liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Maria Cernat si iluzia performantei prin renuntarea la modelul managerial in sistemul universitar din Romania


Maria Cernat si iluzia performantei prin renuntarea la modelul managerial in sistemul universitar din Romania

Titlul, inceputul si continutul articolului semnat de Maria Cernat in saptamanalul ”Cultura” (nr. 20/ 24 mai 2012, pp. 8-9, la Sectiunea ”Cultura politica” in formatul print, desi in formatul electronic este incadrat la ”Cultura mozaic”) sunt suficient de tentante pentru mine pentru a le citi cu atentie si a intra in dialog cu autoarea. Titlul articolului ”Modelul managerial in educatia superioara sau privatizarea pe bani publici” nu poate lasa indiferent pe niciunul dintre actorii/ actantii/ actionarii segmentului educational numit (deja, de mult, fara acoperire) ”educatie superioara” sau ”invatamant superior”. Prin urmare, nici pe mine nu m-a lasat indiferent, preocupat fiind de aplicarea propriului meu model managerial (intitulat, incepand din 1990, ”Metodologia Scop-Mijloc”, dupa ce ani la rand l-am pregatit sub denumirea aparent neutra ”Binomul Scop-Mijloc”). Evident, curiozitatea mea de a vedea care este ”modelul managerial” propus de Maria Cernat a sporit chiar de la primele cuvinte, cuvinte care ar trebui sa figureze in orice articol sau rezumat al acestuia: ”Scopul articolului de fata este…”. Asa indemn si eu studentii care pregatesc lucrarea de licenta si disertatia de (viitor) master sa-si structureze Introducerea si, desigur, intreaga cercetare efectuata: ”Scopul este… Mijloacele (respectiv metodele si alte instrumente de cercetare) sunt… Gradul de adecvare al mijloacelor la scop a fost… (respectiv s-a reusit sau nu sa se confirme sau sa se infirme ipoteza de lucru)”. Daca acest schelet (sistem osos/ rigid de principii aplicabile oricarei cercetari) ar fi prezent in toate articolele, atunci, cu siguranta, am avea studii si cercetari de calitate, neplagiate, utile etc. Asadar, inceputul articolului doamnei Maria Cernat (se pare, cf Google, lector doctor de filosofie la Universitatea Spiru Haret) este, ca si titlul, unul promitator. Voi incepe, asadar, cu redarea definirii scopului articolului, facuta chiar de catre autoare: ” Scopul articolului de fata este sa identifice cele mai importante probleme generate de întelegerea româneasca a conceptului de autonomie universitara”. Dezamagire! Nu identificarea, descrierea si amendarea modelului managerial existent la noi in educatia superioara este scopul (articolului) dnei Cernat, ci doar analiza unui concept si hermeneutica romaneasca a acestuia. Totusi, etnicizarea sau ”romanizarea” acestui concept este, cred, o exagerare, autonomia (fie ea si universitara) nu este inteleasa la fel de catre toti etnicii (sau doar cetateni) romani. Au existat lupte serioase pentru definirea (limitelor aplicarii) acestui concept, dar diferentele au ramas semnificative in functie de de ideologia preopinentilor. Unii inteleg prin autonomie universitara, dreptul de a folosi banii primiti de la buget cum ii taie capul, altii vorbesc despre liberetatea de a alege un curriculum absolut original, eventual in functie de ce profesori sunt disponibili pentru a preda la universitatea in cauza, altii inteleg prin autonomie o separare a modului de functionare a universitatilor de celelalte domenii de activitate, respectiv de a nu se supune Codului muncii si Legii pensiilor, Codului fiscal si Legii salarizarii, adica autonomie ar insemna dreptul de a avea legi si norme proprii de functionare. Chiar etica pare a insemna, in unele opinii, cu totul altceva la profesorii universitari: astfel plagiatul (un furt ordinar, tainuit adesea de conducatori de doctorat asijderea, adica tot ordinari) nu poate fi pedepsit ca un furt obisnuit pentru care, de regula, se face puscarie, se interzic drepturi etc. Nu! Conform unei intelegeri ”romanesti” a conceptului de autonomie universitara, plagiatul (vezi celebrul deja caz Mang, ministru desemnat si jurat pe Biblie ca va respecta legea) este un delict minor, sau nici macar nu este un delict daca aproape toata lumea plagiaza/ fura in Romania… In acest caz, avem de-a face cu o interpretare mioritica/ ciobaneasca a autonomiei. Daca eu fur o oaie/ mioara este ok, zic pardon si dau oaia inapoi, apoi incerc sa fur din alta parte. Ca asa e intre ciobani! Azi fur eu de la tine, maine furi tu de la mine, unii recunosc, altii nu, oricum nimic grav nu se intampla. Unii spun ca asta ni se trage chiar de la educatia primita la gradinitza: ”Catelus cu parul cret, fura ”oaia” din cotetz” apoi ”El se jura ca nu fura” si viata mioritico-balcanico-danubiano-pontica isi continua existenta minerala, vegetala si animala de mii de ani… Asadar, ca sa rezum, in acceptiune romaneasca/ mioritica prin autonomie universitara se intelege orice, ce vrea oricine si mai ales ce intelege cel prins cu ”oaia”-n gura. Dar acum aflam si ce crede Maria Cernat ca intelege tot romanul prin autonomie universitara: ”Autonomia universitara pare un concept generos, poate prea generos, si aproape unanim acceptat” (p. 8) Asa da, acum este mult mai clar. MC nu ne spune ce este autonomia, ci ce pare a fi… Dar, poate mai incolo aflam si ce este autonomia. Si poate aflam si care este modelul managerial existent acum in universitati si care este cel propus de MC. Dupa cum se poate vedea/ citi din articolul dnei MC (reprodus integral in continuare, pentru a putea vedea intreaga bogatie de idei a articolului) in loc de lamuriri asupra autonomiei (scopul principal al articolului!) se face o comparatie intre educatia comunista din ”Iepoca de Aur” si ”excesele” liberale postdecembriste precum ”universitatea antreprenoriala, managementul eficient al resurselor umane si financiare, oferta educationala corelata la cerintele pietei muncii si altele asemenea… si chiar patrunderea etosuluiu managerial in universitati” (p. 8). Cred ca deja accentele devin dramatice: daca si etosul/ etica managerial/a a patruns in sanctuarele academice, asadar lucrurile au devenit grave de tot, in acceptiunea autoarei MC. Dupa ce se enumera ”tarele” sistemului educational comunist, se sustine totusi ca pe vremea aceea ”se facea carte”. (Mda… Eu unul nu am prea agreat ceea ce am invatat la facultate, chiar in anii liberalizarii 1967-1971. Carte am facut dupa terminarea facultatii, cand timp de cinci ani, ca cercetator la un centru de cercetari am invatat mai mult decat in mai multe facultati unde ”se facea carte”). Dupa ce peroreaza pe tema comparatiei dintre comunism si capitalism in materie de educatie (punand la index ambele sisteme) MC observa ca parca altceva isi propusese ca scop in primele randuri ale articolului. Drept pentru care, reformuleaza: ” Dar scopul articolului de fata nu e, de asemenea, sa reevaluez ideologic regimul Ceasca. Scopul meu este sa aduc în discutie câteva repere istorice minimale care sa ne ajute sa întelegem ce se întâmpla, de fapt, în universitati”. Asadar, MC renunta la a mai scrie despre autonomie, si intra la partea de istorie recenta, ca sa intelegem noi mai bine starea actuala a universitatilor… Dupa care o ia de la inceput: cum era in comunism si cum e acum in liberalismul capitalist (atacul la tov vice USL Krinutz este mai mult decat evident, dar va fi si mai evident, dupa ce sistemul pontocratic aflat in ofensiva bolsevica va elimina si ultimele urme de liberalism desuet din universitati, din economie si din politica). Citez: ” Asadar, sistemul centralizat, rigiditatea, planurile-cadru stabilite pentru decenii întregi si lipsa oricarei deviatii (in comunismul-capitalism de stat ceausist – nota mea LD) i-au facut pe multi sa mearga catre propunerile liberale privind antreprenoriatul universitar si capitalismul