liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: transdisciplinaritate

Matei Vișniec văzut de un cititor/ spectator/ ascultător (partea III-a)


 Pentru mine, sau pentru alții care s-au format în medii multiculturale, este ușor de înțeles cum a luat naștere această carte (”Cabaretul cuvintelor”) deorece multiculturalitatea oferă variație, noutate, schimbări de registru, alteritate (NB: multiculturalitatea nu este totuna cu multiculturalismul, la fel cum comunitatea nu este totuna cu comunismul, sau DADA cu dadaismul). Doar (sau – la rigoare – cel mai probabil) trăind în astfel de medii ești stimulat să cunoști mai mult, să treci dincolo de aparențe, să accepți pluralitatea, să dai de gustul altceva-ului și să sfredelești către esențe. Presupunerea (a mea, a altora) că intenția autorului nu a fost să scrie o piesă de teatru, ci doar un eseu filosofico-poematic pe teme lingvistice este repede anulată de subtitlul cărții: ”Exerciții de muzicalitate pură pentru actorii debutanți”.

 

(Fac aici o primă observație: acest subtitlu ar fi și mai adecvat piesei de teatru ”Frumoasa călatorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt”, îndeosebi pentru momentul DADA, din piesă, unul de mare virtuozitate muzicală, când prin ”n” moduri de a spune ”a” se comunică multe idei, gânduri, gesturi – fapt comun/ similar cu interpretări muzicale în stil DADA. Pentru că tot ceea ce scrie Matei Vișniec este legat de avangardismul de tip DADA sugerez vizionarea unui film de cca o oră despre DADA și suprarealism realizat în anul 1978 de Mick Gold: http://hyperliteratura.ro/documentar-europe-after-the-rain-dada-and-surrealism/ . Reamintesc, în context, că spectacolul cu piesa de mai sus – deopotrivă interesant stilistic, plăcut estetic și performant actoricesc a fost realizat de trupa UNTEATRU și distribuit de TVR2 la începutul acestei luni). Dar, nu piesa de teatru și spectacolul montat în varii forme și interpretări este preocuparea mea în acest(e) episod/ episoade, ci doar cartea, respectiv TEXTUL publicat (nu însă și interpretările/ hermeneuticile asupra acestuia transpuse în spectacole scenice). Pentru a vedea și alte ”citiri”/ unghiuri de lectură/ prisme/ grile de interpretare ale acestui text a se vedea lista link urilor către recenziile publicate (și) în format electronic (sau numai în format electronic, pentru edițiile online).

 

Din multitudinea de comentarii la cartea ”Cabaretul cuvintelor” găsite pe internet și citite de mine cu ochi critic, am remarcat că multe dintre ele sunt oarecum formale, pline de generalități, chiar cu preluări de la una către altele, adresate îndeosebi formei și foarte puțin sau chiar deloc conținutului. (Probabil acest ”stil” se cam practică peste tot în lume). Cuvântul ”cabaret” a fost complet ignorat de autorii (prea) scurtelor prezentări, probabil mergându-se pe ideea că autorul a vrut să facă dintr-un discurs filosofic sec, drag lui dar greu vandabil, unul ceva mai ușurel și mai ușor vandabil, făcându-l șarmant, distractiv, ușor frivol (pentru a fi acceptat mai bine de public). Nu cred asta. Matei Vișniec este, în primul rând, un  filosof care face literatură. Convingerile umaniste, existențialiste, trăiriste, avangardiste nu dispar cu una cu două. După părerea mea, apelarea la acest cuvânt nu urmărește frivolizarea lingvisticii și nici a psihologiei umane, ci subliniază/ integrează/ sugerează viziunea avangardistă din care însuși cabaretul a făcut parte. Ca să fiu chiar ceva mai tranșant, avangardismul nu este de conceput fără cabaret.

 

Chiar, ce este cabaretul? Iată câteva răspunsuri care, privite mai atent și în contextual operei vișnieciene, vor da o altă semnificație termenului și, respectiv titlului cărții/ piesei de teatru. Conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Cabaret  cabaretul este o formă de divertisment ce cuprinde comedie, cântec, dans și teatru, fiind distins în mare parte prin locul desfășurării – un restaurant sau club de noapte, cu o scenă pentru spectacol și cu mese la care stă audiența pentru a viziona performanța introdusă de maestrul ceremoniilor (în cazul nostru, acesta se numește, în text și în piesă, chiar ”domnul Matei Vișniec”). Născut la sfârșitul secolului al XIX-lea, în Franța, cabaretul s-a deosebit imediat de ”la cafe-chantant”, orientat(ă) mai mult spre divertisment și nu spre experimentarea de noi limbaje. Așadar, atenție! Este vorba despre noi MIJLOACE de exprimare a gândurilor, simțirilor și atitudinilor oamenilor doritori de schimbare sau, cel puțin, negatori ai unor situații absurde (războiul, cred și eu, la fel ca avangardișii de acum o sută de ani, este una dintre realitățile cele mai absurde generate de presupusul animal gânditor-vorbitor care este omul. Iar exprimarea care deosebește omul de animal este tocmai graiul articulat/ limbajul, rostirea cuvintelor în fraze, a ideilor în forme inteligibile de către un orator către un auditor. Limbajele artistice sunt purtătoarele ideilor noi pentru simplu fapt că utilitatea comunicării unor idei se îmbină cu plăcerea de a vedea, simți, auzi. Or, locul ideal pentru promovarea ideilor noi este spațiul nocturn al cabaretului. Locul în care infloresc curente ca dadaismului, avangardismul și suprarealismul (care vor influența, mai apoi, toată arta viitoare) este chiar primul cabaret din Paris, fondat în 1881 în Montmartre. Au apărut apoi celebrul Moulin Rouge, Le Chat Noir și altele.  În Germania, primul cabaret a fost supranumit ”teatru colorat” (Buntes Theater). Condițiile războiului a obligat tineri din multe țări să se deplaseze în locuri mai sigure unde să-și poată exprima crezul lor artistic-social-politic. Astfel, la Zurich, la Cabaretul Voltaire s-a citit Manifestul Dadaist al lui Hugo Ball, în iulie 1916. (vezi Cristina Foarfă: http://www.bookaholic.ro/acasa-la-dada-cabaret-voltaire-acum-ce-au-avut-si-ce-am-pierdut.html). Proba supremă (după părerea mea) a faptului că trăirismul/ existențialismul/ DADA și alte avangardisme care pun VIAȚA pe primul loc se regăsesc cel mai bine în mediul intelectualo-libertin al cabaretului, este cântecul Lizei MinelliLife is a Cabaret” (”Viața este un cabaret”) din filmul ”Cabaret” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Cabaret ). Vezi și savurează acest cântec aici: https://www.youtube.com/watch?v=moOamKxW844. ”Iubeşte viaţa mai presus decât înţelesurile ei, şi abia atunci îi vei pricepe sensul” scria existențialistul Dostoievski.
Simptomatic pentru spiritul vremii (de cca acum o sută de ani) este și tabloul lui A.A. Deineka, ”The Cabaret”: http://www.deineka.info/work-cabare.php. Așadar, idea de cabaret și atmosfera specifică acestuia – respectiv de loc unde se schimbă și se experimentează idei noi, stiluri noi, limbaje noi – coroborată cu o anumită ”specializare” a discuțiilor pe teme de filosofia limbii/ limbajului oferă un sens mult mai clar titlului ”Cabaretul cuvintelor”. Peste doi ani, în 2014, Matei Vișniec conturează și mai puternic rolul cabaretului, acela de teatru experimental de idei novatoare, scriind o nouă piesă de teatru intitulată ”Cabaretul Dada” cu subtitlul ”(piesă în vrac și în lucru permanent)”, adică scrisă dintr-o suflare și aflată în permanentă șlefuire. Stă în firea postmodernilor optzeciști actuali să utilizeze acest intrumentar (ce ține, oarecum, și de marketing) adică să lege și să explice cărțile la modul ”înlănțuit”, cu trimiteri de la o carte la alta.

 

(Am făcut această observație pe teme comerciale și în pseudorecenzia pe care am făcut-o la cartea lui Cosmin Perța. Și dacă tot am divagate puțin și am amintit de Cosmin Perța, să amintesc și de romanul semnat de Doina Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii, care descrie ”Lăptăria lui Enache” din București ca pe un cabaret, respective un select club de discuții, nu o cârciumă de cartier. Nu întâmplător, portretul lui Tristan Tzara domina/ trona localul, care, în perioada interbelică fusese închis din motive de pericole ideologice bolșevice pe filieră moscovită. De altfel, Matei Vișniec scrie că ”Bucureștiul era un oraș Dadaist înainte de Primul Război Mondial” – cf. Omul din care s-a extras răul, Ed. Cartea românească, 2014, p. 406).

 

Să nu uităm că anul acesta, 2016 este Anul Dada. Se împlinesc 100 de ani de la nașterea sa (care a avut loc chiar în ziua de Sfântul Dada, pe stil vechi, 13 aprilie, dar și pe 28 aprilie, în calendarul creștin-ortodox, așa cum a arătat Victor Macarie de la Iași, în articolul ”DADA – un cuvânt care nu spune nimic sau un cuvânt bine căutat?” publicat în revista ”Cronica” nr. 13-14, an XXXI, paginile 1 și 13. Pentru verificare, a se vedea și: Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român). Este posibil ca cineva, în copilărie să-i fi amintit lui Tristan Tzara de acest nume de sfânt, din ziua sa de naștere, pentru ca, ajuns la Paris, memoria să-l scoată la suprafață și să dea noului curent un nume simpatic/ jucăuș și un certificat de naștere cu numele care face trimitere la propria sa naștere. Prea insistent a subliniat Tristan Tzara faptul că cuvântul ales de el nu are nicio semnificație pentru a nu avea niciuna… Probabil, mai mulți regizori români se vor înhăma, îndeosebi în acest an, dar și în viitor, la acest travaliu de punere în valoare a ideilor novatoare a lui Tristan Tzara (Samuel Rosenstock) (1896 – 1963) născut la Moinești, județul Bacău. Iată ce scrie Matei Vișniec despre piesa ”Cabaretul Dada” și Tristan Tzara: ”Bineînțeles, o sursă inepuizabilă pentru scrierea acestei piese au fost articolele, manifestele și poemele Dadaiștilor înșiși, în frunte cu Tristan Tzara. Mai ales textele lui Tristan Tzara sunt în continuare de o prospețime uluitoare, purificatoare. Am avut practic în mâinile mele și sub privirile mele întreaga sa operă publicată de Editura Flamarion într-o culegere numărând 1700 pagini. …Cum o piesă despre Dada nu poate fi decât imperfectă, consider textul meu doar o simplă materie pentru posibile aventuri regizorale” (Cf. Matei Vișniec, Omul din care s-a extras răul, Ed Cartea Românească, București, 2014, p. 406).   …. Așadar, cel puțin aceste lucruri trebuie avute în minte când citim sau discutăm despre cabaretul de cuvinte al lui Vișniec.  Despre dadaism, vezi și: http://www.lintellettualedissidente.it/arte/larte-di-ribellarsi-il-dadaismo/

 

Iată cum își motivează autorul Matei Vișniec propensiunea sa de trecere de la roman la … dicționar de cuvinte importante pentru oameni, cuvinte care – dacă vor fi mai bine înțelese prin aceste alte/ noi mijloace decât cele ale clasicilor dicționare – vor ajuta mai mult oamenii să se înțeleagă între ei și, totodată, să înțeleagă rostul lor pe lume: ”Am încercat să imaginez, în acest ”cabaret al cuvintelor” un fel de ”dicționar subiectiv”.. Dintotdeauna m-au fascinat cuvintele, aceste monade ale comunicării, aceste ”cărămizi” primordiale ale limbajului.”. Într-adevăr, pentru un text scris, monadele primordiale sunt cuvintele, dar pentru un text declamat, pronunțat, rostit, șoptit, răcnit etc. monada primordială este sunetul (vocale și consoane) care alcătuiesc cuvinte/ idei/ mesaje. De unde și preocuparea autorului de a ”cânta la două țambale”, unul cu litere și cuvinte, altul cu sunete și cuvinte.  Dadaiștii erau fascinați de posibilitatea de a face artă prin intonarea unor vocale care aparent nu avea vreo legătură între ele și rezultatul obținut era ceva cu totul nou și lipsit de un sens prestabilit. Libertatea auditorilor/ privitorilor era de a conferi sensurile pe care le considerau potrivite/ nimerite. Așa s-a născut suprarealismul în muzică, apoi după acest model  – și în pictură, sculptură, literatură. (Vezi și http://www.cotidianul.ro/retrospectiva-artistului-christian-paraschiv-de-pe-roosevelt-island-250942/)

 

Ideea lui Matei Vișniec de a alcătui un dicționar sui-generis este benefică pentru amatorii de finețuri semantice și hermeneutice, dar și pentru iubitorii de armonii sonore, cărora le amintește un adevăr fundamental: la început nu a fost cuvântul (cu sens relativ clar), ci sunetul (cu sens imprecis, dar plin de sugestii și îndemnuri la reflecții). La început a fost muzica sferelor (pentru urechi), apoi simfonia imaginilor (pentru ochi), și abia mai tîrziu puterea cuvintelor (pentru limbă și gură, dar până la urmă tot pentru urechi și ochi…). Pentru conexiunea dintre muzica sferelor, arta avangardistă și transdisciplinaritatea promovată de Basarab Nicolescu sugerez discuția despre cartea și expoziția ieșeanului Cristian Ungureanu: https://www.youtube.com/watch?v=_zSswIQFEXE  respectiv https://youtu.be/l2GxVSLHFS4

 

 

Entuziasmul meu pentru scrierile filosofico-poetice în proză ale lui Matei Vișniec se explică prin faptul că – pentru mine – orice cuvânt nou auzit/ citit nu are sens dacă este (prea/ doar) vag descris/ definit. Până nu-i penetrez nuanțele, devenirile, variațiile, vecinătățile, asemănările etc., pentru mine rămâne un sunet-cuvânt opac/ închis/ străin/ greu de utilizat sau chiar inutilizabil. Un exemplu (luat din din argoul țigănesc, ceva mai recent pătruns la noi: cuvântul ”cocălar”): i-am întrebat pe aceia care îl foloseau ce înseamnă acest cuvânt și am primit răspunsuri ca: un zgârie-brânză, un sărăntoc, un trăitor de azi pe mâine, un zgârcit sărac dar fudul etc. Nu m-au ajutat. Singurul care m-a deslușit până la capăt a fost Dan Alexe care l-a explicat astfel: vine de la țigănescul ”cokal” care înseamnă ”os”. Mai exact, cocălarii erau țigani săraci lipiți pământului și care nu aveau bani decât pentru a cumpăra oase. Dar – și aici vine nuanța decisivă – mai întâi curățau oasele de orice urmă de carne, pe care o mâncau, apoi puneau oasele la fiert să facă o supă… Ei, acum sensul este mai clar: nu doar că erau săraci, dar erau și naivi (ca să nu spun altfel). Acum, știu exact ce are în minte cel căruia i-aș spune ”ești cocălar”, iar el ar cunoaște adevărata esență a termenului. Abia atunci apare comunicarea reală, deplină, cu miez. La școală mă blocam în fața cuvintelor noi, dar abia după ce primeam mai multe exemple începeam să mă dumiresc. Explicația blocării consta în faptul că eu doream să știu totul despre acel cuvânt, dintr-odată, cu toate nuanțele și valențele sale… Drept pentru care am devenit pasionat de etimologii, iar când aflam de unde/ de la ce vine acel cuvânt  eram chiar fericit. Adesea folosim cuvintele ca pe niște șrapnele aruncate oarecum la întâmplare: ceva-ceva tot trebuie să nimerească. Dar, boala/ sensibilitatea mea pentru sensurile esențiale ale cuvintelor m-a și ajutat (în înțelegere) dar mi-a și provocat complicații atunci când mă adresam unui auditoriu care avea echivalente diferite pentru cuvântul folosit de mine, în timp ce eu eram convins că am expus ideile mele cu o limpezime de cristal… Și acum marea majoritate a cuvintelor sunt polisemice/ polisemantice sau cu sensuri valabile numai cu mai mulți ani în urmă. Dacă spun ”Ion muncește” majoritatea dintre noi se gândește că sapă grădina, taie lemne, cară saci etc. dar puțin admit că sintagma ”Ion muncește” le-ar sugera că el cântă la vioară, scrie o poezie sau face planuri de viitor. Așadar, utilizarea multiseculară (poate și multimilenară) a unui cuvânt îi păstrează anumite sensuri clasicizate, în timp ce sensurile nou adăugate sau asimilate trebuie prezentate la modul explicit: La fel se întâmplă cu cuvinte ca ”materie/ material/ materialitate/ materialism” care fac trimitere doar la substanțe palpabile/ dure (ex. ”probe materiale” ), în timp ce ”energia” (componentă intrinsecă a oricărei amterii) este automat exclusă din ”materie”. Ce să mai spunem despre ”informație” care este tot parte integrantă a materiei?  Tocmai pentru că aceste cuvinte mai mult neclare decât clare pot provoca daune mari în urma unei comunicări defectuoase, s-a ”inventat” purtătorul de cuvânt, unul care să știe și limbajul instituției, dar și pe acela al ziariștilor, care – la rândul lor – trebuiau să cunoască nu doar limbajul purtătorului de cuvânt, ci și pe acela al cititorilor. (Vorbesc din experiența mea de ziarist profesionist – cinci ani – urmată de o experiență de purtător de cuvânt – trei ani – timp în care țineam și cursuri de Comunicare, după ce am predat mulți ani Managementul Informării/ Informației. Și toate astea dintr-o irepresibilă dragoste față de cuvinte și sensuri).

 

Închei aici această paranteză, dar îi arăt încă o dată rostul. Am vrut să subliniez și eu (Matei Vișniec o face și el în felul său) că fiecare cuvânt este de o inimaginabilă bogăție și complexitate, el fiind ”materie” primă pentru construirea sau demolarea de căsnicii/ case/ orașe/ romane/ poezii/ lozinci/ țări etc. Cuvintele sunt pe cât de bune, pe atât de rele. Depinde cum le folosești și în ce scop. Esop, înțeleptul antic, deținea arta de a folosi cuvintele ca pe un balsam sau ca pe o sabie. Expresia ”limbile lui Esop” înseamnă a înfăţişa două aspecte contrare ale aceluiaşi lucru (bine-rău, alb-negru). Spunea Esop: „Ce poate fi mai bun decât limba? Este legătura cu viaţa, este cheia ştiinţelor, organul adevărului şi al raţiunilor. Cu ajutorul limbii construim, învăţăm, conducem, lăudăm…”   Dar, totodată …. „Limba e mama gâlcevilor, izvorul războaielor, organul greşelilor şi al calomniei. Cu ajutorul ei bârfim, blestemăm, pângărim, distrugem…”. (Esop https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/09/18/limbile-lui-esop/).  Această dublă natură a cuvintelor provine, de fapt, din însăși natura umană, divină și diabolică, deopotrivă. Dar oamenii care iubesc cu nesaț adevărul, iubesc și cuvintele, limbile popoarelor, scrierile acestora. Am mai adăugat aceste câteva cuvinte pentru a sublinia o incredibilă asemănare cu cele spuse/ scrise de Matei Vișniec în prefața cărții, prefață intitulată ”Cuvintele dacă mi-ar fi povestite…”. ”La ce bun să mai povestești povești, când fiecare cuvânt este o poveste? Dacă fiecare cuvânt este o poveste și fiecare întâlnire dintre două cuvinte este o poveste noua, înseamnă că atunci când se întâlnesc două cuvinte, se întâlnesc trei povești. Da, trei povești se întâlnesc de fiecare dată când se întâlnesc două cuvinte. Trei povești frumoase, nespuse, NOI, se întâlnesc și se povestesc între ele când se intâlnesc două cuvinte.” (Matei Visniec). Așadar, fiecare două cuvinte care se întâlnesc nasc trei noi povești, de unde și infinita capacitate a acestora de a se plia pe realități mereu schimbătoare (ca formă). Prin afirmația de mai sus Matei Vișniec probează o (stră)veche zicală franceză ”Jamais deux sans trois” (Câteva precizări de dicționar pot fi utile: ”Le sens du proverbe s’est ensuite étendu pour indiquer que des bonnes ou des mauvaises nouvelles n’arrivent en général pas seules. Une chose qui s’est produite deux fois se produira une troisième. Plus généralement, les malheurs ou les bonnes nouvelles s’enchainent, se répètent. En effet, qu’est-ce qui a pu justifier le fait qu’un jour, quelqu’un ait décidé que tout évènement se produisant deux fois, se produirait aussi et automatiquement une troisième?
Ou, autrement dit, que cet évènement se produirait une ou trois fois, mais pas seulement deux”. http://www.expressio.fr/expressions/jamais-deux-sans-trois.phpJamais deux sans trois. Interesant este echivalentul românesc al acestei/ acestor expresii: ”un necaz nu vine niciodată singur”, ceea ce probează un funciar pesimism romanesc.)

 

Autorul vede parada cuvintelor îmbrăcate cu, sau dezbrăcate de multiplele lor sensuri și nuanțe ca pe un spectacol al vieții. Un spectacol de cabaret, desigur, deorece ”Life is a cabaret”/ ”Viața e un cabaret” (Liza Minelli). De aceea, el nu apelează la încordarea minții cititorilor, ci la stârnirea emoțiilor lor, respectiv la inteligența lor emoțională, ca să folosesc sintagma lui Daniel Coleman, utilizată, în ultima vreme, până la golirea sa de sens. Desigur toate astea fac parte din gândirea de tip postmodern (tip de gândire utilizat din plin de toată avangarda secolului XX, deși devenită model posibil de gândire acceptată și promovată ca atare abia după 1950). Este adevărat, termenul de ”postmodern” (pe care eu l-am folosit din plin, chiar și în exces, uneori) este evitat de unii comentatori/ scriitori/ analiști/ literați/ filosofi etc. pentru că prea a devenit un termen ”pret-a-porter”. La fel s-a întâmplat și cu cuvântul ”transdisciplinaritate”, înlocuit abuziv de ”interdisciplinaritate” și folosit în exces, mai ales unde nu trebuie. Fiind fondatorul și redactorul șef al revistei ”Economy Transdisciplinarity Cognition” (www.etc.ro) m-am trezit că primesc la redacție articole pe varii teme, dar cărora li s-a strecurat un ”transdisciplinar” în titlu, așa ca să dea bine, să fie acceptat… deși articolul nu avea nicio legătură cu abordul transdisciplinar. Amintind acum de aceste cuvinte (material, postmodern, transdisciplinar etc.) am deja ”materie” primă pentru a continua demersul lui Matei Vișniec, respectiv de a răspunde la invitația sa de a participa la ”cabaret” (p. 6). Așa cum recunoaște chiar autorul, el a antropomorfizat cuvintele, le-a umanizat, le-a dat chip și asemănare de ființă umană apoi le-a dat … (evident!) cuvântul. Unora dintre ele, desigur. Altora li s-a adresat, dojenitor-iubitor sau chiar critic-defăimător. După caz!  Adică, maestrul de ceremonii Vișniec invită dansatoarele cuvinte să-și devoaleze bunele și relele în spectacolul cabaretului. La fel ca oamenii.  Să intrăm la spectacol, așadar!

 

Înainte de a intra în prezentarea analitică a conținuturilor celor 58 + 19 capitole – respectiv cuvinte sau sintagme (nu vă speriați, cartea are mai puțin de 200 de pagini de text) voi face câteva considerații legate de ceea ce spuneam mai sus, respectiv legat de modul de gândire, de a fi și de a scrie al autorului. Este de mare utilitate să știm, înainte de a citi textul, că Matei Vișniec este un avangardist, un nonconformist, un postmodern ludic și creator de noi și noi posibile tipare. Pornind cu această precizare în minte am încercat varii modalități de citire a capitolelor: în ordinea sugerată de autor, în ordinea exact inversă, pe sărite. Procedând astfel am avut surprinderea că în oricare modalitate aș citi, lucrurile se leagă coerent, au sens, decurg capitol din capitol, idee după idee într-un tot armonios. Am convingerea că așezarea capitolelor-cuvinte a fost una deliberată și atent căutată. Nici vorbă de respectarea unor reguli sau de o omagiere găunoasă a unor cuvinte ”importante” eventual așezate într-o ordine care să satisfacă niște sensibilități ale cititorilor/ spectatorilor. Chiar cuvântul ”Cuvânt” (cuvântul cheie al cărții) este capitolul de încheiere, iar înaintea sa este cuvântul ”Dumnezeu”, precedat de cuvântul ”Corabie”, iar primul capitol-cuvânt este ”Eu”. Relativismul postmodern își spune cuvântul tocmai în această aparentă inversare a unei ordini considerată – poate – de alții drept ”normală”, ”bună”, ”acceptabilă” etc. Cum am mai scris, dacă artistul nu este măcar puțin anarhist, atunci nu prea este artist. În episodul următor voi încerca să ofer opinii despre modul în care autorul ceartă sau laudă cuvintele, cum le pune să facă dialog întree ele, cum prezența unora este dorită, alteori nu este. Cuvintele sunt ca și copiii, adică pot fi educate, rafinate, stilate. Iar maestrul de ceremonii Matei Vișniec este un excelent pedagog/ dresor/ modelator de cuvinte.

 

(va urma)

 

9 februarie 2016

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași, România

Reclame

Mihail Gorbaciov – groparul leninist al comunismului bolșevic sovietic rus expirat și al Imperiului răului (5)


 

CUPRINSUL celor 5 episoade ale pseudorecenziei

 

  1. a) Numerologie sovietică medievală și feudală. b) Ucraina în ecuația geopolitică a trecutului sovietic, cu sugestii clare pentru geopoliticile prezente și viitore. (4 pagini)
  2. Cum se educau politrucii sovietici (cu reminiscențe în contemporaneitate). (3 pagini)
  3.  a) Mihail Gorbaciov – o piesă de șah intens jucată pe eșichierul politicilor bolșevice elaborate preponderent cu ajutorul serviciilor de informații  Istoria creșterii și decăderii Imperiului Răului. (2 pagini); b) Gorbaciov, promotorul reformării economice a sistemului sovietic/ bolșevic, dar fără reforme politice adecvate (5 pagini); c) Cum funcționa aparatul birocratic de partid și de stat (nomenclatura/ sistemul/ sfânta sfintelor) în URSS (cu similarități evidente și țările din ”lagăr” (15 pagini)
  4. Gorbaciov și restul lumii. Implicarea reformistului leninist în obținerea păcii mondiale  pentru salvarea imperiului rus/ sovietic. Politica externă gorbaciovistă – melanj de influențe externe și încercări de a influența mersul lumii (12 pagini)
  5. A utilizat Mihail Gorbaciov concret și conștient ”Metodologia Scop Mijloc” în strategiile și tacticile sale reformiste, sau povestirea actuală (2013) a unor fapte de atunci este redată cu termeni preluați din MSM?  Concluzii. Sugestii bibliografice.

 

 

NOTA: (Prezentarea și pseudorecenzia cărții ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika” de Mihail Gorbaciov (n. 1931), Editura Litera, traducere de Justina Bandol, cu o Prefață de Adrian Cioroianu, 651 pagini. Originalul în limba rusă a apărut în anul 2013 cu titlul de ”Naedine s soboi: vospominania i razmîșleniia”)

 

 

Prima parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/09/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-1/

 

A doua parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/12/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-2/

 

A treia parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/28/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-3/

 

A patra parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/02/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-4/

 

Notă: la fiecare dintre episoadele acestei pseudorecenzii voi relua sinteza (de mai jos) în mai multe puncte,  cu eventuale modificări ce au rezultat dintr-o relecturare a cărții, din realitățile momentului sau din dorința de a oferi o formulare mai clară. Cititorii pot face și o lectură separată a acestor punctări sintetice cu folosul de a vedea cum pot să se transforme niște texte în funcție de noile contexte, subtexte sau pretexte.

 

  • Mihail Gorbaciov – medicul curant al bolnavului imperialist sovietic a săpat adânc și temeinic o groapă pe măsura celebrului viitor decedat. Este moartea Imperiului Răului o eroare politico-medicală gorbaciovistă sau a fost sfârșitul firesc al unui sistem anacronic și împotriva naturii? Este, în orice caz, o realizare măreață a gândirii medical-politice sovietice: simultan cu rețeta prescrisă pentru însănătoșirea bolnavului de către ”medicul” Gorbaciov să accepți eutanasierea și să emiți certificatul de deces prin ”democratul”  Elțîn, Prim Secretar al CC al PC al Rusiei, și să asiști impasibil la ceremonialul funerar pregătit de președinții a trei foste republici sovietice: Ucraina, Rusia, Belarus.
  • Boris Elțîn (”Țarul Boris”) a dat lovitura de grație statului sovietic și a coborât – în extaz și în adânc –  sicriul statului sovietic imperialist în groapa săpată de Gorbaciov. Un șir de președinți americani (Nixon, Reagan, Bush, Clinton) i-au cântat, fericiți, prohodul.
  • Vladimir Putin dorește cu ardoare întoarcerea mortului de la groapă. Rebotezarea fostului imperiu cu numele de Uniunea Euroasiatică sugerează clar că este vorba despre continuatoarea Uniunii Sovietice, dar și despre o contrapondere fermă și agresivă la adresa Uniunii Europene și a Statelor Unite. Deputații putiniști îl acuză, în luna mai 2014 (http://www.mediafax.ro/externe/un-grup-de-deputati-rusi-cere-judecarea-lui-mihail-gorbaciov-pentru-destramarea-urss-12446188), pe fostul președinte al Uniunii Sovietice de impericid. Memorialistul Gorbaciov are doar cuvinte de ocară pentru ”veselul” Elțîn și doar cuvinte de laudă pentru nostalgicul gorbaciovist-leninist Putin. Propunerea mea, din anii 90 – ca soluție necesară și posibilă de asigurare a păcii și prosperității pe termen lung – este crearea de urgență și în mod temeinic a Uniunii Euroatlantice care să reunească (pentru început) Americile, Australia, UE, Japonia, Israel și Turcia.
  • Dialog peste decenii între fostul director al CIA și președinte american George Bush (1981 – 1989) și fostul KGB-ist și premier-președinte rus Vladimir Putin (1999 – prezent). Va deveni oare o regulă ca directorii de servicii secrete să devină șefi de stat?
  • Mihail Gorbaciov ne deslușește – parțial, dar fundamental – poziția și rolul Ucrainei în imperiu, în afara acestuia și împotriva supraviețuirii imperiului. Concluzia mea: imperiul rus nu poate fi refăcut decât pornind de la fundamentele geopoliticii imperiale (Drang nach West!, sau în varianta rusă: Do Berlinu!), pornind din Ucraina. De aici și importanța crucială pentru Occident și NATO de a nu recunoaște niciuna dintre modificările de frontiere făcute de Rusia prin forța armelor, a propagandei și a promisiunilor mesianice în teritoriile care definesc în plan internațional statul ucrainean.
  • Câteva interesante considerații perestroikiste personale despre gerontocrația feudală sovietică (De la Lenin la Gorbaciov) descrise de memorialistul Gorbaciov demonstrează că bolșevismul rus a fost un feudalism de stat cât se poate de primitiv, dar  care aspira la o modernizare industrială și militară care să impună teamă și respect restului lumii.  N-a fost să fie…
  • Un istoric poet(ic) și un om politic amator – Adrian Cioroianu – îl descrie pe Gorbaciov ca ”inovator al Istoriei”. Consider metafora ca fiind exagerată. Gorbaciov este doar noul Lenin (cel din ultimii săi ani de viață,care a pus sistemului creat de el un diagnostic destul de corect: ineficiență cronică), care a propus și impus remedii neadecvate în vederea unei iluzorii însănătoșiri, apoi a tras o concluzie și a închis o paranteză (ambele triste pentru sistemul totalitar și imperial sovietic rus). Toate acestea s-au desfășurat într-un crâmpei de istorie umană. Acest crâmpei (o simplă paranteză istorică) a durat, din păcate,  peste 7 decenii.
  • Ucraina este descrisă în carte ca fiind teritoriul în jurul căruia s-au desfășurat evenimente importante în timpul revoluției bolșevice, în timpul celui de-al doilea război mondial, în fisurarea URSS ului, dar și în destrămarea definitivă a statului sovietic. Nu în ultimă instanță se conturează și speranțele – trecute și recente – ale lui Gorbaciov de refacere a statului sovietic, speranțe legate de Vladimir Putin (noul Stalin?). Pentru Gorbaciov, Putin este șansa Rusiei de a redeveni un imperiu cu impact mondial major. În triada puterilor principale din acest secol (SUA + UE, Rusia, China) personal cred că se va aplica mereu principiul demonstrat în triumviratele romane: doi se aliază împotriva celui de-al treilea, cu gândul să-l slăbească pe partenerul rămas și să domine nestingherit mapamondul…
  • Tot în categoria ”memorialistică pe tema destrămării Imperiului Răului” recomand cartea generalului moldovean (fost sovietic) Ion Costaș, ”Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război ”nedeclarat””, Ed Rao, 2012, 666 pagini, unde se devoalează mai clar unele dedesubturi ale politicii gorbacioviste, dar și sublinierea implicării KGB în procesele perestroikiste. O carte mai recentă, semnată de Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial. Culisele loviturilor de stat din URSS”, Ed Ștefan, București, 2014, 302 pagini, are meritul de a pune punctul pe i tocmai în ce privește aspectele ocolite sau tratate superficial de Gorbaciov în cartea ”Amintiri”. Tot la capitolul ”recomandări bibliografice” amintesc volumul intitulat ”Scrieri alese” de Mihail Gorbaciov, apărut la București, în Editura Politică în anul 1987.

 

 

 

Episodul 5 A utilizat concret Gorbaciov Metodologia Scop Mijloc în strategiile și tacticile sale reformiste, sau povestirea unor fapte de atunci este redată cu termeni preluați din MSM? Concluzii și sugestii bibliografice

 

Unele dintre cărțile pe care le citesc și le (pseudo)recenzez sunt alese pe criteriul utilizării sau nu a Metodologiei Scop Mijloc (dacă da, cum?; dacă nu, de ce?). Am avansat deja, în episoadele anterioare, ipoteza că esențe ale MSM ar fi putut fi cunoscute și utilizate de lideri de varii ranguri, de la noi sau de aiurea. Nu pot ocoli faptul că am căutat să fac larg cunoscută această metodologie transdisciplinară, postmodernă, holistico-enciclopedică și umanistă, atât în țară cât și în afară, atât în anii 80 – 90 ai secoului trecut, cât și în noul mileniu. Micile senzații că cineva imi supervizează/ monitorizează activitatea le-am pus pe seamna gradului de noutate și de utilitate a acestei modalități de gândire, simțire și (decizie de) acțiune, pe care o consider benefică pentru aceia care îi pătrund esențele și fac antrenamente adecvate. Nefiind afiliat partidic și neactivând în niciun fel de organizație (cu excepția UGB), deci nefiind o persoană publică, – concluzia logică ce rezultă este că orice cercetare cu grad de noutate și utilitate  prezintă interes major pentru organizațiile plătite din bani publici (uneori și privați) pentru a aduce la cunoștința conducătorilor informații care să se poată utiliza în procesele decizionale. (Este știut și faptul că ofițerii de teren adună săracii, dar când să fie citite și folosite de către decidență, mai va… Adică, plicurile rămân adesea nedesfăcute și, evident, necitite deoarece aleșii neamului sunt mereu în campanii electorale respectiv în campanii de adunare de fonduri/ șpăgi). În 1990, interesul pentru MSM creștea, eu însumi fiind mirat că tocmai cei care se uitau crunt la mine deveniseră excesiv de prietenoși. Abia mai târziu am realizat că prin asta se mima schimbarea… În fine, abia reușeam să dau explicații, în stânga și-n dreapta, despre cum e cu noua paradigmă. Peste puțin timp auzeam aceste explicații în gura unor personalități politice care vroiau să impresioneze auditoriul cu moduri noi de a soluționa problemele țării. Cel mai vizibil caz (dar și cel mai jenant) a fost cel al lui Petre Roman care a lansat la un post tv ideea că va folosi un mod nou de analiză și predicție bazat pe scopuri și mijloace. Din păcate, la mijlocul explicațiilor a încurcat conceptele și a schimbat subiectul…  Prin 2008 (parcă) am participat la o Conferință internațională la Volgograd (fostul Stalingrad) unde am avut câteva întâlniri cu o doctorandă rusoaică a cărei temă era legată de teoria acțiunii umane. Am încercat să fiu cât mai clar și bine argumentat pentru a fi sigur că măcar acolo va fi folosită MSM. Și exemplele s-ar putea  înșira pe zeci de pagini. Simplul fapt că în editoarele electronice de texte atât în limba română cât și în limba engleză cuvântul cheie al MSM – adecvare/ adequacy – apărea ca fiind necunoscut fiind solicitat să caut altul sau să-l adaug la dicționar. După câțiva ani frecvența utilizării cuvântului adecvare/ adequacy a crescut impresionat. Opinia mea este că fenomenul este unul cât se poate de normal. Un belgian și-a elaborat și susținut teza de doctorat pe critica MSM, iar articole pe această temă s-au publicat în număr tot mai mare. Știu că există o anumită invidie între cercetători în cazul în care unul dintre ei are o idee mai … îndrăzneață. Cineva mi-a destăinuit faptul că el crede că MSM este ”o mare prostie”, pentru ca peste câtva timp să citesc articole semnate de el și care erau, esențialmente… MSM. Am dedus de aici că refuzul unor experți din cadrul Ministerului Educației de a introduce MSM în școală nu se datora faptului că nu acceptau tezele acestei teorii, ci pentru că doreau să se afirme ei înșiși cu … ”ceva nou”. Am propus, cu decenii în urmă, dar cu reluări la fiecare 3-4 ani, ca MSM să fie predată în școlile elementare (eventual și la grădiniță), specializările urmând a fi doar apanajul nivelurilor master, doctor și postdoc. Este deja acum cunoscut că la inițiativa unor ”tovarăși” de la minister, la ciclul primar s-a introdus disciplina de ”Fericire” și cea de ”Finanțe”. La o simplă analiză este ușor de observat că ”fericire” este un alt nume pentru ”adecvare”, iar etimologia cuvântului ”finanțe” face trimitere la ”fin”s, adică la scopuri. Dacă intenția reformatorilor din Educație era să ajute copiii să gândească corect ar fi fost suficient să compacteze chiar mai multe discipline – coerente și corelate – având avantajul de a promova trandisciplinarizarea, de a crește eficacitate predării și chiar eficiența acestui proces. Din păcate, cred, împreună cu alți comentatori și cititori ai unui interesant articol din The Guardian (http://www.theguardian.com/higher-education-network/blog/2014/may/30/universities-interdisciplinary-research) că sistemele de educație și cercetare au devenit cam peste tot în lume mici business-uri cu reguli inovate și schimbate ca în modă: cel care lansează o modă are deja torul pregătit pentru producția de serie: criterii de evaluare a cercetării care nu pot filtra impostura, ba chiar dimpotrivă! Am adăugat și eu un mic comentariu (care era de fapt o atenționare a faptului că articolul propunea ceea ce eu propun de multă vreme…): ”In some articles published in the Journal Economy Trandisciplinarity Cognition (http://www.ugb.ro/etc/etc2009no2/edit.pdf ) I have written about the necessity to overpass disciplinarity and interdisciplinarity and go to transdisciplinarity So interdisciplinarity is a trap we need not enter, just because the interdisciplinarity means to underline the power of disciplines. That is why I have launched the slogan: ”Science is dead! Long live transdisciplinarity!” I am ready to cooperate with any person or institution eager to reform the modern education system and pass to a postmodern, transdisciplinary one. I have written tens (maybe hundreds) of articles to demonstrate a different way of doing education and research is quite necessary. Please use my FB messages address: http://www.facebook.com/ liviu.drugus in order to have dialog on these hot themes”. Apoi am comentat și pe un cont de FB: ” ”Science is dead! Long live knowledge!” (în traducere liberă, această formulă, lansată de mine în primii ani ai acestui secol, poate fi expusă astfel: ”Jos disciplinaritatea! Trăiască transdisciplinaritatea!”) Când am propus restructurarea din temelii a educației în postmodernitate lumea era mai mult decât iritată, deranjată și/ sau nedumerită. Ei, dacă ideea vine de la/ via The Guardian asta e cu totul altceva… Nimeni nu e profet în țara lui… Dacă transdisciplinarizarea și reforma academică vine din exterior, hai să ne închinăm exteriorului.       http://www.ugb.ro/etc/etc2009no2/edit.pdf Desigur, metoda transdisciplinară la care am făcut referire nu era alta decât MSM.

Am făcut această ”introducere – pledoarie” pentru a înțelege de ce urmăresc, în articole și cărți, modul de gândire, simțire și acțiune al autorilor. În cartea de memorialistică a lui Gorbaciov se utilizează în suficiente locuri binomul scop-mijloc, și mai ales (cel puțin în traducere) se renunță la obsesivul cuvânt ”obiective” în favoarea cuvântului ”scopuri”. Chiar acolo unde traducătoarea a păstrat cuvântul ”obiective” am detectat și elemente de MSM. Am făcut în alte pseudorecenzii considerații asupra importanței acestei schimbări. De asemenea, în aproape fiecare dintre cele aproape o sută de pseudorecenzii scrise până acum am subliniat aspecte care țin de buna înțelegere și aplicare a MSM. Invit cititorii să mediteze puțin și asupra acestei străvechi, dar foarte actuale ziceri: „Mai vârtos să înţelegi ce citeşti, că a citi şi a nu înţelege este a vântura vântul şi a fierbe apa”. (Miron Costin).

