liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Alexandru Paleologu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 573. Joi 26 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (29)


Presupusul interviu luat de dl Andrei Pleșu lui Alexandru Paleologu este, de fapt, un dialog de idei, fiecare dintre preopinenți întrebând sau ridicând mingi la fileu. Într-o intervenție consemnată pe nu mai puțin de patru pagini și jumătate, Andrei Pleșu se apără de acuza lansată de Al. Paleologu la adresa sa, aceea că el ar fi victima ”unui puseu de estetism” (p. 337), iar estetismul, în viziunea seniorului, este o formă de mitocănie. Dacă aș fi fost de față aș fi îngroșat  descrierea negativă a estetismului, afirmând că toate ”–ismele” sunt forme de mitocănie, de exagerări nepermise și duse dincolo de limita bunului simț. Andrei Pleșu se apără, acuzându-l pe Paleologu de… ați ghicit! estetism, adică de mitocănie. Desigur, vine cu exemple și cu argumentări pro domo. Le las în seama celor iubitori de sofisme și șicanări juvenile.

Mai demn de interes mi s-a părut discuția despre momentul decembrie 1989. Chiar dacă, unii dintre noi aveau informații mai precise despre ce se întâmpla în URSS, în celelalte țări socialiste, schimbările fiind iminente și la noi, simplul fapt că s-a întâmplat și la noi ne-a luat, ca de obicei, pe nepregătite. Iată mirările dlui Andrei Pleșu în legătură cu fatidicul moment: ”Noi nu am fost pregătiți (L.D. – și Ion Iliescu a spus la fel)  pentru ceea ce s-a întâmplat în decembrie și nu vrem să recunoaștem acum acest lucru. Noi nu eram pregătiți să ni se întîmple acea minune și ca atare am avut reacțiile cele mai inadecvate cu putință. … Nici în alegerile din mai nu eram pregătiți să alegem altceva. E un fapt. Sigur că procentele vor fi puse în discuție, dar trebuie să luăm note de fapte dacă vrem să ne înscriem într-un conflict plauzibil.” (p. 341-342).

Replica gânditorului (doar cu un an mai mic decât România Reunită) este nu doar interesantă, ci și agreabilă, iar în ce mă privește, chiar agreată, probând, cu alte cuvinte, identitatea de esență dintre etic și estetic. La modul aproape ideal, ar trebui să avem identitate de esență între cele două elemente ale kalokagathiei (https://dexonline.ro/definitie/kalokagathia): binele (moral) și frumosul (estetic), iar la modul ideal ar trebui să avem identitate și unitate de esență între cele trei elemente ale vieții demne: adevăr, bine și frumos. Dar una este estetica și alta este estetismul, susține Al. Paleologu: ”Eu spuneam, în Epistolar, că estetismul, ca atare, mi se pare o utopie ridicolă și bovarică. Nu-mi plac estetizanții în artă tocmai fiindcă nu înțeleg arta. Arta este fenomen estetic, dar nu este estetistă. Frumosul și arta sînt valori supreme, tot atît cît viața, nu deasupra și nici dedesubtul ei. Criteriul estetic plasat în morală este foarte bun, îi dă acesteia legitimitate. O morală inestetică este o morală resentimentară, urîtă și brutală, care vine de la detestatorii, care există dintotdeauna, ai vieții și ai bucuriei, deci și ai frumuseții și artei.” (p. 341).

Cu trimitere la chiar excesele majorității arogante actuale care legiferează cum îi place în numele legitimității date de popor prin alegeri, invitatul pe Divanul Dilemei vechi punctează cu mare folos pentru votanții de azi și de mâine: ”Eu nu cred că sufragiile sunt legitimatoare. Nu cred că legitimitatea vine din sufragiu. Căci, dacă ar fi așa, nimic mai legitim decît nazismul! … Jean Francois Revel spune că alegerile sînt validate numai prin repetare. O alegere greșită poate fi  corectată la alegerile viitoare. Astfel, încît, pînă la urmă, alegerile sînt un mod de control al voinței populare și de impunere a ceea ce aceasta dorește.” (p. 342)