academic precum fluturele catre flacara. Ca om care si-a petrecut toatã existenta în învatamânt, ca studenta, doctoranda si profesoara, dati-mi voie sa spun ca toate aceste idei, autonomie universitara, management educational, antreprenoriat academic si altele asemenea au condus încet, dar sigur, la o feudalizare fara precedent a lumii academice autohtone”. Asadar, pentru tovarasa invatatoare de studenti spiruharetisti feudalismul comunist a generat feudalismul capitalist. Halal concluzie, halal educatori, halal revista de in(Cultura)! Pentru MC, conceptele liberale de mai sus fac parte dintr-o ”teorie atragatoare si o practica repulsiva, ambele generatoare de aceste concepte” (p. 8). Acum scopul este, evident, altul: nici analizarea autonomiei, nici trimiterea la ”repere istorice minimale”, nici incercarea de a analiza care este strea de fapt a educatiei romanesti. Fleacuri de acest gen nu intereseaza un autor al carui scop este unul pur ideologico-partinic: inlaturarea elementelor liberale din educatie si promovarea idealurilor socialiste. Pentru aceasta se revine la formularea scopului facuta la inceput si se trece la analiza conceptului de autonomie universitara. Dupa cum am spus deja, in spatiul mioritic, fiecare concept are sensul pe care i-l confera fiecare. Pentru MC, ”În teorie, autonomia universitara presupune faptul ca în procesul generarii si propagarii cunoasterii stiintifice de ordin academic nu ar trebui sa intervina alte institutii. Cu alte cuvinte, profesorii universitari ar trebui sa fie lasati sa îsi aleaga în mod liber temele de cercetare si predare. Ei nu ar trebui sa fie siliti sa predea sau sa cerceteze la comanda politica sau religioasa. Acesta este un criteriu de bun-simt pe care îl acceptam cu usurinta. Exista însa cel putin doua probleme legate de modul în care este el înteles si aplicat pe de o parte, si de actualitatea formularii sale, pe de alta parte”. Ceea ce clameaza MC ca fiind autonomie este, in fapt, o invitatie la haos si la incompetenta, data fiind calitatea profesorilor care predau in educatie. Adica, daca cineva vrea sa cerceteze sensul cuvantului autonomie, o face si apoi publica rezultatele in revista (in)Cultura si asta inseamna ca a avut autonomie in a-si alege tematica de cercetare, iar articolul semnat de MC va figura in lista cu ”studii stiintifice publicate in reviste de prestigiu”.
De fapt, toata aceasta retorica folosita de MC a fost un preambul la un atac ideologic tipic bolsevic, adica bazat pe minciuna si pe acuzatii nefondate. Nu spunea Leszek Kolakowski ca ”minciuna este sufletul nemuritor al comunismului”? (Naivul de mine, in prima varianta a tezei mele de doctorat elaborata in 1984, l-am citat de mai multe ori pe Kolakowski, drept pentru care, sustinerea tezei a fost putin amanata…pana in 1996!). Dar sa vedem analiza educatiei superioare din Romania facuta de MC, evident, din proprie initiativa si nu ca urmare a apartenentei la un partid politic, nu stiu care… Iata ”analiza” facuta de MC: ”Sa vedem cum este înteles acest concept în România anului 2012. Nici nu a trecut un an de la adoptarea Legii Educatiei Nationale, ca deja se propun modificari ale ei, culmea, venite din partea unor senatori ai partidului care a (sic! – LD) propus-o initial. Într-un articol destul de alarmist, Stefan Vlaston (1) aduce în discutie câteva dintre recentele modificari ale LEN, toate puse sub semnul autonomiei universitare. Întelegerea româneasca a acestui concept nu are, din pacate, vreo legatura cu stiinta. Ea priveste în special instituirea unor drepturi si privilegii care scot de sub controlul statului unele institutii academice. Astfel, ceea ce se doreste este gasirea unei cai de a ocoli caile democratice de alegere a rectorului, de a decide autonom cum se vor alege sau, mai degraba, numi decanii si sefii de departament, si altele asemenea. Poate ca o relaxare mai mare în privinta modului în care institutiile academice private aleg sa se organizeze ar fi acceptabila, în special într-o tara în care nu am avea acuzatii de comert cu note si diplome. Sa nu uitam, totusi, câte scandaluri în jurul unor diplome false au izbucnit în ultimii ani. Sigur, nu ar fi normal sa sufere toata lumea din pricina câtorva profesori care au calcat în picioare ideea de educatie superioara, dar mai este mult pâna când mediul academic românesc va fi unul în care asemenea masuri sa nu conduca la abuzuri”. Minciunile sunt evidente pentru oricine mai are rabdarea si taria de a urmari simulacrul de viata parlamentara de la noi. MC sustine ca ”senatori ai partidului” care au propus LEN (dupa gramatica folosita de MC ar fi trebuit sa scriu ”senatori care … a propus) au venit, acum, dupa urcarea socialistilor la putere, cu propuneri de modificare a LEN. MC minte prin omisiune, uitand sa faca referire la traseistii politici Croitoru si Filip, fosti PDL, fosti pro-LEN, si care propun modificari in calitatea lor actuala de membri PSD si de actuali anti-LEN. Asta este o prima minciuna. Ca si cum ar face referire la un senator PDL, MC face referire la presedintele EDU-CER, Stefan Vlaston, ca si cum acesta ar fi pedelistul care isi reneaga propria ideologie si scuipa unde a pupat… Dar, spre deosebire de MC, modul romanesc in care Stefan Vlaston intelege conceptul de autonomie universitara este unul care ”nu are, din pacate, vreo legatura cu stiinta”. Redau citatul complet: ” Într-un articol destul de alarmist, Stefan Vlaston (1) aduce în discutie câteva dintre recentele modificari ale LEN, toate puse sub semnul autonomiei universitare. Întelegerea româneasca a acestui concept nu are, din pacate, vreo legatura cu stiinta. Ea priveste în special instituirea unor drepturi si privilegii care scot de sub controlul statului unele institutii academice. Astfel, ceea ce se doreste este gasirea unei cai de a ocoli caile democratice de alegere a rectorului, de a decide autonom cum se vor alege sau, mai degraba, numi decanii si sefii de departament, si altele asemenea. Poate ca o relaxare mai mare în privinta modului în care institutiile academice private aleg sa se organizeze ar fi acceptabila, în special într-o tara în care nu am avea acuzatii de comert cu note si diplome”. Concluzia mea este ca, in mintea dnei MC, un rol sporit al statului (pesedist) in dirijarea treburilor universitare este de natura stiintifica, in timp ce libertatea de alegere a rectorului sau alte prevederi ale LEN, sunt nestiintifice. Am, daca mai era nevoie, inca o dovada a cat de terfelit si de pervertit este cuvantul ”stiinta”, respectiv inca o sustinere a motivatiei mele de a NU mai utiliza vreodata cuvantul ”stiinta” (cine este interesat si de alte argumente le gaseste in articolele mele publicate in revista Economy Transdisciplinarity Cognition la adresa: http://www.ugb.ro/etc ). Pledoaria dnei MC pentru restauratia bolsevica a controlului statului (pesedist) asupra modului de functionare a fabricilor de diplome este una clara si fara riscuri de interpretari eronate. Dupa ce USL (PSD+PNL+PC) a re-introdus sindicalismul in conducerea educatiei, ce urme de liberalism ar mai putea ramane in sistem? (NB: Dimitrie Gusti a definit excelent sindicalismului ca fiind anticamera bolsevismului, asa ca nu mai este nevoie de alte dovezi ”stiintifice” pentru a demonstra ca restaurarea iliescianismului bolsevic este un fapt aproape implinit). In fond, reaparitia bolsevismului este un semn clar al slabiciunilor regimurilor democratice care, la vreme de criza, dau castig de cauza revolutionarilor de piata, asistatilor, sinecuristilor, sau lumpenproletarilor inclusiv intelectuali. In fond, criza din 29-33 a dus direct la victoria populismelor, nationalismelor si dictaturilor militare. Nimic nou sub soare! Istoria este ciclica, iar profitorii de contexte sunt eterni. De fapt, ce vrea MC? Vrea mai putina libertate pentru universitatile private deoarece aceasta libertate s-a tradus in lipsa preocuparii pentru calitate si performanta in cercetare. Mai concret, daca avem libertate de a alege si conducatori/ impostori, atunci sa nu ne mai miram ca avem vanzatori de examene, diplome si titluri academice. Iata argumentul: ”Poate ca o relaxare mai mare în privinta modului în care institutiile academice private aleg sa se organizeze ar fi acceptabila, în special într-o tara în care nu am avea acuzatii de comert cu note si diplome. Sa nu uitam, totusi, câte scandaluri în jurul unor diplome false au izbucnit în ultimii ani. Sigur, nu ar fi normal sa sufere toata lumea din pricina câtorva profesori care au calcat în picioare ideea de educatie superioara, dar mai este mult pâna când mediul academic românesc va fi unul în care asemenea masuri sa nu conduca la abuzuri”. Adica, dupa ce critica antreprenoriatul academic si alte chestii liberale, MC vrea ingradirea libertatii manageriale academice, transferand-o in seama statului, care, stim deja, munceste in binele poporului, nu a unor imbuibati de rectori antreprenori… Adica, daca e privat, atunci privata sa fie (universitatea), dar statala sa fie decizia! Parca ceva logica ar fi in aceste cuvinte… Adica, daca privatii nu au capacitatea de a asigura calitate si performanta de nivel european (macar) atunci vine statul si zice: ”Asculta comanda la mine! Drepti! La stanga imprejur!” (ca la dreapta ati fost destul…). Daca Daniel Funeriu ar fi propus ca statul sa fie mai ferm in acordarea de bugete contra calitate (cee ce se si incepuse) poporul pesedist ar fi clamat abdicarea de la democratie si ingerinte nepermise in autonomia universitara… Oricum, nu este usor de uitat acribia cu care apara PNL-istul Andrei Marga autonomia universitara si cand ataca ingerinta statului in stabilirea varstei de pensionare la 65 de ani. Asadar, democratie = abuzuri academice; liberalism academic = hotie la drumul mare etc. Stiintific, nu? O fi si ”stiintific”, dar interesat este sigur. Oferind comanda universitatilor publice si private deopotriva catre statul pesedist, MC cere ceva: interzicerea universitatilor de stat sa mai pregateasca studenti contra taxa, situatie care a transferat si in campul statului ”bunele practici” ale campului privat: goana dupa client, coborarea stachetei calitatii la genunchiul broastei, la care se aduga inca o aberatie: utilizarea investituiilor publice (banii contribuabililor) pentru obtinerea de salarii si venituri fabuloase profesorilor de la stat. Dincolo de targul propus de MC, adaug si eu un argument pro, in acest context: invatamant superior cu taxa la stat contravine Constitutiei care spune ca invatamantul de stat este gratuit (fara taxa). Desigur, asta favorizeaza universitatile private, dar lucrurilor pot fi reglate sub raport calitativ prin implicarea agentiilor independente europene in testarea si evaluarea calitatii pregatirii absolventilor. Despre posibile solutii manageriale pentru cresterea calitatii pregatirii studentilor de la licenta, masterat si doctorat, voi scrie imediat dupa ce voi prezenta toate sugestiile propuse de MC. Deocamdata, am retinut o singura propunere: interventia statului in conducerea universitatilor private contra obtinerii monopolului de a pregati studenti cu taxa doar la universitatile private. A doua propunere va rezulta in urma analizarii, in continuare, a conceptului de autonomie universitara. In acest scop, MC apeleaza – in stil perfect mioritic – la o autoritate externa pe care doar o invoca (Gerard Delanty), dar fara a folosi obligatoriile ghilimele, fara a sti, deci, unde incepe si unde se termina citatul. Pozitia lui Delanty (nota de final nu precizeaza orasul in care a aparut lucrarea, astfel incat poate fi vorba fie de un britanic, fie de un american) este ca, actualmente, presiunea asupra mediului universitar nu mai este una ideologica, ci una financiara. Oare este o mare noutate ca cine plateste, comanda muzica? Erau necesare trimiteri la autoritati de pe mapamond pentru a sti ca asa s-a intamplat mereu? Cu o nuanta: platitorul/ finantatorul isi impune si ideologia, si conduita manageriala. Exact cum face FMI-ul: ofera imprumuturi, dar pune conditii ideologice (cum ar fi NU asistentei sociale cu iz de jaf economic national, DA austeritatii bugetare cu prezervarea resurselor si pentru viitor). Si pentru ca ideologia promovata de MC este una de renuntare la LEN si de impunere a unei noi (de fapt vechi) legi a educatiei (una de tip sindicalist, specifica manadatului Ecaterinei Andronescu, respectiv PSD ului), atunci sunt de inteles cele doua critici aduse conceptului de autonomie. MC sustine ca ”Cele doua critici pe care le-am adus întelegerii actuale a conceptului de „autonomie universitara“ se leaga între ele. Actualele modificari ale Legii Educatiei Nationale nu privesc o autonomie a cunoasterii (ce predam si ce cercetam), cat o autonomie administrativa (modul de alegere a conducerii universitatii si a facultatilor sale) si financiara (valorificarea cladirilor si mijloacelor fixe de catre fondatorii universitatilor private). Cu alte cuvinte, întreaga miza a discutiei este de ordin financiar. Or, tocmai autonomia universitara înteleasa româneste poate conduce la o lipsa de autonomie în câmpul cunoasterii stiintifice. Profesorii universitari nu mai trebuie protejati de preoti sau de politicieni, ci, mai ales, de unii dintre finantatorii lor, care au insistat constant în ultimii douazeci de ani în sensul scaderii standardelor calitatii educatiei – în special în cazul universitatilor particulare –, cu scopul de a atrage cât mai multi „clienti“ doritori de cartoane fara valoare cu numele de diploma”. In traducerea mea, MC sustine ca nu rectificarile LEN in privinta modului de administrare a patrimoniului universitatilor particulare, si in privinta alegerii conducerii universitatilor sunt cele dorite de domnia sa, ci doar cele care sa confere o ”autonomie a cunoasterii” (ce predam si ce cercetam). Ce ar insemna insa o asemenea autonomie? In opinia mea, o asemenea liberalizare a ceea ce predam si a ceea ce cercetam ar da castig de cauza liberalismului care s-ar plia masiv si imediat pe cerintele pietei. In decursul carierei mele didactice am propus adesea discipline sau abordari noi, dar raspunsul era: ”Si daca nu se aproba? Dar de ce sa nu facem si noi ca altii, de ce sa ne expunem? Etc.”. Deductia mea este ca propunerea dnei MC este una profund USL-ista, adica o parte bolsevica si o parte liberala: una pesedista (control etatist) si una penelista (libertatea curriculara). Evident, la cea de a doua propunere subscriu, dar este nevoie de mecanisme care sa testeze rapid, utilitatea si oportunitatea unor discipline sau abordari noi. Iluzia dnei MC este una mare de tot, si anume faptul ca aceasta liberalizare/ autonomizare a cunoasterii ar elibera universitatile de comenzile finantatorilor. In ultima instanta, finantatorii nu mai finanteaza daca o specializare nu mai este cautata de piata, sau daca costurile pregatirii ei in tara ar fi prea mari. MC sustine ca excesul de democratie manageriala este principala cauza a ”pseudoinvatamantului superior” (p.9) atat la stat cat si la privat. Asupra acestui aspect de natura manageriala isi indreapta MC atacul final, in subcapitolul intitulat ”Manager educational sau jupan academic?”. Pentru MC, tocma aceasta libertate manageriala a dus la apritia aberatiei pe care eu as numi-o ”invatamant de stat/ gratuit cu taxa”. Aceasta aberatie face parte din aceeasi categorie de situatii ilogice, gasite la toate formele de invatamant cu taxa (atat la stat cat si la privat): studentul plateste o taxa ca sa invete, dupa care plateste o alta taxa (spaga) ca sa nu invete, respectiv sa ia nota de trecere fara sa stie (mai) nimic… Nu stiu ce intelege dna MC prin ”criterii manageriale” dar ceva nu este clar in utilizarea de catre domnia sa a acestei sintagme: ”Desi sursa de venit este asigurata de stat, universitatile bugetare se conduc si ele dupa criterii manageriale”. In traducerea mea, fraza de mai sus vrea sa spuna ca desi finantarea este de stat, totusi conducerea nu este asigurata de stat in totalitate… Sau, mai sintetic: unde esti tu centralism democratic socialist, ca pe vremea aia se facea carte?…
In continuare, MC continua cu o argumentare/ demonstrare a inutilitatii libertatii manageriale a universitatilor, in patru puncte. Nu mai este nevoie, cred, sa reiterez ca este o argumentare de natura eminamente ideologica si care nu vizeaza obtinerea cu adevarat a unei calitati superioare a invatamantului nostru universitar. Prim parte a argumentarii este un atac la adresa ideii ca educatia ar fi parte a sectorului tertiar sau cuaternar, respectiv ca educatia/ scoala superioara este (doar) un furnizor de servicii si nu o fabrica (de diplome). Motivul atacului? Dificultatea de a verifica calitatea pregatirii (dar piata ce face? Nu cumva chiar ea face o selectie riguroasa intre absolventi, in functie de pregatirea lor? Poate dna MC nu cunoaste o situatie reala si destul de recenta in care firme care dadeau anunturi de angajare precizau: exclusiv absolventi de Spiru Haret. Asta inseamna ca piata evalueaza corect si precis calitatea absolventilor, desi MC sustine exact contrariul, fara a proba, insa: ”Dar cum în educatie e foarte greu sa arati ca o facultate scoate „produse proaste“, ceea ce rezulta e o clasa de manageri academici cu libertate infinita si cu responsabilitate zero. … Oamenii nu sunt produse, si este extrem de dificil sa te bazezi pe indicatori de tipul insertiei absolventilor pe piata muncii ca sa testezi calitatea educatiei”. Dna MC confunda notiunea de ”managerial” cu cea de ”antreprenorial” (for profit): ”in cazul in care cineva produce pantofi, modelul managerial functioneaza foarte bine”… Spre stiinta dnei MC precizez ca termenul de ”managerial” se aplica in cazul oricarei organizatii (familie, firma, institutie publica, stat, comunitati de state), dar si in caz personal (selfmangement). Probabil, pentru MC notiunea de ”management public” este o contradictie in termeni. Ramasitele marxismului materialist sunt vizibile in gandirea dnei MC (ceeea ce nu este neaparat o vina sau o eroare logica – este doar o problema de convingere personala, la fel cum credinciosii cred in ingeri, in viata de apoi sau alte asemenea). In logica dnei MC daca piata imobiliara cade nu inseamna ca profesorii de la constructii nu-si fac treaba, cu concluzia implicita ca da, statul trebuie sa scolarizeze in continuare multi ingineri constructori, devreme ce profesorii lor sunt buni…. Adica, daca piata nu cere ingineri, statul poate decide sa scoata pe banda ingineri. Si ca sa incheie apoteotic argumentarea lipsita de substanta, dna MC sustine ca piata nu are cum sa ofere ”toate raspunsurile cu privire la calitatea educatiei”, in schimb genereaza ”o birocratie fara sfarsit, care ingroapa profesorii universitari sub tomuri grele de hartogarie fara rost”. Apoi, daca piata face birocratie, oare ce ar produce birocratismul de stat? Dna MC va primi raspunsul de la piata, peste cativa ani, mai ales daca pledoaria sa pro-etatista va ajunge chiar politica de stat.
Punctul numarul 2 al argumentatiei anti-piata si pro-plan a dnei MC porneste tot de la o premisa falsa: ”Descentralizarea învatamântului superior, oricât de atragatoare ar parea la prima vedere, transforma facultatile în „furnizoare de oferte educationale“ creând haos si abuzuri”. Daca inteleg bine, opusul descentralizarii este centralizarea, opusul pietei este planul imperativ, opusul capitalismului este comunismul/ socialismul. Ca sa nu faca chiar o pledoarie directa pentru trecerea la socialismul etatist MC propune un socialism nedefinit, probabil ceva de genul democratiei originale a comunistului de omenie Ion Iliescu. De fapt, MC critica deopotriva capitalismul de stat practicat de Ceausescu si socialismul de piata practicat de socialistii francezi (de exemplu), pledand pentru un socialism cu fata umana, gorbaciovist, cu rolul conducator al unui partid si cu centralizarea deciziei, inclusisv in planificarea de la centru a specialistilor care vor umple apoi piata Americii sau Africii (tot de exemplu). Mai lipsea un citat din tov Marga, ministrul de externe, care este impresionat de modelul managerial autoritar-etatist al lui Putin. Ca argumente, MC da exemplul unor decani-manageri care decid planul de invatamant dupa numarul cunoscutilor, prietenilor sau supusilor. Ca acest lucru se intampla cam peste tot in Romania este adevarat, dar asta nu inseamna ca piata nu va sanctiona si nu sanctioneaza voluntarismele managerilor neprofesionisti (care sunt, la randul lor fostii studenti ai unor profesori slabi). De altfel, indicatorii economici, puterea de cumparare, rata inflatiei sunt dictate – majoritar! – de piata. Dar dna MC ne spune doar ce este criticabil in Romania, fara a sugera in mod clar o strategie de urmat si posibilele consecinte ale aplicarii acesteia.
Punctul 3 al demonstratiei dnei MC se refera la curriculum, respectiv la un set de discipline obligatorii si care sa faca posibil controlul de la centru. Cred ca acest lucru se poate face cel mult la nivelul denumirilor, nu si la continutul fiecarei discipline. Nu intamploator, vizitele facute de ARACIS nu includ inspectii la ore care sa evalueze calitatea predarii in functie de un continut presupus a fi necesar. Dna MC se plange ca ”oferta educationala” este facuta dupa ureche, respectiv in functie de criteriile amintite mai sus (prieteni, vecini, fete simpatice), dar nu vrea sa ia in calcul ca o asemenea ”oferta” va duce la rezultate slabe la angajari (nici acest indicator nu este bun in opinia dnei MC). Probabil pe buna dreptate, dna MC spune ca este rizibil modul in care se fac (auto)evaluarile intre colegi si cum toti au calificative excelente (ca pe vremea lui Ceasca, ca sa folosesc chiar sintagma utilizata de dna MC). Solutia propusa de MC? Inspectia de la Bucuresti, una absolut incoruptibila intr-o tara fruntasa la coruptie …
In fine, al patrulea aspect analizat de MC se refera la modul de angajare in universitati. Nepotismul in floare (cu incercarea de stopare a acestui fenomen facuta de LEN – varianta Funeriu), coruptia endemica si promovarea imposturii ca mijloc de ascundere a imposturii angajatorilor, toate aceste au drept cauza, in viziunea autoarei, urmatoarele: descentralizarea excesiva a educatiei, managementul academic – numit ”modelul managerial”, ”practici manageriale” – (probabil solutiile sunt recentralizarea si conducerea stiintifica a productiei si a muncii, disciplina de frunte la Stefan Gheorghiu, loc de unde se inspira, tot probabil, consilierii prim ministrului Ponta). Tot descentralizarea este vinovata (cf. MC) de imposibilitatea organizarii de concursuri nationale pentru promovarea pe pozitii superioare. Cred ca pentru invatamantul de stat acest lucru (examen national) este perfect plauzibil si posibil, fiind vorba despre un finantator unic – bugetul statului. Riscul cel mare este insa ca, aducand examinatori straini, sa nu treaca nimeni examenul… Dna MC numeste ”capitalism academic” autonomia universitara bazata pe libertatea facultatilor de a-si alege personalul. Dupa doua decenii de lupta cu ”greaua mostenire comunista” si de trecere la economia de piata, hopa! vine si dorul de centralism, de planificare imperativa si de renuntare la criteriile de selectie specifice pietei libere.
Ca o concluzie a ”demonstratiilor” de mai sus, dna MC isi dezvaluie ultimul dintre scopurile urmarite prin scrierea acestui material: ”sa prezint cateva dintre cauzele sistemice care genereaza abuzurile si lipsa calitatii in educatia academica romaneasca”. Ce bine ar fi daca abuzurile facute de lipsa de competenta si de calitatea multor profesori ar fi rezolvabile prin revenirea la centralism, la planificarea imperativa, la inspectii de la centru si la angajari organizare centralizat la nivel national! Dar pot paria ca noile criterii de selectie ce vor opera in curand in sistemul de educatie din Romania vor fi apartenenta la partidul conducator, alegerea inspectorilor doar dintre simpatizanti (exact dupa cum a si inceput, prin masiva politizare uselista la toate palierele administratiei). Toti inspectorii scolari vor fi uselisti de frunte, promotori ai centralismului, planificarii etatiste si ai inspectiilor la sange pana ce se demonstreaza ceea ce este de demonstrat (conform filei de plan).
Cititorii interesati pot reciti in mod cursiv intregul articol al dnei MC, dupa care pot citi propunerile mele referitoare la cresterea calitatii in educatie. Cititorii vor observa ca si piata si planificarea la nivel de baza sunt oportune in cresterea calitatii. Nu in ultimul rand voi face si o propunere cu caracter radical referitoare la structura planului de invatamant in gimnazii, licee, facultati (licenta, masterat si doctorat).

Modelul managerial în educatia superioara sau privatizarea pe bani publici

http://revistacultura.ro/nou/2012/05/modelul-managerial-in-educatia-superioara-sau-privatizarea-pe-bani-publici/

Articol aparut pe 24:05:2012, in sectiunea Cultura mozaic . Zero comentarii

AUTOR: MARIA CERNAT
CUVINTE CHEIE: MANAGEMRNT IN UNUVERSITATI, SISTEMUL DE INVATAMANT
Scopul articolului de fata este sa identifice cele mai importante probleme generate de întelegerea româneasca a conceptului de autonomie universitara. Autonomia universitara pare un concept generos, poate prea generos, si aproape unanim acceptat. Sufocati pâna în 1989 de un învatamânt centralizat si ultrarigid, profesorii universitatilor românesti au îmbratisat cu mult entuziasm idei liberale precum universitatea antreprenoriala, managementul eficient al resurselor umane si financiare, oferta educationala corelata la cerintele pietei muncii si altele asemenea. Mult sperata libertate adusa de Revolutia din 1989 si frustrarile acumulate sub regimul coercitiv de dinaintea revolutiei i-au facut pe foarte multi dintre intelectualii români în general, si pe profesorii universitari, în particular, sa accepte si sa sustina la modul cel mai sincer, patimas chiar, patrunderea etosului managerial în universitati. Totusi, la aproape douazeci de ani de la Revolutie, starea învatamântului universitar nu e nici pe departe multumitoare. Mai mult, învatamântul românesc universitar prezinta o particularitate dintre cele mai socante: doar aici nu se vorbeste despre „trista mostenire comunista“. Mai mult, am ajuns sa ne amintim cu nostalgie de Epoca de Aur, de seriozitatea din facultati, de strictetea examenelor si a profesorilor, de rigurozitatea predarii si de altele asemenea.
Amintiri din Epoca de Aur
Trebuie sa precizez, din capul locului, ca nu sunt o nostalgica a comunismului si ca nu ma numar printre aceia care plâng la 25 decembrie la mormântul tovarasului Ceausescu. Sunt sigura ca eventuala noastra nostalgie este si un rezultat al idealizarii inevitabile a trecutului. Dam prea usor uitarii lunile de practica obligatorie pe ogoarele patriei, executiile politice, propaganda politica din scoli sau interminabilele adunari pionieresti. E adevarat: depan uneori amintiri din Epoca de Aur fara oroare si regret. Cine nu îsi mai aminteste de ridicolul reuniunilor pionieresti cu eternele raportari de tipul: „Tovarasa comandant-instructor, grupa a doua, cu un efectiv de 12 pionieri, dintre care 11 prezenti si unul absent, este gata pentru începerea activitatii. Raporteaza comandant de grupa, pionier X-ulescu“. Dar aceste formulari grotesti rasuna astazi placut în urechile noastre doar ca urmare a faptului ca nu le constientizam ca atare în acel moment al copilariei. Acum însa lucrurile stau altfel, si cred ca oricine îsi poate da seama cât de profund intruziva si agresiva era propaganda comunista. Cât de nefiresc era faptul ca ne începeam activitatea cu intonarea imnului. Cât de absurd era ca aveam poza de tinerete a tovarasului pe perete. Sigur, aceste amintiri nu fac obiectul articolului de fata, dar nu ma pot abtine sa nu observ ca acum avem icoane în locul tovarasului, dovada, probabil, cã la noi acel regim a creat o nevoie foarte serioasa de a avea un tatuc.
Sa depasim însa momentul rememorarii învatamântului comunist si sa ne întoarcem în prezent. Cum se face ca ajungem sa regretam atâtea lucruri legate de acel învatamânt? Toata lumea trecuta de 50 de ani spune ca „pe vremea noastra, se facea carte“. Si adevarul este ca, privind comparativ, cel putin la facultatile care au avut sansa sa supravietuiasca pentru ca nu erau legate de discipline „burgheze“, ca psihologia, de pilda, chiar se facea carte. Problema este ca degeaba idealizam acea perioada, atâta timp cât abuzurile de atunci au facut posibile unele dintre derapajele de acum. Enumar doar câteva exemple, din avion: faptul ca trebuia sa ai origine sanatoasa ca sa fii primit în universitate, faptul ca te faceai din portar lector universitar, faptul ca profesorii erau umiliti si obligati sa promoveze elevi nepregatiti – deh, aveam productie la hectar, trebuia sa avem si productie de absolventi. Totusi, în ciuda aparentelor, învatamântul ceausist avea mai multe în comun cu actualul tip de învatamânt decât s-ar putea crede. Diminuarea autoritatii profesorului, plasarea vinei pentru esecurile pedagogice exclusiv pe umerii profesorului, persecutarea intelectualilor si implicit a profesorilor care atunci, ca si acum, erau considerati „neproductivi“ sunt doar câteva dintre elementele care ar sustine o interpretare a regimului ceausit ca fiind un soi de „capitalism de stat“. Oricum, eram cu totii niste sclavi pe tarlaua jupânului suprem, asa ca cei cu vederi de dreapta n-ar trebui sa se supere pentru eticheta pe care am pus-o. Dar scopul articolului de fata nu e, de asemenea, sa reevaluez ideologic regimul Ceasca. Scopul meu este sa aduc în discutie câteva repere istorice minimale care sa ne ajute sa întelegem ce se întâmpla, de fapt, în universitati.
Asadar, sistemul centralizat, rigiditatea, planurile-cadru stabilite pentru decenii întregi si lipsa oricarei deviatii i-au facut pe multi sa mearga catre propunerile liberale privind antreprenoriatul universitar si capitalismul academic precum fluturele catre flacara. Ca om care si-a petrecut toatã existenta în învatamânt, ca studenta, doctoranda si profesoara, dati-mi voie sa spun ca toate aceste idei, autonomie universitara, management educational, antreprenoriat academic si altele asemenea au condus încet, dar sigur, la o feudalizare fara precedent a lumii academice autohtone. Pentru a prezenta aceasta stare de fapt voi face o scurta analiza a discrepantei dintre teoria atragatoare si practica repulsiva, ambele generate de aceste concepte. Sa o luam pe rând.
Autonomia universitara
În teorie, autonomia universitara presupune faptul ca în procesul generarii si propagarii cunoasterii stiintifice de ordin academic nu ar trebui sa intervina alte institutii. Cu alte cuvinte, profesorii universitari ar trebui sa fie lasati sa îsi aleaga în mod liber temele de cercetare si predare. Ei nu ar trebui sa fie siliti sa predea sau sa cerceteze la comanda politica sau religioasa. Acesta este un criteriu de bun-simt pe care îl acceptam cu usurinta. Exista însa cel putin doua probleme legate de modul în care este el înteles si aplicat pe de o parte, si de actualitatea formularii sale, pe de alta parte.
Sa vedem cum este înteles acest concept în România anului 2012. Nici nu a trecut un an de la adoptarea Legii Educatiei Nationale, ca deja se propun modificari ale ei, culmea, venite din partea unor senatori ai partidului care a propus-o initial. Într-un articol destul de alarmist, Stefan Vlaston (1) aduce în discutie câteva dintre recentele modificari ale LEN, toate puse sub semnul autonomiei universitare. Întelegerea româneasca a acestui concept nu are, din pacate, vreo legatura cu stiinta. Ea priveste în special instituirea unor drepturi si privilegii care scot de sub controlul statului unele institutii academice. Astfel, ceea ce se doreste este gasirea unei cai de a ocoli caile democratice de alegere a rectorului, de a decide autonom cum se vor alege sau, mai degraba, numi decanii si sefii de departament, si altele asemenea. Poate ca o relaxare mai mare în privinta modului în care institutiile academice private aleg sa se organizeze ar fi acceptabila, în special într-o tara în care nu am avea acuzatii de comert cu note si diplome. Sa nu uitam, totusi, câte scandaluri în jurul unor diplome false au izbucnit în ultimii ani. Sigur, nu ar fi normal sa sufere toata lumea din pricina câtorva profesori care au calcat în picioare ideea de educatie superioara, dar mai este mult pâna când mediul academic românesc va fi unul în care asemenea masuri sa nu conduca la abuzuri.
Pâna la adoptarea noi Legi a Educatiei Nationale, situatia a fost la fel de grava si în universitatile de stat, si în cele particulare. În cazul universitatilor de stat este si mai revoltator faptul ca s-a practicat ani la rând un soi de privatizare pe bani publici care facea din decani niste stapâni absoluti ai planurilor de învatamânt si ai statelor de functii. În aceste conditii, comertul cu note si diplome nu a fost apanajul particularelor, si e un lucru cu atât mai revoltator, cu cât el a fost practicat pe banii nostri, ai contribuabililor.
Cea de a doua problema deschide drumul unei critici mai profunde a conceptului de autonomie universitara. Într-o ampla lucrare de analiza, Gerald Delanty (2) arata ca libertatea academica a fost un fruct care s-a pârguit destul de rar, pe parcursul istoriei universitatii. Astfel, de-a lungul timpului, biserica si apoi statul au încercat sa subordoneze universitatea propriilor interese. Un principiu care sa garanteze independenta profesorilor universitari fata de preoti si politicieni pare binevenit. Dar eu nu sustin ca un atare principiu n-ar fi salutar – însa cred ca el e desuet! Asta în conditiile în care cea mai mare presiune careia lumea academica trebuie sa îi faca fata, în prezent, nu mai este una ideologica, ci una financiara. Asa cum aratam si cu alte ocazii (3), provocarea la adresa libertatii academice s-a mutat în alta parte. Acum nu mai este la fel de important sa asiguram independenta universitatii fata de biserica sau fata de stat, ci fata de institutiile finantatoare, fie ele fundatii sau corporatii care sponsorizeaza proiectele de cercetare.
Cele doua critici pe care le-am adus întelegerii actuale a conceptului de „autonomie universitara“ se leaga între ele. Actualele modificari ale Legii Educatiei Nationale nu privesc o autonomie a cunoasterii (ce predam si ce cercetam), cât o autonomie administrativa (modul de alegere a conducerii universitatii si a facultatilor sale) si financiara (valorificarea cladirilor si mijloacelor fixe de catre fondatorii universitatilor private). Cu alte cuvinte, întreaga miza a discutiei este de ordin financiar. Or, tocmai autonomia universitara înteleasa româneste poate conduce la o lipsa de autonomie în câmpul cunoasterii stiintifice. Profesorii universitari nu mai trebuie protejati de preoti sau de politicieni, ci, mai ales, de unii dintre finantatorii lor, care au insistat constant în ultimii douazeci de ani în sensul scaderii standardelor calitatii educatiei – în special în cazul universitatilor particulare –, cu scopul de a atrage cât mai multi „clienti“ doritori de cartoane fara valoare cu numele de diploma. Fireste, nu putem judeca toate universitatile românesti la gramada. De asemenea, e posibil ca în tari cu democratii ceva mai mature o independenta administrativa a universitatilor private sa nu para ceva iesit din comun. În România, însa, acest tip de întelegere a generosului concept de autonomie universitara a deschis larg usa catre un pseudoînvatamânt superior.
Manager educational
sau jupân academic?
Lucrurile nu stau mai bine în cazul universitatilor de stat. Pe fondul ideii ca statul trebuie sa se implice cât mai putin în procesul educarii cetatenilor sai, sustinerea bugetara pentru universitati s-a diminuat considerabil. În lipsa de bani, universitatile au început sa caute resurse alternative. Locurile cu taxa au fost solutia cea mai la îndemâna. Aceasta masura a transformat însa învatamântul de stat într-un fel de struto-camila care, va vine sa credeti sau nu, a încurajat abuzuri înca si mai mari. Desi sursa de venit este asigurata de stat, universitatile bugetare se conduc si ele dupa criterii manageriale. De aici decurg o serie întreaga de probleme pe care le voi analiza în cele ce urmeaza:
1. Ideea ca facultatile sunt furnizoare de servicii si studentii au dublul statul de consumatori ai acestor servicii si de „produse“ ale universitatii conduce la proceduri foarte complicate de verificare a calitatii educatiei. În cazul în care cineva produce pantofi, modelul managerial functioneaza foarte bine: piata de încaltaminte îl va mentine sau îl va respinge pe respectivul producator. În cazul produselor materiale concrete, pantofi, maturi, suruburi, piata poate functiona, cel putin în teorie, ca indicator al calitatii. Transferarea acestui model de afaceri în mediul academic are însa consecinte dezastruoase. Oamenii nu sunt produse, si este extrem de dificil sa te bazezi pe indicatori de tipul insertiei absolventilor pe piata muncii ca sa testezi calitatea educatiei. Daca acum nu se mai fac angajari în constructii pentru ca piata imobiliara a cazut, înseamna ca profesorii de la Facultatea de Constructii nu îsi mai fac treaba? Ideea de a ne raporta la piata ca la un soi de Oracol Absolut care ne poate oferi toate raspunsurile cu privire la calitatea educatiei conduce la o birocratie fara de sfârsit, care îngroapa profesorii universitari sub tomuri grele de hârtogaraie fara rost.
2. Descentralizarea învatamântului superior, oricât de atragatoare ar parea la prima vedere, transforma facultatile în „furnizoare de oferte educationale“ creând haos si abuzuri. Din nou, nu vreau sa judec la gramada. Exista, fireste, exceptii notabile. Sunt înca oameni care mai cred în educatie si se lupta pentru ea. Totusi, prea des în România universitara „managerul educational“, adica decanul sau seful de departament, este un fel de jupân care stabileste dupa bunul plac, ce trebuie sa se predea într-o facultate (planul de învatamânt) si, mai ales, cine trebuie sa predea acele discipline (statul de functiuni). Am trecut prin situatii hilare când, sub motiv ca „dorim sa ne adaptam la piata muncii“, au fost întocmite planuri de învatamânt dupa urmatorul algoritm: în pasul 1, decanul îsi cauta apropiatii – colegi umili si servili, verisori, vecini, fini si altii asemenea. În pasul 2, acestia erau întrebati cam la ce se pricep. În pasul 3, se întocmea planul de învatamânt în functie de preferintele acestei gasti pestrite de apropiati ai „managerului educational“. Un manager al unei fabrici de pâine nu si-ar angaja vecinii incompetenti. Pur si simplu, nu i-ar conveni sa-i plateasca din propriul buzunar ca sa faca produse proaste sau, mai rau, sa stea de pomana. Dar cum în educatie e foarte greu sa arati ca o facultate scoate „produse proaste“, ceea ce rezulta e o clasa de manageri academici cu libertate infinita si cu responsabilitate zero.
3. Lipsa unui set comun de discipline care sa se predea la toate facultatile cu profil identic conduce la imposibilitatea organizarii unei inspectii. De vreme ce fiecare facultate are propriul set de discipline cuprinse în „oferta educationala“, comisiile de specialitate nu au cum sa faca inspectii, motivul fiind ca nu exista specialisti în acele discipline. Fireste, nu as vrea nicidecum sa ne întoarcem la rigiditatea de dinainte de 1989, însa negocierea unui set comun de discipline ar deschide posibilitatea de a reveni la inspectie, ca instrument de testare a calitatii. Poate ca multi privesc cu oroare aceasta ipoteza, dar alternativa este si mai proasta. Acum se merge pe ideea de autoreglementare. Cu alte cuvinte, fiecare facultate trebuie sa îsi testeze singura calitatea. Este de-a dreptul rizibil! De pilda, se face evaluare multicriteriala a cadrelor didactice de catre studenti si de catre colegi. Dar nu exista o procedura standard care sa împiedice fraudele. De regula, aceste formulare sunt completate la misto, si toata lumea are calificative maxime. La fel stau lucrurile si în cazul evaluarii colegiale la care toata lumea primeste calificativul „excelent“. Sunt, fireste, si exceptii, însa toate aceste tone de hârtii introduse în dosarele de acreditare nu valoreaza cât o ora în care asisti efectiv la cursul unui profesor.
4. În fine, cea de-a patra problema pe care vreau sa o aduc în discutie priveste angajarea în mediul universitar. Faptul ca avem de-a face cu aceasta descentralizare si cu patrunderea practicilor manageriale în câmpul academic face imposibila organizarea unui concurs national pentru posturile vacante. Fiecare facultate vine cu oferta sa educationala, propunând diverse discipline la concurs. Exista si cazuri în care lucrurile sunt facute rational, planurile de învatamânt si posturile scoase la concurs fiind rezultatul unor discutii democratice între cadrele didactice. Totusi, sunt prea multe cazurile în care planul de învatamânt e croit dupa persoane, si nu dupa principii, si prea putine instrumentele prin care asemenea abuzuri sa fie identificate si sanctionate. Toate aceste lucruri sunt foarte greu de testat, însa, atâta timp cât actualul sistem îi lasa libertatea managerului educational sa decida ce si cine o sa predea anul viitor, orice este posibil.
Acestea sunt doar câteva dintre problemele generate de îmbratisarea fara rezerve a principiilor capitalismului academic. Ceea ce cred eu e ca, daca am ajuns sa idealizam educatia din perioada de dinainte de 1989, ceva este profund viciat în actualul sistem de învatamânt. Am trait multe experiente foarte neplacute în învatamântul superior, si ca profesor, si ca student. Scopul meu nu este sa atac indivizi, ci sa prezint câteva dintre cauzele sistemice care genereaza abuzurile si lipsa calitatii în educatia academica româneasca.

Note:
O varianta a acestui text a aparut si pe platofrma Criticatac.
1. http://www.contributors.ro/editorial/a-inceput-masacrarea-legii-educa%C8%9Biei-na%C8%9Bionale-modificarea-legii-educa%C8%9Biei-gone%C8%99te-studen%C8%9Bii-din-universita%C8%9Bi-private-care-s-ar-putea-desfiin%C8%9Ba-peste-noapte/
2. Gerard Delanty, „Challenging Knowledge. The University in the Knowledge Society“, Open University Press, 2001.
3. http://www.criticatac.ro/10236/privatizarea-cunoasterii-si-costurile-sale-sociale/

Modelele manageriale despre care vorbeste eronat MC (cu gandul la modele antreprenoriale) sunt, de fapt, modele de gandire simtire si actiune. Daca as vrea sa-i dau o descriere mai ”romaneasca” ideii de actiune as scrie ”faptuire” in loc de actiune. Faptuirea este un act volitiv constient si sugereaza continuitatea si concomitenta/ simultaneitatea actului managerial pe un interval temporal dat/ ales/ impus. Structura triadica, pe care o promovez activ de cateva decenii, este preluata, recent, si de un coleg care preda management la Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iasi si care chiar a gestionat structuri organizatorice ale acestei universitati in ultimele decenii. Deci, se poate… Dupa cum am (de)scris in multe alte articole (as spune ca sunt mai usor de amintit acelea in care nu am facut-o), managementul, considerat de mine deopotriva ca teorie si practica/ actiune, este un proces de stabilire a unor scopuri, de alegere, de combinare si de consumare (productiva!) a acelor mijloace care au probabilitatea cea mai mare de a atinge scopul in conditii de evitare a risipei, de reducere cat mai substantiala a consecintelor negative fata de mediu (adica fata de alti oameni si de sansele acestora de utilizare a resurselor/ mijloacelor, acum si in viitor). Precizez ca si teoria managementului (nu doar practica manageriala) este bine servita de acest model. Astfel, managementul vazut ca teorie isi propune I) un SCOP clar (a) transmiterea catre studenti, absolventi si orice alte persoane interesate de informatii, idei, atitudini, comportamente manageriale performante; b) deschiderea studentilor/ studiosilor catre gandirea creatoare, generatoare de noi modele si tipuri de gandire, simtire si faptuire), II) isi alege un set de MIJLOACE/ resurse (pedagogice, logice, psihologice, decizionale, juridice, logistice, financiare etc.) care sunt apreciate ca fiind cele mai ADECVATE atingerii scopului propus, avand grija sa III) verifice permanent (adica, simultan si continuu) nivelul de ADECVARE SCOP-MIJLOC. Evident, profesorul (de management) are o tripla calitate, aceea de persoana care stabileste scopurile, alege mijloacele si verifica permanent gradul de adecvare dintre acestea. Astfel, orice profesor, indiferent de disciplina pe care o preda, are obligatia sa aiba un management performant in procesul de predare si evaluare, fiind, astfel, propriul sau manager. In viziunea mea, orice persoana umana este propriul sau manager, luand permanent DECIZII referitoare la SCOPURI, MIJLOACE si gradul de ADECVARE SCOP-MIJLOC. Prin urmare, am pledat si pledez permanent pentru ca intreaga pletora de discipline (numite sociale, umane sau socio-umane) sa fie predate SIMULTAN si CONTINUU, dar in mod COMPACT, ESENTIALIZAT si TRANSDISCIPLINAR incepand cu gimnaziul si terminand cu ultima clasa de liceu. Asadar, un invatamant mediu fara economie, psihologie, istorie, logica, notiuni de politologie, de drept sau de etica etc, respectiv fara discipline predate de ”specialisti” care isi promoveaza propriul lor domeniu de studiu in detrimentul altora. In locul lor eu propun un melanj sui-generis din toate aceste discipline, retinand elementele esentiale fara de care cunoasterea si intelegerea omului nu poate avea loc. Asadar, fara discipline si granite disciplinare, ci doar CUNOASTERE si metode/ modalitati de cunoastere a omului in (aproape) toate ipostazele sale de viata (gandire, simtire si actiune). Specializarea pe discipline sau pe grupuri de discipline va fi (doar) misiunea nivelului universitar, astfel: la nivel de LICENTA se vor preda grupe de discipline. De ex. pot fi facultati cu urmatoarele profile: Politica-Economica-Etica, sau Politica-Economica-Juridica, sau Psihologie-Sociologie-Teologie (a nu se confunda cu Religia), sau Logica-Gramatica-Statistica-Matematica-Informatica, sau Istorie-Literatura-Comunicare etc. In mod similar, se pot grupa cunostinte de baza la nivel de licenta, pe grupuri disciplinare, ca de ex. Fizica-Chimie, Biologie-Chimie sau chiar Fizica-Chimie-Biologie sau Chimie-Matematica-Informatica etc. Pentru Medicina si Farmacie as lasa specializarea incepand de la licenta cu doar 5 ani de studii, cu reducerea orelor de fizica, chimie, biologie si anatomie din primii trei ani si cu largirea arealului de practica medicala (inclusiv de preventie). De asemenea, Arhitectura, Artele, Educatia fizica ar putea fi compactate prin reducerea unui an de studiu, cu mastere de specializare de maximum un an. Desigur, in cazul in care asemenea propuneri ar prezenta interes, managerii de la nivelul sistemului de invatamant trebuie sa se implice activ, cu alte propuneri si contrapropuneri, dincolo de interese de catedra, de promovarea unei specializari sau a alteia de a acorda unor categorii de cunostinte o pondere mai mare fata de alte categorii etc. Dezbaterea publica si largirea acestei discutii la nivelul Uniunii Europeane sau a statelor interesate de calitatea educatiei ar fi un mare castig si o dovada a acestui interes. (Cei interesati pot citi si alte opinii si propuneri ale subsemnatului pe teme de management academic la adresa http://www.it4s.ro/Liviu%20Drugus%20-%20Desteptarea.pdf).
La nivel de MASTER va urma apoi o specializare pe o disciplina sau chiar o subdisciplina, urmand ca abia la nivel de DOCTORAT sa aiba loc o specializare pe o tema suficient de ingusta si de profunda, fie disciplinara, interdisciplinara sau transdisciplinara. Si nu in ultimul rand, daca tot a venit vorba despre calitatea educatiei si dialogul pentru performanta as propune ca mult dorita transparenta a actului educational sa fie asigurata prin obligarea fiecarei universitati publice de a posta pe pagina web linkurile la toate camerele video care preiau imagini audio-video din salile de curs si seminarii/ lucrari practice. Asa cum lumea realizeaza ca asa numitul secret bancar este de fapt un paravan in spatele caruia se pregatesc mari fraude generatoare de tensiuni si crize, tot astfel, patrunderea ochilor publici (fie si contracost in cazul facultatilor private) in locul in care se produce actul educational ar fi un extraordinar impuls pentru cresterea calitatii. Probabil sunt si contraargumente la aceste propuneri. Ar fi bine de cunoscut, de dialogat pe marginea lor si de creare a unui curent de opinie fata de calitatea actului educational – unul de maxim interes public. Dincolo de interesul profesorilor de a se perfectiona, de a da randament maxim la ore, ar creste si vizibilitatea publica a facultatilor si universitatilor care ar accepta aceasta propunere. Cred ca ar fi interesant de facut un clasament al universitatilor dupa viteza cu care ar accepta sau ar respinge aceasta propunere. Pentru mine, decizia Universitatii de Vest din Timisoara de a achizitiona soft antiplagiat pentru verificarea originalitatii lucrarilor de licenta, disertatie si doctorat, plaseaza – in mintea mea, desigur – aceasta universitate ca ocupand primul loc in lupta pentru calitate in educatie.
Convingerea mea este ca aceste propuneri ale mele vor fi ignorate cu superioritate si emfaza, asa cum au fost deja tratate si in momentele in care am facut aceste propuneri la Ministerul Educatiei, la Institutil de Stiinte ale Educatiei, la Universitatea Al I Cuza etc. Cu siguranta, toate ideile au timpul lor. Probabilitatea mai mare este ca aceasta idee sa fie preluata de sistemele de educatie deschise competitiei (finlandez, american, englez etc.) Un minim interes din partea autoritatilor ar fi o invitatie la expunerea acestor idei, la un dialog critic cu profesionistii liberi in gandire etc. Pana acum, contrargumentul principal adus acestor propuneri a fost …lenea! Mai exact, raspunsul suna cam asa: ”Da, n-ar fi rau, da-i greu…”.
Opinia mea este ca disputele de genul plan sau piata, comunism sau capitalism, centralizare sau descentralizare nu sunt foarte limpezi si directe. Ca si in articolul dnei MC, nu se fac pledoarii directe pentru socialism, ci doar pledoarii pentru o presupusa si sperata calitate superioara in educatie folosind mijloace socialiste, ca si cum acestea nu ar defini imediat o societate socialista. Dar, e bine ca exista libertatea de expunera libera a ideilor. In lipsa acesteia am fi martori neputinciosi ai unei involutii sigure.
Dincolo de dispute, de simpatii sau antipatii partidice, cercetarea ar putea pune lesne la dispozitia decidentilor din educatie studii, instrumente de masura sau anchete care sa ajute la luarea deciziilor in buna cunostinta de cauza. Sper ca denumirile: ”stiinta” (in loc de disciplina), ”stiinte” (in loc de cunoastere), ”cercetare stiintifica” in loc de ”cercetare” sa dispara incet incet si sa punem, cat mai multi dintre cei implicati in educatie si cercetare, accentul nu pe caracterul ”stiintific” al ideologiei (socialiste, capitaliste, mixte), ci pe rezultatele obtinute sau posibile de obtinut printr-un demers sau altul, precum si nivelul de satisfactii generat de aceste rezultate.

Liviu Drugus, Miroslava judetul Iasi.
http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.worpress.com
liviusdrugus@yahoo.com

Scris la 11 iunie 2012 la 64 de ani de la etatizarea sectorului privat (a ”principalelor mijloace de productie”) in Romania sovietizata.

Anunțuri

Un răspuns la „Maria Cernat si iluzia performantei prin renuntarea la modelul managerial in sistemul universitar din Romania

  1. un alt doctor.universitar 16/06/2012 la 8:05 AM

    Nu ati inteles nimic, domnule Drugus! Analizele unor intelectuali nu sunt ecuatii matematice, in care „bifam” fiecare demonstratie si trecem la urmatoarea, ideile mai sar de colo, colo. Asadar statul cu creionul in mana si cautarea greselilor si eventualelor derapaje semantice nu mi se pare o idee de intelectual, ci o citire „inginereasca”. Plus ca daca textul dumneavoastra nu este un pamflet, si nu este, nu vad de ce ati categorisi-o pe dna profesor universitar drept „tovarasa invatatoare de studenti spiruharetisti”, iar revista in care publica, revista de „in(Cultura)”. Mie imi suna a jugnire si a argumente de mahala, ca sa nu zic chiar atac la persoana, nedemne de o dezbatere de idei intelectuala. Plus ca ati omis, chiar citind cu atata „acribie” (acu’ o sa spuneti ca nu am folosit termenul corect, observati ghilimelele) ideea principala – nu era vorba sub nicio forma de vederi „socialiste”, ci de ceva muuult mai subtil: sub aceasta autonomie se ascunde de fapt o devalmasie medievala, in care nimeni nu mai poate controla nimic, pentru ca, nu-i asa, nu te poti baga in ograda omului, ceea ce lasa loc extrem de multor abuzuri, printre altele a unuia, din nou, subtil: multi dintre cei care isi bifeaza artificial puncte la CV-uri sunt egalii dumneavoastra, domnule profesor universitar doctor, fara sa existe minima cernere a unei piete, daca nu cumva a unei validari a breslei – ei NU se autoelimina, cum ar fi normal, ci functioneaza bine mersi, pentru ca, formal, au chiar mai multe realizari decat dvs, nimeni nu se sesizeaza ca ele NU sunt reale. Dar daca unii dintre noi observa, vad ca dvs vi se pare „socialism”! Sa-i lasam domnule in plata lor, sa ia si ei un ban, saracii de ei, nu?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: