liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive lunare: august 2018

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 610. Vineri 31 august 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (4)


Poate voi fi acuzat/ criticat că duc cititorii cu vorba și tot amân să dau răspuns la întrebarea din titlu. Probabil că mulți dintre dumneavoastră ați dat deja un răspuns afirmativ și poate ați adus și destule argumente în favoarea ideii că spiritul critic nu poate fi practicat/ aplicat/ utilizat în lipsa inteligenței, ba chiar a unei inteligențe peste medie. Nu întâmplător sublinia Nicolae Manolescu că nu chiar oricine poate critica orice (un lucru evident, de altfel). Salvador Dali era și mai dur cu acordarea dreptului la critică: ”Critica este ceva sublim. Ea nu ar trebui permisă decât geniilor”. Probabil Dali se referea la critica de ultimă instanță, atunci când se fac judecăți de valoare care vizează o întreagă cultură, o disciplină artistică sau un segment important de viață socială (cum ar fi, de exemplu, viața politică – domeniu în care, la noi, numai geniile nu se ocupă de criticarea acesteia). Am spus ”judecăți de valoare”? Cred că mai corect ar fi să vorbim despre ”judecăți de evaluare”, pentru că, în fond, asta este spiritul critic însuși: un act de evaluare, de comparare, de selectare, de încurajare sau, vai! de demolare a unor falși idoli. Toate acestea presupun funcționarea acelei activități a creierului pe care manualele de Psihologie o includ la capitolul ”Judecata”. Iar judecata, (și) în sens juridic, este un proces de (re)stabilire a adevărului, de (re)afirmare a adecvării dintre realitatea (zisă obiectivă) și percepția noastră asupra acesteia (zisă subiectivă). Dar pentru a avea o adecvare cât mai bună între realitatea înconjurătoare și perceperea acesteia trebuie să-ți meargă mintea! Asta nu înseamnă că orice persoană cu propensiuni critice este automat una care mustește de inteligență. La fel cum avem genii care fac/ spun tâmpenii savuroase, la fel cum avem profesori proști sau politicieni agramați tot așa putem avea și critici imbecili care sunt complet lipsiți de simțul umorului și văd nestemate/ noroi acolo unde orice om normal nu vede decât cenușă/ diamante. A spus-o mai bine decât mine Victor Hugo: ”Am fi stupefiați dacă am putea vedea cantitatea de critică pe care o poate conține un imbecil”. Hugo confirmă, prin zicerea de mai sus, că la fel cum hoțul vede numai hoți în jurul său, la fel și prostul se vede înconjurat doar de o mare de proști. Iar proștii trebuie criticați, nu? Dar, oricum ar fi critica și oricine ar face-o, până a ne autoanaliza și a vedea cât adevăr sau exagerare conține o critică la adresa a ceea ce am făcut (sau nu), și până a reacționa dur și distructiv la adresa celui care a ”îndrăznit” să te critice, n-ar strica să urmăm sfatul lui Andre Gide: ”Când primești laude nu deschide mai mult decât o ureche; când primești o critică deschide bine ambii ochi”. Fără pretenția de a fi (considerat) o voce critică demnă de atenție, amintesc aici că, de regulă, marea majoritate a celor criticați de mine (prin prisma a ceea ce au scris) și-au acoperit ochii (și urechile!) și au căutat să afle cine se află în spatele meu, întrebându-se retoric cum îndrăznesc să critic un mare specialist în materie sau, poate, ”cine m-a plătit să scriu ceea ce am scris?”. Deduc de aici că, la noi, orgoliile omoară și ultimele resurse de mândrie, că (mai) toți care se apucă de scris abia așteaptă să fie lăudați, elogiați, mediatizați și chiar … nobelizați. Aș îndrăzni să cred că ”scurta noastră cultură” (ca să-l citez pe Nicolae Manolescu) este pe cât de scurtă, pe atât de orgolioasă și bolnavă de ea însăși. Iar orgoliile vin, cel mai adesea, dintr-un foarte greu de stăpânit complex de inferioritate, tangent cu cel de superioritate. Dar tot cultură complexată rămânem! Privit din alt unghi (cultural) critica însăși este un simptom al orgoliilor nestăpânite și doritoare de afirmare (uneori, cu orice preț!). Maica Tereza, în infinita sa bunătate, se situează de partea celor criticați/ oprimați/ umiliți și obidiți de criticii cei răi și lipsiți de inimă: ”Critica nu este altceva decît orgoliu mascat. O inimă bună nu s-ar coborî niciodată să critice. Critica este cancerul inimii”. Așadar, ce te faci când se întâlnesc scriitorii orgolioși cu criticii care scriu din orgoliu (mascat)? Eu cred că această întâlnire a orgolioșilor este o bună șansă pentru ca ceilalți scriitori și critici (mai puțin orgolioși) să vadă ce consecințe nefaste poate avea o luptă dusă doar între firile orgolioase care, adesea, uită și pentru ce s-au angajat în acea dispută. Rezultatul ar trebui să fie o temperare a orgoliilor și reorientarea energiilor înspre scriitura de calitate, singura care poate consolida o cultură (îndeosebi una scurtă, ca a noastră).

În nr. 30/ 2018 al revistei Conta criticul târgmureșean Iulian Boldea, vine cu o serie de confirmări ale celor de mai sus, mutând însă lupta orgoliilor pe terenul unde se confruntă Centrul/ Capitala/ Bucureștiul cu Periferia/ Provincia/ Marginea (https://www.facebook.com/photo.php?fbid=2348574585158693&set=a.652255531457282&type=3). Tema posibilului conflict între centru și periferie este una imaginară, mentală, închipuită. Desigur, intervievatul nu a avut spațiu la dispoziție să detalieze acest fals conflict între teritorii și centre ale puterii (politice, economice, culturale etc.). Celor interesați de temă le recomand câteva binevenite puneri la punct al acestui presupus conflict între intelectualii Centrului și ceilalți, din restul țării: Theodor Baconsky: http://www.contributors.ro/fara-categorie/centrul-%C8%99i-periferia-o-supersti%C8%9Bie-politica/ , apoi: Ciprian Mihali, https://atelier.liternet.ro/articol/2258/Ciprian-Mihali/Centru-si-periferie-complicatii-si-complicitati.html;  și nu în cele din urmă Horațiu Pepine: https://www.dw.com/ro/din-nou-despre-centru-%C8%99i-periferie/a-38418416 Esența soluției este de ordin axiologic, nicidecum administrativ. Titlul interviului / dialogului luat și consemnat de Hristina Doroftei lui Iulian Boldea este, totodată, un diagnostic pe cât de dur, pe atât de adevărat pentru viața literară românească actuală: ”E atâta grafomanie și maculatură în România de astăzi încât literatura adevărată, autentică, riscă să fie asfixiată, compromisă...”  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 609. Joi 30 august 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (3)


Interviul domnului Nicolae Manolescu acordat lui Sever Voinescu se întinde pe două pagini de revistă. Voi extrage din acest interviu doar acele pasaje care pot contribui la o mai bună înțelegere a viziunii manolesciene asupra spiritului critic și a rolului lui în sporirea calității și importanței unei culturi.

  • Spiritul critic trebuie mereu reînnoit. Nu e destul o singură manifestare de spirit critic și gata. Spiritul critic trebuie mereu exersat, mereu reinventat ca să poată produce rezultate benefice.”
  • Întrebat de VoinescuÎn contra cărei direcții de azi din cultura română v-ați așeza?”, Nicole Manolescu răspunde: ”Contra naționalismului. Și vreau să precizez clar că sînt cu totul de acord cu vorba care spune că naționalismul înseamnă să-i urăști pe cei care nu aparțin nației tale, iar patriotismul înseamnă să-i iubești pe cei care sînt de o nație cu tine. Nu-i înțeleg pe naționaliști când aceștia afirmă că noi sîntem buricul lumii. … Recunosc că în acest moment literatura română nu are un mare roman. Dar mă uit în jur și întreb: Franța are? Nu.”
  • ”Spiritul critic însuși trebuie supus criticii. În acest sens, da, spiritul critic e un pariu, presupune un risc, dar trebuie să înțelegem că altă cale mai bună nu există.”
  • ”Eu nu cred că avem o cultură mică. Eu cred că avem o cultură scurtă. Sigur că dacă ne comparăm cu alții riscăm depresia.”
  • ”Masele nu fac cultură. Elitele fac cultură și, eventual, această cultură se propagă mai mult sau mai puțin în mase. Dacă începem să credem că masele fac cultură, atunci nu de cultură vorbim, ci de divertisment” (Aici am și eu un punct de vedere, cu care sunt de acord J emoticon zâmbăreț: masele fac cultură de mase, iar elitele fac cultură de elite. Între aceste două paliere au loc mereu împrumuturi și preluări în ambele sensuri).
  • ”E un paradox, dar școala de dinainte era mai bună. După 1990 a început prăpădul. … Revin la problema profesorilor. Cînd s-au introdus manualele alternative am mers prin licee să le susțin. Și am întîlnit o abia camuflată iritare a profesorilor de literatură, mulți dintre ei fiind foști studenți de-ai mei, pe motiv că trebuie să recitească. Incredibil! Profesori de literatură care au o problemă să citească!” (Mă raliez uimirii profesorului Manolescu în sublinierea ideii că în realitatea noastră românească cei mai mari dușmani ai îmbunătățirii sistemului de educație sunt profesorii. De ce? De lene! Propunerea mea ca disciplinele de umanioare (îndeosebi așa numitele ”științe” socio-umane) să formeze o singură disciplină unitară și armonios închegată predată de actualii profesori (evident cu condiția ca fiecare să studieze disciplinele celelalte pentru a putea preda cunoștințele despre om și societate într-o viziune completă și unitară), a fost primită cu mare rezervă, cu argumentul: ”Cum adică? Profesorul de psihologie trebuie să cunoască și filosofie, și economie, și politologie, și antropologie etc.?” Răspunsul meu era: ”Da! Dacă un elev trebuie să cunoască toate aceste manuale, de ce n-ar fi în stare și profesorul să le cunoască?!”).
  • ”Spiritul critic nu este nici distructiv, nici constructiv în esența lui. Spiritul critic este, de fapt, o selecție. Adopți ceva și dai altceva la o parte, propunînd și practicînd niște criterii. Această selecție produce un canon, ceea ce înseamnă că nu se poate să termini școala fără să fi citit versuri ale lui Eminescu, Amintirile lui Creangă. În literatura română au existat mai multe canoane. Pașoptiștii nu prea au putut articula unul, pentru că nu prea aveau ce respinge, dar de la Maiorescu începând avem canon. Apoi Lovinescu a completat canonul cu perioada post-maioresciană, iar Călinescu a stabilizat acest canon care, după opinia mea, este valabil și azi. Începând însă cu generația 2000, nu numai că acest canon nu mai pare valabil, dar ideea însăși de canon nu mai funcționează. Pentru tinerii noștri contemporani nu există decît prezentul. …. Trecutul este organic înglobat în prezent, or, tocmai acestei organicități i se opune generația anului 2000. Eu cred că tocmai această uitare voită a trecutului, care presupune abolirea oricărui canon, este una din cauzele invaziei actuale de analfabeți și ignoranți care ne conduc” (sublinierea mea).
  • ”… tinerii critici influențați de Postmodernismul lui Mircea Cărtărescu, par convinși că selecția nu mai e necesară, nici canonul, că trebuie să trăim hedonic prezentul literar, că doar asta contează. … nici un tînăr critic n-a scris despre Maiorescu. Pentru ei Maiorescu nu mai e relevant.
  • ”… e un lucru interesant în povestea asta a formelor fără fond, care i-a fost reproșată lui Maiorescu, inclusiv de Lovinescu, pe motiv că nu există formă fără fond, că e un nonsens. Maiorescu n-a cerut niciodată desființarea formelor împrumutate pentru că erau inadecvate fondului autohton. Nu există la el nici o frază de acest gen. Dar Maiorescu a mai spus ceva: nu e vorba să desființăm formele occidentale împrumutate rapid și, poate, superficial; e vorba să creăm acel conținut național care să le umple. … Dar exact asta spune și Lovinescu criticîndu-l pe Maiorescu: să nu aruncăm peste bord formele occidentale pe motiv că n-au fond, ci să lăsăm formele occidentale importate să-și creeze fondul românesc!”
  • Niciodată n-am înțeles de ce Călinescu nu-l suferea pe Maiorescu. Spunea că este ”o mare minte mediocră”, iar eu zic: ”Dă, Doamne, României măcar încă o inteligență la fel de mediocră!”. Înțeleg bine deosebirile dintre ei. La Călinescu, fantezia era pe primul loc. Maiorescu era mai riguros, aproape rigid, avea școală germană” (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 608. Miercuri 29 august 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (2)


Promiteam, în episodul anterior, că voi extrage afirmații cu iz de aforism din dialogul publicat de Dilema veche. Mai întâi de toate, titlul interviului luat de Sever Voinescu criticului literar Nicolae Manolescu este chiar un citat din criticul român aproape octogenar (https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Manolescu) : ”Dacă școală nu e, spirit critic nu e. Și dacă spirit critic nu e, cultură nu e”. Nu intenționez s-o fac pe cârcotașul cu orice preț, dar am câteva amendamente la această zicere ce vrea să surprindă esențele vieții culturale într-o societate oarecare. Desigur, este vizibilă calchierea primei părți a zicerii după apostolul Pavel:De-aş avea credinţă ca să mut şi munţii, de-aş şti toate tainele lui Dumnezeu, iar dragoste nu am, nimica nu sunt”. Dar nu s-a oprit aici Sfântul Apostol Pavel. Încă a mai spus: “De-aş împărţi toate avuţiile mele şi de-aş da trupul meu să-l ardă, iară dragoste nu am, nici un folos nu-mi este.” (zicere care a fost parafrazată de Marin Preda în Cel mai iubit dintre pământeni sub forma ”Dacă dragoste nu e, nimic nu e”). Ca toate generalizările, riscul deformărilor și al mal-entendu-urilor este mare. Criticul român sugerează, în prima parte a afirmației că doar școala poate să-i înzestreze pe absolvenții săi cu spirit critic. Rezerva mea vizează crearea spiritului critic, nu dezvoltarea și șlefuirea spiritului critic. Acesta, ca și spiritul practic, spiritul poetic, spiritul de observație, spiritul de organizare etc. este un dat. Care ”dat” nu este dat oricui. Altfel, deduc eu, lipsa criticilor (literari, dar nu numai) ar putea fi suplinită prin înființarea școlilor de critici literari, așa cum s-a procedat în anii 50 cu înființarea școlilor de scriitori (din care n-au ieșit mai mulți scriitori decât au intrat…). Prin urmare, o valoare mai mare de adevăr ar fi prin afirmarea rolului pe care ar trebui să-l aibă școala în stimularea și șlefuirea spiritelor critice. (Mai trebuie oare să subliniez că există indivizi care nu au prea multă școală, dar au spirit critic din belșug?!). Și a doua parte a zicerii manolesciene (”Dacă spirit critic nu e, cultură nu e.”) suferă tot din motive de … generalizare excesivă. Sigur că spiritul critic este important în construirea unei culturi de bună calitate, durabile și agreabile, dar să anulezi existența unei culturi pe motive de lipsă de spirit critic mi se pare o exagerare fără rost. Pozitivând și amplificând afirmația manolesciană, se poate ajunge la o formulă și mai îndepărtată de adevăr: cu cât mai mult spirit critic, cu atât mai multă cultură într-o societate dată. Or, excesul de spirit critic poate duce la nihilism și la anularea spiritului critic însuși. Prin urmare, aș pleda pentru o prezență activă și echilibrată a spiritului critic într-o cultură care se dorește dinamică și solidă. Închei cu observația că o cultură lipsită total de spirit critic  poate să existe oriunde în lume: pur și simplu este o altă formă de cultură; nu-i putem acuza de incultură pe cei lipsiți de spirit critic – ei construiesc un alt tip de cultură, unul care poate plăcea sau nu, care poate dăinui sau nu. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 607. Marți 28 august 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (1)


Propensiunea unora către critica fără menajamente și fără parti-pris – uri nu ar fi de natură să pledeze în favoarea ideii că spiritul critic ar fi o dovadă de inteligență. Ce om cu mintea la purtător ar accepta să scoată în băț lucruri și idei neconforme sau inadecvate contextelor în care se aflau, pentru ca, imediat, un con de indiferență și de dezinteres să acopere persoana cu spirit critic în acțiune? ”Ce ai cu omul/ femeia/ fata/ individul?” este prima reacție a celor care nu doresc să ajungă să fie criticați și, în consecință, iau apărarea (dezinteresată?) a criticatului și se detașează de omul critic. Din aceste considerente se poate deduce că a acționa (acum) cu spirit critic este, în bună măsură, un act sinucigaș, autoizolator și generator de excluderi culturale. De unde și agonia spiritului critic în condiții de maximă libertate.

Trebuie să recunosc că am avut mereu critica în sânge: justițiarismul juvenil manifestat din plin în liceu și în facultate mi-au adus mai multe necazuri decât avantaje/ beneficii. O scrisoare către redacția ziarului ”Zori noi” care apărea la Suceava (realitățile de la internat și cantină) mi-au adus darea afară de la internat și ura permanentă a directorului administrativ. La 22 de ani, ca cercetător stagiar am căzut în capcana șefului de colectiv de cercetare care și-a invitat toți colegii (inclusiv eu) să facă aprecieri asupra unui text ce urma să apară într-un volum (colectiv). Aprecierile însemnau atât formă (gramatică, ortografie etc.) cât și fond (corespondența dintre titlu și conținut, gradul de noutate, plusul de cunoaștere adus etc.). Spiritul critic din mine s-a aprins intens și am prezentat, în fața colegilor, o listă lungă de greșeli de ortografie, de exprimare, de logică, de conținut etc. Colegii mai inteligenți au preferat să rămână în grațiile șefului și au avut doar laude la adresa autorului. Cam în aceeași perioadă eram încântat să citesc ”critici de întâmpinare” și cronici de carte publicate în revistele de cultură ale vremii. Imediat am compus o scrisoare către publicația ”Revista economică” căreia i-am propus înființarea unei rubrici care să se ocupe de ”critica de întâmpinare” a cărților cu profil economic și conex care apăreau atunci în număr din ce în ce mai mare. Răspunsul redacției a fost … o invitație la redacție, urmată de propunerea de a deveni membru al redacției. (Deși acceptarea a fost imediată, nu s-a mai întâmplat nimic, suflul Tezelor din iulie 1971 ajungând și acolo: două reviste economice s-au comasat cu reducerile de personal aferente. Iar eu nu eram nici membru de partid…). Am început colaborarea la unele reviste ieșene (”Cronica” îndeosebi), desigur cu articole pe teme economice, dar eu am venit mereu cu articole pe teme de lingvistică, politică externă etc. Am făcut ceva valuri cu un articol în care l-am criticat pe Șerban Cioculescu pentru interpretările fanteziste date expresiei caeteris paribus (pe care eu am găsit-o în scrierile cu caracter economic ale lui Eminescu, expresie cu sensul de ”celelalte elemente rămânând constante”). După 1990 am devenit ziarist – visul meu de tinerețe – colaborând în următorii 7-8 ani la cca 40 de publicații, la unele fiind angajat ca ziarist profesionist. În fine, culmea spiritului meu critic s-a concretizat în neprimirea mea la doctorat timp de cinci ani (nefiind membru de partid), iar odată acceptat la doctorat (la București) în anul de grație 1976 am terminat teza în 1984 (apreciată ca bună, dar amânată sine die la susținere, suținere care a avut loc în 1996!). Tema tezei mele de doctorat era ”Radicalismul economic american”, reprezentanți ai căruia erau cei mai critici la adresa capitalismului american și a comunismului de tip sovietic deopotrivă… În jurul anului 2000 aveam deja nu doar o apetență critică intens alimentată, dar și un vast câmp de acțiune: ce nu era criticabil oare în șirul lung de prostii economico-politico-morale făcute cam de noi toți (de clasa politică îndeosebi) în anii de libertate și laxitate criterială maximă?

Am făcut acest (cam lung) excurs în propriile mele înclinații spre critică după ce am citit cu atenție interviul acordat de criticul literar Nicolae Manolescu lui Sever Voinescu pentru Dilema veche. Interviul (împreună cu un consistent supliment intitulat ”Spiritul critic” (coordonator Sever Voinescu) a apărut în nr 756 din 16-22 august 2018 al publicației amintite. Deocamdată, reiau doar un citat din afirmațiile intervievatului care a(u) motivat autoprezentarea de mai sus: ”Spiritul critic înseamnă ”ciurul”, sita, dis-cernămîntul, cernerea…. În plus, spiritul critic mai presupune ceva important: existența unei autorități critice. Degeaba vin unii fără autoritate și spun ce-i bun și ce nu-i bun: de ce ar trebui să-i credem? Au dovedit în vreun fel că au capacitatea să stabilească ce e valoros și ce nu? La noi, toată lumea contestă câte ceva, dar spiritul critic presupune o autoritate dovedită, omologată public pe baza unor realizări certe” (p. 14). Criticul Manolescu are și nu are dreptate în această categorică dis-cernere între cine are și cine nu are dreptul să critice. Eu unul aș merge pe varianta ca cine are ceva de criticat să critice (indiferent dacă are sau nu certificat de critic), dar cu argumente, cu bună credință și cu dorința reală de a ajuta. Mai multe (interesante) opinii ale criticului Nicolae Manolescu despre spiritul critic de la noi (în general și în literatura română în special) – în episodul următor. Până atunci, cititorul avid de informații la tema noastră (critica și criticii) poate găsi câteva opinii ale lui Nicolae Manolescu din anul 2010 la următoarea adresă: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/04/despre-editori-autori-si-recenzori-analize-si-amintiri-generate-de-romanul-tema-pentru-acasa/ . În acel text nu puteam intui că Nicolae Dabija este un trădător al intereselor neamului, dar astăzi am primit dovada, iar lipsa calităților intelectuale elementare ale ”patriotului” Dabija nu puteau duce decât la prostituție intelectuală!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 606. Luni 27 august 2018. Prostia și nebunia sunt (perfect) sinonime?


Chiar am avea nevoie de un răspuns la întrebarea din titlul episodului din cel puțin câteva considerente. Orice alte opinii/ argumente/ ipoteze sunt binevenite.

Ceea ce în lumea romană se numea ”stultitia” și în cea anglo-saxonă ”stupidity” fac trimitere directă la prostie (căreia romanii i-au dedicat o zeiță numită Stultitia), dar traducerile în limba română au evitat banalul termen ”prostie” și au apelat la cvasi-sinonime. Astfel lucrarea lui Cipolla (prezentată în acest serial pe parcursul a mai multor episoade) intitulată în original ”The Basic Laws of Human Stupidity” a fost tradusă la noi cu evitarea cuvântului ”prostie” și înlocuirea acestuia cu ”imbecilitate” (un termen care în limba română frizează patologicul, adică nebunia). Opera majoră a celebrului Erasmus de Rotterdam, Elogiul nebuniei are ca personaj principal nu ”nebunia”, ci Prostia, renumita zeiță blondă numită la romani Stultiția și la greci Mora.  (vezi și http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/stultitia-zeita-blonda). Dar traducătorii români au tradus opul latinesc Laus stultitiae nu prin Laudă prostiei, ci prin Elogiul nebuniei,  iar personajul principal este numit Nebunia în permanent contrast cu Înțelepciunea (antonimul Prostiei). Wicționarul englezesc traduce latinescul ”stultitia” doar prin trimitere la prostie, prosteală, simplitate, naivitate, dar nicidecum la ”madness” (nebunie). (https://en.wiktionary.org/wiki/stultitia). Probabil șirul exemplelor ar putea continua, dar se observă deja la orgolioasa noastră cultură română fuga aproape patologică de atributul uman numit ”prostie” și acceptarea cu ușurință a mai gravelor ”imbecil” și ”nebun”. Încerc o explicație: nebunia este o boală care se mai vindecă/ tratează, dar de prostie se pare cu nu ne putem nici feri, nici trata la spital. Mai mult, la noi apelativul ”nebunule!” și apreciativul ”ah, ce nebun ești!” fac trimiteri la ceva pozitiv, ceva care ține de curaj (”un curaj nebun”), de îndrăzneală ”oo, nebunaticule!”, ba chiar de inteligență (”Nu cerceta aceste legi/ Nebun vei fi de le-nțelegi”).

Se pare că românii preferă să fie (numiți) proști și nu nebuni și din faptul că prostia (prin originea slavă a termenului) duce la simplitate bazală, la lipsă de educație, lipsă de cultură, lipsă de spirit (ceea ce e greu de acceptat la orgolioși), în timp ce nebunii se recrutează mai frecvent din rândul oamenilor inteligenți (comportamentele schizoide îndeosebi). Interesantă din acest punct de vedere este evaluarea de specialitate la adresa românilor făcute de reputatul medic psihiatru Adrian Romila (vezi: https://furicurent.ro/profesor-dr-psihiatru-aurel-romila-am-realizat-la-84-de-ani-ca-traim-intr-o-lume-de-tampiti-in-care-daca-rostesti-numele-lui-dumnezeu-se-ridica-toti-impotriva-ta/ . Acesta susține că ”Populația României se împarte, în mare măsură, în opresori (psihopați) și oprimați (depresivi). În ultimele decenii, numărul persoanelor afectate de tulburări psihice este în creștere peste tot în lume, iar România se află pe locul trei, cu aproape 300.000 bolnavi. Cine e de vină că am devenit atât de dezechilibrați psihic?”. Răspunsul este dat tot de medicul psihiatru care compară societatea noastră cu o fracție. La numărător (deasupra) se află masa mare a psihopaților (aproape două treimi), iar la numitor (dedesubt) se află oprimații, din rândul cărora cca o treime suferă de depresie, iar subțirica linie de fracție face trimitere la ceea ce numește domnia sa ”normalitate”. Concluzia medicului este una mai mult decât tristă: ”… psihopații au ocupat toate posturile cheie din țară.  … Suntem condamnați la ratare de niște psihopați”. Cât despre normalitate, aceasta este definită de medicul octogenar ca fiind ”o stare de echilibru și armonie între cunoaștere, afectivitate, inteligență și voință. Când una dintre acestea este excesiv dezvoltată sau subdezvoltată, armonia se pierde și apare boala sau suferința”. Așa o fi, nu zic nu, dar în ce mă privește am considerat că normalitatea este dată, nu întotdeauna benefic, de majoritate sau de forță. Astfel, dacă (aproape) toți fură, este normal să furi și tu, altfel fie mori de foame, fie vei fi acuzat de …. hoție și vei fi imediat eliminat din circuitul ”normalității”. Definiția profesorului Romila în care normalitatea este dată de un șir de calități însumate este bună pentru standardele societăților care chiar apreciază acele calități. Se pare că la noi nu e cazul.

Ipoteza sinonimiei cvasiperfecte dintre nebunie și prostie ar fi o temă interesantă de studiu cultural comparat(iv) cu scopul cât se poate de clar și de pozitiv, acela de a ne cunoaște mai bine.    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 605. Duminică 26 august 2018. ”Știința” nu e totuna cu obiectul studiat. Și atunci?


Dilemă mare: este ok ca marfa să se identifice/ confunde/ coincidă cu ambalajul? Orice om de bun simț ar răspunde negativ la această ”provocare”. Și atunci, cum se explică ciudățenia modernă și postmodernă prin care se pune mereu (și abuziv) semnul egal între marfă și ambalaj, între titlu și conținut, între teorie și practică, între abstract și concret, între ”știință” și obiectul de studiu al acelei ”științe”. Culmea tupeului în materie de confuzionism academic deliberat și premeditat este următoarea identificare (în proporție de sută la sută) între marfă și ambalaj. Am scris mai demult despre inepția cu care debuta un manual de Management. Ca răspuns la ipotetica întrebare ”Ce este managementul ca știință?” autorul manualului a început scurt, sec și fără alte explicații și complicații: ”Managementul este știința care studiază managementul”. Asta da, clarificare conceptuală! Nici nu mai ai timp să obiectezi că disciplina academică numită Management nu este și nu poate fi vreodată ”știință”, că afli imediat că teoria managerială este totuna cu practica managerială. Concret dar direct, definiția de mai sus duce imediat la următoarea concluzie: dacă realitatea managerială este identică cu ”știința” care studiază acea realitate, atunci ”știința” în cauză este cu totul de prisos. Este suficient doar să recunoști că această realitatea a managementului practic este cvasiinfinită, oricum imposibil de sintetizat într-o carte, un curs sau o propoziție. Credeam, naivul de mine, că Managementul contemporan (unul despre cum se conduc firmele/ corporațiile/ organizațiile), fiind o găselniță nu la fel de veche ca alte ”științe” (geografia, retorica, logica etc.) trebuie să aibă un obiect de studiu clar și lipsit de orice echivoc. Cititorii care au studiat MSM (Metodologia Scop-Mijloc) își amintesc de ”trăznaia” pe care am susținut-o/ demonstrat-o, aceea că Economica, Politica și Etica, deși au apărut și s-au dezvoltat ca teorii de sine stătătoare, eu consider că ele sunt identice în esența lor și că ele nu pot fi studiate decât împreună. Am amintit acest aspect pentru a face distincție dintre identitatea de esență demonstrată de mine și observația despre inepția de a folosi unul și același termen/ cuvânt/ concept pentru a desemna denumirea ”teoriei” despre management cu același cuvânt pentru obiectul studiat: managementul.

Las această nedumerire/ dilemă referitoare la Managementul – teorie și managementul – practică și amintesc celor care chiar ar dori mai multă claritate în limbajul disciplinelor care studiază omul, gândirea, simțirea și acțiunile sale că și alte ”științe” procedează (aparent inexplicabil) la fel. Astfel, în manuale de limbă engleză am găsit definirea ”științei” economice: ”Economics is studying economics” cu varianta că ”Economics studies economy”. Prin această a doua definiție mă apropii de o posibilă explicație a ineptei identificări a titlului unei discipline cu realitatea studiată de către aceasta. ”Economy” este, de fapt, studiul teoretic al realității guvernată de legile pieței, banilor și prețurilor (nomos = regulă, teorie, generalizare). Astfel, eroarea provine doar din faptul că ”economie” (ca teorie) este un cuvânt cu care se descrie și realitatea (ca practică) nu doar teoria însăși.

O altă constatare, surprinzătoare pentru mine, este confuzia (deja pot spune că este una abil și intenționat întreținută) dintre psihologie (ca studiu teoretic al psihicului) și psihicul însuși (ca realitate umană ce există concomitent cu ființa umană). Aud/ citesc adesea: ”XY avea o psihologie prăbușită”, ceea ce este total incorect devreme ce trimiterea se făcea în mod evident la psihicul/ psihismul persoanei în cauză. Dar, preocuparea (uneori incontrolabilă și nu neapărat intenționată) de a conferi științificitate unor comportamente umane a dus la acest confuzionism academic păgubos și – doar la o primă vedere – inexplicabil. La o căutare mai atentă observăm că și Muzica studiază muzica, Politica studiază politica, Literatura (teoria literară) studiază literatura etc. De unde această preocupare cavsigeneralizată de a folosi același cuvânt pentru a desemna deopotrivă teoria și practica, sugerând că realitățile se derulează ca la carte, adică științific și determinist, fără surprize. (deși realitatea este cu totul alta: sunt cântece care nu sunt muzică, sunt poezii care nu sunt literatură etc). Dar – până la proba contrarie, totul în jurul nostru merge brici, ”științific” și conform teoriei scrise de teoreticieni (adesea necunoscători ai practicii pe care vor să o perfecționeze).    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 604. Sâmbătă 25 august 2018. Despre inteligența românilor cinstiți: ei nu fac politică.


Se spune/ scrie că politica este arta compromisului. Atenție! Nu orice compromis înseamnă politică, ci doar compromisurile măiestrit făcute, bine gândite și artistic executate. Compromis nu înseamnă compromitere, dar artizanii artei politice se preocupă intens de compromiterea adversarilor lor politici. C-așa-i în tenis! Nu pot ambii parteneri sau ambele echipe să câștige partida! Asistăm, în acest ciclu electoral, la compromiterea premeditată și mult dorită de către părțile aflate în ”conflict” (puterea și opoziția) într-o manieră care amintește de schimbarea cu orice preț a regimului politic din țară. După cum sugerează parabola de mai jos, ”românii care sunt inteligenţi şi cinstiţi nu fac politică, cei cinstiţi şi care fac politică nu sunt inteligenţi, iar cei care fac politică şi sunt inteligenţi nu sunt cinstiţi”. Iată parabola în toată cuprinderea ei (autor necunoscut mie):

La facerea lumii, Dumnezeu a hotărât să dea câte două virtuţi fiecărei naţii. Astfel, elveţienii vor fi ordonaţi şi respectuoşi, nemţii vor fi disciplinaţi şi raţionali,
englezii vor fi perseverenţi şi studioşi, japonezii vor fi muncitori şi răbdători,
ungurii vor fi hotărâţi şi buni meseriaşi, francezii vor fi culţi şi rafinaţi, spaniolii vor fi veseli şi ospitalieri, iar românii vor fi inteligenţi, cinstiţi şi buni politicieni.

După ce a publicat hotărârea în „Monitorul celest„, îngerul de serviciu a observat că românii au trei virtuţi, spre deosebire de toţi ceilalţi care au numai câte două. Preocupat, îngerul de serviciu l-a întrebat pe Dumnezeu dacă românii nu ar depăşi, astfel, celelalte naţii.

Aşa e, a spus Dumnezeu. O să revenim cu o Ordonanţă de Urgenţă, pentru că virtuţile nu se mai pot lua înapoi, iar în document o să precizez că nimeni nu va putea folosi mai mult de două virtuți în acelaşi timp. Astfel se explică de ce românii care sunt inteligenţi şi cinstiţi nu fac politică, cei cinstiţi şi care fac politică nu sunt inteligenţi, iar cei care fac politică şi sunt inteligenţi nu sunt cinstiţi.

Compromisul ca artă a supraviețuirii decente este tema dialogului dintre medicul Alin Fumurescu și – așa cum îmi place mie să-l numesc – primul prostolog român contemporan nouă Andrei Pleșu. (În treacăt fie amintit, prim-prostologul românilor a fost, este și va fi Conu Iancu Caragiale). Interviul este publicat de PressOne (o publicație, într-adevăr, de primă mână) la 22 august 2018 ca un fel de ”cadou” făcut dilematicului personaj bucureștean cu ocazia împlinirii a 70 de ani în fatidica zi de 23 august curent. Consonant cu definiția dată de mine prostului (unul care se crede deștept foc), Andrei Pleșu lansează definiția inteligentului/ înțeleptului (”înțelepciunea nu presupune bățosenie. E dilematică”). Mai subliniez (îngroșat) diferența majoră dintre prost și înțelept: prostul nu știe că nu știe și crede că știe (multe), iar înțeleptul știe că nu știe (destule), ba se mai și îndoiește de cele pe care le (mai) știe.

Fiind capăt de week end, sper din toată inima ca cele două părți ale dialogului să fie citite cu suficientă atenție și înțelegere. Spotul de lumină este aruncat în perioada premergătoare anului 1989, dar învățămintele se vor a fi cât se poate de actuale. Compromisurile făcute de A. Pleșu sunt (oarecum) explicate, dar, din păcate pentru dilematicul gânditor, sunt incomplete. Poate într-o viitoare parte a treia a dialogului, vom afla cum și ce a gândit Andrei Pleșu atunci când a făcut compromisul de a accepta ministeriatul la Cultură și la Externe, știut fiind că peste toate trona figura comunistului Ion Iliescu, cel care – probabil – ar fi fericit să știe că partidul pe care l-a slujit o viață întreagă va mai conduce România, în continuare, preț de câteva decenii…

Cele două părți ale interviului-dialog se află în aceste două adrese/ link uri:

https://pressone.ro/andrei-plesu-la-70-de-ani-un-dialog-despre-curaj-si-compromisuri-i/      și

https://pressone.ro/andrei-plesu-la-70-de-ani-ii-refuz-sa-ma-laud-ca-am-practicat-rezistenta-prin-cultura/      (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 603. Vineri 24 august 2018. O prostie pe zi (3)


Fără să aibă caracter de ”perlă” ( = prostie amuzantă), expresia ”ca și” este (încă destul de) larg utilizată la Radio și TV, în discursurile politicienilor și în textele noilor generații de ”jurnaliști” care au invadat ecranele televizoarelor, undele radio și paginile (print sau virtuale) ale publicațiilor cu varii meniri și structuri, ca să nu mai amintesc de rețelele de comunicare (unii le spun ”de socializare”). În afară de utilizarea corectă a acestei expresii (”ca și cum”, ”ca și mine…”, ”ca și în cazul…”) noua sintagmă care parazitează limba română ține de prețiozitate lingvistică, de ipocrizie culturală și de prostie prost fardată. Nu mai consum spațiul virtual cu alte explicații, deoarece o face clar, concis și concret scriitorul Radu Paraschivescu, simpatizat nu doar de doamne și domnișoare, ci și de toți iubitorii de limbă română corectă. Așadar, citiți cu folos (și cu remanență pe cât posibil maximă) această dulce-amară ”pastilă de limbă”: https://www.digi24.ro/magazin/timp-liber/cultura/top-3-cele-mai-frecvente-greseli-de-limba-ca-si-vs-ca-647212  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 602. Joi 23 august 2018. O prostie pe zi (2)


Și încă un aspect important: adesea este suficient să remarci o prostie în general, o (simplă) inadecvare evidentă în materie de limbă/ logică/ acțiune/ comportament/ gândire/ atitudine. Neindicându-i paternitatea, prostia capătă o aură de generalitate, una care chiar merită să fie scoasă în băț și la o margine de societate. Este ceea ce făcea la radio, în cadrul emisiunii ”Limba noastră”, timp de multe decenii, renumitul lingvist Alexandru Graur (1900 – 1988) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Graur). Dar și ceea ce face doamna Rodica Zafiu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Rodica_Zafiu) în săptămânala ei rubrică ”Cuvinte nepotrivite” din Dilema veche, și scriitorul Radu Paraschivescu (https://pressone.ro/radu-paraschivescu-sa-nu-ne-ferim-de-cuvinte-sunt-foarte-multi-prosti/) cu rubrica sa Pastila de limbă de la Digi24 (ca să enumăr doar câteva personalități de anvergură națională care s-au angajat masiv în lupta împotriva prostiei lingvistice). La Iași, autor de rubrică de (serioasă) educație lingvistică a fost (acum octogenarul) Stelian Dumistrăcel (http://www.philippide.ro/persoane/curriculum/CV_Stelian%20Dumistracel.pdf) căruia i-am reproșat, în dese rânduri, acreditarea în limba română a monstruozității lingvistice ”mijloace mass-media”. Motivația? Expresia a intrat în uz și nu o mai putem scoate. Pe bune? Sau pentru că această expresie a fost mult mediatizată și suprautilizată în nesfârșitele cursuri de jurnalism ale doamnei Coman (decan la o facultate bucureșteană de jurnalism, pe vremea – 1997 –  când NU i-am recomandat studenților mei cărțile domniei sale, pe motiv de …. ”mijloace media”). Curios sau nu, firesc sau forțat, expresia a apărut din ce în ce mai puțin, iar acum nu o mai aud pe nicăieri. Înseamnă că și intrarea în uz are portițe de ieșire la fel cum orice învăț are și dezvăț.

Umoristul filolog, profesorul universitar și criticul literar, ieșean prin naștere, nemțean prin copilărie și adolescență și bucureștean prin adopție, pamfletar, zeflemist și ironist, politician liberschimbist și, inevitabil pentru un liberschimbist, devenit ulterior pesedist, epigramistul român Șefan Cazimir (https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_Cazimir sau https://www.youtube.com/watch?v=8qxwTUMlNgI) numește unele prostii amuzante, drăgălașe și rizibile drept perle. Într-adevăr, bogăția unei limbi constă și în inadecvările/ prostiile (”perlele”) cu care o împodobesc unii, invitând, indirect și involuntar, la (mai multă) atenție, claritate, precizie, concizie, corectitudine și (mai mult) echilibru în folosirea acestui mijloc de comunicare: limba. Definiția ”perlei” este, prin modul cum a dat-o Șt. Cazimir, una sinonimă cu cuvântul prostie: https://www.facebook.com/298254730199628/videos/1116941384997621/ . Redau aici, (din povestirile pe YouTube ale profesorului Cazimir) pe scurt, o perlă extrasă dintr-o altă perlă care avea la originea ei exact perla extrasă. Profesorul Cazimir împreună cu profesorul Ion Rotaru (autorul unei Istorii a Literaturii Române) erau colegi de comisie de admitere la facultatea de Litere (sau la un bac, mă rog…). Ambii, dar și alți colegi de comisie s-au transformat în culegători de perle: era chiar un fel de concurs – cine descoperă cea mai mare perlă/ prostie. Prof. Cazimir era sigur că a dat lovitura descoperind într-o teză, la subiectul Bacovia și poezia Plumb, ceva ce nu putea fi decât o uriașă prostie. Perla consta în faptul că ”catindatul” a început tratarea poeziei Plumb cu descrierea elementului plumb (eventual pe baza https://ro.wikipedia.org/wiki/Plumb). Toată lumea râdea de prostia candidatului, numai Ion Rotaru nu: ”Păi ce a scris el acolo este din Istoria literaturii române”.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 601. Miercuri 22 august 2018. O prostie pe zi (1)


Se emit zilnic mii și milioane de prostii pe care oamenii normali/ medii, proștii (făcuți) grămadă sau inteligenții dați dr(e)acului le produc, firesc și nonșalant, pe bandă rulantă. Dintre acestea este cât se poate de greu să alegi o prostie mai aparte, mai gogonată și moțată (adică să definești, să ai criterii de selecție, să aplici o regulă de separare de ”normal” și să descrii rezultatul extracției ca fiind… o prostie!). Prostiile guvernanților capătă, adesea, o imediată justificare din partea normalității/ majorității sociale dominante:”vai sărăcuța, dar cum crezi că le poate ea ști pe toate?”. Pe de altă parte, prostiile noastre, ale oamenilor obișnuiți, sunt aspru criticate și persiflate de specialiștii în materie de limbă și acțiune socială ca fiind inadmisibile/ inacceptabile/ impardonabile. În fine, mai rămâne un segment de umanitate, unul firav, care a fost educat în spiritul corectitudinii și al rectitudinii, iar atunci când, oameni fiind și ei, mai greșesc, au capacitatea de a recunoaște, ba chiar de a-și cere scuze pentru grava lor ignoranță sau neatenție (scuzele fiind un lucru greu de găsit la primele două categorii descrise mai sus).

Aparent, nu este deloc greu să extragi o prostie (spusă sau făcută) care este sau pare a fi demnă de a reține atenția. Dar prin ce se remarcă/ sare în ochi o prostie? Eu cred că prin faptul că încurcă lumea, că este contradictorie și lipsită de coerență cu mediul în care apare. Tocmai prin asta ea merită să fie analizată, tratată și, eventual, vindecată printr-o propunere de soluție/ vindecare (soluție pe care, mai mult ca sigur autorii prostiei nu o vor afla niciodată; cu atât mai puțin o vor aplica vreodată, cu consecința evidentă că prostia este mereu triumfătoare). Prostia înseamnă, în esență, lipsă de adecvare la un context dat, iar vindecarea prostiei ar însemna refacerea coerenței/ adecvării dintre o afirmație și mediul căreia îi este adresată. Mai pe scurt, revenirea din prostie înseamnă refacerea adecvării între intenție (scop) și faptă (mijloace). Sigur, prostia este soră bună/ vitregă/ geamănă cu minciuna pentru simplul motiv că este o mare prostie să minți când ai atâtea mijloace la îndemână pentru a nu fi nevoit să o faci. Aha! Desigur, comoditatea, lenea existențială (muieți îs posmagii?), lipsa motivării de a pune adevărul mai presus de orice face ca lumea de azi (de ieri și, probabil, de mâine) să arate exact așa cum arată (a arătat/ va arăta vreodată).

Încă o precizare foarte necesară pentru discuția referitoare la prostiile exemplare și eventualele căi de înlăturare a lor: prostia este una, iar prostul (purtătorul și făcătorul de prostie) este alta. De aceea, ținta mea este în primul rând prostia și nu neapărat proștii care se nasc mereu-mereu și care, foarte probabil, vor reface/ relua prostiile generațiilor anterioare, prezente și tot așa ad infinitum! De aici și remarca prim-prostologului român, grecul (https://ovidiuivancu.wordpress.com/2017/09/28/caragiale-de-ce-ne-critica-grecul/) Caragiale: ”Proștii sunt muritori, dar prostia este nemuritoare”. Ca și în cazul criticii literare, ținta este opera, nu autorul! Dar ce să te faci când orice prostie care ne apare în jurul nostru are (și) un autor, adică are părinți naturali, vii și, adesea, fericiți!? Ca să fie mai clar, una este autorul prostiei x (numitul AB) și alta este AB în persoană, care poate fi, la rigoare, o persoană onorabilă, respectabilă și chiar admirabilă. De ce fac această precizare? Dacă cineva îi arată lui AB că a făcut o prostie, asta nu înseamnă neapărat că AB este prost pe de-a-ntregul, un incapabil absolut și un rebut uman. Dimpotrivă! Nu rare sunt cazurile când o ”prostie” nevinovată pune în lumină valoarea reală a autorului acesteia (prin contrast). În schimb, când o prostie este urmată de altă prostie și, din nou, aceasta, la rându-i, este urmată de o altă prostie, atunci nu doar prostia ne interesează, ci și prostul. Dar, subliniez din nou, acesta nu este neapărat prost cu totul, ci prost doar acolo unde este el/ ea în momentul debitării șirului de prostii. Spre exemplificare, ministrul Petru Daea, autorul unor savuroase și periculoase prostii, este un prost membru al guvernului, dar el ar putea fi, probabil, un foarte bun manager la o stână de oi, sau chiar un autentic leader în lumea mioarelor și berbecuților pentru export. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!