintezele trebuie să predomine asupra analizelor, dar nu în sensul eliminării lor, ci al includerii oricărei încercări analitice într-o sinteză mereu (mai) cuprinzătoare. Se poate afirma că exclusivismul arogant al diverselor “domenii” ale cunoaşterii ştiinţifice este acum înlocuit cu un foarte tolerant inclusivism.

Tot din tentaţia sintezei – în plan practic de această dată – este şi fenomenul integrării europene.

Integrarea este fermentul care susţine globalismul şi împinge omenirea pe drumul la capătul căruia este posibil să se afle “o turmă şi un păstor”. Chiar dacă o atare situaţie nu este iminentă, a face strategii (politice, economice, etice) fără a lua în calcul şi o asemenea posibilitate constituie mai mult decât o atitudine hazardantă. Principalul argument în acest sens este însăşi integrarea europeană, proces real şi greu reversibil, cu atât mai mult cu cât alte zone ale lumii se integrează şi ele (vezi NAFTA, ASEAN etc). Înainte ca omenirea să devină “o turmă şi un păstor”, va exista, cu siguranţă, o lume formată din trei poli mari: America, Asia şi Europa. O notă distinctă va face Rusia care va încerca să se constituie ea însăşi într-un pol de integrare la care să adere Belarusia, Ucraina şi …lista rămâne deschisă. Nu trebuie uitat că România şi Bulgaria au primit şi ele oferta de a adera la viitorul CSI, iar aderarea Cehiei, Poloniei şi Ungariei la NATO a fost întâmpinată cu răceală siberiană de către Rusia. Opinia noastră este că locul Rusiei este deja în integrarea asiatică. Oricum, globalizarea economică va lega strâns aceste trei mari regiuni, cu speranţa că va reuşi să internalizeze conflictele aşa cum se urmăreşte, de fapt, prin orice proces integraţionionist.

 

3.3 Eu, noi, toţi – sinteza treimică a existenţei umane

 

Conceptele de individualitate, colectivitate şi umanitate au fost utilizate de ştiinţa modernă ca fiind paliere distincte, dar cu interconexiuni îmtre ele, ale existentului uman. Aşa au apărut şi s-au dezvoltat Psihologia, Sociologia şi Relaţiile internaţionale. Cele trei discipline ştiinţifice au început să-şi împrumute metodele şi instrumentele de cercetare, ceea ce a dus la abordarea interdisciplinară, fază ultimă de evoluţie a gândirii moderne. De aici, până la conştientizarea necesităţii con-topirii lor într-o viziune sintetică nu a fost decît un pas. Acest pas se numeşte Transdisciplinaritate sau Holism, şi el ţine de depăşirea gândirii moderne şi trecerea la faza postmodernă, de maximă sinteză ideatică. O fază premergătoare a acestei preocupări de analiză socio-umană integrată o reprezintă apariţia conceptului de Ştiinţe Sociale, disciplină academică de sinteză care viza integrarea eficientă a individului în social, fie acesta de nivel macro sau mondo. Demn de reţinut faptul că sub această denumire a existat în regimul dictatorial din România o încercare de studiere integrată a marxismului, desigur în formele sale pervertite de Lenin şi Stalin. Ceea ce s-a obţinut a fost însă o exacerbare a studiului unidisciplinar şi doar uneori s-a făcut loc şi studiului interdisciplinar. Interesant de notat este şi faptul că trecerea de la unidisciplinar la multi şi interdisciplinar genera o conştientizare sporită a contradicţiilor interne ale diverselor discipline. Astfel, şi-au făcut loc interogaţiile şi dubiile referitoare la presupusa ştiinţificitate a disciplinelor care erau grupate sub denumirea generică, dar falsă, de Ştiinţe Sociale. Desigur, Psihologia nu era o disciplină socială, şi cu atât mai puţin Filosofia sau Logica…Ca o repunere în drepturi a legăturii dintre denumire şi conţinut, fostele Centre de Ştiinţe Sociale au primit denumirea de Institute de Ştiinţe Socioumane. Din păcate, Ştiinţele Sociale, ca disciplină integratoare,

transdisciplinară, a dispărut din curricula academică, rămânând – în schimb – fostele discipline de sine stătătoare. Mai grav este însă faptul că specializări academice de mare importanţă cum ar fi Economie, Ştiinţe Politice sau Drept nu au în programa lor de studiu o disciplină integratoare cu numele şi conţinutul de Ştiinţe Sociale. Desigur, este bine că ele fac schimb de discipline specifice, dar aceasta ţine încă de nota gândirii moderne. De asemenea, ţine de capacitatea fiecărui profesor de a face necesarele legături cu toate celelalte discipline care ar putea alcătui Ştiinţele Sociale. Fac aici o precizare de natură terminologică. Nici denumirea de Ştiinţe Sociale nu este prea fericită, din cel puţin două motive: întâi că sugerează existenţa distinctă a unor ştiinţe care studiază doar socialul şi un OMUL în tripla sa ipostază de individualitate, comunitate sau societate şi umanitate; în al doilea rând gândirea postmodernă încearcă să treacă pe locuri secunde disciplinele de sine stătătoare şi să scoată în faţă analizele integrate, transdisciplinare. Din acest motiv, de un număr apreciabil de ani nu mai utilizez conceptul de ştiinţă la plural, ci doar la singular. Există, de fapt, o singură ŞTIINŢĂ, adică o cunoaştere sistematizată unică şi netrunchiată, nesegmentată şi neblocată în comunicarea liberă. Şi aici, regimul totalitar a conştientizat pericolul cunoaşterii integrate şi a accentuat permanent individualizarea “ştiinţelor”. Fiecare disciplină universitară începea, de regulă, cu fraza sacrosanctă:

“Aceasta este o ştiinţă de sine stătătoare, cu obiect propriu şi cu metode specifice de cercetare”.

Desigur, parcelarea câmpului cunoaşterii era o consecinţă firească a feudalităţii târzii care a dominat şi care încă mai domină societatea şi mentalitatea românească.

Toate aceste neîmpliniri ar fi fost din start eliminate dacă modul de gândire triadic, holistic şi transdisciplinar ar fi avut o răspândire mai mare, respectiv dacă deschiderea spre sinteză ar fi fost prezentă, eventual însoţită de o propensiune spre creativitate şi noutate.

Eu, noi şi toţi nu reprezintă doar o altă formă de exprimare pentru triada micro-macro-mondo, ci este chiar punerea în valoare a tuturor formelor posibile de existenţă umană. Mai mult, o conştientizare a acestui trio reprezintă şi calea interpenetrării celor trei dimensiuni până la a constitui un continuum, sau un câmp uman. S-ar părea că Eu-l reprezintă limita minimă absolută a existenţei umane, în timp ce limita maximă absolută nu este cunoscută încă. Dacă aceste limite există prin însăşi actul originar al Creaţiei, atunci problema limitelor de alte naturi ar putea fi, de asemenea, prestabilită.

De exemplu, problema economică fundamentală, respectiv cea a rarităţii sau a bogăţiei, ar putea fi discutată în termeni de limite fiziologice sau în limite sociologice. Un astfel de “democraţie socioeconomică” propune economistul american Robley E. George care a propus – în evident spirit marxist, dar în formă democratică – calcularea Venitului personal Garantat Universal (VGU) şi a Avuţiei personale Maxim Acceptabile (AMA), ambele limite urmând a fi stabilite şi ajustate direct şi periodic în mod democratic de către întreaga societate. Desigur, modelul propus este relativ acceptabil pentru o ţară ca SUA unde discrepanţele nu sunt atât de mari ca în ţările sărace. În cazul în care fenomenul integraţionist continuă, amintitul model ar putea să se instaureze firesc, la nivel planetar chiar, în condiţiile unei democraţii autentice şi a unei educaţii de înalt rafinament. George Robley un face altceva decât să pună in ecuaţie raporturile fireşti care ar trebui să existe între Eu, Noi şi Toţi.

(Exemplul de mai sus este preluat din comunicarea “Socioeconomic Democracy: A Brief Introduction” prezentată la al Patrulea Congres AL ISINI, de la Mexico City, 18-21 August 1999). Unii ar putea reproşa că o atare încercare de analiză şi – eventual – stabilire a unor limite minime şi maxime în bunăstarea fiinţelor umane este de natură utopică. Într-adevăr, este vorba de una dintre miile de utopii ale omenirii. Capitalismul nu este mai puţin utopic decât defunctul comunism, deoarece premisele de la care a pornit nu există în realitate. Mai mult, nu există capitalism, ci capitalisme, după cum au existat mai multe variante de socialism (Robley a numărat 57 de feluri de socialism…). Iată cum acceptarea analizei triadice a existenţei umane duce la inevitabile discuţii referitoare la sistemele şi modelele sociale mai mult sau mai puţin acceptate de totalitatea indivizilor dintr-o zonă a lumii. Mai este oare de mirare faptul că în chiar perioada regimului comunist MSM nu era acceptată decât cu maximă reticenţă şi îngăduinţă?

 

3.4 Individualism, colectivism, socialism, comunism, internaţionalism, globalism

 

Preocuparea de a trata OMUL în mod consecvent ca triadă simultană a existenţei sale la cele trei paliere – micro, macro şi mondo – nu este gratuită, sau făcută doar de dragul respectării ideii de treime. Excesele cunoscute în istorie – dintre care cele mai recente, cum au fost fascismul şi comunismul – par a fi atins culmile imaginaţiei umane. Comunismul a distrus individul, internaţionalismul a ameninţat naţiunile, globalismul sperie pe mulţi prin riscul pierderii oricăror identităţi individuale sau naţionale. Fiecare dintre conceptele invocate în titlul acestui capitol reprezintă o formă de dezechilibru, o distrugere a unuia sau altuia dintre cele trei paliere în favoarea altuia, cu consecinţa că la fiecare palier dezechilibrele se accentuau. Pare a fi un destin istoric ca omenirea să-şi găsească echilibrul, doar după ce a cunoscut excesele şi extremele. Mulţi oameni de ştiinţă, de litere sau de arte au caracterizat secolul XX ca fiind “cel mai violent secol din istoria omenirii” (William Golding, Anglia, Laureat Nobel pentru literatură); “un secol de masacre şi războaie” (Rene Dumont, Franţa, ecolog), sau ca “cel mai teribil secol din istoria occidentală“ (Isaiah Berlin, Anglia, filosof). Desigur există şi unele păreri mai optimiste, ale celor care au văzut mai întâi scopurile atinse şi apoi s-au gândit la mijloacele utilizate. Unii au fost extaziaţi de progresul tehnologic, dar constată o trecere evidentă de la “părerile relativ raţionale şi ştiinţifice asupra lucrurilor, la opinii non-raţionale şi mai puţin ştiinţifice” (Raymond Firth, Anglia, antropolog).