 

În perioada embargoului american asupra exportului de grâne către SUA, Gorbaciov – în calitatea sa de membru al Biroului Politic al CC al PCUS – a fost somat de Brejnev să elaboreze un ”Program alimentar” prin care să fie diminuate, eventual anihilate efectele acestui embargo asupra stării de spirit a populației. Iată cum descrie Gorbaciov modul său de gândire și acțiune pentru îndeplinirea sarcinii primite: ”La început trebuia să stabilim obiectivele, să găsim abordările și modurile de a le pune în practică” (p. 265-266). În terminologie exprimată în stil MSM: pentru început trebuie să definești cu maximă claritate scopurile, fezabilitatea atingerii acestora, nivelul lor de imperativitate, situarea lor într-o ierarhie de scopuri deja existente. Apoi, (dar asta imediat dacă nu chiar concomitent cu enunțarea scopurilor), trebuia făcută lista cât mai larg posibilă a mijloacelor, modul de interacționare și combinare a acestora, estimarea rezultatelor generate de utilizarea mijloacelor, amplificarea direcțiilor care asigurau rezultate așteptate și pozitive și blocarea direcțiilor care generau rezultate neașteptate. Deja suntem în faza a treia, evaluarea rezultatelor în vederea stabilirii gradului de adecvare a mijloacelor utilizate la atingerea scopurilor propuse. Există și posibilitatea renunțării la unele scopuri, ajungerea la concluzia că o scădere a nivelului acestora este necesară sau trebuie reformulate atât scopurile câr și mijloacele.  Apoi, totul se reia. Iar grila de evaluare are doar 27 de variabile care – cel puțin teoretic – ar trebui aplicate cvasiconcomitent în analiza nivelului de adecvare S/M la aproape fiecare moment al acțiunii îndreptate spre un anumit scop. De aceea, gândirea de tip MSM este continuă, transdisciplinară, conexată la sentimente/ simțiri și generatoare de acțiuni sau inacțiuni, iar șansa aplicării acesteia în bune condiții este determinată de vârsta la care începe pregătirea în spiritul acestei paradigme de acțiune. Toate acestea se numesc, cu un singur cuvânt, management.  Dar despre cât de multă Metodologie Scop Mijloc cunosc liderii politici și economici ar putea spune mai exact liderii înșiși…

Iată încă o secvență în care Gorbaciov își exprimă ideile folosind binomul scop-mijloc: ”Pentru noi negocierile erau un mijloc de unire a eforturilor mai multor state cu scopul de a obține rezultate pentru toate părțile” (p. 302). Aceasta era o strategie de tip win-win care, după cum se știe deja, a dus la pierderea jocului…. cel puțin pentru un sfert de secol.  După dispariția URSS, Gorbaciov încearcă să vadă unde s-a greșit și ce s-ar fi putut înfăptui pentru ca Uniunea să nu se destrame: ”Cotitura către o economie de piață cu caracter social s-ar fi putut face și ar fi trebuit făcută mai devreme și mai consecvent. Chiar în anii 1990-1991 ne-am fi putut înfrâna și am fi putut preveni distrugerea  pieței bunurilor de consum, folosind în acest scop toate mijloacele necesare, inclusiv o reducerea mai însemnată a cheltuielilor militare” (p. 543). În terminologie MSM, acest text ar suna astfel: scopurile concurente necesitau mijloace substanțiale pentru atingerea lor. În ideea de a nu compromite toate scopurile era necesar să renunțăm la unele dintre ele (înarmarea) iar mijloacele astefel eliberate să fie redirecționate către susținerea unora dintre scopurile vitale: investițiile în agricultură, în infrastructură, în educație și în industrie. Șansele atingerii acestor scopuri ar fi sporit în condițiile renunțării la struțocămilescul concept ”economie socială de piață”, în fapt o găselniță propagandistică prin care s-a indus iluzia că comunismul și capitalismul pot fi (con)topite într-un model economic mixt, nici comunist, nici capitalist, mai exact și capitalist și comunist deopotrivă (logica terțului inclus).

Sper că cititorul atent a observat cât de utilă este aplicarea MSM în înțelegerea dedesupturilor unor mișcări politice și economice subtile și cu bătaie lungă. Iar procesul de refacere a structurilor feudalo-bolșevice este în plină desfășurare, confirmând ipoteza avansată de generalul Costaș: totul a fost supus unui scop (politico-electoral) de natură economică. Odată încheiat acest proces, prin aplicarea unei legislații adecvate, vom putea avea clase antreprenoriale în fostele țări comuniste, adică va fi începutul construirii firești a unui capitalism adecvat secolului 21. Disocierea politicului de economic, a economicului de politic respectiv disocierea scopurilor de mijloace și a mijloacelor de scopuri este ABSOLUT imposibilă, înțelegând acum mai bine de ce autoritățile diriguitoare din lumea întreagă preferă să disocieze cele două aspecte în facultăți ”de profil”, eventual contrapuse și supuse unor false dispute teoretice referitoare la primatul uneia asupra alteia. Rostul ”specializărilor” și a disocierilor pe discipline înguste a fost ”soluția” modernității la explozia de informații, iar răspunsul meu și al adepților la transdisciplinarizarea educației constă tocmai în compactizare/ esențializare/ sintetizare. Am criticat, în această pseudorecenzie, concluzia lui Gorbaciov, conform căreia economicul era cheia problemei, în timp ce marile schimbări au fost, în fapt, mai întâi, una politică. Formularea corectă a întrebării este însă următoarea: cheia problemei este politico-economică sau economico-politică? Oricare ar fi modul concret de a răspunde la dilema de mai sus, cheia problemei este de natură etică, respectiv de definire clară a scopurilor și de adecvare permanentă a mijloacelor la scopuri, respectiv a scopurilor la mijloace. Cu alte cuvinte, Metodologia Scop Mijloc, bine înțeleasă, aprofundată, corect și continuu aplicată poate fi de mare folos…

Interesant mi se pare și faptul că ambasadorul Rusiei la București a acordat, pe data de 17 mai 2014, ora 22.30 – 23.00, un interviu postului de TV Digi 24, interviu pe parcursul căruia ambasadorul a vorbit despre obiective (i.e. scopuri) și mijloace. Mai ciudat mi s-a părut faptul că traducătorul a tradus cuvântul ”mijloace” (”means”) prin ”metode”. Diferența poate fi substanțială, ținând cont că ambasadorul viza chiar dimensiunea instrumentală concretă… Traduttore – tradittore…

În derularea evenimentelor din Ucraina, Vladimir Putin (cel care – se speră de către nostalgici – va reface imperiul rus/ sovietic) a aplicat în mod adecvat, pe termen scurt, Metodologia Scop Mijloc. În câteva pasaje din cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”) și Mihail Sergheevici Gorbaciov arată că judecă lucrurile (oarecum) prin prisma MSM. Le voi dedica acestor pasaje un episod aparte (episodul 5). Filiera apropierii lui Putin de acest mod de gândire este, cred: Aristotel – Marx (mare iubitor de Aristotel) – SpinozaMachiavelli – Lenin – Nietzsche – Hitler – Stalin – Gorbaciov – Putin. Desigur, nu pot ocoli adevărul că forma concretă, sistematizată și teoretizată a Metodologiei Scop Mijloc îmi aparține… Iată câteva dintre dovezile că MSM a fost folosită, până acum, în mod (majoritar) corect, dar probat deocamdată pe termen scurt, de către urmașul ideologic al lui Lenin și Gorbaciov, Vladimir Putin, dar fără a mă putea pronunța asupra soldului contului Beneficii și Pierderi pentru fiecare caz în parte, neavând date concrete. Iată etapele MSM folosite de Putin:  a) o definire clară a scopurilor de urmărit (1. finale, adică strategice; 2. intermediare, adică tactice; 3. imediate, adică operaționale); b) o gamă extrem de largă de mijloace cu combinații inedite, cu o alternare rapidă a mijloacelor (temporale, spațiale, propagandistice, de imagine, de comunicare, sentimentale, istorice, financiare, economice, politice, militare, umane, informaționale, energetice, legale sau/ și ilegale etc.). Unul dintre mijloace este chiar specialitatea de bază a președintelui rus: cumpărarea de influențe în mass media, propagandă subversivă și bănci: http://www.paginaeuropeana.ro/un-analist-american-avertizeaza-romania-sa-se-fereasca-in-urmatorii-ani-rusia-va-cumpara-mass-media-si-banci/ ; c) renunțarea la un traiect ce pare a fi dezavantajos în plan strategic sau tactic și inițierea unui proiect alăturat dar care face parte din ansamblul de scopuri urmărite; d) jocul la cacealma (la derută), devierea atenției prin lansarea de teme, probleme colaterale etc. care se constituie în mijloace de  apropiere de scopul propus. În mod evident (văzut prin prisma rezultatelor) Ucraina s-a aflat mereu în defensivă, iar conciliatorii occidentali au temporizat la maxim măsurile împotriva Rusiei. Va fi interesant de văzut, peste un număr de ani, ce va scrie Putin în ”Amintirile” sale… Probabil ceva foarte asemănător cu ceea ce va scrie și Gorbaciov în viitoarele sale cărți de memorialistică… deoarce ambii împărtășesc aceleași năzuințe și agreează modul de gândire și acțiune (managementul) bazat pe scopuri, mijloace și adecvarea scop/mijloc.

Concluzie

Am citit cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”, Ed Litera, 2013, scrisă pe parcursul mai multor ani și publicată de Mihail Gorbaciov în 2013, la îndemnul/ sugestia făcut(ă) de Grigore Cartianu într-o emisiune nocturnă la Nașul TV. Sper ca îndemnul său să fi prins la cât mai mulți doritori de cunoaștere și de – în măsura posibilului – adevăr. Cât despre traducătoarea cărții, Justina Bandol, aș fi zis că este în mod sigur basarabeancă (stabilită sau nu în România), dar pagina sa de FB (justina.bandol) spune că Justina Bandol a făcut liceul și universitatea în România. Dar, notele de subsol, unele cuvinte și sintagme folosite trimit cu gândul la un român de la Chișinău, bun cunoscător al limbii și a culturii ruse și sovietice. Câteva exemple: ”Se vedea terenul dacei, luminat de lămpile de noapte…” (p. 20). Sau: ”Venit în concediu, se oprea întotdeauna nu la dacea, ci… ” (p. 204). Cuvântul ”dacea” nu există în limba română. În schimb avem cuvintele ”vilă”, ”casă de vacanță”, ”casă de protocol” folosibile în funcție de caz.  De altfel, la doar câteva rânduri mai jos traducătoarea folosește sintagma ”vilă prezidențială”…  Pentru acronimul rusesc TOZ există cuvântul românesc ”întovărășire” (vezi pagina 37).  Expresia ”așa a și fost” este un calc după limba rusă, în timp ce corespondentul românesc este ”chiar așa a fost”.  Pentru Gorbaciov, dar și pentru traducătoare, exista, în 2013, încă orașul Stalingrad deși, după moartea lui Stalin (1953) acesta a revenit la denumirea anterioară, aceea de Volgograd (p. 71). Practic, denumirea de Stalingrad a fost folosită doar pentru perioada 1925 – 1961. Slugărnicia comuniștilor din lagărul socialist a făcut ca fiecare țară satelit să aibă (imediat după moartea satrapului georgian sovietic bolșevic) câte un oraș cu numele de Stalin. În România, Brașovul a fost, pentru un timp ”Or. Stalin” (deși propunerea inițială era ca Sibiul să poarte onorantul/ infamantul nume, s-a renunțat la această propunere din cauza brandului ”Salam de Sibiu” ce urma să devină… ”Salam de Stalin”).  Un moldovenism/ basarabenism/ regionalism este și traducerea ”azurele” (p. 220) pentru floarea numită ”albăstrele”. Cuvântul ”combiner”, de asemenea, nu există în limba română. Putem folosi ”șofer de combină”. Atât în Basarabia cît și în Moldova și Bucovina din România se folosește adesea englezismul ”combainer”. Tot o neglijență de traducere o reprezintă și transcrierea ”Leonard” în loc de Leonid (Ilici Brejnev). (p. 252). Un semn de întrebare apare și asupra traducerii acronimului KGB (Komitet Gosudarstvennoi Bezopasnosti) prin ”Comitetul pentru Securitate Națională”. Cred că traducerea corectă era Comitet pentru Securitatea Statului. (vezi p. 309). Grafierea cuvântului ”eterodoxie” (p. 333) ar fi mai corectă, cred, în forma ”heterodoxie”. Traducătoarea Justina Bandol îl contrazice pe Gorbaciov în privința unor date furnizate de către acesta. Astfel, autorul ”Amintiri”-lor scrie că la înmormântarea lui Enrico Berlinguer au participat sute de mii de oameni, dar traducătoarea scrie că au participat peste un milion de oameni… Iată cele două texte: Gorbaciov: ”Ceea ce am văzut la Roma mi-a lăsat o impresie puternică, de neșters. Doliul era național. La înmormântare au venit sute de mii de oameni” (p. 345). Justina Bandol: ”... iar la înmormântarea de la Roma au participat peste un milion de oameni” (p. 344).  Viteza cu care s-a tradus și publicat cartea este – presupun – cauza principală a inadvertențelor sau chiar neglijențelor care deranjează cititorul atent. Spre ex. denumirea rusă ”Komsomolsk-na-Amure” (putea fi echivalată, măcar ca o notă de traducător, cu denumirea românească ”Komsomolsk pe Amur” (p. 415).  Tot referitor la denumiri, traducătoarea crede că ”cuca măcăii” (p. 469) este un substantiv comun care ar sugera, eventual, locul ”unde și-a înțărcat dracul copiii”. În realitate, avem de-a face cu o localitate concretă din județul Argeș care și-a schimbat numele în renume… Vezi: http://martzian.wordpress.com/2011/08/29/unde-este-cuca-macaii/.

 

Este deja de domeniul investigațiilor istorico-jurnalistice și deontologice misiunea de a compara textul gorbaciovist original al Declarației sale din 15 ianuarie 1986, cu acela publicat, în carte, în Anexe.  Sugerez acest lucru cunoscătorilor de limbă rusă, cu scopul de a verifica, prin comparație, care dintre texte, cel publicat în anul 1987 (în volumul Mihail Gorbaciov, Scrieri alese, Editura Politică, București) sau cel tradus și publicat în anul 2013, este mai apropiat de originalul publicat în 1986. Spun asta deoarece cele două texte diferă mult atât ca stil de traducere, cât și ca lungime. Este posibil ca Gorbaciov însuși să facă o selecție a paginilor din acea Declarație, dar este posibil ca Editura Litera, (dar și traducătoarea Justina Bandol) să fi operat anumite modificări față de originalul rus al cărții de față, modificări ce ar trebui consemnate ca atare, cu motivațiile de rigoare. În cazul în care selecțiunea textelor aparține  chiar lui Gorbaciov, fără a menționa acest lucru, gestul este cu atât mai condamnabil, fiind unul asimilabil mistificărilor bolșevice tipic leniniste și staliniste. Am procedat la această atenționare din considerentul că unele omisiuni din textul original pot să devoaleze unele atitudini sau intenții ale autorului de a cosmetiza adevărul istoric, atât de relativ și de firav în aceste momente de încercări de restaurație imperială rusă (și chiar sovietică). Restaurațiile reverberează și influențează pe cei slabi. Un exemplu: preocuparea guvernului Ponta de a mângâia și de a accepta (într-o formă sau alta) ambițiile imperiale ale președintelui Putin se poate deduce și dintr-un fapt aparent banal, dar extrem de grăitor. În seara zilei de 27 mai 2014, la Radio România Actualități, în cadrul emisiunii de seară pentru copii s-au transmis câteva povestioare din literatura sovietică… Așteptăm ca RRA să transmită pilde socialiste/ revoluționare și din alte literaturi cum a ar fi cele din Coreea de Nord,  Cuba sau Mongolia…  (O posibilă explicație a ”sovietizării” României este oferită de George Friedman, președintele Stratfor, în ziarul Adevărul din aceeași fatidică dată, 27 mai 2014: http://adevarul.ro/international/rusia/george-friedmanrusia-isi-foloseste-serviciile-informatii-manipula-procesul-politic-romania-1_5384b57e0d133766a80d084d/index.html ).

Pentru aceia dintre însetații de cunoaștere care nu acceptă să plătească 52 de lei pentru cartea în discuție, aceste rânduri ale mele pot ține fie chiar locul cărții, fie să reprezinte un îndemn pentru a face efortul financiar cerut. Pentru mine – care sunt un critic al modului adesea mincinos, interesat, partizan, incomplet, incorect etc. în care se (pre)face și se predă istoria – memorialistica  este un posibil corector informațional. Cu precizarea că cititorul ar trebui să aibă permanent în minte că și autorul unor memorii are propriile interese, nivelul său de cultură și de educație și că orice afirmație a sa trebuie luată ”cum grano salis”, adică cu rezerve, cu îndoială, până la apariția unor documente, eventual până la deschiderea arhivelor secrete. Gorbaciov vrea să arate și uneori chiar pare a fi un om sincer, unul care a fost educat să afirme doar adevărul și numai adevăral. În mod cert școala sovietică, supervizarea societății de către serviciile secrete, nu sunt cel mai bun garant că absolvenții acestui sistem de educație au fost crescuți în spiritul adevărului… Dimpotrivă! Și o recunoaște Gorbaciov însuși pe parcursul cărții. Oamenii politici – fie și un Laureat al Premiului Nobel pentru Pace obținut în 1990, cum este Gorbaciov –  nu au ca specialitate și finalitate promovarea adevărului. Or, chiar și la zenitul vieții sale, autorul cărții de față încearcă să formuleze descrieri și aprecieri care să fie luate drept adevăruri, în pofida unor omisiuni evidente. Printre aceste omisiuni se află și legătura pe care a avut-o cetățeanul Gorbaciov cu KGB ul sovietic, legătură pe care doar arhivele o vor putea proba.  Gorbaciov nu a fost nicidecum dușmanul și ucigașul URSS, așa cum adesea se mai crede, ci a fost doar groparul sistemului, medicul său curant  și – acum – nostalgicul vremurilor imperiale și doritorul întoarcerii mortului de la groapă, alături de urmașul și idolul său Vladimir Putin. Ideologic vorbind, Gorbaciov este un leninist întârziat, un bolșevic feudal care visează la recrearea Imperiului Rus, indiferent de riscuri și mijloace.  Gorbaciov este un ”umanist”, în sensul foarte larg al cuvântului, însă în niciun caz nu este un sentimental. Dar tot o formă de ”umanism” bolșevic a fost și execuția cuplului dictatorial român, în ziua de Crăciun a anului 1989. Ironie a soartei, ”moartea” politică a politrucului și dictatorului comunist Mihail Gorbaciov a avut loc tot în ziua de 25 decembrie (la exact doi ani după moartea dictatorului român Nicolae Ceaușescu). Avansez aici ipoteza că atât moartea soților Ceaușescu cât și ”moartea” dictatorului imperial sovietic în ziua Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos nu este deloc întâmplătoare…  Și asta nu doar din niscai motive/ cauze religioase sau teologale.

Cunoașterea cauzelor și a consecințelor căderii (incomplete) a comunismului de tip sovietic din Europa merită făcută pentru a avea șansa de a întrezări cauzele și consecințele faptelor politice cotidiene similare, de la niveluri naționale sau regionale. Cred că ar merita făcută o comparație între căderea comunismului în URSS și necăderea comunismului în Republica Populară Chineză, deși strategiile occidentale au fost identice și vizau deschiderea tuturor piețelor greu accesibile (nelibere) către un comerț cât mai liber.  Cu atât mai ciudat este faptul că acum economia Chinei zburdă vesel pe planiglob, dar nu am găsit analize care să precizeze cât din aceste dezvoltări/ succese se datorează sistemului centralizat (comunistoid) și cât liberalizării (totale?) a piețelor. Analiștii au de răspuns și la întrebări ca: este China anului 2014 o democrație sau o dictatură? Dar Rusia? Cartea lui Gorbaciov demonstrează că un lider democrat nu se formează peste noapte; cu atât mai mult o clasă politică nouă, cu adevărat democratică. Și încă ceva: realitățile ne demonstrează că toate evoluțiile dinspre dictatură spre democrație sunt reversibile, nu ireversibile cum s-a crezut cam prea multă vreme și cu prea mare ușurință. Chiar democrațiile vechi nu rezistă cu ușurință în fața tentațiilor socializante generate de criză și de nemulțumirile născute de aceasta. Trecerea de la democrație la dictatură se poate face într-o zi/ noapte; trecerea de la dictatură la democrație se face în decenii! Poate acest adevăr i-ar putea ajuta și pe analiști/ votanți/ cititori/ decidenți etc. să prețuiască mult mai atent valorile sistemelor politice democratice.

Până la urmă, răspunsul la clasica întrebare ”Cine ești dumneata domnule Gorbaciov?” încă se lasă așteptat. Memoriile au darul să ridice câte un colț al voalului așternut deliberat peste evenimente, dar, concomitent, tot ele astupă multe luminișuri care parcă ne ajutau să mai înțelegem câte ceva din evenimentele pe care (unii dintre noi) le-am trăit sau le-am studiat la școală în cu toatul alte forme și cu totul alte sensuri. Citind aceste memorii mă gândeam că ele nu diferă și nu pot diferi cu mult de eventualele memorii scrise de dictatorul român, în cazul în care decizia de eliminare fizică a acestuia nu ar fi fost luată deja chiar cu ceva ani înainte. Ceaușescu a murit cântând Internaționala. Dacă complotul din august 1991 ar fi reușit, iar dacă decizia ar fi fost luată ca și în cazul lui Ceaușescu (înainte de a fi extras de un comando specializat al unei mari puteri) este de presupus că și Gorbaciov ar fi cântat Internaționala.  Pentru argumentarea comparației de mai sus redau câteva pasaje din Epilogul Amintirilor și care probează și titlul pe care l-am ales pentru această pseudorecenzie în cinci episoade: ”Regret până azi că nu am reușit să duc corabia la cârma căreia am fost pus în ape mai liniștite, că nu am reușit să închei reformarea țării, că nu am izbutit să mențin perestroika în limitele concepției mele”. Reformarea țării ar fi însemnat revenirea la principiile leniniste primare, la conferirea de noi puteri KGB ului și, eventual, refacerea lagărului sovietic cu alte cuvinte. Exact cum îmi sugerau niște domni de la Chișinău să fac, în 1990, adică să traduc o carte de Economie politică din limba ”moldovenească” (limba română cu grafie chirilică), dar cu ceva schimbări de cuvinte: să scriu ”democrație” acolo unde în carte scria ”comunism” sau ”socialism”, să scriu ”economie socială de piață” acolo unde scria ”economie socialistă” etc. etc. Asta era reforma gorbaciovistă pe care marele cârmaci nu a reușit să o ducă la capăt: o reformă de formă, diformă și conformă cu ceea ce a mai fost. În România lui Ion Iliescu lucrurile nu erau prea diferite. Ba tovarășul Iliescu se ocupa cu pregătirea semnării Tratatului de prietenie și colaborare cu URSS, cu doar câteva luni înainte ca marea Patrie a Sovietelor să sucumbe…   Cineva s-ar putea întreba: ce rost are să mai redistribui informații și opinii ale bolșevicului leninist Gorbaciov, nostalgic al Imperiului Sovietic și ridicător la fileu al unor idei și mesaje pentru Vladimir Putin? Răspunsul este dat deja pe parcursul acestei pseudorecenzii, lucru pe care nu l-a făcut, spre regretul meu, prefațatorul cărții profesorul de istorie și fostul ministru de externe Adrain Cioroianu.

 

Orice carte poate fi citită în mai multe chei. Poate alți cititori vor fi atrași de alte aspecte, ignorate de mine aici, ceea ce argumentează în favoarea recenzărilor dialogale, respectiv a discutării recenziilor la fel cum se discută/ analizează cărțile… (De ex. rolul politic jucat de Raisa Gorbaciova ar putea fi studiat cu mai multă atenție de către alți recenzenți).  Propunerea mea ar fi ca metarecenziile (recenzarea recenziilor) să fie punctul terminus al epopeii unei cărți. Triada ”carte – recenzie – metarecenzie” ar fi un bun mod de a discuta idei, de a le plasa autorului sub forma unui feed back rafinat cu șansa rescrierii cărții în cauză sau a altora generate/ inspirate de comentariile cititorilor. Propunerea mea postmodernă din 1987 lansată sub titlul ”Cititorul – coautor” ar avea, în sfârșit, o concretizare cu bune și interesante consecințe culturale. De altfel, acesta este unul dintre rosturile pseudorecenziilor mele extensive (poate chiar obositor de lungi): reaprinderea dialogului cultural, aflat azi, atâta cât (mai) este, în continuarea simulacrelor dialogale din comunism, adică în mare suferință,.

A bons entendeurs, salut!

 

Sfârșit

 

Liviu Druguș   www.facebook.com/liviu.drugus       www.liviudrugus.wordpress.com

3 iunie 2014

 

Sugestii de lectură pe teme conexe

http://www.frontpress.ro/2009/09/dezvaluri-senzationale-ale-dizidentul-rus-care-a-copiat-arhiva-fundatiei-gorbaciov-adevarul-despre-1989-sau-de-ce-comunistii-au-cazut-in-picioare.html Revoluțiile din 89 facute de KGB și Gorbaciov                  30 sept 2009

http://www.gorby.ru/en/ Fundația Gorbaciov

http://www.cotidianul.ro/nationalismul-ideologia-secolului-xxi-237251/

Naționalismul – ideologia secolului XXI în COTIDIANUL.RO

 

Ion Costaș, ”Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război ”nedeclarat””, Ed Rao, 2012, 666 pagini

Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial. Culisele loviturilor de stat din URSS”, Ed Ștefan, București, 2014, 302 pagini

http://adevarul.ro/news/eveniment/rusii-nu-lua-romania-manipuleze-corupa-creeze-confuzie-devieze-influenteze-politicile-1_5385b61e0d133766a812a6d7/index.html

Domnule profesor Basarab Nicolescu,


Pentru început, vreau să vă asigur că mă bucur, alături de cei doi editori şi de ceilalţi autori, de apariţia recentă a celor două volume pe tema transdisciplinarităţii (http://www.theatlas.org/index.php?option=com_phocadownload&view=category&id=14:recent-publications&Itemid=75 ). Sper să apară şi recenzii-analize critice la cele două volume, inclusiv la articolul meu din volumul al doilea. De asemenea, mă bucur că vă aflaţi printre promotorii ideii de identitate şi unitate europeană, idee de care mă simt foarte ataşat şi pe care o asociez cu şansa unui viitor mai bun pentru România, pentru români, oriunde s-ar afla aceştia. Anexez, la final şi textul scrisorii dumneavoastră adresată public prin intermediul revistei ieşene „Convorbiri Literare”. Devreme ce adresarea dumneavoastră este una publică, şi răspunsul meu este unul public, această scrisoare fiind postată atât pe pagina mea de Facebook, cât şi pe blogul meu de pe wordpress.com. Sper că sunteţi bine antrenat şi foarte rezistent pentru a primi foarte multe critici, inevitabile în urma unui asemenea uriaş demers. Şi eu sunt gata să primesc critici pentru propunerile pe care le voi face în cele ce urmează, propuneri fatalmente provocatoare şi generatoare de controverse. Spun asta pentru că urmăresc încă de la începutul anilor 70 evoluţia proceselor de integrare: CEE şi CAER erau pe atunci două forme de integrare, una bazată pe (neo)liberalism democratic şi cealaltă bazată pe dirijism şi centralism de tip imperial. Deja am atins o primă propunere pentru colectivul care va elabora acest posibil/ probabil manual de umanism european: plasarea procesului de (re)creare a unei comunităţi europene economico-politico-etice performante pe multiple planuri (economic, politic, cultural, educaţional, informaţional, militar, uman etc.) – şi nu doar pe cele patru direcţii pe care le propuneţi – în ansamblul/ contextul proceselor integraţioniste de pe mapamond (NAFTA, ALALC etc.). Asta ar explica mai bine procesul integraţionist ca atare şi ar crea o motivaţie suplimentară pentru cunoaşterea evoluţiei omenirii înspre comunităţi armonioase, mai numeroase demografic, bine echilibrate şi (relativ) pacifice. Nu văd motivul pentru care Homo europaeus ar deveni Homo europeanus, dar asta veţi explica, probabil mai pe larg în viitorul manual. Cartea lui Victor Neuman  (Tentaţia lui homo europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud Est, de la Polirom este un demers util și interesant). În legătură cu proiectatul manual pentru disciplina şcolară obligatorie ce ar urma să se predea în toate statele membre ale UE am următoarele opinii şi propuneri:

  1. Definirea civilizaţiei şi culturii europene ar trebui să pornească chiar de la începuturi (etimologia cuvântului Europa, culturi pre-europene, Europa romană  – precursoarea  actualei şi viitoarei Europe unite, delimitări geografice şi influenţe culturale externe etc.). Europa iluministă este, cred, viziunea europeană occidentală cu valori incontestabile, dar o atare viziune conţine în sine și un sâmbure de dispută regională între occidentul şi orientul european. Chiar dacă valorile occidentale vor prevala oricum în paleta finală de valori europene postmoderne actuale, cred că plecarea de la un alt numitor (mai comun, pre-iluminist) ar fi preferabilă demersului în cauză.
  2. În expozeul dumneavoastră, accentul cade pe entităţile statale componente (ţări/ state), acesta fiind doar un punct de vedere în conceperea arhitecturii viitoarei Europe şi anume punctul de vedere iniţiat şi promovat de Franţa. Franţa militează constant pentru o Europă ca o federaţie de state autonome, în timp ce există şi alte puncte de vedere care pun accentul pe ideea unui stat unitar european, cu legislaţie, armată şi politică externă unice. Acesta este şi punctul meu de vedere, respectiv unul care să pledeze pentru o unitate culturală europeană estompând diferenţele/ specificităţile naţionale sau statale, diferențe care, inevitabil, vor mai rămâne încă mult timp. Deja naţionalismele (stimulate de actuala criză şi exacerbate în campaniile electorale din fiecare ţară în parte) ameninţă să submineze temeliile unităţii europene după binecunoscuta regulă din vreme de naufragiu: „Scapă cine poate”. Chiar exemplele pe care le-aţi sugerat nu vor avea drept efect decât sublinierea şi mai accentuată a apartenenţei oraşelor şi zonelor amintite la o anumită delimitare teritorial-statală, în timp ce finalitatea demersului educaţional este aceea de a crea imaginea tezaurului cultural comun.

Mă voi referi, în continuare, la conţinutul propunerilor dumneavoastră. Prima propunere constă în „Introducerea unei noi discipline obligatorii « Istoria ţărilor europene » în învăţământul secundar din toate ţările Comunităţii Europene”.  Încă de la cursurile Şcolii doctorale de la UBB, la care am asistat în primul an de activitate al Școlii, aţi probat şi criticat tendinţa nocivă de a crea noi şi noi discipline, toate cu pretenţii de autonomii şi loc tot mai mare în curricule. Am susţinut şi susţin acest demers antidisciplinar, drept pentru care nu pot să susţin introducerea (şi încă obligatorie!) a unei noi discipline, evident în detrimentul altora (Filosofie? Logică? Matematică?…). Mai mult, viitoarea disciplină conţine în titlu ceea ce se presupune că dorim să atenuăm: teritorialitatea şi statalitatea cu care ne-a procopsit modernitatea (Secolul naţiunilor). Dacă o atare disciplină se va dovedi atât de necesară încât să disloce altele şi să aibă un loc (în faţă), atunci titlul ar putea fi: Istoria culturii europene, cu accentul pus pe elementul comun – cultura, şi cu eliminarea elementului învechit – ţările/ statele naţiuni. Pe scurt, nu disciplină, ci cunoştinţe transdisciplinare pe teme culturale europene; nu disciplină obligatorie, ci facultativă sau, mai bine, o sumă de cunoştinţe ce pot fi diseminate în discipline deja existente; nu istorie a ţărilor, ci istorie a culturilor/ culturii europene. Desigur, asta nu exclude ideea apariţiei a cel puţin unui manual de Cultură europeană.

3. A doua propunere a dumneavoastră se referă la „Elaborarea unui manual unic şi comun tuturor ţărilor Comunităţii Europene, centrat pe patru axe: istoria fiecărei ţări din Comunitatea Europeană, istoria artei şi literaturii, istoria ştiinţelor şi credinţelor religioase. Din motive evidente, numărul de pagini acordate fiecărei ţări trebuie să fie strict acelaşi. Altfel, s-ar crea, de la bun început, o inegalitate care ar dăuna unităţii europene”. Am spus deja că nu agreez ideea unui manual unic pentru o disciplină obligatorie/ impusă, ci pledez pentru o abordare transdisciplinară a culturii europene. Cele patru axe propuse sunt criticabile tocmai pentru ancorarea lor în trecutul modern, naţionalist, fragmentat pe ţări şi teritorii statale independente. A relua istoria fiecărei ţări echivalează cu sublinierea specificităţilor naţionale, a dinastiilor locale, a cutumelor etnice etc. lucru ce ar putea fi făcut doar în contextul sublinierii elementelor comune,  a ideii de unitate europeană.  Referirea la Comunitatea Europeană (fr. Les communities Europeens) face trimitere la faza iniţială a procesului integraţionist european: integrarea comunităţilor/ entităţilor statale co-interesate. Celelalte trei axe (literar-artistică, ştiinţifică şi religioasă) pot fi teme/ subiecte de discuţie cu privire la un fond cultural comun, dar „omul european” nu mai este omul antic şi medieval cu preocupări artistice majore şi fundamentale, după cum nu este nici omul cercetărilor savante, dar şi cu atât mai puţin omul profund religios. Aceste trei axe nu ajută prea mult la ideea de comuniune culturală prezentă şi viitoare. În schimb, ar fi foarte utile dimensiunile tehnologică, economică, politică, etică adică exact dimensiunile care au motivat apariţia procesului integraţionist (desigur, fără a ignora cele trei dimensiuni amintite mai sus). Eroarea de a pune vinul nou în burdufuri vechi persistă prin sugerarea ca fiecărei ţări să i se acorde exact acelaşi număr de pagini, prin insistenţa de a vedea cu prioritate copacii şi nu pădurea. A trata cultura Luxemburgului pe exact acelaşi număr de pagini pe care s-a tratat cultura Franţei sau Germaniei, mi se pare un forţaj inutil. Presupusa egalitate a ţărilor membre este, evident, una iluzorie, fiecare comunitate venind în Uniune cu un număr de parlamentari, de voturi adică, ceea ce face ca discuţia despre egalitatea de tratamente într-un manual de educaţie culturală să apară inutilă pentru viitorul european.

4. Cea de a treia propunere a dumneavoastră vizează faptul că „Elaborarea manualului unic şi comun trebuie să obţină acordul tuturor guvernelor ţărilor Comunităţii Europene. Guvernele trebuie să asume cheltuielile legate de redactarea manualului şi să desemneze un responsabil unic pentru fiecare ţară. Responsabilul trebuie să fie unic deoarece altfel elaborarea manualului ar suferi mari întârzieri şi chiar ar putea fi pus în pericol de nerealizare. Dar, desigur, responsabilul îşi va asocia o echipă de personalităţi competente în domeniile celor patru axe”. Se poate susţine ideea că aprobarea unor structuri curriculare ţine mai mult de Executivul fiecărei ţări, mai ales că UE nu are un Executiv unional. Dar a reveni pentru aprobare şi finanţare la guvernele statelor membre pentru aprobarea viitorului Uniunii – state cu problemele lor politico-electorale interne  acute – mi de pare o revenire la modernitate, o întoarcere la datele iniţiale ale problemei. Un asemenea demers educaţional, foarte necesar şi binevenit de altfel, este, cred de resortul Parlamentului european, iar finanţarea trebuie să fie tot din fonduri europene comune. În fine, problema traducerilor este una care ar putea fi rezolvată de o natură radicală şi care să asigure efectuarea a încă unui pas pe calea creării unei entităţi specifice postmodernităţii, respectiv integrarea continentală. Mă refer la necesitatea adoptării, în sfârşit, a unei limbi comune de comunicare. Păstrarea, în continuare, a 28 de limbi oficiale, cu enorme cheltuieli de traducere şi de tipărire este un anacronism ce ar trebui să fie rapid diminuat. Aşadar, nu traducerea acestui eventual viitor manual ar fi problema, ci adoptarea deciziei de a avea o limbă de comunicare la nivel european ar fi pasul decisiv în crearea unui nou mod de organizare administrativă (politico-economico-etic) la nivel continental, respectiv crearea statului european. Desigur, va trebui analizat momentul optim pentru o atare decize, dar un manual pe tema culturii europene comune ar putea fi scris chiar într-o limbă care să devină limba oficială sau măcar limba de comunicare a Uniunii Europene.

5. Propunerea de a avea loc întâlniri anuale ale tineretului european este oricând binevenită, dar lucrurile sunt deja avansate în acest sens, îndeosebi programele Erasmus fiind serioase contributoare la transpunerea în realitate a ideii de spaţiu economic şi cultural comun.

În concluzie, sugerez crearea unui proiect educaţional transdisciplinar, postmodern şi cu efecte concrete imediate în edificarea noii construcţii politice europene: statul european. România are un avantaj concurenţial sensibil la acest capitol, tocmai prin Şcoala doctorală de la UBB unde dumneavoastră promovaţi activ transdisciplinaritatea, transformând Clujul în primul centru universitar al României care a introdus noua viziune de cercetare atât în plan umanist cît şi în cel tehnic.

Cu respectuoase salutări prieteneşti,

Liviu Drugus, Miroslava, Iaşi                                                      15 decembrie 2013

www.facebook.com/liviu.drugus

www.liviudrugus.wordpress.com

Anexa (Scrisoarea domnului profesor Basarab Nicolescu adresată cititorilor revistei Convorbiri Literare din Iaşi)

Curriculum şcolar pentru Homo europeanus

Noţiunea de Homo europeanus a fost inventată in secolul XVIII, în tentat iva de a defini Europa ca civilizaţie şi cultură.

Suedezul Carl von Linné (1707-1778) a introdus, în 1758, în a zecea ediţie a cărţii sale

Systema Naturæ, sistemul său de clasificare binomială[1]. Fiecare specie este definită printr-un nume de gen, în limba latină şi scris cu majusculă, şi printr-un nume de specie,  de asemenea în limba latină dar scris cu minusculă, un adjectiv şi un complement de nume, evocând o trăsătură caracteristică sau un loc geografic. Linné crează astfel binomul Homo sapiens, subdivizat în cinci specii. Una dintre aceste specii este Homo europeanus.  Homo europeanus este, pentru Linné, alb, inventiv, nobil în caracter şi războinic.

Nietzsche, la rândul său, vorbeşte de  Europäischer mensch[2].

După 1945, construcţia Europei stimulează importanţi intelectuali precum André Malraux, Denis de Rougemont, Salvador de Madariaga sau Theodor Adorno să adâncească explorarea noţiunii de Homo europeanus.

Este de menţionat, de asemenea, existenţa revistei « Ecce Homo Europeanus », centrate pe probleme interculturale. Această revistă a consacrat în 2011 un număr dedicat oraşului Cluj-Napoca[3]. De altfel, un redactor al acestei reviste este român.

Nu am intenţia să intru aici în dezbaterea diferitelor accepţii ale expresiei Homo europeanus. Scopul meu este doar de a prezenta câteva propuneri concrete pentru elaborarea unui curricullum şcolar pentru formarea lui Homo europeanus.

Punctul de plecare al consideraţiilor mele sunt două remarci elementare.

În primul rând, Homo europeanus nu are încă o definiţie riguroasă şi acceptată de toată lumea. Această situaţie este o consecinţă a faptului că Homo europeanus se află într-un proces de emergenţă. În acest context, problema crucială este cea a educaţiei.

În al doilea rând, fiecare ţară  europeană ignoră aproape total istoria şi cultura celorlalte ţări europene. Este suficient să citez, pentru a ilustra această ignoranţă, două confuzii curente şi bine cunoscute: cea între Slovenia şi Slovachia şi cea între Bucureşti şi Budapesta.

Doresc să supun autorităţilor europene propunerile următoare[4]:

1. Introducerea unei noi discipline obligatorii « Istoria ţărilor europene » în învăţământul secundar din toate ţările Comunităţii Europene.

2. Elaborarea unui manual unic şi comun tuturor ţărilor Comunităţii Europene, centrat pe patru axe: istoria fiecărei ţări din Comunitatea Europeană, istoria artei şi literaturii, istoria ştiinţelor şi credinţelor religioase. Din motive evidente, numărul de pagini acordate fiecărei ţări trebuie să fie strict acelaşi. Altfel, s-ar crea, de la bun început, o inegalitate care ar dăuna unităţii europene.

3. Elaborarea manualului unic şi comun trebuie să obţină acordul tuturor guvernelor ţărilor Comunităţii Europene. Guvernele trebuie să asume cheltuielile legate de redactarea manualului şi să desemneze un responsabil unic pentru fiecare ţară. Responsabilul trebuie să fie unic deoarece altfel elaborarea manualului ar suferi mari întârzieri şi chiar ar putea fi pus în pericol de nerealizare. Dar, desigur, responsabilul își va asocia o echipă de personalităţi competente în domeniile celor patru axe.

După redactarea părţii privind ţara respectivă, textul trebuie tradus în limbile celorlalte ţări ale Comunităţii Europene.

4. Pentru minimizarea cheltuielilor aferente unui asemenea proiect, este de dorit ca manualul să fie disponibil, în versiune pdf nemodificabilă şi în regim de copyleft, pentru toţi profesorii şi elevii din ţările Comunităţii Europene. Pentru recuperarea, cel puţin parţială, a cheltuielilor aferente, manualul ar putea fi publicat sub formă de carte, devenind astfel disponibil tuturor locuitorilor ţărilor Comunităţii Europene. Impactul asupra cunoaşterii reciproce a ţărilor Comunităţii Europene ar fi astfel considerabil.

5. Crearea unei manifestări anuale „Întâlniri ale Tineretului European”, care să aibă loc în fiecare an într-o ţară diferită. Succesul neaşteptat al „Zilelor Mondiale ale Tineretului”, eveniment organizat de Biserica Catolică Romană, reunind tineri catolici din lumea întreagă, poate servi ca exemplu. În ciuda a ceea ce se afirmă despre tinerii de astăzi, ei resimt o mare foame spirituală, dincolo de condiţionările impuse de societatea de consum şi divertisment.

Desigur, se pot face consideraţii la nesfârşit despre aspectul utopic al proiectului pe care îl prezint: se va vorbi, ca fiind obstacole majore, despre egoismul naţional, despre resentimentele legate de cele două războaie mondiale şi de neîncrederea generată de aceste resentimente. Dar eu cred în înţelepciunea europenilor care le va spune că unitatea europeană va întări fiecare naţiune.

Doresc să termin aceste scurte consideraţii citând câteva cuvinte  ale lui Winston Churchill la Congresul Europei din anul 1948[5] : « Sperăm că vom fi martorii naşterii unei Europe unde fiecare locuitor se va simte ca fiind simultan european şi aparţinând ţării sale natale, şi că […] oriunde ar merge […] îşi va spune: « Aici sunt la mine acasă. »[6]

Basarab Nicolescu


[1] Caroli Linnæi (Carl Linnæ), Systema naturæ sistens regna tria naturæ, in classes et ordines, genera et species redacta tabulisque æneis illustrata, ediţia a zecea, Stockholm, 1758, t. I, p. 20 sqq.

[2] Friedrich Nietzsche, Die Geburt der Tragödie aus dem Geiste der Musik, Leipzig, Verlag von E.W. Fritzsch, 1872.

[3] http://wehmsi.blogspot.fr/2012/02/homo-europeanus.html

Site accesat la data de 14 decembrie 2013.

[4] Supun aceste propuneri cititorilor « Convorbirilor literare ». Voi fi recunoscător celor care doresc să îmi facă sugestii şi remarci. Îi rog să îmi scrie la adresa redacţiei, care va transmite.

[5] Congresul de la La Haye, este una dintre primele reuniuni europene. El fost numit la început « Congresul  Europei », şi a avut loc de la 7 mai la 10 mai 1948, în prezenţa a 750 delegaţi ai aproape tuturor ţărilor Europei.

[6] Citate de  A. S. Byatt, « What is a European?”, The New York Times, 13 octombrie 2002

http://www.nytimes.com/2002/10/13/magazine/what-is-a-european.html?pagewanted=all&src=pm

Site accesat la data de 14 decembrie 2013.

Sub semnul analizei: de la Securitate înspre Intelligence, via SRI (5)


 Motto 1: Invita Dl Maior mediul academic sa cerceteze domeniul serviciilor secrete, dar cred ca invitatia este doar una formala, pentru ca in practica nimeni nu are acces la informatii si documente, daca nu este parte integranta a SRI-ului. Sigur ca putem discuta despre „obiectivitatea’ si scopul unor asemenea lucrari. A fi angajat in cadrul SRI si a scrie despre SRI mi se pare ca seamana cu situatia in care ai fi Hitler si ai scrie despre nazism, a fi Ponta si ai scrie despre guvernarea Ponta, ai fi ministrul sanatatii si ai scrie despre reforma in sanatate etc. Din astfel de scrieri putem obtine, cred, cel mult o viziune oficiala, subiectiva asupra problemelor discutate”.                                                                                                                                                                  

 Elena Dragomir, istoric, 8 septembrie 2013

 

Motto 2 :  In topul universităților sunt exclusiv universități în care cercetarea este foarte puternică, în care cunoașterea se produce, nu numai se transmite. La noi acest reflex de a produce cunoaștere s-a pierdut de multa vreme”        

Dragoș Ciuparu, august 2013

 

Motto 3:După un lung travaliu, care a însemnat și perioada sa de analiză, știința parcurge acum, sub ochii noștri, trecerea la o viziune de sinteză”.

Pierre de Latil, Franța, 1956

 

Ionel Nițu, Analiza de intelligence. O abordare din perspectiva teoriilor schimbării, Editura Rao, 2012 (pe baza tezei de doctorat susținută în vara anului 2012), 283 pagini, cu o prefață de George Cristian Maior. (Nota LD: redactarea, tehnoredactarea și corectura sunt asumate implicit deopotrivă de către editura Rao și autorul cărții. Din motive de creștere a profitului cam toate editurile din România nu mai angajează tehnoredactor, redactor de carte, corector  – toate aceste activități fiind trecute tacit în sarcina și responsabilitatea autorului, dar riscul asumat este al editurii. Multele observații de natură tehnoredacțională și redacțională vor, scădea punctajul final acordat cărții și editurii. Vorba românului: ieftin dai, ieftin porți. Sau: tai din poale și cârpești în coate…)

 

 Vezi coperta cărții la:  http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2012/12/Analiza-de-Intelligence-de-Ionel-Nitu-Editura-RAO.jpg

Pentru o mai bună punere în temă a cititorului cu problematica analizei de intelligence, așa cum face trimitere și autorul cărții, este benefică lectura materialului de la adresa: http://www.animv.ro/files/Ghidul-Analistului–RO-.pdf Ghidul analistului de intelligence

Vezi partea întâia a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/14/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-1/

Vezi partea a doua a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/23/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-2/

Vezi partea a treia a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/01/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-3/

Vezi partea a patra a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/03/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-4/

Câteva cuvinte despre autor: Ionel Niţu (41 de ani) a fost şef al departamentului central de analiză al SRI în perioada 2009-2012.  În prezent este director executiv la Intergraph Computer Services din Bucureşti şi preşedinte al Asociaţiei Specialiştilor în Informaţii pentru Afaceri.
A absolvit Academia Naţională de Informaţii “Mihai Viteazul” (ANIMV), mai multe cursuri post-universitare şi masterate, este lector universitar şi deţine un doctorat în ştiinţe militare şi informaţii. (Conform publicației Bursa). Alte informații pot fi obținute de la adresele de mai jos:

https://www.facebook.com/ionel.nitu.10                    http://www.oranoua.ro/tag/ionel-nitu/

http://www.oranoua.ro/ionel-nitu-avem-nevoie-de-elite-cu-viziune-in-ce-masura-analistii-vor-fi-parte-a-constructiei-viitoarelor-elite-din-romania-ramane-de-vazut/ (Interviu publicat in ziarul Bursa). Autorului i se poate scrie pe adresele de la SRI: ionelnitu@sri.ro sau la relatii@sri.ro

      

Analiză sau sinteză? Nu! Analiză și sinteză! Simultan și continuu!

În trecerea societății occidentale de la modernism la postmodernism, cercetarea are parte, și ea, de reformele și tranzițiile ei. Acceptarea sau preluarea acestor noi tendințe fără o bună cunoaștere a rostului noii tranziții a compromis însăși ideea de postmodernitate pe care unii cercetători o înlocuiesc sau o doresc a fi înlocuită, regresiv și conservator, cu vechiul modernism. Accentul pus de modernitate pe analiză a generat, de ex., filosofia analitică, iar accentul pus de postmodernitate pe sinteză a generat transdisciplinaritate, holism, studii de complexitate și integrism. Evident, nu poți face sinteză fără a fi procedat, în prealabil, la o bună analiză, la fel cum nu poți deveni postmodern fără a cunoaște esențele modernității.

Accentul pus de reprezentanți de vârf ai SRI pe analiză într-o Eră a sintezei este contrară sensului de mers al evenimentelor. Fără să realizeze această deraiere de la linia pe care elita lumii științifice o adoptă, dl Ionel Nițu pune accentul doar pe analiză (chiar se laudă cu fundamentarea instrumentului numit ANAINT = analiza de intelligence) și ignoră rolul uriaș al sintezei (dar recunoaște că singurul sintetizator/ briefer din România este directorul SRI, dl George Cristian Maior). Adică, într-o epoca bazată pe sinteză, o instituție foarte importantă a statului, invocând ”modernizarea” respectiv apropierea de sistemul NATO, suține dezvoltarea analizei, în detrimentul sintezei. Cred că ar fi fost corect din partea autorului să recunoască faptul că instituția din care face parte (SRI) are întârzieri atât sub aspectul pregătirii analitice cât și a celei sintetice și că își propune să depășească acest handicap educațional începând, în mod firesc, cu analiza, dar neignorând nicio secundă sinteza.

Experiența mea de cercetător postmodern și transdisciplinar mă obligă să spun că aceste dihotomizări și succesivizări sunt păguboase. În constructul meu teoretic, elaborat pe parcursul a cca patru decenii, intitulat Metodologia Scop Mijloc, atrag mereu atenția asupra faptului că esența și noutatea modelului acțional uman propus de mine rezidă în ”adecvarea simultană și continuă a mijloacelor la scopuri și a scopurilor la mijloace”. Se (auto)impune, mereu, dar îndeosebi în postmodernitate, să demarăm analiza-sinteza proceselor studiate, la modul simultan și continuu, altfel pierdem un substanțial avantaj concurențial.

Dl Ionel Nițu dezvoltă, din păcate, exact modelul pe care îl promovează sistemele educaționale moderne, adică cele din secolele 17-18-19-20, sisteme în care educația pornește, constant și programatic, doar analitic și se termină, foarte târziu, eventual la nivel postdoctoral, sintetic. Adică, din clasa V-a studiem – pe analitice – discipline, adică felii de cunoaștere, continuăm acest prost demers și la liceu, apoi îl aprofundăm și mai mult la facultate, la licență, după care se încearcă recuperarea a ceea ce nu s-a făcut în 15 ani de analiză (analiză matematică, analiză literară, analiză chimică, analiză economică, analiză financiară etc.) și se încearcă apoi, timid și insuficient, mutarea accentului pe sinteză, la masterat, doctorat și postdoctorat. Din păcate, cel mai adesea și aceste trei etape – dedicate preponderent cultivării sintezei – sunt dedicate tot analizei. Titlul tezei de doctorat a domnului Ionel Nițu este grăitoare în acest sens: ”Analiza de intelligence”, promovându-se, evident, tot (numai) analiza.

Răspunsul meu la această dilemă ”analiză sau sinteză?” este unul postmodern și transdisciplinar: adică ”și – și”. Concret, ambele, dar nu succesiv, ci simultan. Mai mult, aceste două dimensiuni nu trebuie deloc separate. Avem nevoie de analiză în aceeași măsură în care avem nevoie de sinteză. Desfacerea trebuie însoțită permanent (nu urmată) de o nouă Facere. Așa se creează (plusul de) cunoaștere, un proces eminamente sinergic. Altfel spus, analiza înseamnă cunoașterea trecutului pentru prezent, iar sinteza înseamnă cunoașterea prezentului pentru viitor. Conform MSM, abandonarea efortului de a concepe dimensiunea temporală în simultaneitatea și continuitatea componentelor sale: trecut-prezent-viitor (de altfel indistincte) conduce la analize și sinteze la fel de trunchiate și inutile. Este adevărat, trecerea de la modul de gândire de tip secvențial la modul de gândire holistic/ continuu presupune o reformă curriculară substanțială, dacă nu dorim ca după investiții substanțiale în deformarea gândirii să fim nevoiți să investim în reformarea gândirii și antrenarea acestui important proces uman numai prin metode speciale și costisitoare, dar cu rezultate net inferioare comparativ cu un proces de pregătire în care simultaneitatea și continuumul să fie jaloanele principale ale procesului educațional.  Am sugerat acest demers unor factori de decizie de la Ministerul Educației, de la universități și institute de cercetări, dar în afară de o mică sclipire a ochilor cu gândul la cum să fure și să valorifice în interes personal această idee, nu am văzut. De altfel nici nu este de mirare această atitudine în peisajul de decădere constantă/ consecventă a educației din România. Sper ca măcar institute de cercetări din străinătate să preia aceste idei, să le testeze și să se convingă de utilitatea lor, în beneficiul oamenilor și instituțiilor care vor accepta noul și inovația mai mult decât o fac românii sau alte societăți decadente (căderea universităților românești cu peste 100 de locuri în clasamentul mondial, comparativ cu anul trecut, este cea mai bună dovadă a decadenței despre care vorbeam). În ultimă instanță, SRI ca instituție care ar trebui să se preocupe de prezervarea structurilor care asigură o existență societală normală, ar trebui să propună o analiză de urgență, în CSAT, a viitorului (incert) al României prin prisma tuturor evidențelor care arată că societatea românească este în disoluție accentuată. De altfel, acesta este unul dintre scopurile urmărite prin aceste cvasirecenzii ale mele: să atrag atenția asupra unor stări de fapt.

Analiza ține mai mult de tactică, sinteza ține de strategie și de viziune. Dar poate fi imaginată o tactică în afara strategiei din care face parte? Iar lipsa oricăror strategii educaționale în România explică perfect existența unor tactici (prost) mimate.

Din păcate, în descrierea noii meserii, aceea de analist de intelligence, introdusă, din mai 2012, în COR (Codul ocupațiilor din România) sinteza este trecută tot în seama analistului, fără ca denumirea profesiei să surprindă această inevitabilă integrare. Devine comic să citim, în această descriere, că analiștii se ocupă de sinteze. Spiritul sintetic este, evident, diferit de cel analitic. Ideal este să le avem pe ambele și să le practicăm simultan sau (succesiv-alternativ) continuu. Dar acest proces de utilizare concomitentă a analizei și a sintezei nu se mai poate numi doar analiză, iar practicarea simultană a anlizei și sintezei nu poate fi făcută doar de specialistul în analiză. Iată descrierea meseriei de analist de informații făcută în ”Memoriul justificativ pentru introducerea ocupației de analist de informații în COR” : ”Analiza reprezintă mai mult decât o simplă descriere și altceva decât un rezumat. Analiza este răspunsul la (una sau toate) întrebările: cine? ce? cum? unde? de ce? și cu ce?. … În timpul analizei problema este descompusă în părțile sale componente pentru o studiere mai atentă, entitățile mai mici sunt avute în vedere individual și pe rând, iar înainte de a se emite judecăți de valoare sunt asamblate din nou împreună, pentru a putea surprinde întreaga imagine de ansamblu.  … Rolul analizei informațiilor este de a sprijini procesul de luare a deciziilor prin utilizarea informațiilor cu valoare, obținute în urma aplicării procesului analitic informațiilor brute culese” (apud Ionel Nițu, Analiza de intelligence, p. 29).  Limba română este în suferință, din nou. Sugerez cititorului să analizeze singur acest text, cu creionul în mână, la o primă citire (informativă) și apoi la o a doua sau o a treia citire (analitică). ”A asambla … împreună” face parte din aceeași clasă de pleonasme cu ”a colabora împreună”. De parcă pleonasmul nu era suficient, se supralicitează ideea de refacere a întregului: ”pentru a surprinde întreaga imagine de ansamblu”. Asamblare împreună pentru redarea ansamblului… este deja mai mult decât redundant.

Revenind la continuumul analiză-sinteză, subliniez, din nou, că sinteza trebuie evidențiată ca atare și nu considerată doar ca parte componentă a analizei. Dl Ionel Nițu propune ANAINT ca acronim pentru analiza de intelligence (propunere pentru care a fost felicitat de directorul SRI – vezi episodul anterior -, dar, în cazul în care sinteza este implicită și implicată în acest proces cred că acronimul corect și adecvat este ANASINT, adică analiza și sinteza informațiilor. Dincolo de simpla referire la denumire sau definire, discuția de față vrea să vizeze dimensiunea practică. Astfel, dacă se va aplica principiul ANAINT, atunci procesul de recrutare a specialiștilor va căuta cu precădere persoane cu simț analitic, adică oameni cărora le place să despice firul în patru, să aibă curiozitate nativă, să dorească să vadă mereu dincolo de aparențe etc. Dacă, însă se va aplica principiul propus de mine ANASINT, atunci în mod firesc procesul de recrutare va trebui să găsească nu doar căutători de noduri în papură, de pete în soare, spirite critice și profund curioase, ci și persoane cu imaginație, creativitate, interconectivitate, cu spirit constructiv și cărora să le placă să și compună, nu doar să descompună. În mod evident, urmare a faptului că instituția condusă de dl George Cristian Maior are grave carențe de comunicare (vezi scrisoarea pe care am adresat-o SRI în legătură cu analiza pe care o fac tezei de doctorat și cărții dlui Ionel Nițu, scrisoare care, cum mă așteptam din partea unei instituții care dar frizează apropierea de intelligence, a rămas fără răspuns. Ceea ce, traduc eu, în viziunea conducerii SRI viziunile critice, alternative și stimulative, deranjează… Foarte probabil, fosta Securitate ar fi avut exact aceeași atitudine față de un punct de vedere alternativ: ”Păi, NOI știm… nu avem nevoie de alte opinii”.  De unde și titlul acestui serial de critici cercetare, titlu care, sper, va incita la reflecție. Deocamdată, SRI ul își premiază prietenii și colaboratorii apropiați pentru opiniile – întâmplător identice cu ale SRI – ale unor cercetători români care sprijină eforturile analitice ale instituției. (vezi:  http://adevarul.ro/news/eveniment/premiile-revistei-intelligence-publicatia-oficiala-sri-fost-decernate-joi-1_5232095fc7b855ff56775072/index.html ).

(Va urma)

Liviu Drugus                                                       14 septembrie 2013

www.liviudrugus.ro        www.liviudrugus.wordpress.com         www.facebook.com/liviu.drugus

Andrei Marga recuperează (și el) vechea geopolitică pe care o transformă într-o disciplină nouă numită, simplu, geopolitică


 

Andrei Marga, excomunicat constant, dar ferm, din dregătoriile pe care șefii săi liberali i le-au încredințat (Educație, Externe, ICR), își reconfirmă ”calitățile” de (fost) cercetător și de profesor universitar, oferind revistei Tribuna – în al cărui Consiliu Consultativ este membru – notițele  sale de legate de apariția și evoluția geopoliticii pe mapamond.

Înainte de orice, cred că a oferi spre publicare articole și a face apoi evaluări ”obiective” asupra calității acestora în calitate de consultant editorial este un evident conflict de interese (dar perfect în conformitate cu modelul ceaușist ”eu produc, eu controlez, eu decid”). Sub raport deontologic, orice membru al CC-ului tribunist (Andrei Marga inclusiv) ar trebui să se abțină de la orice invitație din partea ”managerului” Mircea Arman de a publica în revistă. Sau poate calitatea de membru al CC al Tribunei este doar una de paradă, de fațadă și de simulare a obiectivității evaluărilor și a justeței liniei editoriale a revistei? De fapt, în acest număr al revistei Tribuna, (nr. 260)/ 1-15 iulie 2013, dintre cei 17 membri, publică articole de autor nu mai puțin de 5 membri ai CC (30%), în timp ce niciun membru al redacției nu mai publică nimic de multă vreme… Dacă adugăm și ”Jurnalul” lui Anton Dumitriu (păstorit de Mircea Arman – cel puțin ca semnătură) se ajunge la peste 35% manager + CC ul ales de manager. Este de bănuit că tentativa de eliminarea a trei dintre cei șapte membri ai redacției (asta doar ca un început…) viza o eficientizare a revistei, respectiv redacția să se reducă la un singur nume: Mircea Arman. Această bănuială a mea este întărită și de faptul că în caseta redacțională a revistei se scrie clar: ”Responsabilitatea asupra conținutului textelor revine în întregime autorilor”. Asta înseamnă că articolele nu se mai redactează, nu se mai corectează în redacție, ci doar trebuie să respecte un număr de semne (și, evident, să fie prieten cu managerul…).  Oricum, schimbarea nu este doar de fond, ci și de … suprafață, revista Tribuna fiind, actualmente o revistă stră-lucioasă. Sper ca revista să revină, în viitor, la o revistă strălucită.

Rostul acestei recenzii de articol de revistă este acela de a semnala un modus operandi pe care, cred, mulți dintre noi l-ar dori dispărut. Concret, mă refer la rețeta (bolșevică!) a scrierii unui articol de revistă, una extrem de facilă și de ușor de pus în operă de orice seralist, cu informații și afirmații culese din scrierile altora, dar fără necesarul plus de cunoaștere și de originalitate pe care fiecare cititor îl așteaptă (mai ales de la un autor încărcat de titluri și funcții).  Pe scurt, rețeta este următoarea: pentru partea introductivă se iau mai multe articole sau/ și cărți (din bibliotecă sau din Wikipedia), se face un scurt rezumat al ideilor principale și se scrie circa jumătate din articol, oferind – dialectic și istoric – o prezentare evolutivă a unor concepte. Ce să aduci nou aici? Mai nimic… Doar dacă ai descoperit prin arhive (ale Securității sau ale altor instituții păstrătoare de manuscrise, sau de copii după acestea) niște contribuții magistrale ale vreunui savant defunct (cum, de exemplu, a avut norocul să găsească Mircea Arman însemnările marelui gânditor Anton Dumitriu și pe care le publică în revista pe care aparent o conduce, neavând nevoie de acordul vreunui moștenitor). În partea a doua a rețetei de scriere a articolului, se face apel la traduceri mai recente din literatura străină, oferind citate generoase, urmate de comentarii ce pot fi preluate/ parafrazate din amintitele cărți. În final ar trebui să existe o concluzie (fază, de regulă, ignorată în contribuțiile articliere margiene). În cazul de față, surpriză!, concluzia există, dar este una dezamăgitoare: nu este una de conținut, de substanță pentru corpul de idei al Geopoliticii – tema articolului – , ci una de coterie academică, și voi argumenta mai jos această afirmație.

În Era Informației și a accesului cvasinelimitat la informații, a mai face asemenea sinteze, și a le prezenta ca articol, sub semnătură proprie, este un lucru cel puțin jenant. Dar și naivitatea noastră, a cititorilor, are limite. În realitate, autorul AM nu-și propune, în articol, să ofere un punct de vedere asupra unor realități geopolitice dinamice și ale căror semnificații scapă cititorului de rând, sau să ofere niște diagnoze și să propună atitudini posibile ale decidenților politici autohtoni, ci face o simplă (și, probabil, nu dezinteresată) pledoarie pentru importanța Geopoliticii ca disciplină academică. O importanță mai mare se traduce, de regulă, printr-un număr mai mare de ore, prin înființarea unui Masterat (bugetat din fonduri publice, desigur) sau prin instituirea unei filiere de doctorantură distincte, a unei catedre de profil și, eventual, a unei facultăți de Geopolitică, desigur toate acestea pe măsura importanței și a nevoii de ore și de sinecuri pentru prietenii politici. Oare nu se poate numi această pledoarie pro domo, o coterie academică? Adică, cititorul de bună credință vrea să citească un articol original, să afle idei noi și bine argumentate, dar marele profesor (bănuiesc că nu se va lăsa până nu va primi și o tichie de academician) oferă, pe lângă informațiile ce se găsesc din două-trei click uri pe internet, un biet material publicitar, o subliniere stângace a importanței unei discipline academice. ”Noua” disciplină ar putea fi predată chiar de Andrei Marga, iar la Referințe/ Bibliografie lista trimiterilor va începe cu articolul de față intitulat ”Recuperarea geopoliticii” și publicat în revista Tribuna nr 260, la paginile 20 și 31. În treacăt fie spus, articolul nu ocupă două pagini de revistă, cum s-ar părea la o primă citire a referinței, ci ocupă exact trei sferturi de pagină de revistă.

Spuneam că prima jumătate a articolului este o compilație de idei, existente în forme asemănătoare în alte surse (de regulă electronice). Evident, această primă parte, introductivă ar fi fost suficientă să conțină câteva link uri, pentru a lăsa cât mai mult loc ideilor originale (în cazul în care acestea ar fi existat). Apropos de link uri. Cred că revista ar trebui să apară pe pagina web, în format electronic, simultan cu apariția printului pe piață. Fiind o revistă subvenționată din bani publici, aceasta nu ar trebui să pună accentul pe recuperarea banilor investiți și, eventual, pe obținerea unui profit din vânzări. La rigoare, se poate trece la abonamente pe formatul electronic, cum face, de ex. revista Dilema Veche. Dacă s-ar proceda astfel, dialogul cu cititorii ar fi unul viu, deschis, liber, Consiliul Județean având astfel cel mai bun feed back și cel mai bun audit al calității revistei. Dar să revin la posibilitatea ca această parte introductivă să fie alcătuită doar din câteva link uri. Voi reda mai jos nu doar adresa acestor (posibile, dar reale)  link uri, ci și părți ale conținutului acestora, în ideea comparării cu textul margian. Cititorii vor decide care variantă este mai acceptabilă/ preferabilă. Desigur, cititorii cunosc că, la fel ca și articolele și cărțile printate, informațiile de pe internet sunt susceptibile de îmbunătățiri, verificări și puneri sub semnul întrebării din punctul de vedere al corectitudinii unor informații. Iată o primă adresă electronică, celebra Wikipedia, și conținutul item ului ”Geopolitică”:

 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Geopolitic%C4%83Geopolitica este o știință politică ce studiază impactul așezării și poziționării geografice a unui stat asupra politicii sale externe și interne, precum și impactul factorului spațial asupra politicii internaționale în ansamblu. Noțiunea de geopolitică a fost întrodusă în uz de politologul suedez Rudolf Kjellen in 1899, deși fundamentele noii științe au fost puse de geograful german Friedrich Ratzel cu doi ani înainte, în lucrarea Geografia politică. Mult timp geopolitica a fost considerată doar o doctrina politică sau drept un studiu interdisciplinar la intersecția dintre Politică (stiința statală), Geografie, Sociologie și Istorie. O definiție a geopoliticii în acest sens ar fi: „O doctrină care, în explicarea fenomenelor politice și sociale, atribuie un rol primordial factorilor geografici si demografici, interpretați în mod denaturat, în spiritul teoriei expansioniste și rasiste a „spațiului vital”(MDN-2007). O argumentare pentru îndreptățirea definiției citate, ar fi politica Germaniei național-socialiste (naziste) sub Hitler unde doctrina „spațiului vital” a servit justificării politicii agresive naț.-socialiste, ceea cea a dus până la urmă la prăbușirea țării. După al 2-lea război mondial, datorită internaționalizării multor teme (resurse, poluare, spațiu cosmic), geopolitica a devenit totuși un element luat în considerație în relațiile interstatale”.

 

Acesta este textul wikipedic. Pentru doritorii de mai mult, wikipedia face trimiteri la mai multe adrese, dintre care una ar fi chiar interesant să fie cunoscută, fiind exact ideea centrală a acestei primei jumătăți de articol. Aceasta se numește ”Constituirea și evoluția geopoliticii ca disciplină de sine-stătătoare”, dar serverul blochează accesul și informează curiosul și nenorocosul cititor că există Internal Server Error, dar face trimitere la adresa inițială a articolului, anume la cursul interactiv ținut de Liviu Tirauhttp://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/LiviuTirau/1.htm . Ni se recomandă:  ”Please contact the server administrator, webmaster@euro.ubbcluj.ro and inform them of the time the error occurred, and anything you might have done that may have caused the error”. Desigur, cred că o corespondență cu webmasterul de la UBB Cluj ar putea aduce mai multe clarificări între conținutul celor scrise de Liviu Tirau și conținutul articolului margian. Până atunci, voi reda, pentru aceea dintre cititori care nu au cumpărat revista și nici nu doresc să aștepte mai multe săptămâni pentru a o vedea pe pagina web a Tribunei, câteva dintre informațiile pe care ni le oferă, sub semnătură proprie, renumitul profesor clujean, Andrei Marga: ”Geopolitica s-a delimitat ca disciplină (nu neapărat ca știință) în imperiul german al lui Wilhelm al II-lea, cu titlul efectiv de Geopolitik, într-un moment în care relația dintre stat și teritoriu a fost intens preocupantă. Cel care a dat formă disciplinei – numele i-a fost dat de Rudolf Kjellen, în 1899, un discipol suedez al ”școlii germane” – a fost Friedrich Ratzel. În scrieri publicate în ultimele decade ale secolului al nouăsprezecelea (Stat și sol, 1896; Geografia politică. O geografie a statelor, comerțului, războiului, 1897) acesta a privit statele ca ”organisme”, efecte ale mediului geografic, aflate în lupta pentru a-și menține independența. După opinia sa, Germania are dreptul să revendice statutul unui ”Weltmacht” deja în virtutea premiselor ei naturale: teritoriu, resurse, populație, într-o lume care și-a împărțit deja coloniile. Germania are nevoie de ”spațiu vital (Lebensraum)” pentru a se putea așeza, conform naturii, printre țările lumii. Geopolitica a apărut în legătură cu acest proiect de dobândire de ”spațiu vital”.

 

Dacă i-aș fi student dlui profesor Marga, l-aș întreba: ce înseamnă ”titlu efectiv” (eventual în ce constă diferența între un ”titlu efectiv” și un ”titlu neefectiv”; 2. A scris F. Ratzel în limba română? (nu cumva în loc de ”stat și sol” ar fi mai nimerită traducerea ”Stat și teritoriu”?); Cui aparține traducerea titlurilor germane? 1896 și 1897 fac parte din ultima decadă a sec 19, atunci de ce se vorbește/ scrie despre ultimele decade? A asistat dl prof Marga la nașterea geopoliticii, sau a aflat toate aceste lucruri de mai sus dintr-o sursă oarecare? Nu este elementar, chiar pentru o compunere de clase gimnaziale, să menționezi sursa, în vederea unor posibile/ necesare verificări? Aș fi fost curios să cunosc titlul original al lucrării,  tradus de AM ”Stat și sol” (o fi vorba despre solii de pace, cine mai poate ști…). Așadar, prima frază a articolului îmi ridică mai multe întrebări decât răspunsuri… Urmează o a doua frază a primului paragraf care, de asemenea, ridică întrebări, ca de exemplu:  dacă se face referire la opinia unui autor, nu este oare obligatoriu să se facă trimitere la lucrările de unde emană această opinie? De ce ”Weltmacht” și nu ”putere mondială”?  de ce se scrie ”spațiu vital (Lebensraum)”, ca și cum ambele noțiuni, cea germană și cea românească aparțin deopotrivă lui Ratzel. Nu era mai firească scrierea ”Lebensraum” (spațiu vital)?  Faptul că acest articol apare într-o revistă județeană de circulație națională nu motivează ignorarea acestor elementare norme de comunicare a ideilor (altora).  Insist asupra necesității oferirii de modele de urmat de către așa numitele som(n)ități universitare, cunoscute în țară și chiar în lume.  Pentru doritorii de informații suplimentare (care, evident, nu pot apărea într-un format print) mai adaug un link, în limba engleză, lămuritor și pentru ceea ce scrie Andrei Marga în continuare.

German Geopolitik is characterized by the belief that life of States—being similar to those of human beings and animals—is shaped by scientific determinism and social Darwinism. German geopolitics develops the concept of Lebensraum (vital space) that is thought to be necessary to the development of a nation like a favorable natural environment would be for animals.

Friedrich Ratzel[edit]

Friedrich Ratzel (1844–1904), influenced by thinkers such as Darwin and zoologist Ernst Heinrich Haeckel, contributed to ‘Geopolitik’ by the expansion on the biological conception of geography, without a static conception of borders. Positing that states are organic and growing, with borders representing only a temporary stop in their movement, he held that the expanse of a state’s borders is a reflection of the health of the nation—meaning that static countries are in decline. Ratzel published several papers, among which was the essay „Lebensraum” (1901) concerning biogeography. Ratzel created a foundation for the German variant of geopolitics, geopolitik. Influenced by the American geostrategist Alfred Thayer Mahan, Ratzel wrote of aspirations for German naval reach, agreeing that sea power was self-sustaining, as the profit from trade would pay for the merchant marine, unlike land power.

The geopolitical theory of Ratzel has been criticized as being too sweeping, and his interpretation of human history and geography being too simple and mechanistic. In his analysis of the importance of mobility, and the move from sea to rail transport, he failed to predict the revolutionary impact of air power. Critically, he also underestimated the importance of social organization in the development of power.[14]

The association of German Geopolitiks with Nazism[edit]

After World War I, the thoughts of Rudolf Kjellén and Ratzel were picked up and extended by a number of German authors such as Karl Haushofer (1869–1946), Erich ObstHermann Lautensach and Otto Maull. In 1923, Karl Haushofer founded the Zeitschrift für Geopolitik (Journal for Geopolitics), which was later used in the propaganda of Nazi Germany. The key concepts of Haushofer’s Geopolitik were Lebensraum, autarkypan-regions, and organic borders. States have, Haushofer argued, an undeniable right to seek natural borders which would guarantee autarky.

Haushofer’s influence within the Nazi Party has recently been challenged,[15] given that Haushofer failed to incorporate the Nazis’ racial ideology into his work. Popular views of the role of geopolitics in the Nazi Third Reich suggest a fundamental significance on the part of the geo-politicians in the ideological orientation of the Nazi state. Bassin (1987) reveals that these popular views are in important ways misleading and incorrect. Despite the numerous similarities and affinities between the two doctrines, geopolitics was always held suspect by the National Socialist ideologists. This suspicion was understandable, for the underlying philosophical orientation of geopolitics did not comply with that of National Socialism. Geopolitics shared Ratzel’s scientific materialism and determinism, and held that human society was determined by external influences—in the face of which qualities held innately by individuals or groups were of reduced or no significance. National Socialism rejected in principle both materialism and determinism and also elevated innate human qualities, in the form of a hypothesized ‘racial character,’ to the factor of greatest significance in the constitution of human society. These differences led after 1933 to friction and ultimately to open denunciation of geopolitics by Nazi ideologues.[16] Nevertheless, German Geopolitik was discredited by its (mis)use in Nazi expansionist policy of World War II and has never achieved standing comparable to the pre-war period.

Iată ce scrie, în continuare, profesorul Marga: ”Teza geopoliticii lui Friedrich Ratzel a înregistrat o agravare odată cu Karl Haushofer. Între cele două războaie mondiale, acesta a promovat proiectul formării ”Germaniei mari” într-un context internațional marcat de criza din 1929, în care puterile occidentale consacrate au fost percepute ca fiind ”în declin”. ”Geopolitica, după Haushofer, se vrea, în același timp, promovare a ideilor și instrument în serviciul puterii pentru punerea lor în aplicare” (Frederic Encel, Comprendre la geopolitique; Editions du Seuil, Paris, 2011, p. 43). ”Geopolitica” este distinsă net de ”geografia politică”, care cercetează distribuția puterilor statale ”în funcție” de sol, configurație, climat, resurse: ”geopolitica” este conceputî drept cercetare a ”formelor de viață politice în spațiul vital natural” (politische Lebensform im naturalichen Lebensraum)” (Nota LD: Am subliniat citatul din germanul Haushofer, citat după francezul Encel, din interiorul citatului autorului roman Marga, pentru a distinge ideile lui Haushofer de acelea ale lui Encel). Desigur, întrebările și nedumeririle apar imediat după citirea acestui citat margian. Iată-le: ce înseamnă agravarea unei teze? De ce este luat ”declin” între ghilimele? Este citat din Haushofer? J Citatul din Encel este o superbă redefinire a geopoliticii ca aplicație a Metodologiei Scop Mijloc (MSM), unde ideile se referă la finalitățile politicului, iar instrumental vizează mijloacele de aplicare în practică a scopurilor anterior formulate. Ca o replică la sublinierea importanței geopoliticii ca disciplină academică, făcută în final de către AM, propun ca profesorii care vor preda această disciplină să apeleze la instrumentarul MSM. Toate (geo)politicile lumii, trecute, prezente și viitoare, se regăsesc în MSM (desigur, cu condiția ca cineva să dorească cu adevărat să înțeleagă și să aplice acest mod esențializat de gândire).  Desigur, supărarea cea mare apare când se va dovedi că predarea geopoliticii prin MSM nu ar lua decât câteva ore… Revin la întrebările mele pentru autorul AM: expresia din final, în limba germană, face parte din textul francez? (ghilimelele ne încurcă, nu ne ajută în acest sens); este AM traducătorul textului din franceză?

Din nou, pentru doritorii de amănunte clarificatoare, fac o trimitere la un autor din Republica Moldova care scrie cartea  ”Despre geopolitică”, și la un autor din București (de observat aceleași metehne neaoș românești, de a nu cita titlurile în limba originalului, cu traducerea, asumată, în paranteză):

http://www.cartier.md/upload/File/Despre_geopolitica.pdf Despre geopolitică de Oleg Serebrian, 2009 (primele 7 pagini din 17)

 

http://geopolitica.ase.ro/doc/curs16_ro_1.pdf   ”Cel care foloseste însa pentru prima dată termenul de Geopolitică (mai întâi într-o conferinta, în 1899, apoi în scris, un an mai târziu, în lucrarea „Introducere în Geografia Suediei”) este suedezul Rudolf Kjellén (1864-1922), jurist si om politic, conceptia sa, puternic inspirata de opera lui Ratzel, fiind pe larg prezentata în cartea, purtând un titlu foarte sugestiv, „Statul ca formă de viață” (1917), în care sustine ca Geopolitica este „stiinta despre stat ca o creatie spatiala”, ca „un organism geografic”.”

 

Urmează binevenita precizare că, inițial, geopolitica a servit intereselor național-socialiste ale lui Hitler, apoi se descrie recuperarea corpului de idei geopolitice (pozitive în sine) de către trei autori: Alfred Thayar Mahan, Halford J. Mackinder și Yves Lacoste. Din ultimul autor se citează copios (cca 30 de rânduri, plus comentariile, adică tot resul articolului, mai puțin concluziile, la care m-am referit deja). Voi reproduce fraza de final, concluzivă, a articolului: ”Ceeea ce constituie un adevăr important, dincolo de toate acestea, este împrejurarea că, pe de o parte, cunoștințele de economie, sociologie, drept, artă militară, geografie și filozofie de la ora actuală ne permit să articulăm o disciplină nouă, geopolitica, și că, pe de altă parte, această disciplină, recuperată după retoricile ei ”naturiste” de dinainte de al doilea război mondial, oferă cunoștințe propriu-zize și efective într-o lume ce, altfel, ar rămâne opacă înțelegerii”.

 

Aici lucrurile devin deosebit de serioase, grave chiar, dacă am lua de bună pretenția autorului că ”la ora actuală …articulăm o disciplină nouă, geopolitica, și că… această disciplină… oferă cunoștințe propriu-zise și efective”. Evident, nu ne aflăm în fața unei noi discipline, ci a uneia care are o istorie de peste un secol, desigur cu adaptări și poziții specifice intereselor autorilor, a viziunilor acestora despre viitorul omenirii și a ideologiilor la care au aderat autorii sau pe care le propun decidenților. Pretenția de originalitate și de noutate a geopoliticii actuale este total nesustenabilă.

 

Autorul restrânge cunoștințele incluse în gândirea geopolitică doar la economie, sociologie, drept, artă militară, geografie și filozofie. Pentru o mai bună înțelegere a esenței abordărilor geopolitice eu adaug, în deplină cunoștință de cauză, și informații din discipline ca: management, etică, politologie, psihologie, antropologie, etnologie, teoria jocurilor, istorie, futurologie, statistică, demografie, religie/ teologie, studii culturale, literatură, artă, diplomație, genetică, administrație publică, dezvoltare personală, informatică etc. Pentru a scurta această listă aș sugera că în studiile de geopolitică nimic din ceea ce este legat de om și de aspirațiile sale nu poate lipsi.

 

Prezentarea geopoliticii actuale este făcută, din păcate, doar în dimensiunile gândirii premoderne și moderne, respectiv ca o disciplină de sine stătătoare, delimitată/ detașată de alte discipline de la care, chipurile, doar împrumută niște informații, fapt cu care nu sunt  de acord. Este, pentru mine, un fapt uimitor că această viziune disciplinară (cu ușoare tente interdisciplinare)  provine tocmai de la fostul rector al UBB, Andrei Marga, universitatea clujeană beneficiind – în ultimul deceniu – de un avantaj competitiv remarcabil: existența unei Școli doctorale în studii transdisciplinare, condusă de profesorul Basarab Nicolescu.

 

În esență, geopolitica este, în opinia mea, o viziune transdsiciplinară, integrată și complexă asupra ”organismelor statale” și a conviețuirii acestora în contexte geografice și culturale concrete. Mai mult, geopolitica, alături de toate disciplinele amintite de autor și de mine mai sus, nefiind altceva decât o aplicație a Metodologiei Scop Mijloc, viziune integrată care nu mai acceptă studierea și cunoașterea omului în manieră modernă, disciplinară, segmentată și trunchiată, ci propune viziunea postmodernă, complexă, holistică și integratoare asupra omului, oamenilor și omenirii.

Liviu Drugus, Miroslava, Iași, 8 iulie 2013

http://www.liviudrugus.ro

http://www.liviudrugus.wordpress.com

http://www.facebook.com/liviu.drugus

 

Tiberiu Brailean este convins ca exista un mod economic de gandire. Aceasta convingere tine de secolele trecute


Tiberiu Brailean este convins ca exista un mod economic de gandire. Aceasta convingere tine de secolele trecute

In Ziarul de Iasi din 7 noiembrie 2012, la rubrica de ”Opinii” este publicata opinia profesorului american Paul Heyne, sub semnatura profesorului iesean, economistul Tiberiu Brailean, (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/exista-un-mod-economic-de-gandire~ni92qn) referitoare la dilema daca exista sau nu un mod economic de gandire. Iata esenta acestei opinii, redata de autorul iesean: ” Heyne pledeaza explicit pentru a nu mai imbuiba studentii cu cunostinte economice, ci pentru a-i invata sa gandeasca economic. Dar poate exista un mod de gandire economic? La inceput am fost tentat sa raspund negativ; la fel au facut-o si cei pe care i-am consultat. Dar dupa lectura manualului si dupa alte meditatii, opinia s-a schimbat. Raspunsul este acum unul afirmativ: da, poate exista un mod de gandire economic”. Desigur, un inginer va sustine ca exista un mod ingineresc de gandire, un entomolog va sustine ca exista un mod entomologic de gandire, ca sa nu mai vorbim despre modul muzical de gandire, modul architectonic, modul sportiv de gandire etc., argumentate ”stiintific” de muzicieni, arhitecti, sportivi etc. Mai mult, un economist finantist va vorbi despre modul finantist de gandire, un economist contabil va sustine existenta modului contabil de gandire, iar un economist marketer va demonstra (tot ”stiintific”, bineinteles) ca exista un mod marketologic de gandire. Dar lucrurile nu se opresc aici. Daca specialistul in contabilitate este ultraspecializat pe contabilitate bancara, acesta isi va incepe prelegerea cu precizarea continutului modului economico-contabilo-bancar de gandire, iar daca interesul este axat pe sistemul bancilor de investitii vom afla despre modul economico-contabilo-bancaro-investitional de gandire, unul cu totul specific, dat fiind ca disciplina respectiva este o ”noua stiinta, cu obiect propriu si cu metode proprii de cercetare”. Si uite-asa ajunge scoala sa devina ca pe vremea lui Creanga ”un cumplit mestesug de tampenie”.

Despre cresterea canceroasa a “stiintelor” am mai scris, desi interesul universitatilor de a avea cat mai multe “specializari” este unul atat de “obiectiv”, incat subiectivitatea unei opinii cvasisingulare nu mai conteaza. Nu mai vorbesc despre faptul ca un licentiat in “stiinte economice” (adica trei ani de facultate) este deja considerat un specialist/ expert in economie. Se uita (voit!) faptul ca sistemul Bologna considera studii universitare complete doar daca sunt parcurse cele trei componente ale sale: licenta, masterat, doctorat (3 + 2 + 3). Am putea vorbi despre un cunoscator intr-ale economiei doar dupa parcurgerea acestor 8 ani de studiu, iar absolventul lor ar trebui sa faca apoi multa practica pentru a deveni “specialist/ expert”. Avansez aici o opinie: in lipsa unor restructurari radicale in structura educatiei in general si a celei universitare in special, se impune ca la nivel de licenta in economie sa nu existe ABSOLUT niciun fel de “specializare”, singura denumire pentru pregatirea la nivel de licenta fiind aceea de ”economica”, urmand ca specializarile sa aiba loc abia ulterior, la masterat si doctorat. La acest nivel de licenta ar ramane si spatiul necesar pentru a implini dezideratul gandirii transdisciplinare, al depasirii granitelor falselor discipline (obiecte de studiu) impuse in programa academica adesea in functie de profesorii existenti, de specializarile acestora si de faptul daca ”ies” normele profesorilor sau nu. Ca urmare a repulsiei mele fata de aceasata mascarada a specializarilor, pompos numite ”stiinte” – cu invocarea unei presupuse predictibilitati, a unei rigori superexacte a deciziilor luate si a verificabilitatii fiecarei teorii sau experiente – am scris si voi continua sa argumentez impotriva utilizarii cuvantului/ conceptului ”stiinta”, unul vetust, specific modernitatii demult apuse si modului de gandire disciplinar. ”Stiinta” a murit! Traiasca cunoasterea!” – acesta este crezul pe care il promovez de multi ani in numele detasarii mele de gandirea moderna, disciplinara, segmentata si a atasamentului meu (firesc, cred eu) fata de gandirea postmoderna, transdisciplinara, holistica. Profesorul P. Heyne a intuit corect trendul imperios spre transdisciplinarizare, desi a ramas prizonierul expresiilor provenite din modernitate. Iata acest gand formulat cat se poate de explicit si plasat de T.B. la finalul articolului despre ”modul economic de gandire”: ”Un bun economist, scrie Heyne, inseamna mai mult decat a fi competent in modul de gandire economic. Un economist mai bun trebuie sa inteleaga ca poate obtine castiguri de pe urma negocierilor cu specialistii in alte domenii. Specialistul in modul de gandire economic se poate imbogati in urma schimbului de idei cu alti specialisti care studiaza conditia umana, de la filosofi, teoreticieni politici si sociologi la critici literari, istorici de arta si antropologi culturali. Daca doriti sa va continuati studiile in domeniul economiei, nu trebuie sa cadeti prada tentatiei de a ignora sau de a elimina complet celelalte discipline umaniste” (p.479-480).”  Ei bine, profesorul Heyne frizeaza postmodernitatea si plaseaza corect asa zisul mod economic de gandire in contextul altor asa zise moduri ”specifice” de gandire: politic, etic, sociologic, antropologic etc. Din aceasta precizare a lui Heyne rezulta clar, dupa parerea mea, ca NU poate exista un mod economic de gandire daca acesta este redus la dimensiunea economica a realitatii!  Nu este si nu poate fi un bun economist acela care este doar economist – este o apreciere care este tot mai mult agreata, acceptata si… chiar aplicata. Mai mult, aceasta precizare a lui Heyne face o trimitere directa la curriculum ul academic al presupusilor specialisti economisti. Fara o cunoastere a celorlalte dimensiuni ale umanului, orice pregatiri cu numele de economica, politica, etica, juridica, manageriala, sociologica, istorica, psihologica, antropologica, statistica etc. nu sunt decat monstruoase malformari ale gandirii umane, exact ca si cum la medicina s-ar crea dupa 3-4 ani specialisti in plamani, in inima, in creier etc, fara a cunoaste foarte bine INTREG corpul uman. Economicul nu este o activitate de sine statatoare, asa cum fals se sustine adesea, ci este o activitate umana care implica toate dimensiunile acesteia, dimensiuni ce ar putea fi rezumate in triada gandire-simtire-(decizie de) actiune. In acest punct al demersului meu in favoarea gandirii transdisciplinare trebuie sa precizez, inca o data, punctul meu de vedere referitor la predarea modului de gandire transdisciplinar. Exact cum procedeaza medicinistii cu cunoasterea corpului uman, la fel ar trebui sa se procedeze in intreg sistemul de educatie: mai inati se studiaza intregul, apoi partile componente. Asadar, la inceputurile educatiei ar trebui sa se faca/ predea gandire transdisciplinara, holistica, integratoare, nesegmentata, urmand ca apoi, pe masura avansarii spre finalul studiilor sa ne permitem luxul de a ne specializa in ceva mai ingust (si asta doar la nivel de masterat si doctorat).

Cineva s-ar putea intreba: de ce este nevoie de 6 ani de medicina urmata de specializari universitare care dureaza pana la inca 6-12 ani? Pentru ca altfel ar fi prea riscant pentru oameni (recte pentru indivizii umani) sa lasi pe mana unui absolvent de medicina sa faca operatii pe inima sau pe creier. In schimb, cand nu mai este vorba despre indivizi concreti, ci despre multimi/ turme de oameni acest lucru este perfect posibil. Candidati la deputatie se lauda ca sunt experti in economie deoarece au absolvit cursurile facultatii ”Spiru Haret”, nivel de licenta, de la Botosani sau Dolhasca. Deciziile lor – prin simpla ridicare de maini –  vor influenta soarta a milioane de cetateni, cu inerentele ”pierderi” umane. In medicina, nerespectarea unui protocol terapeutic si eventuala agravare a bolii sau chiar decesul individului sunt considerate malpraxis si se pedepseste (caz penal adica). In viata noastra politica si economica, adica acolo unde oamenii sunt inlocuiti cu cifre sau cu statistici, decesele provocate de incompetenta diriguitorilor sunt tratate ca fiind firesti si netaxate de electorat, sub scuza ca nu poti avea grija de fiecare in parte…

Asadar, revenind la existenta sau nu a unui mod economic de gandire raspunsul meu este cat se poate de clar: NU exista un mod economic de gandire (dupa cum NU exista un mod de gandire politic, etic, juridic, psihologic –sic! -, sociologic, managerial, istoric, antropologic etc. etc.). Exista doar un mod UMAN de gandire, sau mai simplu un mod de gandire. Elevii si studentii nostri trebuie invatati DOAR sa gandeasca folosind informatii puse la dispozitie de discipline instrumentale ca: logica, psihologie, matematica, statistica etc. Daca gandirea va fi buna, corecta, creatoare, inteleapta etc. atunci aplicarea la variile domenii se face cu multa usurinta si cu performanta ridicata.

Exista, la rigoare, si un mod de NEGANDIRE, o maniera mimetica si maimutoida de a face educatie: repetand la infinit si necritic ceea ce au afirmat altii in timpuri si in contexte mult diferite, cu consecinte directe in modul de viata al fiecarui individ in parte. Din pacate, articolul semnat de TB este o excelenta proba de mod de negandire, preluand nediferentiat si nemestecat idei si concluzii fara impactul pozitiv asteptat de la asemenea lecturi. Pentru domnia sa lucrurile par a fi clare. Citez din articolul din Ziarul de Iasi: ”Lucrurile incep sa se limpezeasca. Ideile acestor autori si nu numai (vezi si Giorgio Agamben cu recenta sa lucrare Prietenul si alte eseuri) converg spre ideea ca economia n-ar fi tocmai o stiinta veritabila. In acelasi spirit, si subsemnatul aratam in Fundamente filosofice ale economiei, Junimea, Iasi, 2008, p. 41-45, ca „stiinta economica este una aparte. Chiar de la inceputuri, metodologia sa a fost extrem de controversata. Edificiul sau s-a inaltat pe o serie de platitudini si simplificari de genul: «indivizii prefera mai multe bunuri decat mai putine», «indivizii sunt capabili sa-si ordoneze optiunile dupa o ordine de preferinte», «marfurile sunt divizibile», «indivizii aleg acea optiune pe care o prefera» s.a. Edificiul a integrat si un aparat matematic, in dorinta de a demonstra ca, intr-adevar, «omul e un animal care calculeaza si de a dobandi un prestigiu mai bun in randul stiintelor prin recursul la matematici»”.  Pentru mine cel putin ultima parte a citatului, care este tot un citat, este lipsit de sens, adica de gandire. Despre Fundamentele filosofice ale economiei am scris la timpul respectiv. Eventualele persoane interesate despre o opinie alternativa fata de opiniile formulate de dl TB pot accesa link ul: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/26/tiberiu-brailean-fundamente-filosofice-ale-economiei-grila-de-lectura-pre-text-text-con-text-sub-text-si-post-text/.  Orice opinii referitoare la afirmatiile mele anterioare sau prezente sunt binevenite. Din pacate, constat ca dialogul nu este preocuparea profesorilor, cercetatorilor sau a altor persoane interesate, mai mult sau mai putin, de cunoastere. Poate de acum inainte…

Liviu Drugus        comuna Miroslava, judetrul Iasi,7 noiembrie 2012, ora 12.00

www.liviudrugus.ro

www.liviudrugus.wordpress.ro

Hesiod – primul economist politic si etic (libertarian) interdisciplinar al lumii sau despre dreptate, ordine, rost, destin si munca


Hesiodprimul economist politic si etic (libertarian) interdisciplinar al lumii sau despre dreptate, ordine, rost, destin si munca

  • Munca-blestem bine facuta naste speranta de a scapa de blestemul muncii
  • Teoria actiunii umane este un elogiu muncii rodnice, rationale, randuita cu rost
  • Raritatea are un antidot unic: munca ordonata facuta cu respectarea unor reguli
  • Munca bine facuta (cu rost) – mijloc de atingere a scopului de a munci mai putin
  • De la greci incoace nu prea avem multe noutati; doar lumea e mai larga
  • Ion Acsan, talmacitorul, acum nonagenar, merita aplauze si admiratie pentru echivalente, masura si armonia asigurata intregului poem
  • In reproducerea textului poemului am respectat ortografia editorului din anul aparitiei acestei traduceri la Ed Minerva, in anul 1987

Precizari din partea autorului

Pentru luna de vacanta – iulie – imi propusesem sa fac o prezentare a cartii lui Tomas Sedlacek, Economia binelui si a raului, carte pe care o asteptam de la inceputul acestui an. Ajuns la pagina 174 am intalnit aprecierea lui Rothbard (vezi Google) cum ca Hesiod ar fi primul economist al lumii. O asemenea apreciere mi-a starnit interesul pentru Hesiod, respectiv pentru poemul „Munci si zile”, considerat de Rothbard un text economic initiatic. Concluzia mea, dupa (re)citirea poemului, este ca avem o opera de pionierat intr-ale politicii (scopul fiind ca fiecare individ, urmarindu-si liber scopurile va contribui si la alt scop: o viata mai buna a cetatii, a polisului), economicii (munca fiind primul mijloc la dispozitia oamenilor pentru a scapa de foamete, saracie, frig, umilinte), eticii (autorul fiind masiv preocupat de dreptate, dreapta cumpatare, munca eficienta, respectarea regulilor, a semnificatiilor zilelor etc.), dreptului (ideea de dreptate fiind aproape permanent prezenta), managementului (poemul fiind un adevarat indreptar de gandire, simtire si actiune cu privire la scopuril, mijlaocele si adecvarile din actiunile oamenilor). Asadar, am amanat pentru august recenzia cartii foarte interesante a lui Sedlacek si m-am concentrat (dupa puterile mele…) asupra poemului „pedagogic” (asa cum il caracterizeaza mai multe referate  de pe internet).

Tomas Sedlacek in deja celebra sa lucrare “Economia binelui si a raului. In cautarea sensului economic de la Ghilgames la Wall Street” (aparuta in limba engleza in 2011 si in limba romana in 2012, la Editura Publica Bucuresti, traducere de Smaranda Nistor) afirma despre Hesiod, citandu-l pe Rothbard – reprezentant al Scolii austriece – ca acesta

poate fi considerat si primul economist din toate timpurile. El a studiat lucruri precum ar fi problema raritatii resurselor si, plecand de aici, necesitatea alocarii lor eficace. Explicatia pe care el o da existentei raritatii este minutios poetica. Dupa Hesiod, zeii au trimis lipsurile peste oameni ca pedeapsa pentru Prometeu:

<Zeii tin mijloacele traiului ascunse de fiintele omenesti. Altfel, cu mare usurinta ai putea munci intr-o zi cat sa-ti fie destul pentru un an intreg, fara alta truda, si cat de repede ai pune vasla la pastrare, iar munca vitelor si-a greu incercatilor catari ar lua sfarsit. Dar Zeus le-a ascuns, manios in sinea lui ca Prometeu vicleanul l-a pacali>t” (Cf. Hesiod, Works and Days, versurile 42-49. (p. 174).   Probabil aceasta este traducerea facuta de Smaranda Nistor traducerii englezesti a poemului lui Hesiod, „Munci si zile”. Inainte de a trece la discutia despre gandirea economica (si nu numai) a lui Hesiod in poemul deja amintit, ma vad obligat sa compar traducerea versurilor 42-49 facuta de Smaranda Nistor din limba engleza in limba romana cu traducerea acelorasi versuri facuta de Ion Acsan din varianta franceza (1928) in limba romana, traducere (talmacire in exprimarea lui Ion Acsan) aparuta la Bucuresti in 1987, Editura Minerva, colectia BPT:

Dar Zeus ne-ascunse hrana fiindca, infuriat din cale-afara,/ Fusese pacalit pe vremuri de iscusitul Prometeu./ El unelti sa casuneze amare chinuri omenirii/ Si focul i-l dosi. Dar iarasi vestitul fiu al lui Iapet/ Stiu sa-l fure pentru oameni de la-nteleptul Zeus si-l puse-n/ Scobita trestie, sa-nsele pe Zeus ce fulgera din slava./ Cuprins atunci de-o grea minie, ii spuse Zeus ce-aduna norii:/ <Odrasla lui Iapet ce-ntrece pe toti prin faptele-i dibace,/ Te bucuri ca furat-ai focul si cugetul mi-ai amagit/ Spre marea ta nenorocire si-a oamenilor ce vor fi!/ In schimbul focului le darui o pacoste pe care toti/ Cu draga inima primind-o, spre raul lor s-o-mbratiseze!>/ Graind astfel, a ris divinul zamislitor de zei si oameni/ Si-a dat vestitului Hefaistos porunca neintarziata/ S-amestece cu apa lutul, sadind in el glas si putere/ De om si-apoi sa modeleze, cu chip de vesnica zeita,/ Un preafrumos boi de fecioara fermecatoare, iar Atenei/ S-o invete cum sa teasa pinza cu maiestrie-mpodobita./ Reverse Afrodita de-aur, pe crestetu-i tot harul ei – / Cumplitul dor si nazuinta ce-ti lasa trupul fara vlaga- / Iar crainicul Hermes, calaul-lui-Argus, a primit porunca/ Sa-i dea o inima ciinoasa si-o fire vesnic prefacuta./ …. / Cu glas de om a inzestrat-o si a numit pe acea femeie/ Pandora, intrucat toti zeii ce-si au lacasul in Olimp/ Ii harazisera daruri intru prapadul oamenilor ageri”. (Hesiod – Orfeu, poeme, BPT, Ed Minerva, 1987, pp. 43 – 44). Am reprodus versurile cu numerele 38 – 59 si 70-72 ca sa poata fi desprinsa mai clar ideea lui Hesiod, anume ca Zeus i-a pedepsit pe oameni (care au primit focul prin intermediul lui Prometeu) cu intruparea unei frumoase si nabadaioase femei, numita Pandora cea care a deschis cutia/ butoiul in care erau tinute toate relele si molimele, toate acestea raspandindu-se in intreaga lume, cu exceptia sperantei – ramasa in cutie. Dar si la numerotare apar mari deosebiri intre texte. Versurile 38-39 din editia romana (facuta dupa editia franceza) coincid cu versurile 42-43 din editia engleza. Despre continut nici nu mai trebuie sa insist ca textul tradus din engleza pare a fi o povestire dupa versurile hesiodiene, nicidecum versurile insele, dar cu versurile de la mijloc ce nu se regasesc deloc in varianta romana. Pentru o eventuala editie revazuta si imbunatatita sugerez o traducere facuta dupa originalul grec si nu traduceri dupa traduceri. De asemenea, corespondenta numarului de ordine a fiecarui vers grec ar trebui respectata si adnotata pe marginea textului tradus.

Intr-o alta ordine de idei, Pandora pare a fi Eva cea curioasa care a muscat din Pomul cunoasterii binelui si a raului, „lumea” – formata din Adam si Eva – fiind pedepsita prin izgonirea din rai, rai descris si de Hesiod ca fiind o realitate pamanteasca existenta la inceputuri: „Caci pe pamant odinioara ducea tot neamul omenesc/ Un trai scutit de orice rele, ferit de munci istovitoare/ Si de chinuitoare molimi ce harazesc pe oameni mortii” (editia Ion Acsan, p. 44) . Si Tomas Sedlacek (T.S.) formuleaza ipoteza asemanarii dintre Eva si Pandora: „In mitologia greaca, Pandora a fost prima femeie (cumva omoloaga Evei din Vechiul Testament), dar ea (creata pentru a-i fi lui Adam „ajutor pe potriva”) a venit pe lume ca o forma de razbunare a zeilor pe om. Ea aducea cu sine o cutie (de fapt, ca sa fim mai exacti, un vas cu capac) in care se aflau toate relele si suferintele cu putinta, lucruri care nu mai existasera pana atunci pe Pamant. Dupa ce va deschide cutia, din curiozitate, raul, boala si (ceea ce ne intereseaza acum pe noi cel mai mult) blestemul muncii au patruns in lume. Munca omului, care pana atunci fusese placuta, de-acuma a devenit truda grea si obositoare. Pandora a inchis repede cutia, dar era prea tarziu” (Sedlacek, op. cit., pp 361-362). Cred ca blestemul muncii se referea la munca fizica (cea productiva, inalt apreciata de marxieni, in comparatie si in opozitie cu munca intelectuala, neproductiva si care trebuia redusa cat mai mult…) Iata citatul din Biblie: „Blestemat va fi pamantul pentru tine! Cu osteneala sa te hranesti din el in toate zilele vietii tale! […] In sudoarea fetei tale iti vei manca painea ta” (Facerea, 2:15). As putea spune chiar ca omenirea a platit in buna masura (si in mod homeopat) pretul curiozitatii interzise, descoperind mereu, prin curiozitate si cercetare, noi modalitati de a scuti omul de munca fizica, productiva. Fapul ca majoritatea populatiei SUA (de fapt si in Romania s-a depasit, la inceputul acestui secol, procentul de 50%) lucreaza acum in tertiar si cuaternar (sectoare ale serviciilor, deci ale muncii neproductive, neproducatoare de bunuri fizice necesare vietii) demonstreaza ca este posibil ca oamenii sa se dedice studiului, poeziei, artei, etc., iar masinile si energiile infinite sa inlocuiasca complet munca fizica necesara supravietuirii.

Interesanta este si opinia Adelinei Piatkowski care scrie ca „Munci si zile, opera de capetenie a poetului din Ascra, de a carei autenticitate nu s-a indoit nimeni, este primul mare poem didactic din literatura europeana […] cu un tel educativ, care implica in primul rand o apologie a muncii productive…” (cf. Hesiod-Orfeu, Poeme, editia Ion Acsan, 1987, coperta a IV-a). De unde se vede cat este de usor sa aluneci de la firescul elogiu adus muncii in general (munca poetului Hesiod fiind si ea rasplatita la un concurs de poezie unde Hesiod l-a infrant chiar pe marele Homer) la „munca productiva”… Dar asta era epoca in care s-a scris atunci, acela era nivelul de tehnicitate si de cunoastere a energiilor ascunse… Poate de aceea este nevoie sa revedem mereu traducerile, comentariile si interpretarile in functie de noile cunostinte si informatii la care avem acces.

Iata care a fost interpretarea data aceluiasi poem, Munci si zile, de catre un reprezentant al Scolii Austriece, Murray N. Rothbard:Onoarea de a fi primul ganditor economic grec ii revine poetului Hesiod, un beotian care a trait in chiar prima perioada a Greciei antice, de la mijlocul secolului al VIII-lea inaintea erei noastre (…) – parca se spune „Inainte de Cristos”… nu „inaintea erei noastre” (nota LD). – Din cele 828 de versuri ale poemului [Munci si zile], primele 383 se concentreaza pe problema economica fundamentala a resurselor prea putine pentru numeroasele si nesatioasele scopuri si dorinte urmarite de fiinta umana” (Rothbard, Economic Thought before Adam Smith. Austrian Perspective on History of Economic Thought, p.8)” (Sedlacek, p. 174).  Desi sunt un admirator al Scolii austriece, considerand-o ca fiind chiar o precursoare a Metodologiei Scop Mijloc, elaborata de subsemnatul incepand cu anii 80, nu sunt intrutotul de acord cu formularea lui Rothbard ca Hesiod ar fi descris economia vremii sale ca o tensiune permanenta intre mijloacele precare si scopurile umane insatiabile, aceasta constientizare a corelatiei dintre scopuri si mijloace fiind doar o grila de interpretare mult ulterioara. Mai degraba, vad in poemul Munci si zile al lui Hesiod un indemn permanent la supunere fata de vointa divina care, prin Pandora, a blestemat oamenii sa extraga cu greu cele necesare supravietuirii. Hesiod argumenteaza ca este nerational, adica o mare prostie sa nu te supui acestei vointe supreme prin care lenea era ucigatoare si generatoare de noi pacate, iar munca ordonata, cu rost, cu finalitate, si respectand cele randuite de divinitate in plan temporal si spatial, era solutia unica pentru supravietuire. Nu intamplator poemul se numeste Munci si zile deoarece Hesiod face o intima conexiune intre succesiunea etapelor diverselor munci si succesiunea anotimpurilor si a zilelor din saptamana, numarul de ordine a acestor zile avand profunde semnificatii simbilice si chiar soteriologice. De aceea, intreg poemul, dupa parerea mea, este dedicat integral muncii umane cu rost si nu doar primele 383 de versuri din totalul de 828 cum credea Rothbard. Chiar ultimele trei versuri ale poemului sintetizeaza aceasta intima conexiune dintre munca si contextul temporal dictat de zei: „Ferice, norocos e-acela ce stie rostul tuturora (al zilelor – nota LD)/ Si, munca implinind-o bine, nu supara nemuritorii,/ De prevestiri ceresti asculta si se fereste de greseli” (p. 71 din Munci si zile, editia din 1987 a lui Ion Acsan). „Rinduiala e darul cel mai minunat/ Primit de muritori si raul cel mare-i neorinduiala” (p. 58).

Pentru Tomas SedlacekExplicatia lui Hesiod este foarte interesanta si putem vedea ceva cu adevarat fundamental in aceasta „analiza” (vom reveni mai tarziu la acest subiect): arhetipul muncii omului. Dupa Hesiod, munca este soarta omului, virtutea si sursa tuturor lucrurilor bune. Cei care nu muncesc nu merita altceva decat dispret. Oameni si zei deopotriva ii urasc pe cei lenesi, care sunt <trantorii fara ac, care risipesc munca albinelor, hranindu-se din ea fara sa munceasca>. Pe langa meritul de a fi prima tentativa de analiza a efortului uman, opera Munci si zile a lui Hesiod este interesanta pentru noi, ca economisti contemporani, indeosebi prin criticile aduse cametei, care, secole mai tarziu isi vor gasi ecoul in opera lui Platon si Aristotel, dupa cum vom vedea ceva mai tarziu in acest capitol” (pp. 174-175).

Despre camata nu am gasit nici macar o aluzie pe parcursul intregului poem. O fi, din nou, o problema de traducere? Se scrie – este adevarat – ca se recomanda sa imprunuti de la vecini bunuri corect masurate, pentru a le restitui exact in aceeasi cantitate, sau chiar cu un suurplus oarecare in semn de bunavointa. Dar, de aici si pana la camata, ca mod de a profita de nevoia imperioasa a unui semen si a-l obliga la o (ras)plata suplimentara este o cale atat de lunga…

In cele ce urmeaza voi face o analiza a poemului hesiodian, incercand o structurare a acestuia pe idei principale (teme), mai exact pe domenii de studiu sugerate de modernitate (partial chiar si de catre Aristotel, primul autor disciplinar) sugerand care ar fi echivalentele unor versuri in proverbele, sintagmele, ideile si scolile de gandire ale modernitatii si postmodernitatii. Nu in cele din urma propun atentiei critice a cititorilor avizati si interesati o „numerologie” facuta in totalitate de mine, pe baza descrierilor facute de Hesiod, fara sa ma las influentat de eventuale incercari ale altor autori. Astfel, afland ca numarul patru este cel mai sacru dintre cele trei sacre (1, 4 si 7) am incercat cu ajutorul lui Mr Google sa vad cati dintre politicienii romani si de la nivel mondial au ca data de nastere cifra 4 a lunii. Far a fi tendentios si fara a face propaganda desantata unor personalitati care oricum nu au nevoie de sprijinul meu – fiind si la (semi)final de cariera – am gasit doar doua asemenea personalitati (din cautarea a catorva zeci mai cunoscute). Ele se numesc Traian Basescu (4 noiembrie) si Barack Obama (4 august). Unii vor zambi superior si vor exclama: ei si ce-i cu asta? Dovedeste ceva? Evident ca nu, eu nefiind nici macar adeptul unor translari mecanice si generalizante de semnificatii, asa cum fac, de ex., zodiacele de pe la noi. Dar poate mai bine ar fi sa vedem, in bazele de date ale Evidentei populatiei cate persoane de pe mapamond sunt nascute pe data de 4? Am banuiala ca foarte foarte putine… Dar fiecare este liber sa cerceteze mai departe si sa traga propriile concluzii.

Astept fie sugestii de lectura suplimentara, fie critici ajutatoare (adica severe si solid argumentate). De altfel, acesta este si rostul scrierii acestor ”recenzii-comentarii-referate”: verificarea unor ipoteze, dialogul deschis si sansa de a ne imbogati informational si ideatic.

Introducere

Primele zece randuri/ versuri constituie un prolog explicativ prin care se precizeaza ca Hesiod se adreseaza muzelor, pe care le invita sa inalte imnuri de profund respect fata de Zeus, tatal ceresc al tuturor. Autorul ofera el insusi o incantatie adresata puterii nemarginite a lui Zeus din slava cerului, precizand ca el urmeaza sa se adreseze fratelui sau Perses, cel care ii luase – prin coruperea judecatorilor – partea sa de avere mostenita de la parinti. Implorand dreptatea divina, Hesiod promite ca va spune adevarul si numai adevarul in sfaturile sale catre fratele care gresise, si, implicit, catre semenii sai.

Sub raportul naturii cunostintelor implicate in aceste sfaturi prevaleaza cele de natura juridica (dreptatea), logica (adevarul), economica (mijloacele), politica (scopurile), etica (normalitatea vazuta ca moralitate acceptata logic sau, in caz de nevoie, juridic si chiar penal) si nu in ultimul rand, istorica, manageriala, sexuala etc.. Le voi prezenta sub aceste aspecte/ dimensiuni/ laturi ale naturii umane, aparent distinct (pe subcapitole) dar subliniind mereu ca toate acestea sunt intim conexate intre ele, toate sunt UNA, exact ca in poemul hesiodian, primul poem interdisciplinar si holist din istoria lumii. Voi utiliza denumirile pe care eu le propun pentru actualele discipline care au nume neconforme cu continuturile lor. Astfel, as vrea sa se renunte la tautologii „stiintifice” de genul: „Istoria este stiinta care studiaza istoria”, „Economia este stiinta care studiaza economia” etc. Disciplinele pe care le incumba in (con)text Hesiod sunt, in noua denominatie (noua de cateva decenii, dar folosita doar de care subsemnatul…): Istorica, in loc de Istorie, Economica, in loc de Economie, Politica in loc de Stiinte politice. Au ramas cu denumirile lor firesti Etica, Logica, Gramatica si inca vreo cateva (Fizica, Retorica etc.).

Un tratat de Istorica

Cititorii care vor citi cu atentie aceste cinci epoci istorice descrise de Hesiod (din ultima facand inca parte si noi, oamenii secolului 21), si coroborand cu informatia ca Marx a fost un bun cunoscator al intelepciunii, culturii si civilizatiei grecesti, isi pot imagina mecanismul prin care a aparut, dezvoltat si materializat in scrieri „profetice” ideea dezvoltarii ciclice, respectiv a intrarii – logice si legice – a omenirii intr-o noua Epoca de aur pe care Marx (si Engels) a(u) denumit-o „comunismul deplin” si a carei constructie logica era descrisa in materialismul dialectic si istoric. Dialectica hegeliana pe care ar fi imprumutat-o si rasturnat-o Marx are, ea insasi, origini grecesti. Dar, mai intai de toate as sublinia si ideea hesiodiana conform careia omenirea se afla pe un tobogan, intr-un regres istoric firesc si inevitabil, sau, daca ar fi sa reiau si ideea centrala a oricarei apocalipse, omenirea se afla in tranzitie spre un nou inceput, spre o noua Epoca si nu spre un sfarsit iminent si inexorabil. Vom muri si vom vedea…

Etapa I-a: Epoca de aur: Intaia semintie de-oameni cuvintatori a fost de aur/ Creata de nemuritorii avand palatele-n Olymp/ Era-n acest rastimp cand Cronos asupra cerului domnea, / Ei vietuiau la fel ca zeii, cu inimi mai presus de griji,/ Feriti de chinuri si necazuri: neputincioasa batrinete n-o cunoasteau, ci cu picioare si brate pururi sanatoase,/ Haladuiau doar in ospete, de orice rele ocoliti,/ Murind, parea ca-i fura somnu-adanc; tot felul de-avutii/ Aveau si roditoarea glie le daruia de bunavoie/ Recolte mari si-mbelsugate; de-aceea plini de multumire./ Conveietuiau in armonie, inconjurati de-averi destule/ Si pomi impovarati de fructe, dragilor zei preafericiti/ Dar cind aceasta semintie fu inghitita de tarina,/ Toti devenira, dupa vrerea lui Zeus maritul, duhuri bune; / Asupra faptelor vegheaza, cit sint de drepte sau de strimbe; / Invesmintati in strai de neguri, pe lume-i afli pretutindeni,/ Impartitori de-averi: aceasta-i regeasca cinste dobindita.”  (p. 45).

Etapa a II-a: Epoca de argint: „Mai necajita semintie veni pe urma, cea de argint,/ Creata de nemuritorii avind palatele-n Olymp./ Nici la statura, nici la minte nu seamana cu neamul de aur/ Pe linga vrednica lui mama, orice copil vreme de-un veac/ Crestea zburdind, necopt la minte, in pragul casei parintesti,/ Dar cind hotarul tineretii, ajuns flacau, il depasea,/ Ei vietuiau putina vreme, prin nebunia lor stirnind/ Dureri, caci nu erau in stare sa se abtina intre ei/ De la nesabuiri./ Nici vorba s-aduca zeilor cinstire/ Si nici pe sfinte-altare jertfe. Preafericitilor sa-nchine,/ Cum este-ndatinata lege la oameni. Mai apoi pe-aceia/ Cronidul Zeus, plin de minie, ii ingropa, caci n-aduceau/ Prinos fapturilor ferice, avind palatele-n Olymp./ Tarina dupace-ascunse si-aceasta semintie, dinsii/ Ajuns-au cei numiti de oameni Preafericiti subpaminteni/ De-al doilea rang, dar care totusi au parte de-oarecare cinste./   (p. 45-46)

Etapa a III-a: Epoca de bronz/ arama: „A treia semintie de-oameni cuvintatoi, creata-apoi/ De tatal Zeus a fost de-arama, mai altfel decit era de-argint;/ Din frasini fauriti, naprasnici, vinjosi, ei se-ndeletniceau/ Cu jalnica, nechibzuita truda-a lui Ares. Nici cu piine/ Nu se hraneau, purtind in piepturi o inima nespus de tare./ Barbati cumpliti, cu mare vlaga in bratele nebiruite/ Aveau doar arme de arama, ba chiar si case din arama;/ Tot ce faceau, era de-arama, caci fierul negru nu-l stiau./ Din vina propriilor brate intotdeauna nestrunite/ Plecara-n mucedele case, la-nspaimantatorul Hades,/ In chip sarman, caci sumbra moarte, oricit de crunti la-nfatisare,/ I-a dus cu ei si parasira a sorelui lumina vie”. (p. 46)

Etapa a IV-a: Epoca eroilor (semizeilor):Cind si aceasta semintie fu astupata de tarina,/ Atuncea iarasi Zeus Cronidul, pe glia darnica-n bucate/ A faurit si pe a patra, cu mult mai dreapta si mai buna/ Divina semintie de oameni-eroi, numiti si semizei/ Din virsta care pe-ntinsul pamint trai-naintea noastra,/ Pieira in razboiul crincen si-n batalia n-versunata,/ O buna parte-n fata Tebei cu sapte porti, pamint cadmeic./ Cind pentru turme stapinite de-Oedip se-nclestara-n lupta,/ Dusi de corabii peste-ntinsa genunte-a marii, alta parte/ La Troia poposit-a pentru Elena cu frumoase plete/ Si-acolo moartea cu obstescul sfarsit, pe rind, i-a-nvaluit/ Lor insa osebit de oameni, le-a dat si viata si lacas/ Cronidul tata Zeus, ducindu-i chiar la capatul pamintului./ Ei dainuiesc in locu-acela cu suflet ocolit de griji;/ Au insule Prefericitii pe linga oceanul cel cu virtejuri,/ Eroii norocosi pe care fertila glie-i rasplateste/ Cu dulci recolte-mbelsugate de trei ori in acelasi an,/ Nemuritorii nu-s pe-aproape si Cronos cirmuieste-acolo/ Scotindu-i lanturile sale parintele de zei si oameni/ A dat si glorie si cinste eroilor feriti de lume, / O semintie inzestrata cu atita faima de Zeul insusi/ Nu se mai afla-ntre arbatii iviti pe roditoarea glie.” (pp. 46-47).

Etapa a V-a: Epoca fierului: „Ah, de n-as fi trait o data cu oamenii din virsta a cincea!/ Sa fi murit mult mai devreme, nascind-ma mult mai tirziu./ Caci asta iata,-i semintia de fier./ Ei nu vor conteni/ Sa-ndure trude si necazuri nu numai ziua, ci si noaptea;/ Sleiti de griji apasatoare pe care zeii le trimit,/ De-ar fi amestecate barem si lucruri bune printre rele!/ Zeus va distruge chiar si aceasta cuvintatoare semintie/ De oameni care din nascare vor fi cu timple-ncaruntite./ Nici tatii nu vor fi ca fiii, nici fiii-asemenea cu tatii;/ Nu va fi bun cu-n oaspe gazda, prietenul cu-al sau prieten; Nici fratele n-o sa se-mpace cu fratele, ca mai-nainte/ Cu mult dispret o sa-si priveasca parintii-mbatriniti degraba, / Ii vor bruftului intr-una, rostind cuvinte de ocara,/ Misei ce nu cunosc minia divina, nici nu vor sa dea,/ Precum li se cuvine, hrana parintilor imbatriniti./ Dreptatea stind in brat, cetatea pradav-va unul celuilalt./ Nerespectindu-si juramintul, nici ceea ce e drept si sfint,/ Vor pretui doar pe barbatul ce savirseste fapte rele/ Si infamii; dreptatea fi-va in mina lor si va dispare/ Rusinea; lasul va sa-nfunde si pe barbatul cel mai vrednic, Rostind intortocheate vorbe cu juramint strimb intarite./ Pe toti nefericitii oameni o sa-i urmeze, nevazuta,/ Invidia cea birfitoare si bucuroasa doar de rele/ Pamintul vargat de drumuri atunci Olympul preferindu-l/ Cu minunatele lor trupuri in albe straie-nvestmintate, / La zeii vesniciei se vor duce si parasi-vor omenirea/ Smerenia si Osirdirea; caci vor ramine bietii oameni/ Sa-ndure suferinte grele si raul n-o sa aiba leac” (pp. 47-48)

Excursul istoric hesiodian este unul eminamente pesimist si trist, nostalgic dupa timpurile initiale si initiatice cand proiectul uman era cvasi identic cu cel divin (dupa chip si asemanare). In ce priveste Epoca fierului, cred ca toate trasaturile acesteia sunt inca pe deplin valabile, din pacate… Dar, oare trecerea la o viitoare, noua epoca, nu va insemna o degradare si mai mare? „Nu cerceta aceste legi…”.

Un tratat de Drept (indeosebi penal)

Hesiod da de inteles ca numai Zeus este cel care „rosteste doar judete drepte” (p. 41) in timp ce autorul promite sa ii transmita fratelui sau numai adevaruri: „eu am sa dezvalui lui Perses numai adevaruri” (p. 41). Se observa aici distinctia intre conceptele de „dreptate” si „adevar”, concepte adesea confundate sau considerate sinonime. Doar divinitatea este capabila sa ofere dreptatea (judecatorii – mai ales cel corupti – mai gresesc), iar muritorii (intre care si Hesiod) au capacitatea de a spune adevaruile lor, asa cum le vad ei. Amintesc, in treacat, dialogul din Lectia de Chimie a lui W. Faulkner: „– Adevarul si dreptatea nu se confunda. – Unde ai citit asta? – In toate cartile bune” (dialog publicat in fiecare numar al revistei Dilema veche, pe pagina a 2-a).

Discutand, chiar in deschiderea poemului  despre cele doua feluri de „Vrajba”, una buna (concurenta loiala) si una rea (concurenta neloiala) Hesiod ne introduce in doua aspecte fundamentale ale vietii umane: economia libera concurentiala a indivizilor specializati, pe de o parte; si economia tenebra/ subterana/ corupta care acumuleaza averi necinstite si pe care doar Dreptul penal le poate restitui apartinatorilor de drept (de jure), pe de alta parte. Neadevarurile pot induce in eroare pe judecatorii (juzii) corecti, dupa cum mita poate sa-i atraga pe juzi de partea mincinosilor si celor care aduna averi pe nedrept. Reiau afirmatia de la capitolul „Un tratat de Economica” unde subliniam urmatoarele: Cele doua soiuri de „Vrajbe” de care vorbeste Hesiod demonstreaza ca  Economica si Juridica studiaza doua aspecte ale uneia si aceleiasi realitati umane: Economica (cu latura sa foarte aplicativa si concreta numita Management) promoveaza dobandirea de avere pe cale legala, prin „vrajba buna” corecta (concurenta loiala), Juridica (cu latura sa foarte aplicativa si concreta numita Jurisprudenta si aplicarea legii) si dobandirea de avere pe cale ilegala, incorecta, prin „vrajba rea” (Drept penal).

„Vrajba rea” este asimilata calomniei, raspandirii de informatii neadevarate, incitarii la ura si pizmuire, minciuna, tainuirea, nedarea in vileag a ilegalitatilor sau acuzarea de ilegalitati inexistente etc. Toate acestea sunt incriminate de Dreptul penal. Vrajba rea era raspandita – in mitologia romana – de zeita Eris, sau Discordia (vezi Hesiod, Teogonia, p. 12).

Hesiod nu se sfieste sa „dea lectii” celor indrituiti sa faca dreptate si sa aplice legea, dar nu in mod direct, ci sub forma unei personificari, a unui dialog intre pasari – una de prada (soim) si una vinata de pasarea de prada (privighetoarea): „Acum, cit de-ntelepti sint juzii, eu tot le deapan o poveste:/ Asa graita filomelei al carui git e-mpiestritat/ Un soim de sus, in nori, zburase, tinind-o-n gheare hraparete,/ De ghearele incovoiate strapunsa, jalnic se vaita/ Sarmana zburatoare – ; soimul i-a zis aceste vorbe crunte:/ <Nemernico, te plingi cind unul mai puternic te-a-nhatat?/ Vei merge unde te voi duce, oricit ai fi de cintareata./ De vreau, ma ospatez cu tine, de nu, iti darui libertate./ Smintit e-acela ce doreste sa-nfrunte pe-altul mai puternic;/ Strain de biruinta, -nfrunta, alaturi de rusine, chinul!>/ Asa grait-a soimul iute, o pasare cu-ntinse aripi” (p. 48) (Este interesanta precizarea traducatorului Ion Acsan referitoare la substratul acestei personificari: „Procne fusese metamorfozata in priveghetoare fiindca isi ucisese unicul fiu, pe Itys, spre a pedepsi nelegiuirea tatalui acestuia, Tereus, care isi sedusese propria cumnata, taindu-i limba spre a nu povesti surorii sale cele intamplate. Penajul pestrit al pasarii aminteste crima savirsita de Procne, care a aflat totusi adevarul”. (p. 48). Mesajul transmis prin dialogul dintre pasarea de prada si privighetoarea (Procne – vinovata de pruncucidere) vrea sa spuna, cred, ca pedeapsa pentru faptele comise pe Pamant va fi platita in cer, spatiul zburatoarelor, iar o crima odata facuta atrage dupa sine un sir lung de nelegiuiri. Morala acestei intamplari ar fi: daca orice crima ar fi descoperita si pedepsita la timp, sirul nelegiuirilor ar fi mai mic, iar daca logica juridica nu este aplicata pe Pamant, atunci in cealalta lume (animala) plata va fi mai dura, deoarece acolo salasluieste doar „legea” celui mai puternic, „lege” care nu ar trebui sa existe pe Pamantul oamenilor. Tocmai acest mesaj de cautare si de aplicare neintarziata si fara patima a dreptatii este transmis de Hesiod fratelui sau Perses, cu concluzia, mereu repetata si in zilele noastre, aceea ca un rau nu trebuie vindecat cu un alt rau, deoarece asta duce la o spirala infinita a cresterii raului, cand – asa cum descrie Hesiod epoca fierului in care nici el nu ar fi vrut sa-i fie contemporan – „vor ramanie bietii oameni,/ Sa-ndure suferinte grele si raul n-o sa aiba leac” (p. 48). Iata acest mesaj catre Perses: „Asculta, Perses, de dreptate sa nu te-mbie silnicia,/ Caci rea e silnicia pentru plapindul om; chiar si voinicul/ Nici gind s-o rabde, lesne: povara ei il copleseste/ Cind l-a palit nenorocirea. Mai bun e drumul celalalt,/ Spre drepte fapte calauza: dreptatea-nvinge silnicia/ La timpul cuvenit; doar chinul invata minte pe netot.” (p. 48)  Hesiod se pronunta asadar pentru aplicarea imediata si fara compromisuri a pedepsei meritate, alternativa care duce la corijarea comportamentului, la indreptarea oamenilo si nu la inrairea lor. Din pacate, atunci ca si in zilele noastre, cei carora semenii le incredinteaza savarsirea indreptarii prin afirmarea dreptatii, tocmai acestia tradeaza si se pun in slujba raului. Pentru mine este o mirare de ce in zilelele noastre pline de tradari si incalcari ale legii nu se aplica agravante majore pentru oamenii legii care au incalcat legea. Avem, in Romania anului 2012, un magistrat corupt care are o pensie speciala (uriasa!) oferita tocmai pentru ca magistratii sa nu fie tentati sa faptuiasca acte de corupere a legii. Iata aceasta descriere a spiralei nedreptatii ce pare a fi decupata chiar din realitatile romanesti actuale: „Cind in judete-i strimbatate, degraba vine Juramintul:/ Rasuna vaierul Dreptatii pe unde o tirasc barbatii/ Plocoane-nfulecind sa-mparta dreptatea prin judete strimbe,/ Ea ii urmeaza si deplinge cetati si cuiburi de norod,/ In strai de ceata-nvaluita si rele casunind pe oameni/ Ce-au surghiunit-o miseleste si no-mpart cum se cuvine.” (p. 49) „Juramintul” era, pe vremea lui Hesiod, Horcos, „temutul fiu al Vrajbei (Eris), pomenit in Teogonia, necrutator cu muritorii sperjuri”, asa cum ne lamureste Ion Acsan intr-o nota de subsol. As continua paralela facuta cu zilele noastre, unde „Juramintul” este Inspectia Judiciara, Inalta Curte de Casatie si Justitie sau chiar Curtea Constitutionala.

In cele ce urmeaza, vedem cum se impleteste, pana la indistinctie, Economiculsi Juridicul in pledoaria lui Hesiod pentru dreptate in sine si pentru prosperitate prin dreptate. Dezvoltarea economica nu poate avea loc in afara unui cadru legal respectat si respectabil, in afara pedepsirii exemplare a derapajelor de la conduita normala si morala. Numarul mare de parlamentari si oameni politici romani care ajung pe mina „Juramintului” este in crestere si ar trebui sa creasca pina la momentul in care orice incalcare a legii ar fi descurajata, amendata, pedepsita.  Recomand citirea TUTUROR acestor „Tratate” hesiodiene deopotriva de catre juristi, economisti, moralisti, politicieni si manageri/ administratori, deoarece separatia am facut-o artificial, din motive pedagogice. Dar, toate aceste cunostinte trebuie cunoscute de tineri in mod compact si unitar si nu separat pe „discipline”. Prea multi cetateni habar nu au despre conditionarea intima a economicului de catre juridic, politic etc. (si reciproc) tocmai pentru ca aceste discipline s-au predat segmentat aceste cunostinte si chiar antitetic. De aceea, propun (de cateva decenii) predarea transdisciplinara a tuturor cunostintelor fundamentale despre om, prin intermediul grilei de evaluare a actiunii umane scop-mijloc-adecvarea scop/mijloc. (Constientizez riscul ca lipsa pregatirii pentru a face fata exigentelor acestui demers ar putea compromite demersul insusi, dar ceea ce este mai grav nu exista dialog si nu apar contraargumente la aceasta propunere, ceea ce ma face sa cred ca este vorba, in primul rand despre comoditate si lipsa de preocupare fata de viitor. Educatia disciplinara face cvasiinacceptabila inlocuirea acestui tip de educatie cu unul de natura transdisciplinara, sintetica, esentializata si compactizata. Se pare ca trebuie sa revenim la intelepti ca Hesiod pentru a gasi argumente ca predarea separata a dreptului – teoriei juridice – si a teoriei economice este inacceptabila si cu grave consecinte pentru oameni).

Iata cum demonstraza Hesiod cum un climat de justitie si de domnie a legii este garantul dezvoltarii economice armonioase a „cetatii” (a „polisului” adica, de unde se vede ca Economica este intotdeauna Politica, adica este „Economica Politica si Etica”, cu alte cuvinte cele trei domenii si discipline UNA SUNT, exact la fel cum Sfanta Treime crestina este excelent descrisa de cuvintele TRES UNUM SUNT):

Dar cei ce dau sentinte drepte, straini de sint impricinatii/ Ori bastinasi, si niciodata nu se abat de la dreptate/ Vad cum cetatea infloreste, norodu-n sinul ei prospera,/ Doar pacea ocrotind pe tineri li-e data si asupra lor/ Razboiul crincen nu-l trimite departe-vazatorul Zeus/ Nu bintuie vreodata foamea in rindul oamenilor drepti/ Nici nenorocul, ci-n ospete din rodul muncii lor se-frupta./ Le da belsug de hrana glia iar colo sus, pe munti, stejarul/ Destula ghinda poarta-n crestet si-m mijloc roiuri de albine,/ Povara linii-abia-si mai poarta mitoase turme de mioare/ Le-aduc sotiile pe lume copii aidoma cu tatii;/ Mari bunatati ii inconjoara necontenit si pe corabii/ Nu drumestesc: recolte bune le daruie ogorul rodnic/ Dar cei ce silnicii cumplite si strimbe fapte savirsesc/ Primesc pedeapsa lui Cronide, departe-vazatorul Zeus,/ Adesea o cetate-ntreaga e pustiinta de-un netrebnic, / Unealta a nelegiuirii, punind la cale miselii,/ Din slava cerului Cronide trimite-asupra lor prapadul,/  Deodata, foametea si ciuma: pier oameni cu nemiluita;/ Nici o femeie numai naste; se naruiesc gospodarii, Caci astfel Zeus Olympianul a hotarit. Adesea el / Distruge marea lor ostire, le surpa cite-un meterez/ Si-n largul marii, drept pedeapsa, Cronide le scufunda flota” (p. 49).  Asadar, pedeapsa, care face parte din lege, este obligatorie pentru cei care gresesc (mai ales intentionat). Cred ca este meritorie insistenta cu care Hesiod se adreseaza in primul rand judecatorilor (juzilor), si mai apoi oamenilor simpli deoarece omul simplu poate fi tentat sa devina lacom (cum a fost chiar fratele sau, Perses), dar cel mai grav este cand juridicul este corupt si nu-si indeplineste misiunea, starnind mania si pedeapsa zeilor, de care vor suferi nu doar ei, ci intreaga populatie.

Voi, juzilor, la randul vostru, sa chibzuiti la tilcu-acestei/ Justitii, caci nespus de-aproape, amestecati chiar printre oameni,/ Nemuritorii sunt cu ochii pe cei ce prin sentinte strimbe/ Ii urgisesc pe ceilalti semeni, fara a se sinchisi de zei./ Trei miriade de zei vesnici pe-atit de roditoarea glie/ Trimise-au fost de Zeus anume ca sa vegheze muritorii;/  Aminte iau si la judete, si la mirsavele ispravi/ Investmintati in strai de neguri intreg pamintul colindind./ Ginditi ca este si-o fecioara, Dreptatea, mlada a lui Zeus Cronidul, tatal ei,/ Vadindu-i care dintre oameni n-au cuget drept, ca doar norodul/ Sa ispaseasca nebunia acelor juzi ce-ntriste vreri/ Smintesc judetele rostite prin pronuntari intortocheate, Aveti acestea in vedere, cuvintul cumpanind si-n veci,/ Voi juzi ce-nfulecati plocoane, uitati de strimbe hotariri!/ Asupra lui si-atrage raul cel ce vrea raul altui om

Un tratat de  Economica si Management

Primele versuri ale poemului sunt dedicate definirii conceptului de Vrajba – un concept dual: o data pozitiv (numit „vrajba buna”) ceea ce echivaleaza cu libera concurenta, spre deosebire de aparenta concurenta (numita „vrajba rea”) care este doar o forma de ura, de egoism feroce si de tensionare a relatiilor (economice) interumane. „Sa nu mai spunem ca pe lume gasesti un singur fel de Vrajba; / Sint doua soiuri: laudata de cel ce chibzuieste-i una, / Hulita alta; amindoua se deosebesc prin firea lor./ Cea crincena: n-o indrageste vreun muritor, ci de nevoie/ Asa cum vor nemuritorii, se da cinstire Vrajbei crude./ Cronidul  ce-n lacas eteric sta pe inaltu-i tron – a pus-o/ Pamintului temei, s-aduca folos mai mare omenirii;/ E-n stare sa starneasca pofta de munca la cel lenes./ Cel care vede-aievea pilda-nstaritului trebaluind/ Cu sirg, el insusi se zoreste sa are si sa-nsaminteze,/ Spre a-si inzestra gospodaria: vecinul pe vecin indeamna/ S-adune-avere. Pentru oameni e o vrajba binefacatoare. / Olarul cu olar se-ntrece, dulgherul cu dulgher asijderi/ Calicul la calic rivneste si cintaret la cintaret” (p. 42). Daca as inlocui cuvantul „vrajba” cu cel de „vibratie” se poate spune ca oamenii au vibratii inalte (pozitive, bune) si vibratii joase (negative, rele).   „Vrajba cruda” inseamna concurenta sanatoasa, instinctiva, generata de dorinta fireasca de a aduna cat mai multe bunuri necesare traiului decent. Insusi Zeus Cronidul (Cronidul – descendent din Cronos, zeul Timpului) a oferit muritorilor „vrajba buna” ca sursa a bogatiei si a stimularii cresterii productivitatii muncii. „Vrajba cruda” (benefica) este opusul „vrajbei crincene” (malefice). Prima este de resortul Managementului, a doua este de resortul reglementarilor legale (Drept penal, Drept economic si financiar), care, corect aplicate, ar putea sa stopeze lacomia bolnavicioasa, avaritia si minciuna. Din pacate, tocmai acestui soi de vrajba intunecata i-a cazut victima Perses, fratele lui Hesiod, cel care a mituit judecatorii pentru a intra in posesia partii de mostenire parinteasca primita de poet.

Hesiod incearca sa explice, in continuare, de ce este necesara/ utila/ obligatorie/ de neocolit munca (este pasajul ales si de libertarianul Murray N. Rothbard si de Tomas Sedlacek pentru a demonstra ca Hesiod este primul economist (libertarian!) al lumii:

Nemuritorii tin ascunsa merindea pamantenilor,/ Caci altfel, fara multa truda, s-ar cuveni, muncind o zi,/ S-agonisesti atata hrana incat poti sta si-un an degeaba;/ In horn ai prinde iute cirma corabiei, sa se afume, / Scutind de roboteala boii si rabdatorii tai asini./ Dar Zeus ne ascunse hrana fiindca, infuriat din cale-afara,/ Fusese pacalit pe vremuri de iscusitul Prometeu./ El unelti sa casuneze amare chinuri omenirii/ Si focul i-l dosi. Dar iarasi vestitul fiu al lui Iapet/ Stiu sa-l fure pentru oameni de la-nteleptul Zeus si-l puse-n/ Scobita trestie, sa-nsele pe Zeus ce fulgera din slava./ Cuprins atunci de-o grea manie, ii spuse Zeus ce-aduna norii;/ „Odrasla lui Iapet ce-ntrece pe toti prin faptele-i dibace,/ Te bucuri ca furata-i focul si cugetul mi-ai amagit,/ Spre marea ta nenorocire si-a oamenilor ce vor fi! In schimbul focului le darui o pacoste pe care toti,/ Cu draga inima primind-o, spre raul lor s-o-mbratiseze!” (p. 43). Acest pasaj este interpretat de Rothbard ca fiind intelegerea faptului ca mijloacele sunt finite in dorinta oamenilor de a atinge scopuri infinite/ nelimitate, fapt care obliga la alocarea rationala a resurselor. Mi se pare putin exagerata aceasta translare spre economia libera de piata, fara interventia statului, bazata pe munca asiduua, chiar daca munca era o fireasca pedeapsa a zeilor pentru un „fleac” – adica pentru ca au furat si bietii pamanteni un lucru util lor: focul. In primul rand, ideea de „furt” trebuie amendata, descurajata, ceea ce Hesiod nu face. El explica doar ca Zeus s-a razbunat pe oameni obligandu-i sa munceasaca pentru a supravietui (exemplu preluat in dictaturi, unde munca „te facea liber”, fie in varianta nazista, fie in varianta comunista/ bolsevica). Textul de mai sus seamana izbitor cu „izgonirea din Rai”, mai ales daca ne referim la comparatia referitoare la scaderea dramatica a productivitatii muncii, care echivala rodnicia muncii unei zile in trecutul de aur, cu rodnicia muncii unui an, in era de fier in care a trait Hesiod. Indraznesc sa avansez o ipoteza: la inceputurile existentei umane pe un pamant plin de vegetatie si animale, asigurarea hranei nu era o problema, dat fiind si numarul redus al primelor populatii umane. In plus, coroborand cu informatia/ observatia data/ facuta de Hesiod ca lacomia oamenilor a sporit mereu, insatiabilitatea umana fiind, de altfel, motorul principal al economiei de piata, concluzionez ca productivitatea muncii nu putea scadea atat de dramatic (de 365 de ori!), dar putem crede ca nevoile umane (reale sau nu) au crescut realmente exponential. Si inca o ipoteza: „furatul” focului ar putea fi, de fapt, doar solutia gasita de oameni pentru a suplini lipsa soarelui acoperit fiind de nori un timp indelungat, solutia ce poate fi „iasca si amnarul” sau alta „inventie” umana care ne-a indepartat de animalitate. De observat si referirea la una dintre puterile lui Zeus, acesta fiind „cel ce-aduna norii”.

Trebuie sa fac doua observatii la doua note explicative ale traducatorului Ion Acsan: prima se refera la versul „Netoti ce nu stiu cat intregul e mai prejos de jumatate” si la care Ion Acsan face urmatoarea observatie: „Sensul acestui proverb hesiodean n-a fost clarificat cu precizie” (p. 43). Mai intai, nu consider ca versul cu pricina este un proverb. Mai degraba face parte din categoria „maxime si cugetari” al carui sens, cred, este urmatorul: juzii lacomi (netoti) nu au realizat ca este mai inteligent si mai precaut sa nu te lacomesti sa iei maximum posibil de la clientul care le-a solicitat serviciile. Acest tip de lacomie este taxat, sugerand ca este mai logic/ bine/ indicat sa se ia doar jumatate din „prada”, si astfel mecanismul ar fi functionat in continuare; dar, luand totul de la client acesta nu mai are puterea economica de a i se adresa pentru servicii viitoare. Amintesc, in context, ca evreii din Romania, negustori experimentati, spuneau ca de asta a lasat Dumnezeu degetul opozabil, tocmai ca sa te opresti la o adancime rezonabila cand „bagi mana in sac”, cu trimitere la unii care, din lacomie, varau mana pana la cot sau chiar pana la umar, sfarsind-o prost… A doua observatie se refera la obiceiul vaslasilor de a pune vaslele/ carmele in horn, „sa se afume”, la care traducatorul face urmatoarea trimitere de subsol: „Carma corabiei, in realitate o vasla, era pusa la uscat deasupra vetrei” (p. 43). Uscarea vaslei pe timp de iarna putea sa aiba loc, chiar mai eficace, in mod natural, fara a fi tinuta la fierbinteala vetrei. In realitate, introducerea vaslei in horna, „la afumat” (si nu la uscat…) avea drept rost imbinarea acesteia cu acizii grasi care sedegaja odata cu fumul, protejand lemnul de la putrezire, prelungind astfel durata de folosinta a vaslei.

Revenind la pasajul citat mai sus si care a fost considerat de Rothbard drept dovada cea mai puternica a existentei modului de gandire libertarian, bazat pe scopuri multe si mijloace putine, as retine si parabola razbunarii, ca pret al unui deranj/ ofensa/ atac. Este, de fapt, cunoscutul principiu al actiunii si reactiunii, fara de care actiunea umana ar fi greu de explicat. Indiferent daca reactia este rezultatul unui orgoliu ranit sau al unei necesare compensari si echilibrari, aceasta „razbunare” poate fi evaluata ca factor economic ce potenteaza si amplifica volumul nevoilor si al resurselor pentru complinire acestora.

Razbunarea lui Zeus fata de pamantenii neascultatori si „beneficiari ai unor foloase necuvenite – focul” a fost una „dulce”, de fapt „o pacoste pe care toti. /Cu draga inima primind-o, spre raul lor s-o-mbratiseze!”. Aceasta pacoste este nou creata (din lut amestecat cu apa, asa cum fusese creat Adam in viziunea Vechiului Testament) fiinta feminina numita Pandora (pan = toate, doron = daruri) numita astfel „intrucat toti zeii ce-si au lacasul in Olymp/ Ii harazira daruri intru prapadul oamenilor ageri” (p. 44). Se pare ca pacaleala cu darurile este fie o specialitate greceasca (Calul Troian si vestitul vers „Timeo danaos et dona ferentes” = „ma tem de greci cand ofera daruri”), fie una specific umana, retinuta ca atare in diveresele mituri ale popoarelor. In cazul grecilor, poemul hesiodian precizeaza ca oamenii au fost atentionati (chiar de Prometeu) in legatura cu riscul generat de acceptarea darului zeesc, dar Epimeteu a acceptat darul si a facut posibila patrunderea relelor si molimelor in lume prin intermediul frumoasei, curioasei si neglijentei Pandora. Pentru a intelege mai bine cat de grave au fost consecintele razbunarii lui Zeus prin intermediul femeii Pandora, Hesiod face un excurs istoric menit a sublinia regresul inregistrat de omenire pana la momentul Pandora si, accelerat, dupa aceea, exact ca in gradina Edenului veterotestamentar, la inceputuri, oamenii erau fericiti: „Caci pe pamant, odinioara,  ducea tot neamul omenesc/ Un trai scutit de orice rele, ferit de munci istovitoare/ Si de chinuitoare molimi ce harazesc pe oameni mortii”. (p. 44). Ca si preacurioasa Eva, Pandora deschide cutia in legatura cu care i se atrasese atentia sa n-o deschida (Pomul cunoasterii = Cutia Pandorei). Deschiderea cutiei a umplut pamantul si marea de „boli venite din senin” (p.45).

Regresul, degradarea si slabirea speciei uamne este descrisa de Hesiod tocmai pentru a sublinia ca munca fizica grea si obositoare a aparut doar ca urmare a unei pedepse divine, iar solutia atenuarii acestei pedepse era tocmai buna organizare a muncii, rspectarea unor reguli si a unor succesiuni ale operatiilor astfel incat rodnicia muncii sa creasca. Desi, continutul economic al excursului istoric hesiodian este mereu prezent, voi relata povestirea despre erele omenirii in subcapitolul urmator, dedicat dimensiunii istorice.

Iata cum demonstraza Hesiod cum un climat de justitie si de domnie a legii este garantul dezvoltarii economice armonioase a „cetatii” (a „polisului” adica, de unde se vede ca Economica este intotdeauna Politica, adica este Economica Politica si Etica, cu alte cuvinte cele trei domenii si discipline UNA SUNT, exact la fel cum Sfanta Treime crestina este excelent descrisa de cuvintele TRES UNUM SUNT):

Dar cei ce dau sentinte drepte, straini de sint impricinatii/ Ori bastinasi, si niciodata nu se abat de la dreptate/ Vad cum cetatea infloreste, norodu-n sinul ei prospera,/ Doar pacea ocrotind pe tineri li-e data si asupra lor/ Razboiul crincen nu-l trimite departe-vazatorul Zeus/ Nu bintuie vreodata foamea in rindul oamenilor drepti/ Nici nenorocul, ci-n ospete din rodul muncii lor se-frupta./ Le da belsug de hrana glia iar colo sus, pe munti, stejarul/ Destula ghinda poarta-n crestet si-m mijloc roiuri de albine,/ Povara linii-abia-si mai poarta mitoase turme de mioare/ Le-aduc sotiile pe lume copii aidoma cu tatii;/ Mari bunatati ii inconjoara necontenit si pe corabii/ Nu drumestesc: recolte bune le daruie ogorul rodnic/ Dar cei ce silnicii cumplite si strimbe fapte savirsesc/ Primesc pedeapsa lui Cronide, departe-vazatorul Zeus,/ Adesea o cetate-ntreaga e pustiinta de-un netrebnic, / Unealta a nelegiuirii, punind la cale miselii,/ Din slava cerului Cronide trimite-asupra lor prapadul,/  Deodata, foametea si ciuma: pier oameni cu nemiluita;/ Nici o femeie numai naste; se naruiesc gospodarii, Caci astfel Zeus Olympianul a hotarit. Adesea el / Distruge marea lor ostire, le surpa cite-un meterez/ Si-n largul marii, drept pedeapsa, Cronide le scufunda flota” (p. 49).  Asadar, pedeapsa, care face parte din lege, este obligatorie pentru cei care gresesc (mai ales intentionat). Cred ca este meritorie insistenta cu care Hesiod se adreseaza in primul rand judecatorilor (juzilor), si mai apoi oamenilor simpli deoarece omul simplu poate fi tentat sa devina lacom (cum a fost chiar fratele sau, Perses), dar cel mai grav este cand juridicul este corupt si nu-si indeplineste misiunea, starnind mania si pedeapsa zeilor, de care vor suferi nu doar ei, ci intreaga populatie.

La pagina 51 discursul etic, moralizator al lui Hesiod catre fratele sau Perses lua avant, se inflacara si devenea tot mai concret, incluzand continutul esential al oricarei etici: mijloacele, scopurile si raportul echilibrat dintre ele. Pentru a sublinia ca acest „poem pedagogic” este, de fapt unul profund interdisciplinar am structurat analiza pe „domenii”, desi Hesiod nu vorbeste deloc despre latura teoretica a acestora, cu trimiteri de la un „domeniu” (Tratat) la altul.

Asadar, continutul discursului etic al lui Hesiod catre fratele sau Perses este unul eminamente economic. Iata-l:

O, Perses, nobila odrasla, munceste astfel ca, dusmanit/ De Foamete, sa te-ndrageasaca Demetra-ncununata falnic, Slavita zee ce hambarul ti-l podideste cu bucate./ Oriunde insoteste foamea pe omul care sta degeaba./ Si zei si oameni, deopotriva, urasc pe cel ce,-ntrindavie/ Traind se-aseamana la fire cu trintorii lipsiti de ace./ Dibaci irositori ai caznei albinelor pe care, lenesi, O-nghit; la munca potrivita cu draga inima te-ndeamna, Hambarul sa-ti ticsist cu grine, in rinduitul anotimp./ Prin truda lor se-aleg barbatii cu turme multe si-avutii;/ Mai indragiti de zeii vesnici sint oamenii muncind cu sirg./ Deloc nu te-njoseste munca: doar trindavia-i o-njosire,/ Trebaluieste doar si-ndata agonisita-ti pizmuieste/ Cel lenes; meritul si faima mereu au insotit averea, / Asa cum ti-a menit ursita, alt rost mai bun ca munca n-ai./ Nechibzuita minte-ntoarn-o de la strainele-avutii,/ Spre muna inclinind, ca traiul sa ti-l asiguri; asta-ti cer./ Rusinea nu-i tovaras vrednic de omu-mpresurat de lipsuri/ (Rusinea care pagubeste sau ii ajuta pe barbati)/ Rusinea-i neam cu saracia, cu bogatia e-ndrazneala./ (pp. 51-52). Corelatia munca – avutie este nu doar una logica si fireasca, ci si singura cale de a avea multumiri din partea semenilor si chiar a zeilor. Peste secoli, aceeasi pledoarie o faceau si europenii modernitatii. Intr-o conferinta, tinuta la Junimea din Iasi, asupra „Influentei austriace in Principate”  Mihai Eminescu include munca in reteta succesului economic individual sau national: „Ne trebuiesc trei lucruri: Silitate, adica gurn monarhic, ereditar, mai mult ori mai putin absolut; Munca, adica excluderea proletarilor condeiului de la viata publica a statului si prin asta silirea lor la o munca productiva; Economie, adica dreapta cumpanire intre foloasele aduse de cutare cheltuiala si sacrificiile facute pentru ea, aceasta atat in economia generala a statului, cat si in cea individuala”. Pentru cititorii care au citit si inteles Metodologia Scop Mijloc este lesne de observat ca cele trei lucruri trebuitoare/ necesare unei societati prospere propuse de Eminescu, cu cca. un secol si jumatate in urma, erau de domeniul Politicului (stabilirea scopurilor in mod unitar si coerent de un guvern stabil numit de rege), a Economicului (printre mijloacele ducatoare la scop fiind in primul rand MUNCA productiva, idee fiziocrata care a dainuit si la Marx si la Lenin pana la Ceausescu), si, in fine, de domeniul Eticului (dreapta cumpanire/ chibzuire/ echilibrare intre scopuri folositoare cu anumite costuri si mijloacele/ consumurile/ sacrificiile care duc la atingerea scopului propus). Asadar, de la primii oameni care si-au castigat painea „in sudoarea fruntii” (Adam veterotestamentar), prin Hesiod, fiziocrati, Eminescu si pana la cele mai noi teorii despre cum sa construim o societate echilibrata si prospera este greu sa gasim vreuna care se abate de la ceea ce este esentializat in cadrul Metodologiei Scop Mijloc.

Urmatoarele versuri hesiodiene ar putea fi considerate ca fiind deopotriva de domeniul politicului, economicului si eticului, asa sunt de bine „inter-disciplinarizate”.

Averea nu se jegmaneste; mai buna-i daca ti-o dau zeii,/ Prin forta bratelor, cu japca, poti dobindi mare-avutie;/ Poti s-o rapesti prin limbutie, cum se intimpla-adeseori/ Atunci cind setea de cistiguri inseala omeneasca minte,/ Si prigonita e rusinea de crincena nerusinare; Degraba zeii dau pierii pe-acel barbat iar casa lui/ Se naruie: putina vreme ii insoteste bogatia./ La fel de rau e cel ce-alunga pe oaspete sau rugator, Ba chiar si-acela care intra in asternutul unui frate,/ Cu soata lui sa se uneasca, in taina savirsind pacatul;/ Cel care-mpins de nebunie, ii amageste pe orfani;/ Cel ce cu virstnicul sau tata, pe tristul prag al batrinetii,/ Se ia la harta, coplesindu-l cu grele vorba de ocara;/ E minios pe toti acestia Zeus insusi, care, pin-la urma, Ii pedepseste asupra pentru nelegiuitele lor fapte./ De-aceste miselii departe sa tii nechibzuitul cuget. / Ci dupa starea ta, inalta la zeii vesnici sfinte jertfe/ Curat si fara de prihana, arzind stralucitoare coapse./ Tu prin libatii si ofrande da-ti osteneala sa-i atragi/ Si seara, cind te culci, si-n ceasul cind reapare sacra raza,/ sa-ti fie-n inima si-n cuget de-a pururi binevoitori,/ Ogorul altuia sa-l cumperi, nu altul sa ti-l ia pe-al tau./ Doar pe cel drag sa-l chemi la masa si fugi de cel ce te uraste.” (p 52). Dar economicul nu se reduce doar la obtinerea de avere (pe cai cinstite sau nu), ci inseamna si cumpatare, chibzuire, dramuire a celor castigate prin efort: „Cel care-a strins si tot mai pune, de arzatoarea foame scapa./ Cu agoniseala lui de-acasa nu-si bate capul gospodarul;/ Mai sigur e ce-i inauntru, caci paguba-i ce sta pe-afara, / Sa iei din ale tale-i bine, dar pentru inima-i un chin/ s-aspiri la ce-ti lipseste inca, iti cer sa chibzuiesti la asta./” (p. 53).

De regula, Hesiod ofera sfaturi practice, concrete si mai putin principii sau reguli cu caracter foarte general. De aceea, cititorii care vor vedea titlul „Un tratat de Economica” vor astepta sa vada reguli, principii, definitii, formule si modele econometrice vor fi usor dezamagiti. Hesiod da sfaturi deopotriva generale si concrete (sa nu furi, sa nu ucizi, sa nu preacurvesti etc.), dar descrie si modalitatile concrete prin care se poate ajunge la o societate echilibrata, justa, prospera, cu oameni multumiti si chiar fericiti. Iata insa ca pe parcursul poemului, alaturi de sfaturi cu caracter relativ general apar sfaturi si indrumari …agricole, perfect consonante cu situatia de acum aproape trei mii de ani cand nu aparuse nici masinismul, nici automatizarea si informatizarea. Dar, logica faptelor, succesiunea fireasca a operatiilor agricole si mestesugaresti invocate este de folos celor doritori de a se gospodari bine, chiar in lumea noastra hiperinformatizata. Iata o serie desfaturi agricole practice, adresate tot nabadaiosului sau frate, mai putin intelept si prea dispus sa foloseasaca mijloacele facile pentru atingerea unor scopuri „pline de continut”, adica sa aceeada la foloase necuvenite si sa foloseasca coruptia spre a se imbogati. Pentru cititorii care au o „anumita” intelegere a binomului scop mijloc (respectiv nu vor sa accepte ca „scopul scuza mijloacele”/ „end justify means”) precizez ca limitarea orizontului de intelegere si de aplicare a scopurilor si mijloacelor la spatiul cel mai apropiat de sine si la timpul foarte prezent este principala cauza a acestei neacceptari. Din nefericire pentru ei, timpul este triadic (trecut, prezent, viitor), iar spatiul de asemenea (micro-macro-micro) astfel incat echilibrarea si acceptarea scopurilor si mijloacelor nu se mai face la nivelul „sub nas-ului” unui biet si netot individ, ci la nivelul grupurilor de indivizi care vor stabili sanctiunile ce se impun, restabilind justificarea altor mijloace (de alt calibru, de alta natura si cu alta relevanta spatio-temporala) pentru aducerea la normal a scopurilor prost formulate si a mijloacelor nefericit alese de un individ prost pregatit pentru viata.  Grupurile/ populatiile/ natiunile pot sa fie si ele amendate in scopurile si mijloacele alese de acestea de catre entitati superiore numeric sau doar ceva mi inteligente. La fel, indivizi singulari pot schimba modul de gandire a unor mari colectivitati umane. Pe parcursul cunoasterii acestui minunat poem vom intalni acele povete care au ca menire tocmai echilibrarea scopurilor si mijloacelor la nivel micro (individual, gospodarie) fara a se ajunge ca echilibrarea lor sa fie impusa la niveluri superioare de forta si numar de indivizi (cititorii vor observa ca nu folosesc deloc superuzatul si lipsitul de sens termen „social”). Iata un sir de astfel de povete hesiodiene, cu propunerea ca citirea lor sa fie facuta prin prisma binomului scop-mijloc si a echilibrului dintre acestea. Pe scurt este redata succesiunea de activitati/ munci specifice celor patru anotimpuri, din primavara pana iar in primavara viitoare, iar esenta pasajului ce urmeaza este ca munca rezolva orice problema existentiala, economica, politica, morala. Muncesti, bine si la timp, ai; nu – n-ai!

Atunci cind fiicele lui Atlas, Pleiadele, rasar pe cer, / In lan incepe seceratul, la asfintitul lor aratul./ Vreo patruzeci de nopti si zile tot patruzeci stau ele-ascunse/ Vederii; apoi, dupa ce anul si-a incheiat rotirea intreaga,/ Pe bolta reapar cind iarasi se-ascut uneltele de fier./ E legea cimpului, aceeasi, si pentru cei ce-n preajma marii/ Salasluiesc, si pentru-aceea ce prin vilcele cu hatisuri,/ Departe de noianu-n spume traiesc pe unde sint manoase/ Ogoare; doar golas sa semeni si doar golas sa ari pamintul/ Si tot golas sa-ti seceri banul de vrei sa ispravesti la vreme/ Corvezile Demetrei, toate si fiecare rod sa-ti creasca/ la timpul cuvenit ca-n urma, biet sarantoc sa nu colinzi/ Cersind la casele straine si sa te-ntorci cu mina goala/ precum la mine-abia venita-i. Dar eu nici vorba sa-ti mai dau,/ Cu tine sa-mi impart prisosul. Te-apuca dar, netrebnic Perses, De muncile pe care zeii le-au harazit oricarui om/ Ca nu cumva, minind copiii si soata ta, cu jale-n suflet/ Pe la vecini sa-ti cauti hrana, iar ei sa nu se sinchiseasca./ De doua sau trei ori se-ntampla sa-ti mearga, dar de-i necajesti,/ N-o sa mai faci nici o isprava; vei indruga zadarnic multe, Lasind in van sa-ti pasca turma cuvintelor. Urmeaza-mi sfatul:/ Cum scapi de datorii ai grija, spre-a fi la adapost de foame./ Ia-ti casa mai intii, femeie si-un boulean deprins cu-aratul,/ Sa-ti fie nenuntita roaba, minindu-ti, la nevoie, boii; / Acasa pregateste-ti toate uneltele trebuitoare,/ Sa nu ceri altuia un lucru, caci, daca el nu vrea, duci lipsa,/ Prielnicu-anotimp se-ncheie si treaba ti se iroseste./ Ce poti sa faci pe loc, nu miine sau poimiine sa-nfaptuiesti./ Tot onul care trindaveste nu-i chip sa-si vada plin hambarul/ Si cel zabavnic, de asemeni. In rivna afli sporul muncii;/ Barbatul ce taraganeaza mereu se lupta cu nevoia./ Cind si-a mai potolit dogoarea atit de-nvapaiatul soare/ Cu arsita-i stirnind sudoare iar Zeus in veci atotputernic/ Revarsa ploile de toamna, si omu-si primeneste trupul/ Deodata deveni mai sprinten, caci steaua Sirius acuma/ Deasupra fiecarui crestet de pamintean sortit sa moara/ Rasare rar de-a lungul zilei si mai mult noaptea se iveste;/  (p. 55)/ Nu prea-s pinditi de carii pomii, ci mai degraba de secure;/ Ei isi presara frunza-n glie si nici ca le mai cresc mladite; / De trei picioare sa-ti faci piua si pisalogul de trei coti,/ Dar osia sa aiba sapte picioare, ca-i mai pe masura;/ Din ea, cind are opt picioare, si un butuc iti poti desprinde;/ Sa-ti tai obada de trei palme la carul cel de zece palme./ Dai des de lemne-ncovoiate; din ce-ntilnesti aduci acasa,/ Cu grija cautind pe munte sau in ogorul de la ses,/ Corman de cer, nespus de trainic de cite ori juncanii ara,/ Atunci cind slujitoru Atenei temeinic il infinge-n plaz/ Si cu protapul il imbina, prinzindu-l cu piron de lemn, / Ci intocmeste-ti doua pluguri, de tine faurite-acasa,/ Dintr-o bucata unul, altu-njghebat, ca asa-i mai intelept./ Cind primu-i rupt, la cel de-al doilea poti sa-ti inhami  iar boulenii./ Sa faci din lemn de ulm sau dafin cele mai zdravene protapuri, / Plaz de gorun, in schimb grindeiul sa fie de stejar, iar boii/ De noua ani sa-i ai; atuncea puterea lor nu-ngenuncheaza/ Caci sint in plina tinerete si poti lucra cu ei mai bine,/ In coarne nu se-mpung pe brazde, anume ca sa-ti fringa plugul/ Si sa-ti zadarniceasaca treaba pe care-o lasi neispravita./ (p. 56)/ Sa-i mine unu-n floarea virstei, barbat de paruzeci de ani/ Ce patru sferturi dintr-o piine mincind in opt imbucaturi/ De rostul lui se ingrijeste si numai brazda dreapta trage,/ Nicicind privirea nu-i alearga la cei de seama lui, ci mintea/ La treaba-i zboara. Daca-i june, mai bine n-o sa se priceapa/ Sa-mprastie in jur saminta, spre-a nu inseminta din nou./ Pe tinar inima-l impinge spre cei ce sint de-aceiasi virsta./ Ia seama dar cind auzi-vei cum strigat de cocoare-n stoluri/ Din norii ce colinda cerul in fiecare an rasuna./ El ne da stirea ca e timpul sa ari si vine vremea iernii/ Ploioase: omul fara vite isi simte pieptul ros de griji./ Hraneste-atunci la tine-acasa juncanii cu sucite coarne./ Prea la-ndemina este vorba: Da-mi carul imprumut si boii!”/ Dar la-ndemina-i si raspunsul: „Pai boii mei sint dusi la munca!”/ Ca-si face singur car isi spune doar omul plin de-nchipuiri;/ Nu stie suiul ca o suta de lemne-ti trebuie la car/ Si se cuvine ca din vreme pa-acestea sa le stringi acasa./  Cind pentru muritori se-arata intii rastimpul araturii/ La treaba sa porneasca grabnic si slujitorii, si stapinul;/ Uscat sau reavan de-i ogorul, sa-l ari la vremea plugaririi,/ Din zori zorindu-te la lucru, sa-ti fie lanul plin de spice,/ Tu sa-nsamintezi pirloaga cind glia este afinata;/ Lucreaz-o primavara; vara praseste; n-o sa te-amageasca/ Pirloaga ce goneste vraja si plinsul pruncilor ogoaie./ Tu roaga-l pe Zeus paminteanul*, si pe Demetra sfinta roag-o/ Ca sacrului dar al Demetrei sa-i dea deplina lui povara”. (p. 57). (*Nota Ion Acsan: „Zeus chtonianul, ipostaza sub care cerescul tata al zeilor era cinstit si ca ocrotitor al ferilitatii ogoarelor de catre cultivatorii acestora, aducindu-i-se jertfe inchinate deopotriva divinitatilor subpamintene. Unii traducatori adopta formula: „Zeus Infernalul, Subpaminteanul”). (Nota LD: Referitor la nota lui Ion Acsan cred ca ar fi tema interesanta de cercetare dualitatea pozitiv-negativ sau ceresc-terestru asociata cu divinitatea suprema in dubla ei ipostaza de Divin si Diabolic. Ipostaza pamanteana a divinitatii supreme ma duce cu gindul la dualitatea Iisus Dumnezeu – Iisus – Om).

In continuare, Hesiod recomanda explicit tehnica aratului, a minuirii plugului si a boilor, lucru cu nimic mai prejos pentru vremea aceea decat explicarea pasilor de urmat pentru descarcarea unui program de pe internet in zilele noastre. „De-ndata ce incepi aratul si plugul mi-l apuci de coarne/ Cu miinile, Sa tii si joarda, cu ea s-atingi pe spate boii/ De-al oiste-i tarus, in juguri, tragind. In urma roul mic/ La lucru pune pasaretul cu-al sau hirlet ce-ascunde bine/ Saminta-n brazda. Rinduiala e darul cel mai mununat/ Primit de muritori si raul cel mare-i neorinduiala/ Si-mbelsugate spice astfel vor sta-nclinate spre pamint/ La urma daca implinirea le-o da Olympianul insusi./ Vei scoate pinza de paianjeni din chiupuri si nadajduiesc/ Sa ai si parte de provizii aflate inlauntrul lor/ Si pina-n dalba primavara vei huzuri fara-a privi/ Cu jind la altii: ceilalti insa nevoie vor avea de tine./ / Dar la solstitiul de iarna de vei ara divina glie,/ Chincit vei secera si-n palme vei aduna niscaiva spice;/ Cam prafuite, fata-n fata punindu-le, deloc voios/ C-un cos acasa le vei duce; putini privi-vor dupa tine,/ Dar Zeus ce poarta-n miini egida din una-n alta-si muta gindul/ Al carui tilc cu greutate il afla muritorii oameni./ Tirziu dac-ai arat, acesta-i leacul care te ajuta:/ Cind cintul cucului rasuna sus, in frunzisul de stejar/ Si-ntii desfata muritorii ce vietuiesc pe-ntinsa glie,/ Zeus de trimite-atuncea ploaia de trei zile-n sir, necontenit,/ Copita vitei stind in apa nici mai prejos, nici mai presus/ : Doar astfel cel ce ara-n urma, pe cel ce ara-ntii l-ajunge,/ Sadeste toatecestea-n cuget: nepregatit sa nu te afle/ Sosirea primaverii dalbe sau vremuiala cea ploioasa./ / Treci decuptorul faurului sau caldul loc de intrunire, / In toiul iernilor cind frigul ce-alunga omul de pe cimp/ Da harnicului doar prilejul de-a-si instari gospodaria,/ Ca nu cumva nevolnicia cumplitei ierni sa te surprinda/ (p.58)  / Calic, cu miinile slabite, frecind piciorele umflate./ Caci lenesul care-n desarte nadejdi se leagana, cind stie/ Ca hrana n-are, simte-n cuget ca-l napadesc mustrari amare./ Nu-i vesela nadejdea care e sot de drum cu nevoiasul/ Ce-n sla de-ntruniri adasta cind n-are ce sa puna-n gura./ <Nu tine-o vesnicie vara, faceti-va din timp colibe>./ De Lenaion cu zile rele, o luna ce da iama-n vite,/ fereste-te, ca si de ghiata ce pe pamint, in lung si-n lat,/ Cu-amaraciunea ei se-asterne atunci cind bintuie Boreas;/ El dinspre Tracia pascuta de hergheloo, pe vasta mare/ Se-abate, rascolind-o,-nvreme ce lung mugesc si ses si codru./ Stejarii cu coroana-nalta si brazii fanici, cu duiumul,/ Rastoarna-n roditoarea glie pe cind in vagauni de munte/ Da buzna, si-atunci intreaga padure-ntinsa hauleste./ De groaza freamata jivine cu coada strinsa-ntre picioare, Chiar fiarele ocrotindu-si trupul cu blana, pina si pe-acelea/ Cu frigu-i vintul le patrunde, cit le-arfi pieptu de mitos./ Razbeste si prin pielea junciice nu-i in stare sa-l alunge;/ Prin lungul par al caprei trece; ci numai turme de mioare/ Sub lina lor atit de deasa deloc nu lasa sa ajunga/ Taria vintului Boreas ce pe mosneag il incovoaie,/ Dar nu razbate la copila cu piele frageda pe trup/ Ce-n casa adastind, alaturi de scumpa-i mama, n-a aflat/ de rosturile Afroditeu, zeita poleita-n aur./ Faptura tinara si-o scalda, cu lunecos ulei se unge,/ Culcus isi cauta-nlauntrul iatacului in zi de iarna/ (p. 59)/ Cind cea cu trupul fara oase isi rontaie piciorul sau/ In casa ei neincalzita, nespus de jalnic adapost, Caci soarele nu-i mai arata spre ce pasune sa se-ndrepte/ Rotindu-si peste norodul si-orasul oamenilor oachesi/ Si zaboveste sa-si reverse lumina peste toti elenii./ Atunci codrene lighioane, incornorate, fara coarne,/ Lugubru clantanindu-si coltii, prin paduratece vaioage/  Alearga cvalvirtej si toate n-au alta grija-n sinea lor,/ Decit sa-si afle adapostu-n hatis frunzos sau pietruita/ Caverna. Sint ca muritorii, fapturi umlind in trei picioare* (*Aluzie la celebra ghicitoare a Sfinxului unde pruncul este patruped, maturul biped iar mosneagul se sprijina de toiag, avind al treilea picior- Nota Ion Acsan)  / Ce au spinarea frinta-n doua, privesc cu frunti plecate glia/ Si-asa colinda ca sa scape mai repede de neaua dalba.// Spre straja trupului atuncea imbraca dupa-a povata/ Vesmint de lina si-o tunica, cu poala pina la calcie/ Iar in urzeala care-i rara sa tesi bateala indesita;/ Si astfel te-nfasoara bine, sa nu se zgribuleasca parul, De frig sa se ridice singur, zburlindu-se pe intregul trup,/ Tu pune-ti incaltari croite din pielea unui bou rapus,/ Strins potrivite pe picioare, cu pisla captusind launtrul,/ Cind vine anotimpul rece, jupoi intii-nascutii iezi,/ Cosi pieile apoi cu vina de bou, ca peste-a ta spinare/ Sa porti un scut in calea ploii; pe crestet pune-ti o scufie/ Din pisla intocmit-anume, de umezeli crutind urechea: Cam friguroasa-i dimineata pe unde-a navalit Boreas./ Caci zorii zilei peste glie din intelesul cer presara/ Manosul abur ce se-ntinde pe lanul celor fericiti/ (p. 60)/ El, adapindu-se in voie din pururi curgatoare fluvii,/ Urcat de o vintoasa-n slava deasupra-ntregului pamint,/ Spre seara ba devine ploaie, ba se-nfiripa in furtuna/ Cind sufla tracicul Boreas, stirnind gramezile de nori. Sa scapi de el, sfirseste-ti treaba si-ntorcete la casa ta,/ Ca nu cumva sa te-npresoare din cer venita bezna sumbra, / Tot trupul sa ti-l ude leoarca, vestmintele sa ti le scalde./ Fereste-te-asadar, caci asta e cea mai aspra dintre luni/ De crunta iarna pentru turme, la fel de crunta pentru oameni./ Tu injumatateste hrana la vite iar pe-a sligii creste-o/ Citva, caci bune ajutoare sint noptile cu-a lor lungime, Facind intregul an intocmai, tu tine pasul cu durata/ Si-a noptii, ca si-a zilei pina ce pentru-a doua oara glia/ Ce-i mama noastra,-a tuturora – va da iar felurite roade. Dupa solstitiul de iarna, Cind Zeus desavirsit-a cele/ Saizeci de zile hibernale si constelatia Arcturus/ Atuncea lasa-n urma matca divinului suvoi Oceanus/ Si-n inserare urca prima, deasupra tuturor sclipind./ In urma-i rindunica, fata lui Pandion, ce geme-n zori/ Spre soare zboara-n primavara de-abia sosita printre oameni;/ N-o astepta taind butasii din vie, caci asa-i mai bine.// Cind cel ce-si poarta casa-n spate din glie urca pe tulpini, Sa scape de Pleiade, grabnic sa incetezi sapatu-n vie./ In schimb ascuteti secerile si slujitorii tai trezeste-i./ Fugi de popasuri adumbrite, de prelungitul somn spre ziua, / Cind secerisul baten-usa si soarele-ti pirleste trupul./ (p. 61) / Din plin zoreste-atuncea, recolta sa-ti aduni acasa/ Te scoala dis-de-dimineata, sa nu duci lipsa de bucate./ Din munca zilei, Aurora-ndeplineste-a treia parte;/ Mult scade drumul Aurora si sporul lucrului mareste;/ De-abia ivita, Aurora-si pune oamenii pe drumuri, / Asaza jugul pe grumazul nenumaratilor juncani.// Pe cind ciulinul infloreste iar greierul viersuitor/ Urcat intr-un copac sloboade tiuitoarea lui cintare/ De sub aripile-i vibrinde in toiul muncilor de vara,/ Atuncea caprele-s mai grase, iar vinul si mai bun la gust,/ Femeile mai dragastoase, barbatul mai lipsit de vlaga,/ Iar trupul lor il pirjoleste zaduful. Bine-ar fi sa ai/ Umbrar sub stinca, la-ndemina, si vinul ce-a sosit din Biblos/ Si turta rumena, si lapte data de-abia-ntarcata capra,/ Si carnea juncii care-n codru pascind nici n-a fatat vreodata,/ Din iezii-ntii nascuti friptura: sa bei pe urma vinul negru,/ La umbra tolanit pe pintec, de-ospatul propriu desfatat,/ Cu fata-ntoarsa spre Zefiru  ce-adie proaspat catre tine/ Iar din izvorul ce nu seaca, curgind netulburat de nimeni/ Trei parti din apa sa amesteci cu vinul doar a patra parte./ / Cind prima oara se vadeste pe cer puterea lui Orion, Pui robii tai sa se roteasca pe spicul sacru al Demetrei,/ In locul indragit de vinturi, pe-armanul bine rotunjut,/ Masori, turnind cu grija-n chiupuri ce-ai treierat. Dar dupa ce/ Ti-ai rinduit recolta-ntreaga, adusa inlauntrul casei,/ Te-ndemn staruitor sa-ti cauti argatul fara de camin/ Si-o slujnica fara odrasle – ponos e sluga cu copii – / (p. 62)/ Ba siu-n dulau coltos hraneste-ti si nu-i precupeti mincarea,/ Agonisita sa nu-ti fure barbatul care doarme ziua/ Sa cari acsa fin si paie, incit intregul an nutretul/ Sa-l aiba boii si catirii. Abia apoi lasi slujitorii/ Genunchii lor sa-si tolaneasca si boilor le-nlaturi jugul./ / Cind Sirius si cu Orion vor fi atins jumatatea boltei/ Si-Arcturus e zarit de Aurora cu degete trandafirii,/ Atunci toti strugurii, o, Perses, culege-i, sa-i aduci acasa./ Ii tii acolo zece zile si deopotriva, zece nopti,/ Apoi cinci zile-i tii la umbra, iar in a sasea tragi in vase/ Licoarea veselului Bachus. Dar dupa ce ati asfintit/ Pleiadelor si voi, Hyade, ca si puternicul Orion, Pe locsa-ti amintesti ca, iata, e anotimpul araturii/ Sa aiba parte iar pamintul de anul plin de rodnicie./ / (p. 63).

Aici se incheie caruselul anotimpurilor, un mod interesant de a descrie caracteristici nu complete/ exhaustive la fiecare anotimp, ci lasand curiozitatea sa lucreze pana se ajunge la acelasi anotimp din anul urmator si, probabil, asemenea specificuri sezoniere ar putea fi rulate macar pe parcursul unui deceniu, fara a plictisi cititorul, dand toate caracteristicile unui anotimp, pana la satietate, dar treptat-treptat… Asadar, est modus in rebus! Hesiod nu doar propovaduieste cumpatarea, ci o si aplica in ceea ce face. In continuare, Hesiod, desi avea aversiune de apa si de mersul cu corabia, dar ca fiu de corabier comercial, da sfaturi celor care se avinta pe mare cu corabiile care transporta produsele destinate schimbului:

Plutirea cea primejdioasa pe valuri de te-atrage, afla:/ Cind dinaintea lui Orion cu strasnica-i putere fug/ Pleiadele ce se afunda in marea cea posomorita,/ Puzderia de vinturi, toate, dezlantuie suflarea lor./ Pe vinetiu noian atuncea sa nu mai cirmuiesti corabii/ Ci sa lucrezi pamintul adu-ti aminte, dupa-ndemnul meu./ Corabia s-a tragi pe tarmuri, cu pietre puse-n jurul ei,/ S-o crute de virtosul suflu al vesnic umedelor vinturi;/ Sa aiba cepul scos, caci ploaia lui Zeus o schimba-n putregai./ Iar toate cite o-nzestreaza le tii acasa, rinduite;/ Cu sirg impatureste-aripa corabiei pe mari drumeata. / (p. 63) //  Ci bine intocmita cirma atirn-o peste vatra,-horn/ Tot adastind sa vina timpul calatoriei pe noian./ Atunci in mare trage-ti iutea corabie, pe care-o umpli? Cu-ncarcatura cuvenita, cistigul sa-l aduci acasa/ Intocmai cum facea si tata, al meu si-al tau, smintite Perses!/ Corabia-l purta pe mare, spre-a dobindi rivnita-avere;/ Cindva el a venit incoace, noianu-ntins a strabatut,/ Eoliana Cyme-n urma lasind-o, dus de neagra nava./ Fugise nu de-ndestulare, nici de-avutie si belsug, Ci de amara saracie pe care Zeus o da la oameni./ Statornicitu-s-a pe-aproape de Helicon, in satul jalnic/ Cu aspre ierni si veri vrajmase, nicicind imbietoarea Ascra.// Tu, ins, Perses, tine minte, fa toate treburile tale/ La vremea lor, dar mai cu seama de-i vorba sa cutreieri marea,/ Sa lauzi micile corabii si in cea mare-n-carcati marfa;/ La o mai mare-ncarcatura, mai mare fi-va si cistigul/ Ce-l vei avea, de-o sa-si struneasca suflarea crincena vintiasa./ De vrea nechibzuita-ti minte sa se indreptespre negoturi/ Aflind scapare de-mprunuturi si de necrutatoarea foame,/ Am sa te-nvat ce datini are noianul pururi vuitor./ Eu cel strain de mestesugul naierilor si de corabii,/ Pe-o nava inca niciodata n-am colindat pen-tinsul marii;/ Doar cind m-am dus in Eubeea, din Aulis; acolo-aheii,/ Stind ca furtuna sa-nceteze, ostire multa adunat-au, S-ajunga din Helada sfinta in Troia cu femei frumoase./ (p. 64)/ De-acolo am plutit spre Chalkis, la-ntreceri rinduite-n cinstea/ Razboinicului Amphidamas: ci multe premii renumite,/ Pret al izbanzii, pus-au fiii eroului; si-atunci, pot spune, Un imn mi-aduce biruinta, primind un trepied cu toarte,/ Eu insumi inchinat-am darul la Muzele din Helicon/ Ca-ntii acolo imi vadira spre-arminiosul cint fagasul./ Atita stire-am de corabii in mii de cuie tintuite./ Dar chiar si-asa dezvalui vrerea lui Zeus ce tinea-n miini egida,/ Caci de la Muze invatat-am sa cint un imn fermecator./ / Cincizeci de zile incheiate de la solstitiul de vara/ Cind pe sfirsite-i anotimpul in care munca-i o povara/ Sint pentru oameni timp propice plutirii: n-o sa ai atuncea/ Nici o corabie sfarimata si n-o sa-ti pierzi in larg naierii;/ Aceasta numai cind Poseidon, de tarmuri cutremuratorul, Sau Zeus, domn peste zeii vesnici, n-a hotarit sa-i dea pieirii, Caci doar in ei sorocu-si afla norocul si nenorocirea./ Atunci mai potolita-i briza, noianul fara de primejdii./ Tu fara pic de teama-n suflet, plin de increderea in vinturi,/ Sa-mpingi corabia in valuri, cu toata marfa pusa bine;/ Ci cit mai repede se cade sa te intorci la tine-acasa,/ N-astepti ca vinul nou s-apara, sa-nceapa ploile de toamna, Din urma sa te prinda iarna, cind suera cumplitul Notos/ Rascolitorul de talazuri, urmat de ploile lui Zeus, Tomnatice, potopitoare, umplind noianul de primejdii./ / Alt chip de-a colinda pe valuri au oamenii si primavara/ Cind in smochin, spre virf, barbatii zaresc intia oara frunze/ (p. 65)/  La fel ca urmele lasate de-o cioara care-a pogorit/ Pe lutul reavan – caci atuncea cutreieri marea lesnicios:/ Primavaratica-i aceasta plutire; dar consimtamintul/ Nu-i dau cu nici un pret, caci dinsa pe placul inimii nu-mi este,/ Odata prins prilejul, trudnic scapi de napasta. Chiar si-asa/ De ea slujescu-se multi oameni al caror cuget s-a raznit:/ Ci printre muritorii jalnici, averea tine loc de suflet:/ E crincen sa-ti gasesti sfirsitul in valuri. Da-mi crezare dara/ Si cugeta la toate-acestea in sinea ta precum iti cer./ Vezi de nu-ti pune in scobite corabii avutia-ntreaga;/ Pastreaza-ti cea mai mare parte si-ncarc-o doar pe cea mai mica./ Ce groaznic este cind prapadul te afla-m mijloc de talazuri,/ Se fringe osia deodata si-ncarcatura-i nimicita./ Masura s-a pastrezi caci bunul prilej sta mai presus de toate. // (p. 66).

Economica mariajului

Cu aceasta reflexie teoretica de esenta economica („sa nu pui toate ouale in acelasi cos”, pledoarie pentru cumpatare, masura, oportunitate) se incheie „cursul de <marina comerciala> tinut de Hesiod fratelui sau Perses. Si tot acestuia ii face recomandari de natura a-si asigura un viitor familial echilibrat, armonios, cumpatat. In ultima instanta, cum sublinia mai sus Hesiod, doar la oamenii demni de plins „averea tine loc de suflet”. Pentru oamenii normali, echilibrati, sufletul trenuie ingrijit la fel ca mintea, ca burta sau ca alte organe ce-si cer drepturile functionale si care, numai functionand toate impreuna pot face un organism armonios. Organ-ism, de fapt, inseamna sa-ti transformi trupul si sufletul (la un nivel maxim) in mijloace/ instrumente pentru atingerea scopului suprem: obtinerea starii de multumire/ satisfactie/ fericire/ implinire. Dupa ce modernitatea a tinut mortis sa le separe, sa le specializeze, sa de preeminenta gandirii in detrimentul simtirii, mintii in locul inimii, abia postmodernitatea vine sa le co-(i)mbine, sa le vada integral si integrator, adica sa reia un ciclu inceput la …inceputurile elenismului si ale civilizatiei europene, respectiv sa promoveze holismul, transdisciplinaritatea si umanismul total. Asadar, pentru ca nu este suficient sa aduni bogatii facand comert pe mare, periclitandu-ti viata, este necesar sa ai grija de suflet, de fericire. Deci: cherchez la femme! De retinut/ observat ca Hesiod nu da sfaturi si femeilor, acestea fiind deja descrise ca fiind acele fiinte in care poti sa te-crezi exact cit te poti increde in tilhari…Sintetizand, femeia este acel rau necesar fara de care masculii nu pot deveni barbati cu adevarat.

La timpul bine-ales  de tine s-aduci nevasta-n casa ta./ Sa nu-ti lipseasca mult din virsta cind ai si strins trezeci de ani,/ Nici sa se-adauge mult deasupra: aceasta-i vremea-nsuratorii/ Sa-si tina patru ani fetia, marita-se in anul cinci./ Nunteste-te cu o fecioara, s-o-nveti cu bune obiceiuri./ Prefera o sotie care pe-aproape-si are locuinta; Ajungi, de nu-ti rotesti privirea, sa-ti rida si vecinii-n fata/ Noroc cu carul are-n viata doar omul c-o sotie buna,/ In schimb o pacoste mai mare nu-i alta ca sotia rea;/ (p. 66)/ Mereu avida de petreceri: cit de voinic i-ar fi barbatul,/ Ea fara foc il perpeleste, sortindu-l grabnic batrinetii. // (pp 66-67)

Economica prieteniilor

Adesea se spune ca prietenia este un sentiment mult mai profund si mai trainic decat iubirea, care adesea este trecatoare. Vorba cantecului: „o fata mai gasesti, dar un prieten greu…” Drept pentru care si Hesiod face o frumoasa pledoarie prieteniilor adevarate, statornice, dezinteresate, sincere. A pastra o prietenie adevarata este o ofranda adusa zeilor nemuritori:

„Cinsteste bine, dupa datini, nemuritorii fericiti./ Nu socoti nicicind un prieten aidoma c-un frate-al tau./ Dar dac-o faci, nu fi tu primul ce raul i-l pricinuieste./ Nu tilcui minciuni de dragul cuvintelor; iar daca-ncepe/ Sa te jigneasaca ori prin vorbe, ori prin purtari, tu tine minte/ Sa-i dai de doua ori pedeapsa ce-o merita; ci daca iarasi/ Rivneste vechea prietenie si vrea sa-ti dea despagubire, Primeste-l. Jalnic e barbatul ce ba cu unul, ba cu altul/ Se-mprieteneste. Ce-ai in cuget sa nu-ti dezminta prea mult chipul./ (p. 67)

Economica reproducerii

Nu-ti zamisli vreodata pruncii intors de la inmormintarea/ Cernita, ci de la ospatul dat pentru zeii fara moarte.” (p. 68). Nota Ion Acsan: „Grecii credeau ca mortii pingaresc deopotriva pe cei ce insoteau cortegiul funebru sau ieseau intimplator in calea lui” (p. 68).

Economica habitatului

Atunci cind iti cladesti o casa, nu ti-o lasa neterminata,/ Ca poposind cumva deasupra, sa cirie fiecare cioara” (p. 68)

Economica menajului

Din oala nepurificata  prin jertfa nu lua mincare,/ Nici apa de spalat nu-ti pune, caci si acesta-i un pacat, / Pe inzeite obiecte nu-i bine sa-ti asezi vlastarul/ Avind douasprezece zile: faci din barbat un nebarbat;/ Douasprezece luni sa aiba si tot aceeasi e urmarea./ Intr-a femeii scaldatoarebarbatul sa nu-si spele trupul/ Cel dalb, fiindca-o grea pedeapsa, vremelnica, asa-si casuna./ Cind intalnesti in drum ofrande ce ard pe-altare, nu glumi/ Pe seama tainelor: si astfel stirnesti minia zeitatii./ Mereu la gura unui fluviu, ce se rostogoleste-n mare/ Si la izvoare te feresti sa-ti lepezi udul, orice-ar fi,/ Dar nici tu nu te scalda acolo: aceasta-i inca si mai rau./ (p. 68)

Economica imaginii si a relatiilor interumane

Asa sa faci si pazeste de-a de-a oamenilor defaimare,/ Caci faima rea se isca lesne; mai lesne-i sa te-alegi cu ea/ (p. 68)/ Dar e mai greu s-o porti si trudnic te mai dezbari de-a ei povara,/ Nu piere pe de-a-ntregul faima nicicind, caci prea sint multi aceia/ Ce-o raspindesc in jur. Si Faima, la rindul ei, e o zeita./ / Ce-o raspindesc in jur. Si Faima, la rindul ei, e o zeita. // (p. 69)

Economica simbolurilor zilelor (faste si nefaste)

Simbolurile cifrelor amintite se refera, in ordine, la: finalul de luna, a treizecea zi, apoi sunt apreciate zilele urmatoare: 1, 2, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 20 si 24 (plus 30). In total 15 zile sunt influentate de zei, majoritatea dintre ele in bine (zeii fiind buni, nu?), iar cele rele sunt mici pedepse pentru cei care au gresit anterior. Rezulta ca celelalte zile, neamintite, sunt neutre, nu aduc nici rele, nici bune, sunt, adica echilibrate si fara influente anume, „nepaguboase, n-aduc daruri” (p. 71). Aceste „neutre” sunt (tot in numar de 15): 3, 14-19, 21-23, 25-29. Prin urmare jumatate din zilele lunii sunt si bune si rele, dupa cum e mintea fiecaruia. Destinul zeiesc nu se baga! Cealalta jumatate din numarul zilelor lunii au semnificatii preponderent pozitive, favorabile, cu exceptia cifrei 5, singura plasata in categoria zilelor rele, in mod clar si fara exceptii.

Daca structuram zilele predestinate/ faste pe cele patru saptamini ale lunii, se observa un lucru interesant. Primele doua saptamani sunt pline de zile influenate de zei (majoritatea faste) dupa cum urmaeaza: Saptamana I-a (1-7) are 6 zile predestinate, saptamana a II-a (8-14) are tot 6 zile predestinate, pentru ca saptamanile a III-a (15-21) si a IV-a (22-29) sa aiba, fiecare doar cate o zi predestinata. Ramane a 30-a zi, care este cu regim „special” –  e zi de leafa! Asadar, structura unei luni, din punctul de vedere a inflentelor divine este, dupa cum urmeaza: 6 + 6 + 1+1+1 = 15. Este de inteles cat de echilibrata este lumea devreme ce jumatate din timp, noi oamenii, existam si activam sub guvernanta divina, iar jumatate din timp existam si activam „de capul nostru” adica apeland la liberul arbitru.

Revenind la concretetea zilelor faste si nefaste, dictate de zei este de retinut cifra 5 cea mai nefasta dintre toate. Nu vad legaturi directe, doar speculez aici ca preocuparea pentru cifra cinci a dominat (si mai domina) regimurile comuniste: steaua cu cinci colturi si cincinalul ca mod concret de masurare a timpului respectiv a muncii in comunism. Este in studiu (de catre subsemnatul) sistemul categorial pentadic (Filosofia pentadica) propus(a) de acad. profesor dr. in logica, Alexandru Surdu* presedintele sectiei de profil de la Academia Romana. Am auzit o descriere a acestui sistem facuta de autorul insusi la Radio Romania Cultural, si prima mea reactie este una de rezerva, daca nu chiar de rezistenta… Poate nu intamplator, solicitandu-i parerea experta in legatura cu sistemul meu categorial triadic numit Metodologia Scop Mijloc, domnia sa a strambat din nas, concentrandu-se asupra pentadelor domniei sale. *Vezi si cartea Alexandru Surdu, Filosofia pentatdica (I). Problema transcendentei, Editura Academiei Romane si Editura Herald, Bucuresti, 2012. Prima editie a acestei carti s-a facut in 2007, pe banii Academiei, iar actuala editie (nefiind o editie a II-a) este publicata in dubla editare: a Academiei care a dat banii in 2007 si a Editurii Herald care va lua banii din incasari. Toate drepturile editiei 2012 sunt rezervate Editurii Herald. Nu m-ar mira deloc ca aceasta editura – care publica fara sa o mai coste ceva dar isi ia bani din incasari – intelegand ca „prin toate drepturile se au in vedere si cele de autor, de proprietate intelectuala adica – aceasta editura, zic, sa fie chiar proprietatea domnului academician. Logic, nu? Este o ipoteza de lucru…pentru institutiile interesate. La cate capusari de fonduri se fac in infinita noastra tranzitie spre nicaieri acest scenariu nu pare a fi unul fantasmagoric*.

Sa vedem ce este cu aceasta penta-zi, a cincea din luna (impreuna, oarecum, cu suratele ei 12, 19 si 26):

De oricare a cincea zi a lunii fereste-te ca-i grea si-amara./ Cica-n a cincea zi Erinii vin sa slujeasca Juramintul/ Pe lume-adus atunci de Vrajba spre a napastui sperjurii” (p. 70). Cu alte cuvinte, de aceasta zi nu ai cum sa te feresti, ea fiind predestinata nasterii justitiarilor care vor avea de luptat cu nedreptatea, adica vor avea o viata grea. De retinut ca a cincea zi (cea mai rea!) vine imediat dupa a patra zi (cea mai buna, sacra, buna pentru toata lumea, cu niste avantaje certe pentru anumite categorii de oameni). Echilibrul dintre bine si rau (media dintre 4 si 5, adica exact 4,5!) este realizat abia dupa ce ai cunoscut ambele zile (pe cea mai buna si pe cea mai rea). Asadar, triada zilelor 4, 5 si 6 este formata din „adevar” (divin), lupta pentru adevar – care este o lupta divin-diabolica intre adevar si minciuna si calea de mijloc, respectiv un adevar spus mai in taina, mai putin vocal adica. Totodata, aceeasi triada o vad ca fiind – in fapt! – continuumul Scop (adevarul), Mijloc (atragerea oricaror mijloace pentru accederea la adevar) si raportul Scop/Mijloc (permanenta adecvare, incercare de echilibrare intre „adevarul cu orice pret” si „adevarul cu preturi negociate”. Aproape ca nu mai este necesar sa reamintesc aici si triada corespunzatoare celei de mai sus: Politic, Economic, Etic. Politicul este stabilirea scopurilor in functie de mijloace, Economicul este atragere/ crearea de mijloace pentru atingerea unor scopuri precise si Eticul este „dreapta cumpanire” dintre ele, adica eficienta activitatii depuse. De aceea intr-unul din referatele la doctoratul in Etica a avansat ideea ca eficienta este nu atat treaba economistilor (care se ocupa cu combinatiile de mijloace) cat eticienilor, cumpanitorilor dintre scopuri (rezultate) si mijloace (eforturi). Dar asta era in secolul trecut… Sa trecem la lucruri mai proaspete, cum ar fi simbolica hesiodiana. De retinut ca cele trei zile esentiale pentru oameni (4, 5 si 6) se intampla in finalul primei saptamani, dupa care vine a saptea zi, tot una fasta pentru oameni (una dintre cele trei zile sacre: 1, 4 si 7). Dumnezeu a facut lumea in sase zile, si intr-a saptea s-a odihnit, admirandu-si Creatia! Daca observam pozitia si simbolistica celor trei zile sacre, vedem ca ele reprezinta Inceputul (1), Miezul/ Evul Mediu/ Median (4) si Sfarsitul (7). Aritmologic 1 + 7 = 8, iar 8/2 este 4. Cu alte cuvinte, sacralitatea suprema este data de Aura Mediocritas (Calea regala, de mijloc, de apogeu).

Hesiod ne spune ca baietii nascuti pe data de sase sunt favorizati de soarta: „la nasteri de baieti e buna / S-aduci baiat pe lume-i buna” (probabil, divinitatea oferindu-le mai multa barbatie) dar „nu e buna pentru fete” (probabil le aduce o lipsa de feminitate), fiind buna si pentru scopirea / castrarea iezilor si berbecilor (a unor „incornorati” adica…). Baiatul nascut pe data de 6 este considerat avantajat deoarece: „el va-ndragi doar zeflemeaua, minciuna, mingiioasa vorba si tainica taifasuire” (p. 69). Unul dintre cei nascuti pe aceasta data este chiar autorul acestor rinduri. Imi recunosc deschis inclinatia spre zeflemea si tainica taifasuire (consilier de taina adica), poate chiar si ceva vorba mingioasa uneori, dar minciuna nu face casa buna cu mine (nici in ce ma priveste si nici in ce-i priveste pe altii). Dar daca se mai intampla sa cad in acest pacat, atunci am o atenuanta: asa au vrut Zeii…

Asa cum era de asteptat, inceputul saptamanii a doua (zilele 8 si 9) sunt zile faste pentru oameni (oarecum dupa chipul si asemanarea primei saptamini). Cu alte cuvinte, orice sfarsit (de saptamina) este un nou inceput…

Si ziua ultima a lunii (30) este plina de semnificatii, de la Hesiod si pana in zilele noastre: plata salariilor (inainte de a se inventa chenzina – quinze = 15) se facea la sfarsitul lunii, mai exact dupa efectuarea muncii si nicidecum inainte. Doar la unii meseriasi romani se mai practica plata in avans, necorelata cu cantitatea si calitatea muncii… De regula, cand incercam sa „tocmesc” meseriasi, in momentul in care cereau bani inainte sistam orice discutie, fiindu-mi clar ca cei castigati vor fi doar ei.

Practic, aceasta a doua si ultima parte a poemului explica pe deplin titlul ales: Munci si zile. Prima parte este o teorie a actiunii umane libere si guvernata doar de liberul arbitru al oamenilor, ca si cum divinitatile ar interveni doar in situatii aleatorii, extreme sau din capriciul acestora. In schimb partea doua este dedicata preponderent vointei (dumne)zeiesti, care va influenta – e adevarat, majoritatea in bine – rezultatele muncii/ activitatii/ actiunii umane. Sintetic spus, cele doua parti ale poemului sunt dedicate I): muncii oamenilor sub influenta zeilor si II): vointei zeilor care pot influenta munca oamenilor. In ultima instanta, munca este desfasurata in conditii spatio-temporale concrete, iar poemul este unul dedicat „eficientizarii” muncii, in sensul ca aceasta sa fie pe cat posibil placuta, rodnica si plina de rost. Cu conditia ca sa nu te crezi tu insuti un (dumne)zeu…

O mica nedumerire a fost lasarea cifrei (si zilei) trei la latitudinea oamenilor. Dupa ceva reflectii am ajuns la concluzia ca triada este prezenta in gandirea elenistica, formulata poetic de Hesiod. In primul rand avem o triada implicita (zilele 4, 5 si 6 cu semnificatia lor relativa de bine-rau-adecvare), si in al doilea rand avem o triada explicita atunci cand se face referire la dimineata, pranz si seara, aceste trei momente ale zilei avand darul sa influenteze masiv destinul unei zile. Spre exemplu, cea de-a 24-a „-n zori de zi e buna, in schimb spre seara e mai rea” (p. 71).

Iata partea a doua a poemului, in integralitatea sa, neintrerupta de „publicitate” (adica de micile mele comentarii), parte a doua pe care o numesc

Etica vietii si muncii in respectul legii (divine)

Vrind sa te tii cum se cuvine de s(h)artul zilelor lui Zeus, / Pe-argati sa-nveti ca a treizecea zi dintr-o luna-i potrivita/ Cu-a muncilor supraveghere si cu-mpartirea de tainuri/ Cind oamenii cinstesc aievea indatinatul sir de date./ Dar iata care zile-anume le are prea-nteleptul Zeus./ Sint sacre: inceputul lunii, a patra si a saptea zi –/ Caci Leto a nascut atuncea pe-Apollon cu-auritul palos – / Apoi a opta si a noua sub luna-n crestere sint zile/ Propice amindoua pentru a muritorilor nevoie;/ A unsprezecea zi e buna, la fel si a dousprezecea,/ La tunsul oilor intia, la vesel seceris, a doua. / Dar ziua a douasprezecea sta mai presus de-a unsprezecea: / Atuncea pinza lui si-o tese paiajenul zburind prin aer,/ In plina zi, pe cind furnica prevazatoare stringe roade./ Femeia-ntocmai pregateasca-si urzeala, incepind tesutul./ Cind vine ziua treisprezecea, sub luna-n crestere, te-abtine/ Sa-ncepi vreodata semanatul, da-i cel mai sanatos saditul./ / A sasea zi din miezul lunii nu-i potrivita pentru arbori;/ La nasteri de baieti e buna, nu-i nimerita pentru fete,/ Nici la venirea lor pe lume, nici la-njghebarea casniciei./ A sasea zi din fruntea lunii nu e prielnica nascarii/ Copilelor, ci doar scopirii de iezi si de berbeci ai turmei,/ Zi binecuvintata pentru a-mprejmui cu tarcuri stina./ S-aduci baiat pe lume-i buna; el va-ndragi doar zeflemeaua,/ Minciuna, mingiioasa vorba si tainica taifasurie./ In cea de-a opta zi a lunii scopesti ritanul si juncanul/ Si-n ziua dousprazecea catirul care rabda truda./ / In luna mare,-a douzecea zi plina darui-va lumii/ Pe omul chibzuit, caci fi-va nespus de ager si-telept./ (p. 69)./ Prieste-a zecea zi nascarii de fii si-a patra de la mijloc/ Ajuta fetelor: mioare, boi cornorati, tirsind copita,/ Zavodul cel cu colti de crita, catirul rabdator la truda/ Atunci cu mina ta sa-l mingii. Pastreaza-ti cugetul senin/ In cea de-a patra zi cind luna se-ncheie sau abia incepe, / Gonind din inima tristetea; nespus de sfinta-i asta zi  //  Cind vine-a patra zi a lunii s-aduci nevasta-n casa ta,/ Citind in zborul unor pasari semn bun ce-ndeamna sa faci nunta.// De-oricare-a cincea zi a lunii fereste-te ca-i grea si-amara./ Cica-n a cincea zi Erinii vin sa slujeasca Juramintul/ Pe lume-adus atunci de Vrajba spre a napastui sperjurii./ A saptea zi din miez de luna intimpin-o cu multa grija/ Zvirlind pe aria rotunda divina roada a Demetrei./ Dulgheru-atunci sa taie scinduri croite pentru pat de nunta/ Si multe birne de corabii, facute-anume sa pluteasca.// Chiar in a patra zi porneste sa-njghebi gingasele corabii,/ / A noua zi din miez de luna mai buna-i cind se insereaza;/ A noua zi din fruntea lunii n-aduce daune la oameni, caci ea-i prielnica sadirii de pomi si-aducerii pe lume/ Si de baieti dar si de fete, nicicind nefasta pe de-a-ntregul./ Stiu prea putini cit e de buna a noua zi spre-a lunii capat, Sa-ncepi ulciorul cu licoare sau pe grumazul sa pui jugul/ Purtat de boii si catirii si caii cu picioare iuti;/ La fel pe vinetia mare sa-ti tragi corabia sprintara/ Cu siruri de vislasi pe punte; putini o stiu intr-adevar,/ / Ulciorul poti sa-ncepi si-n ziua a patra; cea din miez de luna/ E cea mai sfinta; stiu doar unii ca-a douzeci si patra zi/ (p. 70)/ A lunii-n zori de zi e buna, in schimb spre sera e mai rea./ Pe urma zilelor acestea trag mari foloase pamintenii./ Sovaitoare-s celelalte, nepaguboase, n-aduc daruri./ Multi proslavesc o zi sau alta, dar adevaru-l stiu putini;/ O zi e mastera cu tine si altadata-i mama buna./ Ferice, norocos e-acela ce stie rostul tuturora/ Si, munca implinind-o bine, nu supara nemuritorii,/ De prevestiri ceresti asculta si se fereste de greseli”.(p. 71).

Un tratat de Etica

Comportamentul fiecarui individ este dictat de „firea” sa, dar si de educatie, de povetele primite, de receptivitatea fata de acestea si de masura in care se implica institutiile destinate sa asigure comportamentul indivizilor in limitele suportabilitatii si acceptabilitatii. Pentru mine comportamentul uman este rezultatul unor decizii de adecvare a mijloacelor la scopurile propuse, iar comportamentele umane sunt studiate si amendate de Etica. Comportamentul obisnuit, comun, mediu, fara excese intra in categoria moravurilor acceptate si stimulate a fi perpetuate. Ele au aparenta de normalitate tocmai prin acceptul majoritatii. Spre exemplu, in situatia in care, in anii 90 economia Romaniei era in proportie de peste 60% una subterana, necontroloata, neimpozitata si dispusa sa-si apere „realizarile” inclusiv prin forta, era o proba de temeritate sa te adresezi unei institutii pentru a reclama un furt: „Pai nu vezi, toti fura, asta inseamna ca si politia este mana in mana cu ei, tribunalele si judecatoriile la fel”. Aceasta  era „scuza” continuarii furtului (inclusiv intelectual, plagiatele si cartile copiate masiv si uneori prost traduse, imediat dupa deplasarile facute in strainatate, apoi sifonarile de bani publici, majoritatea facute in numele moralitatii de piata, a libertatii de gandire si actiune specific capitaliste.. Vedem aici, in „Munci si zile” ca judecatori corupti, existau si acum 29 de secole. La intrebarea: ce fel de progres este acesta?, raspunsul il gasim tot la Hesiod care demonstreaza cum s-au succedat epocile de la Facerea lumii pana in vremea sa: epoca de aur, apoi de argint, de bronz si de fier (din vremea sa). Le voi descrie dupa Hesiod tot in acest capitol dedicat eticii, pentru ca regresul inregistrat de omenire este, in primul rand unul moral, adica vedem tot mai des inadecvari in loc de adecvari.

Desi educatia nu se mai „prinde” la varste mature, Hesiod ii transmite fratelui sau Perses povetele si indrumarile comportamentale pe care el le considera ca fiind „bune”. Chiar de la inceputul poemului „Munci si zileHesiod i se adreseaza: „Adanc in inima sadeste-ti, o, Perses, cele ce urmeaza:/ De rele bucuroasa Vrajba sa nu te-abata de la treburi,/ Tinand urechile ciulite, s-auzi ce pricini umbla-n targ,/ Caci a te sinchisi n-ai vreme de cearta si galceava pietii/ Cand n-ai agonisit acasa recolta anului intreg/ La timp culeasa de pe holda cu griul rodnicei Demetra,/ Cand ti-ai asigurat belsugul, atunci starneste certuri, pricini/ Avutul altuia rapindu-l. Dar tu nu poti si-a doua oara/ Sa faci aceasta; de indata sa punem capat sfadei noastre/ Prin judecati nespus de drepte cum Zeus le-a randuit mai bine. / Cand parinteasaca mostenire am impartit-o multe lucruri/ Ai jefuit si dus cu tine, caci mult ai lingusit pe juzi/ Plocoane infulecand, ca vesnic sa judece in legea lor/ Netoti ce nu stiu cit intregul e mai prejos de jumatate/ Si ce comori nebanuite gasesti in nalba si asfodel” (p. 42-43) Nu intamplator, unii critici au considerat „Munci si zile” ca fiind un „poem pedagogic”. „Morala” versurilot citate mai sus tinteste si la dimensiunea etica si la cea economica, oricum inseparabile. Daca esti preocupat de barfe si taclale fara rost nu ami ai timp sa te ocupi de „vrajba buna”, acea de la piata unde oamenii „se cearta” in sensul bun al cuvantului, negociind preturile si incercand sa obtina pretul cel mai bun pentru el. Evident, cel care s-a pacalit la o negociere nu mai poate fi pacalit si a doua oara, de unde si sfatul de a avea o paleta mai larga de „furnizori”. Iar la piata nu ai cu ce cumpara daca nu ai produs ceva, daca nu ai avut ce recolta. Dupa principiul de marketing amintit mai sus (nu poti pacali de doua ori acelasi partener), Perses, fratele lui Hesiod, este avertizat ca nu poate repeta jaful (sub acoperirea si cu ajutorul necinstitilor judecatori).

Ideea de dreptate nu poate fi separata de mijloacele apte sa ofere omenirii starea de dreptate si de adevar. Printre aceste mijloace cred ca atentionarile, avertizarile si chiar amenintarile nu pot lipsi. Justificarea/ explicarea utilizarii unor (anumite) mijloace in vederea atingerii unor scopuri tine de resortului discursului etic, moralizator, deontologic si sanctionator in cazul in care acele mijloace nu ar fi acceptate. Sub acest aspect (si in conformitate cu aceasta definitie a eticului), cred ca ar putea fi citite urmatoaree pasaje din poemul „Munci si zile”:

Asupra lui si-atrage raul cel ce vrea raul altui om:/ Se-arata orice rea-vointa mai rea ca cel care-a rivnit-o.” (p. 50). Asadar, alegerea unor mijloace constientizate ca fiind rele, nu poate duce decat la  rezultate rele, adica neconforme cu scopurile majoritatii semenilor, adica acei care definesc normalitatea si moralitatea. Nerespectarea deontologiei, adica a regulilor de urmat si a mijloacelor permise/ acceptate pentru atingerea unor scopuri individuale poate atrage dupa sine sanctiuni supreme din partea divinitatii supreme, respectiv a atotputernicului Zeus. „Cu ochiul sau zareste totul si toate le patrunde Zeus,/ Cind vrea, o vede si pe-aceasta si nu-i ramane taina felul/ Cum e dreptatea impartita chiar dupa ziduri de cetate./ De-acum n-as vrea sa ma mai aflu in rindul oamenilor drepti/ Nici eu, nici fiul meu, de vreme ce-n rau se-mpotmoleste dreptul/ Si tot nedreptul are parte de o nedreptate mult mai mare. Dar sper ca Zeus, cumpanitorul nu va ingadui acestea”. (p. 50). Zeus este un Big Brother postmodern, cu camere de luat vederi conexate la o unitate de comanda si control (de Management adica) si cu posibilitatea de a da sanctiuni, de a amenda comportamentele celor care incalca regulile. El este cel care „cumpaneste” gradele de incalcare a regulii si gravitatea acestor fapte. Ideea de cumpanire este intrinseca conceptului de adecvare intre scopuri si mijloace, intre politic si economic, generand acel tip de etic ce rezulta din aceasta „cumpanire”. Merita amintit aici ca Eminescu a definit economicul exact in aceasta maniera: „economicul inseamna dreapta cumpanire intre…. scopuri ……si mijloace”, definitie pe care o consider perfect consonanta cu Metodologia Scop Mijloc, cu ideea de moralitate implicita in ceea ce numim politic (alegerea scopurilor) sau economic (alegerea mijloacelor). In consecinta, ne aflam in fata unui Tratat de Etica, exact in masura in care „Munci si zile” este un Tratat de Politica, de Economica, de Management, de Drept, de Logica etc.

Pentru ca atentionarea facuta de Hesiod fratelui sau in legatura cu riscurile incalcarii regululor si a sanctiunilor inevitabile din partea divinitatii, Hesiod continua tocmai cu definirea acestor reguli, norme, legi sau stari considerate normale: „O, Perses, sfaturile mele intipareste-le in suflet/ Da ascultarii doar dreptatii si sila fie-n veci uitata, Caci pentru paminteni Cronide a hotarit aceasta lege; / Salbataciunile si pestii si pasarile-naripate/ Sa se manince intre ele, necunoscind ce e dreptatea./ Dreptatea-i data oamenilor, fiindca ea-i cu mult mai buna” (p. 50). Cred ca aici notiunea de dreptate are sensul de rationalitate, judecata dreapta, logica, normala, fireasca, umana. Distinctia intre dreptatea umana si lipsa de dreptate la animale ne obliga sa intelegem prin „dreptate” – ideea de ratiune, de judecata superioara, cu care au fost inzestrati doar oamenii. Dimensiunea deontologica a acestor sfaturi este si mai evidenta in versurile urmatoare: „Cind omul priceput vorbeste in numele dreptatii volnic/ Pe el cu-averi il rasplateste departe-vazatorul Zeus/ Cel ce stiind ca strimb se jura, prin marturia lui rosteste/ Minciuni, greu vatama dreptatea, pacatul sau iertare n-are/ Si in uitare se afunda tot neamu-i in viitorime;/ Iar cel ce jura drept avea-va un neam ce va-nflori de-a pururi./ Vorbesc, gindind ca-ti fac un bine, neghiob fara pereche, Perses!/ Fireste ca netrebnicia o stringi gramada-n jurul tau/ Usor: drum neted ai in fata si prea se afla la-ndemina./ Sudoarea fruntii inaintea stradaniei au pus-o zeii/ Cei vesnici: pina la ea te duce o cale lunga si abrupta,/ Pe la-nceput anevoioasa, dar dupa ce-ai razbit pe culme/ Devine mai apoi usoara, oricit de aspra-a fost cindva” (p. 51). O ipoteza de „traducere” a sintagmei „sudoarea fruntii inaintea stradaniei” ar fi urmatoarea: „munca concreta, reala, autentica si nu doar intentii, nu doar mimarea muncii”. Probabil aceasta este conotatia cea mai frecvent data versului in cauza. Dar versul „sudoarea fruntii inaintea stradaniei au pus-o zeii”  poate fi considerat si ca un elogiu adus gindirii umane (fruntea – simbol pentru gandire) in comparatie cu forta fizica, o elogiere a muncii intelectuale in raport cu munca fizica. „Sudoarea fruntii” poate inseamna rationalitate maxima, gandire profunda si nicidecum efort fizic care duce la aparitia broboanelor de sudoare pe frunte. „Sudoarea fruntii” poate fi – in aceasta ipoteza pe care o lansez acum – echivalentul ideilor creatoare, a gindirii generatoare de echilibru si de bunastare, este – ca sa folosesc expresia unui biolog – „urina creierului”. Continuarea versurilor sustine, cred, aceasta ipoteza a mea:

Desavirsit sadea e omul ce, pururi cumpanind la toate, / Da de poteca ce se-arata, la urma, pe deplin mai buna/ Destoinic e si cel ce-asculta pe-un povatuitor de bine, Dar cel  singur nu gindeste si nu primeste-n sinea lui/ Un sfat venit din alta parte, e un barbat neispravit, / In schimb, de-a mea povatuire sa-ti amintesti necontenit:/ …” (p. 51). Ma opresc aici cu citatul de esenta etica (orice sfat, povata etc. inseamna „a face morala” adica a indrepta moravurile, a imbunatati comportamentul indivizilor, a tine o lectie de etica), deoarece continutul propriu-zis al sfatului este de esenta economica (mijloace pentru scopuri). Ei!, cine ar putea oare sa deceleze lucrurile si sa spuna: aceasta nu este economic, este DOAR etic, sau invers…? Separarile pe care le-am facut in cadrul poemului hesiodian au ca rost tocmai demonstrarea faptului ca ele sunt doar artificial (dar foarte dificil) separabile, iar in cazul in care separarea a avut loc din varii motive, prima si cea mai indicata reactie este sa refacem intregul imediat… Iata un pasaj pe care l-am reprodus si la „Un tratat de Economica”, desi contine, majoritar, reguli de comportament, demne de urmat:

„Averea nu se jegmaneste; mai buna-i daca ti-o dau zeii,/ Prin forta bratelor, cu japca, poti dobindi mare-avutie;/ Poti s-o rapesti prin limbutie, cum se intimpla-adeseori/ Atunci cind setea de cistiguri inseala omeneasca minte,/ Si prigonita e rusinea de crincena nerusinare; Degraba zeii dau pierii pe-acel barbat iar casa lui/ Se naruie: putina vreme ii insoteste bogatia./ La fel de rau e cel ce-alunga pe oaspete sau rugator,/ Ba chiar si-acela care intra in asternutul unui frate,/ Cu soata lui sa se uneasca, in taina savirsind pacatul;/ Cel care-mpins de nebunie, ii amageste pe orfani;/ Cel ce cu virstnicul sau tata, pe tristul prag al batrinetii,/ Se ia la harta, coplesindu-l cu grele vorba de ocara;/ E minios pe toti acestia Zeus insusi, care, pin-la urma,/ Ii pedepseste aspru pentru nelegiuitele lor fapte./ De-aceste miselii departe sa tii nechibzuitul cuget. / Ci dupa starea ta, inalta la zeii vesnici sfinte jertfe/ Curat si fara de prihana, arzind stralucitoare coapse./ Tu prin libatii si ofrande da-ti osteneala sa-i atragi/ Si seara, cind te culci, si-n ceasul cind reapare sacra raza,/ sa-ti fie-n inima si-n cuget de-a pururi binevoitori,/ Ogorul altuia sa-l cumperi, nu altul sa ti-l ia pe-al tau./ Doar pe cel drag sa-l chemi la masa si fugi de cel ce te uraste”.(pp. 52-53) In continuare, sirul povetilor moralizatoare (cu un continunut politico-economico-juridico-etic) pare fara de sfarsit: „Doar pe cel drag sa-l chemi la masa si fugi de cel ce te uraste./ Tu sa poftesti cu precadere pe cel ce-n preajma-ti locuieste,/ Caci ori de cite ori napasta se-abate peste casa ta/, Vecinii nu-si mai string cureaua, ci rudele stau sa se-ncinga./ Vecinul rau e o urgie, cel bun e-o mare inlesnire; / Ai parte de de o soarta-aleasa cind inimos tie megiesul./ Nu ti se prapadea juncanul de nu-ti era misel vecinul, Masoara tot ce-ti da vecinul, sa-napoiezi cit ai primit;/ Masura sa ramina-aceeasi, chiar depasind-o daca poti, Nevoia cind te-ncearca iarasi, sa vina ajutorul sigur/ Fugi de cistiguri necinstite; belea-i cistigul necurat./ Iubeste-l doar pe cel drag tie si mergi la cel ce-ti vine-n casa./ Da numai celui ce-ti da tie, nu da celui ce n-a dat,/ Dai totdeauna celui darnic, nedarnicului nu-i da nimeni, /Frumos e darul, insa jaful e-o pacoste ce-aduce moartea./ Cel care da de bunavoie, oricit de mult a daruit, / Se bucura ca-mparte daruri si se desfata-n sinea lui,/ Cel ce ia de la altul silnic, povatuit de-a lui sfruntare,/ Chiar daca-i o nimica toata, isi simte inima-mpietrita, /  (p.53). As fi tentat sa scriu ca Hesiod a inserat in „Munci si zile” nu doar sfaturi moralizatoare (behaviorismul se poate revendica cu usurinta din acest poem), ci si sfaturi practice ce tin de sanatatea individului (Un Tratat de Sanatate): cum sa bei vinul, de exemplu: „La inceput sau pe sfirsite, sorbi din ulcior pe saturate;/ Sa-l cruti la mijloc: cumpatarea, cind dai de fund, e vai! tirzie./ (pp. 53-54). Dupa cum va constata cititorul atent am citat copios din acest poem, ca sa nu spun ca este chiar citat in intregime, deoarece probabiltatea ca Hesiod sa (mai) faca obiectul interesului unor elevi, studenti sau chiar cercetatori este foarte mica, iar referatele gasite pe internet sunt dezarmant de sumare, fara niciun vers citat, fara opinii si interpretari, repetand – dupa caz – sabloane de genul „este un poem pedagogic” sau „este un poem agrozootehnic” oferind sfaturi practice agricultorilor de poetul taran Hesiod… Eram tentat sa reproduc aici si astfel de mostre de „analize literare” – cumplit mestesug de tampenie! – dar exista riscul de a fi luate drept modele de urmat… Asa ca am renuntat. Acestea exista oricum pe internet si contribuie din plin la consolidarea unei alte dogme inghitite de multi pe nemestecate: internetul este plin de prostii, de lucruri false, de informatii neverificate (partial adevarat), oferind un nemeritat credit/ cec in alb maculaturii editate la tonaj mare de case editoriale care publica absolut orice, arunca pe piata dejectii literare, ridicate apoi in slavi de prieteni de pahar sau de …editura. Ca sa fiu mai clar, atat internetul cat si cartile tiparite au productii ce pot fi cotate de la zero la 100. Asta pentru ca veni vorba de sfaturi comportamentale de care multi dintre noi am crezut ca sunt facute doar asa, in general, nu si sa fie urmate. Citand cat mai mult din cele 32 pagini (format mic, din fosta prestigioasa colectie Biblioteca pentru toti) sper sa deschid apetitul spre cunoasterea comorilor intelectuale ale elenismului si ale primelor inceputuri culturale ale Europei. In consecinta, dat fiind ca poemul ca atare nu se gaseste pe net in limba romana (in limba engleza este in multe variante, traduceri si cu interpretari serioase) consider ca munca de reproducere a acestui text clasic a meritat efortul. Caci, zice Hesiod: „Multumitoare fie plata ce-o dai tocmitului prieten./ Si-n gluma cind tratezi cu-n frate/ Sa-ti fie martorul de fata:/ Increderea si, deopotriva, neincrederea doboara omul./” (p. 54). Cu alte cuvinte, dupa fapta si rasplata… sau, mai exact: est modus in rebus! (adica fara excese!). Sfaturi pentru junii de varii varste ar fi utile liceenilor: „Sa nu-ti ia mintile femeia ce si-a impopotonat sezutul:/ Magulitoare-i flecareala, iti scotoceste doar grinarul/ Cel ce se-ncrede in femeie, acela in tilhar se-ncrede./ Un singur fiu s-aduci pe lume ca sa-ti pazeasca parintescul avut; caci doar asa belsugul o sa sporeasca-n casa ta/ Si cind te stingi la batrinete lasi un mostenitor in urma./ Usor da Zeus o mare-avere cind sint odrasle numeroase:/ Copiii multi  cer griji mai multe, dar si folosul e mai mare. /  Asemenea avere daca vrea inima din pieptul tau, indemnul sa-mi urmezi: trudeste s-alaturi munca linga munca.” (p. 54). Dupa intelesul meu, indemnul de a nu avea decit un fiu/ urmas are – ca si indemnul de a avea mai multi – o parte buna si una rea: daca ai un singur urmas, este mai usor de crescut si costa mai putin; in plus, problema mostenirii este foarte simpla si nu au cum aparea neintelegeri; in schimb, nu te poti astepta sa lasi urmasului o avere mai mare decit ai mostenit tu insuti de la parinti (Marx numea asta reproductie simpla). In schimb, a avea mai multi copii, desi este mai greu si genereaza multe griji, asta produce avutie suplimentara si putere de concurenta sporita, spre binele fiecaruia dintre urmasi. (Marx numea o astfel de optiune reproductie largita). Cred ca un asemenea sfat intruneste calitatea de „sfat intelept”, lasand la modul de gindire al fiecaruia dintre potentialii si realii cititori sa opteze pentru una dintre alternative. O asemenea libertate de gandire intruneste exigentele unei economii si societati cu adevarta libere, si nu intamplator libertarianul Murray N. Rothbard a considerat ca Hesiod este primul economist al lumii (in sens libertarian desigur). Si iar observam ca economicul invadeaza eticul, oferind optiuni politice diverse, generand filosofii si ideologii in functie de interese (personale, de familie, de neam, de tara etc.), de timp (viitorul imediat, mediu sau indepartat), de spatiu (gospodaria proprie, orasul/ polisul unde se intretes interesele politice, economice si etice, neamul/ natia/ natiunea/ tara s.a.m.d.). Sper ca cititorul sa nu fie derutat de aceasta omni-echi-valenta intre domenii ce par evident si clar separate. Cine doreste sa se verifice daca a inteles triada continuumului politic-economic-etic sa verifice, mai intai, daca a inteles cum e cu concomitenta continua si simultana a (Persoanelor) Sfintei Treimi. Daca exista intelegerea faptului ca Iisus a fost (este) si Dumnezeu si om in acelasi timp, daca intelege ca Iisus este si Duh si Om si Dumnezeu in acelasi timp, atunci exista sanse bune ca triada terestra si mundana de mai sus (politic-economic-etc) sa fie corect inteleasa, acceptata si corect/ benefic aplicata.

Economica/ Etica petrecerilor

A sti sa te insotesti cu semenii (evit in mod deliberat cuvantul socializare, din motive de dezambiguizare) este o arta/ techne care poate (sau nu) duce la starea de bine, de armonie interumana. Din nou, cuvintele cheie sunt aici cumpatare, masura, echilibru (inclusiv la cheltuieli per cap de invitat la o petrecere). De regula, pierderea masurii dupa o petrecere exagerata se concretizeaza in comportamente despre care chiar faptuitorii se rusineaza dupa ce-si revin din „abureala”: (vrei sa) dai cu barda-n Dumnezeu, te rogi divinitatii cu poticneala si fara convingerea, vorbesti vrute si nevrute, urinezi in locuri nepermise (in fata Soarelui, pe drum, linga drum, pe ziduri), te dezbraci din teribilism sau din cauza temperaturii (si a temperamentului), faci amor in locurile sacre (vatra unde se face focul, la greci) etc. etc. Hesiod le spune, evident, mai frumos:

Sa nu fi proclamat o gazda cu oaspeti multi sau cu niciunul, Dar nici tovaras cu miseii, nici mustratorul celor buni,/ Nu te-nvoi sa-nvinui omul de blestemata saracie/ Ce-l roade-n piept,/ caci fericitii nemuritori i-au dat-o-n dar./ N-au oamenii un alt tezaur mai scump ca limba cumpatata/ Si harul mai presus de toate e-acela de-a pastra masura./ De rau vorbind pe altii, afli mai degraba vorbe despre tine./ Nu fi posac cind la obstescul banchet, alaturi de multi oaspeti/ Petreci: mai mare-i desfatarea si cheltuiala-i mai putina./ / Nu inchina in zorii zilei lui Zeus, libatii de vin negru/ Cu miini necuratate-n apa, nici celorlalti nemuritori/ Caci ei, nedornici sa te-asculte, dispretui-vor a ta ruga./ Stind drept, tu sa nu-ti lepezi udul cu fata-ntoarsa catre soare;/ De cind apune, tine minte, si pina cind rasare iar/ Sa nu stropesti cu udu-ti drumul, nici nu pasi-n afara lui,/ Nici nu te dezgoli: slavitii zei sint stapinitorii noptii./ Barbatul credincios si ager isi face ghemuit nevoia/ Ori se apropie de zidul ce-ncinge ingradita curte./ Cind pingarita-i de saminta rusinea inlauntru-l casei,/ Zarita nu cumva sa fie in preajma vetrei, te fereste./ (p. 67).// ….Sa nu treci cu piciorul apa de pururi curgatoare fluvii/ Cit n-ai facut inchinaciune privind frumoasa unduire/ Si miinile n-au fost scaldate in unde-ncantator de limpezi../ Cel ce prin vaduri trece fara sa-si spele intinata* mina/ Stirneste zeii, harazindu-si un viitor de suferinte./ La mindrele, zeiesti ospete, din trunchiul numarind cinci ramuri*/ Nu-ndeparta cu fierul negru, de partea verde, uscatura**/ Tu cupa de turnat n-o pune nicicind deasupra unui crater,/ In timpu-ospatului, caci fapta napasta-atrage dupa sine/ ” (p. 68). (Note Ion Acsan: * Mina cu cele cinci degete si unghiile care, fiind socotite lucruri moarte, treceau drept impuritati; ** Vasul pentru amestecarea vinului cu apa).

In incheiere, consider ca Munci si zile reprezinta nu doar o lectura placuta, instructiva pentru tineret, dar si o uriasa rezerva de intelepciune ce poate fi extrasa, decelata, interpretata, discutata, promovata si criticata.

Liviu Drugus, Valea Adanca, Miroslava, Jud Iasi.

28 iulie 2012 inaintea REFERENDUMULUI de pomina… ce va fi castigat de omul nascut pe data de 4.

liviusdrugus@yahoo.com    www.liviudrugus.wordpress.com   www.liviudrugus.ro

Maria Cernat si iluzia performantei prin renuntarea la modelul managerial in sistemul universitar din Romania


Maria Cernat si iluzia performantei prin renuntarea la modelul managerial in sistemul universitar din Romania

Titlul, inceputul si continutul articolului semnat de Maria Cernat in saptamanalul ”Cultura” (nr. 20/ 24 mai 2012, pp. 8-9, la Sectiunea ”Cultura politica” in formatul print, desi in formatul electronic este incadrat la ”Cultura mozaic”) sunt suficient de tentante pentru mine pentru a le citi cu atentie si a intra in dialog cu autoarea. Titlul articolului ”Modelul managerial in educatia superioara sau privatizarea pe bani publici” nu poate lasa indiferent pe niciunul dintre actorii/ actantii/ actionarii segmentului educational numit (deja, de mult, fara acoperire) ”educatie superioara” sau ”invatamant superior”. Prin urmare, nici pe mine nu m-a lasat indiferent, preocupat fiind de aplicarea propriului meu model managerial (intitulat, incepand din 1990, ”Metodologia Scop-Mijloc”, dupa ce ani la rand l-am pregatit sub denumirea aparent neutra ”Binomul Scop-Mijloc”). Evident, curiozitatea mea de a vedea care este ”modelul managerial” propus de Maria Cernat a sporit chiar de la primele cuvinte, cuvinte care ar trebui sa figureze in orice articol sau rezumat al acestuia: ”Scopul articolului de fata este…”. Asa indemn si eu studentii care pregatesc lucrarea de licenta si disertatia de (viitor) master sa-si structureze Introducerea si, desigur, intreaga cercetare efectuata: ”Scopul este… Mijloacele (respectiv metodele si alte instrumente de cercetare) sunt… Gradul de adecvare al mijloacelor la scop a fost… (respectiv s-a reusit sau nu sa se confirme sau sa se infirme ipoteza de lucru)”. Daca acest schelet (sistem osos/ rigid de principii aplicabile oricarei cercetari) ar fi prezent in toate articolele, atunci, cu siguranta, am avea studii si cercetari de calitate, neplagiate, utile etc. Asadar, inceputul articolului doamnei Maria Cernat (se pare, cf Google, lector doctor de filosofie la Universitatea Spiru Haret) este, ca si titlul, unul promitator. Voi incepe, asadar, cu redarea definirii scopului articolului, facuta chiar de catre autoare: ” Scopul articolului de fata este sa identifice cele mai importante probleme generate de întelegerea româneasca a conceptului de autonomie universitara”. Dezamagire! Nu identificarea, descrierea si amendarea modelului managerial existent la noi in educatia superioara este scopul (articolului) dnei Cernat, ci doar analiza unui concept si hermeneutica romaneasca a acestuia. Totusi, etnicizarea sau ”romanizarea” acestui concept este, cred, o exagerare, autonomia (fie ea si universitara) nu este inteleasa la fel de catre toti etnicii (sau doar cetateni) romani. Au existat lupte serioase pentru definirea (limitelor aplicarii) acestui concept, dar diferentele au ramas semnificative in functie de de ideologia preopinentilor. Unii inteleg prin autonomie universitara, dreptul de a folosi banii primiti de la buget cum ii taie capul, altii vorbesc despre liberetatea de a alege un curriculum absolut original, eventual in functie de ce profesori sunt disponibili pentru a preda la universitatea in cauza, altii inteleg prin autonomie o separare a modului de functionare a universitatilor de celelalte domenii de activitate, respectiv de a nu se supune Codului muncii si Legii pensiilor, Codului fiscal si Legii salarizarii, adica autonomie ar insemna dreptul de a avea legi si norme proprii de functionare. Chiar etica pare a insemna, in unele opinii, cu totul altceva la profesorii universitari: astfel plagiatul (un furt ordinar, tainuit adesea de conducatori de doctorat asijderea, adica tot ordinari) nu poate fi pedepsit ca un furt obisnuit pentru care, de regula, se face puscarie, se interzic drepturi etc. Nu! Conform unei intelegeri ”romanesti” a conceptului de autonomie universitara, plagiatul (vezi celebrul deja caz Mang, ministru desemnat si jurat pe Biblie ca va respecta legea) este un delict minor, sau nici macar nu este un delict daca aproape toata lumea plagiaza/ fura in Romania… In acest caz, avem de-a face cu o interpretare mioritica/ ciobaneasca a autonomiei. Daca eu fur o oaie/ mioara este ok, zic pardon si dau oaia inapoi, apoi incerc sa fur din alta parte. Ca asa e intre ciobani! Azi fur eu de la tine, maine furi tu de la mine, unii recunosc, altii nu, oricum nimic grav nu se intampla. Unii spun ca asta ni se trage chiar de la educatia primita la gradinitza: ”Catelus cu parul cret, fura ”oaia” din cotetz” apoi ”El se jura ca nu fura” si viata mioritico-balcanico-danubiano-pontica isi continua existenta minerala, vegetala si animala de mii de ani… Asadar, ca sa rezum, in acceptiune romaneasca/ mioritica prin autonomie universitara se intelege orice, ce vrea oricine si mai ales ce intelege cel prins cu ”oaia”-n gura. Dar acum aflam si ce crede Maria Cernat ca intelege tot romanul prin autonomie universitara: ”Autonomia universitara pare un concept generos, poate prea generos, si aproape unanim acceptat” (p. 8) Asa da, acum este mult mai clar. MC nu ne spune ce este autonomia, ci ce pare a fi… Dar, poate mai incolo aflam si ce este autonomia. Si poate aflam si care este modelul managerial existent acum in universitati si care este cel propus de MC. Dupa cum se poate vedea/ citi din articolul dnei MC (reprodus integral in continuare, pentru a putea vedea intreaga bogatie de idei a articolului) in loc de lamuriri asupra autonomiei (scopul principal al articolului!) se face o comparatie intre educatia comunista din ”Iepoca de Aur” si ”excesele” liberale postdecembriste precum ”universitatea antreprenoriala, managementul eficient al resurselor umane si financiare, oferta educationala corelata la cerintele pietei muncii si altele asemenea… si chiar patrunderea etosuluiu managerial in universitati” (p. 8). Cred ca deja accentele devin dramatice: daca si etosul/ etica managerial/a a patruns in sanctuarele academice, asadar lucrurile au devenit grave de tot, in acceptiunea autoarei MC. Dupa ce se enumera ”tarele” sistemului educational comunist, se sustine totusi ca pe vremea aceea ”se facea carte”. (Mda… Eu unul nu am prea agreat ceea ce am invatat la facultate, chiar in anii liberalizarii 1967-1971. Carte am facut dupa terminarea facultatii, cand timp de cinci ani, ca cercetator la un centru de cercetari am invatat mai mult decat in mai multe facultati unde ”se facea carte”). Dupa ce peroreaza pe tema comparatiei dintre comunism si capitalism in materie de educatie (punand la index ambele sisteme) MC observa ca parca altceva isi propusese ca scop in primele randuri ale articolului. Drept pentru care, reformuleaza: ” Dar scopul articolului de fata nu e, de asemenea, sa reevaluez ideologic regimul Ceasca. Scopul meu este sa aduc în discutie câteva repere istorice minimale care sa ne ajute sa întelegem ce se întâmpla, de fapt, în universitati”. Asadar, MC renunta la a mai scrie despre autonomie, si intra la partea de istorie recenta, ca sa intelegem noi mai bine starea actuala a universitatilor… Dupa care o ia de la inceput: cum era in comunism si cum e acum in liberalismul capitalist (atacul la tov vice USL Krinutz este mai mult decat evident, dar va fi si mai evident, dupa ce sistemul pontocratic aflat in ofensiva bolsevica va elimina si ultimele urme de liberalism desuet din universitati, din economie si din politica). Citez: ” Asadar, sistemul centralizat, rigiditatea, planurile-cadru stabilite pentru decenii întregi si lipsa oricarei deviatii (in comunismul-capitalism de stat ceausist – nota mea LD) i-au facut pe multi sa mearga catre propunerile liberale privind antreprenoriatul universitar si capitalismul academic precum fluturele catre flacara. Ca om care si-a petrecut toatã existenta în învatamânt, ca studenta, doctoranda si profesoara, dati-mi voie sa spun ca toate aceste idei, autonomie universitara, management educational, antreprenoriat academic si altele asemenea au condus încet, dar sigur, la o feudalizare fara precedent a lumii academice autohtone”. Asadar, pentru tovarasa invatatoare de studenti spiruharetisti feudalismul comunist a generat feudalismul capitalist. Halal concluzie, halal educatori, halal revista de in(Cultura)! Pentru MC, conceptele liberale de mai sus fac parte dintr-o ”teorie atragatoare si o practica repulsiva, ambele generatoare de aceste concepte” (p. 8). Acum scopul este, evident, altul: nici analizarea autonomiei, nici trimiterea la ”repere istorice minimale”, nici incercarea de a analiza care este strea de fapt a educatiei romanesti. Fleacuri de acest gen nu intereseaza un autor al carui scop este unul pur ideologico-partinic: inlaturarea elementelor liberale din educatie si promovarea idealurilor socialiste. Pentru aceasta se revine la formularea scopului facuta la inceput si se trece la analiza conceptului de autonomie universitara. Dupa cum am spus deja, in spatiul mioritic, fiecare concept are sensul pe care i-l confera fiecare. Pentru MC, ”În teorie, autonomia universitara presupune faptul ca în procesul generarii si propagarii cunoasterii stiintifice de ordin academic nu ar trebui sa intervina alte institutii. Cu alte cuvinte, profesorii universitari ar trebui sa fie lasati sa îsi aleaga în mod liber temele de cercetare si predare. Ei nu ar trebui sa fie siliti sa predea sau sa cerceteze la comanda politica sau religioasa. Acesta este un criteriu de bun-simt pe care îl acceptam cu usurinta. Exista însa cel putin doua probleme legate de modul în care este el înteles si aplicat pe de o parte, si de actualitatea formularii sale, pe de alta parte”. Ceea ce clameaza MC ca fiind autonomie este, in fapt, o invitatie la haos si la incompetenta, data fiind calitatea profesorilor care predau in educatie. Adica, daca cineva vrea sa cerceteze sensul cuvantului autonomie, o face si apoi publica rezultatele in revista (in)Cultura si asta inseamna ca a avut autonomie in a-si alege tematica de cercetare, iar articolul semnat de MC va figura in lista cu ”studii stiintifice publicate in reviste de prestigiu”.
De fapt, toata aceasta retorica folosita de MC a fost un preambul la un atac ideologic tipic bolsevic, adica bazat pe minciuna si pe acuzatii nefondate. Nu spunea Leszek Kolakowski ca ”minciuna este sufletul nemuritor al comunismului”? (Naivul de mine, in prima varianta a tezei mele de doctorat elaborata in 1984, l-am citat de mai multe ori pe Kolakowski, drept pentru care, sustinerea tezei a fost putin amanata…pana in 1996!). Dar sa vedem analiza educatiei superioare din Romania facuta de MC, evident, din proprie initiativa si nu ca urmare a apartenentei la un partid politic, nu stiu care… Iata ”analiza” facuta de MC: ”Sa vedem cum este înteles acest concept în România anului 2012. Nici nu a trecut un an de la adoptarea Legii Educatiei Nationale, ca deja se propun modificari ale ei, culmea, venite din partea unor senatori ai partidului care a (sic! – LD) propus-o initial. Într-un articol destul de alarmist, Stefan Vlaston (1) aduce în discutie câteva dintre recentele modificari ale LEN, toate puse sub semnul autonomiei universitare. Întelegerea româneasca a acestui concept nu are, din pacate, vreo legatura cu stiinta. Ea priveste în special instituirea unor drepturi si privilegii care scot de sub controlul statului unele institutii academice. Astfel, ceea ce se doreste este gasirea unei cai de a ocoli caile democratice de alegere a rectorului, de a decide autonom cum se vor alege sau, mai degraba, numi decanii si sefii de departament, si altele asemenea. Poate ca o relaxare mai mare în privinta modului în care institutiile academice private aleg sa se organizeze ar fi acceptabila, în special într-o tara în care nu am avea acuzatii de comert cu note si diplome. Sa nu uitam, totusi, câte scandaluri în jurul unor diplome false au izbucnit în ultimii ani. Sigur, nu ar fi normal sa sufere toata lumea din pricina câtorva profesori care au calcat în picioare ideea de educatie superioara, dar mai este mult pâna când mediul academic românesc va fi unul în care asemenea masuri sa nu conduca la abuzuri”. Minciunile sunt evidente pentru oricine mai are rabdarea si taria de a urmari simulacrul de viata parlamentara de la noi. MC sustine ca ”senatori ai partidului” care au propus LEN (dupa gramatica folosita de MC ar fi trebuit sa scriu ”senatori care … a propus) au venit, acum, dupa urcarea socialistilor la putere, cu propuneri de modificare a LEN. MC minte prin omisiune, uitand sa faca referire la traseistii politici Croitoru si Filip, fosti PDL, fosti pro-LEN, si care propun modificari in calitatea lor actuala de membri PSD si de actuali anti-LEN. Asta este o prima minciuna. Ca si cum ar face referire la un senator PDL, MC face referire la presedintele EDU-CER, Stefan Vlaston, ca si cum acesta ar fi pedelistul care isi reneaga propria ideologie si scuipa unde a pupat… Dar, spre deosebire de MC, modul romanesc in care Stefan Vlaston intelege conceptul de autonomie universitara este unul care ”nu are, din pacate, vreo legatura cu stiinta”. Redau citatul complet: ” Într-un articol destul de alarmist, Stefan Vlaston (1) aduce în discutie câteva dintre recentele modificari ale LEN, toate puse sub semnul autonomiei universitare. Întelegerea româneasca a acestui concept nu are, din pacate, vreo legatura cu stiinta. Ea priveste în special instituirea unor drepturi si privilegii care scot de sub controlul statului unele institutii academice. Astfel, ceea ce se doreste este gasirea unei cai de a ocoli caile democratice de alegere a rectorului, de a decide autonom cum se vor alege sau, mai degraba, numi decanii si sefii de departament, si altele asemenea. Poate ca o relaxare mai mare în privinta modului în care institutiile academice private aleg sa se organizeze ar fi acceptabila, în special într-o tara în care nu am avea acuzatii de comert cu note si diplome”. Concluzia mea este ca, in mintea dnei MC, un rol sporit al statului (pesedist) in dirijarea treburilor universitare este de natura stiintifica, in timp ce libertatea de alegere a rectorului sau alte prevederi ale LEN, sunt nestiintifice. Am, daca mai era nevoie, inca o dovada a cat de terfelit si de pervertit este cuvantul ”stiinta”, respectiv inca o sustinere a motivatiei mele de a NU mai utiliza vreodata cuvantul ”stiinta” (cine este interesat si de alte argumente le gaseste in articolele mele publicate in revista Economy Transdisciplinarity Cognition la adresa: http://www.ugb.ro/etc ). Pledoaria dnei MC pentru restauratia bolsevica a controlului statului (pesedist) asupra modului de functionare a fabricilor de diplome este una clara si fara riscuri de interpretari eronate. Dupa ce USL (PSD+PNL+PC) a re-introdus sindicalismul in conducerea educatiei, ce urme de liberalism ar mai putea ramane in sistem? (NB: Dimitrie Gusti a definit excelent sindicalismului ca fiind anticamera bolsevismului, asa ca nu mai este nevoie de alte dovezi ”stiintifice” pentru a demonstra ca restaurarea iliescianismului bolsevic este un fapt aproape implinit). In fond, reaparitia bolsevismului este un semn clar al slabiciunilor regimurilor democratice care, la vreme de criza, dau castig de cauza revolutionarilor de piata, asistatilor, sinecuristilor, sau lumpenproletarilor inclusiv intelectuali. In fond, criza din 29-33 a dus direct la victoria populismelor, nationalismelor si dictaturilor militare. Nimic nou sub soare! Istoria este ciclica, iar profitorii de contexte sunt eterni. De fapt, ce vrea MC? Vrea mai putina libertate pentru universitatile private deoarece aceasta libertate s-a tradus in lipsa preocuparii pentru calitate si performanta in cercetare. Mai concret, daca avem libertate de a alege si conducatori/ impostori, atunci sa nu ne mai miram ca avem vanzatori de examene, diplome si titluri academice. Iata argumentul: ”Poate ca o relaxare mai mare în privinta modului în care institutiile academice private aleg sa se organizeze ar fi acceptabila, în special într-o tara în care nu am avea acuzatii de comert cu note si diplome. Sa nu uitam, totusi, câte scandaluri în jurul unor diplome false au izbucnit în ultimii ani. Sigur, nu ar fi normal sa sufere toata lumea din pricina câtorva profesori care au calcat în picioare ideea de educatie superioara, dar mai este mult pâna când mediul academic românesc va fi unul în care asemenea masuri sa nu conduca la abuzuri”. Adica, dupa ce critica antreprenoriatul academic si alte chestii liberale, MC vrea ingradirea libertatii manageriale academice, transferand-o in seama statului, care, stim deja, munceste in binele poporului, nu a unor imbuibati de rectori antreprenori… Adica, daca e privat, atunci privata sa fie (universitatea), dar statala sa fie decizia! Parca ceva logica ar fi in aceste cuvinte… Adica, daca privatii nu au capacitatea de a asigura calitate si performanta de nivel european (macar) atunci vine statul si zice: ”Asculta comanda la mine! Drepti! La stanga imprejur!” (ca la dreapta ati fost destul…). Daca Daniel Funeriu ar fi propus ca statul sa fie mai ferm in acordarea de bugete contra calitate (cee ce se si incepuse) poporul pesedist ar fi clamat abdicarea de la democratie si ingerinte nepermise in autonomia universitara… Oricum, nu este usor de uitat acribia cu care apara PNL-istul Andrei Marga autonomia universitara si cand ataca ingerinta statului in stabilirea varstei de pensionare la 65 de ani. Asadar, democratie = abuzuri academice; liberalism academic = hotie la drumul mare etc. Stiintific, nu? O fi si ”stiintific”, dar interesat este sigur. Oferind comanda universitatilor publice si private deopotriva catre statul pesedist, MC cere ceva: interzicerea universitatilor de stat sa mai pregateasca studenti contra taxa, situatie care a transferat si in campul statului ”bunele practici” ale campului privat: goana dupa client, coborarea stachetei calitatii la genunchiul broastei, la care se aduga inca o aberatie: utilizarea investituiilor publice (banii contribuabililor) pentru obtinerea de salarii si venituri fabuloase profesorilor de la stat. Dincolo de targul propus de MC, adaug si eu un argument pro, in acest context: invatamant superior cu taxa la stat contravine Constitutiei care spune ca invatamantul de stat este gratuit (fara taxa). Desigur, asta favorizeaza universitatile private, dar lucrurilor pot fi reglate sub raport calitativ prin implicarea agentiilor independente europene in testarea si evaluarea calitatii pregatirii absolventilor. Despre posibile solutii manageriale pentru cresterea calitatii pregatirii studentilor de la licenta, masterat si doctorat, voi scrie imediat dupa ce voi prezenta toate sugestiile propuse de MC. Deocamdata, am retinut o singura propunere: interventia statului in conducerea universitatilor private contra obtinerii monopolului de a pregati studenti cu taxa doar la universitatile private. A doua propunere va rezulta in urma analizarii, in continuare, a conceptului de autonomie universitara. In acest scop, MC apeleaza – in stil perfect mioritic – la o autoritate externa pe care doar o invoca (Gerard Delanty), dar fara a folosi obligatoriile ghilimele, fara a sti, deci, unde incepe si unde se termina citatul. Pozitia lui Delanty (nota de final nu precizeaza orasul in care a aparut lucrarea, astfel incat poate fi vorba fie de un britanic, fie de un american) este ca, actualmente, presiunea asupra mediului universitar nu mai este una ideologica, ci una financiara. Oare este o mare noutate ca cine plateste, comanda muzica? Erau necesare trimiteri la autoritati de pe mapamond pentru a sti ca asa s-a intamplat mereu? Cu o nuanta: platitorul/ finantatorul isi impune si ideologia, si conduita manageriala. Exact cum face FMI-ul: ofera imprumuturi, dar pune conditii ideologice (cum ar fi NU asistentei sociale cu iz de jaf economic national, DA austeritatii bugetare cu prezervarea resurselor si pentru viitor). Si pentru ca ideologia promovata de MC este una de renuntare la LEN si de impunere a unei noi (de fapt vechi) legi a educatiei (una de tip sindicalist, specifica manadatului Ecaterinei Andronescu, respectiv PSD ului), atunci sunt de inteles cele doua critici aduse conceptului de autonomie. MC sustine ca ”Cele doua critici pe care le-am adus întelegerii actuale a conceptului de „autonomie universitara“ se leaga între ele. Actualele modificari ale Legii Educatiei Nationale nu privesc o autonomie a cunoasterii (ce predam si ce cercetam), cat o autonomie administrativa (modul de alegere a conducerii universitatii si a facultatilor sale) si financiara (valorificarea cladirilor si mijloacelor fixe de catre fondatorii universitatilor private). Cu alte cuvinte, întreaga miza a discutiei este de ordin financiar. Or, tocmai autonomia universitara înteleasa româneste poate conduce la o lipsa de autonomie în câmpul cunoasterii stiintifice. Profesorii universitari nu mai trebuie protejati de preoti sau de politicieni, ci, mai ales, de unii dintre finantatorii lor, care au insistat constant în ultimii douazeci de ani în sensul scaderii standardelor calitatii educatiei – în special în cazul universitatilor particulare –, cu scopul de a atrage cât mai multi „clienti“ doritori de cartoane fara valoare cu numele de diploma”. In traducerea mea, MC sustine ca nu rectificarile LEN in privinta modului de administrare a patrimoniului universitatilor particulare, si in privinta alegerii conducerii universitatilor sunt cele dorite de domnia sa, ci doar cele care sa confere o ”autonomie a cunoasterii” (ce predam si ce cercetam). Ce ar insemna insa o asemenea autonomie? In opinia mea, o asemenea liberalizare a ceea ce predam si a ceea ce cercetam ar da castig de cauza liberalismului care s-ar plia masiv si imediat pe cerintele pietei. In decursul carierei mele didactice am propus adesea discipline sau abordari noi, dar raspunsul era: ”Si daca nu se aproba? Dar de ce sa nu facem si noi ca altii, de ce sa ne expunem? Etc.”. Deductia mea este ca propunerea dnei MC este una profund USL-ista, adica o parte bolsevica si o parte liberala: una pesedista (control etatist) si una penelista (libertatea curriculara). Evident, la cea de a doua propunere subscriu, dar este nevoie de mecanisme care sa testeze rapid, utilitatea si oportunitatea unor discipline sau abordari noi. Iluzia dnei MC este una mare de tot, si anume faptul ca aceasta liberalizare/ autonomizare a cunoasterii ar elibera universitatile de comenzile finantatorilor. In ultima instanta, finantatorii nu mai finanteaza daca o specializare nu mai este cautata de piata, sau daca costurile pregatirii ei in tara ar fi prea mari. MC sustine ca excesul de democratie manageriala este principala cauza a ”pseudoinvatamantului superior” (p.9) atat la stat cat si la privat. Asupra acestui aspect de natura manageriala isi indreapta MC atacul final, in subcapitolul intitulat ”Manager educational sau jupan academic?”. Pentru MC, tocma aceasta libertate manageriala a dus la apritia aberatiei pe care eu as numi-o ”invatamant de stat/ gratuit cu taxa”. Aceasta aberatie face parte din aceeasi categorie de situatii ilogice, gasite la toate formele de invatamant cu taxa (atat la stat cat si la privat): studentul plateste o taxa ca sa invete, dupa care plateste o alta taxa (spaga) ca sa nu invete, respectiv sa ia nota de trecere fara sa stie (mai) nimic… Nu stiu ce intelege dna MC prin ”criterii manageriale” dar ceva nu este clar in utilizarea de catre domnia sa a acestei sintagme: ”Desi sursa de venit este asigurata de stat, universitatile bugetare se conduc si ele dupa criterii manageriale”. In traducerea mea, fraza de mai sus vrea sa spuna ca desi finantarea este de stat, totusi conducerea nu este asigurata de stat in totalitate… Sau, mai sintetic: unde esti tu centralism democratic socialist, ca pe vremea aia se facea carte?…
In continuare, MC continua cu o argumentare/ demonstrare a inutilitatii libertatii manageriale a universitatilor, in patru puncte. Nu mai este nevoie, cred, sa reiterez ca este o argumentare de natura eminamente ideologica si care nu vizeaza obtinerea cu adevarat a unei calitati superioare a invatamantului nostru universitar. Prim parte a argumentarii este un atac la adresa ideii ca educatia ar fi parte a sectorului tertiar sau cuaternar, respectiv ca educatia/ scoala superioara este (doar) un furnizor de servicii si nu o fabrica (de diplome). Motivul atacului? Dificultatea de a verifica calitatea pregatirii (dar piata ce face? Nu cumva chiar ea face o selectie riguroasa intre absolventi, in functie de pregatirea lor? Poate dna MC nu cunoaste o situatie reala si destul de recenta in care firme care dadeau anunturi de angajare precizau: exclusiv absolventi de Spiru Haret. Asta inseamna ca piata evalueaza corect si precis calitatea absolventilor, desi MC sustine exact contrariul, fara a proba, insa: ”Dar cum în educatie e foarte greu sa arati ca o facultate scoate „produse proaste“, ceea ce rezulta e o clasa de manageri academici cu libertate infinita si cu responsabilitate zero. … Oamenii nu sunt produse, si este extrem de dificil sa te bazezi pe indicatori de tipul insertiei absolventilor pe piata muncii ca sa testezi calitatea educatiei”. Dna MC confunda notiunea de ”managerial” cu cea de ”antreprenorial” (for profit): ”in cazul in care cineva produce pantofi, modelul managerial functioneaza foarte bine”… Spre stiinta dnei MC precizez ca termenul de ”managerial” se aplica in cazul oricarei organizatii (familie, firma, institutie publica, stat, comunitati de state), dar si in caz personal (selfmangement). Probabil, pentru MC notiunea de ”management public” este o contradictie in termeni. Ramasitele marxismului materialist sunt vizibile in gandirea dnei MC (ceeea ce nu este neaparat o vina sau o eroare logica – este doar o problema de convingere personala, la fel cum credinciosii cred in ingeri, in viata de apoi sau alte asemenea). In logica dnei MC daca piata imobiliara cade nu inseamna ca profesorii de la constructii nu-si fac treaba, cu concluzia implicita ca da, statul trebuie sa scolarizeze in continuare multi ingineri constructori, devreme ce profesorii lor sunt buni…. Adica, daca piata nu cere ingineri, statul poate decide sa scoata pe banda ingineri. Si ca sa incheie apoteotic argumentarea lipsita de substanta, dna MC sustine ca piata nu are cum sa ofere ”toate raspunsurile cu privire la calitatea educatiei”, in schimb genereaza ”o birocratie fara sfarsit, care ingroapa profesorii universitari sub tomuri grele de hartogarie fara rost”. Apoi, daca piata face birocratie, oare ce ar produce birocratismul de stat? Dna MC va primi raspunsul de la piata, peste cativa ani, mai ales daca pledoaria sa pro-etatista va ajunge chiar politica de stat.
Punctul numarul 2 al argumentatiei anti-piata si pro-plan a dnei MC porneste tot de la o premisa falsa: ”Descentralizarea învatamântului superior, oricât de atragatoare ar parea la prima vedere, transforma facultatile în „furnizoare de oferte educationale“ creând haos si abuzuri”. Daca inteleg bine, opusul descentralizarii este centralizarea, opusul pietei este planul imperativ, opusul capitalismului este comunismul/ socialismul. Ca sa nu faca chiar o pledoarie directa pentru trecerea la socialismul etatist MC propune un socialism nedefinit, probabil ceva de genul democratiei originale a comunistului de omenie Ion Iliescu. De fapt, MC critica deopotriva capitalismul de stat practicat de Ceausescu si socialismul de piata practicat de socialistii francezi (de exemplu), pledand pentru un socialism cu fata umana, gorbaciovist, cu rolul conducator al unui partid si cu centralizarea deciziei, inclusisv in planificarea de la centru a specialistilor care vor umple apoi piata Americii sau Africii (tot de exemplu). Mai lipsea un citat din tov Marga, ministrul de externe, care este impresionat de modelul managerial autoritar-etatist al lui Putin. Ca argumente, MC da exemplul unor decani-manageri care decid planul de invatamant dupa numarul cunoscutilor, prietenilor sau supusilor. Ca acest lucru se intampla cam peste tot in Romania este adevarat, dar asta nu inseamna ca piata nu va sanctiona si nu sanctioneaza voluntarismele managerilor neprofesionisti (care sunt, la randul lor fostii studenti ai unor profesori slabi). De altfel, indicatorii economici, puterea de cumparare, rata inflatiei sunt dictate – majoritar! – de piata. Dar dna MC ne spune doar ce este criticabil in Romania, fara a sugera in mod clar o strategie de urmat si posibilele consecinte ale aplicarii acesteia.
Punctul 3 al demonstratiei dnei MC se refera la curriculum, respectiv la un set de discipline obligatorii si care sa faca posibil controlul de la centru. Cred ca acest lucru se poate face cel mult la nivelul denumirilor, nu si la continutul fiecarei discipline. Nu intamploator, vizitele facute de ARACIS nu includ inspectii la ore care sa evalueze calitatea predarii in functie de un continut presupus a fi necesar. Dna MC se plange ca ”oferta educationala” este facuta dupa ureche, respectiv in functie de criteriile amintite mai sus (prieteni, vecini, fete simpatice), dar nu vrea sa ia in calcul ca o asemenea ”oferta” va duce la rezultate slabe la angajari (nici acest indicator nu este bun in opinia dnei MC). Probabil pe buna dreptate, dna MC spune ca este rizibil modul in care se fac (auto)evaluarile intre colegi si cum toti au calificative excelente (ca pe vremea lui Ceasca, ca sa folosesc chiar sintagma utilizata de dna MC). Solutia propusa de MC? Inspectia de la Bucuresti, una absolut incoruptibila intr-o tara fruntasa la coruptie …
In fine, al patrulea aspect analizat de MC se refera la modul de angajare in universitati. Nepotismul in floare (cu incercarea de stopare a acestui fenomen facuta de LEN – varianta Funeriu), coruptia endemica si promovarea imposturii ca mijloc de ascundere a imposturii angajatorilor, toate aceste au drept cauza, in viziunea autoarei, urmatoarele: descentralizarea excesiva a educatiei, managementul academic – numit ”modelul managerial”, ”practici manageriale” – (probabil solutiile sunt recentralizarea si conducerea stiintifica a productiei si a muncii, disciplina de frunte la Stefan Gheorghiu, loc de unde se inspira, tot probabil, consilierii prim ministrului Ponta). Tot descentralizarea este vinovata (cf. MC) de imposibilitatea organizarii de concursuri nationale pentru promovarea pe pozitii superioare. Cred ca pentru invatamantul de stat acest lucru (examen national) este perfect plauzibil si posibil, fiind vorba despre un finantator unic – bugetul statului. Riscul cel mare este insa ca, aducand examinatori straini, sa nu treaca nimeni examenul… Dna MC numeste ”capitalism academic” autonomia universitara bazata pe libertatea facultatilor de a-si alege personalul. Dupa doua decenii de lupta cu ”greaua mostenire comunista” si de trecere la economia de piata, hopa! vine si dorul de centralism, de planificare imperativa si de renuntare la criteriile de selectie specifice pietei libere.
Ca o concluzie a ”demonstratiilor” de mai sus, dna MC isi dezvaluie ultimul dintre scopurile urmarite prin scrierea acestui material: ”sa prezint cateva dintre cauzele sistemice care genereaza abuzurile si lipsa calitatii in educatia academica romaneasca”. Ce bine ar fi daca abuzurile facute de lipsa de competenta si de calitatea multor profesori ar fi rezolvabile prin revenirea la centralism, la planificarea imperativa, la inspectii de la centru si la angajari organizare centralizat la nivel national! Dar pot paria ca noile criterii de selectie ce vor opera in curand in sistemul de educatie din Romania vor fi apartenenta la partidul conducator, alegerea inspectorilor doar dintre simpatizanti (exact dupa cum a si inceput, prin masiva politizare uselista la toate palierele administratiei). Toti inspectorii scolari vor fi uselisti de frunte, promotori ai centralismului, planificarii etatiste si ai inspectiilor la sange pana ce se demonstreaza ceea ce este de demonstrat (conform filei de plan).
Cititorii interesati pot reciti in mod cursiv intregul articol al dnei MC, dupa care pot citi propunerile mele referitoare la cresterea calitatii in educatie. Cititorii vor observa ca si piata si planificarea la nivel de baza sunt oportune in cresterea calitatii. Nu in ultimul rand voi face si o propunere cu caracter radical referitoare la structura planului de invatamant in gimnazii, licee, facultati (licenta, masterat si doctorat).

Modelul managerial în educatia superioara sau privatizarea pe bani publici

http://revistacultura.ro/nou/2012/05/modelul-managerial-in-educatia-superioara-sau-privatizarea-pe-bani-publici/

Articol aparut pe 24:05:2012, in sectiunea Cultura mozaic . Zero comentarii

AUTOR: MARIA CERNAT
CUVINTE CHEIE: MANAGEMRNT IN UNUVERSITATI, SISTEMUL DE INVATAMANT
Scopul articolului de fata este sa identifice cele mai importante probleme generate de întelegerea româneasca a conceptului de autonomie universitara. Autonomia universitara pare un concept generos, poate prea generos, si aproape unanim acceptat. Sufocati pâna în 1989 de un învatamânt centralizat si ultrarigid, profesorii universitatilor românesti au îmbratisat cu mult entuziasm idei liberale precum universitatea antreprenoriala, managementul eficient al resurselor umane si financiare, oferta educationala corelata la cerintele pietei muncii si altele asemenea. Mult sperata libertate adusa de Revolutia din 1989 si frustrarile acumulate sub regimul coercitiv de dinaintea revolutiei i-au facut pe foarte multi dintre intelectualii români în general, si pe profesorii universitari, în particular, sa accepte si sa sustina la modul cel mai sincer, patimas chiar, patrunderea etosului managerial în universitati. Totusi, la aproape douazeci de ani de la Revolutie, starea învatamântului universitar nu e nici pe departe multumitoare. Mai mult, învatamântul românesc universitar prezinta o particularitate dintre cele mai socante: doar aici nu se vorbeste despre „trista mostenire comunista“. Mai mult, am ajuns sa ne amintim cu nostalgie de Epoca de Aur, de seriozitatea din facultati, de strictetea examenelor si a profesorilor, de rigurozitatea predarii si de altele asemenea.
Amintiri din Epoca de Aur
Trebuie sa precizez, din capul locului, ca nu sunt o nostalgica a comunismului si ca nu ma numar printre aceia care plâng la 25 decembrie la mormântul tovarasului Ceausescu. Sunt sigura ca eventuala noastra nostalgie este si un rezultat al idealizarii inevitabile a trecutului. Dam prea usor uitarii lunile de practica obligatorie pe ogoarele patriei, executiile politice, propaganda politica din scoli sau interminabilele adunari pionieresti. E adevarat: depan uneori amintiri din Epoca de Aur fara oroare si regret. Cine nu îsi mai aminteste de ridicolul reuniunilor pionieresti cu eternele raportari de tipul: „Tovarasa comandant-instructor, grupa a doua, cu un efectiv de 12 pionieri, dintre care 11 prezenti si unul absent, este gata pentru începerea activitatii. Raporteaza comandant de grupa, pionier X-ulescu“. Dar aceste formulari grotesti rasuna astazi placut în urechile noastre doar ca urmare a faptului ca nu le constientizam ca atare în acel moment al copilariei. Acum însa lucrurile stau altfel, si cred ca oricine îsi poate da seama cât de profund intruziva si agresiva era propaganda comunista. Cât de nefiresc era faptul ca ne începeam activitatea cu intonarea imnului. Cât de absurd era ca aveam poza de tinerete a tovarasului pe perete. Sigur, aceste amintiri nu fac obiectul articolului de fata, dar nu ma pot abtine sa nu observ ca acum avem icoane în locul tovarasului, dovada, probabil, cã la noi acel regim a creat o nevoie foarte serioasa de a avea un tatuc.
Sa depasim însa momentul rememorarii învatamântului comunist si sa ne întoarcem în prezent. Cum se face ca ajungem sa regretam atâtea lucruri legate de acel învatamânt? Toata lumea trecuta de 50 de ani spune ca „pe vremea noastra, se facea carte“. Si adevarul este ca, privind comparativ, cel putin la facultatile care au avut sansa sa supravietuiasca pentru ca nu erau legate de discipline „burgheze“, ca psihologia, de pilda, chiar se facea carte. Problema este ca degeaba idealizam acea perioada, atâta timp cât abuzurile de atunci au facut posibile unele dintre derapajele de acum. Enumar doar câteva exemple, din avion: faptul ca trebuia sa ai origine sanatoasa ca sa fii primit în universitate, faptul ca te faceai din portar lector universitar, faptul ca profesorii erau umiliti si obligati sa promoveze elevi nepregatiti – deh, aveam productie la hectar, trebuia sa avem si productie de absolventi. Totusi, în ciuda aparentelor, învatamântul ceausist avea mai multe în comun cu actualul tip de învatamânt decât s-ar putea crede. Diminuarea autoritatii profesorului, plasarea vinei pentru esecurile pedagogice exclusiv pe umerii profesorului, persecutarea intelectualilor si implicit a profesorilor care atunci, ca si acum, erau considerati „neproductivi“ sunt doar câteva dintre elementele care ar sustine o interpretare a regimului ceausit ca fiind un soi de „capitalism de stat“. Oricum, eram cu totii niste sclavi pe tarlaua jupânului suprem, asa ca cei cu vederi de dreapta n-ar trebui sa se supere pentru eticheta pe care am pus-o. Dar scopul articolului de fata nu e, de asemenea, sa reevaluez ideologic regimul Ceasca. Scopul meu este sa aduc în discutie câteva repere istorice minimale care sa ne ajute sa întelegem ce se întâmpla, de fapt, în universitati.
Asadar, sistemul centralizat, rigiditatea, planurile-cadru stabilite pentru decenii întregi si lipsa oricarei deviatii i-au facut pe multi sa mearga catre propunerile liberale privind antreprenoriatul universitar si capitalismul academic precum fluturele catre flacara. Ca om care si-a petrecut toatã existenta în învatamânt, ca studenta, doctoranda si profesoara, dati-mi voie sa spun ca toate aceste idei, autonomie universitara, management educational, antreprenoriat academic si altele asemenea au condus încet, dar sigur, la o feudalizare fara precedent a lumii academice autohtone. Pentru a prezenta aceasta stare de fapt voi face o scurta analiza a discrepantei dintre teoria atragatoare si practica repulsiva, ambele generate de aceste concepte. Sa o luam pe rând.
Autonomia universitara
În teorie, autonomia universitara presupune faptul ca în procesul generarii si propagarii cunoasterii stiintifice de ordin academic nu ar trebui sa intervina alte institutii. Cu alte cuvinte, profesorii universitari ar trebui sa fie lasati sa îsi aleaga în mod liber temele de cercetare si predare. Ei nu ar trebui sa fie siliti sa predea sau sa cerceteze la comanda politica sau religioasa. Acesta este un criteriu de bun-simt pe care îl acceptam cu usurinta. Exista însa cel putin doua probleme legate de modul în care este el înteles si aplicat pe de o parte, si de actualitatea formularii sale, pe de alta parte.
Sa vedem cum este înteles acest concept în România anului 2012. Nici nu a trecut un an de la adoptarea Legii Educatiei Nationale, ca deja se propun modificari ale ei, culmea, venite din partea unor senatori ai partidului care a propus-o initial. Într-un articol destul de alarmist, Stefan Vlaston (1) aduce în discutie câteva dintre recentele modificari ale LEN, toate puse sub semnul autonomiei universitare. Întelegerea româneasca a acestui concept nu are, din pacate, vreo legatura cu stiinta. Ea priveste în special instituirea unor drepturi si privilegii care scot de sub controlul statului unele institutii academice. Astfel, ceea ce se doreste este gasirea unei cai de a ocoli caile democratice de alegere a rectorului, de a decide autonom cum se vor alege sau, mai degraba, numi decanii si sefii de departament, si altele asemenea. Poate ca o relaxare mai mare în privinta modului în care institutiile academice private aleg sa se organizeze ar fi acceptabila, în special într-o tara în care nu am avea acuzatii de comert cu note si diplome. Sa nu uitam, totusi, câte scandaluri în jurul unor diplome false au izbucnit în ultimii ani. Sigur, nu ar fi normal sa sufere toata lumea din pricina câtorva profesori care au calcat în picioare ideea de educatie superioara, dar mai este mult pâna când mediul academic românesc va fi unul în care asemenea masuri sa nu conduca la abuzuri.
Pâna la adoptarea noi Legi a Educatiei Nationale, situatia a fost la fel de grava si în universitatile de stat, si în cele particulare. În cazul universitatilor de stat este si mai revoltator faptul ca s-a practicat ani la rând un soi de privatizare pe bani publici care facea din decani niste stapâni absoluti ai planurilor de învatamânt si ai statelor de functii. În aceste conditii, comertul cu note si diplome nu a fost apanajul particularelor, si e un lucru cu atât mai revoltator, cu cât el a fost practicat pe banii nostri, ai contribuabililor.
Cea de a doua problema deschide drumul unei critici mai profunde a conceptului de autonomie universitara. Într-o ampla lucrare de analiza, Gerald Delanty (2) arata ca libertatea academica a fost un fruct care s-a pârguit destul de rar, pe parcursul istoriei universitatii. Astfel, de-a lungul timpului, biserica si apoi statul au încercat sa subordoneze universitatea propriilor interese. Un principiu care sa garanteze independenta profesorilor universitari fata de preoti si politicieni pare binevenit. Dar eu nu sustin ca un atare principiu n-ar fi salutar – însa cred ca el e desuet! Asta în conditiile în care cea mai mare presiune careia lumea academica trebuie sa îi faca fata, în prezent, nu mai este una ideologica, ci una financiara. Asa cum aratam si cu alte ocazii (3), provocarea la adresa libertatii academice s-a mutat în alta parte. Acum nu mai este la fel de important sa asiguram independenta universitatii fata de biserica sau fata de stat, ci fata de institutiile finantatoare, fie ele fundatii sau corporatii care sponsorizeaza proiectele de cercetare.
Cele doua critici pe care le-am adus întelegerii actuale a conceptului de „autonomie universitara“ se leaga între ele. Actualele modificari ale Legii Educatiei Nationale nu privesc o autonomie a cunoasterii (ce predam si ce cercetam), cât o autonomie administrativa (modul de alegere a conducerii universitatii si a facultatilor sale) si financiara (valorificarea cladirilor si mijloacelor fixe de catre fondatorii universitatilor private). Cu alte cuvinte, întreaga miza a discutiei este de ordin financiar. Or, tocmai autonomia universitara înteleasa româneste poate conduce la o lipsa de autonomie în câmpul cunoasterii stiintifice. Profesorii universitari nu mai trebuie protejati de preoti sau de politicieni, ci, mai ales, de unii dintre finantatorii lor, care au insistat constant în ultimii douazeci de ani în sensul scaderii standardelor calitatii educatiei – în special în cazul universitatilor particulare –, cu scopul de a atrage cât mai multi „clienti“ doritori de cartoane fara valoare cu numele de diploma. Fireste, nu putem judeca toate universitatile românesti la gramada. De asemenea, e posibil ca în tari cu democratii ceva mai mature o independenta administrativa a universitatilor private sa nu para ceva iesit din comun. În România, însa, acest tip de întelegere a generosului concept de autonomie universitara a deschis larg usa catre un pseudoînvatamânt superior.
Manager educational
sau jupân academic?
Lucrurile nu stau mai bine în cazul universitatilor de stat. Pe fondul ideii ca statul trebuie sa se implice cât mai putin în procesul educarii cetatenilor sai, sustinerea bugetara pentru universitati s-a diminuat considerabil. În lipsa de bani, universitatile au început sa caute resurse alternative. Locurile cu taxa au fost solutia cea mai la îndemâna. Aceasta masura a transformat însa învatamântul de stat într-un fel de struto-camila care, va vine sa credeti sau nu, a încurajat abuzuri înca si mai mari. Desi sursa de venit este asigurata de stat, universitatile bugetare se conduc si ele dupa criterii manageriale. De aici decurg o serie întreaga de probleme pe care le voi analiza în cele ce urmeaza:
1. Ideea ca facultatile sunt furnizoare de servicii si studentii au dublul statul de consumatori ai acestor servicii si de „produse“ ale universitatii conduce la proceduri foarte complicate de verificare a calitatii educatiei. În cazul în care cineva produce pantofi, modelul managerial functioneaza foarte bine: piata de încaltaminte îl va mentine sau îl va respinge pe respectivul producator. În cazul produselor materiale concrete, pantofi, maturi, suruburi, piata poate functiona, cel putin în teorie, ca indicator al calitatii. Transferarea acestui model de afaceri în mediul academic are însa consecinte dezastruoase. Oamenii nu sunt produse, si este extrem de dificil sa te bazezi pe indicatori de tipul insertiei absolventilor pe piata muncii ca sa testezi calitatea educatiei. Daca acum nu se mai fac angajari în constructii pentru ca piata imobiliara a cazut, înseamna ca profesorii de la Facultatea de Constructii nu îsi mai fac treaba? Ideea de a ne raporta la piata ca la un soi de Oracol Absolut care ne poate oferi toate raspunsurile cu privire la calitatea educatiei conduce la o birocratie fara de sfârsit, care îngroapa profesorii universitari sub tomuri grele de hârtogaraie fara rost.
2. Descentralizarea învatamântului superior, oricât de atragatoare ar parea la prima vedere, transforma facultatile în „furnizoare de oferte educationale“ creând haos si abuzuri. Din nou, nu vreau sa judec la gramada. Exista, fireste, exceptii notabile. Sunt înca oameni care mai cred în educatie si se lupta pentru ea. Totusi, prea des în România universitara „managerul educational“, adica decanul sau seful de departament, este un fel de jupân care stabileste dupa bunul plac, ce trebuie sa se predea într-o facultate (planul de învatamânt) si, mai ales, cine trebuie sa predea acele discipline (statul de functiuni). Am trecut prin situatii hilare când, sub motiv ca „dorim sa ne adaptam la piata muncii“, au fost întocmite planuri de învatamânt dupa urmatorul algoritm: în pasul 1, decanul îsi cauta apropiatii – colegi umili si servili, verisori, vecini, fini si altii asemenea. În pasul 2, acestia erau întrebati cam la ce se pricep. În pasul 3, se întocmea planul de învatamânt în functie de preferintele acestei gasti pestrite de apropiati ai „managerului educational“. Un manager al unei fabrici de pâine nu si-ar angaja vecinii incompetenti. Pur si simplu, nu i-ar conveni sa-i plateasca din propriul buzunar ca sa faca produse proaste sau, mai rau, sa stea de pomana. Dar cum în educatie e foarte greu sa arati ca o facultate scoate „produse proaste“, ceea ce rezulta e o clasa de manageri academici cu libertate infinita si cu responsabilitate zero.
3. Lipsa unui set comun de discipline care sa se predea la toate facultatile cu profil identic conduce la imposibilitatea organizarii unei inspectii. De vreme ce fiecare facultate are propriul set de discipline cuprinse în „oferta educationala“, comisiile de specialitate nu au cum sa faca inspectii, motivul fiind ca nu exista specialisti în acele discipline. Fireste, nu as vrea nicidecum sa ne întoarcem la rigiditatea de dinainte de 1989, însa negocierea unui set comun de discipline ar deschide posibilitatea de a reveni la inspectie, ca instrument de testare a calitatii. Poate ca multi privesc cu oroare aceasta ipoteza, dar alternativa este si mai proasta. Acum se merge pe ideea de autoreglementare. Cu alte cuvinte, fiecare facultate trebuie sa îsi testeze singura calitatea. Este de-a dreptul rizibil! De pilda, se face evaluare multicriteriala a cadrelor didactice de catre studenti si de catre colegi. Dar nu exista o procedura standard care sa împiedice fraudele. De regula, aceste formulare sunt completate la misto, si toata lumea are calificative maxime. La fel stau lucrurile si în cazul evaluarii colegiale la care toata lumea primeste calificativul „excelent“. Sunt, fireste, si exceptii, însa toate aceste tone de hârtii introduse în dosarele de acreditare nu valoreaza cât o ora în care asisti efectiv la cursul unui profesor.
4. În fine, cea de-a patra problema pe care vreau sa o aduc în discutie priveste angajarea în mediul universitar. Faptul ca avem de-a face cu aceasta descentralizare si cu patrunderea practicilor manageriale în câmpul academic face imposibila organizarea unui concurs national pentru posturile vacante. Fiecare facultate vine cu oferta sa educationala, propunând diverse discipline la concurs. Exista si cazuri în care lucrurile sunt facute rational, planurile de învatamânt si posturile scoase la concurs fiind rezultatul unor discutii democratice între cadrele didactice. Totusi, sunt prea multe cazurile în care planul de învatamânt e croit dupa persoane, si nu dupa principii, si prea putine instrumentele prin care asemenea abuzuri sa fie identificate si sanctionate. Toate aceste lucruri sunt foarte greu de testat, însa, atâta timp cât actualul sistem îi lasa libertatea managerului educational sa decida ce si cine o sa predea anul viitor, orice este posibil.
Acestea sunt doar câteva dintre problemele generate de îmbratisarea fara rezerve a principiilor capitalismului academic. Ceea ce cred eu e ca, daca am ajuns sa idealizam educatia din perioada de dinainte de 1989, ceva este profund viciat în actualul sistem de învatamânt. Am trait multe experiente foarte neplacute în învatamântul superior, si ca profesor, si ca student. Scopul meu nu este sa atac indivizi, ci sa prezint câteva dintre cauzele sistemice care genereaza abuzurile si lipsa calitatii în educatia academica româneasca.

Note:
O varianta a acestui text a aparut si pe platofrma Criticatac.
1. http://www.contributors.ro/editorial/a-inceput-masacrarea-legii-educa%C8%9Biei-na%C8%9Bionale-modificarea-legii-educa%C8%9Biei-gone%C8%99te-studen%C8%9Bii-din-universita%C8%9Bi-private-care-s-ar-putea-desfiin%C8%9Ba-peste-noapte/
2. Gerard Delanty, „Challenging Knowledge. The University in the Knowledge Society“, Open University Press, 2001.
3. http://www.criticatac.ro/10236/privatizarea-cunoasterii-si-costurile-sale-sociale/

Modelele manageriale despre care vorbeste eronat MC (cu gandul la modele antreprenoriale) sunt, de fapt, modele de gandire simtire si actiune. Daca as vrea sa-i dau o descriere mai ”romaneasca” ideii de actiune as scrie ”faptuire” in loc de actiune. Faptuirea este un act volitiv constient si sugereaza continuitatea si concomitenta/ simultaneitatea actului managerial pe un interval temporal dat/ ales/ impus. Structura triadica, pe care o promovez activ de cateva decenii, este preluata, recent, si de un coleg care preda management la Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iasi si care chiar a gestionat structuri organizatorice ale acestei universitati in ultimele decenii. Deci, se poate… Dupa cum am (de)scris in multe alte articole (as spune ca sunt mai usor de amintit acelea in care nu am facut-o), managementul, considerat de mine deopotriva ca teorie si practica/ actiune, este un proces de stabilire a unor scopuri, de alegere, de combinare si de consumare (productiva!) a acelor mijloace care au probabilitatea cea mai mare de a atinge scopul in conditii de evitare a risipei, de reducere cat mai substantiala a consecintelor negative fata de mediu (adica fata de alti oameni si de sansele acestora de utilizare a resurselor/ mijloacelor, acum si in viitor). Precizez ca si teoria managementului (nu doar practica manageriala) este bine servita de acest model. Astfel, managementul vazut ca teorie isi propune I) un SCOP clar (a) transmiterea catre studenti, absolventi si orice alte persoane interesate de informatii, idei, atitudini, comportamente manageriale performante; b) deschiderea studentilor/ studiosilor catre gandirea creatoare, generatoare de noi modele si tipuri de gandire, simtire si faptuire), II) isi alege un set de MIJLOACE/ resurse (pedagogice, logice, psihologice, decizionale, juridice, logistice, financiare etc.) care sunt apreciate ca fiind cele mai ADECVATE atingerii scopului propus, avand grija sa III) verifice permanent (adica, simultan si continuu) nivelul de ADECVARE SCOP-MIJLOC. Evident, profesorul (de management) are o tripla calitate, aceea de persoana care stabileste scopurile, alege mijloacele si verifica permanent gradul de adecvare dintre acestea. Astfel, orice profesor, indiferent de disciplina pe care o preda, are obligatia sa aiba un management performant in procesul de predare si evaluare, fiind, astfel, propriul sau manager. In viziunea mea, orice persoana umana este propriul sau manager, luand permanent DECIZII referitoare la SCOPURI, MIJLOACE si gradul de ADECVARE SCOP-MIJLOC. Prin urmare, am pledat si pledez permanent pentru ca intreaga pletora de discipline (numite sociale, umane sau socio-umane) sa fie predate SIMULTAN si CONTINUU, dar in mod COMPACT, ESENTIALIZAT si TRANSDISCIPLINAR incepand cu gimnaziul si terminand cu ultima clasa de liceu. Asadar, un invatamant mediu fara economie, psihologie, istorie, logica, notiuni de politologie, de drept sau de etica etc, respectiv fara discipline predate de ”specialisti” care isi promoveaza propriul lor domeniu de studiu in detrimentul altora. In locul lor eu propun un melanj sui-generis din toate aceste discipline, retinand elementele esentiale fara de care cunoasterea si intelegerea omului nu poate avea loc. Asadar, fara discipline si granite disciplinare, ci doar CUNOASTERE si metode/ modalitati de cunoastere a omului in (aproape) toate ipostazele sale de viata (gandire, simtire si actiune). Specializarea pe discipline sau pe grupuri de discipline va fi (doar) misiunea nivelului universitar, astfel: la nivel de LICENTA se vor preda grupe de discipline. De ex. pot fi facultati cu urmatoarele profile: Politica-Economica-Etica, sau Politica-Economica-Juridica, sau Psihologie-Sociologie-Teologie (a nu se confunda cu Religia), sau Logica-Gramatica-Statistica-Matematica-Informatica, sau Istorie-Literatura-Comunicare etc. In mod similar, se pot grupa cunostinte de baza la nivel de licenta, pe grupuri disciplinare, ca de ex. Fizica-Chimie, Biologie-Chimie sau chiar Fizica-Chimie-Biologie sau Chimie-Matematica-Informatica etc. Pentru Medicina si Farmacie as lasa specializarea incepand de la licenta cu doar 5 ani de studii, cu reducerea orelor de fizica, chimie, biologie si anatomie din primii trei ani si cu largirea arealului de practica medicala (inclusiv de preventie). De asemenea, Arhitectura, Artele, Educatia fizica ar putea fi compactate prin reducerea unui an de studiu, cu mastere de specializare de maximum un an. Desigur, in cazul in care asemenea propuneri ar prezenta interes, managerii de la nivelul sistemului de invatamant trebuie sa se implice activ, cu alte propuneri si contrapropuneri, dincolo de interese de catedra, de promovarea unei specializari sau a alteia de a acorda unor categorii de cunostinte o pondere mai mare fata de alte categorii etc. Dezbaterea publica si largirea acestei discutii la nivelul Uniunii Europeane sau a statelor interesate de calitatea educatiei ar fi un mare castig si o dovada a acestui interes. (Cei interesati pot citi si alte opinii si propuneri ale subsemnatului pe teme de management academic la adresa http://www.it4s.ro/Liviu%20Drugus%20-%20Desteptarea.pdf).
La nivel de MASTER va urma apoi o specializare pe o disciplina sau chiar o subdisciplina, urmand ca abia la nivel de DOCTORAT sa aiba loc o specializare pe o tema suficient de ingusta si de profunda, fie disciplinara, interdisciplinara sau transdisciplinara. Si nu in ultimul rand, daca tot a venit vorba despre calitatea educatiei si dialogul pentru performanta as propune ca mult dorita transparenta a actului educational sa fie asigurata prin obligarea fiecarei universitati publice de a posta pe pagina web linkurile la toate camerele video care preiau imagini audio-video din salile de curs si seminarii/ lucrari practice. Asa cum lumea realizeaza ca asa numitul secret bancar este de fapt un paravan in spatele caruia se pregatesc mari fraude generatoare de tensiuni si crize, tot astfel, patrunderea ochilor publici (fie si contracost in cazul facultatilor private) in locul in care se produce actul educational ar fi un extraordinar impuls pentru cresterea calitatii. Probabil sunt si contraargumente la aceste propuneri. Ar fi bine de cunoscut, de dialogat pe marginea lor si de creare a unui curent de opinie fata de calitatea actului educational – unul de maxim interes public. Dincolo de interesul profesorilor de a se perfectiona, de a da randament maxim la ore, ar creste si vizibilitatea publica a facultatilor si universitatilor care ar accepta aceasta propunere. Cred ca ar fi interesant de facut un clasament al universitatilor dupa viteza cu care ar accepta sau ar respinge aceasta propunere. Pentru mine, decizia Universitatii de Vest din Timisoara de a achizitiona soft antiplagiat pentru verificarea originalitatii lucrarilor de licenta, disertatie si doctorat, plaseaza – in mintea mea, desigur – aceasta universitate ca ocupand primul loc in lupta pentru calitate in educatie.
Convingerea mea este ca aceste propuneri ale mele vor fi ignorate cu superioritate si emfaza, asa cum au fost deja tratate si in momentele in care am facut aceste propuneri la Ministerul Educatiei, la Institutil de Stiinte ale Educatiei, la Universitatea Al I Cuza etc. Cu siguranta, toate ideile au timpul lor. Probabilitatea mai mare este ca aceasta idee sa fie preluata de sistemele de educatie deschise competitiei (finlandez, american, englez etc.) Un minim interes din partea autoritatilor ar fi o invitatie la expunerea acestor idei, la un dialog critic cu profesionistii liberi in gandire etc. Pana acum, contrargumentul principal adus acestor propuneri a fost …lenea! Mai exact, raspunsul suna cam asa: ”Da, n-ar fi rau, da-i greu…”.
Opinia mea este ca disputele de genul plan sau piata, comunism sau capitalism, centralizare sau descentralizare nu sunt foarte limpezi si directe. Ca si in articolul dnei MC, nu se fac pledoarii directe pentru socialism, ci doar pledoarii pentru o presupusa si sperata calitate superioara in educatie folosind mijloace socialiste, ca si cum acestea nu ar defini imediat o societate socialista. Dar, e bine ca exista libertatea de expunera libera a ideilor. In lipsa acesteia am fi martori neputinciosi ai unei involutii sigure.
Dincolo de dispute, de simpatii sau antipatii partidice, cercetarea ar putea pune lesne la dispozitia decidentilor din educatie studii, instrumente de masura sau anchete care sa ajute la luarea deciziilor in buna cunostinta de cauza. Sper ca denumirile: ”stiinta” (in loc de disciplina), ”stiinte” (in loc de cunoastere), ”cercetare stiintifica” in loc de ”cercetare” sa dispara incet incet si sa punem, cat mai multi dintre cei implicati in educatie si cercetare, accentul nu pe caracterul ”stiintific” al ideologiei (socialiste, capitaliste, mixte), ci pe rezultatele obtinute sau posibile de obtinut printr-un demers sau altul, precum si nivelul de satisfactii generat de aceste rezultate.

Liviu Drugus, Miroslava judetul Iasi.
http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.worpress.com
liviusdrugus@yahoo.com

Scris la 11 iunie 2012 la 64 de ani de la etatizarea sectorului privat (a ”principalelor mijloace de productie”) in Romania sovietizata.

Avangarda ariergărzii


Avangarda ariergărzii
18 November 2010 | 775 citiri/ Publicat de Fara Filtru (blog din Bacau –

http://www.farafiltru.net/avangarda-ariergarzii.html

Avangarda este expresia dorului de nou(tate), de schimbare, de îmbunătățire, de altceva. Departe de a fi un fenomen literar (sau cel mult artistic),avangarda ține de cultură, de mentalitate și de contexte (favorabile sau nu schimbării, dar nu în sens unic, determinist). Există avangardă în gândirea filosofică, politică, economică, sociologică, tehnică etc. Aș îndrăzni să spun că oriunde este gândire (liberă) apare și avangarda. Prin antiteză, lenea gândirii favorizaează conservatorismul, tradiționalismul și paseismul. Cea mai clară și succintă expresie antiavangardistă (anti-gândire) în cultura română este ”merge și-așa” (chair dacă nu merge nimic…). Curentul antiavangardist românesc este, așadar, reprezentat de ”mergeșiașaiști”, dar și de încremeniții în diverse proiecte fără viitor ce vin din trecut.
În istoria cunoașterii umane (doar ceva peste două milenii de cultură europeană) a început cu cunoașterea globală, holistă, integrală. Doar 7 discipline erau pe vremea lui Aristotel, dar și în secolul 14. ”Progresul” a însemnat o explozie a numărului de discipline, toate revendicându-se de la iluminista și renascentista ”știință”. Așa se face că în 1975 aveam cca 2000 de ”științe” iar în 2006 ”știința” are nu mai puțin de 8000 de progenituri. Cred că astăzi vor fi deja peste 10000. Toți se revendică a fi ”științifici”! AmericanulTaylor ne-a lăsat managementul științific, iar Marx a întemeiat comunismul științific! Filosofia însăși este prezentată și demonstrată de unii în mod științific (știința filosofiei ne învață că…). Dar nu vi se pare că avem de-a face cu prea multă știință, că mie mi se cam pare… Foamea de noi feude în cunoaștere (un termen mai adecvat pentru disciplinele ”științifice” a spart granițele fostelor feude și, cu marfa preluată de la două feude s-a construit o nouă feudă, construită pe vastele câmpii ale interdisciplinarității. Astfel, la interesecția dintre biologie și chimie a apărut biochimia, la interesecția dintre etică și practica medicală a apărut bioetica iar numărul interdisciplinelor crește exponențial (ultima de care am auzit se numește psihocardiologie). Interdisciplinaritatea a fost o avangardă ce s-a clasicizat deja, deși ea rodește continuu. Înavangarda interdisciplinarității s-a instaurat transdisciplinaritatea.Transdisciplinaritatea a fost avangardă cu patru decenii în urmă, deși unii vor afla despre noul demers undeva în viitor… Jean Piaget este unul dintre co-autorii conceptului de transdisciplinaritate lansat la un colocviu despre interdisciplinaritate (sic!) la Geneva sub patronajul OECD. Titlul exact al colocviului era ”Interdisciplinarity – Teaching and Research Problems in Universities”. În fruntea transdisciplinarității mondiale s-a instalat (se putea altfel?) un român de la Paris, fostul fizician Basarab Nicolescu. Se verifică zicerea că nimeni nu e profet în țara lui… (Lista românilor care au devenit celebri doar prin emigrare este luuuungă…). ”Mergeșiașaiștii” au învins și vor învinge mereu orice avangardă în scumpa noastră patrie. Mai mult, ”mergeșiașaiștii” s-au instalat în fruntea ariergărzii, având, în sfârșit!, și noi, avangardiștii noștri. Ei sunt avangarda ariergărzii conservatoare.
Concret, transdisciplinaritatea, departe de a fi o modă, este o necesitate pentru educție și (îndeosebi) cercetare. Evaluarea transdisciplinară a pătruns și în textul viitoarei legi a educației. Cel mai mult se opun profesorii și (eventual) părinții. Motivul este cât se poate de clar: ”da’ ce nu merge și-așa”?. Dacă aș adresa o întrebare celor care ar fi obligați (prin lege) să adopte stilul transdisciplinar de predare și de evaluare, cred că răspunsul majoritar ar fi unul dadaist avangardist: daaa.., daaa…
Liviu Drugus
Profesor de management la Universitatea “George Bacovia” din Bacău
liviu.drugus@ugb.ro
http://www.liviudrugus.ro
liviusdrugus@yahoo.com

Criza ca moment al dreptei judecăţi şi decizii


Acest articol a fost publicat in blogul Fara Filtru la data de 13 noiembrie 2010 (http://www.farafiltru.net/criza-ca-moment-al-dreptei-judecati-si-decizii.html)

Frecvenţa cu care apare cuvântul criză în discursurile politice, economice, etice, juridice, manageriale, financiare, familiale, comunitare, statale, multinaţionale sau globale m-a incitat să-i găsesc sensurile sale prime, fundamentale şi clarificatoare. Sper ca după lecturarea acestui articol analiştii sau oamenii politici care mai folosesc sintagma ”măsuri/ plan anticriză” să folosească mult mai adecvatele expresii ”măsuri reparatorii” sau ”opţiuni strategice politice/ economice/ etice/ etc. ”. ”Decizii de criză” sau ”decizii anticriză” sunt pleonastice şi eludează sensul prim şi pozitiv al crizei, acela de judecare/ judecată/ sentinţă/ condamnare.

Criza înseamnă, anticipând puţin argumentaţia de mai jos, un plus de reflecţie asupra unei stări de fapt neplăcute, dar care impune cu necesitate o (re)judecare a acesteia, o condamnare a cauzelor generatoare şi o opţiune majoră, radicală chiar, de remediere a situaţiei. Decizia juridico-managerială este momentul cheie al oricărei situaţii din care dorim să ieşim. Această decizie face trimitere la conceptul de criză (krisis). Concret, situaţia cu care ne confruntăm este una neplăcută, are deci conotaţii negative. În schimb ieşirea din situaţie necesită o criză, o decizie bazată pe o judecată corectă şi generatoare de consecinţe pozitive.

Etimologia cuvântului criză ne duce la grecescul ”krisis” care face referire la un întreg proces de natură juridică începând cu Curtea judecătoare şi continuând cu ideea de judecată/ judecare/ justiţie/ raţionament şi încheind cu partea de acuzare/ condamnare/ pedepsire/ conchidere. Starea de krisis este o cumpănă, dar şi o dreaptă cumpănire a cauzelor şi soluţiilor. Este o alegere majoră, o separare a apelor, a grâului de neghină, a maleficului de benefic. Prin extrapolare, ideea de krisis sugerează un proces intens de gândire, de evaluare şi de decizie practică imediată. Krisis este esenţa însăşi a actului managerial, potenţat juridic, motivat politic, făcut posibil prin activitate economică şi acceptat sau impus prin considerente etice. Starea de krisis presupune multă cunoaştere, determinare, asumare de responsabilitate şi abilitate de a impune un curs al acţiunilor umane viitoare. În limba chineză, cuvântul criză este asociat cu ideea de oportunitate.

Dacă raportăm acest lucru la ceea ce se numeşte, la noi şi aiurea, de cca doi-trei ani, criză financiară şi economică atunci se poate spune cu temei că momentele de gândire, de evaluare şi de decizie practică imediată au lipsit de vreme ce situaţiile financiare şi economice nedorite se perpetuează indefinit. Cu alte cuvinte, starea de krisis nu a fost conştientizată şi parcursă în etapele ei fireşti. Adică nu am avut parte de ”criză”/ decizie corectă, ci doar de momente tensionate care nu au primit deciziile adecvate. Criza autentică ar fi însemnat şi ieşirea din situaţie.

Transpunând acest sens al cuvântului criză la afirmaţia preşedintelui şi premierului francez Raymond Poincare în anii 1912 – 1929, afirmaţie conform căreia ”România este o ţară într-o criză continuă”, ar însemna că noi doar reflectăm/ cugetăm/ medităm asupra situaţiilor economice şi sociale precare, dar nu găsim soluţia, nu ieşim din situaţie. Diferenţa dintre inteligenţă şi deşteptăciune este tocmai momentul numit criză.

Un inteligent are capacitate predictivă şi nu ajunge la momente/ situaţii tensionate, deci nici nu ajunge la criză, adică la necesitatea luării unei decizii menite să detensioneze situaţia. În schimb, deşteptul este mereu în criză, el trebuie să ia decizii majore pentru ieşirea din situaţia în care nu ar fi intrat dacă ar fi fost inteligent. Pe scurt, deşteptul ştie să iasă din situaţii dificile, inteligentul nu intră în situaţii dificile. Deşteptul este mereu în criză, inteligentul nu.

Starea de krisis implică, aşadar, formularea clară a unei opinii, efectuarea unei selecţii valorice şi urmărirea obţinerii normalităţii general acceptate. Criza presupune refacerea stării de drept şi a dreptăţii/ (co)rectitudinii, fapt care atrage în mod insistent atenţia asupra componentei justiţiare a conceptului de criză/ krisis. Încheierea procesului de krisis se face prin hotărâre judecătorească, prin decizie a forurilor de autoritate publică cărora li s-a delegat această putere. Perpetuarea stării de criză echivalează cu o slăbiciune criminală a celor împuterniciţi să repare imediat răul produs, ba chiar şi înainte ca răul să se manifeste dureros.

România are, de cel puţin două decenii, o problemă majoră numită generic ”justiţie”. Este capitolul la care România riscă să rămână repetentă la examenul unional european şi nu numai. Riscul şi mai mare (conex stării de injustiţie) se numeşte disoluţie socială, apariţia de conflicte şi tensiuni de care vor profita, eventual, pescuitorii în ape tulburi. Odată conștientizată conexiunea dintre tensiunile sociale şi criza aferentă acestora se va crea, sper, masa critică necesară pentru a repune educaţia în general şi educaţia juridico-managerială în special pe locul de prim rang ce li se cuvine. Starea de indecizie (unii o numesc lălăială politică sau prosteală naţională) agravează krisis-ul, respectiv face ca măsurile reparatorii să fie, ulterior, excesiv de dureroase şi costisitoare.

Un alt termen pentru neştiinţa luării deciziilor adecvate este acela de ”bad management”, ceea ce transferă responsabilitatea nefinalizării procesului de krisis şi asupra managerilor de firme şi de instituţii publice, asupra statului în ansamblu. Rezumând, decizia sentenţioasă care urmează să încheie criza este un act juridico-managerial. Din păcate, în loc de justiţie avem justificări, în loc de management performant avem o performare a corupţiei şi a egoismului criminal.

Am folosit deja de două ori cuvântul ”criminal”. Se impune o explicaţie etimologică şi pentru acest cuvânt grecesc, iniţial cu o conotaţie pozitivă. ”Krima” este esenţa cauzală a ”krisis”-ului, cauză eliminată prin sentinţă. Odată crima identificată, criza este ca şi soluţionată în sensul că se va decide imediat şi fără ocol extirparea răului criminal. Krima este climaxul crizei, este punctul de inflexiune al tranziţiei de la anormalitate la normalitate, de la inadecvări la adecvări; este momentul în care scopul de urmat devine clar şi mijloacele aferente sunt adecvat alocate. O indolenţă kriminală a justiţiei şi a politicului rezidă în faptul că nu se implică imediat şi total în închiderea cât mai rapidă a procesului juridic şi justiţiar numit krisis.

Criza şi critica sunt indisolubile. Atitudinea critică înseamnă conştientizarea crizei, respectiv a elementelor ce trebuie eradicate prin decizii (juridice şi manageriale) majore. Spiritul critic este doar semnalarea iminenţei apariţiei crizei sau a agravării consecinţelor stării de injustiţie. Critica socială este mai mult decât necesară pentru preîntâmpinarea stării de comă socială. Critica poate co-recta înţelegerea lucrurilor favorizând multiplicarea lucrurilor co-recte/ drepte. Co-rectarea este o îmBUNĂtăţire a situaţiei, o inducere a stării de BINE. Orice critică este eminamente morală în comportament şi etică în premisele sale. Cu alte cuvinte, o critică fără scopuri clare (dimensiunea politică) şi care nu îşi adecvează mijloacele (dimensiunea economică) este o critică etică (vizează adecvarea scopuri-mijloace în plan teoretic), dar care generează imoralitate în plan practic. Criza este trecerea de la imoralitate la moralitate, este krisis şi krima (judecata şi sentinţa).

Am scris aceste rânduri cu bucuria sesizării faptului că discipline aparent distincte cum sunt Dreptul şi Managementul, Etica, Economica şi Politica au o intimă apropiere, iar elementul comun unificator îl constituie decizia managerială/ hotărârea judecătorească/ buna judecată. Or, decizia, hotărârea, determinarea, buna judecată etc. sunt momente cheie ale acţiunii umane. Crizele apar aproape firesc în sensul că nicio acţiune umană nu deţine informaţie suficientă pentru a înlătura orice incertitudine privind consecinţele viitoare ale acţiunii. Dar, lipsa deciziei de a (re) adecva scopurile şi mijloacele face ca starea de anomie, de disoluţie a comunităţii să devină inacceptabile. Fenomenul deciziei este unul eminamente transdisciplinar şi apare ca factor integrator al dimensiunilor (devenite discipline şi, ulterior, ”ştiinţe”) politic, economic, etic, juridic, informatic, matematic, logic, cognitiv, psihologic, sociologic etc.

La începutul anilor 90 termenul de ”adecvare” era o raritate. La graniţa dintre milenii corectoarele de texte Word nu cunoşteau termenul ”adequate” (tocmai ca urmare a rarei utilizări). Metodologia Scop Mijloc l-a promovat obstinant, de cca trei decenii, iar astăzi este un termen comun, firesc. Mai puţin clar pentru toţi utilizatorii este înţelesul acestui termen. Latinescul ”ad equatio” sugera refacerea egalităţii, a echilibrului. Or, ce este mai important pentru procesul decizional (managerial, juridic, politic, economic, etic etc.) decât adecvarea permanentă a scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri? Oare sunt suficient de bine cunoscute fundamentele comune raţional-emoţionale ale luării unei decizii indiferent de domeniul în care se vor aplica acestea? Logica juridică este, de fapt logică aplicată la procesul de luare a deciziilor, iar luarea unei decizii este un proces de adecvare între scopuri şi mijloace.

Starea de criză este de dorit doar în cazul în care răul s-a produs. Avem mult rău în jurul nostru, dar starea de criză nu se face simţită încă, respectiv deciziile salvatoare nu apar, sau apar cu multă întârziere. Am convingerea că multe interese meschine ale unor grupuri împiedică apariţia crizei, respectiv a luării deciziei adecvate. Dar oare noi, ceilalţi, trăitorii situaţiilor tensionate ştim care ar fi deciziile ce se impuneau demult?

Să fie oare tulburarea actuală (mondială, continentală, naţională şi locală) momentul benefic/ astral al unificării cunoştinţelor despre om, despre decizii şi acţiuni umane (politice, economice, etice, juridice, psihologice, sociologice, manageriale, financiare etc.)? Mai este oare tăcerea singurul răspuns doct al specialiştilor din aşa numitele ştiinţe socio-umane la Metodologia Scop – Mijloc oferită ca factor de unificare teoretică şi practică a gândirii, simţirii şi acţiunii umane? Sunt necesare cataclisme sociale pentru a revedea temeinic faptul că una dintre cauzele acestora au constat în segmentarea kriminală a cunoaşterii? Şi totuşi, kriza şi krima nu s-au produs. În planul cogniţiei sociale adevărata kriză (decizie majoră) va avea loc atunci când reunificarea cunoaşterii (îndeosebi a aceleia despre OM) nu va mai fi amânată. În mod imperativ, viitoarea kriză a cunoaşterii socio-umane va fi precedată de analiza kritică a Metodologiei Scop Mijloc oferită ca mijloc cognitiv integrator. Cuvintele cheie ale noii atitudini cognitive sunt: interdisciplinaritate şi transdisciplinaritate. Tranziţia de la mono la inter şi trans chiar merită o kriză de proporţii.

Liviu Drugus
Profesor de management la Universitatea “George Bacovia” din Bacău
liviusdrugus@yahoo.com