Despre momentul 22 decembrie 1989, Al. Paleologu rostește un adevăr prea rar spus: ”la 22 decembrie 1989, gorbaciovienii au pregătit un derapaj pe care îl voiau total. Or, nu a fost așa. Au conservat ei ce au conservat, dar mult mai mult am cîștigat noi decât au recuperat ei, în realitate. … Și cred că ceea ce au pierdut este pentru ei irecuperabil, și le va fi mortal. Neputînd recupera întreaga putere, o vor pierde pe cea care le mai rămîne.” (p. 350). Din păcate, marele anticomunist s-a înșelat (ca și marele comunist Silviu Brucan, cel care care prevedea o tranziție de două decenii): fostul PCR, numit acum PSD, recuperează masiv în special la capitolul năravuri totalitare și se constituie ca un mare factor de risc pentru prea scurta și tânăra noastră democrație. Pe ce mizează gorbaciovienii vopsiți în social-democrați? Pe neînțelegerea acestui proces pervers și destul de greu vizibil numit trecerea de la regula majorității la dictatura majorității. Dar tot experiența de viață a lui Al. Paleologu îi permite acestuia să încheie pe o notă optimistă, oferind și soluția: ”Dar nu se poate să nu înțelegi nimic la infinit”. (p. 359)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 573. Joi 26 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (29)


Presupusul interviu luat de dl Andrei Pleșu lui Alexandru Paleologu este, de fapt, un dialog de idei, fiecare dintre preopinenți întrebând sau ridicând mingi la fileu. Într-o intervenție consemnată pe nu mai puțin de patru pagini și jumătate, Andrei Pleșu se apără de acuza lansată de Al. Paleologu la adresa sa, aceea că el ar fi victima ”unui puseu de estetism” (p. 337), iar estetismul, în viziunea seniorului, este o formă de mitocănie. Dacă aș fi fost de față aș fi îngroșat  descrierea negativă a estetismului, afirmând că toate ”–ismele” sunt forme de mitocănie, de exagerări nepermise și duse dincolo de limita bunului simț. Andrei Pleșu se apără, acuzându-l pe Paleologu de… ați ghicit! estetism, adică de mitocănie. Desigur, vine cu exemple și cu argumentări pro domo. Le las în seama celor iubitori de sofisme și șicanări juvenile.

Mai demn de interes mi s-a părut discuția despre momentul decembrie 1989. Chiar dacă, unii dintre noi aveau informații mai precise despre ce se întâmpla în URSS, în celelalte țări socialiste, schimbările fiind iminente și la noi, simplul fapt că s-a întâmplat și la noi ne-a luat, ca de obicei, pe nepregătite. Iată mirările dlui Andrei Pleșu în legătură cu fatidicul moment: ”Noi nu am fost pregătiți (L.D. – și Ion Iliescu a spus la fel)  pentru ceea ce s-a întâmplat în decembrie și nu vrem să recunoaștem acum acest lucru. Noi nu eram pregătiți să ni se întîmple acea minune și ca atare am avut reacțiile cele mai inadecvate cu putință. … Nici în alegerile din mai nu eram pregătiți să alegem altceva. E un fapt. Sigur că procentele vor fi puse în discuție, dar trebuie să luăm note de fapte dacă vrem să ne înscriem într-un conflict plauzibil.” (p. 341-342).

Replica gânditorului (doar cu un an mai mic decât România Reunită) este nu doar interesantă, ci și agreabilă, iar în ce mă privește, chiar agreată, probând, cu alte cuvinte, identitatea de esență dintre etic și estetic. La modul aproape ideal, ar trebui să avem identitate de esență între cele două elemente ale kalokagathiei (https://dexonline.ro/definitie/kalokagathia): binele (moral) și frumosul (estetic), iar la modul ideal ar trebui să avem identitate și unitate de esență între cele trei elemente ale vieții demne: adevăr, bine și frumos. Dar una este estetica și alta este estetismul, susține Al. Paleologu: ”Eu spuneam, în Epistolar, că estetismul, ca atare, mi se pare o utopie ridicolă și bovarică. Nu-mi plac estetizanții în artă tocmai fiindcă nu înțeleg arta. Arta este fenomen estetic, dar nu este estetistă. Frumosul și arta sînt valori supreme, tot atît cît viața, nu deasupra și nici dedesubtul ei. Criteriul estetic plasat în morală este foarte bun, îi dă acesteia legitimitate. O morală inestetică este o morală resentimentară, urîtă și brutală, care vine de la detestatorii, care există dintotdeauna, ai vieții și ai bucuriei, deci și ai frumuseții și artei.” (p. 341).

Cu trimitere la chiar excesele majorității arogante actuale care legiferează cum îi place în numele legitimității date de popor prin alegeri, invitatul pe Divanul Dilemei vechi punctează cu mare folos pentru votanții de azi și de mâine: ”Eu nu cred că sufragiile sunt legitimatoare. Nu cred că legitimitatea vine din sufragiu. Căci, dacă ar fi așa, nimic mai legitim decît nazismul! … Jean Francois Revel spune că alegerile sînt validate numai prin repetare. O alegere greșită poate fi  corectată la alegerile viitoare. Astfel, încît, pînă la urmă, alegerile sînt un mod de control al voinței populare și de impunere a ceea ce aceasta dorește.” (p. 342)

Despre momentul 22 decembrie 1989, Al. Paleologu rostește un adevăr prea rar spus: ”la 22 decembrie 1989, gorbaciovienii au pregătit un derapaj pe care îl voiau total. Or, nu a fost așa. Au conservat ei ce au conservat, dar mult mai mult am cîștigat noi decât au recuperat ei, în realitate. … Și cred că ceea ce au pierdut este pentru ei irecuperabil, și le va fi mortal. Neputînd recupera întreaga putere, o vor pierde pe cea care le mai rămîne.” (p. 350). Din păcate, marele anticomunist s-a înșelat (ca și marele comunist Silviu Brucan, cel care care prevedea o tranziție de două decenii): fostul PCR, numit acum PSD, recuperează masiv în special la capitolul năravuri totalitare și se constituie ca un mare factor de risc pentru prea scurta și tânăra noastră democrație. Pe ce mizează gorbaciovienii vopsiți în social-democrați? Pe neînțelegerea acestui proces pervers și destul de greu vizibil numit trecerea de la regula majorității la dictatura majorității. Dar tot experiența de viață a lui Al. Paleologu îi permite acestuia să încheie pe o notă optimistă, oferind și soluția: ”Dar nu se poate să nu înțelegi nimic la infinit”. (p. 359)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 572. Miercuri 25 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (28)


Cu precizarea că nu sugerez ca ideile avansate de Alexandru Paleologu să fie luate drept literă de Evanghelie, ci doar ca posibile repere în varii raționamente (food for thought) referitoare la viața partidelor politice față de care avem, volens nolens o atitudine pozitivă/ negativă neutru-indiferentă, voi continua reproducerea unor evaluări/ caracterizări a celor două aripi ale păsării numită politică.. De exemplu, așa cum am scris în dese rânduri, nu am aderat la clasificarea bolșevică a doctrinelor și ideologiilor politice prin care nazismul este trecut la extrema dreaptă, ci o trec la extremă stângă alături de și chiar suprapunându-se cu bolșevismul. În fond, toate schimbările excesiv de violente sunt manifestări ale extremei stângi. Binele făcut cu forța este apanajul extremei stângi (comunism, nazism, fascism, legionarism, cheguevarism, maoism, leninism, marxism etc). În esență, deviza extremei stângi, făcută sub amenințarea cu moartea, în numele unui iluzoriu bine superior comun, se reduce la câteva cuvinte: ”scoală-te tu, ca să mă așez eu”. Din punctul meu de vedere nu există extremă dreaptă, ci doar dreaptă: una care este, prin definiție, conservatoare a valorilor verificate (proprietate, familie, justiție). Să vedem ce credea Paleologu – senior că ar însemna dreapta și extrema dreaptă în anul de grație 1993:

Deci noi am avut elitele nostre sociale și intelectuale plasate mai degrabă la dreapta. Extrema dreaptă este altă problemă. Cum se trece de la dreaptă la extrema dreaptă este și ea o întrebare. Extrema noastră dreaptă a fost forte batjocorită și acoperită cu acuze din cauza, evident, a unor fapte strigătoare la cer și indiscutabile: niște asasinate, culminînd cu cel al lui Iorga. Dar legionarii nu seamănă, în fond, nici cu naziștii, nici cu fasciștii. Fascismul italian a început cu o acțiune mai curînd energică decît violentă, și și-a asociat apoi hitlerismul numai din motive de conjunctură, pentru că nici doctrinal nu se potriveau. Nici analiza nazismului german nu este una simplă. Albert Beguin, de pildă, s-a întrerupt din studierea romantismului german cînd a constatat ce fir direct și infailibil duce de la libertatea romantică nelimitată, la tirania nelimitată, nazistă. Cum, deci, se poate adopta o atitudine globală în chestiuni care sînt așa de intricate? Nazismul a fost atît de monstruos și de înfiorător, nu mai monstruos și mai înfiorător decît leninismul, și nu decît stalinismul, pentru că de la Lenin pleacă totul” (p. 336).

După părerea mea, presupusa intricare a etichetelor ideologice invocate în citatul de mai sus ar fi simplu de rezolvat dacă am merge la … cuvinte și predecesori. Astfel nazismul (național-socialismul) este ușor de identificat cu bolșevismul (internațional-socialismul) din simplul motiv că ambele erau doctrine socialiste de impunere a unei noi ordini la nivel global prin mijloace extrem de violente. În altă ordine de idei, părintele nazismului, Hitler, a studiat în închisoare marxism și doctrinari de stânga, iar doctrina sa vorbea tot în numele muncitorilor (Partidul său – NSDAP – s-a numit Partidul Național Socialist al Muncitorilor Germani. Vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Muncitoresc_German). Seniorul Paleologu a căzut în capcana creată de bolșevici de a arunca pe partea dreaptă orice alte partide de (extrema) stânga care nu erau sub conducerea și îndrumarea Moscovei. Renumitul Pact Ribbentrop – Molotov prin care Europa credea că s-a asigurat o pace pentru secole – era un pact între reprezentanții a două doctrine de extremă stângă, ambele vizând cucerirea lumii. Ca în orice joc de tipul Dilema deținuților, jocul celor doi (URSS și Reich) are o schemă clasică mereu repetabilă: a) alianța dintre cei doi (tâlhari); b) trădarea inevitabilă și grăbită a unuia dintre ei pentru că altfel urma trădarea făcută de celălalt; c) eliminarea unuia dintre cei doi similari/ identici.  Lucrurile s-au petrecut aidoma clasicei dileme, iar în viitor lucrurile se vor repeta (caeteris paribus). (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 571. Marți 24 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (27)


Partea a doua a interviului luat de Andrei Pleșu invitatului Alexandru Paleologu este dedicat unei teme care s-a cam tocit/ epuizat/ șters din analizele politice serioase actuale: polarizarea dreapta – stânga. Acum, această polarizare a devenit irelevantă, multe dintre guvernările de la noi fiind non-ideologice, non-criteriale, ci pur și simplu oportuniste, amestecându-se obiective foste de stânga și foste de dreapta într-un joc propagandistic al oportunismului politic sub deviza: ce trebuie să facem ca să adunăm voturi multe?

Totuși, discuția între cei doi preopinenți merită citită în întregime (vezi Dilema veche nr 12/ 2 aprilie 1993). Voi reproduce mai multe pasaje (în mai multe episoade) tocmai pentru că este un bun materiale pentru reflecție. Iată întrebarea gazdei: ”Domnule Paleologu, toată lumea manevrează cu o nonșalanță fără criterii concepte politice abia digerate. Confuzia e în creștere. De pildă polaritatea stânga – dreapta a ajuns, prin inflație, inoperantă. Vorba lui Nae Ionescu, la sfîrșitul unei tablete politice: ”Sînt de stînga? Sînt de dreapta? Habar n-am!” Ce aveți de spus despre această polaritate?” (p. 335). Iată și răspunsul omului de cultură care a fost Alexandru Paleologu: ”Dacă spui astăzi în Occident, unui intelectual de stînga, că polaritatea dreapta-stînga nu mai înseamnă nimic, îți va răspunde invariabil că ai o poziție de dreapta. Stînga a devenit ceva insuportabil, prin prezumția ei, prin ideea că, cu toate infirmările aduse de istorie, ea este bună ”în principiu”. Nu este bună nici măcar în principiu, pentru că acest principiu se bazează ori pe o minciună, ori pe o iluzie. Conceptul justificator de ”idealuri nobile” este un concept criminal. Idealurile nu trebuie să fie !nobile” și nici măcar nu trebuie să fie idealuri. Trebuie să fie niște prospecții, niște mize mai mult sau mai puțin pragmatice, într-un sens natural și omenesc. Trebuie să avem în vedere nu caracterul ”nobil” sau ”ne-nobil”, ci pe acela uman. Nu mai este posibil să zici astăzi că ești de stânga, pentru că stînga este infectată de toate purulențele posibile. Dreapta – nu. Deși, ce e dreapta? Noi românii am fost acuzați de ”reacționarism”. Întîmplător ”forțele reacționare” erau cei mai iluștri oameni ai României. Faptul că am avut ”la dreapta” marile noastre genii nu este un lucru de care trebuie să ne jenăm. Trebuie să căutăm să înțelegem de ce. Stînga, la noi, cîtă a fost, are o tradiție intelectuală și umanitară – nu umanistă, cuvîntul e aberant – foarte stimabilă. Eu am avut totdeauna o mare simpatie și chiar admirație pentru Dobrogeanu Gherea. … Mai pot spune astăzi despre un om ca Dobrogeanu Gherea că e ”de stînga”?  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mîine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 570. Luni 23 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (26)


Alexandru Paleologu (1919 – 2005)  (https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Paleologu) a fost un scriitor, eseist, critic literar, diplomat și om politic român. Înregistrat în anul 1993, în cazul de față avem chiar un dialog, un interviu luat (doar) de către Andrei Pleșu celebrului umanist, interviu publicat în două numere consecutive (11 și 12) din martie și aprilie 1993.

Dialogul începe, ușor provocator, cu amintiri de pe vremea întâlnirilor de la Păltiniș, cu concluzia șoc că… înainte era mai bine. Ca să ne îngrozească și mai mult Al. Palelogu plusează masiv și afirmă: ”Era mai bine înainte, tot așa cum era mai bine în pușcărie. Trebuie să spun că în pușcărie era foarte bine dintr-un anumit punct de vedere, știam foarte bine cine sîntem, noi și cine sînt ei. Probleme de tranziție cu ei nu se puneau. Nu existau dileme de ordinul acesta. Existau dilemele noastre, de altă natură, mai profundă. Fericirea nu este neapărat agrement. Uneori înseamnă antiagrement. De multe ori fericirea constă în suferință.” (p. 327). Ei, așa mai merge… Putem înțelege că și în suferință se poate găsi ceea ce numim fericire, cu o singură condiție: să știi ce vrei de la viață și de la semeni. Iar savantul știa că cel mai mult își dorea libertatea (de expresie, de impresie, de circulație etc.).

Privit prin prisma binomului libertate – nonlibertate, Al.P. sintetizează excelent momentul decembrie 89 și tranziția ce a început atunci: ”Între timp au survenit să nu zic libertatea, ci libertățile. Căci este sigur un lucru: derapajul care s-a produs în decembrie 89 în favoarea recuperării de către comuniști a puterii nu le-a reușit acestora în totalitate; noi am câștigat mai mult decât au recuperat comuniștii. Cu toate aparențele, este vorba despre un pas enorm în sensul pe care îl dorim. Atâta doar că în vîrf se află instalată o putere legitimă, nu comunistă, din ce în ce mai puțin comunistă, dar a unor comuniști.” (p. 327).

După cum a șarjat chiar de la începutul dialogului, lui Al.Paleologu îi place/ plăcea ironia, gluma, calamburul, tocmai pentru a putea să ne despărțim de trecut mai vioi și mai degajați: ”A lua lucrurile integral în serios, fără o marjă fie de parodie, fie de anecdotă, fie de glumă, fie de scepticism, fie de neseriozitate este foarte grav. Eu totdeauna am avut groază de seriozitate și aspectul omului serios pe mine mă întristează, mă indispune.” (pp. 328-329) În fond, dacă umorul este apanajul oamenilor inteligenți, cum ar putea intelectualul cu mult simț al umorului Paleologu să se simtă confortabil în prezența proștilor (adică a celor lipsiți de simțul umorului)?

Cvasiironic, invitatul pe Divan al dlui Pleșu reia tema beneficității lipsirii de libertate ca un mod sigur de a iubi cu nesaț libertatea, afirmând tranșant și clar ce anume îi datorează mai mult mentorului său Constantin/ Dinu Noica: ”În special, îi sînt recunoscător pentru faptul că, mulțumită lui, am ajuns la închisoare. Zic mulțumită lui și nu din pricina lui, pentru că socot că acest fapt a fost un mare noroc. Închisoarea este o experiență care, pentru o anumită calitate umană, este benefică. … În special oamenii de o anumită calitate, zic eu, au, în afară de setea de agrement, de voluptate, de confort, de putere, de glorie de bogăție, și o sete, mai puțin mărturisită, de suferință, de umilință, de a fi zdrobit, de a verifica propria rezistență la răutate.” (p. 333).  Păstrând proporțiile, am amintirea celor trei zile de ”pușcărie” făcute în armată, zile care mi-au satisfăcut nu doar multe curiozități legate de statutul de ”închis”, ci și plăcerea ușor masochistă de a-mi fi verificat multe gânduri și simțuri. (Am povestit mai pe îndelete acest episod într-una din pseudorecenziile scrise înainte de a începe acest serial).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 547. Sâmbătă 30 iunie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (3)


Fără pretenția de a fi făcut o selecție riguroasă a celor mai strălucite minți românești ale ”acestor complicate vremuri”, antologatorul Mircea Vasilescu a avut, probabil, în minte, un set de criterii de selecție. Totuși lista celor 21 de participanți la cele 20 de ”interogatorii bine temperate” poate stârni legitime întrebări: De ce (doar) ei și nu (și) alții? De ce nu toate ”interogatoriile” care au avut loc pe divan? De ce doar trei feminine dintr-un total de 21 (cca 14%) sunt invitate pe divan? De ce doar ”telectuali dă Capitală” (excepții: britanicul Deletant, elvețienii români Victor Ieronim Stoichiță și Ion Vianu, și nord-americanii români Matei Călinescu, Aurelian Crăiuțu și Vladimir Tismăneanu)? De ce numai ”maturi” de la 50 de ani în sus, majoritatea având peste 70 de ani (unii dintre ei fiind acum decedați)? Pe când o listă cu tineri valoroși de maximum 35-40 de ani care să contureze o brumă de speranță pentru viitorul României? De ce s-au oprit divanurile ad-hoc în anul de grație 2012? De ce nu au fost invitați mai mulți intelectuali de stânga (majoritatea fiind dreptaci sau extremiști de centru după celebra expresie a lui Radu Cosașu, exceptându-l pe Mircea Cărtărescu care în 1990 își declara iubirea nețărmurită față de alesul Ion Iliescu și tovarășul său de partid socialist Petre Roman, pentru ca ulterior să devină un admirator al președintelui Băsescu, urmând să aflăm în viitor care sunt/ au fost feblețurile ideologice ale profesorului și scriitorului Cărtărescu).

Pe prima copertă a cărții este ”afișată” lista celor 21 de împricinați/ invitați. Pentru a avea o posibilă imagine de ansamblu asupra criteriilor de selecție, iată lista (strict alfabetică) a inteligențelor/ invitaților chemate/ chemați la taifas turcesc: Lucian Boia, Matei Călinescu, Mircea Cărtărescu, Andrei Cornea, Aurelian Crăiuțu, Dennis Deletant, Neagu Djuvara, Luminița Gheorghiu, Toni Grecu, Monica Macovei, Alexandru Paleologu, Horia Roman Patapievici, Andrei Pleșu, Cristi Puiu, Antoaneta Ralian, Victor Ieronim Stoichiță, Mihai Șora, Vladimir Tismăneanu, Alexandru Tocilescu, Mihai-Răzvan Ungureanu și Ion Vianu. Precizez că rostul acestor cvasipseudomicrorecenzii care vor urma este acela de a extrage acele puncte de vedere și formulări mai insolite, mai semnificative și mai utile din punctul de vedere al înțelegerii ”pe ce lume trăim” și care care mai este ”regimul armelor și munițiilor”.     (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!