Totodată, secolul nostru cunoaşte şi promovează sintezele cele mai neaşteptate. Cine şi-ar fi imaginat că se va crea o alianţă între capitalismul american (cel mai liberal din lume) şi comunismul rus (cel mai antiliberal), alianţă creată în vederea distrugerii unui duşman comun, a cărei sinteză ideologică nu era altceva decât mixajul sui generis dintre un socialism muncitoresc revoluţionar şi proprietatea capitalistă privată. Poate nu întâmplător, după război, preocupările pentru sinteze au cunoscut formele cele mai interesante: New Deal-ul american a fost în bună măsură o copie adaptată după programele stahanoviste sovietice, eventual gândit ca o doză homeopatică antistalinistă.

Managementul american începuse să pătrundă în “lagărul socialist” sub denumirea “originală” de “conducerea ştiinţifică a întreprinderii”. Pierre de Latil, un gânditor francez declara prin anii ’50 că omenirea a intrat definitiv în “epoca sintezei”. Or, aceste sinteze nu reprezintă altceva decât esenţa însăşi a gândirii postmoderne, sinteze generate de un pragmatism bine definit şi supleat de logistica informatică.

Poate din cauza aceloraşi trenduri care se răspândeau şi se răspândesc peste tot în lume fără preaviz sau scuze, am pornit şi noi, mai mult sau mai puţin (in)voluntar, pe cale sintezelor treimice, nu numai lămuritor-explicative dar şi eficient-pragmatice. Desigur, sintezele se fac mai întâi în planul mental, al imaginaţiei prospective, după care se încearcă aplicarea lor în practică. Astfel, tentaţia sintezei a existat şi în încercarea de simbioză sovieto-americană din timpul celui de-al doilea război mondial, dar şi în perioada postbelică, sub forma doctrinei convergenţei sistemelor social-politice opuse. De reţinut că prima simbioză a avut succes, prin înfrângerea fascismului, dar forţele politice din cele două viitoare superputeri nu erau încă pregătite să cedeze din specificităţile lor proprii, astfel încât încercarea de sinteză a trebuit reluată peste decenii sub forma doctrinei convergenţei. Mulţi analişti ar fi tentaţi să creadă că această doctrină a murit fără măcar să cunoască succesul. Noi considerăm că doctrina convergenţei a reuşit prin cooptarea lui Gorbaciov la mersul spre adaptare reciprocă a celor

două sisteme. Interesul american şi european occidental era exprimabil într-o singură sintagmă: pieţe de desfacere. Occidentul nu era interesat într-o distrugere completă a eşafodajelor totalitare din Est, ci doar în penetrarea comercială a acestora. Un om politic american, într-o declaraţie ce friza cinismul prin sinceritatea ei, spunea că pentru SUA era mai uşor de tratat direct cu Moscova în probleme care priveau tot sistemul ţărilor socialiste.

Dar, cum economicul şi politicul sunt nedisociabile, cedarea în plan (macro)economic a fost însoţită şi de cedarea în plan (macro)politic, astfel încât este greu de spus dacă factorul determinant în declanşarea prăbuşirii comunismului de tip sovietic a fost de ordin economic sau politic, intern sau extern. Probabil oricine poate aduce argumente în favoarea primatului oricăruia dintre cei patru factori amintiţi..

Actualmente, experienţa sovietică şi din alte ţări foste socialiste a invadat, ca un reflex, mentalităţile occidentale, avide să vadă, să cunoască “exact cum a fost” acolo… Consecinţa, directă sau nu, este că la ora actuală 11 ţări europene au guverne socialiste, iar americanii au avut 8 ani un social-democrat, respectiv democratul Clinton.

Dar sinteza cea mai interesantă, cea mai recentă, şi cu un impact realmente istoric, este aşanumita  A Treia Cale, sau Noul Centru, doctrină lansată de Tony Blair şi Gerhard Schroder la care a aderat şi Bill Clinton. Desigur, amintita doctrină este eşafodajul ideologic al Uniunii Europene, a lărgirii acesteia spre Est precum şi a integrării euroatlantice (NATO). În esenţă, A Treia Cale vizează îmbinarea virtuţilor pieţei libere cu protecţia socială, dar cu o importanţă primordială acordată mecanismelor pieţei. Este, o aplicare de facto a teoriei convergenţelor sistemelor social politice opuse, prin preluarea şi armonizarea esenţelor pozitiv umane ale celor două sisteme. Deci, nici individualism fără protecţie socială – cum a fost în perioada acumulării primitive a capitalului – nici comunism fără libertăţi elementare.

Una dintre formele concrete sub care s-a materializat A Treia Cale, chiar înainte de lansarea Manifestului comun semnat de Blair şi Schroder, a fost vestitul NHS (National Health System) britanic, detronat de Dna Thatcher şi înlocuit cu un sistem foarte concurenţial, descentralizat şi cu o mai slabă protecţie socială. Revenirea laburiştilor la putere presupunea cu necesitate şi revenirea la NHS, ceea ce s-a şi întîmplat. Dar, conţinutul real al actualului NHS seamnănă mai mult cu sistemul thathecerist. S-a păstrat din vechiul NHS denumirea, o serie de principii de accesibilitate mai largă, dar esenţa noului NHS este de natură concurenţială, liberală.

Şi în România au fost încercări de a uni cele două extreme, care, conform zicalei, se ating.  Astfel, a existat o încercare a avocatului Cerveni de a înfiinţa un partid cu denumirea mai mult decît ciudată pentru “ortodoxia politică” românească: Partidul Socialist Liberal Român! În ultima perioadă este vizibilă preocuparea ApR pentru Calea a Treia, sau A Treia Republică, o deplasare evidentă mai spre dreapta faţă de PDSR, din care provenise. De asemenea PNR (Partidul Naţional Român) sub conducerea fostului şef al SRI, Virgil Măgureanu, a preluat din mers amintita sintagmă şi orientare ideologică pe care a definit-o – chiar mai tranşant decât ApR-ul – pur şi simplu “A treia cale”.

Aşadar, constatăm încercări succesive de apropiere a extremelor, de renunţare la dogmatismo şi absolutisme, de relativizare permanentă a ceea ce până nu demult era un absolut cu tentă de definitiv şi irevocabil. Desigur, aceasta nu înseamnă că gîndirea treimică a câştigat lupta cu gîndirea liniară, unilaterală şi îngustă. A gândi treimic presupune o predispoziţie pentru dialog, toleranţă, schimb de idei, de recunoaştere a faptului că ai un punct de vedere eronat sau nebenefic chiar şi pentru propria poziţie. A gândi treimic presupune să exersezi permanent modul de abordare simultană a celor şapte triade descrise în capitolele precedente. Aşa cum observase, este adevărat, cu tristeţe, Raymond Firth, lumea nu mai acceptă cu sfinţenie ceea ce ştiinţa considera drept adevăr absolut, irefutabil şi permanent, ci, acordă un credit suficient de mare şi chiar integrează în circuitul ştiinţific şi acele opinii “iraţionale” pe care ştiinţa le pusese la stâlpul infamiei doar cu puţin timp înainte.

Am exemplificat deja cu situaţia medicinei clasice care face tot mai mult loc medicinei alternative, ca unică soluţie de a păstra profesiunea medicală în postura de salvator şi recuperator, postură pe care o revendicau deja alte discipline paramedicale şi chiar fără nici o pregătire medicală.

Din păcate, în cazul acesta, medicina clasică nu face suficient de mult pentru a păşi pe o a treia cale, pentru o nouă sinteză a ştiinţificului cartezian cu ştiinţificul necartezian. Medicina, o profesie liberală şi cu mari înclinaţii spre umanism şi protecţie socială pare încă insuficient de deschisă spre transdisciplinaritate, postmodernitate şi abordarea informaţională a problematicii ei. O a treia cale în profesiunea medicală pare a fi imperioasă, şi – din date prezentate pe Internet – în ţările dezvoltate este acordat destul credit şi apreciere practicilor bioenergetice, psihoenergetice etc.

Nu putem încheia acest capitol – care ar merita o abordare de sine stătătoare – fără a analiza semnificaţia şi impactul globalizării şi integrării care stârnesc atât de multe disco contradictorii. Globalizarea este atât premisa cât şi consecinţa fenomenelor de sinteză şi integrare care au loc atât în plan ideologio-doctrinar cât şi în planul cel mai practic şi mai pragmatic posibil.

Globalizarea nu este un fenomen nou. Ea a fost preocuparea de căpetenie a tuturor Maribor imperii ale lumii, care doreau să organizeze întreaga existenţă umană după chipul şi asemănarea lor, şi – desigur – în beneficiul lor. Imperiul roman a reuşit să realizeze în cea mai mare măsură o construí de anvergură globală, desigur la nivel european şi chiar african, iar consecinţele globalizării romane se resimt şi astăzi prin puternica moştenire culturală şi instituţională. Hitler şi Stalin au dorit, fiecare în felul său, să construiască un imperiu global – primul prin forţa armelor, ce de al doilea prin forţa ideologiei şi a armelor. Stalin şi urmaşii săi aproape că reuşiseră să îşi întindă influenţa pe o mare parte a planetei. Competiţia dintre SUA şi URSS viza un obiectiv unic: cine va stăpâni cea mai mare parte a planetei? Interesant de reamintit că SUA era, imediat după război, de departe ţara cu cea mai mare influenţă şi putere din lume. Democraţia americană nu a marşat până a-şi elimina definitiv concurentul şi aliatul, deşi dispunea de arma atomică. În finalul competiţiei globalismul american a învins globalismul sovietic, cu consecinţele pe care deja lumea le cunoaşte: globalizarea liberalismului şi individualismului ca doctrine, concomitent cu mixarea acestora cu valorile social-democraţiei europene. Globalizarea a fost – şi probabil mai este – văzută doar ca o cucerire a lumii de către SUA, reacţiile fiind uneori exacerbarea forţelor naţionaliste care mai pot, cel mult, să întârzie globalizarea, dar nu să o stopeze ca proces. Se pare că aceste forţe chiar asta doresc: să se mai bucure ceva vreme de avantajele tribalismului şi feudalismului local. Pentru a contracara aceste tendinţe localiste, izolaţioniste sau autonomiste, filosofia globalizării a lansat sloganul “Gândeşte global şi acţionează local”! Globalismul nu trebuie văzut ca un alt “sfîrşit al istoriei”, ci doar ca împlinirea triadică şi treimică a modului individualist sau internaţionalist de a vedea existenţa umană. Este de notorietate faptul că doar viziunile micro şi macro aveau ponderea majoritară în orice analiză.economică, politică şi etică. Actualmente, graţie globalizării/mondializării, treimea s-a împlinit, astfel încât oricare dintre analizele susmenţionate nu poate fi considerată ştiinţifică dacă nu corelează – cel puţin – cele trei dimensiuni: micro, macro şi mondo.

 

3.5 De la integrism – prin dialog şi cooperare – la integrare

 

Titlul acestui capitol, care continuă – pe alt plan – ideea împlinirii treimice a lumii, respectiv a gândirii şi acţiunii umane tri(u)nitare, a fost inspirat de o carte a cunoscutului marxist nonconformist francez Roger Garaudy cu titlul de “Integrismes”, publicată la Paris în 1990. Viziunea autorului francez este similară cu cea a lui Oswald Spengler, referitoare la Declinul Occidentului. Este, dacă nu forţăm cumva nota, o replica la graba cu care Fukuyama decreta “sfîrşitul istoriei”, după ce cu două decenii în urmă Daniel Bell decretase “sfîrşitul ideologiilor”. Verdictul lui Garady este unul care vrea să nu permită apariţia altor dogmatisme în locul celor abia dispărute, să nu lase omenirea, ca – din exces de zel şi entuziasm tehnico-ştiinţific – să creadă că punctul de vedere american este ultimul cuvânt în materie de organizare umană.

Motivul pentru care am invocat acest autor şi tema abordată de el constă în faptul că face o pledoarie destul de argumentată în favoarea dialogului, integrării, concilierii, toleranţei adică în favoarea acelor mecanisme de împiedicare a apariţiei noilor totalitarisme, dogmatisme sau alte fixisme. Verdictul garaudian este formulat în chiar prima propoziţie a cărţii: “Integrismele, toate integrismele, fie ele tehnocratice sau staliniste, creştine, evreieşti sau islamice, constituie astăzi pericolul cel mai mare pentru viitor. Victoriile lor, într-o epocă în care nu mai avem de ales decât între <distrugerea reciproc asigurată> şi dialog, ar închide toate comunităţile umane în secte fanatice închise în ele însele şi, deci, dispuse spre confruntare.” Este deductibil de aici că Garaudy foloseşte termenul de integrism în sensul de fundamentalism, de dogmatism dus dincolo de limitele oricărei acceptabilităţi exterioare. Integrismul se autoconfundă în mod deliberat cu întregul, deşi el este doar o parte a întregului. Întregul este doar treimic; el este deschis spre infinitul mic şi spre infinitul mare în aceeaşi măsură. Cu alte cuvinte, întregul integrist este absolutist, închis în el însuşi în timp ce întregul treimic este relativist şi deschis spre toate azimuturile de unde ar putea veni o boare proaspătă, un vânt înnoitor. Globalizarea poate fi privită în mod integrist, fundamentalist, ca fiind salvarea supremă pentru oricine, oricând şi oriunde (caz în care deja se poate vorbi despre globalism şi nu despre globalizare) sau poate fi privită ca veriga lipsă într-o analiză ce se vrea cât mai completă, dar deschisă spre înaintări şi retrageri în funcţie de rezultate.

Interesantă este propunerea lui Garaudy de a veni de hac integrismelor. Sigur, o gândire bolşevică sau agresiv revoluţionară ar putea decreta necesitatea ridicării la lupta pe viaţă şi pe moarte împotriva integrismului cutare. Atunci, distrugerea finală este asigurată, iar Apocalipsa nu mai este o poveste de speriat (ne)credincioşii. Dar, apare şi o altă soluţie, cea pe care Occidentul a aplicat-o Imperiului Sovietic, dar se pare că nu este încă pregătit să şi-o administreze în caz de nevoie: renunţarea la exagerarea care a dus la ism-izare şi retragerea spre normalizare. Astfel Garaudy afirmă că respingerea fundamentalismului islamic nu poate veni dinspre Occident, văzut de autorul francez ca fiind deja în decadenţă, ci din interior: astfel, s-ar observa că islamismul este, de fapt, boala Islamului.

Opusul fundamentalismului integrist este dialogul, iar dialogul presupune un parteneriat nu un raport de supraordonare. “Lumea nu are nevoie de un Cezar sau de un Napoleon, ci de un nou Luther sau de un nou Ghandi” conchide Garaudy.

Aşadar, disponibilitatea de a dialoga poate într-adevăr să elibereze lumea de riscul recăderii în dogmatism şi chiar totalitarism. Este locul să amintim aici că forţa uriaşă a transnaţionalelor, de foarte multe ori mai puternice decât state dezvoltate ale lumii, ameninţă să instituie o lume a monopolurilor, deci o lume în care concurenţa nu va mai exista. Transnaţionalele cer guvern mondial şi organizare mondială limpede şi majoritar agreată, altfel există un risc major ca fundamentalismul economicopolitic al transnaţioanalelor să transforme rapid lumea într-o colonie impersonală condusă de forţele impersonale şi fără ţară a finanţelor globale.

Integrarea treptată şi bine controlată a statelor în entităţi statale mai mari ar putea crea acea forţă contrabalansatoare care să nu permită simplelor criterii de eficienţă economico-financiară să înlăture orice alte criterii de evaluare a performanţelor umane.

Globalizarea şi transnaţionalele reprezintă realitatea – integrarea economico-politică este soluţia! Iar o formă coerentă a unui mod de gândire care să favorizeze echilibrul şi integrarea este MSM. Nu dorim să facem din MSM decât ceea ce este şi ceea ce poate fi: un mijloc eficient de a atinge scopuri umane fundamentale: libertate, bunăstare, pace.

 

3.6 A Treia Cale sau Întreirea Căilor?

 

După prezentarea principalelor tendinţe din doctrinele şi politicile prezente în lume, a apărut şi ideea celei de A Treia Căi, deja cu reverberaţii şi în plaja politică românească.

Dar, orice experienţă istorică arată că semnalul de alarmă tras de Garaudy nu este deloc

gratuit sau doar livresc. Oricare a treia cale va avea de armonizat ceva cu noile realităţi pe care ea însăşi le creează. Desigur, nu intenţionăm să sugerăm aici că A Treia Cale, propusă deja ca o soluţie la fundamentalismele comuniste şi individualiste, ar fi sortită eşecului sau că nu merită încercată.

Dimpotrivă. Totuşi, Calea A Treia ar avea şanse majore de a se institui ca factor de echilibru pe termen lung, dacă cele trei căi numite: 1. Individualistă 2. Colectivistă/Socialistă/Naţionalistă 3. Globalistă ar fi în mod echilibrat reprezentate într-o doctrină care ar putea fi într-adevăr o cale perenă pentru întreaga omenire. O condiţie s-ar impune totuşi: instituirea unui sistem educaţional care să promoveze echilibrul triadic amintit, să amendeze tendinţele părţilor de a se considera întreguri, respectiv de a avea un feed-back relevant în privinţa rezultatelor obţinute. Toate acestea, desigur, în condiţii de transparenţă maximă, de atenuare a asimetriilor informaţionale şi de asigurare a accesului maxim la informaţie.

Modelul treimic creştin este regăsibil în tridimensionalitatea lumii în care trăim. A accepta

gândirea treimică nu cere cu necesitate ca cineva să adere doctrinar la dogmele creştinismului. Dar, inducerea gândirii treimice în modul de analiză şi evaluare a politicilor-scopurilor şi a economicilormijloacelor are şanse mari de a asigura climatul etico-moral atât de necesar acum când plaja alegerii se îngustează aproape în fiecare zi. S-ar putea ca în curând această plajă să aibă chiar o singură variantă pentru supravieţuire: cooperează sau mori.

 

BIBLIOGRAFIE pentru Capitolul 3

 

*** Doctrina lui Confucius, sau Cele patru Cărţi clasice ale Chinei, Ed. Timpul, Iaşi, 1994

(Traducere din limba franceză de Vlad Cojocaru); 476 p.

Andrei, Nicolae; Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici., Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1987, 291 p.

Antonesei, Liviu; Paideia. Fundamentele culturale ale educaţiei. Ed Polirom, Iaşi, 1996, 125 p

Aristotel; Politica. Ed Antet, 1996, Oradea (Traducere de El Bezdechi, 1924); 285 p.

Aristotel; Les Economiques, (Traducere în franceză de J.Tricot), Paris, Librairie Philosophique J.Vrin, 1989; 79 p.

Aristotel; Etica nicomahică; Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică; Bucureşti, 1988, 406 p

Bîrzescu, Ilona; Axiologie; Universitatea de Vest, Timişoara, 1994, Tipografia Universităţii

din Timişoara

Boboc, Al; Etică şi axiologie în opera lui Max Scheler; Ed Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, 242 p

Cătineanu, Tudor; Elemente de Etică, vol I; Ed Dacia, Cluj, 1982

Chioar, Ioan; Binele şi răul în viziune creştină; Ed Universal DALSI, 1996, 210 p

Claudian, Alexandru; Curs de metodologie, Universitatea Mihăileană, Facultatea de Litere şi

Filozofie, 1938-1939; 274p

Cozma, Carmen; Meloetica, Eseu semiotic asupra valorilor morale ale creaţiei artistice

muzicale; Ed. Junimea, Iaşi, 1996, 418 p.

Descartes, Rene; Discurs asupra metodei de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în

ştiinţe; Ed ştiinţifică, Bucureşti, 1957, 104 p.

Druguş, Liviu; “Supporting Introductory Reading” (pp xiii- xvi) şi “The Scope of the Economic, the Politic and the Ethic. What is, at last, studying Political Economics?” (pp. 142-167) în: Livingstone Musoro; Readings in Development Issues; Encyclopaedia “Museum” Chisinau, 1996, 167 p

Etzioni, Amitai; The Moral Dimension. Towards a New Economics; Free Press, New York, 1988, 300 p

Galbraith, John Kenneth; Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului; Eurosong & Book; (Traducere de Al Şontea), New York 1996; Bucureşti 1997; 127 p

Garaudy, Roger, Integrismes, Paris, 1990

Găvănescul, Ion; Etica pentru şcolile secundare; Ed I, Bucureşti, Ed Libraria “Universală“ Alcalay & Co, 1928

Grenier, Hubert; Marile doctrine morale; Ed Humanitas;, (Traducere de Marina Vazaca) ; PUF Paris 1989, Bucureşti 1995; 175 p

Grigoraş, Ioan; Binele şi răul, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978

Grigoraş, Ioan (coord); Statutul universal şi specific al valorii morale; Ed Universităţii “Al.I.Cuza”

Iaşi, 1993

Hallowell, John H.; Temeiul moral al democraţiei;Ed Paideia, Bucureşti, 1996 (Chicago 1953) 119 p.

Hayek, F.A., The Counter-Revolution of Science, Liberty Press, 1952

Hegel, G.W.F.; Ştiinţa logicii; (Traducere de D.D. Roşca), Ed Acad RSR, Bucureşti, 1966,

859 p.

Hill Napolen, De la Idee la Bani, Ed Curtea Veche, 1998

Iluţ, Petre; Structurile axiologice din perspectivă psihosocială; Ed Did şi Ped, Bucureşti, 1995, 158 p

Kant, Immanuel; Scrieri moral-politice; Ed Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, 494 p

Kirzner M. Israel; Perspectiva economică, Ed. ALL, Bucureşti, 1996

Martin, Hans-Peter; Schuman Harald, Capcana globalizării. Atac la democraţie şi bunăstare,Ed Economică 1999 (,@ Germania/ 1996)

Mladenatz, Gromoslav; Curs de Economie politică. Cunoaştere şi metodă în Ştiinţa Economică; Tiporex, Bucureşti, f.a. 246 p.

Negulescu, P.P.; Scrieri inedite; vol I-V, Ed Academiei RSR, 1969, 1971,1972,1977

Olson, Mancur; Creşterea şi declinul naţiunilor. Prosperitate şi stagflaţie şi rigidităţile sociale, Ed Humanitas, 1999

Omraaam Mikhael Aivanhof, Limbajul figurilor geometrice, Ed Prosveta, 1989

Petrescu, Camil; Doctrina substanţei; Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, 2 vol.,

354+368 p

Popper, R. Kall; Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism. Editura Trei, CEU Press, Traducere de Florin Lobonţ, 1997, 180 p.

Robley, George; Socioeconomic Democracy: A Brief Introduction, Fourth International Congress of ISINI, Mexico City, August 18-21 1999

Rugină, Anghel N; Prolegomena to any Future Study in Economics, Finance and Other Social

Sciences: The Road to a Third Revolution in Economic, Financial, Social, Ethical, Logical and

Political Thinking; in: International Journal of Social Economics, Volume 25, No 5, 1998

Scheler, Max; Arbeit und Ethik; în: “Zeitschrift fur Philosophische Kritik”, Band 114, Juli 1899; pp. 161-200

Schultz, Uwe; Immanuel Kant, Ed Teora, Bucureşti, 1997 (Traducere de Vasile V. Poenaru), 176 p

Spinoza; Etica;Ed Ştiinţifică; Bucureşti 1957, (Traducere din italiană de Al Posescu), 358 p

Tompea, Doru; Etică, axiologie, deontologie; Ed Ankarom, Iaşi, 1966, 145 p

 

 

Capitolul 4

 

Sistem şi structură în organizarea sănătăţii

 

4.1 Sistemul şi structurile, procesul şi fenomenele – expresii posibile ale raportului Scop-Mijloace

 

Existenţa înconjurătoare are două tendinţe semnalate de fizicieni şi cercetători ai naturii: o tendinţă spre dezorganizare, spre disipare, spre entropie crescândă şi o tendinţă spreorganizare, spre armonie şi antientropie. Cele două tendinţe sunt complementare şi se constituie ca un motor în doi timpi ai întregii existenţe, cu posibilitatea imaginării celui de al treilea timp care se defineşte la punctul de echilibru dintre cei doi timpi, adică atunci când motorul nu se află nici în timpul unu, nici în timpul doi. Tendinţa anti-entropică este necesar a fi susţinută de un efort antientropic adecvat. Antientropia poate fi definită ca tendinţa spre sistem, spre armonia interioară a unui grup de elemente interrelaţionate. Tendinţa înspre sistematizare este, de fapt, o implicare activă a unor structuri informaţionale apte să genereze o funcţionabilitate superioară sistemului. Aici intervine conceptul de sinergie, care defineşte obţinerea unui plus de rezultate benefice în urma structurării adecvate a unor mijloace.

Sinergia este acel ideal uman prin care 2 plus 2 fac 5. Aceasta este, în esenţă, şi definiţia

sistemului, care înseamnă structurarea acelor mijloace apte să genereze atingerea unui stop superior situaţiei în care acele mijloace nu ar fi interrelaţionate. Un exemplu banal: o grămadă de cărămizi sau de lemne nu constituie nici sistem nici structură. Aşezarea lor într-o anumită ordine şi relaţie le defineşte însă ca fiind o structură aptă să definească un sistem: o casă de locuit, de exemplu. Casa este sistemul, iar amintitele materiale de construcţie reprezintă acum. structura (de rezistenţă şi de confort) a casei.

În terminologia Metodologiei Scop-Mijloc, materialele de construcţie reprezintă mijloacele, care bine ordonate şi organizate – de către şi împreună cu alte mijloace cum ar fi informaţia, imaginaţia, energia umană şi cea controlată de om etc – pot atinge un scop anterior formulat şi dorit a fi realizat. Casa este scopul propus de cel/cei care are/au nevoie de adăpost. În concluzie, materialele de construcţie pot fi considerate fie mijloace, fie structuri, iar casa ce urmează a fi construită se defineşte fie ca scop, fie ca sistem. Uşoare nuanţe ar putea face obiectul unor precizări suplimentare (deşi, în esenţă, cele două perechi de termeni sunt perfect identice) cum ar fi: sistemul este ceva deja constituit, este o realitate, în timp ce scopul este doar un deziderat, fiind o idealitate. Totuşi, casa poate fi considerată un scop atins, iar mijloacele de construcţie pot fi definite şi ca structuri potenţiale. După cum am arătat în capitolele anterioare, între scop şi mijloace există o identitate de esenţă, identitate greu de acceptat în premodernitate şi chiar în modernitate, dar în postmodernitate, ca urmare a transformării din ce în ce mai rapide a mijloacelor în scopuri, această identitate este tot mai evidentă şi mai uşor de observat. Retranslând aceste adevăruri în termeni de sistem şi structuri, este lesne de afirmat că sistemele şi structurile sunt identice, ca esenţă: orice sistem este definit de structurile sale, iar orice structură este imposibil de imaginat în afara sistemului său sau a sistemelor pe care îl/le defineşte/definesc.

Discuţia despre sisteme şi structuri nu este una gratuită în contextul de faţă, ci este de ajutor în înţelegerea unor fenomene şi procese de interes pentru evoluţia dinamică a realităţilor sociale (inclusiv ale celor din domeniul îngrijirilor de sănătate) de la noi, din Europa şi din lume. Astfel, sintagma foarte des uzitată în ultimii ani, aceea de “integrare a României în structurile euroatlantice” capătă o semnificaţie mai clară şi mai completă în contextul înţelegerii corecte a raporturilor (de identitate) dintre sistem şi structuri. Sistemul este, în cazul de faţă,        Europa integrată, iar structurile euroatlantice reprezintă statele care au relaţii de intimă cooperare şi apropiere în zona definită de Europa de Vest şi America de Nord (îndeosebi SUA). Conceptul de integrare, ca şi procesul cu acelaşi nume trebuie foarte bine înţelese deoarece sistemele de sănătate sunt, în esenţa lor, sisteme economico-politice care definesc o anumită atitudine, o anumită dezirabilitate, un set de scopuri propuse şi un număr de mijloace atrase. În mod corespunzător, reforma sitemelor înseamnă, în primul rând, o restructurare, o rearanjare a structurilor, a mijloacelor existente în funcţie de un nou set de priorităţi conştient stabilite. Dar, pentru a face restructurare este nevoie de cel puţin două dimensiuni: prima este aceea a structurilor existente şi care ar urma să fie modificate sau înlocuite (parţial sau integral), iar cea de a doua este aceea a structurilor viitoare, dezirabile sau chiar ideale.

Restructurarea sistemului sovietic (perestroika, în limba rusă) a fost posibilă prin conştientizarea şi acceptarea necesităţii schimbării – pentru început – a structurilor rigidizate şi îmbătrânite. Chiar dacă această restructurare s-a făcut cu scopul de a păstra sistemul totalitar, odată descătuşate energiile bocate pentru prea multă vreme în forme şi poziţii nefireşti lucrurile au luat o evoluţie care a dus, finalmente, la schimbarea sistemului în ansamblul său. Am insistat asupra acestui model din sistemul politic şi economic pentru a sugera că sistemul de îngrijiri de sănătate nu poate rămâne acelaşi atât timp cât macrosistemul social s-a schimbat.

În consecinţă, binoamele scop-mijloc şi sistem-structură sunt congruente între ele şi se pot utiliza alternativ în beneficiul unei înţelegeri şi acţiuni individuale sau societale superioare.

Mai mult decît atât, un alt binom poate fi ataşat celor două, în acelaşi scop al mai bunei pătrunderi a sensurilor şi semnificaţiilor unor sintagme şi realităţi contemporane. Mă refer la binomul fenomen-proces, utilizat cu precădere în perioada modernă, dar cum postmodernitatea nu se opune modernităţii, ci o completează, acest binom poate fi utilizat cu succes în analizele şi descrierile specifice perioadei postmoderne. Astfel, fenomenele sunt realităţi peremptorii, asemenea structurilor sau mijloacelor, care definesc lucrurile existente în starea lor aparentă (fenomenală), fără a le pune în anumite corelaţii sau în funcţie de anumite scopuri urmărite. Pe de altă parte, procesele se definesc drept înlănţuiri de fenomene într-o anumită succesivitate şi finalitate. Fenomenologia – ca studiu al lucrurilor/fenomenelor, considerate aşa cum sunt – este un alter ego al structuralismului care este un studiu al structurilor, luate aşa cum sunt. Pe de altă parte, gândirea sistemică (sistemic thinking) şi cea procesuală (process philosophy) apar congruente cu finalitatea şi cu teleologia (intentional action). Sistemul, procesul şi finalitatea sunt rezultatele modului de organizare, adecvare şi armonizare a structurilor, fenomenelor şi mijloacelor. Sistemele de sănătate pot fi analizate şi ca procese care se organizează sub imperiul unei finalităţi anume.

Sistem Organizare Structurilor – Proces Adecvare Fenomene -Finalitate Armonizare Mijloace

 

4.2 Gândirea sistemică şi structuralismul – două simplificări ale raportului scop-mijloc

 

Teoria sistemelor – atribuită cvasiunanim biologului canadian Ludwig von Bertalanfy

a dinamizat semnificativ cercetarea ştiinţifică a primelor decade ale postmodernităţii. Această teorie a stimulat îndeosebi gândirea sintetică, holistică şi de tip global, dar a permis o simplificare excesivă a lucrurilor, îndeosebi în cazul în care abordul structuralist era ignorat sau minimalizat. Într-adevăr, deseori este mai lesne să vezi doar pădurea (conceptul de pădure) şi să ignori copacii vii şi reali care o formează. Avantajele induse de gândirea sistemică au permis înţelegerea lucrurilor ca o totalitate (holon), într-o viziune integratoare, globală (dimensiunea macro şi mondo). Structuralismul – atribuit, în general, lui Levy Strauss – apare ca o contrabalansare a sistemismului, stimulând gândirea analitică şi adâncirea în intimităţile lucrurilor (dimensiunea micro).

Iniţial, în anii de ucenicie ştiinţifică, am fost atras, pe rând, de una sau de alta dintre cele două dimensiuni (micro şi macro), deşi macrodimensiunea era mai bine tolerată şi chiar stimulată în condiţiile sistemului totalitar. Paradoxal, structuralismul era conexat cu marxismul şi cu gândirea analitică, fapt demonstrat şi de faptul că, după 1989, odată cu cântarea prohodului pentru marxism şi comunism, s-a cântat prohodul şi structuralismului, considerat o relicvă de tip marxist. Această negare furibundă a structuralismului s-a diminuat sensibil, odată cu relativizarea atitudinilor dogmatic antitotalitare. Ca o reacţie de esenţă antidogmatică, ce nu respingea de plano fie sistemismul fie structuralismul, am lansat în anul 1976 Metodologia Scop-Mijloace (MSM) (în limba engleză EMMY – de la End-Means Methodology) metodologie care viza o împăcare a presupuselor atitudini contrare promovate de structuralism şi sistemism, respectiv a mijloacelor şi scopurilor. MSM este prin însăşi concepţia şi natura sa antidogmatică, relativistă, postmodernă, transdisciplinară şi tri(u)nitară.

Aplicarea consecventă a principiilor ce decurg din caracteristicile listate mai sus m-a ajutat să nu cad victimă extremismelor de orice fel, fie în domeniul stabilirii scopurilor publice (politicul), în cel al alegerii mijlocelor (economicul) sau în acela al adecvării permanente dintre scopuri şi mijloace (eticul), reuşind să pun în practică ceea ce scriitorul Radu Cosaşu numea o atitudine de “extremist de centru”.

Nu pot trece cu vederea că cele două curente se presupun reciproc, iar faptul că unul se numeşte structuralism nu înseamnă că un adept al acestuia va ignora complet orice idee de sistem, după cum un adept al viziunii sistemice nu este automat un duşman al structurilor şi, eventual, al restructurării. La fel se întâmplă şi cu raporturile ce se instituie între scopuri şi mijloace. Aceste raporturi biunivoce apar aproape automat, devreme ce nu ne putem imagina (cu excepţia cazurilor patologice, desigur) stabilirea unor scopuri fără să avem la îndemână mijloacele necesare, sau să încercăm să combinăm nişte mijloace fără a avea un scop oarecare în minte. Această subliniere va deranja însă pe acei preopinenţi care susţin independenţa deplină a economicului faţă de politic şi a politicului faţă de economic, sau – mai grav – a eticului faţă de economic şi politic. De fapt, acestea sunt reminiscenţe ale gândirii moderne iniţiale, şi chiar a gâjndirii premoderne. Platon, în Republica, a făcut elogiul Principiului Specializării, dar a abordat majoritatea temelor în spirit sistemic, globalist. Este tipul de abordare care stă, de altfel, la baza MSM, respectiv de concomitenţă a sistemului şi structurii, a scopului şi mijloacelor, a procesului şi fenomenelor care îl compun. Pentru aceia dintre cititorii acestor rânduri care se declară adepţi sinceri şi realmente interesaţi ai reformelor structurale şi sistemice în domeniul îngrujirilor de sănătate ofer următorul auto-test.

Răspundeţi imediat la următoarele întrebări:

1. Ce este politicul ?

2. Ce este economicul ?

3. Ce este eticul ?

4. Ce legătură este între politic, economic şi etic ?

5. Ce legătură este între sistemul de îngrijiri de sănătate şi sistemul politicului ?

6. Ce legătură este între sistemul de sănătate şi structura economicului ?

7. Ce legătură este între sistemul de îngrijiri de sănătate şi etica economico-politică ?

Nu citiţi încă răspunsurile de mai jos, pentru a vă putea verifica răspunsurile proprii cu cele oferite de subsemnatul. În cazul în care din definiţiile date celor (aparent distincte) trei domenii rezultă că acestea au o independenţă totală unul faţă de altul, atunci este mai mult decât dificil să înţelegeţi la nivelul esenţelor reformele din sistemul îngrijirilor de sănătate.

Mai mult, dacă din întrebarea 4 rezultă că între cele trei domenii nu există legături, înseamnă că viziunea sistemică este puternic estompată de viziunea structuralistă, iar conexiunea sistemstructură lipseşte în mod nefericit. În fine, dacă din răspunsurile la ultimele trei întrebări nu rezultă o legătură de esenţă între sistemul îngrijirilor de sănătate şi dimensiunile sociale ale existenţei umane, atunci înseamnă că şansele de a contribui la derularea reformei, la

restructurarea sistemului de îngrijiri de sănătate este minoră.

Fac din nou trimitere la Platon, sugerând că doar o percepere corectă a legăturilor treimice dintre sistem şi structură, proces şi fenomen, scop şi mijloc etc. vor putea reda concomitent (simultan) pădurea şi copacii, sistemul şi structurile sale (inclusiv sistemul şi structurile din îngrijirile de sănătate). A face elogiul structuralismului în detrimentul gândirii sistemice, sau a elogia întregul fără a-i studia bine părţile sale componente înseamnă a face o ultrasimplificare a realităţii şi a dovedi detaşarea de concluziile Metodologiei Scop-Mijloc sau a gândirii triadice şi treimice în general.

 

4.3 Gândirea structuralist-sistemică de tip holist şi arhetipal – logică

abductivă şi abord transdisciplinar în postmodernitate

 

Concluziile destul de tranşante cu care am încheiat subcapitolul de mai sus, par a fi mai mult apodictice şi aserţiuni în sine decât invitaţii la o acceptare a lor pe bază de logică fermă.

Mai exact, se pare că lipseşte tocmai soluţia la problemă. Adică, am criticat un mod de gândire (reducţionist, absolutist, extremist, modernist etc.) dar nu am oferit temeiurile pentru acceptarea unui alt mod de gândire (holist, relativist, centrist, postmodern etc). Aceste temeiuri ale acceptării unui nou mod de gândire nu vor fi nici ele acceptate cu uşurinţă, ci vor fi supuse analizei cu vechile instrumente de cunoaştere. De aici rezultă dificultatea de a face un pas uriaş într-un domeniu nou şi pentru care nu eşti chiar întotdeauna pregătit să-l faci.

Dar sistemele nu aşteaptă ca toţi actorii săi să atingă standardele supreme de înţelegere şi de disponibilitate spre schimbare: este suficient ca un număr (semnificativ !) dintre aceşti actori să devină conştienţi de necesitatea schimbării, de noile trenduri apărute, de consecinţele nonacţiunii sau ale acţiunii premature etc., pentru ca sistemul să dea semne de restructurare sau chiar de oboseală finală… Desigur, sisteme sinucigaşe nu prea există (nici sistemul sovietic nu era pregătit pentru sinucidere), dar odată apărută ideea necesităţii schimbării sistemul poate să înceapă să se pregătească pentru o modificare radicală a structurilor sale sau pentru o eventuală dispariţie. Mangementul schimbării a apărut ca o disciplină managerială distinctă tocmai în momentul când s-a constatat că este preferabil să conduci tu însuţi schimbarea decât să te laşi condus de aceasta. În general, societăţile occidentale au învăţat deja lecţia schimbării, respectiv acestea declanşează procese evoluţioniste generatoare de schimbări controlate, tocmai pentru a nu permite apariţia mişcărilor de tip revoluţionist/revoluţionar care au marele dezavantaj că întâi distrug tot sau aproape tot ce poate fi distrus şi ce ţine de sistemul anterior, după care începe reconstrucţia, inclusiv a elementelor distruse « din greşeală »… Este şi cazul revoluţiei române care a distrus mult înainte de a clădi ceva, după care s-a făcut apel tot la oameni care fuseseră înlăturaţi din cauza exceselor revoluţionare. Consecinţa : s-a pierdut un deceniu, am rămas cu mult în urma ţărilor care au apelat la soluţii mai puţin radicale sau mai catifelate, cu urme adânci în psihismul populaţiei (neîncredere în orice schimbare sau în orice propunere de revenire la normalitate). Care este soluţia la această neplăcută stare de fapt? În primul rând, este necesară promovarea unei noi logici şi a unui nou tip de cunoaştere. Mă refer la necesitatea utilizării cu precădere a logicii abductive, alături de logicile de tip inductiv sau deductiv. Această a treia cale în logică (adică în gândire) este pe deplin consonantă cu evoluţia spre centrism, spre a treia cale în ideologia politică şi spre echilibru pe termen lung (sau cu alte cuvinte, pentru dezvoltarea durabilă) în ideologia economică. Abducţia este inducţie şi deducţie în acelaşi timp, este un baleiaj rapid de la gândirea inductivă la gândirea deductivă şi reciproc. Secretul succesului unui căutător de adevăr şi de soluţii la probleme aparent definitiv închise – l-am numit aici pe celebrul Sherlock Holmes – constă tocmai în utilizarea abducţiei în locul limitativelor şi limitatelor metode inductive sau deductive. În ce constă gândirea abductivă? În acumularea unui volum cât mai mare de informaţii (mai mult sau mai puţin relevante pentru cazul în speţă), apoi lăsarea acestora să «dospească», să se amalgameze şi să se macereze, cu consecinţa că procesele de cogniţie nu vor urma doar sensurile unice ale gândirii de tip deductiv sau inductiv, ci vor «scana» de mai multe ori zona problemei în studiu până se va focaliza pe acea parte a problemei care oferă şi soluţia. (Întotdeauna soluţiile se află în probleme). Aşadar, o primă soluţie la încremenirea în proiecte depăşite o constituie schimbarea tipului de gândire.

Odată acceptată schimbarea în paradigma logică este de aşteptat să se producă schimbarea şi în paradigma acţională. Oamenii fac ceea ce gândesc (sau nu gândesc). Deseori însă, cei reticenţi la schimbare nu aceptă nici această primă fază (logică) a schimbării, tocmai de teama imprevizibilelor consecinţe ale schimbării…Totuşi, concomitent cu lărgirea breşelor în planul modului de gândire are loc o schimbare de paradigmă şi în planurile realităţilor socio-umane: are loc (acum, şi sub ochii noştri) trecerea de la preponderenţa valorilor substanţial-energetice la cele informaţional-spirituale. Economia bunurilor materiale este zi de zi detronată de economia bunurilor simbolice (servicii în loc de bunuri, cunoaştere în loc de forţă fizică, comunicare în loc de confruntare). În consecinţă, serviciile în general şi cele legate de educaţie şi sănătate în special, capătă o pondere şi o importanţă din ce în ce mai mare. Dar, spre dezamăgirea multora dintre aceia care activează în aceste sensibile domenii, democratizarea informaţională le diminuează mult din valoarea lor de monopol sau oligopol. Internetul este, actualmente, forţa informaţională care atentează cel mai mult la poziţiile monopoliste deţinute de existenţa asimetriilor informaţionale dintre parteneri (profesor-elev, medic-pacient).

De unde rezultă această democratizare informaţională? În primul rând, din volumul uriaş de informaţii care este generat secundă de secundă pe mapamond. Excesul de ofertă informaţională determină o satisfacere rapidă a cererii şi o scădere continuă a preţurilor informaţiei. Ideea de secret informaţional (respectiv de informaţii secrete) devine tot mai relativă şi lipsită de conţinut. Nu numai că informaţiile există din abundenţă, dar şi posibilitatea de a le obţine pe cele ţinute în secret este din ce în ce mai mare. În al doilea rând, democratizarea informaţională a apărut ca urmare a dispariţiei scindării lumii în blocuri ideologic opuse. Tehnologiile comunicaţionale fac posibilă penetrarea informaţiei în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, dar şi un transfer mai rapid şi mai facil între reprezentanţi ai diferitor domenii ale cunoaşterii şi ştiinţei. În consecinţă, cercetarea ştiinţifică este actualmente marcată de tranziţia de la abordul multi şi interdisciplinar la cel transdisciplinar.

Acesta din urmă presupune cu necesitate o viziune holistă şi globală asupra proceselor şi

fenomenelor care apar mereu ca fiind tot mai interdependente.

Mai este oare, în condiţiile democratizării informaţionale şi a transdisciplinarităţii, un fapt

curios sau nelalocul lui melanjul dintre management şi medicină, dintre economic şi politic pe de o parte şi serviciile de sănătate pe de altă parte ? Nicidecum ! De mirare ar fi ca aceste foste «domenii» să rămână izolate şi separate unele de altele, să fie chiar contrapuse sau stimulate la

atacuri reciproce. Totuşi, improbabilul devine adesea realitate, iar ceea ce logica postmodernă a transdisciplinarităţii oferă ca normalitate este ignorat cu bună ştiinţă de persoane depăşite de mersul mult prea rapid (pentru ei) al lucrurilor. Mă refer aici cât se poate de direct şi de concret la cele două domenii cheie (priorităţi naţionale, cum se mai afirmă pentru a estompa lipsa de preocupare pentru dezvoltarea lor cu precădere): educaţia şi sănătatea. Primul factor de asigurare a sănătăţii este educaţia pentru sănătate, dar ponderea acestei dimensiuni educaţionale este infimă în curricula românească. De asemenea, educaţia economicomanagerială în universităţile de medicină este extrem de puţină, formală şi nefolositoare viitorilor absolvenţi. Această atitudine vizibil răuvoitoare faţă de profesiunea medicală provine dintr-o teamă de schimbare a sistemului îngrijirilor de sănătate dintr-unul socializat la maximum (Semaşko) într-unul mai legat de cerinţele pieţei şi ale vieţii. Am scris în dese rânduri despre această carenţă majoră a învăţământului medical românesc, dar se pare că

forţele ultraconservatoare, opace faţă chiar de noutăţile deja vechi de bune decenii, au încă o pondere majoritară în sistem. Paradoxal însă, în virtutea unei presupuse şi dorite existenţe a monopolului informaţional a profesioniştilor din medicină (monopol deja dispărut demult în Occident), o bună parte a profesiunii medicale s-a implicat de la început în reforma sistemului de sănătate ignorând două lucruri fundamentale: în primul rând, nu era vorba despre o reformă a medicinii, ci a modului de finanţare a îngrijirilor de sănătate, iar în al doilea rând lipsa cunoştinţelor economico-financiare şi psiho-manageriale nu îi recomanda cu prioritate să gestioneze această reformă. Desigur, parcurgerea a mai multor cursuri şi studii postuniversitare de Management General, de Sănătate Publică, Biostatistică sau chiar de Managementul Sănătăţii etc. a fost şi este un lucru foarte bun, dar neincluderea acestora în curricula universitară are şi va avea grave urmări pe termen lung. Ca o concluzie preliminară: orice reformă are nevoie de actori care să creadă în utilitatea şi oportunitatea ei, să fie pret să o gestioneze sau măcar să îi cunoască unele dintre consecinţele posibile. Pentru a nu fi bănuit de (prea multă) atitudine critică cu orice preţ la adresa profesiunii medicale pe tema pregătirii manageriale pentru reformă, redau punctul de vedere al unui medic (dr. Tereza Franciuk din Bucureşti) intervievat de publicaţia săptămânală «Viaţa Medicală» în a doua jumătate a anului 2002 : «Un factor neglijat este cel al managerilor care vor aplica reforma la toate nivelurile. Chiar dacă se iau decizii politice favorabile, nu sunt specialişti care să le aplice. Institutul de Mangement al Serviciilor de Sănătate (IMSS) pregăteşte cadre, dar cei care lucrează în organizarea sanitară sunt foarte puţini ; majoritatea au migrat spre organizaţiile internaţionale, s-au angajat la firme străine sau au folosit integrarea clinică pentru a intra pe « uşa din dos » a spitalului. IMSS pregăteşte medici ce obţin competenţă în management sanitar, dar nu specialişti în organizarea sanitară ». Cu atari « specialişti » în organizarea sanitară mai este oare de mirare faptul că la nivelul anului 2002 spitalul continuă să înghită 80% din fondurile distribuite de CNAS ? (Pentru comparaţie, SUA a realizat « event-ul » de a inversa balanţa sector primar-sector secundar în favoarea sectorului primar care a primit fonduri mai multe decât sectorul terapeutic secundar şi terţiar în anul de graţie 2000.

Într-o lume postmodernă, în care :

• societatea este structurată şi bazată pe informaţie,

• economia este bazată pe cunoaştere,

• serviciile au pondere majoritară în economie,

• ştiinţa devine tot mai transdisciplinară,

• asimetria informaţională dintre cei cei ce deţineau până nu demult monopolul informaţiei şi cei care solicitau acestora informaţii se reduce tot mai mult

• comunicarea este şansa reducerii confruntării şi dă concurenţei o nouă dimensiune («co-opetition») dimensiunea individuală şi socială numită sănătate capătă nu doar o importanţă aparte, ci solicită şi soluţii mai aparte.

 

4.4 Sistemele vii şi sistemele societale umane: homeostazie şi homeopatie; organizare, armonizare şi globalizare

 

Rostul acestui subcapitol este de a sublinia încă o dată congruenţa deplină ce se poate realiza între sistemul uman individual (organismul uman) şi sistemul uman social (organismul social). Atitudinile extreme care au respins de plano orice asemănare sau paralelă între cele două sisteme, fie şi în nobila intenţie de a le potenţa reciproc dezvoltarea, s-au numit biologism/antropologism şi sociologism. Exagerarea importanţei individului în detrimentul rolului şi importanţei pe care o are corpul social în care acesta există şi se dezvoltă, provine sau se alimentează ideologic din liberalismul individualist care a fundamentat apariţia capitalismului modern timpuriu, în timp ce exagerarea importanţei socialului în detrimentul rolului şi importanţei pe care o are individul în acel corp social provine sau se alimentează ideologic din socialismul/comunismul colectivist care s-a dezvoltat chiar odată cu apariţia modernităţii (vezi socialiştii utopici). Desigur, cele două exagerări nu au existat dintotdeauna, ele fiind expresia derutei generate de o tranziţie ce părea a fi şi ultima pentru omenire. Dovada faptului că ele nu au existat în vechime o constituie gândirea greacă a oraşelor-cetăţi şi a economiilor politice (care nu au umbrit deloc existenţa economiilor individuale). Prototipul unei gândiri echilibrate fără excese pe dimensiunea individuală sau socială a omului este – în opinia mea – Republica lui Platon. Paradoxal sau nu, omenirea se îndreaptă acum, în postmodernitate şi postcapitalism, spre acel tip de societate platonică, echilibrată, holist-globalistă, transcedentală şi axată pe informaţie şi spiritualitate. Într-o astfel de societate viitoare clivajul individ-societate va lăsa locul unei armonizări între toate dimensiunile spaţiale ale existenţei umane : micro (individualitate), macro (colectivitate) şi mondo (umanitate). Mai mult, posibilitatea de a prelua şi aplica modele de analiză şi chiar de dezvoltare de la un palier al existenţei umane la altul devine din ce în ce mai plauzibilă şi mai dezirabilă.

Plecând de la aceste constatări, apare ca preferabilă atitudinea de integrare a tuturor palierelor existenţiale umane în comparaţie cu exagerarea şi exacerbarea importanţei unora dintre ele. Globalizarea nu este decât elementul terţ care lipsea din triada micromacro- mondo. Caracterul său nu este nici nociv şi nici benefic pentru sănătatea indivizilor, colectivităţilor şi umanităţii în ansamblu. Globalizarea este doar accelerată de unii factori care pot fi/deveni nocivi pentru existenţa umană: tendinţa spre monopol a corporaţiilor transnaţionale gigant, tendinţa impunerii unor modele culturale, tendinţa de folosire a unor metode revoluţionare de tip terorist pentru a soluţiona problema sărăciei pentru o mare parte a populaţiei lumii etc. Toţi aceşti factori care propulsează şi accelerează globalizarea pot fi deopotrivă sanogeni sau generatori de morbiditate şi mortalitate suplimentare. Oricum, sănătatea a devenit demult o problemă mondială, drept pentru care s-a înfiinţat şi OMS, chiar la debutul perioadei postmoderne. Sesiunea plenară a summit-ului de la Johannesburg din august 2002 a fost dedicată sănătăţii, ca factor şi obiectiv central al dezvoltării durabile. La rândul lor, ecologiştii clamează însănătoşirea mediului pentru a putea asigura o dezvoltare umană sănătoasă. Inclusiv la summit-ul susamintit problemele de mediu şi cele de sănătate au fost abordate concomitent sau cel puţin intim conexat.

Din cele de mai sus sper să rezulte concluzia că în perioada de tranziţie postmodernă spre modelul platonician de existenţă umană, concepte până nu demult specifice unui singur palier existenţial uman devin comune tuturor acestor paliere spre beneficiul ideii de om şi omenire : inclusiv conceptele de homeostazie şi de homeopatie – am luat două exemple relativ aleatoriu alese.

Integrarea este, şi va fi tot mai mult, motorul şi vehicolul globalizării, ambele concepte având sens şi rost doar dacă aplicarea lor va putea genera o bunăstare şi o sănătate sporite la toate cele trei paliere ale existenţei umane.

Cunoaşterea tendinţelor integraţioniste şi globalizante pune serioase teme de reflecţie în faţa planificatorilor de sănătate, a analiştilor de sisteme de sănătate şi ale celor care elaborează politici şi sisteme de sănătate.

 

 

 

 

 

 

 

 

4.5 Sistemele de sănătate: cine şi cum le creează, motivaţiile schimbării sau reformării sistemelor de sănătate

 

Cel mai simplu şi frecvent (dat) exemplu de sistem este organismul uman însuşi. Cu atât mai mult atunci când este vorba despre sănătatea semenilor, a unei colectivităţi oarecare – fie aceasta o familie, un oraş, o ţară sau chiar omenirea în ansamblul său – ideea de sistem nu poate fi nicidecum ocolită.

De la începuturi, ideea de menţinere a sănătăţii a coincis cu instinctul de supravieţuire, dar, ulterior, raţionalitatea modernă a înlocuit instinctele cu judecăţi de valoare, cu predicţii referitoare la consecinţele unor comportamente şi la aducerea în planul îngrijirilor de sănătate a tot ce oferea ştiinţa de ultimă oră. Îngrijirile de sănătate au depăşit – şi ele – era modernă, pe care nu o neagă, ci o înglobează în noua eră post(extra)modernă, moment în care medicina face loc şi altor criterii de evaluare a mijloacelor de asigurare a sănătăţii decât criteriile medicale propriu-zise.

Recent, dr. Gro Harlem Brundtland, directorul general al OMS, formula câteva întrebări retorice: Cum trebuie să fie un sistem de îngrijiri care să poată fi caracterizat drept bun? Cum ştim dacă un sistem şi-a dat măsura tuturor posibilităţilor sale? Desigur, răspunsul (foarte înţelept!) ar fi: depinde! Depinde dacă acest răspuns va fi dat de ministrul sănătăţii sau de ministrul finanţelor, de bolnav sau de medic, de economist sau de moralist, de politician sau de …magician, etc. De asemenea, producătorii de medicamente, furnizorii de aparatură medicală şi practicanţii medicinii naturiste vor avea cu totul alte opinii în privinţa a ce înseamnă un sistem bun de îngrijiri de sănătate. În ultimă instanţă, toţi au dreptul să aibă dreptate în felul lor, dar organizatorii de sănătate trebuie să echilibreze răspunsurile posibile prin măsurări cât mai exacte a eforturilor depuse şi a efectelor obţinute.

Sistemul sovietic (Semaşko) a creat iluzia gratuităţii îngrijirilor de sănătate, deşi toţi ştiam că banii provin tot din impozitele plătite de contribuabili. Deşi se adunau destule impozite, banii colectaţi erau direcţionaţi spre alte scopuri presupus benefice (industrializare, omogenizare, independenţă economică etc). Lipsa dotărilor, a medicamentelor, a literaturii de specialitate etc a făcut ca populaţia să renunţe la sistemul Semaşko fără prea mari regrete (deşi acum statisticile arată că va mai dura până când România va reuşi să atingă slabii indicatori de sănătate din 1989… Pentru nostalgici, moda retro pare a fi unica soluţie. Aceia care ştiu că se poate şi mai bine, promovează cu adevărat un alt sistem şi chiar încearcă să-l construiască.

Totuşi, frânele apar de peste tot, şi din diverse cauze, inclusiv din zona celor care gestionează şi organizează noul sistem cu vechile metode pe care le cunosc atât de bine… Sistemul actual, introdus în România de doar câţiva ani, este cunoscut sub numele de sistem Bismark, unul dintre principiile sale de bază fiind acela al solidarităţii sociale. În consecinţă Casele de Asigurări de Sănătate – înfiinţate ca urmare a aplicării Legii 145/1997 – funcţionează după modelul caselor de ajutor reciproc, adică toţi cotizează, dar beneficiază de un împrumut oarecare doar cel aflat în nevoie. CAS din judeţe au (relativă) autonomie în gestionarea contribuţiilor de 7% din salariu plătite de angajaţi şi a contribuţiilor de 7% plătite de către angajatori.

În esenţă, trecerea de la sistemul Semaşko la sistemul Bismark este motivată de raţiuni financiare a căror aplicare urmăreşte să asigure o adresabilitate sporită şi o calitate superioară a serviciilor de îngrijiri de sănătate oferite asiguraţilor. Desigur, conform legii, şi persoanele neasigurate au acces la unele îngrijiri de sănătate în calitatea lor de contribuabili (plătitori de impozite). Mulţi cetăţeni se întreabă care sunt deosebirile de esenţă dintre cele două sisteme devreme ce în ambele este vorba despre o colectare de fonduri la nivel central şi o redistribuire ulterioară pe judeţe şi pe furnizorii de servicii de sănătate. Desigur, în cazul în care şi acum statul ar putea interveni în gestionarea acestor fonduri, diferenţa specifică se atenuează până la dispariţie. Aşadar, elementul de specific (teoretic) al noului sistem este acela că fondurile odată colectate sunt integral destinate îngrijirilor de sănătate. Din păcate, tocmai acest element de specificitate a fost constant încălcat încă de la înfiinţare. Miile de miliarde de lei preluate de către Ministerul Finanţelor de la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate arată că sistemul anterior avea „avantajele” sale… În al doilea rând, sumele colectate la Fondul de Asigurări Sociale de Sănătate (FASS) sunt substanţial mai mari decât cele alocate ocrotirii sănătăţii în vechiul sistem.

Întrebarea firească pe care o poate adresa, cu deplină îndreptăţire, orice cetăţean este DE CE starea de sănătate din România este pe zi ce trece din ce în ce mai precară (faptul că România are cea mai redusă speranţă de viaţă din Europa ne scuteşte de alte exemplificări).

Răspunsul este dezarmant de simplu: reforma din îngrijirile de sănătate se află abia la începuturi, iar frânele în calea reformei se dovedesc a fi la fel de serioase ca şi în primii ani de tranziţie. Practic, istoria noului sistem are o „vechime” de peste… doi ani, timp în care partenerii sociali implicaţi în procesul de asigurare a sănătăţii abia au început să-şi intre în roluri şi să determine funcţionarea de facto a noului sistem. De dorit ar fi fost ca trecerea la noua formulă organizatorico-financiară să fie foarte bine pregătită astfel încât sistemul să funcţioneze la parametrii maximi chiar de la primele ore şi zile. Mai mult, de dorit ar fi ca statul (respectiv firmele al căror proprietar este statul) ar trebui să ofere exemple pozitive de plată a datoriile către FASS. În realitate, tocmai aceste firme păcătuiesc prin netransmiterea către Casa de Asigurări a sumelor (7% din fondul brut de salarii) prelevate de la angajaţi. Pe de altă parte, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS) a deveni subit o sursă de venituri bugetare pentru Bugetul de stat. Presa centrală, citând surse ale CNAS, vehiculează cifra de peste 3000 de miliarde de lei preluate doar în acest an la Bugetul central deoarece reprezintă …”excedent bugetar”!

Scopul acestui articol nu este, desigur, de a aduce justificări pentru o realitate deranjantă sub toate aspectele, ci de a vedea ce ar mai trebui făcut pentru ca sistemul să funcţioneze cât mai bine. Pe scurt, cauzele slabei eficienţe dovedite de noul sistem provin din mentalitatea centralist-etatistă pe care o mai au chiar factori de răspundere din interiorul sistemului, necunoaşterea corectă a sistemului nici de asiguraţi şi nici de furnizorii de servicii de sănătate. Astfel, cum s-ar putea explica faptul că trecerea la instituţia medicului de familie, introdusă în scopul filtrării cerinţelor de îngrijiri şi a rezolvării acestora la nivel primar, a avut drept efect exact contrariul, respectiv suprasolicitatrea serviciilor spitaliceşti, adică a îngrijirilor de nivel secundar?!

Cele de mai sus vor să arate că sistemele în sine nu sunt bune sau rele, eficiente sau ineficiente, ci modul de înţelegere şi de aplicare a unui sistem sau altul ajunge, uneori, să facă dintr-un sistem înalt performant unul slab performant şi chiar dorit a fi înlocuit. În context, apare ca explicabilă exclamaţia de admiraţie a unei reprezentante a OMS în faţa structurilor organizatorice ce proveneau din sistemul Semaşko, ignorându-se faptul că aceste structuri ar fi putut deveni eficiente doar în cazul în care alimentarea cu fonduri a sistemului ar fi fost foarte generoasă. În realitate, lipsa resurselor şi proasta lor gestionare face ca aproape orice sistem să

nu-şi atingă performanţele teoretice. Istoria recentă arată că întreaga lume se află la ora actuală în căutarea unui sistem de îngrijiri de sănătate cât mai bun, adică mai puţin costisitor şi mai benefic pentru sănătatea cetăţeanului. Un exemplu notoriu este creşterea masivă a cheltuielilor pentru sănătate în SUA (de la cca 5% în 1950 la peste 16% în anul 2000) fără ca starea de sănătate a populaţiei să se îmbunătăţească în aceleaşi ritmuri). În consecinţă, este absolut firesc ca politicienii, economiştii, juriştii şi planificatorii de sănătate din SUA să vorbească şi să gândească la un nou sistem de sănătate, sau cel puţin la reformarea celui existent. Poate părea ciudat răspunsul dat de un american unui cursant român care a întrebat (aşteptându-se, probabil, să audă nişte cifre impresionant de mari) cam cât de mare este Ministerul Sănătăţii din SUA, dar acest răspuns poate fi şi o cheie a reformei din sistemul de sănătate de la noi: „nu mai mulţi decât suntem în această încăpere”, referindu-se desigur, la cei cca 30 de cursanţi. Este posibil ca această cifră să fie o exagerare, dar cert este că numărul celor care alcătuiesc ministerul de resort de la nivel federal este destul de mic, în ideea probabilă de a lăsa statele şi administraţiile locale să se descurce cu posibilităţile reale pe care le au.

Un dialog real între cetăţeni şi instituţiile angajate în asigurarea sănătăţii sale ar putea genera – de ce nu? – noi sisteme sau amendamente serioase la sistemele existente. Desigur, unasemenea dialog nu poate avea loc decât în condiţii de liberă şi neviciată circulaţie a informaţiilor, în condiţii de reducere a asimetriei informaţionale dintre furnizorii şi beneficiarii serviciilor de îngrijiri de sănătate şi în condiţiile unei descentralizări efective a administrării sistemelor de sănătate. Aceasta presupune o deschidere către pătrunderea principiilor economiei de piaţă în sectorul îngrijirilor de sănătate. Cu titlu de exemplu amintesc cititorilor faptul că laburiştii britanici au reintrodus NHS (National Health System) dar cu o încărcătură de principii liberal-concurenţiale care îl fac mai performant şi totodată suficient de suportabil de către contribuabili şi furnizorii de servicii medicale.

În concluzie, sistemele se nasc, evoluează şi mor în funcţie de utilitatea lor reală, de impactul pozitiv sau negativ pe care îl au asupra oamenilor. Fundamental este însă ca acei oameni să cunoască bine principiile de funcţionare a sistemului ales şi chiar a unor posibile sisteme alternative, deoarece – în ultimă instanţă – sistemele de sănătate se aleg la vot în funcţie de rezultatele reale înregistrate şi de cele încă aşteptate a fi obţinute.

 

4.6 Alegerea sistemului optim de sănătate pentru o comunitate umană dată – rezultat al aplicării corecte a Metodologiei Scop-Mijloc

 

Un sistem optim-ideal pentru toată lume nu a existat, nu există şi nu cred că va exista. A încerca să-l imaginăm, descriem şi să propunem a fi îndeplinit ar fi o utopie cel puţin de dimensiunile socialismului utopic. De aceea, este preferabil să amintesc elementele şi criteriile care ar putea să îmbunătăţească un sistem, să-l facă dezirabil şi acceptabil pentru un număr mare sau chiar foarte mare de indivizi. Înainte de a propune un set de asemenea criterii, ar fi necesar să avem un răspuns la întrebarea: de ce există în lume o paletă atât de variată de sisteme de sănătate? Răspunsul îl oferă cu uşurinţă Metodologia Scop-Mijloc: deoarece există o paletă largă de combinaţii posibile între scopurile şi mijloacele existente sau posibil de atras, precum şi o multitudine de „puncte” posibile care să fie definite ca „grad optim de adecvare dintre scopurile propuse şi mijloacele induse”. Scopurile pot fi dintre cele mai generoase sau tentante ca dezirabilitate. Scopul propus de OMS „sănătate pentru toţi până în anul 2000” a fost nu numai unul pompos formulat, dar foarte nerealist şi în consecinţă imposibil de atins. Mult mai realist ar fi fost un scop care să vizeze „sănătate pentru toţi până în anul 3000”… Poate şi din acest motiv (formularea de scopuri ultragenerale) unii au caracterizat OMS ca o organizaţie de tip comunist. Aşadar, începând cu un scop atât de larg formulat şi până la scopuri imediate, realiste şi realizabile, gama scopurilor este foarte mare. Dacă ar fi să clasificăm, definim sau alegem sistemele de sănătate doar prin prisma scopurilor propuse, am avea deja o multitudine de sisteme posibile. Dacă adăugăm la acestea sistemele posibile care ar putea să apară în funcţie de mijloacele concrete pe care le are sau le aşteaptă fiecare dintre scopurile alese, atunci numărul sistemelor de sănătate posibile ar creşte indefinit. Totuşi, dincolo de ce speră să

realizeze un sistem de sănătate şi de mijloacele pe care le-ar putea atrage pentru aceasta, sistemele se pot clasifica după criterii mai generale şi mai uşor comparabile. Astfel, sistemele pot fi liberale (de piaţă) sau reglementate social; pot fi echitabile pentru majoritatea actorilor săi sau pot fi greu accesibile pentru o parte dintre aceştia; pot fi finanţate direct sau indirect, cu prelevări substanţiale sau simbolice de la populaţie etc. În ultimă instanţă, şi aceste criterii amintite aici sunt scopuri sau mijloace utilizate de către un sistem sau altul într-o măsură mai mare sau mai mică.

De asemenea, scopurile nu sunt doar ale sistemelor în ansamblu, deşi acestea vor avea grijă să-şi definească finalităţile de o maniere cât mai agreabilă şi …votabilă. Scopurile pot fi structurate în funcţie de actorii care intervin în funcţionarea sistemului. În mod evident, scopurile furnizorilor de servicii de sănătate nu coincid cu cele ale beneficiarilor acestor servicii, asiguraţii/pacienţii/clienţii, după cum nici scopurile urmărite de terţul plătitor, în cazul sistemului de asigurări de sănătate, nu coincid cu cele ale furnizorilor, ele fiind mai apropiate ca formulare a finalităţii de scopurile asiguraţilor decât de acelea ale furnizorilor. Sau, cel puţin aşa ar trebui să fie (deşi în realitatea de la noi Casele de Asigurări de Sănătate conlucrează mai bine cu furnizorii decât cu beneficiarii). Mai mult decât atât, unul şi acelaşi sistem de sănătate, chiar guvernat de una şi aceeaşi lege organică, apare ca fiind mai aproape de furnizori sau mai aproape de beneficiari în funcţie de reglementările legale conexe. Chiar dacă aceste reglementări ar fi absolut identice, modul lor de aplicare poate diferi de la o guvernare la alta. Atunci, care este sistemul de sănătate cel mai de dorit, sau care este cel mai lesne imaginabil, aplicabil şi suportabil în nişte condiţii date? Fac din nou apel la MSM.

Pornind de la realitatea că scopurile indivizilor pot fi şi sunt diferite, soluţia pentru alegerea sistemului optim de sănătate (în cazul în care cineva ar dori să se apropie de optimul posibil şi nu-şi urmăreşte strict propriile interese pe termen scurt) constă în alcătuirea unui paralelogram al forţelor, respectiv al intensităţii opţiunilor şi intereselor formulate de indivizi maturi, conştienţi, responsabili şi bine informaţi în legătură, măcar, cu idealurile lor de viaţă, cu nivelul lor de aspiraţii pe orizonturi temporale bine precizate.

O atare descriere a intensităţii scopurilor urmărite de membrii unei comunităţi, colectivităţi sau societăţi umane se poate face prin sondaj, la recensământul populaţiei sau chiar prin apelul la Internet (în cazul în care dotarea cu aparatura necesară este suficientă).

Tele-votingul ar putea fi folosit, în cazul unei dotări bune cu calculatoare, atât la alegerea sistemului de sănătate cât şi a modificărilor ce se impun pentru anumite perioade de timp.

Este foarte probabil că starea de reformă continuă în care se află sistemele de sănătate din întreaga lume să decurgă tocmai din această facilitate comunicaţională de tip postmodern.

Avantajul aplicării Metodologiei Scop-Mijloc la alegerea sistemului cel mai bun de sănătate pentru o anumită zonă/ţară provine din monitorizarea permanentă nu doar a scopurilor mereu schimbătoare, ci şi în cunoaşterea mijloacelor apte să ducă la îndeplinirea acelor scopuri. Totuşi, avantajul realmente major al aplicării MSM este cel de ordin etic, respectiv al aflării mediei referitoare la dimensiunea scopurilor acceptabile şi la volumul mijloacelor pe care cineva este dispus să le cheltuiască în acele scopuri. Se clamează mereu că medicina este o profesie liberală, dar există multe opţiuni ale medicilor în favoarea sistemelor puternic socializate. De aceea nu va fi o surpriză să aflăm că medicii înşişi ar vota, uneori, pentru sisteme cu o conotaţie socială semnificativă.

Aplicarea MSM nu se reduce, desigur, la optarea – de către un anumit segment de locuitori ai Planetei – pentru un sistem de sănătate sau altul. MSM, corect aplicat, va reuşi să pună în evidenţă conexiunile şi interdependenţele micro-macro-mondo, cele de ordin existenţial, spiritual, social, acţional, temporal etc. Abia după o analiză a opţiunilor şi consecinţelor opţiunilor pentru o anumită grilă a triadelor din MSM se poate face o comparaţie şi o analiză a beneficităţii şi optimalităţii unui sistem de sănătate pentru o anumită zonă/populaţie/perioadă de timp etc. Cu menţiunea că toate acestea sunt relative, trecătoare şi repede schimbabile în funcţie de o multitudine de factori, mulţi dintre aceştia fiind adesea noi, subliniez că alegerea sistemului de sănătate este o operaţiune politico-economico-etică de mare responsabilitate individuală, societală şi globală.

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: