liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Aristotel

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 579. Marți 31 iulie 2018. Legile fundamentale ale imbecilității umane (6)


Am amendat deja, de la început, grava carență impardonabilă a autorului, aceea de a nu defini ab initio termenii fundamentali cu care (se) operează în Tratatul său modest ca dimensiuni dar de o uriașă însemnătate pentru viața planetei Pământ. Dar autorul a avut cu siguranță o strategie clară în a începe prezentarea Legilor fundamentale ale imbecilității umane fără a defini conceptul de bază, acela de imbecil. Conform acestei strategii subtile și deloc accesibile oricui, autorul declară chiar la începutul celui de al treilea capitol al Tratatului său, capitol intitulat ”Un interludiu teoretic” (pp. 29-33): ”Am ajuns astfel într-un punct în care este necesar să clarificăm conceptul de imbecilitate umană și să definim sintagma ”personaj dramatic” (dramatis persona)” (p. 29). Într-adevăr, better later than never! Deoarece pe parcursul acestui capitol interludic nu se vorbește/ scrie nimic despre ”definirea sintagmei personaj dramatic (dramatis persona)” mi-am pus, firește, întrebarea: de ce oare scriitorul nu se ține de cuvânt? Dar înainte de a-l acuza pe Cipolla de uituceală savantă, am purces la căutarea textului original (englezesc) după care s-a făcut traducerea. Oare nu cumva…? Ba da, chiar așa: traduttore = tradittore. Iată textul: ”At this point it is imperative to elucidate the L. concept of human stupidity and to define the dramatis persona”. Mai întâi, trebuie să declar că nici eu nici traducătoarea nu știm ce înseamnă acel ”L.” inserat în text. Traducătoarea a trecut, cu nonșalanță peste problemă, ignorând-o. Eu nu pot face decât să-mi recunosc ignoranța și să apelez la persoane știutoare (Smaranda, ești pe recepție?). Dar nu pot accepta traducerea ”to define the dramatis persona” prin ”să definim sintagma personaj ”dramatic” (dramatis persona)”. În realitate, este vorba despre numirea/ spunerea pe nume a personajului acestei piese/ cărți, personaj numit ”imbecilitate”. Iată traducerea mea: ”și să spunem personajului pe nume”. Atât! Nu este vorba despre definirea sintagmei latinești și nici de vreun personaj plin de dramatism. Trimiterea este evidentă la personajul cărții: prostia/ imbecilitatea omenească. Pentru doritorii de lectură a textului original al cărții sugerez două link uri: https://archive.org/stream/The_Basic_Laws_of_Human_Stupidity_by_Carlo_M._Cipolla/The_Basic_Laws_of_Human_Stupidity_by_Carlo_M._Cipolla_djvu.txt  sau mai bine la http://harmful.cat-v.org/people/basic-laws-of-human-stupidity/ . În treacăt fie spus, dând Search pe Google ”The Basic Laws of Human Stupidity”, am primit de la generosul motor de căutare peste 24 de milioane de trimiteri!

Am înțeles strategia autorului de a amâna timp de două… capitole lămurirea conceptului de imbecil, dar la nivel tactic arta amânării atinge desăvârșirea. Probabil, mulți dintre noi s-ar fi așteptat ca autorul să precizeze, cu maximum de claritate, de la bun începutul capitolului: un imbecil este acea ființă umană care…. Nț! Nu așa procedează însă autorul acestui concis tratat despre imbecilitate, ci – ca un veritabil autor de romane de aventuri – o ia din nou pe ocolite, într-un stil oarecum jucăuș (doar este vorba despre un inter-ludiu: adică nici pre-ludiu, nici post-ludiu, ci ceva între/ printre). Inspirat probabil din teoriile economice ale Lordului social-democrat John Maynard Keynes (cel care a scris despre ”înclinația spre investiții” și ”înclinația spre economisire” ale anumitor tipuri psihologice de oameni), Carlo M. Cipolla – ca rezultat al vastelor și laborioaselor sale cercetări – lansează conceptul de ”înclinație spre socializare”. Aparent contrazicându-l pe marele Aristotel care cugetase și scrisese cu cca 2300 de ani înainte că ”Omul este un animal social” (de unde și simpatia părinților socialismului științific, Marx îndeosebi, față de filosoful grec), autorul italian vine cu o fină și necesară nuanțare: unii oameni sunt foarte sociali, în timp ce alții sunt foarte puțin sociali, iar între aceste extreme se află marea majoritate a oamenilor cu înclinații diferite spre socializare. Ceea ce părea a fi un tratat (psihologic) de teoria acțiunii umane (cum acționează oamenii asupra mediului înconjurător) apare a fi acum un tratat (psihosociologic) de teoria inter-acțiunii sociale (cum interacționează oamenii între ei și ce obțin din asta: pierderi sau câștiguri). Economist fiind (școlit la London School of Economics), istoricul italian nu uită să invoce și costul de oportunitate (un câștig sau o pierdere potențiale) al interacțiunii dintre două persoane; mai mult, el consideră că fiecare dintre noi ține (în minte) un fel de cont de câștiguri și pierderi în care se înregistrează ce se câștigă și ce se pierde în urma interacțiunii unui semen cu un altul. (Despre utilitatea diurnă a ținerii conturilor știm de la părintele contabilității, matematicianul italian Luca Bartolomeo de Pacioli (1447 – 1517), cel care l-a învățat matematică pe Leonardo da Vincihttps://en.wikipedia.org/wiki/Luca_Pacioli sau https://www.edusoft.ro/luca-pacioli-parintele-contabilitatii/). Dar asta înseamnă că și noi înșine vom produce plusuri sau minusuri în conturile personale ale celor cu care interacționăm. Din această contabilitate în partidă dublă italianul economist Carlo M. Cipolla (https://en.wikipedia.org/wiki/Carlo_M._Cipolla) își imaginează calitățile/ caracterizările (aprecieri de la terți) pe care le obțin două persoane care interacționează. Pentru aceasta el apelează la sistemul de coordonate bidimensional (din deja celebra figură nr. 1 de la pagina 31). Deoarece nu am cum reproduce aici sistemul de coordonate bidimensionale invit cititorul doritor de claritate să deschidă linkul de mai jos:  https://ro.wikipedia.org/wiki/Coordonate_carteziene și să noteze (fie și imaginar) că axa verticală este notată cu Y, iar cea orizontală cu X. Cadranul din dreapta sus este cel care înregistrează doar valori pozitive/ avantaje/ câștiguri (+), iar cel din stânga jos înregistrează doar valori negative/ dezavantaje/ pierderi. Nu întâmplător, numerotarea celor patru cadrane începe cu cel pozitiv (notat cadranul I) și în care Cipolla include mulțimea In (adică a oamenilor inteligenți, care câștigă mereu), iar cadranul III (cel negativ) include mulțimea Im (adică a imbecililor, a celor care pierd mereu). Cadranul II (care are și + și ­- ) este notat de Cipolla cu N (neajutorați), iar Cadranul IV (ultimul) care are de asemenea și aspecte negative/ pierderi dar și pozitive/ profituri) este notat cu R (adică mulțimea răufăcătorilor). Autorul realizează că suntem în fața unei probleme de cost-beneficiu (cine ce pierde și ce câștigă în raport cu un altul), dar declară ferm că nu vrea să plictisească prea mult cititorul cu chestiuni tehnice. Însă cheia problemei se află în finalul ”povestirii” și ea frizează relativismul etic (fără a fi numit astfel de autor).  Iată cum (de)scrie/ exemplifică Cipolla acest caz cu un posibil dublu standard: ”Tom îl lovește pe Dick și se simte mulțumit de fapta sa. Poate pretinde că Dick este absolut încântat că a fost lovit. Dick însă poate să nu fie de acord cu Tom. Poate chiar să fie supărat că a fost lovit. Prin urmare, este decizia lui Dick, nu a lui Tom, dacă acest incident a fost un câștig sau o pierdere.” (p. 33). Cu alte cuvinte, Dick poate să fie inteligent și să înregistreze acțiunea lui Tom ca pe o agresiune și un afront, sau poate să fie imbecil și să considere că bătaia e ”ruptă din rai” și că a meritat să fie lovit, înregistrând acțiunea lui Tom ca pe un act pozitiv/ favorabil lui. Se știe că granița dintre sublim și ridicol este, adesea, infimă! Așadar, ca răspuns la întrebarea: ”în ce cadran îl trecem pe Dick?”, ajungem la solomonicul și relativistul răspuns: Depinde!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 478. Luni 23 aprilie 2018. Apologia plagiatului – 2


Autorii noștri la modă n-au decât să fure una-alta. N-am nimic împotrivă. Vor fi furat oricum mai puțin decât La Fontaine sau decât Moliere. Am îndoieli serioase că severitatea acuzatorilor lor s-ar baza pe o cunoaștere exactă a artei de a scrie. Motivele acestei rigori sunt de alt ordin, iar primul dintre ele este banul” (Anatol France, 1892; apud Henning, Apologia plagiatului, p. 17).

Înainte de a ne lăsa conduși de Henning în/ prin istoria plagiatului (în episodul următor) se impune un moment de reflecție asupra spuselor/ scriselor lui Anatol France de mai sus. Bună observație: miezul problemei este banul/ dreptul de a fi răsplătit pentru o muncă prestată. Plagiatul este furt intelectual, iar furtul este un atentat la dreptul de proprietate – cel care se află la temelia oricărei construcții sociale.

Cei care susțin că plagiatul este inofesnsiv, că doar toți ”ciupesc” de ici-de colo, că nimic original nu mai poate exista, devreme ce temele majore ale omenirii au fost discutate și ”rezolvate” cu mii de ani în urmă, așadar aceștia ar trebui să dea o declarație cum că nu se simt deranjați de faptul că la magazin nu li se dă restul corect, că un ”vraci” le vinde apă de la chiuvetă pe post de medicament miraculos, că doctorul care îl tratează are o diplomă obținută prin plagiat etc.

Desigur, plagiatul are tangențe directe cu ceea ce în mod obișnuit numim inteligență și prostie. Plagiatorul inteligent (sau care se crede astfel) nu va fi prins asupra faptului și va poza în mare creator original, iar consumatorul prost va cumpăra produsul plagiatorului inteligent fără să știe că a plătit un hoț. La rigoare, el nu are dreptul să se supere devreme ce el însuși a luat decizia de a cumpăra, nu altul. Da, dar a fost păcălit să cumpere, neștiind că ALTUL ar trebui răsplătit cu banii săi. Pe scurt, la mijloc este BANUL: plagiatorul plagiază ca să aibă un folos pecuniar (mai mic sa mai mare, mai devreme sau mai târziu), iar cititorul/ consumatorul/ cumpărătorul care miroase că a fost păcălit este în drept să reclame că a fost ”jefuit” atunci când a cumpărat ceva ce fie că  el deja cumpărase și plătise acel text, fie că nu pur și simplu nu vrea să fie părtaș la jefuirea altora. A cumpăra o revistă subvenționată care publică plagiate înseamnă că tu ai plătit (prin impozite și taxe) pe plagiator(i)/ hoț(i), fapt care îți dă inconfortabilul sentiment de complice.

În esență, legislația antiplagiat din țările serioase nu pedepsesc doar gestul (i)moral de a fura, ci sancționează și lenea celor care – plagiind – nu mai creează lucruri bune, plăcute, ”noi”.  Scrie Henning în ceea ce se vrea un fel de introducere la carte (text intitulat ”Acesta este un plagiat” – un fel de autodenunț, o ironie sfidătoare la adresa acuzatorilor și judecătorilor din procesul său de plagiat): ”Ceea ce se reproșa în secolul al XVII –lea nu era furtul, ci furtul unor prostii. < Un astfel de scrib – scrie France – nu este demn de a scrie și de a trăi. Dar scriitorul care nu ia de la alții decât ceea ce-i convine și-i este de folos, știind să aleagă, e un om cinstit. Îndârjirea de a urmări un om pentru plagiat e un viciu al epocii, conchide el. Iar acest viciu este originalitatea. ”Când observăm că ni se fură ideile, să cercetăm, înainte să facem zgomot, dacă erau într-adevăr ale noastre” >. În episodul trecut ”m-am lăudat” că părți din Metodologia Scop Mijloc se regăsesc în articole, discursuri, prelegeri, autoasumate de alții ca originale, dar am spus că faptul nu mă deranjează, atât timp cât sunt bine diluate în preluări (și) de la alții și împănate cu ceva-ceva formulări ”personale”. Ideile de bază din MSM se regăsesc, parțial și nesistematizat ca teorie de sine stătătoare la Aristotel, Machiavelli și mulți alții care au sesizat că axa scop-mijloc poate fi un bun criteriu de înțelegere/ analiză/ construire a lumii. Nu doar că nu am ascuns acest lucru dar am subliniat că în mod sigur au existat și alți gânditori care au reflectat asupra acestor lucruri, dar de care nu am încă cunoștință. Într-adevăr, atunci când cineva afirmă că o teorie/ concepție etc. îi aparține este obligatoriu este să precizeze înaintașii și raportul ideatic cu aceștia. Nimic nu se naște pe loc gol, dar semințele aruncate anterior trebuie recunoscute ca atare. Problema e că înaintașii străvechi n-au menționat întotdeauna de unde au o idee sau alta…  ”Plagiatul nu e niciodată altceva decât arta anamorfozei” (p. 19) scrie Henning, dar nevrând să recunoască de unde a copiat asta… Merită reflectat și la aceste rânduri care stârnesc admirație pentru arta avocaților apărării: ”… plagiatul, precum crima, nu există decât dacă este este dat în vileag, dezvăluind atunci, în mod brutal, fața nevăzută a travaliului literar: la urma urmelor, plagiatul este o artă poetică.  … orginalitatea, în materie de creație, nu e decât o momeală, o înșelăciune” scrie Henning, uitând să recunoască evidența că orice înșelăciune trebuie taxată ca atare și nu lăudată ca un genial fruct propriu aducător de lauri și lovele.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Mihail Gorbaciov – groparul leninist al comunismului bolșevic sovietic rus expirat și al Imperiului răului (5)


 

CUPRINSUL celor 5 episoade ale pseudorecenziei

 

  1. a) Numerologie sovietică medievală și feudală. b) Ucraina în ecuația geopolitică a trecutului sovietic, cu sugestii clare pentru geopoliticile prezente și viitore. (4 pagini)
  2. Cum se educau politrucii sovietici (cu reminiscențe în contemporaneitate). (3 pagini)
  3.  a) Mihail Gorbaciov – o piesă de șah intens jucată pe eșichierul politicilor bolșevice elaborate preponderent cu ajutorul serviciilor de informații  Istoria creșterii și decăderii Imperiului Răului. (2 pagini); b) Gorbaciov, promotorul reformării economice a sistemului sovietic/ bolșevic, dar fără reforme politice adecvate (5 pagini); c) Cum funcționa aparatul birocratic de partid și de stat (nomenclatura/ sistemul/ sfânta sfintelor) în URSS (cu similarități evidente și țările din ”lagăr” (15 pagini)
  4. Gorbaciov și restul lumii. Implicarea reformistului leninist în obținerea păcii mondiale  pentru salvarea imperiului rus/ sovietic. Politica externă gorbaciovistă – melanj de influențe externe și încercări de a influența mersul lumii (12 pagini)
  5. A utilizat Mihail Gorbaciov concret și conștient ”Metodologia Scop Mijloc” în strategiile și tacticile sale reformiste, sau povestirea actuală (2013) a unor fapte de atunci este redată cu termeni preluați din MSM?  Concluzii. Sugestii bibliografice.

 

 

NOTA: (Prezentarea și pseudorecenzia cărții ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika” de Mihail Gorbaciov (n. 1931), Editura Litera, traducere de Justina Bandol, cu o Prefață de Adrian Cioroianu, 651 pagini. Originalul în limba rusă a apărut în anul 2013 cu titlul de ”Naedine s soboi: vospominania i razmîșleniia”)

 

 

Prima parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/09/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-1/

 

A doua parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/12/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-2/

 

A treia parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/28/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-3/

 

A patra parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/02/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-4/

 

Notă: la fiecare dintre episoadele acestei pseudorecenzii voi relua sinteza (de mai jos) în mai multe puncte,  cu eventuale modificări ce au rezultat dintr-o relecturare a cărții, din realitățile momentului sau din dorința de a oferi o formulare mai clară. Cititorii pot face și o lectură separată a acestor punctări sintetice cu folosul de a vedea cum pot să se transforme niște texte în funcție de noile contexte, subtexte sau pretexte.

 

  • Mihail Gorbaciov – medicul curant al bolnavului imperialist sovietic a săpat adânc și temeinic o groapă pe măsura celebrului viitor decedat. Este moartea Imperiului Răului o eroare politico-medicală gorbaciovistă sau a fost sfârșitul firesc al unui sistem anacronic și împotriva naturii? Este, în orice caz, o realizare măreață a gândirii medical-politice sovietice: simultan cu rețeta prescrisă pentru însănătoșirea bolnavului de către ”medicul” Gorbaciov să accepți eutanasierea și să emiți certificatul de deces prin ”democratul”  Elțîn, Prim Secretar al CC al PC al Rusiei, și să asiști impasibil la ceremonialul funerar pregătit de președinții a trei foste republici sovietice: Ucraina, Rusia, Belarus.
  • Boris Elțîn (”Țarul Boris”) a dat lovitura de grație statului sovietic și a coborât – în extaz și în adânc –  sicriul statului sovietic imperialist în groapa săpată de Gorbaciov. Un șir de președinți americani (Nixon, Reagan, Bush, Clinton) i-au cântat, fericiți, prohodul.
  • Vladimir Putin dorește cu ardoare întoarcerea mortului de la groapă. Rebotezarea fostului imperiu cu numele de Uniunea Euroasiatică sugerează clar că este vorba despre continuatoarea Uniunii Sovietice, dar și despre o contrapondere fermă și agresivă la adresa Uniunii Europene și a Statelor Unite. Deputații putiniști îl acuză, în luna mai 2014 (http://www.mediafax.ro/externe/un-grup-de-deputati-rusi-cere-judecarea-lui-mihail-gorbaciov-pentru-destramarea-urss-12446188), pe fostul președinte al Uniunii Sovietice de impericid. Memorialistul Gorbaciov are doar cuvinte de ocară pentru ”veselul” Elțîn și doar cuvinte de laudă pentru nostalgicul gorbaciovist-leninist Putin. Propunerea mea, din anii 90 – ca soluție necesară și posibilă de asigurare a păcii și prosperității pe termen lung – este crearea de urgență și în mod temeinic a Uniunii Euroatlantice care să reunească (pentru început) Americile, Australia, UE, Japonia, Israel și Turcia.
  • Dialog peste decenii între fostul director al CIA și președinte american George Bush (1981 – 1989) și fostul KGB-ist și premier-președinte rus Vladimir Putin (1999 – prezent). Va deveni oare o regulă ca directorii de servicii secrete să devină șefi de stat?
  • Mihail Gorbaciov ne deslușește – parțial, dar fundamental – poziția și rolul Ucrainei în imperiu, în afara acestuia și împotriva supraviețuirii imperiului. Concluzia mea: imperiul rus nu poate fi refăcut decât pornind de la fundamentele geopoliticii imperiale (Drang nach West!, sau în varianta rusă: Do Berlinu!), pornind din Ucraina. De aici și importanța crucială pentru Occident și NATO de a nu recunoaște niciuna dintre modificările de frontiere făcute de Rusia prin forța armelor, a propagandei și a promisiunilor mesianice în teritoriile care definesc în plan internațional statul ucrainean.
  • Câteva interesante considerații perestroikiste personale despre gerontocrația feudală sovietică (De la Lenin la Gorbaciov) descrise de memorialistul Gorbaciov demonstrează că bolșevismul rus a fost un feudalism de stat cât se poate de primitiv, dar  care aspira la o modernizare industrială și militară care să impună teamă și respect restului lumii.  N-a fost să fie…
  • Un istoric poet(ic) și un om politic amator – Adrian Cioroianu – îl descrie pe Gorbaciov ca ”inovator al Istoriei”. Consider metafora ca fiind exagerată. Gorbaciov este doar noul Lenin (cel din ultimii săi ani de viață,care a pus sistemului creat de el un diagnostic destul de corect: ineficiență cronică), care a propus și impus remedii neadecvate în vederea unei iluzorii însănătoșiri, apoi a tras o concluzie și a închis o paranteză (ambele triste pentru sistemul totalitar și imperial sovietic rus). Toate acestea s-au desfășurat într-un crâmpei de istorie umană. Acest crâmpei (o simplă paranteză istorică) a durat, din păcate,  peste 7 decenii.
  • Ucraina este descrisă în carte ca fiind teritoriul în jurul căruia s-au desfășurat evenimente importante în timpul revoluției bolșevice, în timpul celui de-al doilea război mondial, în fisurarea URSS ului, dar și în destrămarea definitivă a statului sovietic. Nu în ultimă instanță se conturează și speranțele – trecute și recente – ale lui Gorbaciov de refacere a statului sovietic, speranțe legate de Vladimir Putin (noul Stalin?). Pentru Gorbaciov, Putin este șansa Rusiei de a redeveni un imperiu cu impact mondial major. În triada puterilor principale din acest secol (SUA + UE, Rusia, China) personal cred că se va aplica mereu principiul demonstrat în triumviratele romane: doi se aliază împotriva celui de-al treilea, cu gândul să-l slăbească pe partenerul rămas și să domine nestingherit mapamondul…
  • Tot în categoria ”memorialistică pe tema destrămării Imperiului Răului” recomand cartea generalului moldovean (fost sovietic) Ion Costaș, ”Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război ”nedeclarat””, Ed Rao, 2012, 666 pagini, unde se devoalează mai clar unele dedesubturi ale politicii gorbacioviste, dar și sublinierea implicării KGB în procesele perestroikiste. O carte mai recentă, semnată de Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial. Culisele loviturilor de stat din URSS”, Ed Ștefan, București, 2014, 302 pagini, are meritul de a pune punctul pe i tocmai în ce privește aspectele ocolite sau tratate superficial de Gorbaciov în cartea ”Amintiri”. Tot la capitolul ”recomandări bibliografice” amintesc volumul intitulat ”Scrieri alese” de Mihail Gorbaciov, apărut la București, în Editura Politică în anul 1987.

 

 

 

Episodul 5 A utilizat concret Gorbaciov Metodologia Scop Mijloc în strategiile și tacticile sale reformiste, sau povestirea unor fapte de atunci este redată cu termeni preluați din MSM? Concluzii și sugestii bibliografice

 

Unele dintre cărțile pe care le citesc și le (pseudo)recenzez sunt alese pe criteriul utilizării sau nu a Metodologiei Scop Mijloc (dacă da, cum?; dacă nu, de ce?). Am avansat deja, în episoadele anterioare, ipoteza că esențe ale MSM ar fi putut fi cunoscute și utilizate de lideri de varii ranguri, de la noi sau de aiurea. Nu pot ocoli faptul că am căutat să fac larg cunoscută această metodologie transdisciplinară, postmodernă, holistico-enciclopedică și umanistă, atât în țară cât și în afară, atât în anii 80 – 90 ai secoului trecut, cât și în noul mileniu. Micile senzații că cineva imi supervizează/ monitorizează activitatea le-am pus pe seamna gradului de noutate și de utilitate a acestei modalități de gândire, simțire și (decizie de) acțiune, pe care o consider benefică pentru aceia care îi pătrund esențele și fac antrenamente adecvate. Nefiind afiliat partidic și neactivând în niciun fel de organizație (cu excepția UGB), deci nefiind o persoană publică, – concluzia logică ce rezultă este că orice cercetare cu grad de noutate și utilitate  prezintă interes major pentru organizațiile plătite din bani publici (uneori și privați) pentru a aduce la cunoștința conducătorilor informații care să se poată utiliza în procesele decizionale. (Este știut și faptul că ofițerii de teren adună săracii, dar când să fie citite și folosite de către decidență, mai va… Adică, plicurile rămân adesea nedesfăcute și, evident, necitite deoarece aleșii neamului sunt mereu în campanii electorale respectiv în campanii de adunare de fonduri/ șpăgi). În 1990, interesul pentru MSM creștea, eu însumi fiind mirat că tocmai cei care se uitau crunt la mine deveniseră excesiv de prietenoși. Abia mai târziu am realizat că prin asta se mima schimbarea… În fine, abia reușeam să dau explicații, în stânga și-n dreapta, despre cum e cu noua paradigmă. Peste puțin timp auzeam aceste explicații în gura unor personalități politice care vroiau să impresioneze auditoriul cu moduri noi de a soluționa problemele țării. Cel mai vizibil caz (dar și cel mai jenant) a fost cel al lui Petre Roman care a lansat la un post tv ideea că va folosi un mod nou de analiză și predicție bazat pe scopuri și mijloace. Din păcate, la mijlocul explicațiilor a încurcat conceptele și a schimbat subiectul…  Prin 2008 (parcă) am participat la o Conferință internațională la Volgograd (fostul Stalingrad) unde am avut câteva întâlniri cu o doctorandă rusoaică a cărei temă era legată de teoria acțiunii umane. Am încercat să fiu cât mai clar și bine argumentat pentru a fi sigur că măcar acolo va fi folosită MSM. Și exemplele s-ar putea  înșira pe zeci de pagini. Simplul fapt că în editoarele electronice de texte atât în limba română cât și în limba engleză cuvântul cheie al MSM – adecvare/ adequacy – apărea ca fiind necunoscut fiind solicitat să caut altul sau să-l adaug la dicționar. După câțiva ani frecvența utilizării cuvântului adecvare/ adequacy a crescut impresionat. Opinia mea este că fenomenul este unul cât se poate de normal. Un belgian și-a elaborat și susținut teza de doctorat pe critica MSM, iar articole pe această temă s-au publicat în număr tot mai mare. Știu că există o anumită invidie între cercetători în cazul în care unul dintre ei are o idee mai … îndrăzneață. Cineva mi-a destăinuit faptul că el crede că MSM este ”o mare prostie”, pentru ca peste câtva timp să citesc articole semnate de el și care erau, esențialmente… MSM. Am dedus de aici că refuzul unor experți din cadrul Ministerului Educației de a introduce MSM în școală nu se datora faptului că nu acceptau tezele acestei teorii, ci pentru că doreau să se afirme ei înșiși cu … ”ceva nou”. Am propus, cu decenii în urmă, dar cu reluări la fiecare 3-4 ani, ca MSM să fie predată în școlile elementare (eventual și la grădiniță), specializările urmând a fi doar apanajul nivelurilor master, doctor și postdoc. Este deja acum cunoscut că la inițiativa unor ”tovarăși” de la minister, la ciclul primar s-a introdus disciplina de ”Fericire” și cea de ”Finanțe”. La o simplă analiză este ușor de observat că ”fericire” este un alt nume pentru ”adecvare”, iar etimologia cuvântului ”finanțe” face trimitere la ”fin”s, adică la scopuri. Dacă intenția reformatorilor din Educație era să ajute copiii să gândească corect ar fi fost suficient să compacteze chiar mai multe discipline – coerente și corelate – având avantajul de a promova trandisciplinarizarea, de a crește eficacitate predării și chiar eficiența acestui proces. Din păcate, cred, împreună cu alți comentatori și cititori ai unui interesant articol din The Guardian (http://www.theguardian.com/higher-education-network/blog/2014/may/30/universities-interdisciplinary-research) că sistemele de educație și cercetare au devenit cam peste tot în lume mici business-uri cu reguli inovate și schimbate ca în modă: cel care lansează o modă are deja torul pregătit pentru producția de serie: criterii de evaluare a cercetării care nu pot filtra impostura, ba chiar dimpotrivă! Am adăugat și eu un mic comentariu (care era de fapt o atenționare a faptului că articolul propunea ceea ce eu propun de multă vreme…): ”In some articles published in the Journal Economy Trandisciplinarity Cognition (http://www.ugb.ro/etc/etc2009no2/edit.pdf ) I have written about the necessity to overpass disciplinarity and interdisciplinarity and go to transdisciplinarity So interdisciplinarity is a trap we need not enter, just because the interdisciplinarity means to underline the power of disciplines. That is why I have launched the slogan: ”Science is dead! Long live transdisciplinarity!” I am ready to cooperate with any person or institution eager to reform the modern education system and pass to a postmodern, transdisciplinary one. I have written tens (maybe hundreds) of articles to demonstrate a different way of doing education and research is quite necessary. Please use my FB messages address: http://www.facebook.com/ liviu.drugus in order to have dialog on these hot themes”. Apoi am comentat și pe un cont de FB: ” ”Science is dead! Long live knowledge!” (în traducere liberă, această formulă, lansată de mine în primii ani ai acestui secol, poate fi expusă astfel: ”Jos disciplinaritatea! Trăiască transdisciplinaritatea!”) Când am propus restructurarea din temelii a educației în postmodernitate lumea era mai mult decât iritată, deranjată și/ sau nedumerită. Ei, dacă ideea vine de la/ via The Guardian asta e cu totul altceva… Nimeni nu e profet în țara lui… Dacă transdisciplinarizarea și reforma academică vine din exterior, hai să ne închinăm exteriorului.       http://www.ugb.ro/etc/etc2009no2/edit.pdf Desigur, metoda transdisciplinară la care am făcut referire nu era alta decât MSM.

Am făcut această ”introducere – pledoarie” pentru a înțelege de ce urmăresc, în articole și cărți, modul de gândire, simțire și acțiune al autorilor. În cartea de memorialistică a lui Gorbaciov se utilizează în suficiente locuri binomul scop-mijloc, și mai ales (cel puțin în traducere) se renunță la obsesivul cuvânt ”obiective” în favoarea cuvântului ”scopuri”. Chiar acolo unde traducătoarea a păstrat cuvântul ”obiective” am detectat și elemente de MSM. Am făcut în alte pseudorecenzii considerații asupra importanței acestei schimbări. De asemenea, în aproape fiecare dintre cele aproape o sută de pseudorecenzii scrise până acum am subliniat aspecte care țin de buna înțelegere și aplicare a MSM. Invit cititorii să mediteze puțin și asupra acestei străvechi, dar foarte actuale ziceri: „Mai vârtos să înţelegi ce citeşti, că a citi şi a nu înţelege este a vântura vântul şi a fierbe apa”. (Miron Costin).

 

În perioada embargoului american asupra exportului de grâne către SUA, Gorbaciov – în calitatea sa de membru al Biroului Politic al CC al PCUS – a fost somat de Brejnev să elaboreze un ”Program alimentar” prin care să fie diminuate, eventual anihilate efectele acestui embargo asupra stării de spirit a populației. Iată cum descrie Gorbaciov modul său de gândire și acțiune pentru îndeplinirea sarcinii primite: ”La început trebuia să stabilim obiectivele, să găsim abordările și modurile de a le pune în practică” (p. 265-266). În terminologie exprimată în stil MSM: pentru început trebuie să definești cu maximă claritate scopurile, fezabilitatea atingerii acestora, nivelul lor de imperativitate, situarea lor într-o ierarhie de scopuri deja existente. Apoi, (dar asta imediat dacă nu chiar concomitent cu enunțarea scopurilor), trebuia făcută lista cât mai larg posibilă a mijloacelor, modul de interacționare și combinare a acestora, estimarea rezultatelor generate de utilizarea mijloacelor, amplificarea direcțiilor care asigurau rezultate așteptate și pozitive și blocarea direcțiilor care generau rezultate neașteptate. Deja suntem în faza a treia, evaluarea rezultatelor în vederea stabilirii gradului de adecvare a mijloacelor utilizate la atingerea scopurilor propuse. Există și posibilitatea renunțării la unele scopuri, ajungerea la concluzia că o scădere a nivelului acestora este necesară sau trebuie reformulate atât scopurile câr și mijloacele.  Apoi, totul se reia. Iar grila de evaluare are doar 27 de variabile care – cel puțin teoretic – ar trebui aplicate cvasiconcomitent în analiza nivelului de adecvare S/M la aproape fiecare moment al acțiunii îndreptate spre un anumit scop. De aceea, gândirea de tip MSM este continuă, transdisciplinară, conexată la sentimente/ simțiri și generatoare de acțiuni sau inacțiuni, iar șansa aplicării acesteia în bune condiții este determinată de vârsta la care începe pregătirea în spiritul acestei paradigme de acțiune. Toate acestea se numesc, cu un singur cuvânt, management.  Dar despre cât de multă Metodologie Scop Mijloc cunosc liderii politici și economici ar putea spune mai exact liderii înșiși…

Iată încă o secvență în care Gorbaciov își exprimă ideile folosind binomul scop-mijloc: ”Pentru noi negocierile erau un mijloc de unire a eforturilor mai multor state cu scopul de a obține rezultate pentru toate părțile” (p. 302). Aceasta era o strategie de tip win-win care, după cum se știe deja, a dus la pierderea jocului…. cel puțin pentru un sfert de secol.  După dispariția URSS, Gorbaciov încearcă să vadă unde s-a greșit și ce s-ar fi putut înfăptui pentru ca Uniunea să nu se destrame: ”Cotitura către o economie de piață cu caracter social s-ar fi putut face și ar fi trebuit făcută mai devreme și mai consecvent. Chiar în anii 1990-1991 ne-am fi putut înfrâna și am fi putut preveni distrugerea  pieței bunurilor de consum, folosind în acest scop toate mijloacele necesare, inclusiv o reducerea mai însemnată a cheltuielilor militare” (p. 543). În terminologie MSM, acest text ar suna astfel: scopurile concurente necesitau mijloace substanțiale pentru atingerea lor. În ideea de a nu compromite toate scopurile era necesar să renunțăm la unele dintre ele (înarmarea) iar mijloacele astefel eliberate să fie redirecționate către susținerea unora dintre scopurile vitale: investițiile în agricultură, în infrastructură, în educație și în industrie. Șansele atingerii acestor scopuri ar fi sporit în condițiile renunțării la struțocămilescul concept ”economie socială de piață”, în fapt o găselniță propagandistică prin care s-a indus iluzia că comunismul și capitalismul pot fi (con)topite într-un model economic mixt, nici comunist, nici capitalist, mai exact și capitalist și comunist deopotrivă (logica terțului inclus).

Sper că cititorul atent a observat cât de utilă este aplicarea MSM în înțelegerea dedesupturilor unor mișcări politice și economice subtile și cu bătaie lungă. Iar procesul de refacere a structurilor feudalo-bolșevice este în plină desfășurare, confirmând ipoteza avansată de generalul Costaș: totul a fost supus unui scop (politico-electoral) de natură economică. Odată încheiat acest proces, prin aplicarea unei legislații adecvate, vom putea avea clase antreprenoriale în fostele țări comuniste, adică va fi începutul construirii firești a unui capitalism adecvat secolului 21. Disocierea politicului de economic, a economicului de politic respectiv disocierea scopurilor de mijloace și a mijloacelor de scopuri este ABSOLUT imposibilă, înțelegând acum mai bine de ce autoritățile diriguitoare din lumea întreagă preferă să disocieze cele două aspecte în facultăți ”de profil”, eventual contrapuse și supuse unor false dispute teoretice referitoare la primatul uneia asupra alteia. Rostul ”specializărilor” și a disocierilor pe discipline înguste a fost ”soluția” modernității la explozia de informații, iar răspunsul meu și al adepților la transdisciplinarizarea educației constă tocmai în compactizare/ esențializare/ sintetizare. Am criticat, în această pseudorecenzie, concluzia lui Gorbaciov, conform căreia economicul era cheia problemei, în timp ce marile schimbări au fost, în fapt, mai întâi, una politică. Formularea corectă a întrebării este însă următoarea: cheia problemei este politico-economică sau economico-politică? Oricare ar fi modul concret de a răspunde la dilema de mai sus, cheia problemei este de natură etică, respectiv de definire clară a scopurilor și de adecvare permanentă a mijloacelor la scopuri, respectiv a scopurilor la mijloace. Cu alte cuvinte, Metodologia Scop Mijloc, bine înțeleasă, aprofundată, corect și continuu aplicată poate fi de mare folos…

Interesant mi se pare și faptul că ambasadorul Rusiei la București a acordat, pe data de 17 mai 2014, ora 22.30 – 23.00, un interviu postului de TV Digi 24, interviu pe parcursul căruia ambasadorul a vorbit despre obiective (i.e. scopuri) și mijloace. Mai ciudat mi s-a părut faptul că traducătorul a tradus cuvântul ”mijloace” (”means”) prin ”metode”. Diferența poate fi substanțială, ținând cont că ambasadorul viza chiar dimensiunea instrumentală concretă… Traduttore – tradittore…

În derularea evenimentelor din Ucraina, Vladimir Putin (cel care – se speră de către nostalgici – va reface imperiul rus/ sovietic) a aplicat în mod adecvat, pe termen scurt, Metodologia Scop Mijloc. În câteva pasaje din cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”) și Mihail Sergheevici Gorbaciov arată că judecă lucrurile (oarecum) prin prisma MSM. Le voi dedica acestor pasaje un episod aparte (episodul 5). Filiera apropierii lui Putin de acest mod de gândire este, cred: Aristotel – Marx (mare iubitor de Aristotel) – SpinozaMachiavelli – Lenin – Nietzsche – Hitler – Stalin – Gorbaciov – Putin. Desigur, nu pot ocoli adevărul că forma concretă, sistematizată și teoretizată a Metodologiei Scop Mijloc îmi aparține… Iată câteva dintre dovezile că MSM a fost folosită, până acum, în mod (majoritar) corect, dar probat deocamdată pe termen scurt, de către urmașul ideologic al lui Lenin și Gorbaciov, Vladimir Putin, dar fără a mă putea pronunța asupra soldului contului Beneficii și Pierderi pentru fiecare caz în parte, neavând date concrete. Iată etapele MSM folosite de Putin:  a) o definire clară a scopurilor de urmărit (1. finale, adică strategice; 2. intermediare, adică tactice; 3. imediate, adică operaționale); b) o gamă extrem de largă de mijloace cu combinații inedite, cu o alternare rapidă a mijloacelor (temporale, spațiale, propagandistice, de imagine, de comunicare, sentimentale, istorice, financiare, economice, politice, militare, umane, informaționale, energetice, legale sau/ și ilegale etc.). Unul dintre mijloace este chiar specialitatea de bază a președintelui rus: cumpărarea de influențe în mass media, propagandă subversivă și bănci: http://www.paginaeuropeana.ro/un-analist-american-avertizeaza-romania-sa-se-fereasca-in-urmatorii-ani-rusia-va-cumpara-mass-media-si-banci/ ; c) renunțarea la un traiect ce pare a fi dezavantajos în plan strategic sau tactic și inițierea unui proiect alăturat dar care face parte din ansamblul de scopuri urmărite; d) jocul la cacealma (la derută), devierea atenției prin lansarea de teme, probleme colaterale etc. care se constituie în mijloace de  apropiere de scopul propus. În mod evident (văzut prin prisma rezultatelor) Ucraina s-a aflat mereu în defensivă, iar conciliatorii occidentali au temporizat la maxim măsurile împotriva Rusiei. Va fi interesant de văzut, peste un număr de ani, ce va scrie Putin în ”Amintirile” sale… Probabil ceva foarte asemănător cu ceea ce va scrie și Gorbaciov în viitoarele sale cărți de memorialistică… deoarce ambii împărtășesc aceleași năzuințe și agreează modul de gândire și acțiune (managementul) bazat pe scopuri, mijloace și adecvarea scop/mijloc.

Concluzie

Am citit cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”, Ed Litera, 2013, scrisă pe parcursul mai multor ani și publicată de Mihail Gorbaciov în 2013, la îndemnul/ sugestia făcut(ă) de Grigore Cartianu într-o emisiune nocturnă la Nașul TV. Sper ca îndemnul său să fi prins la cât mai mulți doritori de cunoaștere și de – în măsura posibilului – adevăr. Cât despre traducătoarea cărții, Justina Bandol, aș fi zis că este în mod sigur basarabeancă (stabilită sau nu în România), dar pagina sa de FB (justina.bandol) spune că Justina Bandol a făcut liceul și universitatea în România. Dar, notele de subsol, unele cuvinte și sintagme folosite trimit cu gândul la un român de la Chișinău, bun cunoscător al limbii și a culturii ruse și sovietice. Câteva exemple: ”Se vedea terenul dacei, luminat de lămpile de noapte…” (p. 20). Sau: ”Venit în concediu, se oprea întotdeauna nu la dacea, ci… ” (p. 204). Cuvântul ”dacea” nu există în limba română. În schimb avem cuvintele ”vilă”, ”casă de vacanță”, ”casă de protocol” folosibile în funcție de caz.  De altfel, la doar câteva rânduri mai jos traducătoarea folosește sintagma ”vilă prezidențială”…  Pentru acronimul rusesc TOZ există cuvântul românesc ”întovărășire” (vezi pagina 37).  Expresia ”așa a și fost” este un calc după limba rusă, în timp ce corespondentul românesc este ”chiar așa a fost”.  Pentru Gorbaciov, dar și pentru traducătoare, exista, în 2013, încă orașul Stalingrad deși, după moartea lui Stalin (1953) acesta a revenit la denumirea anterioară, aceea de Volgograd (p. 71). Practic, denumirea de Stalingrad a fost folosită doar pentru perioada 1925 – 1961. Slugărnicia comuniștilor din lagărul socialist a făcut ca fiecare țară satelit să aibă (imediat după moartea satrapului georgian sovietic bolșevic) câte un oraș cu numele de Stalin. În România, Brașovul a fost, pentru un timp ”Or. Stalin” (deși propunerea inițială era ca Sibiul să poarte onorantul/ infamantul nume, s-a renunțat la această propunere din cauza brandului ”Salam de Sibiu” ce urma să devină… ”Salam de Stalin”).  Un moldovenism/ basarabenism/ regionalism este și traducerea ”azurele” (p. 220) pentru floarea numită ”albăstrele”. Cuvântul ”combiner”, de asemenea, nu există în limba română. Putem folosi ”șofer de combină”. Atât în Basarabia cît și în Moldova și Bucovina din România se folosește adesea englezismul ”combainer”. Tot o neglijență de traducere o reprezintă și transcrierea ”Leonard” în loc de Leonid (Ilici Brejnev). (p. 252). Un semn de întrebare apare și asupra traducerii acronimului KGB (Komitet Gosudarstvennoi Bezopasnosti) prin ”Comitetul pentru Securitate Națională”. Cred că traducerea corectă era Comitet pentru Securitatea Statului. (vezi p. 309). Grafierea cuvântului ”eterodoxie” (p. 333) ar fi mai corectă, cred, în forma ”heterodoxie”. Traducătoarea Justina Bandol îl contrazice pe Gorbaciov în privința unor date furnizate de către acesta. Astfel, autorul ”Amintiri”-lor scrie că la înmormântarea lui Enrico Berlinguer au participat sute de mii de oameni, dar traducătoarea scrie că au participat peste un milion de oameni… Iată cele două texte: Gorbaciov: ”Ceea ce am văzut la Roma mi-a lăsat o impresie puternică, de neșters. Doliul era național. La înmormântare au venit sute de mii de oameni” (p. 345). Justina Bandol: ”... iar la înmormântarea de la Roma au participat peste un milion de oameni” (p. 344).  Viteza cu care s-a tradus și publicat cartea este – presupun – cauza principală a inadvertențelor sau chiar neglijențelor care deranjează cititorul atent. Spre ex. denumirea rusă ”Komsomolsk-na-Amure” (putea fi echivalată, măcar ca o notă de traducător, cu denumirea românească ”Komsomolsk pe Amur” (p. 415).  Tot referitor la denumiri, traducătoarea crede că ”cuca măcăii” (p. 469) este un substantiv comun care ar sugera, eventual, locul ”unde și-a înțărcat dracul copiii”. În realitate, avem de-a face cu o localitate concretă din județul Argeș care și-a schimbat numele în renume… Vezi: http://martzian.wordpress.com/2011/08/29/unde-este-cuca-macaii/.

 

Este deja de domeniul investigațiilor istorico-jurnalistice și deontologice misiunea de a compara textul gorbaciovist original al Declarației sale din 15 ianuarie 1986, cu acela publicat, în carte, în Anexe.  Sugerez acest lucru cunoscătorilor de limbă rusă, cu scopul de a verifica, prin comparație, care dintre texte, cel publicat în anul 1987 (în volumul Mihail Gorbaciov, Scrieri alese, Editura Politică, București) sau cel tradus și publicat în anul 2013, este mai apropiat de originalul publicat în 1986. Spun asta deoarece cele două texte diferă mult atât ca stil de traducere, cât și ca lungime. Este posibil ca Gorbaciov însuși să facă o selecție a paginilor din acea Declarație, dar este posibil ca Editura Litera, (dar și traducătoarea Justina Bandol) să fi operat anumite modificări față de originalul rus al cărții de față, modificări ce ar trebui consemnate ca atare, cu motivațiile de rigoare. În cazul în care selecțiunea textelor aparține  chiar lui Gorbaciov, fără a menționa acest lucru, gestul este cu atât mai condamnabil, fiind unul asimilabil mistificărilor bolșevice tipic leniniste și staliniste. Am procedat la această atenționare din considerentul că unele omisiuni din textul original pot să devoaleze unele atitudini sau intenții ale autorului de a cosmetiza adevărul istoric, atât de relativ și de firav în aceste momente de încercări de restaurație imperială rusă (și chiar sovietică). Restaurațiile reverberează și influențează pe cei slabi. Un exemplu: preocuparea guvernului Ponta de a mângâia și de a accepta (într-o formă sau alta) ambițiile imperiale ale președintelui Putin se poate deduce și dintr-un fapt aparent banal, dar extrem de grăitor. În seara zilei de 27 mai 2014, la Radio România Actualități, în cadrul emisiunii de seară pentru copii s-au transmis câteva povestioare din literatura sovietică… Așteptăm ca RRA să transmită pilde socialiste/ revoluționare și din alte literaturi cum a ar fi cele din Coreea de Nord,  Cuba sau Mongolia…  (O posibilă explicație a ”sovietizării” României este oferită de George Friedman, președintele Stratfor, în ziarul Adevărul din aceeași fatidică dată, 27 mai 2014: http://adevarul.ro/international/rusia/george-friedmanrusia-isi-foloseste-serviciile-informatii-manipula-procesul-politic-romania-1_5384b57e0d133766a80d084d/index.html ).

Pentru aceia dintre însetații de cunoaștere care nu acceptă să plătească 52 de lei pentru cartea în discuție, aceste rânduri ale mele pot ține fie chiar locul cărții, fie să reprezinte un îndemn pentru a face efortul financiar cerut. Pentru mine – care sunt un critic al modului adesea mincinos, interesat, partizan, incomplet, incorect etc. în care se (pre)face și se predă istoria – memorialistica  este un posibil corector informațional. Cu precizarea că cititorul ar trebui să aibă permanent în minte că și autorul unor memorii are propriile interese, nivelul său de cultură și de educație și că orice afirmație a sa trebuie luată ”cum grano salis”, adică cu rezerve, cu îndoială, până la apariția unor documente, eventual până la deschiderea arhivelor secrete. Gorbaciov vrea să arate și uneori chiar pare a fi un om sincer, unul care a fost educat să afirme doar adevărul și numai adevăral. În mod cert școala sovietică, supervizarea societății de către serviciile secrete, nu sunt cel mai bun garant că absolvenții acestui sistem de educație au fost crescuți în spiritul adevărului… Dimpotrivă! Și o recunoaște Gorbaciov însuși pe parcursul cărții. Oamenii politici – fie și un Laureat al Premiului Nobel pentru Pace obținut în 1990, cum este Gorbaciov –  nu au ca specialitate și finalitate promovarea adevărului. Or, chiar și la zenitul vieții sale, autorul cărții de față încearcă să formuleze descrieri și aprecieri care să fie luate drept adevăruri, în pofida unor omisiuni evidente. Printre aceste omisiuni se află și legătura pe care a avut-o cetățeanul Gorbaciov cu KGB ul sovietic, legătură pe care doar arhivele o vor putea proba.  Gorbaciov nu a fost nicidecum dușmanul și ucigașul URSS, așa cum adesea se mai crede, ci a fost doar groparul sistemului, medicul său curant  și – acum – nostalgicul vremurilor imperiale și doritorul întoarcerii mortului de la groapă, alături de urmașul și idolul său Vladimir Putin. Ideologic vorbind, Gorbaciov este un leninist întârziat, un bolșevic feudal care visează la recrearea Imperiului Rus, indiferent de riscuri și mijloace.  Gorbaciov este un ”umanist”, în sensul foarte larg al cuvântului, însă în niciun caz nu este un sentimental. Dar tot o formă de ”umanism” bolșevic a fost și execuția cuplului dictatorial român, în ziua de Crăciun a anului 1989. Ironie a soartei, ”moartea” politică a politrucului și dictatorului comunist Mihail Gorbaciov a avut loc tot în ziua de 25 decembrie (la exact doi ani după moartea dictatorului român Nicolae Ceaușescu). Avansez aici ipoteza că atât moartea soților Ceaușescu cât și ”moartea” dictatorului imperial sovietic în ziua Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos nu este deloc întâmplătoare…  Și asta nu doar din niscai motive/ cauze religioase sau teologale.

Cunoașterea cauzelor și a consecințelor căderii (incomplete) a comunismului de tip sovietic din Europa merită făcută pentru a avea șansa de a întrezări cauzele și consecințele faptelor politice cotidiene similare, de la niveluri naționale sau regionale. Cred că ar merita făcută o comparație între căderea comunismului în URSS și necăderea comunismului în Republica Populară Chineză, deși strategiile occidentale au fost identice și vizau deschiderea tuturor piețelor greu accesibile (nelibere) către un comerț cât mai liber.  Cu atât mai ciudat este faptul că acum economia Chinei zburdă vesel pe planiglob, dar nu am găsit analize care să precizeze cât din aceste dezvoltări/ succese se datorează sistemului centralizat (comunistoid) și cât liberalizării (totale?) a piețelor. Analiștii au de răspuns și la întrebări ca: este China anului 2014 o democrație sau o dictatură? Dar Rusia? Cartea lui Gorbaciov demonstrează că un lider democrat nu se formează peste noapte; cu atât mai mult o clasă politică nouă, cu adevărat democratică. Și încă ceva: realitățile ne demonstrează că toate evoluțiile dinspre dictatură spre democrație sunt reversibile, nu ireversibile cum s-a crezut cam prea multă vreme și cu prea mare ușurință. Chiar democrațiile vechi nu rezistă cu ușurință în fața tentațiilor socializante generate de criză și de nemulțumirile născute de aceasta. Trecerea de la democrație la dictatură se poate face într-o zi/ noapte; trecerea de la dictatură la democrație se face în decenii! Poate acest adevăr i-ar putea ajuta și pe analiști/ votanți/ cititori/ decidenți etc. să prețuiască mult mai atent valorile sistemelor politice democratice.

Până la urmă, răspunsul la clasica întrebare ”Cine ești dumneata domnule Gorbaciov?” încă se lasă așteptat. Memoriile au darul să ridice câte un colț al voalului așternut deliberat peste evenimente, dar, concomitent, tot ele astupă multe luminișuri care parcă ne ajutau să mai înțelegem câte ceva din evenimentele pe care (unii dintre noi) le-am trăit sau le-am studiat la școală în cu toatul alte forme și cu totul alte sensuri. Citind aceste memorii mă gândeam că ele nu diferă și nu pot diferi cu mult de eventualele memorii scrise de dictatorul român, în cazul în care decizia de eliminare fizică a acestuia nu ar fi fost luată deja chiar cu ceva ani înainte. Ceaușescu a murit cântând Internaționala. Dacă complotul din august 1991 ar fi reușit, iar dacă decizia ar fi fost luată ca și în cazul lui Ceaușescu (înainte de a fi extras de un comando specializat al unei mari puteri) este de presupus că și Gorbaciov ar fi cântat Internaționala.  Pentru argumentarea comparației de mai sus redau câteva pasaje din Epilogul Amintirilor și care probează și titlul pe care l-am ales pentru această pseudorecenzie în cinci episoade: ”Regret până azi că nu am reușit să duc corabia la cârma căreia am fost pus în ape mai liniștite, că nu am reușit să închei reformarea țării, că nu am izbutit să mențin perestroika în limitele concepției mele”. Reformarea țării ar fi însemnat revenirea la principiile leniniste primare, la conferirea de noi puteri KGB ului și, eventual, refacerea lagărului sovietic cu alte cuvinte. Exact cum îmi sugerau niște domni de la Chișinău să fac, în 1990, adică să traduc o carte de Economie politică din limba ”moldovenească” (limba română cu grafie chirilică), dar cu ceva schimbări de cuvinte: să scriu ”democrație” acolo unde în carte scria ”comunism” sau ”socialism”, să scriu ”economie socială de piață” acolo unde scria ”economie socialistă” etc. etc. Asta era reforma gorbaciovistă pe care marele cârmaci nu a reușit să o ducă la capăt: o reformă de formă, diformă și conformă cu ceea ce a mai fost. În România lui Ion Iliescu lucrurile nu erau prea diferite. Ba tovarășul Iliescu se ocupa cu pregătirea semnării Tratatului de prietenie și colaborare cu URSS, cu doar câteva luni înainte ca marea Patrie a Sovietelor să sucumbe…   Cineva s-ar putea întreba: ce rost are să mai redistribui informații și opinii ale bolșevicului leninist Gorbaciov, nostalgic al Imperiului Sovietic și ridicător la fileu al unor idei și mesaje pentru Vladimir Putin? Răspunsul este dat deja pe parcursul acestei pseudorecenzii, lucru pe care nu l-a făcut, spre regretul meu, prefațatorul cărții profesorul de istorie și fostul ministru de externe Adrain Cioroianu.

 

Orice carte poate fi citită în mai multe chei. Poate alți cititori vor fi atrași de alte aspecte, ignorate de mine aici, ceea ce argumentează în favoarea recenzărilor dialogale, respectiv a discutării recenziilor la fel cum se discută/ analizează cărțile… (De ex. rolul politic jucat de Raisa Gorbaciova ar putea fi studiat cu mai multă atenție de către alți recenzenți).  Propunerea mea ar fi ca metarecenziile (recenzarea recenziilor) să fie punctul terminus al epopeii unei cărți. Triada ”carte – recenzie – metarecenzie” ar fi un bun mod de a discuta idei, de a le plasa autorului sub forma unui feed back rafinat cu șansa rescrierii cărții în cauză sau a altora generate/ inspirate de comentariile cititorilor. Propunerea mea postmodernă din 1987 lansată sub titlul ”Cititorul – coautor” ar avea, în sfârșit, o concretizare cu bune și interesante consecințe culturale. De altfel, acesta este unul dintre rosturile pseudorecenziilor mele extensive (poate chiar obositor de lungi): reaprinderea dialogului cultural, aflat azi, atâta cât (mai) este, în continuarea simulacrelor dialogale din comunism, adică în mare suferință,.

A bons entendeurs, salut!

 

Sfârșit

 

Liviu Druguș   www.facebook.com/liviu.drugus       www.liviudrugus.wordpress.com

3 iunie 2014

 

Sugestii de lectură pe teme conexe

http://www.frontpress.ro/2009/09/dezvaluri-senzationale-ale-dizidentul-rus-care-a-copiat-arhiva-fundatiei-gorbaciov-adevarul-despre-1989-sau-de-ce-comunistii-au-cazut-in-picioare.html Revoluțiile din 89 facute de KGB și Gorbaciov                  30 sept 2009

http://www.gorby.ru/en/ Fundația Gorbaciov

http://www.cotidianul.ro/nationalismul-ideologia-secolului-xxi-237251/

Naționalismul – ideologia secolului XXI în COTIDIANUL.RO

 

Ion Costaș, ”Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război ”nedeclarat””, Ed Rao, 2012, 666 pagini

Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial. Culisele loviturilor de stat din URSS”, Ed Ștefan, București, 2014, 302 pagini

http://adevarul.ro/news/eveniment/rusii-nu-lua-romania-manipuleze-corupa-creeze-confuzie-devieze-influenteze-politicile-1_5385b61e0d133766a812a6d7/index.html

Michel Onfray – eticianul și politicianul (ne-economicianul) hedonist postmodern, urmașul direct al anticilor pre-postmoderni (manageri postmoderni avant la lettre)


 

  • O introducere filosofică în Managementul personal (al Sinelui) de rit antic, hedonist, prepostmodern, acum mai mult acceptat și destul de larg promovat
  • Etica post-creștină: iubește-te pe tine însuți, așa cum se iubește pe sine și aproapele tău! (varianta românească: câinele moare de drum lung și prostul de grija altuia)
  • Noua ordine amoroasă presupune și o nouă ordine alimentară, vestimentară și sanitară. Toate foarte personalizate și realizate conform principiului plăcerii
  • Îl provoc pe Michel Onfray la un dialog pe teme legate de Managementul Sinelui bazat pe etica postmodernă și hedonistă numită Metodologia Scop Mijloc.
  • Onfray este:  filosof, etician, epicurean, dietetician, esteticion, politician,  liberal, pragmatic, hedonist, socialist utopic, ușor realist, de stânga, radical antistructuralist, democrat, libertarian fundamentalist, mutualist, anarhist, proudhonist, postmodernist, manierist, holist, integrist, transdisciplinar, ateu, post-creștin, francez iubitor de francezi (naționalist ar fi prea mult spus…), profesor de istoria filosofiei
  • Onfray  nu este:  idealist, realist, platonician, aristotelian, kantian, hegelian, marxian, creștin, catolic, protestant, favorabil dictaturii de orice fel, economician, freudian, teologal, scolastic, ecologist
  • Propun public oficialilor și responsabililor din Ministerul Educației (inclusiv foștilor demnitari din domeniul educației) să analizeze propunerea mea (veche) de a introduce în școli cunoștințe despre OM, dar nu sub forma disciplinelor, ci sub forma unor teme transdisciplinare, predate crescendo de la clasa V-a până la terminarea liceului. Orice răspuns va fi făcut, de asemenea, public (de trimis acest articol la Minister). Despre conținutul acestui proiect – în ”recenzia” de față, dar în altele – trecute sau viitoare
  • Curentul fascistoid nu este continuu, ci alternativ” (Michel Onfray, p. 74)
  • Consumerismul produce nefericire (dificultatea alegerii, riscul alegerii neoptime, insatisfacția generată de incertitudinea dată de complexitatea alegerii etc.). De unde și caracterul politic al hedonismului onfrayan…
  • Dialogul lui Onfray cu anticii și contemporanii săi poate face subiectul unui scenariu de teatru sau de film…
  • Un merit al lui Onfray: nu folosește idiotismul pleonastic ”managementul eticii”…

 

Date despre carte, autor, linkuri conexe și adresa de e-mail a autorului. Cartea ”Scurt manifest hedonist” semnată de scriitorul francez Michel Onfray (traducere după capitolul ”Abrege hedoniste” din cadrul lucrării colective ”Manifeste hedoniste”, Ed. Autrement, Paris, 2011) a fost publicată la Editura Humanitas, în anul 2013.  Varianta românească are cca 70 de pagini, A5, cu largi margini pe fiecare pagină, spațiu generos numai bun pentru notițe, comentarii și semne (de exclamare, de întrebare, după caz…).  Modul implicat pe care Onfray îl alege pentru promovarea ideilor sale se poate deduce și din  linkul următor: https://www.facebook.com/events/1399144877016305/. Pagina de FB a lui Michel Onfray (cu doar 118 prieteni la data de 3 aprilie 2014) este: https://www.facebook.com/michel.onfray.50?fref=ts. Un interviu cu M Onfray (oferit unei ziariste din România, pentru ”Observator cultural”) se găsește la  http://www.observatorcultural.ro/Un-du-te-vino-intre-carti-si-existenta.-Interviu-cu-Michel-ONFRAY*articleID_6401-articles_details.html Despre viața și opera filosofului francez: http://en.wikipedia.org/wiki/Michel_Onfray. Adresa pentru corespondență a autorului este: m.onfray.pro@gmail.com. Despre filosofia fericirii (hedonism teoretic) puteți afla mai multe pe http://www.philosophyofhappiness.com/

 

Filosoful francez Michel Onfray (n. 1959) confirmă, prin scrierile sale, etichetele atașate numelui său în biografiile din Wikipedia sau în alte dicționare: anarhist (http://www.ainfos.ca/06/dec/ainfos00234.html), (http://en.wikipedia.org/wiki/Anarchism), nonviolent (http://en.wikipedia.org/wiki/Nonviolent), libertarian (Despre ordinea libertară autorul a scris o carte în 2012: http://www.amazon.com/Lordre-Libertaire-Michel-Onfray/dp/2081264412/ref=la_B001JOIBPW_1_4?ie=UTF8&qid=1351154308&sr=1-4 ),  (http://en.wikipedia.org/wiki/Libertarianism), libertinist (http://en.wikipedia.org/wiki/Libertinism), hedonist (http://en.wikipedia.org/wiki/Hedonism), pragmatist (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/titus-lucretius-carus-un-filosof-pragmatic) , (http://en.wikipedia.org/wiki/Pragmatism), postmodern (http://en.wikipedia.org/wiki/Postmodernism), ateist (http://rationalist.org.uk/1421)  (http://en.wikipedia.org/wiki/Atheism), antifreudian (http://en.wikipedia.org/wiki/Freudianism), antimarxist (http://en.wikipedia.org/wiki/Marx), anticapitalist (http://en.wikipedia.org/wiki/Capitalism), antiliberal (http://en.wikipedia.org/wiki/Liberalism), antiiudeo-creștin (http://en.wikipedia.org/wiki/Judeochristian), antisistem în general. Eu unul, mă defineam, începând cu anii 70 ai secolului trecut, în principal, pragmatist și utilitarist, dar utilitariștii sunt esențialmente hedoniști, așa încât nu am încotro și trebuie să-mi recunosc hedonismul, cu precizarea că atingerea scopurilor hedoniste poate presupune și mijloace nehedoniste, austere sau care sunt departe de a crea fericire imediată… Citind această carte-manifest se observă dimensiunea centrală acordată eticului/ moralității/ comportamentului uman în orice discuție despre om/ oameni. Unii teoreticieni ai managementului s-au trezit (și ei…) clamând importanța dimensiunii etice în management, ignorând că managementul este chiar etică (aplicată), drept pentru care folosesc idiotismul pleonastic ”managementul eticii”. A sublinia importanța eticii în management este ca și cum ai sublinia importanța apei în apariția și existența vieții…  Michel Onfray nu este un filosof în sensul de constructor al unui sistem filosofic propriu, ci este un istoric critic și recuperator, unul reacționar (atât în sensul onfrayan, definit de el însuși, ci și în acela de autor al unui răspuns/ al unei reacții la un anumit mod/ stil de gândire, dominant și deranjant). Astfel, M. Onfray devine, în toate scrierile sale – scrieri foarte multe și cu grad relativ ridicat de noutate – un filosof acuzator, fără a fi însă unul inchizitor și demolator. El profită de libertatea democratică și construiește un sistem de predare a filosofiei alternativ, pe cont propriu și cu rezonanțe dincolo de granițele Franței. Nu se pune problema definirii lui Onfray ca fiind un filosof original (creator de sistem), dar el este un gânditor pe teme filosofice, deci, un filosof… El face ceea ce face cam toată lumea filosofică de azi: interpretează/ hermeneutizează. Sub acest aspect, mă bucur să citez și opinia doamnei Marta Petreu, o inteligentă de mare calibru a gândirii (feminine) românești:  https://us-mg5.mail.yahoo.com/neo/launch?.rand=56rmcsdvfgddd#3426245684. Toată filosofia actuală, susține romanciera, este INTERPRETARE. Nu mai există creatori de sisteme….Pentru mine, Marta Petreu este un hedonist pursânge, un elogiator al vieții așa cum e și nu cum ar crede cineva că trebuie să fie… Sentimentele nu au cauză, ele există pur și simplu… ne spune scriitoarea clujeană. Ontologia bate epistemologia!

 

 

Câteva considerații despre postmodernism.Deoarece opiniile ”filosofului” francez vor fi mereu comparate, pe parcursul acestei recenzii, cu propriile mele credințe și convingeri postmoderne, pot presupune că asta va irita pe eventualii cititori care vor reacționa, probabil, vehement: ”dar nu ne interesează pe noi modul de gândire, respectiv părerea, recenzorului! Pe noi ne interesează doar autorul, renumitul autor, cunoscutul și apreciatul autor, mediatizatul filosof francez etc. Recenzorul să-și vadă de lungul nasului, să stea în pătrățica sa de simplu prezentator de carte, să nu intre în dialog cu autorul, respectiv cu gânditorul și sistemul său de gândire care au născut respectiva carte”. Din păcate, nici măcar astefel de reacții nu am primit la recenziile pe care le-am făcut, până acum, unor cărți sau articole. O probă a lipsei de preocupare pentru dialog este și răspunsul nul pe care l-am primit la nevinovata mea invitație (1 martie 2013) de a dialoga pe Facebook (FB) cu persoane interesate de teme filosofice: ”Caut interlocutori cu care să discut pe baza ideilor lui Onfray. Public sau privat (messages)” (am dat și adresa paginii lui M.Onfray, în ideea de a ajuta eventualele persoane interesate să afle direct de la sursă conținutul ideatic al gândirii filosofului francez). Cititorii acestui articol vor înțelege dezamăgirea mea față de lipsa dialogului în postmodernitatea (europeană) din România dacă voi (re)aminti titlul unui articol pe care l-am publicat în revista ieșeană Cronica în anul 1988: ”Cititorul-coautor”. Invitația (din acel articol) la realizarea unui tandem cititor-autor a fost formulată într-o perioadă de evidentă constrângere ideologică, dar speranța mea de a ne îndrepta spre continuumul dialogal autor-cititor nu are împlinire faptică, la noi, nici după un sfert de secol de libertate. Pe acea vreme, cuvântul postmodern îmi era necunoscut, dar după deschiderea din 1990 m-am descoperit ca fiind demult postmodern în gândire. Ca o circumstanță atenuantă s-ar putea invoca apariția rețelelor de comunicare (nu ”de socializare”, sau ”sociale” cum se utilizează adesea) cu potențial nelimitat (FB ul înainte de toate, dar și LinkedIn, Twitter etc.), dar chiar în grupurile pompos intitulate Filosofie sau ceva cu ”filosofie” în titlu nu se discută, decât extrem de rar, idei, concepte, curente etc.. Am introdus aici acest intermezzo pe tema lipsei de dialog tocmai pentru că (îmi imaginez eu) această necomunicare este cea mai bună garanție împotriva apariției de idei noi (”destabilizatoare”, reformatoare și care invită la gândire cu mintea proprie). Adică, establishmentul cultural ortodox actual de la noi (și din civilizația europeană) se simte foarte bine, chiar cel mai bine, atunci când bazele gândirii sale nu sunt chestionate dubitativ sau supuse analizei critice. Totodată, contextul descris mai sus explică și sursa convergenței ideatice (parțială, desigur…) a gândirii mele cu cea promovată de filosoful francez, respectiv cu concluzia acestuia, aceea că ideologiile și sistemele de gândire dominante azi sunt caracterizate prin osificare, dogmatizare și încremenire, refuzând ideile și interpretările favorabile înțelegerii și cunoașterii omului.  Reacția majoritar negativă față de postmodernism și invitația de a rămâne în modernitate este tocmai reacția de apărare a unora în fața noului, a necunoscutului. Orice fisură în eșafodajul ideatic sacrosanct, dogmatizat și rigidizat este prompt și agresiv respinsă. (Iată un exemplu, prin care vreau să arăt că neagrearea postmodernului Onfray în mediile din România nu este deloc întâmplătoare: încerc să propun, de aproape două decenii, o reformă curriculară în preuniversitar pe dimensiunea discipline umaniste. Reacția: oficiali și neoficiali, oameni doritori de schimbare sau doar mimetici ai acestei dorințe au depus toate eforturile pentru a-mi demonstra că nu se poate accepta așa ceva. Puține argumente au existat, dar afectarea unor interese era vizibilă. La fel se întâmplă, la noi, și cu receptarea postmodernismului: pur și simplu acesta este ceva care trebuie ținut la distanță. Am întrebat o masterandă la Filosofie, Universitatea din București dacă exostă Onfray în programa de studiu. Răspuns: a fost demult, acum nu mai este… L ).  Deoarece Onfray este un postmodern autentic, redau aici o definire a acestui mod de gândire de către un catolic american (David Walsh) în cuvintele unui exeget român (Virgil Nemoianu): ”Walsh contestă părerea….potrivit căreia postmodernismul ar fi un exercițiu pe deplin materialist, o renunțare la valori, o renunțare la transcendență, o decadență iremediabilă a culturii. El crede dimpotrivă… că postmodernismul, atunci când vorbește despre indeterminări, goluri, incertitudini, agnosticisme, despre lipsă de sens, de formă și de autoritate, nu face altceva decât să redescopere ”taina”, să accepte misterele existențiale și să admită limitele raționalismului” (Virgil Nemoianu, ”Cultura drept ghid politic”, în: David Walsh, ”Vegheați de mister. Sensul într-o lume postmodernă”, Ed Paideea, București, 2001, p. 9, – originalul apărut la The Catholic University Press în 1999).  Cu alte cuvinte: înapoi la antici, la unii antici (nu neapărat materialiști în sensul dat acestui termen în zilele noastre), la adevărații precursori ai postmodernismului!

 

Intercomunicarea este caracteristica Erei informației, a Erei Cunoașterii, dar faptul că nouă, românilor, ne lipsește tocmai această caracteristică esențială a vremurilor postmoderne explică și insignifianta participare, în nume propriu, a ideilor românești (sau, din România) la circuitul cultural mondial. În schimb nu sunt deloc rare atacurile la adresa presupusei nocivități a  postmodernismului… Postmodernismul (conștientizat, acceptat și aplicat) este o pasăre extrem de rară în România; mai mult, postmoderniștii care își asumă această apartenență cultural-ideologică sunt tratați drept marxiști, troțkiști sau… comuniști, cu pledoaria directă, automată și imediată făcută modernismului (ca reacție antipostmodernistă), deși cultura modernă veche este tocmai aceea din care au apărut marxismul, troțkismul, comunismul și… postmodernismul.

 

O teorie (evident, postmodernă!) pe care eu o promovez în România încă din anii 70-80, și în lume din anii 90, generic numită Metodologia Scop Mijloc (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/06/11/metodologia-scop-mijloc-varianta-publicata-in-anul-2000/ și https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/27/despre-continuumul-politic-economic-etic-35-de-ani-de-existenta-a-metodologiei-scop-mijloc/) – prescurtat MSM – (pe care am descoperit-o ca fiind de esență hedonistă, cinică, machiavelliană) este regăsibilă – substanțial –  și în opera recentă a filosofului francez M. Onfray. MSM poate fi lesne denumită, alternativ, dar perfect echivalent, ca: Teoria generală a acțiunii umane, (teorie) Politică, (teorie) Economică, (teorie) Etică sau Management. Anticipez aici această componentă comună postmodernă (de tip melanj) cu gândirea lui M. Onfray și pe care am formulat-o sub afirmația ”totul este subsumat sferei eticului”. Mai pe scurt, am convingerea că tot ceea ce ține de gândirea, simțirea și acțiunea umană este (și) de domeniul/ discursul eticului, domeniu de discurs pe care l-am suprapus cu acela al managementului (atât în dimensiunea sa teoretică cât și în cea practică).

 

 

”Die Gedanken sind Frei”. Libera circulație a ideilor se dovedește a fi un mare câștig, iar Michel Onfray poate fi un discipol reacționar al meu. De fapt, manifestul hedonist al lui Onfray este un mic tratat de etică postmodernă, dar nu o etică îngustă, deontologică, normativă și imperativă, ci una vastă, filosofică, descriptivă, explicativă și care oferă nelimitat exercițiul alegerii (relativ) libere. Voi sublinia aceste aspecte atunci când voi face prezentarea propriu-zisă a cărții filosofului francez și a gândirii sale psiho-(bio)etico-estetico-filosofico-erotico-politice (am sintetizat în acestă formulă chiar capitolele minusculului său tratat de hedonism). Semnalez și subliniez lipsa – în gândirea onofrayană – a dimensiunii economice, deși economicul (= colectarea, combinarea și consumarea mijloacelor de orice fel) reprezintă materia primă și sursa principală a plăcerii (hedoni(ci)tății). De unde vine această lipsă? Sper să am un răspuns de la filosoful francez în această nedumerire a mea, citindu-i întreaga operă sau intrând în dialog cu el… Aceasta cu atât mai mult cu cât îl consider pe Michel Onfray, la modul ironic și provocator, dar pe baza unor similitudini ce pot fi probate, un discipol al meu și încă unul reacționar… Amintesc faptul că în august 1990 am susținut la Paris, la Universitatea Sorbonne, o comunicare a cărei esență era nu numai propunerea de redenumire a unor discipline academice fundamentale (politica, economica, etica), ci și sublinierea identității esențiale dintre acestea. La rugămintea unor colegi din diaspora românească, prezenți la primul congres al ISINI, dar și a unor colegi francezi și italieni, am scris, atunci – la prima mea ieșire în Occident – pe o jumătate de coală A4 esența comunicării mele: Politica = scopurile; Economica = mijloacele; Etica = adecvarea scop(uri)-mijloace; Politica = Economica = Etica.  Am multiplicat acest minitext în câteva (zeci?) de exemplare și le-am distribuit în sălile de desfășurare a primei Conferințe și a Congresului de constituire a(l) ISINI (International Society for Intercommunicating of New Ideas) sub patronajul fondatorului Anghel N. Rugină (http://ro.wikipedia.org/wiki/Anghel_Rugin%C4%83).  Conform teoriei lui Onfray despre timp și recuperări ideatice din trecut, acesta definește ca reacționar pe acela ”care umple prezentul cu repetări ale trecutului sub pretextul viitorului” (”Scurt manifest hedonist”, pp. 42-43). Aplicând acesată definiție preluării unor idei trecute (de la cinicii antici, de la cinicul modern Nietzsche, dar – posibil – și de la postmodernul cinic și hedonist care este subsemnatul) Onfray este, pentru mine, în plan teoretic, un minunat discipol reacționar (desigur, cu marea diferență, aceea a ignorării flagrante de către Onfray a economicului – întâmplătoare?! – din discuțiile sale hedoniste. Pun asta pe seama nedesprinderii gândirii sale de definirea mterialist-marxistă și modernist-capitalistă a economicului văzut doar ca domeniu al producției de bunuri materiale, excluzând – de ex. – din economic ideile (sale) filosofico-etico-politico-erotico-estetice, lucru cu care nu sunt de acord).

 

Cuprinsul Manifestului. Cartea începe cu un ”Preambul” autoexplicativ cu două subcapitole (”Descendența” și ”Ontologia”) în care se descrie (în ”Descendența”) apartenența la și descendența ideatică de la școlile de gândire deja existente (sugerând, prin asta, natura sa reacționară), și care se încheie cu poziționarea sa pe eșichierul etichetelor filosofice (având de ales între noumenal și fenomenal). Toate capitolele care urmează (Psihologia, p. 23; Etica, p. 31; Estetica, p. 39; Erotica, p. 53; Bioetica, p. 63; Politica, p. 71) nu sunt decât variațiuni pe aceeași temă: discursul etic, adică discuții pe marginea comportamentului uman: scopuri, mijloace, adecvarea scop-mijloace, rezultate, repoziționări teleologico-instrumentale, fericirea ca ideal terestru suprem etc. A concentrat discursul etic hedonist prin relaționarea intimă a eticului cu domenii conexe ca: politic, estetic, erotic, psihologic, bioetic (strălucește, prin lipsă, economicul, care definește larga gamă a mijloacelor hedogene), ceea ce respectă întrutotul o descriere de bază a postmodernismului: melanj concentrat și (aparent) indistinct de idei.

 

Scurte considerații despre fericire, hedonism și filosofia fericirii. Motto: ”- Când o să fii mare, ce-ai vrea să te faci? – O să mă fac fericit! – N-ai înțeles întrebarea… – Nu, tu nu ai înțeles răspunsul!” John Lenon

 

Într-adevăr, dacă vrem să cunoaștem omul și comportamentul acestuia (gândirea, simțirea și acțiunea) ce altceva ar trebui să cunoaștem (în principal) în legătură cu ce poate ferici omul decât  aplicând câteva principii de psihologie, (bio)etică, estetică, politică, economică, management, erotică, adică Etică? (Se mai pot adăuga: anatomie umană, biologie, sociologie, antropologie, logică, istorie, arheologie, drept și administrație, comunicare, semiotică, pragmatică, semantică, literatură, artă, spiritualitate, filosofie etc.). Dacă școala și-ar propune să fie realmente în slujba oamenilor, atunci ea ar trebui să educe viitori adulți care să știe să-și cultive propria fericire, fără însă a produce nefericiri semenilor (lor înșile, în niciun caz…). Dictonul britanic ”neither to harm, nor to be harmed” se potrivește perfect acestui ideal hedonist. Aș traduce acest dicton prin ”ceea ce nu-ți place, altuia nu-i face”.  Desigur, tot parte a idealului hedonist era dictonul bioetic clamat de profesiunea medicală: Primum, non nocere. (Mai întâi, nu face rău!). Nu pot trece cu vederea faptul că hedonismul este înrudit (și) cu ”iubirea de arginți”, consumerismul, comercialismul și utilitarismul exacerbat, motiv pentru care, probabil, Michel Onfray a trecut sub tăcere dimensiunea economică. Dar nediscutând un aspect fundamental al comportamentului uman (economicul) nu înseamnă că acea dimensiune nu există ca atare… Mai mult, religia, educația, sănătatea etc., toate sunt năpădite, în postmodernitate, de comercialism, o formă de economism. Înțeleg prin comercialism acel abuz al producătorului/ comerciantului asupra consumatorului, acea forțare asupra cererii stimulând-o până dincolo de mult clamatul bine/ acceptabil/ necesar. Presa și rețelele de intercomunicare oferă mereu multe exemple de comercializare a religiei (vânzări de acatiste, de lumânări doar de la parohia de care aparții, de cărți și poze cu sfinți etc. toate acestea mult dincoace de orice dimensiune transdecendentală).

 

Evident hedonismul grec și roman reprezintă izvoarele prime și sursa principală de inspirație pentru hedoniștii contemporani. Epicur (341 î.e.n. – 270 î.e.n.) este figura centrală a filosofiei hedoniste. Urmaș al lui Democrit și supraviețuitor lui Socrate, Epicur este promovat ulterior prin scrisorile lui Herodot, Pytocles și Meneceu, marea majoritate a operei sale (cca trei sute de lucrări) fiind arse de platonicieni și urmașii acestuia. De altfel manifestul hedonist onfryan (cartea recenzată aici) poartă pe pagina de gardă următoarea dedicație: ”În memoria lui Herodot, Pytocles, Meneceu”.  Pentru Epicur, scopul vieții era plăcerea, iar rostul teoriilor etice era acela de a cunoaște condițiile vieții fericite. Cei 71 ani de viață pe care i-a trăit Epicur – o vârstă foarte înaintată pentru acele vremuri – arată că el a și aplicat principiile pe care le-a teoretizat și promovat.  Conceptul central al viziunii sale despre comportamentul generator de fericire era ataraxia, starea de netulburare, respectiv de neinfluențare din partea elementelor care ar putea compromite scopul urmărit: binele, starea de bine, fericirea. Ataraxia este starea de echilibru căutat și atins de omul onest cu el însuși și cu semenii săi. Pentru Epicur, hedonismul era suma plăcerilor sufletești care duceau la un echilibru al vieții.  Desigur, plăcerile materiale, trupești nu erau interzise/ nepermise, ci doar acelea care, prin exces, perturbau echilibrul sufletului uman (ataraxia). De reținut că și Aristip era un hedonist, dar acesta nu promova o ”morală porcească” bazată îndeosebi pe plăceri trupești. Într-un limbaj neacademic, această ”morală a porcului” ar putea fi exprimată prin triada ”haleală, pileală, tăvăleală”. Hedonismul nu înseamnă dezmăț, autodistrugere, supraconsum, lâncezeală fără rost etc., ci înseamnă să-ți trăiești viața în așa fel încât să te poți bucura cât mai mult de viață, de minunile oferite de aceasta.

 

Pe parcursul istoriei, dușmanul prim al hedonismului a devenit creștinismul, cu promovarea ascezei și austerității (îndeosebi materiale), cu nuanța că unele cercuri/ biserici creștine (evanghelice, reformate etc.) acceptă hedonismul.

 

Ca și Onfray și ceilalți hedoniști, Freud susține că scopul fundamental al vieții este fericirea (Freud, 1930, Civilisation and its Discontents, citat de Roy F. Baumeister în cartea sa Sensuri ale vieții, Editura ASCR ASCRED Cluj Napoca, 2011, p. 275).  Apelând la metoda (mea) de clarificare a sensurilor cuvintelor prin familii de cuvinte precizez că fericirea este intim conexată cu noțiunile/ conceptele/ cuvintele de sens, bine, scop, mijloc, adecvare scop-mijloc, eficacitate, securitate, pozitivitate, finalitate, motivație, stimă de sine, dorință, bună/stare, pace sufletească, bucurie, extaz, armonie (orgasm), organizare etc. Consum(er)ismul contemporan a generat o vastă literatură care vorbește despre fericire prin prisma consumului de bunuri și servicii.

 

Cum vede Michel Onfray istoriografia filosofică. Cititorilor care nu se mulțumesc să afle doar opinii despre ideile e(ste)tice ale lui Michel Onfray, respectiv nu se vor mulțumi doar cu citirea ”Scurtului manifest hedonist”, și care doresc să înțeleagă mai bine aceste idei, le recomand să citească, cu prioritate, vol. I din ”O contraistorie a filosofiei. Înțelepciunile antice” semnată de  autorul francez. Demersul antisistem al postmodernului Onfray pornește – cum altfel? – de la punerea sub semnul întrebării a tot ceea ce înseamnă să scrii istorie, adică să faci istoriografie. De reținut această nuanțare: istoria este felia de timp trecut la care se face o referire în prezent, iar istoriografia este demersul cercetar făcut cu scopul de a reda prezentului și viitorului evenimentele petrecute în acea felie de timp trecut. Postmodernul din mine are exact aceeași reacție de a pune sub semnul întrebării (nu de a nega!) aproape tot ceea ce s-a scris în istoriografia existentă (excepție făcând – poate – primele redări ale faptelor în antichitate). Orice istoriografie este doar un proces verbal făcut de partea învingătoare, singura aptă să impună un anumit mod de a vedea lucrurile, un anumit ”adevăr”.  Oricând ne putem întreba ce fel de istorie am fi studiat la școală dacă Hitler și nu coaliția sovieto-americană-europeană ar fi fost partea câștigătoare. Sau, care ar fi fost descrierea evenimentelor din decembrie dacă în Piața Universității din București s-ar fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat în Piața Tien An Men din Beijing. La fel pune problema și Onfray. Care ar fi conținutul istoriografiei filosofice dacă lupta dintre idealism și materialism nu ar fi fost câștigată de platonicienii idealiști și fatalmente antimaterialiști. Spre deosebire de mulți alții care și-au autoadresat asemenea întrebări, Onfray oferă și un răspuns concret scriind, pe lângă cele șase volume ale unei ”Contraistorii a filosofiei”, zeci de lucrări, de profunzime sau de popularizare, dar toate în cheie nouă, postmodernă, relativistă, materialist-intuiționistă, ateistă. De reținut folosirea articolului nehotărât din titlul cărții sale. Ideologii din dictaturi, dar și din alte regimuri, numeau manualele/ tratatele lor cu articol hotărât: ”Istoria filosofiei”, ”Istoria credințelor și ideilor religioase” etc., nelăsând loc posibilelor alternative. Mai mult decât atât, Onfray a oferit cititorilor un noian de alternative istoriografice și filosofice, ideologice și metafizice (unii deja s-au grăbit să-l apostrofeze pe Onfray că …. scrie prea mult, deci nu e serios…). Onfray renunță să mai predea (să ”slujească”) în învățământul liceal unde preda istoriografie filosofică oficială și înființează două universități populare, una la Caen și una în Insula Mauritius, unde (se) predă cealaltă dimensiune filosofică, alternativă, una de stânga (sub raport ideologic), materialistă (sub aspect metafizic), una ludic-hedonistă (sub aspectul atitudinii față de finalitatea existenței umane) și una radicală (în sensul căutării adevăratelor esențe ale ființei și existenței umane). În fond, toți gânditorii existențialiști sunt concomitent și radicali deoarece ei merg la esențele și rădăcinile existenței și finalității umane (radix- icis = rădăcină). Așadar, invit cititorii ”Manifesului hedonist” să ia alternativa ofertă de Onfray doar ca o simplă alternativă la filosofia oficială, alte alternative fiind oricând posibile. Dar vreau să mărturisesc că scrierile lui Onfray sunt pline de fapte umane, făcând o mai bună promovare filosofiei decât o pot face manualele oficiale, dogmatizate, descărnate de viață și de bucuria pe care o oferă oricărui om înțelegerea sensului vieții.

 

Despre ”Scurt manifest hedonist” sau ”Quasi imposibila recenzare”. Pentru mine, esența filosofiei este căutarea, cunoașterea și explicarea esențelor acestei lumi. Orice tratat serios de filosofie ar trebui să fie extrem de concentrat, esențializat și totodată limpede explicat. Scurta discuție despre fericire și hedonism poate fi scrisă pe cca 20 de pagini de text format A4 (cam atât are cartea recenzată). Și totuși, cartea lui Onfray nu este un tratat despre hedonism, nici măcar o lecție despre hedonism, ci este o pledoarie în favoarea atitudinii hedoniste față de viață, sugerând o abordare pluridisciplinară a problemei fericirii. Cu un mic efort se putea ajunge la o etapă superioară de concentrare și rafinare – o spun cu regretul de a nu putea fi modest – aceea pe care o conține Metodologia Scop Mijloc respectiv continuumul indistinct politic-economic-etic ce poate fi considerat ca fiind ireductibil la o esențializare superioară. În loc să opteze pentru o asemenea hiperconcentrare transdisciplinară de tip triadic, treimic și tri(u)nitar, una care, am convingerea, servește mai bine și mai clar idealul hedonist, Onfray rămâne la abordul disciplinar (pre)clasic și modern, frizând doar postmodernitatea prin invocarea relativității și a unor critici la adresa modernității, creștinismului și capitalismului. Or, dacă se agreează ideea conform căreia ”Nu poți rezolva o problemă din perspectiva paradigmei care a creat-o” (Einstein), atunci nici critica filosofiei oficiale, antihedoniste, nu poate avea șanse prea mari de a produce vreo schimbare de atitudine, dacă rămâne în cadrul paradigmei disciplinare. Onfray se află în postura australianului care avea un bumerang vechi și pe care dorea să-l arunce pentru a face loc unui bumerang nou. Dar nu aruncatul era soluția, deoarece aruncarea bumerangului era parte a vechii paradigme prin care aruncare = revenire. Bumerangul vechi trebuia ars, distrus… Trecerea de la (pluri)disciplinaritate la transdisciplinaritate și la abordarea hedonismului prin intermediul triadei scop-mijloc-raportul scop/mijloc (respectiv al continuumului politic-economic-etic) în care fiecare parte a triadei este echivalentă cu triada în întregimea sa oferă șansa unică a unui teren de dispută mult mai favorabil hedonismului. A discuta în continuare în termeni de discipline autonome face imposibil abordul transdisciplinar. Iată și o probă: ”Comisii și comitete absolut inutile dau publicității rapoarte generice care, toate se sprijină pe disciplinele respective ca să facă apel la acea moderație pe care cei vechi, mai tradiționaliști, o numesc prudență aristotelică, iar cei moderni inevitabilul principiu al precauției. Rezultatul este același: să nu schimbăm nimic, fiindcă din orce progres o fiară își arată colții  – Frankenstein și Brave New World domină scena în chip autoritar…” (p. 65). Cine sunt aceste comitete și ”comiții”? Ne-o spune Onfray atunci când se referă la ”conservatorismul comitetelor de etică alcătuite din membri ai celor trei religii monoteiste, din reprezentanți ai acelei religii aparte care este francmasoneria și din alți membri cooptați provenind dintr-un cerc conservator (filozofi spiritualiști, sociologi prudenți, psihologi mediatizați, oameni de știință răsplătiți cu onoruri…) care socotesc că trebuie neapărat să mai așteptăm” (p. 65). Și unde este greșeala lui Onfray? mă veți întreba. Răspunsul meu este următorul: el înlocuiește o abordare disciplinară (etica modernă, creștină) cu o altă abordare disciplinară (bioetica postmodernă, nu neapărat creștină, dar bazată pe tehnofilie și aplicarea largă a cuceririlor cunoașterii care pot prelungi viața și bucuria de a trăi). Și ce este rău în asta? Cred că minusul teoriei onfrayene constă în nominalizarea doar a unor mijloace apte să ducă la scopul amintit mai sus, slăbind raportul de forțe în disputa dintre moderni și postmoderni, dintre eticienii moderni creștini și bioeticienii postmoderni necreștini sau nu neapărat creștini, lăsând pe terenul de dispută dintre aceste tabere mijloace importante cum ar fi: ideile, imaginația, creativitatea, iraționalul, inspirația, toate acestea fiind componente tot mai importante ale economicului (domeniu ignorat complet de Onfray, sau cel puțin nenumit astfel și înlocuit cu conceptul de techne și derivatele sale).

 

În carte, pledoaria pentru hedonism a lui Onfray nu este decât un bun pretext pentru a submina bazele filosofiei oficiale/ dominante/ învingătoare, ale creștinismului nehedonist (există și creștinism hedonist) și ale unor moduri moderne, învechite de a vedea lumea și de a preda filosofia. Presupunând că bazele filosofiei oficiale, idealist-creștine vor fi subminate prin demersul său, ar rezulta că – odată cu eliberarea din dogmatica platonist-creștină – hedonismul va înflori liber și nestingherit de nimeni…  Se poate întrevedea, în strategia folosită de Onfray în construirea textelor din cărțile sale o influență marxiană, una care se revendică deductiv din materialismul istoric și din materialismul dialectic. Ca și Marx – un alt filosof antisistem – Onfray este preocupat de schimbarea prin luptă, prin război ideatic respectiv prin polemică. Ca și în vol I din ”O contraistorie a filosofiei”, autorul francez pornește programatic cu invocarea luptei/ războiului dintre sistemele filosofice. Marx economistul a utilizat sintagme ca ”lupta dintre clase”, sau ”istoria nu este altceva decât istoria luptei de clasă”. Similar, Onfray filosoful utilizează sintagma ”Istoria, o polemologie” (vezi Onfray, vol I, p. 7), respectiv vorbește despre ”războiul de odinioară dintre materialism și idealism” (vezi Onfray, Scurt manifest hedonist, p. 9). Probabil Onfray s-a detașat de Marx doar în privința concluziilor și soluțiilor de a face filosofie practică. Marx a rupt-o și el cu sistemul filosofiei oficiale atunci când afirma că ”filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea; dar rostul filosofiei este de a schimba lumea”. Onfray înlocuiește lupta de clasă cu lupta dintre ideologiile filosofice, mutând lupta pe terenul argumentelor și contrargumentelor teoretico-filosofice. Oarecum paradoxal, Onfray a declarat (în interviul publicat în ”Observator cultural”, vezi http://www.observatorcultural.ro/Un-du-te-vino-intre-carti-si-existenta.-Interviu-cu-Michel-ONFRAY*articleID_6401-articles_details.html) că el este un filosof de stânga, dar unul anticomunist și antimarxist. În treacăt fie spus, filosofia de tinerețe a lui Marx avea și ea unele elemente de hedonism prin faptul că promitea fericirea pentru toți, pentru săraci în primul rând, dar el vedea împlinirea acestui ideal la modul revoluționar, adică prin schimbări democratice radicale, nicidecum prin lovituri de stat și prin export de ”revoluție”, îndeosebi pe cale militară, așa cum s-a întâmplat prin aplicarea variantei leninste a marxismului. (Notă: prin revoluție se înțelege, de regulă, o accelerare a evoluției și nu stoparea evoluției așa cum a făcut așa-numita ”revoluție” bolșevică din 1917, care a conservat feudalismul prin mixarea cu capitalismul de stat sub numele de socialism/ comunism/ marxism).

 

Cum spuneam la începutul acestui subcapitol, Onfray vede lucrurile în termeni antitetici, polemici, războinici chiar. Cine sunt cele două tabere? Pe scurt, ele ar fi tabăra hedoniștilor (Democrit și urmașii săi atomiști, Epicur, gnosticii, Frații și Surorile din pleiada medievală a Spiritului Liber, libertinii din perioada barocă, gânditorii îndrăzneți din epoca Luminilor, socialismul libertarian, radicalismul existențial din sec 19, Nietszsche cu vitalismul său, ereticii freudieni, Onfray etc. ) și tabăra antihedoneștilor (Pitagora, Platon, Socrate, stoicii, Augustin, Toma, sfinții părinți, creștinismul care a îlocuit filosofia cu scolastica și care a devenit religie de stat, oficială, apoi Descartes, Kant, Hegel – toate fiind perpetuate prin vehicolul numit universitate). Așadar, universitatea fiind antihedonistă ea trebuie înlocuită cu altceva (de ex., cu universități populare, întemeiate de Onfray). Se observă, din start, raportul disproporționat de forțe, universitatea fiind prin ea însăși o forță redutabilă de autoperpetuare a spiritului antihedonist. Într-adevăr, consultând cursuri de Istoria filosofiei predat la universități din România am observat că Onfray a identificat corect taberele: sumarul cursurilor este alcătuit în principal din antihedoniști, cu mici excepții ! (vezi: Vasile Macoviciuc http://www.scribd.com/doc/9604597/Filosofie, dar îndeosebi manualul semnat de Doina Olga Ștefănescu, Adrian Miroiu și Adrian Paul Iliescu, http://www.politice.ro/files/manual_de_filozofie_0.pdf  și Ionel Cioară despre hedonismul etic:   http://www.politice.ro/files/manual_de_filozofie_0.pdf  etc. ).

 

Pledoaria prohedonism nu ar avea cum să fie validă și credibilă dacă nu ar exista o clară definire a ceea ce înseamnă hedonism sau gândire hedonistă. A reduce definirea hedonismului la simpla căutare a plăcerii/ plăcerilor ar duce la un hedonism porcesc, animalic și bazat pe hiperexcitarea unor simțuri sau glande. Prin urmare, Onfray face o descriere clară și destul de completă a ceea ce înseamnă gândire de tip hedonist sau pro-hedonism: ”Această gândire – agnostică sau de-a dreptul atee –, materialistă, senzualistă, atomistă, hedonistă, constituie o linie de evoluție majoră, consecventă și coerentă. Ea glorifică pulsiunea de viață și combate pulsiunea de moarte; se opune misoginismului și falocrației, propovăduind o egalitate solară a sexelor; reabilitează corpul senzual supus celei mai drastice prigoane și reinstaurează pacea în relațiile noastre cu el, prin glorificarea tuturor artelor, printr-o pedagogie a celor cinci simțuri, de la cele mai nobile (auzul și văzul, simțuri ale distanțării) la cele numite de noi ignobile (mirosul, gustul și pipăitul, simțuri ale proximității față de real); ea îndeamnă la pace între sine și sine, între sine și ceilalți, între sine și lume, între sine și cosmos, căci în lipsa celei dintâi niciuna dintre celelalte nu e cu putință; ea ne îndeamnă să regăsim sensul filozofiei antice care întoarce spatele spiritului teoretic, speculativ, teoreticului pur fabricat în cabinetele prăfuite ale bibliotecilor, și ne cere să nu ținem seama decât de filozofia practică, încarnată, devenită fapt de viață – ceea ce are avantajul de a-i elimina cu ușurință pe fabricanții de sisteme, pe toți palavragiii și pe toți vânzătorii de iluzii; ea face deci din viața trăită filozofic măsura validității unei gândiri…  Încerc, așadar, să înscriu viziunea mea asupra lucrurilor în această descendență, conștient fiind că, în filozofie, și mai cu seamă în cea a secolului XX, invenția și noutatea cu orice preț, preocuparea pentru inedit și dorința de a părea că ești în avangardă dau naștere unor sisteme filozofice monstruoase, care duc la înstrăinarea publicului și la transformarea în secte a unui număr de cenacluri absconse. Să faci filozofie pentru filozofi constituie un impas antifilozofic. Filozofia nu este arta unui alfabet, ci arta unor combinații noi între cuvinte vechi…” (pp. 12 – 13).    Finalul acestei profesiuni de credință trimite mental pe cititorul român la o altă critică antisistem, lansată de Eminescu împotriva poeților de duzină, a unor cenaclieri obosiți și veleitari, doritori de afirmare cu orice preț ”îmbinând cuvinte goale ce din coadă au să sune”. Prin declarația de principii de mai sus Onfray este explicat și justificat faptul că el se lasă încadrat sub etichete cum ar fi: ”n-a creat niciun sistem”, ”nu nu a adus nimic nou”, ”nu face decât să demoleze filozofia oficială” etc. Descendentul Onfray nu are pretenții de originalitate, ci dorește să-i valorifice pe ascendenții săi antici, postmoderni avant la lettre. Procedând astfel, autorul francez invită la regândirea și la rescrierea filosofiei și a istoriografiei filosofice.

 

Fără să țin neapărat să mă raliez acestui mod de gândire (care nu exclude deloc contribuții filosofice originale reale) îmi sună în minte o zicere care circulă doar oral printre filozofi, puțini fiind aceia care îndrăznesc să declare acest lucru în scris: ”de la greci încoace nimic cu adevărat nou nu s-a mai scris, toate sunt variațiuni pe aceeași temă…”.

 

Și, mai adaug, în context, un aspect particular și personal care va fi interpretat de fiecare cum crede de cuviință: la un curs de managementul sistemelor de sănătate, cu o bună audiență (din partea unui număr mare de doritori de a căpușa eficient și vârtos sistemul de îngrijiri de sănătate), chiar în prima bancă se instalaseră câțiva ingineri convinși că gândirea lor sistemică îi va ajuta să pătrundă tainele mecanismelor, pârghiilor și circuitelor financiare care pot fi direcționate înspre portofele și conturi care să vizeze, în cele din urmă, chiar și beneficiarii acelui sistem (bolnavi, bătrâni, bebeluși…)… Evident, am debutat cu prezentarea cadrului teoretic general, respectiv Metodologia Scop Mijloc, despre definirea managementului ca un continuum gândire-simțire-acțiune, ca un continuum scop-mijloc-raportul scop/mijloc etc. La sfârșitul primei ore aud pregătirile de decolare precipitată ale bravilor ingineri cu o motivație cât se poate de consistentă: ”asta-i filosofie, dom’le!”.  Evident, am considerat că am primit cel mai frumos compliment pe linie profesională… Într-adevăr, am considerat și consider și acum că Metodologia Scop Mijloc este un mic tratat de filosofie practică, de etică, hedonist și cinic, pragmatic și uman, politico-economico-etic, managerial cât încape, toate astea într-o formă cât se poate de concentrată și compactizată, cu aplicabilitate imediată. Mai mult, spre deosebire de abordurile manageriale scientiste, raționaliste, mecaniciste, am reușit să nemulțumesc pe dogmaticii care reduc managementul la tehnici de rezolvare (rațională!) a problemelor, eu incluzând în definiție vastul și inefabilul teritoriu al simțurilor (intuiția, imaginația, inspirația fiind tratate ca simțuri speciale care merită bine antrenate în vederea obținerii performanței manageriale).

 

Onfray nu reduce filozofia la creierul și ideilor generate de mintea unui filosof: ”Pentru a citi și înțelege un filozof sau o filozofie e nevoie de psihanaliză existențială, care să pună în legătură viața și opera, trupul care gândește și produsul gândirii, biografia și scrisul, construcția de sine și edificarea unei viziuni asupra lumii. Orice filozofie își are obârșia într-o rațiune corporală, înrudindu-se cu o egodicee” (p. 14). Așadar, nu teodicee, ci egodicee, ceea ce îți spune ție – și  apoi și altora – propriul tău trup în integralitatea sa. Și aici mă alătur lui Onfray în explicația pe care eu însumi o ofer scurtei istorii (de doar patru decenii) a Metodologiei Scop Mijloc. Concret, la mijlocul anilor șaptezeci  ai secolului trecut am devenit ”profesor” (mai exact, un asistent care ținea și cursurile lectorului titular) de Economie politică la fostul Institut de Medicină și Farmacie din Iași (actualmente, UMF ”Gr T Popa” din Iași). Neîncrederea (destul de justificată a) studenților de anul III – care ”serviseră” deja un an I de Filosofie marxistă și un an II de Socialism științific – m-a obligat să-mi argumentez rostul meu acolo, cu concluzii surprinzătoare nu doar pentru ochiul și urechile atente ale sistemului, ci chiar și pentru mine însumi. Am renunțat (ce eroare și câtă oroare!) la definiția de dicționar a Economiei politice și a economicului și le-am redefinit prin intermediul conceptului cvasiatotcuprinzător de ”mijloace”. Așadar, economicul era domeniul mijloacelor, iar Economia politică nu făcea altceva decât să studieze vasta categorie a ”mijloacelor”, îngrijirile de sănătate devenind, brusc și neașteptat, parte integrantă a economicului. Cu alte cuvinte, disciplina pe care o predam era de mare importanță pentru viitorii medici, deoarece ei manevrau ”mijloace” specifice profesiei lor: cunoștințe, idei, abilități, tehnici, fluxuri financiare etc. de prevenire sau de tratare a bolilor. Dincolo de faptul că această ”gândire novatoare” mi-a adus o ”binemeritată” stagnare în ierarhia profesională, ajungând, oficial, la prima treaptă de predare abia în anul de grație 1996, când am devenit ”șef de lucrări”/ lector universitar ”cu acte”…, așadar, dincolo de faptul că eram mulțumit de faptul că nu mestecam aiurea vorbele ”altora”, atunci au fost așezate temeliile Metodologiei Scop Mijloc. Dar consecința ”găselniței” mele referitoare la redefinirea economicului a avut și o altă consecință practică: a dus la propunerea mea de a înființa disciplina numită (pe atunci) ”Economie sanitară” (ulterior, ”Economica sănătății”) pe parcursul unui semestru, prin înjumătățirea orelor de ”Economie politică”, disciplină care devenise ”Metodologia scop mijloc”, deoarece dacă economicul = mijloace și politicul = scopuri, era clar că ”Economia politică” nu era altceva decât Metodologia Scop Mijloc…. Am reprodus aceste amintiri cu titlul de exemplu prin care să argumentez că trăirea filosofică, dacă există cu adevărat, o faci cu întreaga ta ființă, cu trupul și mintea ta, cu asumarea consecințelor pentru mintea și trupul tău…  Așadar, Metdologia Scop Mijloc este o egodicee marca Liviu Drugus. Fără (lipsă de) modestie….

 

Egodiceea onfrayană este ceva mai complicată în autoprezentarea făcută de chiar însuși autorul. Onfray subliniază mereu propria opțiune/ gândire filosofică spunând … ce nu este el. Ele se definește ca fiind ”radical antistructuralist” (p. 14), dar atunci când încearcă să-și autodefinească propria metodologie, aceasta este o descriere a cee ce NU este metodologia sa: ”Iată așadar care este metodologia mea: structuraliștii împărtășeau religia textului fără context, pentru condițiile scrierii, epoca, timpul împrejurările, mizele istorice, geografice sau ideologice contau mai puțin”. (p. 14). După părerea mea, modul scrierii acestei fraze (sau, mă rog, redarea ei în limba română) este foarte ambiguu și trebuie reformulat. Propun cititorilor, spre analiză comparată următoarea (re)formulare: ”Iată așadar care este metodologia mea: structuraliștii împărtășeau religia textului fără context. Pentru condițiile scrierii, epoca, timpul împrejurările, mizele istorice, geografice sau ideologice contau mai puțin”. Așadar, pentru structuraliști important era textul, nu autorul textului, nu viața și biografia sa. Iată și continuarea acestei profesiuni de credință: ”Biografia autorului era lipsită de interes, ba chiar banală. Așa se face că opera metafizică a lui Heidegger putea fi citită netulburat, respingând textele în care același Heidegger își declara fidelitatea față de național-socialism” (p. 14). Așadar Onfray ne prezintă prima parte a ”metodologiei” sale subliniind ce NU este aceasta. Dar să vedem și partea afirmatovă a ceea ce ESTE metodologia sa: ”Eu sunt pentru o metodă de lectură și de investigație care îngemănează într-un același corpus opera completă publicată în timpul vieții autorului, corespondența lui, biografiile sale și toate mărturiile asupra acestui edificiu singular. Sinteza se realizează potrivit principiului schițat de Sartre: pshanaliza existențială. Cu alte cuvinte, nu o psihanaliză freudiană, ci o descifrare a proiectului originar care constituie basul continuu al existenței unui filozof. Bas continuu pe care viața se mulțumește apoi să facă variațiuni. Filosofia purcede din aceste modulații” (pp. 14 – 15). Tentația irepresibilă a negării, chiar în contextul unei afirmări îl caracterizează pe Onfray și modul său de a face filosofie. Parcă rușinat de acest fapt (negaționist) Onfray revine imediat la stilul pozitiv-afirmativ: ”Propunerea mea hedonistă presupune un sistem. Fiindcă, în ce mă privește, eu nu resping sistemul ca posibilitate, într-o vreme ca a noastră care-l ponegreștre – adesea din motive similare cu cele ale vulpii (hămesite) la vederea strugurilor (acri)… Sistemul presupune o viziune enciclopedică, altfel spus, posibilitatea de a aborda macroscopic maximum de domenii ce pot fi abordate într-o lume în care domnesc specializarea și perspectiva microscopică. Gândirea sistemică afirmă că în filozofie geografia marilor întinderi este încă posibilă, chiar dacă alții preferă – chestiune de gust! – geologia marilor adâncuri. Așadar, gândirea nomadă împotriva exercițiului ei sedentar, teritoriul vast împotriva carotajului punctual…” (p. 15).  Să rezum: Onfray este împotriva structurilor fără sistem, este pro-sistem, este holist/ integrist/ enciclopedist/ transdisciplinarist/ antidisciplinarist/ macroscopist/ antimicroscopist. Absolut toate aceste trăsături le-am revendicat și eu de-a lungul anilor, fapt care mă determină, din nou!, – fără să pretind că Onfray m-a copiat – să afirm că Onfray este discipolul meu reacționar. Mai mult, deși nu o spune Onfray practică postmodernismul în dimensiunile sale esențiale: relativismul și melanjul ideatic! Aceasta explică și receptarea operei lui Onfray: de la o receptare excesiv de prudentă, rezervată chiar, până la o ostilitate directă față de esențele ideatice/ ideologice ale gândirii sale (voi rezerva un subcapitol distinct dedicat modului cum este receptat Onfray în cultura filosofică românească.

 

Ontologia onfrayană. Acest al doilea subcapitol al Preambulului (primul a fost intitulat Descendența, și rostul său era tocmai de a se (auto)defini ca un descendent al anticilor prepostmoderni…  Așadar, în Ontologia Onfray continuă, … iar cu începutul: ”Să începem cu începutul” (p. 15) scrie Onfray, ajungând – din nou! – obsesiv, la marile începuturi antice grecești: ”Timp de peste două mii de ani, ontologia și metafizica au fost confiscate de filozofia idealistă, dacă nu chiar spiritualistă. Secole de-a rândul, cele două discipline s-au revendicat exclusiv de la tradiția platoniciană și creștină, aristotelică și scolastică, într-un cuvânt teologică.” (pp. 15-16).  O altă asemănare între gândirea lui Onfray și modul meu de gândire constă în preocuparea pentru clara definire a termenilor (delimitări conceptuale), cu asemănarea (incredibilă, pentru mine…) a recursului la etimologii pentru a înțelege sensul cuvintelor. Din păcate, la prima încercare de a stabili o etimologie clară pentru un cuvânt cheie al demersului filosofic, mă refer la conceptul de metafizică, Onfray eșuează, oferind în locul unei etimologii clare, logice și probate prin exercițiu lingvistic avnsat o… legendă, o poveste valabilă pentru un Curs de metafizică la grupa de preșcolari… Mai grav, Onfray are și marele păcat (aici suntem pe poziții diametral opuse), acela de a nu cita sursele unor afirmații. (Ceva asemănător am găsit și prin manualele noastre academice superficiale, dar amatoare de exotic și de elevație intelectuală… Un exemplu: într-un tratat de marketing se pretinde a se oferi etimologia cuvântului ”marketing”. ”Etimologia cuvântului marketing este următoarea: cuvântul ”marketing” vine din francezul ”marketing” care înseamnă ”marketing”. Sancta simplicitas! Nu citez cartea în cauză, deja am prea mulți ”prieteni” care s-au ”bucurat” de recenziile făcute de mine cărților lor. Fiind vorba despre o doamnă, aleg să fiu cavaler…). Nu prea departe de o asemenea explicație este și cea oferită de Onfray cuvântului ”metafizică”: ”Etimologia cuvântului metafizică e cunoscută: prin anul 60 al erei noastre (obs. LD: se vede ateismul filosofului care nu folosește ”înainte de Cristos”, ci ”înainte de era noastră”, ca și cum era noastră nu ar fi stabilită în mod convențional tot în funcție de anul nașterii lui Iisus Cristos. Totuși, în vol.I al lucrării ”O contraistorie a filosofieiOnfray folosește î. Hr. Sau o fi vorba despre inventivitatea traducătărilor trădători… Rămâne de stabilit. O confruntare cu originalele cărților lui Onfray traduse în limba română ar lămuri lucrurile), Andronicus din Rhodos, al unsprezecelea succesor al lui Aristotel, a ordonat tematic operele maestrului său. Lista cuprindea lucrări de etică și politică, de fizică și de retorică, de meteorologie și de zoologie, de poetică și de logică, dovadă că Aristotel abordase toate subiectele, că tratase toate problemele. Dar, după clasificarea tematică a volumelor, a rămas un opus aparent inclasabil, pe care Andronicus l-a clasat după Fizică – de aici, meta fizica… Ceea ce urmează imediat după considerațiile asupra naturii, privită ca efect, presupune o meditație asupra cauzelor. Metafizica devine disciplina cauzelor a ceea ce este, și apoi foarte curând, a ființei ființării. Dar ”știința ființei ca ființă” nu ajunge la aceleași concluzii când asupra acestor întrebări se apleacă un deist, un teist, un credincios, sau când ele interesează un ateu”. (p. 16).  (Alte variante, unele similare cu cea prezentată de Onfray, altele diferite, ale  legendei cuvântului ”metafizică” pot fi găsite la http://ro.wikipedia.org/wiki/Andronicus_din_Rhodos (loc unde existența lui Andronicus este plasată în anul 70 înaintea erei noastre, deci la o diferență de cca 130 de ani… Cam mult…), la http://dexonline.ro/definitie/metafizic%C4%83   și la http://ro.wikipedia.org/wiki/Metafizica). O explicitare mai sistematică a termenului poate fi găsită la http://plato.stanford.edu/entries/aristotle-metaphysics/. Mai apropiat de explicația lui Onfray este link ul http://en.wikipedia.org/wiki/Metaphysics. Cartea lui Aristotel, intitulată postum Metafizica poate fi găsită la http://www.classicallibrary.org/aristotle/metaphysics/index.htm .

 

Nu pot să nu remarc, din lunga liste de discipline enumerate de Andronicus ca fiind atribuite lui Aristotel lipsa lucrării Economica, sau, în cazul în care această lucrare apocrifă nu poate fi inclusă printre lucrările lui Aristotel, prin deducție conchid că era absolut imposibil ca Aristotel să abordeze politicul și eticul fără a trata și economicul… Coincidență sau nu, economicul lipsește și din lista disciplinelor abordate de Onfray considerate ca fiind în intimă conexiune cu eticul. Deci, contrar spuselor sale, Onfray este pe linie aristotelică… sau cel puțin pe linia filosofică oficială care nu vrea deloc să-i atribuie lui Aristotel tratatul Economica. (Vezi, pentru alte definiții și lămuriri ale conceptului de metafizică http://ro.wikipedia.org/wiki/Metafizic%C4%83).

 

Sub raport ontologic și metafizic, Onfray se definește ca fiind materialist, fapt care îl apropie mai mult de aristotelici și îl îndepărtează și mai mult de platonici. El promovează ”o ontologie atee, o metafizică imanentă” (p.18). ”Religia vinde fabule și mituri, spune povești pentru a convinge mulțimea că a trăi înseamnă altceva decât a muri – or, această nebunie este un contra-adevăr radical…” (p. 19) cu precizarea că actualmente, la vreme de criză, religia (se) vinde cel mai bine… Dacă Onfray l-ar fi citit pe Eminescu (”Împărat și proletar”, 1 decembrie 1874) și dacă i-ar sta în obicei să citeze sursele care l-au inspirat (nu doar să le amintească, en passant), versurile eminesciene ”religia – o frază de dânșii inventată” și ”atunci când după moarte răsplată nu v-așteaptă” i-ar fi servit pentru o exprimare poetică meșteșugită, artistică, plăcută, credibilă a ideilor sale… (vezi http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/imparat.php). Religia presupune o biserică, iar biserica este – tot mai mult! – o instituție economico-politico-etică, cu un management oarecum specific, dar în mod sigur nu unul transcendent. De aceea, credința în Dumnezeu poate diferi mult de concretizările fariseice și ipocrite ale presupusei credințe în Dumnezeu. Un bun exercițiu de disecare a celor două atitudini (credința intimă și evlavia ipocrită) este făcut de Andrei Pleșu în ”Dilema Veche”: http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/crestinism-necrestinesc?utm_term=nl-link&utm_source=Newsletter-88726-20140417&utm_content=1966428%40yahoo.com&utm_medium=newsletter&utm_campaign=C%C3%AEteva+adev%C4%83ruri+despre+banii+europeni .

 

 

Pentru Onfray, filosofia nu poate să însemne decât ”ontologia materialistă, metafizica unui cosmos imanent” (p. 19), ceea ce este, după părerea mea, o probă evidentă de reducționism, de partizanat și de negaționism. La fel cum marxismul reducea filosofia la dialectica materialistă, tot astfel, Onfray reduce filosofia la ontologia materialistă. Iată și motivarea/ argumentarea/ apărarea sa: ”Uitarea naturii, sau confiscarea ei de către apărătorii contemporani ai ideii că natura trebuie privită ca obiect conceptual transcendental, și nu ca adevăr concret trăit, însoțește și definește totodată nihilismul contemporan.” (p. 19). Din teama de a nu lăsa nihilismul să se manifeste Onfray anihilează orice alte moduri de gândire și de percepere a naturii, respectiv a ideii de natură. Această radicalitate ideatică și ideologică îl plasează ferm pe Onfray nu doar în rândul hedoniștilor, ci în acela al materialiștilor de stânga, apropiați de marxism, troțkism sau … rousseauism. Ca ateu convins, Onfray este și împotriva ecologismului (numit de Onfrayreligia de după religie” (p. 20). Onfray acuză ecologiștii că nici industrializarea și nici măcar așa-zisa încălzire globală nu sunt fenomene responsabile de distrugerea naturii.  Acestea sunt – la scară cosmică – absolut insignifiante și incapabile să influențeze mersul implacabil al Naturii. Pentru noua religie ecologistă industrializarea echivalează cu ”păcatul originar” din ordinea creștină. Onfray este convins că ”Necunoașterea locului pe care omul îl ocupă în cosmos se conjugă cu necunoașterea locului pe care-l ocupă în natură” (p. 20), reducând astfel totul la gnoseologie. Tot de cunoaștere (și, corolarul acesteia – înțelegerea) ține și modul în care a fost perceput Nietzsche în privința uneia dintre contribuțiile sale notabile: voința de/ pentru putere.  În Dincolo de bine și de rău găsim celebrul citat care este mereu invocat ca expresie a darwinismului social și a manifestării voinței celui puternic pe seama celui slab: ”asemenea acelor plante agățătoare avide de soare ce cresc în insula Java – li se spune Sipo Matador – , care înlănțuie un stejar cu brațele lor, până când, în cele din urmă, rezemate de el, dar înălțate mult deasupră-i, ajung să-și deschidă în plină lumină corolele, mândrindu-se cu a lor fericire” (paragraful 258). Spune/ scrie Onfray: ”Iată deci ce este voința de putere: mișcarea vieții care dorește viața…”  (p. 21) Pentru cei interesați de analize comparate redau mai jos câteva linkuri legate de citatul de mai sus.  Mai înainte redau și traducerile numelui plantei ”exploatatoare”: Sipo Matador = Murdering Creeper = Moartea cățărătoare/ Cățărătoarea ucigașă (asasină, criminală).

 

– By referring to „the sun seeking climbing plants in Java called Sipo Matador” (actually this monstruous liana grows in Amazon forests) Nietzsche clearly indicates his veneration for archaic heroes who engage many common individuals in their daring exploits. (cf. http://www.uri.edu/students/szunjic/philos/beyond.htm)

 

 

– # 258:  ”those sun-seeking vines from Java – they are called Sipo Matador – that so long and so often enclasp an oak tree with their tendrils until eventually high above it but supported by it, the can unfold their crowns in the opn light and display their happiness”. (cf.  Basic Writings of Nietzsche , Toronto, Ediția 2000: http://books.google.ro/books?id=tukQ83NgmL4C&pg=PT496&lpg=PT496&dq=sipo+matador&source=bl&ots=tOR1ukCUcF&sig=Hdesd7WYXFvQBOXaNZQbQdHfJdU&hl=ro&sa=X&ei=TadNU6SmD6aAywPiqIHoBQ&ved=0CG0Q6AEwCg#v=onepage&q=sipo%20matador&f=false) .

– Michel Onfray 2009 Curs nr 146 din luni 4 mai 2009: http://michel.onfray.pagesperso-orange.fr/7annee4mai09.htm  Son but ? « Epanouir leur cime en pleine lumière où elles déploient orgueilleusement leur bonheur » (ca exemplu al voinței de putere din opera lui Nietzsche).

[..] il s’agit d’une plante grimpante des îles de Java qui, pour exister, a besoin de lumière et grimpe sur le tronc des chênes pour parvenir à la canopée où elle se nourrit de soleil, de sa force et de sa luminosité bienfaisante [..] (cf. http://artemusdada.blogspot.ro/2011/11/la-construction-du-surhomme.html)

 

* http://eramultimilor.blogspot.ro/2010/05/coruptia.htmlCredinţa ei fundamentală trebuie să fie că societatea există nu de dragul societăţii,
ci numai în chip de temelie şi schelă care oferă posibilitatea unei elite să se înalţe spre misiunea sa superioară şi, în general, spre o existenţă superioară: asemenea acelor plante agăţătoare avide de soare ce cresc în Java – li se spune Sipo Matador – ,
care înlănţuie un stejar cu braţele lor, până când, în cele din urmă,
rezemate de el, dar înălţate mult deasupra-i, ajung să-şi deschidă în plină lumină corolele,
mândrindu-se de a lor fericire
”. Friedrich Nietzsche

 

Onfray îl ia cu totul în brațe pe Nietzsche. Entuziast, el scrie: ”A cunoaște ființa a ceea ce este înseamnă să cunoști voința de putere. Lecția de înțelepciune pe care ne-o oferă Nietzsche ne îndeamnă să descoperim mecanismul celor ce sunt, să percepem ființa a ceea ce este și apoi, cunoscând-o drept ceea ce este, s-o vrem astfel, iar apoi s-o iubim, ceea ce filosoful numește amor fati, a-ți iubi propriul destin: formulă care definește supraomul, o figură ontologică și metafizică atee, materialistă, imanentă. Total opusă caricaturilor sociologice și politice care fac din el o bestie primitivă, fără nicio credință și nicio lege. Nietzsche ne oferă deci o lecție de înțelepciune filozofică confirmată de învățăturile astrofizicii contemporane” (p. 21). Subscriu. ”Supraomul” descris de Nietzsche și elogiat de Onfray  seamănă mult cu ”omul de succes” din Metodologia Scop Mijloc sau cu ”nemernicul” din manualele de antreprenoriat americane (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/03/17/nemernologia-un-discurs-asupra-negativitatii-pozitive-a-cuceritorului-de-bani-piete-sau-inimi/) . Același ”supraom” / ”de succes” derivă și din omul machiavellic, unul care alege exact mijloacele ducătoare la scop/ putere/ fericire/ succes. În Metodologia Scop Mijloc acest supraom se numește – în general – actor/ actant/ acționar, dar – ca un caz particular – și ”antreprenor” (”en train de prendre”, în curs de asumare, adică cel ce-și ia destinul – datorită lui amor fati – în propriile mîini). Constat o interesantă linie de gândire: hedoniștii antici (Democrit, Epicur etc.) – Machiavelli – Nietzsche – Druguș – Onfray. (cer din nou scuze pentru enervanta lipsă de modestie). Toți acești autori au gândit și scris în termeni de ”ontologie practică”, respectiv de ”suflet material înscris într-o istorie concretă” (p. 22). Lipsește, inexplicabil, o verigă importantă în acest lanț: Spinoza cu ”Etica” sa, lucrare pe care o consider ca fiind o dovadă a faptului că gîndirea referitoare la adecvarea scopurilor la mijloace și a mijloacelor la scopuri este una peren umană și nu poate fi evitată decât dacă îți propui așa ceva…

 

Am, totuși, ceva de reproșat modelului nietzscheean îmbrățișat de Onfray, mai exact modelului de Sipo Matador ca expresie a omului puternic/ învingător/ de succes.  Planta agățătoare care sufocă stejarul ajungând în vârf, la plăcuta lumină solară își pregătește, după sublimul trăit la mari altitudini, propria dispariție. Sufocat de liane și lipsit de lumină, stejarul – suport moare, se prăbușește și dispare în neantul terestru. Odată cu el moare, se prăbușește și dispare în neantul terestru și ucigașa plantă cățărătoare. În terminologia Metodologiei Scop Mijloc avem de-a face cu un exemplu clasic de autodistrugere, de sinucidere ca preț al clipelor sublime de solaritate maximă.  Scopul plantei agățătoare: sublimul solar; mijlocul ales: stejarul cel înalt și falnic; nivel de adecvare: maxim în momentul țâșnirii înspre cerul însorit, dar minim după ce stejarul este sufocat/ ucis de liana ucigașă. Pe scurt, ucigașul ucide cu conștiința că va fi ucis tocmai de mijlocul ales… Din păcate, exemplele de supraoameni/ Supermen/ Rambo etc. se opresc – ca și în exemplul lui Nietzsche – la sublimul de vârf/ maxim. Declinul, inevitabilul declin, este ignorat sau minimalizat. Metodologia Scop Mijloc atrage mereu atenția asupra acestei relative și pasagere fericiri. Sublimul este pasăre rară și cu viață scurtă. Dar lupta pentru sublim reîncepe și ciclul se rulează indefinit. Este derularea firească a vieții și a morții, a începutului și sfârșitului, a creșterii și a decăderii.

 

  1. Acesta este al doilea capitol(aș) al cărții lui Michel Onfray. Se observă deja începutul unei analize de tip multidisciplinar, respectiv trecerea unei teme (în cazul nostru fericirea și reflexul său ideatic – hedonismul) prin mai multe discipline (viziuni disciplinare). Așadar, după ce am văzut poziția autorului din punct de vedere metafizic/ ontologic/ filosofic, acum ni se oferă o analiză din punctul de vedere al psihologiei, respectiv o psihanaliză. Dacă până la Onfray, cuvântul psihanaliză era prioritar asociat cu numele lui Sigmund Freud, după lansarea cărților lui Onfray (îndeosebi după anul 2000) acest lucru este puternic relativizat, ca să nu spun de-a dreptul blocat pentru anumite categorii de cititori ai lui Onfray. Cred că Onfray va intra în istoria gândirii prin demolarea acestui mit, conform căruia Freud este identificat cu psihanaliza, iar psihanaliza freudiană încetează să mai dețină monopolul. În viziunea lui Onfray, Freud are doar meritul de a păcăli o lume, de a reuși ”o lovitură de stat” (p. 23), respectiv de a cuceri – manu philosophii – gândirea omenirii despre suflet și necunoscutele sale. Practic, Freud este acuzat de plagiat, una dintre cele mai dure acuzații aduse unui intelectual J. Deși, spune Onfray, Freud a recunoscut, în 1910, că autorul real al psihanalizei este Joseph Breuer, ulterior el își (re)asumă paternitatea, ba mai ”culege” idei și de la Pierre Janet pe care Freud însuși l-a acuzat de plagiat… Freud este asemuit conquistadorilor, oameni care nu se jenează să aleagă orice mijloace pentru atingerea scopurilor (ca și cum acest lucru ar fi un fapt reprobabil în sine). Oricum presupusele virtuți tămăduitoare ale psihanalizei ”freudiene” sunt negate vehement de Onfray. Dar de unde atâta preocupare negaționistă antifreudiană? De ce alege Onfray ca într-un capitol dedicat psihologiei și a modului cum studiază aceasta fericirea oamenilor să dedice mai mult de jumătate din capitol negării psihanalizei freudiene? Pentru că freudismul a simbolizat ceea ce Onfray detestă mai mult: homofobia, falocrația, misoginismul, conservatorismul politic, închistarea în dogmele sexuale consacrate, autocrația și autoritarismul în administrarea treburilor cetății (p. 26). Simpatizant al mișcărilor contestatare din Mai 68 (cine dintre noi, tinerii de 18 ani de atunci nu a simpatizat cu studențimea franceză, dincolo de orice simpatie ideologică: a contesta era un act de bravadă plăcut junimii studioase…) Onfray regretă că contestatarii și-au atașat idei din radicalii de stânga (francezi, dar nu numai: Marcuse, Reich etc.) care, la rându-le, s-au împrumutat ideologic de la Freud, ceea ce echivala cu o proastă alegere a mijloacelor în atingerea scopurilor. Și acum ajungem și la partea afirmativă a lucrurilor. După ce a demolat miturile freudiene, Onfray scrie că ”o psihanaliză nonfreudiană, de stânga, este cu putință: ea ar cuprinde, sub forma tot atâtor șantiere deschise și niciodată încheiate, <analiza psihologică> a lui Janet, <freudo-marxismul> lui Reich, <psihologia concretă> a lui Politzer, <psihologia existențială> a lui Sartre” (p. 27). Și acum urmează partea ”cea mai afirmativă” a capitolului, punctul pe i: ”Problema care se pune este de a regăsi calea materialismului psihic opus idealismului inconștientului freudian, de a restaura realul concret opus negării freudiene a istoriei, de a înscrie psihanaliza într-o logică progresistă opusă pesimismului freudian în chip ontologic conservator, de a reabilita corpul imanent opus parapsihologiei vieneze” (p. 27).  Așadar, iată metoda lui Onfray: demolezi tot ce-ți stă în cale, curăți terenul, preiei ceva material din vechile demolări și te apuci de (re)construit. Terapia prin cuvânt este agreată și sprijinită. Suferințele pot fi atenuate (și) prin vorbe, adresându-te corespunzător psihicului.Evident, acest lucru demonstrează, în opinia lui Onfray, ”caracterul concret-material al subiectului și al istoriei, dar mai presus de toate caracterul concret-material al subiectului înscris în istorie” (p. 28). Pe scurt, psihologia trebuie angajată intens în ”reconstrucția de sine”, respectiv în orienatarea vieții spre obținerea plăcerilor vieții. Reiterez aici o concluzie a mea (în urma numeroaselor aplicații ale Metodologiei Scop Mijloc) că managementul este 100 % Psihologie, 100 % Etică, 100% Politică, 100% Economică, 100% Economică Politică etc. Celor care au conchis deja că MSM, respectiv managementul reprezintă 500%… le sugerez că cele trei Persoane care alcătuiesc Sfânta Treime, însumate nu dau 3, ci 1! . De aici și mirarea mea că la facultățile de management predomină orele de economie și extrem de puține alocate aspectelor politice, etice, psihologice, sociologice, filosofice etc. În ultimă instanță, hedonismul este un management al persoanei, al Sinelui, o preocupare de autocunoaștere în vederea optimizării acțiunii umane și a rezultatelor acesteia. Dar, trebuie să recunosc, cunoașterea scopurilor este, adesea, extrem de dificilă. Ideea pe care o promovez și pe care încerc să o conștientizez în mintea tinerilor este că cel mai greu este să știi ce vrei… Nu pot decât să fiu de acord cu concluzia onfrayană: ”Filozofia hedonistă presupune o psihologie, o psihagogie, o etică, o erotică, o estetică, o bioetică, o politică…” (p. 29).  Și, adaug eu, neapărat o economică… Altfel, geaba știm ”spre ce” (scop)  dacă nu știm ”cu ce” (mijloace). În ultimă instanță, economicul este cel mai aproape de ”natura lucrurilor”, respectiv de lucrurile apte să genereze fericire (aceste lucruri sunt: individul însuși – în primul rând! – apoi idei, timp, bani, imaginație, intuiție, materiale, răbdare, comportamente etc). Toate aceste mijloace constituie economicul și fac obiectul de studiu al Economicii. Lui Aristotel i s-a refuzat, până nu demult paternitatea asupra unui op intitulat ”Economica”. O editură franceză a publicat, prin anii 80, o broșurică intitulată ”Les economiques”, precizându-se că este o lucrare apocrifă a lui Aristotel. Am propus, prin 1997, editurii Polirom din Iași traducerea și publicarea (cu un text al meu de prezentare și de interpretare a acestei lucrări apocrife) dar refuzul a fost ferm și clar: ”noi nu publicăm așa ceva…”. Mă bucur să aflu acum, în anul de grație 2014, că americanii de la Harvard nu și-au făcut prea multe scrupule în includerea acestei lucrări (de foarte mici dimensiuni) în Ediția completă, în 23 de volume a lui Aristotel. (vezi http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Perseus:text:1999.01.0048   și http://booksontrial.wordpress.com/2014/04/26/economics-by-aristotle/ ).  Te pui cu Poliromul?

 

 

Etica. Capitolul 3 este dedicat Eticii (sau, aș spune eu, conform definirilor mele, managementului individual reglat permanent prin prisma dorințelor individuale și a relațiilor interindividuale).  Evident, preocuparea primă a autorului este demolarea eticilor anterioare, cu gândul înspre (re)întemeierea unei etici hedoniste. Primul atac este la adresa gândirii și practicilor iudeo-creștine. Abia în 1793 s-a demonstrat, ”prin ghilotinarea lui Ludovic XVI, că un rege de drept divin poate fi decapitat fără teamă de pedeapsă…” (p. 31). Pentru Onfray, creștinismul a lăsat o moștenire grea, antihedonistă. Or, promovarea hedonismului, în concepția filosofului francez, presupune o gândire atee, rațională: ”Dacă bisericile s-au golit, spiritele au rămas impregnate de învățătura creștină: devalorizarea corpului, a senzațiilor, a emoțiilor, a cărnii, a pasiunilor, a pulsiunilor, a femeii, a plăcerii, a bucuriei, supraestimarea ascetismului, a suferinței, a renunțării, cu corolarul lor: misoginismul și falocrația…”. Pentru impunerea eticii hedoniste Onfray își propune să demoleze teologia și să întemeieze ateologia, o argumentare a inexistenței unui Dumnezeu care să ne influențeze sensibil comportamentele și viețile noastre. Desigur, totul pleacă de la definiții… ”Potrivit definiției mele, religia este acea viziune asupra lumii care postulează existența unei lumi de dincolo ce conferă un sens lumii acesteia. Toate religiile își construiesc edificiul pe posibilitatea existenței unei realități aflate dincolo de realitate – și tocmai această realitate ireală ar explica, legitima, justifica lumea reală. Augustin explică în detaliu cum întemeiază Cetatea lui Dumnezeu adevărul Cetății oamenilor.” (pp. 31-32). Așadar, odată definită religia (și teologia) trebuie definită și opusul acesteia, ateologia: ”Numesc ateologie disciplina care reprezintă în raport cu negarea lui Dumnezeu, ceea ce teologia reprezintă în raport cu afirmarea sa: o contra-propunere teoretică ce deconstruiește ficțiunea religioasă, explică forjarea istorică a miturilor, scoate în evidență mecanismele psihice de creare a idolilor, analizează în detaliu procesul isteric prin care sinele propriu, sinele celorlalți și lumea însăși sunt private de realitate, ducând în cele din urmă la triumful pulsiunii de moarte, ca numitor comun al celor trei monoteisme constitutive ale psihicului occidental” (p. 32). De ce a simțit oare Onfray nevoia de a discuta despre teologie și ateologie în debutul unui capitol despre etică, respectiv despre comportamentul oamenilor în general? Răspunsul este oferit imediat, dar este interesant modul în care autorul își construiește argumentația, explicând implicarea lumească în presupusa ordine divină, cu rezultatele cunoscute: ”Ateismul are o istorie. Ea a fost adesea scrisă de credincioși. Așa se face că au fost numiți atei mulți gânditori care credeau în Dumnezeu, dar credeau în mod heterodox, altfel spus într-un mod diferit față de ce-ar fi dorit cei care-i judecau. Au fost astfel socotiți atei agnosticii, politeiștii, deiștii, fideiștii, panteiștii, care credeau toți în Dumnezeu, dar asociau acestui vechi semnificant un semnificat care din nefericire nu convenea închizitorilor” (p. 32).  Într-adevăr, ideologia credinței în invizibil și ireal este inevitabil generată, promovată și apărată de oameni care au limitele lor, au o cunoaștere și niște interese conjuncturale care le dictează gândirea și acțiunile. Deși am citat copios din această parte a demolării eticii creștine nu pot omite opinia lui Onfray despre (in)existența lui Dumnezeu: ”Căci Dumnezeu există, desigur, dar există ca ficțiune, ca personaj de roman, ca o creatură utilă pentru negarea seculară a morții, ca o cârjă necesară acomodării cu neantul care ne așteaptă” (p. 33).  Încet-încet, Onfray ajunge la problema etică, a modului cum se comportă oamenii și de ce. Afirmând existența (aparent bizară) a ateilor creștini, Onfray arată consecințele concrete și paradoxale ale acestei oximoronice/ schizoide alcătuiri: ”Ateul creștin neagă existența lui Dumnezeu, dar acceptă toate consecințele etice ale lui Dumnezeu: el lasă deoparte idolul major, dar se închină tuturor idolilor minori care-l însoțesc: iubirea de aproapele, iertarea păcatelor, întoarcerea celuilalt obraz, predilecția pentru transcendență, preferința pentru idealul ascetic etc.” (p. 33).  Așadar, chiar ateii declarați au în comportamentul lor, în moralitatea lor, principii și criterii derivate din religie (creștinism în cazul culturii europene) transmise educațional, prin lecturi aparent inofensive dar cu un evident substrat etic religios, mimetism cultural sau chiar cu interese conjuncturale (provenite din căsătorii cu persoane mai mult sau mai puțin religioase, care își desfășoară activitatea într-un mediu dominat de aceste comportamente etc.).  Onfray își probează radicalismul său prin propunerea de a construi o etică post-creștină, una care să evite tocmai aceste comportamente duplicitare, nesincere, ipocrite, mimetice sau doar ostentative. În ultimă instanță, putem accepta faptul că este mai mare ”păcatul” acelor care se declară creștini, dar comit crime (inclusiv financiare = hoții) sau stau în calea obținerii fericirii altora (vezi mai sus, în capitolul ”Ontologia onfrayană” trimiterea la articolul lui Andrei Pleșu despre creștinismul necreștin). Concluzia autorului francez este cât se poate de tranșantă: ”Idealul creștin este, într-adevăr, cu neputință de atins” (p. 34). Și iată de ce: ”Realitatea este violentă și brutală, iar relațiile noastre cu ceilalți țin de etologie; or, aceasta ne învață că dominarea și servitutea, posesia unui teritoriu și necesitatea de a-l marca, lupta tuturor pentru dobândirea puterii, care revine doar câtorva, folosirea forței și a vicleniei, uneltirile prin care sunt tocmite grupările violente – toate acestea ne obligă să gândim morala pentru o lume reală și nu pentru una ideală și fantasmatică” (p. 34).  Greu de contrazis, dar și mai greu de schimbat o atare realitate! Complicația provine, cred, și din faptul că invocarea obligativității respectării eticii creștine este contrară libertăților fundamentale ale omului, dar – presupunând că așa ceva ar fi posibil – s-ar ajunge la fundamentalism creștin, o situație vecină cu dictaturile cele mai sinistre. Nu întâmplător Onfray vine imediat cu exemple: ”Etica mea ține seama de Auschwitz și de Gulag, de fascismele brun, roșu și verde, de genocide cu mijloace industriale sau artizanale (Hiroshima sau Kigali în Rwanda), de dezlănțuirea pulsiunii de moarte în secolul XX. Morala creștină duce direct la abator” (p. 34). Aici cred că Onfray exagerează deliberat, deși încearcă să vine cu argumente cât se poate de concrete, dar extrase din situații extreme, limită: ”Iubirea pentru cel ce nu merită să fie iubit nu e de dorit; întoarcerea celuilalt obraz în fața celui care se pregătește să te gazeze sau să-ți taie gâtul e un fapt cu neputință de acceptat; refuzul de a-i judeca pe oamenii nedrepți, malefici, perverși duce la nihilism etic; fără a mai vorbi despre zădărnicia de a ne închina la idealul ascetic, altfel spus de a muri în viață fiind, aici și acum, de a ne sacrifica viața aceasta de care suntem siguri, sub pretext că după moarte vom trăi veșnic...” (p. 35).  Ajuns în acest punct culminant al negării eticii dominante, Onfray își prezintă etica alternativă, post-creștină: ”Avem așadar nevoie de o regulă a jocului imanentă, care să refuze ancorarea moralei în teologie, așa cum s-a întâmplat atâta vreme, sau în știință, așa cum consideră unii. Etica n-are decât de câștigat din renunțarea la transcendența divină, ca și la transcendența matematicii” (p. 35).  Indiferent cât de suprapuse ar fi concepția lui Onfray despre etica creștină și cea post-creștină, pe de o parte, și propria mea concepție (despre) etică, pe de altă parte, cel puțin două aspecte (neinvocate până acum) ne aseamănă: ca și mine, Onfray nu apelează la barbarismele mult prea frecvente în alte texte, cum ar fi ”imoral”/ ”imoralitate” sau ”neetic”/ ”lipsit de etică” (cel puțin în această lucrare, relativ recentă, dar am găsit folosirea de către Onfray a barbarismelor ”imoral”/ ”neetic” în ”O contraistorie a filosofiei” vol 1: referindu-se la Aristip, Onfray scrie: ”Căci proasta reputație a hedonistului – ieri ca și azi – face din el un personaj cusurgiu, afemeiat, mâncău, băutor, amoral, imoral, necumpătat, trăind plăcerea fără amestecul conștiinței, asemenea unui animal lipsit de orice simț moral și de orice considerație pentru aproapele său.” (p. 111) . ”Imoral” poate fi, după părerea mea, doar un om mort sau cel puțin unul inert, care nu are niciun fel de comportament, atitudine, acțiune. De asemenea, ”neetic” ar însemna ceva în afara discursului despre comportamentul oamenilor, ceva care nu ține de etică. Spre exemplu, astronomii și astrologia sunt neetice deoarece ele nu au nimic în comun cu comportamentul subiecților umani. Am formulat acest punct de vedere în capitolul ”Is corruption unethical?” din lucrarea editată de Agatha Stachowicz din Cracovia și în care am afirmat că faptele de corupție sunt etice prin excelență, nu ne-etice. Dacă ar fi ne-etice, acestea ar ieși din câmpul analitic al eticienilor și nu ar putea fi evaluate, condamnate etc. Aceasta este o primă (și nevăzută) asemănare. O a doua asemănare se referă la convingerea mea cu privire la identitatea de esență dintre etic și estetic. Aici este vorba doar despre o mică asemănare, dat fiind că Onfray dedică câte un capitol distinct fiecăreia dintre cele două discipline.  În schimb, în plin miez al capitolului despre etică, Onfray introduce un scurt paragraf despre estetică, desigur una nouă, postmodernă: ”Revoluția estetică înfăptuită de Marcel Duchamp este, cel puțin în parte, o revoluție a materialelor”, sugerând că anartistul Duchamp decretează demnitatea egală a tuturor materialelor posibile”  (p. 35). Desigur preocuparea pentru egalitate este una ce ține de ideologiile de stânga, dar ideea de a conferi drept (egal!)  de cetate tuturor mijloacelor de a atinge un scop (estetic) este una pe care o promovez și eu în Metodologia Scop Mijloc (MSM). Mai exact, în lista cvasiinfinită de mijloace apte să contribuie la transformarea lor în scopuri (auto)propuse sau (auto)impuse, toate mijloacele sunt egale între ele, în sensul că fiecare dintre acestea are – în aceeași măsură! – calitatea de a permite atingerea unui scop, respectiv toate au calitatea de mijloace. Duchamp formulează o posibilă aplicație a MSM, în sensul că sugerează egalitatea calitativă a tuturor materialelor/ mijloacelor. Și aurul și lutul au calitatea de materiale/ mijloace, respectiv aurul nu este ”mai material” sau ”mai mijloc” decât lutul…  Fără a exprima direct ideea identității de esență dintre etic și estetic, Onfray formulează acest lucru la modul metaforic, comparând omul cu materialele lui Duchamp: Suntem o materie brută care trebuie să primească o formă. Ceea ce suntem e rezultatul devenirii. Dacă nu devenim nimic, nu vom fi nimic, sau, cel mult un crâmpei din necesitatea oarbă a cosmosului. De aici, necesitatea de a da formă sufletului material alcătuit din creierul nostru și din sistemul nostru nervos. E nevoie de un dresaj neuronal, căci, neputând ca acesta să se instaleze de la sine și să conducă la o ființă înzestrată cu un suflet sălbatic, el trebuie impus de voință pentru a îmblânzi forțele, pentru a obține contururile existenței noastre. Problema eticii este modelarea de sine” (pp. 35-36).  După părerea mea, citatul de mai sus poate fi concentart în câteva cuvinte: moralitatea este, în primul rând, o chestiune de educație, respectiv de adecvare între finalitatea procesului educațional și mijloacele apte să contribuie la atingerea acelei finalități. Și încă o completare la posibilele argumente pentru egalitatea/ identitatea dintre etic și estetic. Formula ”Poartă-te frumos!” arată că avem aici și aspectul etic (comportă-te într-un anumit fel), și cel estetic (”frumos”), imposibil de separat unul de altul. Dacă ”bucuria” ține de estetică (”bucuria estetică”) atunci demonstrarea ecuației etic = estetic este ca și făcută: ”Imperativul categoric al eticii hedoniste a fost perfect formulat de Chamfort într-un aforism lipsit de echivoc: Bucură-te și bucură la rândul tău, fără să faci rău, nici ție, nici nimănui altcuiva – iată în ce constă întreaga morală” (p. 36). După părerea mea, doar hedoniștii pot fi de acord cu identitatea etic = estetic. Restul, toți ceilalți, vor spune că sunt două lucruri total diferite… Dar… tocmai când similitudinile dintre opiniile mele și cele ale lui Onfray erau la apogeu, iată că apare și o … notă distinctivă. Onfray definește, etica drept ”teorie a idealului”, iar morala ”teorie a practicii”. Nu sunt de acord că discursul despre comportamentul uman vizează idealitatea. Dimpotrivă, plecând de la faptele cotidiene, practice, morale, etica discută despre posibile adecvări între mijloace și scopuri în procesul activităților umane de orice fel. Nu sunt impuse, în etică, standarde de comportament ideale (cu asta se ocupă, în cel mai bun caz, deontologia). Mai mult, prin definiție, etica este un ”discurs despre” (mijloace, scopuri și adecvări), și nu o suită de reguli de urmat. Dacă ar fi așa, atunci întreaga opoziție a lui Onfray față de etica creștină ar fi una de formă, de principiu, și nu una de esență. Dacă Onfray ar fi cunoscut și acceptat că Etica = Metodologia Scop Mijloc, atunci această scăpare nu ar fi fost posibilă…  Imediat însă o nouă similitudine între mine și Onfray apare: ”necesitatea de a construi morala pornind de la sine” (p. 37). La fel, afirmă și Metodologia Scop Mijloc: totul pornește de la nivel micro (individual), apoi adecvarea se evaluaeză prin intersubiectivitate de varii grade de agregare (nivel macro), și se ajunge la nivelul mega (sau mondo) în care întreaga omenire este implicată și solicitată să se pronunțe asupra adecvărilor individuale și inter-individuale. Onfray demonstrază, în finalul acestui fundamental capitol, faptul că indivizii stabilesc relații contractuale prin care să-și minimizeze neplăcerile și să-și maximizeze bucuriile (inclusiv cele masochiste). Încălcarea acestor înțelegeri (înțelegeri pe care eu le-am numit ”adecvări”) generează starea de delincvență intersubiectivă. Relativismul postmodernist este, aici, la el acasă, deși autorul nu-l invocă niciun moment ca atare. ”Cine descoperă un delincvent al relațiilor știe că acesta va rămâne mereu același: soluția pentru a produce plăcere prin profilaxia ce urmărește evitarea suferinței este atunci excluderea, ieșirea din dispozitivul său etic...” (p. 38). Cu alte cuvinte, pentru a rezolva o problemă de moralitate necesită ieșirea din paradigma/ nivelul de realitate are a creat-o. Acestei paradigme/ acestui nivel de realitate Onfray îi spune ”dispozitiv etic”…, iar eu îi spun ”nivel de adecvare”. În MSM, rezolvarea neadecvării (a decalajului dintre scopuri și mijloace), respectiv (re)adecvarea se produce prin diminuarea scopurilor sau prin amplificarea mijloacelor. Cred că un dialog direct cu autorul teoriei ”dispozitivului etic” ar fi reciproc benefic.  Nu pot să nu semnalez, din nou, strălucitoarea lipsă a lui Spinoza din acest Manifest hedonist, îndeosebi din capitolul intitulat ”Etica”, dar și din ”O contraistorie a filosofiei”, unde nu este amintit nici la hedoniști, nici la antihedoniști (idealiști). Or, Spinoza are celebra ”Etica” (ordine geometrico demonstrata) – lucrare pe care nu o pot omite nici materialiștii, nici idealiștii, nici marxiștii, nici stângiștii.. . Pentru mine, ignorarea nejustificată și inexplicabilă a ”Eticii” lui Spinoza este cu atât mai regretabilă cu cât am descoperit faptul că el este un hedonist ce nu poate lipsi dintr-o istorie a hedonismului (doar aparent teist, dar nu unul dogmatic, ci unul care îl identifică pe Dumnezeu cu Natura), tratatul să de ”Etică” fiind intitulat – în faza primelor schițări – ”Despre Dumnezeu, om și fericirea sa” (cca 1656). Într-o gravură anonimă din anul 1702 (Bibliotheca Rosenthaliana), stă scris: ”Benedictus de Spinoza, iudeus et atheista).  De fapt, ignorarea lui Spinoza este una parțială, dacă amintesc faptul că  – în capitolul EsteticaOnfray îl invocă: ”Întrebarea lui Spinoza ”Ce stă în puterea corpului?” n-a primit încă toate răspunsurile posibile” (p. 48).  În partea a patra a ”Eticii”, intitulată ”Despre sclavia omului sau despre puterile afctelor”, la sfârșit se găsește un ”Adaos” format din 32 de capitole/ secțiuni, pe parcursul a zece pagini de carte (cf. Spinoza, Etica, Ed Științifică și enciclopedică, București, 1981, pp. 234 – 244), de fapt, o sinteză a întregului capitol. Alături de Aristotel, Spinoza este unul dintre marii precursori ai Metodologiei Scop Mijloc. Voi demonstra acest lucru într-o viitoare prezentare a ”Eticii” lui Spinoza, cu scopul declarat de a sublinia muguri ai MSM, descoperiți de mine abia recent. Cu alte cuvinte, Spinoza este un discipol al meu, în ordine reacționară… Ideal ar fi ca să pot scrie o Istorie a MSM (în ordine reacționară, evident!) dar numai după lecturarea operelor tuturor filosofilor lumii, din ultimele șapte milenii… Aparent, o atare întreprindere este imposibilă. Eu o văd foarte posibilă, dar numai după transcrierea în format electronic a tuturor cărților filosofilor lumii. În câteva minute, un motor de căutare destoinic va putea reda lista completă a autorilor și a cărților în care se face vorbire despre scop, mijloace, adecvări sau neadecvări… În maximum un an de zile, se va putea întocmi o astfel de Istorie, comentată, explicată și oferită pe post de Ghid explicativ/ Îndrumar de utilizare a Metodologiei Scop Mijloc. Așadar, soluția este una de ordin tehn(olog)ic.

 

Estetica. Acesta este cel mai voluminos capitol al lucrării (13 pagini). De la început, Onfray probează că – pentru el – estetica este legată doar de artă. Dar o artă care ”devine o propedeutică a eticii” (p. 50). Arta nu mai ține de elite, ci de mase, de ceea ce consideră diverșii indivizi/ subiecți că este plăcut, frumos, agreabil indiferent de cât de ”urât” ar putea fi…pentru alții, sau chiar pentru toată lumea! Încă puțin și estetica ar fi identificată pe deplin cu etica (și reciproc). Dar asta, presupune să agreezi integral ipotezele și concluziile MSM... Oricum, întreg acest capitol îi este dedicat anartistului revoluționar Duchamp, autor al esteticii urâtului și al egalizării/ nediferențierii brutale a mijloacelor artistice. (Presupun că denumirea de ”anartist” este combinația între ”anarhist” și ”artist”). Duchamp a procedat cu estetica la fel cum am procedat eu cu etica, adică a înlocuit viziunea nerealistă, imposibilă, edeniza(n)tă, referitoare la conținutul acestei discipline dedicată reflecției asupra plăcutului (nu a plăcerii – concept preponderent fizi(olo)c, carnal, exterior, vizibil) cu o viziune realistă, posibilă, cinică. Duchamp relativizează – în evident stil postmodern – ideea de plăcut, mai exact de REGULI (utile și clare, cum sugera Descartes) care odată aplicate poate avea loc disjuncția ”frumos – urât”, respectiv ”plăcut – neplăcut”. Conform unei ziceri de pe la noi, relativiste prin excelență, ”nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie”, cu consecința firească a coborârii filosofării estetice din turnul cel ivoriu în piaț(et)a publică, nu întotdeauna parfumată sau pe deplin curată… Ca să-l citez pe Onfray – istoriograful de filosofări necanonice – ”acest nou nou mod de a filosofa” nu este altceva decât ritornela la rădăcinile și rizomii prim(ar)i: ”Ce-i cu acest nou mod de a filosofa? Un mod foarte vechi, de fapt, pentru că-i acela al… agorei și al forumului. El definește maniera antică de a practica o filosofie deschisă, destinată trecătorului obișnuit: Pritagoras docherul, Socrate sculptorul, Diogene agentul bancar, Pyrrhon pictorul, Aristip învățătorul ….. (care) își trăiesc  gândirea la modul cotidian și duc o viață filosofică”.  (cf. Michel Onfray, O contraistorie a filosofiei, vol. I. Înțelepciunile antice, Polirom, 2008, (c) 2006, p. 16). Pentru cine este practicat o atare filosofare, o asemenea coborâre în mundanul cotidian? Ne lămurește tot Onfray: ”Ei se adresează pescarului, dulgherului sau țesătorului care trec pe acolo și care, uneori, se opresc, ascultă, aderă, apoi se convertesc la un mod de existență specific orientat spre crearea de sine ca subiectivitate fericită într-o lume dominată de negativitate. Prin urmare, filosofia nu este o jonglerie vizând arta pentru artă, închinând un cult fetișurilor ideale și conceptuale; și nicio disciplină închisă destinată unei elite care, practicând-o într-un mod incestuos, confiscă suma cunoașterii filosofice doar în vederea reproducerii propriei caste profesionale; …)”. (ibidem). Acum mă înțeleg și eu mai bine pe mine, mai exact pot formula mai clar Etica pe care o promovez eu: este comportamentul uman de toate zilele și de toate nopțile, fără a emite interdicții majore și ultimative, ci doar o discutare a acestui comportament prin care se emit opinii, se trag concluzii, se sugerează abțineri sau stimulări, dar în niciun caz nu se interzice nimic! De interzis poate interzice doar legea, religia, administrația țării sau a închisorii etc.

 

Acum înțeleg (și eu!) de ce Metodologia Scop Mijloc, pe care eu o consideram de o normalitate neforțată, este văzută doar cu coada ochiului și nicidecum acceptată ca parte a programelor educaționale școlare. O recentă privire prin manualele de Psihologie (cl. X-a), Logică și Argumentare (cl. IX-a), Sociologie (cl. XI-a), Economie (cl. XI-a), Filosofie (clasa XII-a) te înspăimântă prin prețiozitatea limbajului, concepualizarea ridicolă a unor realități diurne și pretenția de a explica orice și de a emite reguli și legi sacrosancte… Oh, sancta simplicitas!  Nu am auzit de/ văzut manuale de etică, de estetică sau de dietetică – atât de necesare, dar nu în stilul scolastic generalizat, ci ca discuții libere, incitatoare la (auto)cunoaștere. Acum încep să înțeleg ”rostul” sutelor și miilor de lucrări/ teze de doctorat care doar repetă concepte și teorii, fără probarea finalității și utilității lor practice. Ele (lucrările) probează doar că a autorii lor sunt pe linia acceptată, adică sunt idealiste și nematerialiste, sunt platonice și nu democritiene, sunt conceptualiste și nu hedoniste (pragmatiste, utilitariste), adică se înscriu cuminți pe linia oficială a unei filosofări inutile. Tocmai prin prisma acestei revelații tardive mă bucur că am cunoscut gândirea alternativă a lui Onfray, una reacționară, evident! Mă gândesc acum că filosofia de tinerețe a lui Marx era una hedonistă, una umană prin excelență. Marx a declarat că filosofia greacă l-a inspirat mult (dar mulți dintre noi au înțeles că el se revendica doar de la Platon și Aristotel – doi filosofi publicați integral în țările de dictatură comunistă). Maxima preferată a lui Marx era ”Homo sum, nihil humani alienum puto” (”Sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin”). De la filosofia de tinerețe (hedonistă) la filosofia de maturitate (revoluționară și foarte critică) și până la interpretarea leninistă și aplicarea stalinistă a acesteia s-a parcurs rapid etape, parcurgere care justifică dictonul ”De sublime au ridicule, il n-y-a qu-un pas” (”De la sublim la ridicol nu este decât un pas”).

 

Așadar, Onfray nu propune redefinirea artei, ci redefinirea/ redescrierea conținutului obiectului disciplinei numite Estetică.  Arta este schimbătoare, deci inutil să (mai) fie definită: ”Arta se schimbă din ce în ce mai repede” (p. 39). Perioadele care acceptă un anumit tip de artă (și care definesc o ”epocă artistică”) sunt tot mai scurte, pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre: ”timpul curge mai repede, spațiul se contractă” (p. 39). De la Marcel Duchamp (1887 – octombrie 1968) (http://en.wikipedia.org/wiki/Marcel_Duchamp) încoace, arta este/ devine altfel organizată și altfel percepută. Duchamp a proclamat moartea Frumosului, re-aplicând afirmația lui Nietzsche despre moartea lui Dumnezeu, la domeniul artei pe care el o întemeiază (nonartă sau antiartă). În anul în care Lenin aplica (strâmb) hedonisnul filosofic al lui Marx, prin poziția sa anticapitalistă, Duchamp devine și el un răzvrătit/ revoluționar anarhist, autodefinindu-se ca fiind un anartist. Onfray descrie acest moment de cotitură în istoria artei povestind cum s-a gândit Duchamp să se prezinte la o expoziție de artă contemporană cu un…. pisoar (vezi și glumița contemporană pe această temă: https://www.facebook.com/editorialgustavogili/photos/a.107202025982511.5063.104492872920093/633669300002445/?type=1&relevant_count=1).  Deși Duchamp era și el membru în Comitetul de selecție, acest Comitet nu a permis prezentarea acestei lucrări (cumpărată de la un magazin de obiecte sanitare), drept pentru care Duchamp s-a exprimat altfel, adică în scris, textul său fiind considerat data de marcare a artei ”contemporane” (concept relativ și inexact, dat fiind că fiecare artă, din orice perioadă, este contemporană cu autorii și privitorii săi). Onfray sintetizează astfel  noua (sa) viziune asupra artei: ”Într-adevăr, nu există operă de artă în sine, nu există frumusețe absolută servind drept etalon pentru măsurarea obiectelor reale și concrete care ar fi mai mult sau mai puțin frumoase în funcție de apropierea lor mai mare sau mai mică de Ideal” (p. 40).  (În paranteză fie spus, redactorul de carte, Silviu Nicolae, încearcă o conexiune cu curentul artistic Dada (http://en.wikipedia.org/wiki/Dada), dar o face într-o manieră ciudată, provocând o firească nedumerire: ”Viziunea lui Duchamp a fost adoptată și promovată de curentul dadaist” (p. 40). Din această ”explicație” s-ar părea că dadaismul este posterior lui Duchamp, deși link urile de mai sus probează o situație exact inversă: primele manifestări dadaiste sunt din anii 1915 și 1916, iar manifestul lui Duchamp este din anul 1917.  Editura ”Humanitas” este datoare, așadar, cu o explicație…). De la Platon încoace – prin creștinism și apoi prin Kant – măsura frumuseții este dată de ideal/ conceptual/ numenal. De la Duchamp încoace frumusețea este (doar) sugerată/ exprimată de real/ factual/ fenomenal.  Frumosul este ceea ce provoacă plăcere, dar o pictură (post)modernistă nu va plăcea unui evaluator/ critic clasic. Poate nici nu are sens să se definească frumosul, binele, adevărul – toate acestea sunt noțiuni relative, individualist percepute și evaluate, deși cam toți filosofii antici și moderni s-au chinuit să dea sute și mii de definiții, toate ad  hoc și valabile (cât de cât) în acel orizont temporal. Consider că postmodernismul are meritul de a promova relativismul, inducând ideea de relativitate și în Logică, Etică și Estetică. Desigur, se pot face ”n” descrieri, caracterizări, comparații sau enumerări de atribute (pentru unii pozitive – pentru alții negative). Este exact ceea ce se întâmplă și în încercările de definire a scopurilor și mijloacelor, identice esențialmente dar atât de diferite fenomenologic. Orice scop atins se transformă în mijloc; este mijlocul prin care se creează/ produce/ percepe plăcerea/ bucuria/ fericirea. Iată și un exemplu de relativism hedonist: ”... fericirea este constituită de suma plăcerilor trecute și viitoare” (Onfray, ”O contraistorie…”, vol I., p 122).  Așadar, plăcerea de a admira o pictură cubistă se adaugă la cantitatea totală de fericire dintr-o societate…, deși s-ar putea ca acea pictură să producă plăceri doar unui număr destul de restrâns de privitori.

Să revin la estetica duchampiană, singura care prezintă interes pentru Onfray în acest Manifest hedonist. Ambii cred că ”Într-adevăr, nu există operă de artă în sine, nu există frumusețe absolută servind drept etalon pentru măsurarea obiectivelor reale și concrete care ar fi mai mult sau mai puțin frumoase în funcție de apropierea lor mai mare sau mai mică de Ideal.” (p. 40).  Pentru a fi mai convingător în descrierea conceptului de ”frumos” Onfray îl invocă, din nou, pe Platon și urmașii săi idealistici (Kant în primul rând, apoi creștinismul în integralitatea sa). Ca și în naivul meu articol din revista ”Cronica” din Iași (1988), unde scriam despre cititorul co-autor, aflu acum că  nu am făcut altceva decât să-l aprob pe Duchamp, cel pentru care  privitorul este și co-autor al tabloului. Ca să nu ne înfoiem prea tare în penele originalităților noastre, ale mele și ale lui Duchamp, Onfray ne calmează imediat: ”De fapt, așa au stat lucrurile dintotdeauna. …. Privirea naivă a unui subiect incult transformă opera într-un jalnic produs lipsit de semnificație. Dacă jumătate de drum este parcursă de artist, cealaltă jumătate trebuie parcursă de privitor”. (p. 41). Vinovați de nereceptarea artei contemporane de către marele public sunt nu doar privitorii, ci însuși autorii care – sub pretextul unor libertăți nelimitate de exprimare – produc ”opere văduvite de sens, de interes, de inteligență, de semnificație” (p. 42).  După părerea mea se ajunge la un punct mort: pe de o parte, artistul are libertăți nelimitate de exprimare, dar, pe de altă parte publicul nu este nici el suficient de inițiat în hermeneutici artistice. Dar, orice inițierre, înseamnă, fatalmente, o impunere a unui cadru referențial, ceea ce ar contraveni ideii hedoniste despre ”frumos”. În ultimă instanță, Onfray recunoaște dificultatea enormă de a depista valoarea de non-valoare în noianul de imitații și improvizații artistice. Ca soluție, Onfray scrie că ”dacă vrem să-i fim fideli lui Duchamp, nu trebuie să-l copiem, ci să-l depășim” (p. 44). Depășirea lui Duchamp și ieșirea din contradicția semnalată mai sus se poate face, consideră Onfray, prin aplicarea unui program în șapte puncte. Le amintesc, subliniind că orice act revoluționar este valabil/ valoros/ valid doar dacă are loc foarte rar (Raritatea creează valoarea!). Radicalii americani contestau și ei ideea unei revoluții permanente, fapt care i-ar fi obligat pe acești profesioniști ai revoluționării ”să trăiască doar la întunericul rădăcinilor”. Iată programul estetic onfrayan:

  1. Temperarea conceptualismului și reînnodarea legăturilor cu idealul revoluționar al lui Duchamp. (motivație: abuzul de concepte distruge conceptul, anihilând concepția). Onfray se dezice total de așa forme de artă ca: ”pictura monocromă, concertul muzical fără muzică, proiecția de filme fără imagini, poezia fără cuvinte” (p. 45).
  2. Revenirea la catharsis înțeles ca mijloc, nu ca scop. A transforma în scopuri/ finalități artistice acte de happening sau de performance cum ar fi: isterii scenice, scatologii, defecări, ejaculări, micțiuni, împreunări, zoofilii etc. puteau avea rostul lor în mai 68, ca semn de protest radical față de o anumită formă instituționalizată de artă. Acestea erau mijloace, scopul fiind detronarea unui stil artistic. Dar a continua cu folosirea acestor mijloace echivalează cu detronarea detronării, respectiv cu compromiterea scopului artistic urmărit. O cunoaștere a Metodologiei Scop Mijloc ar fi făcut imposibilă o atare compromitere a scopurilor prin reluarea ad nauseaum a acelorași mijloace…  (”Căci acelorași mijloace se supun câte există…” clama Eminescu folosirea repetritivă și abuzivă a mijlocelor care vor duce, inevitabil, la aclași scop, adică la stagnare sau chiar la involuție).
  3. Depășirea egotismului autist și sfârșitul complacerii în solipsism a celor care pun în scenă banalitatea, trivialitatea și golul vieții lor cotidinene…
  4. Combaterea fetișizării mărfii. Pare a fi un citat din Capitalul lui Marx, dar Onfray se referă la altceva: înlocuirea comercialismului de gașcă cu o meritocrație autentică.
  5. Ruptura cu religia obiectului trivial. și refuzul de a transforma obiectele de consum în fetișuri ale religiei estetice. Se dorește abolirea consumismului ca o acumulare inutilă de produse inutile.
  6. Abolirea domniei kitsch-ului care triumfă sub chipul unei arte fals populare, dar de fapt de prost gus. Onfray critică aici ”demagogia logicii pieței” (p. 47), dar cum să scoți logica pieței din evaluarea artistică? Utopii pentru copii… Și încă ceva. Dacă frumosul nu poate fi definit, atunci cum definești kitch-ul ca abatere de la ”bunul gust”. Din nou în punct mort…
  7. Ruptura cu pasiunea thanatofilă care arată în ce măsură arta contemporană rămâne prizonieră în schema creștină a Răstignirii, a imitării cadavrului lui Cristos și a pasiunii pentru martiriu.

 

Acest program în șapte puncte se referă la AȘA NU. Dar Onfray vine și cu o continuare pozitivă, tot în șapte puncte. Evident se referă la AȘA DA. Acest program de ”atitudine etică pozitivă” este numit ”estetică cinică” în ”amintirea gândirii critice, subversive și antiplatoniciene a lui Diogene din Sinope, filozoful cinic emblematic al Antichității grecești”. (p. 47). Acest program nu este unul de ”detronare a detronării”, ci unul de ”depășire a depășirii” lui Duchamp, propunându-se ”remedii pentru nihilismul actual” (p. 48)

  1. ”Revenirea la imanență și ancorarea în prezent”. Aici, Onfray pledează, din nou, ”împotriva  atotputerniciei Ideilor, a Conceptelor și a formelor pure” (p. 48) sugerând ca fiind necesară ”punerea în scenă a mitologiilor corpului păgân pentru a instaura epoca artiștilor încarnării” (p. 48).
  2. ”Descreștinarea cărnii” adică ”ruptura cu corpul creștin schizofrenic, sfâșiat între sufletul luminos și carnea păcătoasă, ambele gustând în mod special putrefacția, cadavrul, morga…” (p. 48).  Pentru Onfray, aceasta înseamnă ”să îmblânzim moartea și să murim decent, adică să trăim decent”. (ibidem).
  3. ”Punerea în mișcare a unei metode ironice și transformarea umorului într-un antidot al conceptului. Palinodia, gestul cinic de tip antic, spiritul diogenian, construirea unor serii ludice deschid cale largă artiștilor care vor să întoarcă spatele austerității conceptuale și idealului de ascetism apolinic al unor producții sinistre prin caracterul lor pur intelectual” (pp. 48 – 49).
  4. ”Promovarea opusului corpului platonic prin interogarea postmodernității tehnologice”. Explicația dată de Onfray acestui deziderat este confuză și… neconvingătoare!
  5. ”Instituirea unui mod de acțiune comunicațional luând act de moartea Frumosului și de necesitatea de a oferi un nou mod de întrebuințare a operei, după încheierea celor două milenii de artă platoniciană”. (p. 49) Onfray explică acest punct ca fiind o dorință de democratizare a artei, de unire a oamenilor prin artă și nu separarea acestora.
  6. ”Reinstituirea valorii intelectuale  împotriva discursurilor legitimatoare care însoțesc adesea operele, neaflându-și legitimitatea decât prin citarea unor autori (foarte adesea filozofi…) deja legitimați” (p. 50). Onfray militează pentru educarea publicului (?!) tocmai ca urmare a rolului crescut pe care îl are în împlinirea mesajelor artistice subtile, rafinate, înalt cultivate.
  7. Promovarea sublimului în chip de principiu constitutiv al unui Frumos postmodern imanent, aici și acum, accesibil” (p. 50)

 

Consecințele împlinirii unui asemenea proiect-program ar fi ca arta să devină un mijloc pentru obținerea unui comportament uman cu adevărat elevat, înălțător și cu deschidere largă spre construirea unui Sine artistic (”Să facem din viața noastră o operă de artă” – Duchamp). Întrebarea e: ar dori cineva altfel? Dacă aceste lucruri nu ar fi împiedicate de cele șapte NU – uri anterioare, evident că va exista o cale liberă pentru orice om care să se poată bucura de viață. Rezervele mele provin din modul concret în care se va face educarea persoanelor întru obținerea elevației artistice. Pentru ca toate acestea să se poată întâmpla este nevoie de politici specifice. Nu întâmplător, ultimul capitol al lucrării este intitulat Politica.

Cap. 5 Erotica  Eros este zeul iubirii la greci, numele său însemnând ”dorință”. Echivalentul său roman era Cupid, care de asemenea însemna ”dorință”. Într-un manifest hedonist dorințele (de la cele primordiale – nevoile fundamentale din piramida lui Maslow – și până la cele mai rafinate sau chiar excentrice, trebuie analizate și eliberate de constrângeri. Pentru Onfray, Erotica este un capitol al Eticii, comportamentul erotic presupunând decizii/ alegeri/ opțiuni/ (s)elecții cu privire la Sine dar și la Sinele celorlalți. Imperativul hedonist este: ”Bucură-te și bucură la rândul tău”. S-ar părea că aici hedonismul și creștinismul se contopesc (iubirea aproapelui, acceptarea – cu bucurie! – a unor privațiuni etc.). Onfray demonstrează însă că creștinismul și hedonismul se exclud chiar în materie de erotică. Hedonismul preamărește erotismul, creștinismul îl ignoră sau chiar îl condamnă. Argumentele lui Onfray sunt speculații psihanalitice referitoare la devianțele sexual-comportamentale ale unor figuri cheie din istoria creștinismului (Iisus, Pavel, Fecioara Maria, Maria Magdalena). Împăratul Constantin a forjat un creștinism auster, dar deloc dezinteresat: ”elogiul renunțării la plăcerile acestei lumi, glorificarea familiei monogame ca formă apolinică comunitară și colectivă, capabilă să sugrume forțele dionisiace individuale și asociale, o teorie care legitima puterea seculară bazându-se pe ficțiuni religiose” (p. 57) . Distanțarea față de ideologia creștină și apropierea de ideologia post-creștină presupune, în concepția lui Onfray câteva lucruri: a) renunțarea la înțelegerea (himerică a) dorinței ca lipsă; b) trecerea de la condamnarea libidoului la ”un libido libertar, însoțit de un eros destins, care centrează sexualitatea nu pe iubire, fidelitate, monogamie, procreare și coabitare, ci în jurul proiectului mai puțin ambițios al unei intersubiectivități libere, fericite, împăcate cu sine, voluptuoase, al cărei obiectiv nu este atât idealul familiei paulinice, cât propunerea deschisă de a edifica erotismul într-o totală libertate bazată pe consimțământul celuilalt” (pp. 58 – 59).  Cât de mult mai este acceptată, la ora actuală, ideea de monogamie rezultă dintr-un articol recent pe această temă: http://adevarul.ro/life-style/dragoste-si-sex/ideea-singur-om-satisface-nevoile-expira-curand-monogamia-trebuie-regandita-1_535d22f40d133766a8239e12/index.html . Cât despre preamărirea plăcerilor carnale, în deplină libertate, la ora actuală într-o societate necreștină (Japonia) se poate vedea că dezinhibarea ia tot mai mult locul inhibițiilor și interdicțiilor de varii feluri: (vezi mai jos un text despre Festivalul penisului la japonezi) https://www.facebook.com/Eddiebitar/photos/a.208765899134268.59034.191733097504215/781249778552541/?type=1  Am putea vorbi, tot mai mult și mai deschis despre o nouă ordine amoroasă în lumea secolului XXI. Pledoaria lui Onfray în favoarea unui erotism solar, pe deplin liber, include și ”realizarea unui feminism libertin, în care bărbatul să-și îngăduie sieși exact atât cât îi îngăduie și femeii” (p. 59). Mai mult, deoarece fiecare gen conține și elemente/ atribute pe care le conține celălat gen, apare ca firească ideea ca ”să gândim sexul mai puțin în termeni de bărbat/ femeie, masculin/feminin, și mai degrabă în termenii unui nominalism, opțiune filozofică potrivit căreia nu există decât cazuri particulare” (p. 60). Nu doar plastică, ci chiar adevărată mi se pare formularea de către autor a acestui enunț: ”Erotismul este pentru sexualitate, ceea ce este gastronomia în raport cu hrana: un plus de suflet” (p. 61). Evident, Kama Sutra este oferită drept exemplu de normalitate în materie de educație erotică. Critica pornografiei liberale de tip comercial și sclavagist este urmată de o propunere îndrăzneață, antiliberală și profund libertară: ”Am putea lua în considerare o pornografie nu liberală, ci libertară, care ar proceda exact invers decât se procedează în industria liberală a sexului, aducând la cunoștința publicului conținutul tratatelor de erotism, cu scenarii, dialoguri, imagini, planuri estetice – totul îndreptat spre o pedagogie ludică a corpului sexuat, o punere în scenă plină de bucurie a sexului orientat către pulsiunea de viață. Noul univers amoros al lui Fourier oferă un rezervor inepuizabil pentru această pornografie libertară” (p. 62).  După acest episod de erotică libertară ar fi căzut bine și un episod de gastronomie libertară  știut fiind că Onfray este autorul unor lucrări ca: ”Pântecele filosofilor. Critica rațiunii dietetice” (1989, rom. 2000) și ”Rațiunea gurmandă. Filozofia gustului” (1995,  rom. 2000). Pe când un eseu pe tema vestimentației libertare, unul marca Michel Onfray? (Despre erotism, sexualitate și reglare socială a comportamentului sexual, vezi articolele următoare de pe blogul ziarului Adevărul:

http://vicuslusorum.wordpress.com/2014/04/30/politica-sexului/#comments

http://adevarul.ro/life-style/dragoste-si-sex/sexul-oral-nu-sex-definesc-oamenii-sexul-secolul-xxi-1_536230a50d133766a8435d98/index.html#  )

http://adevarul.ro/life-style/dragoste-si-sex/foto-video-sexul-dauna-grav-mediului-inconjurator-fac-sex-eco-sexualii-1_53563b2b0d133766a8fdfe6c/index.html

http://adevarul.ro/life-style/dragoste-si-sex/11-lucruri-femeile-le-au-inteles-gresit-filmele-porno-1_5321d93c0d133766a8deefb8/index.html

Cap. 6. Bioetica.  Bioetica este și ea o rezultantă a mișcărilor radicale studențești și nu numai din Franța, Germania, Marea Britanie și Statele Unite din anul 1968. Pe la 1970, o subliniere a faptului că viul trebuie să primeze în raport cu lucrurile (dereificare), a apărut așa-numita Bioetică, descrisă (incorect și inadecvat, după părerea mea) drept o ramură a Eticii. De aici, și până la apariția Bioeticii medicale nu a fost decât un singur pas, dar explozia de publicații și de literatură pe bioetică medicală, cu catedre, mastere, doctorate și conduceri generooase de doctorate ridică deja semne serioase de întrebare referitoare la utilitatea unei asemenea arondări subdisciplinare. Dacă etica în general se referă la comportamentul uman, atunci bioetica ar trebui să aibă drept spațiu de studiere întregul regn animal, ba chiar și pe cel vegetal care se încadrează sub denumirea de viu. Dar de la o studiere a modului în care se comportă viul în general și până la restricționarea viului doar la practica medicală este o cale foarte lungă presărată cu multă impostură, incompetență și urmărirea promovării intereselor breslei medicale chiar și în defavoarea pacienților. Invocarea preceptelor religioase în bioetica medicală confuzează și mai mult discursul moral în acest segment de existență umană: îngrijirea sănătății oamenilor. Așa cum am precizat mai sus, în îcheierea prezentării capitolului 5 Estetica, după părerea mea, manifestul hedonist onfrayan ar fi trebuit să conțină și componenta alimentaro-vestimentară cuplată cu o discuție despre componenta sanitară a existenței umane. Toate acestea ar fi mai fericit tratate într-un capitol numit (Est)etica și care ar fi cuprins discuții despre omul frumos (ca să-l invoc pe Dan Puric cu o carte a sa care poartă acest titlu), despre frumusețea comportamentelor umane echilibrate, adecvate și generatoare de satisfacții personale și interpersonale. Evident, totul ar fi simplificat și ar transmite un mesaj mai direct, mai puternic și mai clar. În ultimă instanță, acest abord (est)etic nu ar fi altceva decât un Management al Sinelui, respectiv un anumit Management general, cel cunoscut deja în literatură sub denumirea de Metodologia Scop Mijloc. Eceste considerații strict personale fiind spuse, mă îndrept acum spre prezentarea acestui penultim capitol dedicat, oarecum surprinzător pentru mine, Bioeticii.

În accepțiunea generală Bioetica este o parte a eticii (vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Bioetic%C4%83). Pentru Onfray, Bioetica este o componentă ce trebuie atașată Eroticii (care, la rându-i, este parte a Eticii).  Am precizat mai sus poziția mea, aceea că a defini Bioetica drept domeniu de interes medical este un abuz. Paradoxal, marele critic al pozițiilor oficiale cade în această capcană și ia de bună pretenția că bioetica este o chestiune de … medicină: ”Acțiunea medicală, chirurgicală, terapeutică se efectuează pe o carne care este materie, desigur, dar este și simbol. În relația dintre medic și pacient, trupul păstrează memoria celor o mie de ani care l-au definit, care l-au alcătuit”. (p. 63)  În acest caz, Onfray ar fi trebuit să-și intituleze capitolul de față ”Bioetica medicală” și nu ”Bioetica”. Dar, confuzia pare a fi voită pentru că îi slujește lui Onfray să discute despre durere, modelul dolorist al creștinismului, respectiv să atace această ideologie în scopul accesului direct (nu mediat) la fericire: ”…trebuie să privim bioetica drept luptă a hedonismului, pentru plăcerea e înțeleasă ca evitare a neplăcerii, evitare a durerii, a suferinței și a chinurilor îndurate de corp. Cristos a suferit, a murit pe cruce, iar creștinii afirmă că, prin acest gest pretins mântuitor, el a oferit modelul dolorist la care trebuie să ne raportăm în continuare.” (p. 64). După argumentația adusă în continuare se deduce că Onfray vede în Bioetică o conjurație religioaso-spiritualisto-masonico-științifico-psihologico-politico-odeologică: ”Refuzul de a apela la rațiune, voința deliberată de a se bizui pe patimi, opțiunea de a apela la emoții, de a opune afectul irațional gândirii raționale generează o imobilitate dragă inimii numeroșilor conservatori existenți pe teriotoriul bioeticii, unde vânează în haită” (p. 66). Onfray propune o euristică a îndrăznelii, a optimismului și nu una a supușeniei bazată pe frică, pe interdicții și apocaliptice catastrofe umane generate de un presupus păcat originar.  Parcă încercând să-mi răspundă (mie, dar și altor profeți ai ”morții științei”) Onfray precizează că ”știința nu este un rău în sine: ea este un rău în funcție de cauza pe care o slujește” (p. 66). După ce am pledat pentru neutilizarea termenului compromis – acela de ”știință” – și pe care îl folosesc doar luat între ghilimele, adaug aici că nu doar conțintul conceptului de ”știință” este unul vetust și nepliat pe realitățile postmoderne, acum adaug faptul că și organizarea activității de cercetare (”științifică”, desigur…) este una total neadecvată și prost gestionată. Volumul descoperirilor în ”știință” este, cred, invers proporțional cu rezultatele obținute, aflându-ne în fața unor cacealmale ”științifice” de răsunet, unde falșii savanți se premiază între ei și își ridică reciproc statui… Nu mai vorbesc despre mercantilismul rețelelor de evaluare și clasificare a producțiilor ”științifice” – o rușine a lumii postmoderne!

Onfray se apropie (primejios de aproape!) de Metodologia Scop Mijloc atunci când afirmă: ”Bioetica nu trebuie gândită în logica platoniciană a Binelui absolut, a Adevărului absolut, ci potrivit rezultatului ei relativ” (p. 67). Or, exact pentru asta pledează – de peste patru decenii! – Metodologia Scop Mijloc: pentru relativizarea rezultatelor în funcție de scopurile urmărite și de mijloacele folosite. Iar această discuție relativizantă despre scopurile comportamentelor umane și mijloacele aferente atingerii acelor scopuri face adevăratul obiect de studiu și de discurs al Eticii. Concluzia trasă de Onfray este un pragmatică/ utilitaristă/ hedonistă/ eticistă: ”virtuos este ceea ce sporește plăcerea și diminuează suferința; vicios, ceea ce sporește suferința, o întreține sau nu luptă împotriva ei” (p. 67).  Conform acestei formule, tot timpul existența umană este o sumă de virtuți și vicii. Totuși, Onfray lasă lucrurile prea în voia lor.Conform definiției de mai sus, este firesc ca un sadic să chinuie o altă persoană pentru a-și spori plăcerea (de a chinui) și de a-și diminua suferința (de a nu fi chinuit pe cineva… ). Este oare bine ca lucrurile să fie citite în această cheie? Chinuirea altui corp uman pentru plăcerea altui corp uman este acceptabilă? În Metodologia Scop Mijloc am dat răspunsuri la aceste interogații. În primul rând, orice faptă umană este etică, morală și nicidecum nu poate fi neetică, imorală sau amorală. MSM discută lucrurile în termeni de adecvare, acceptabilitate sau de aprobare.  Astfel, dacă sadicul X chinuie pe nevinovatul Y, ambii au comportamente morale, iar fapta lui X este adecvată scopurilor sale. Faptul că ceilalți semeni, temându-se că o vor păți și ei, își vor adecva propriile lor mijloace în ideea stopării violenței, sadismului și a comportamentelor generatoare de durere pentru semeni. Consecința? Pedepsirea lui X, cu penalități care să depășească temporara plăcere sadică a sa. Comportamentul lui va deveni mult mai precaut și temător față de riscurile pe care le incumbă faptele sale. Așadar, nu se rezolvă totul la nivelul Sinelui, al subiectivității, ci are loc – mereu – o abordare intersubiectivă, o empatizare a comportamentelor umane către un echilibru sau către o stare de acceptabilitate. În terminologia MSM, dimensiunea spațială (eu-voi-ceilalți) este mereu interferentă cu dimensiunea temporală (trecut-prezent-viitor). Triada eu-voi-celalți este o concretizare, o particularizare a triadei micro-macro-mondo (sau mega). Întotdeauna fapta unui subiect intră în rezonanță (negativă sau pozitivă) cu gândurile, simțurile și acțiunile altor subiecți. Așa se generează acceptările relative. De ex. să omori oameni în timpul războiului este o obligație; să omori oameni în timp de crimă este o crimă… Asta este relativitatea faptelor și comportamentelor umane. Nici creștinismul, nici marxismul sau alte ideologii nu pot edicta liste cu fapte (și persoane) care sunt eminamente/ absolut bune… Nici sfinții creștini nu sunt imaculați… Ei sunt recomandați ca exemple de urmat doar pentru una sau câteva dintre faptele lor.

Cap 7 Politica Acesta este ultimul capitol al cărții, capitol pe care eu l-aș fi pus pe primul loc în ordinea internă a cărții pentru că, în concepția mea, politicul este domeniul stabilirii/ asumării scopurilor (în mod normal intim corelate cu mijloacele existente sau posibil de creat, combinat și consumat pentru atingerea acestor scopuri). Or scopul hedonismului (= politica hedonistă) este libertatea de a trăi în bucurie și fericire, lăsând corpul în integralitatea lui să aibă parte de plăcerile existențiale. Dacă aș avea cea mai mică informație că Onfray ar fi văzut măcar o dată tripla egalitate pe care am distribuit-o în august 1990 la Paris aș zice că francezul s-a inspirat din această sintetică prezentare a MSM.  Iată dovada faptului că hedonismul onofrayan este identic în esență cu MSM: ”În încheiere, după etică și variațiunile sale erotice și bioetice, să abordăm chestiunea politicii – care este și ea o variațiune pe tema eticii…” (p. 71). Așadar, Onfray este cât se poate de aproape de ideea mea că tot ce ține de om și de comportamentul uman poate fi subsumat eticului. De aceea am formulat identitatea/ egalitatea: Etica = Economica = Politica = Economica politică = Management = MSM.  Conform modelului treimic creștin unitar (Sfânta Treime), fiecare dintre elementele egalității se regăsește, ca esență, în celelalte. Doar formele le mai separă uneori….

Notă. Invocarea Sfintei Treimi a stârnit reacții din partea unor catolici, musulmani și atei care au clamat că aș încerca să îndoctrinez cititorii cu un model împărtășit preponderent de creștinii ortodocși. Precizez aici că modelul treimic unitar este văzut de mine ca un model fizic al întretăierii celor trei forme ale materiei: Substanță, Energie, Informație. Exact după acest model se întretaie/ întrețes/ întrepătrund cele trei dimensiuni fundamentale ale ființei umane: Scopul (Dumnezeu Tatăl = Informația), Mijlocul (Dumnezeu Fiul = Substanța) și dinamica permanentă, fluctuantă și relativă (Dumnezeu Sfântul Duh = Energie). Totodată, prin invocarea Treimii cea de o singură ființă fac o pledoarie (mereu susținută și demonstrată cu exemple) pentru triadicitate/ ternaritate/ tri(u)nitate.

Continuarea textului onfrayan este – din nou – identică cu explicațiile mele din MSM: ”Domeniul politicii se întinde de la nivel local la universal”. (p. 71). În termenii MSM, eu afirm că politicul se desfășoară (ca gândire, simțire și acțiune umană) pe trei paliere: micro (local), macro (regional) și mondo (universal/ global/ mondial). Orice analiză a unei fapte umane trrebuie trecută prin cele trei paliere. Desigur, la modul concret vor apărea și deosebiri între MSM și opiniile lui Onfray. Onfray recunoaște că dimensiunea universală (mondo) este predominantă, apăsătoare chiar, dar doar dacă este prezentată într-o lumină pozitivă, albă, curată. De aceea, Onfray o numește ”mizeria curată” (drepturile celor tari de a interveni în țările slabe, războaiele mondiale, genocidul nazist sau asupra etniei hutu etc.). Dar Onfray repudiază aceste ”mizerii curate” (”Aproape întreg șeptelul filozofic francez se ilustrează pe acest teren al mizeriei curate” – p. 72) și se apleacă cu atenție asupra ”mizeriei murdare”: cea a cerșetorulor, a săracilor, a șomerilor, a sclavilor salarizați, a femeilor care muncesc mai mult și primesc mai puțin, pe scurt a ”victimelor” liberalismului. Termenul de ”mizerie este de origine anarhistă, mai exact proudhoniană (Proudhon a scris ”Filosofia mizeriei”, iar Marx a contraatacat scriind ”Mizeria filosofiei

Onfray evită să vorbească despre victimile capitalismului (și preferă să vorbească despre liberalismul actual ca fiind nociv și demn de schimbat cu un capitalism libertar) pentru a nu fi identificat cu marxiștii sau comuniștii anticapitaliști. Onfray descifrează frăția dubioasă dintre liberali și socialiști (ca și cum ar fi prevăzut apariția Uniunii Social Liberale din România…).  Liberalismul socialist este văzut de Onfray ca pe o ”tumoare malignă”. Pentru exactitate, redau pasajul integral: ”Dominația absolută a liberalismului, contaminarea unei stângi așa-zis socialiste de către această ideologie ce proliferează ca o tumoare malignă, ajungând până în ultimele unghere ale societății civile, până în inima societății noastre, în sufletul celui din urmă dintre cetățenii săi, această dominație a generat, așadar, o nouă lume a exploatării: o lume micrologică” (p. 73).  Onfray vede neofascismul contemporan ca fiind reprezentat de tehnologiile moderne de supraveghere informatică, digitală, electronică, mediatică. Puterea administrativă este menținută difuz și confuz: este greu să identifici cine este exponentul real al puterii; de regulă de întâlnești doar cu reprezentanții, cu delegații acestora. ”Curentul fascistoid nu este continuu, ci alternativ” (p. 74) – sugerează tocmai această apăsare discretă și necontinuă. La vreme de criză economică, dezvoltarea radicalismelor naționaliste, fascistoide, agresive, rasiste, homofobe. Înainte de a continua, trebuie să remarc o mare deosebire dintre hedonismul politic al lui Onfray și metodologismul politico-economico-etic al meu. Când vorbește despre politicile locale el se referă la administrațiile locale (primării, sedii de partide, instituții de interes local/ comunal). În schimb, eu înțeleg prin politică stabilirea scopurilor la nivelurile micro, macro și/ sau mondo, dar eu încep cu subiectul uman individual, care are propiile sale politici și care influențează și definește politica locală, apoi regională etc. Și un șomer face politică pentru că el are scopuri: să trăiască, să muncească, să se bucure de viață. Dispariția sinelui din politica văzută de Onfray mi se pare dubioasă. El se concentrează preponderent asupra ideii de sistem politic, de comunitate administrată, ceea ce exclude indivizii și îi înlocuiește cu masele, cu turma… Onfray este dușmanul declarat al capitalismului liberal, nu al capitalismului în general, sistem pe care el îl consideră concomitent cu existența umană.

Unul dintre punctele forte ale MSM este tocmai axarea cu prioritate pe persoană, pe sinele individului în calitatea sa de prim și principal mijloc de atingere a scopurilor sale. Pretenția lui Kant că omul poate fi doar scop și niciodată mijloc este rezultatul unei confuzii, sau al unei viziuni idealiste pe cât de imposibil de realizat pe atât de falsă. Ca o probă a faptului că imensa majoritate a oamenilor au o gândire deformată, kantiană fără ca ei să știe că a existat un filosof cu acest nume, propun următorul exercițiu-test: rugați pe cineva (de regulă un adult sau chiar un puber de 14 ani) să-și propună un scop pe care el crede că l-ar putea realiza. Indiferent de natura scopului și a mijloacelor aferente pot să prefigurez structura mijloacelor invocate. În primul rând, marea majoritate (cca 75%) din totalul mijloacelor enumerate vor fi mijloace de natură substanțială (bani, materii și materiale, alți oameni, clădiri, mașini, instalații etc.), în al doilea rând o pondere sensibil mai mică (cca 20%)  vor sugera mijloace de natură energetică (energiile umane ale unor angajați, energie electrică, termică etc.) și abia 5% dintre mijloacele enumerate vor fi de natură informațională (idei, planuri, previziuni, consecințe, rezultate, imaginație, inspirație, intuiție, creativitate, informații brute sau prelucrate etc).  Aș paria că cca 99% dintre mijloacele propuse NU vor conține SUBIECTUL/ INDIVIDUL ca atare, SINELE celui care propune atingerea unui scop oarecare. Excluderea propriei persoane din schema atingerii unor scopuri este rezultatul actualului sistem de educație (și nu numai din România).

Cum am mai afirmat mai sus, și Onfray este ”victima” (mai corect ar fi ”rezultatul”) sistemului modern și postmodern de educație. Conform acestuia, politicul (prin extensie simplă de la polis ul aristotelian, utilizat în sens de gestionare a treburilor cetății, adică a tuturor cetățenilor/ locuitorilor) este văzut doar ca preocupare a tuturor pentru toți (cu varianta delegării sau a preluării prin forță a prerogativelor puterii administrative). Spre deosebire de această viziune eu – în cadrul MSM – (re)definesc politicul ca fiind domeniul stabilirii/ formulării/ exprimării/ promovării/ satisfacerii unor scopuri individuale, respectiv a tuturor indivizilor care alcătuiesc polis ul. De la această deosebire semnificativă de viziune asupra esenței politicului vor rezulta, inevitabil, și alte deosebiri.

Una dintre confuziile preluate de Onfray de la sistemul pe care tocmai îl critică este confuzia/ suprapunerea dintre politică și ideologie. Ele nu sunt și nu pot fi identice, fiind – uneori – chiar antitetice. Pentru mine, politicul = scopuri ale oamenilor, iar ideologicul = esențializarea și concentrarea acestor posibile scopuri în interese. Ideologicul este partea soft, iar politicul partea hard a organizării unei societăți. Politicile unor perioade pot să dispară odată cu societatea și gestionarii ei, dar ideologiile sunt sau pot fi remanente, ele fiind reînviate prin studiu sau prin aplicarea la noi condiții.  Nefolosind aceste definiri (un alt reproș este că Onfray nici nu încearcă vreo definire, fiecare înțelegând ce dorește din cele expuse de el) autorul francez consideră marxismul (o doctrină) și socialismul (o altă doctrină, dar și un sistem politic) ca fiind – ambele! – strategii politice: ”Această nouă situație obligă la modificarea strategiei politice: marxismul, altfel spus socialismul pretins științific, și-a arătat limitele pe scară largă” (p. 74). Probabil Onfray se referă doar la Estul European, dar se uită prea ușor că sistemul totalitar există încă în lume: Coreea de Nord, Cuba, China, Venezuela au regimuri politice care nu pot fi asociate cu ideea de democrație (în sens occidental). Nici Rusia, Belarus, Kazahtsan nu pot fi numite democrații în sens occidental. Concluzia lui Onfray este, în linii mari, corectă: ”Comunismul proiectat pentru mâine a adus astăzi în primul rând dictatură – iar acest astăzi a durat mult în Răsărit… Compromiterea altor socialisme de către socialismul marxist nu și-a atins scopul. Problema nu este de a abandona ideea socialistă, ci formularea sa marxistă – sau comunist autoritară”. (ibidem).  Autorul este chiar interesat de regimurile politice, dar nu doar acelea care țin de trecut, ci cu gândul mereu la viitor, la acele regimuri care ar fi apte să aplice hedonismul, să facă oamenii fericiți. Și acum, se confirmă declarația dată de Onfray interviului acordat revistei Orizont cultural (vezi linkul http://www.observatorcultural.ro/Un-du-te-vino-intre-carti-si-existenta.-Interviu-cu-Michel-ONFRAY*articleID_6401-articles_details.html): Onfray nu este nici comunist, nici marxist, el este doar un socialist libertar, un leftist libertarian, dar finalmente, un socialist, dar unul care nu repudiază capitalismul, ci doar liberalismul capitalist: ”De aici necesitatea de a căuta direcția socialismului caracterizat de marxiști drept utopic, și aceasta cu simplul scop de a-l contrapune socialismului lor și a-l discredita. În constelația ideilor socialiste, eu personal rețin formula libertară a lui Proudhon, ai cărei partizani au fost de două ori exterminați: o dată prin armele de foc ale trupelor de la Versailles în timpul Comunei din Paris, iar a doua oară prin armele verbale ale marxiștilor, care nu s-au dat înapoi de la nimic pentru a lichida ideile proudhoniste în diversele congrese ale Internaționalei muncitorești.” (ibidem).  Este demnă de reținut delimitarea conceptuală, foarte personalizată făcută de Onfray cu privire la termenii de capitalism și liberalism: ”Eu fac distincția între capitalism și liberalism, iar faptul că cei doi termeni sunt adesea confundați mă aduce la disperare: capitalismul este un mod de a produce avuție în cadrul căruia valoarea e dată de raritate; liberalismul este un mod de a redistribui avuția în care legea e impusă de piața liberă.” (pp. 74-75). Cred că Onfray confundă aici liberalismul cu socialismul. După părerea mea, capitalismul liberal produce bogăție, aș zice că este sistemul care poate produce cea mai multă bogăție în raport cu alte sisteme, în timp ce doar docialismul este sistemul preocupat de redistribuire (prin naționalizări, prin impozitare diferențiată, progresivă – vezi Suedia). Dar, și aici mă delimitez atât de Onfray, cât și de capitalismul definit ca raritate (un capitalism care nu mai există azi). Definiția liberală de stânga a lui Paul Samuelson, după al cărui Economics au studiat cam toate generațiile postbelice, conform căreia economia este definită drept ”utilizarea resurselor rare cu scopuri alternative” este depășită, nerealistă. Definiția mea a economicului – parte integrntă a MSM – este următoarea: economicul este domeniul mijloacelor, mai exact al căutării, combinării și consumării de mijloace în vederea atingerii unor scopuri. Structurarea triadică a mijloacelor (substanțiale, energetice, informaționale) m-a ajutat să realizez că paradigma rarității este nerealistă. Ea putea fi valabilă doar pentru capitalismul incipient și cel dezvoltat până la mijlocul secolului trecut. De atunci încoace, dar  îndeosebi după a doua jumătate a secolului trecut, datele problemei se modifică radical: raritatea mijloacelor este înlocuită cu infinitatea mijloacelor. Mulți vor reacționa negativ la această afirmație, dar mă explic imediat. De exemplu, dacă cineva are nevoie de fabricarea unor materiale plastice. Simplu, clasic și rapid ne gândim imediat la petrol. Dialogul imaginar între producătorul de materiale plastice (PMP)  și mine (LD) ar fi cam în felul următor:

PMP: Este petrolul un mijloc (o resursă) infinit(ă)?

LD: Nu!

PMP: Păi vezi? Cum poți spune că mijloacele sunt infinite?

LD: Răspunsul meu este: dar dacă găsești un alt mijloc din care să faci materiale plastice e bine?

PMP: Da! Dar unde le găsesc?

LD: există peste tot, dar în primul rând în informație!

PMP: Îți bați joc de mine?

LD: Nicidecum! Vreau doar s-ți spun că nici materialele plastice nu existau înainte de a fi inventate. Informațiile despre petrol și prelucrarea lui (informații obținute prin cercetare) au dus la posibilitatea fabricării acestor mijloace (masele plastice) cu o atât de largă utilizare. Și încă ceva: sigur ai nevoie de materiale plastice sau doar de ceva care să aibă unele dintre calitățile acestora? Dacă a doua variantă este cea adevărată, atunci adunăm informații pentru atingerea acestui scop. În ultimă instanță nu avem nevoie de petrol ca să avem benzină pentru autoturisme, ci avem nevoie de energie care să miște roțile… Această energie poate fi; baterii reîncărcabile, panouri solare etc etc.

PMP: Da, dar eu am nevie ACUM de materiale plastice sau de materiale de acest tip. Nu am timp să fac cercetări și să aștept rezultatele care pot fi pozitive sau nu…

LD: Ai dreptate! Tocmai de aceea cercetarea (din toate domeniile) trebuie reorganizată pe principiul acumulării de informații apte să fie utile la momentele ”urgente”. Sub imperiul urgenței, dar având informații prealabile, au făcut germanii în scurt timp benzina sintetică iar americanii bomba atomică. Reorganizarea cercetării trebuie să pornească de la premisa că soluțiile, infoormațiile, materialele, energiile etc. EXISTĂ. Ele trebuie doar descoperite. Pentru asta avem nevoie de un învățământ bazat pe stimularea creativității, nu pe memorare și acumulare de informații.

PMP: Și cine ne împiedică să facem așa ceva?

LD: Vom afla cu exactitate cine ne împiedică doar după ce facem proiectul de reformare a educației și îl aplicăm. Apoi vedem dacă există piedici reale, care sunt și vedem cum le îlăturăm. Altfel, lumea va aștepta epizarea resurselor primare, va declanșa războaie pentru a le obține și va suferi pentru că nu a proiectat din timp evitarea  acestor lipsuri și suferințe…

 

Am propus acest dialog, ce poate fi și mai consistent, mai concret, mai pragmatic, dar asta presupune ca și interlocutorul să cunoască MSM și să aplice constant triada gândire-simțire-acțiune (GSA) , respectiv să pornească de la paradigma inifinității mijloacelor/ resurselor și nu de la paradigma păguboasă a rarității (urmată de amânări ale marilor proiecte, de furturi de inteligențe, de războaie și alte moduri de GSA care pot pune sub semnul întrebării șansa de a perpetua viața pe pământ.

 

Revin la capitolul Politica din cartea Scurt manifest hedonist a lui Michel Onfray. Acest capitol ar fi trebuit, dacă nu să fie așezat la începutul cărții iar conținutul să fie unul strict bazat pe SCOPURILE urmărite de autor. Cu alte cuvinte, chiar ne interesează propuneri care să fie viabile, verificabile aplicabile. Din păcate, după ce Onfray critică (nejustificat, sau cel puțin neargumentat) liberalismul capitalist propunerile sale de ALTCEVA sunt mai mult decât neconvingătoare. Ni se propune, nici mai mult nici mai puțin apelul la anarhismul socialist libertar proudhonian (http://en.wikipedia.org/wiki/Pierre-Joseph_Proudhon). Apelul la mutualism este un fel de utopică propunere de a ne iubi aproapele (substituind, inutil, religia creștină). ”Proudhon … propunea nu o abolire a tuturor proprietăților, ci a acelei forme pe care o numea prădătoare, cu alte cuvinte, beneficiul obținut de un proprietar prin spolierea unei forțe de muncă pe care n-o remunerează și n-o ia niciodată în calcul la salariu. Federalismul, organizațiile de tip mutual, asocierea și alte forme de contracte sinalagmatice stabilite de comun acord, propuse de Proudhon, constituie un răspuns viabil, aici și acum, independent de orice considerent politic milenarist, ecumenic, utopic sau apocaliptic. Capitalismul libertar este deci posibil. Pentru asta este sufucient să gândim dialectic, cântărind aspectele pozitive și negative ale minunatei tradiții anarhiste europene. Nimic din ce-au gândit marii înaintași în materie de răspuns la problemele ridicate de secolul al XIX-lea nu poate funcționa fără o reactivare a acelei gândiri antiautoritare, imanente, contractualiste și pragmatice reprezentate de socialismul libertar.” (p. 76). Dar Onfray nu vrea să rămână la gândirea veche de peste un secol. El propune postanarhismul ca soluție ideală pentru contemporaneitate prezentă și pentru construcția unei societăți viitoare: ”Postanarhismul desemnează astăzi gândirea libertară care, după ce a luat în calcul lecțiile secolului XX (totalitarismele, fascismele brun, roșu și verde, războaiele, bomba atomică, genocidele, distrugerea naturii și alte jertfe aduse pe altarul pulsiunii de moarte…), cântărește aspectele pozitive și propune o politică pragmatică concretă, imanentă și practicabilă aici și acum” (p. 77). Evident, ne aflăm doar la nivel de dezirabilități, de principii umaniste frumoase, dar… nu ni se divulgă ”secretul” trecerii la o societate care să promoveze și să furnizeze ”cât mai multă fericire pentru cât mai mulți” (p. 79). Onfray apelează la pilde școlărești de genul Principiului lui Gulliver (Unirea face puterea), dar…  nu oferă un MANIFEST, un PROGRAM, o ALTERNATIVĂ bine definită, așa cum aștepta, probabil, orice cititor. Acum înțeleg de ce a fost plasat acest capitol chiar la sfârșitul cărții. E bine măcar că ne asigură ce nu e bine să facem: ”Revoluția nu este deci o soluție ideală...” (p. 78). Nu, nu este, sau cel puțin nu în sensul leninist și troțkist dat conceptului de revoluție. O revoluționare a sistemului de gândire, simțire și acțiune prin reformarea sistemelor de educație și cercetare ar putea crea premise pentru un sistem capitalist ceva mai echilibrat, mai inovativ și creativ. Aici parcă diferențele față dintre hedonismul onfrayan și MSM par a se mai atenua puțin, după citarea postmodernului Deleuze. ”Perspectiva devenirii revoluționare a indivizilor – pentru a-l cita pe Deleuze – își află aici adevărul…. Demne de considerație rămân doar subiectivitățile” (p. 79). Cu această ultimă afirmație care face trimitere la subiectivitatea indivizilor și nu la mânarea turmei de cetățeni Onfray lasă ușa deschisă către o lume potențial mai bună creată printr-un alt fel de educație. Drept pentru care, libertarianul Onfray investește în propria afacere (liberală?) numită Universitatea populară din Caen și Universitatea populară de Insula Mauritius.

Concluziile mele.

Acest ”Scurt manifest hedonist” are pretenții mult mai modeste decât ar sugera titlul cărții. Lucrul demn de apreciat la Onfray este ardoarea cu care promovează hedonismul, indiferent de șansele sau neșansele ca acest mod de gândire să devină unul dominant. Regândirea și reevaluarea anticilor este parte a acestui proiect a cărui finalitate potențială constă în pregătirea schimbărilor majore la nivelul subiectivităților, libere să opteze pentru o lume cu ”cât mai multă fericire posibilă pentru cât mai mulți” (p. 79). Într-adevăr, fericirea este o chestiune absolut personală, iar orice proiect care vizează impunerea unor fericiri prestabilite este supus eșecului. Deocamdată putem constata cu toți că consumerismul a creat un monstru care produce mai multă nefericire decât fericire. Astfel, supraoferta de bunuri generează nu doar șanse pentru mult dorita satisfacere a oricăror nevoi, dar creează și probleme suplimentare cum ar fi dificultatea de a alege și de a decide rațional într-o piață supraabundentă, permanența unei insatisfacții subiective legate de faptul că nu a luat decizia cea mai bună etc. Concluzia concluziei: în orice sistem societal pe care l-am învedera sau chiar implementa, ponderea câștigurilor și pierderile suplimentare pare a fi mereu în echilibru (instabil). Cel puțin un timp… După care vine schimbarea…

BIBLIOGRAFII și opinii cu privire la receptarea lui Onfray în România.   Onfray, datorită poziționării sale ideologice tranșante împotriva liberalismului, nu a găsit, în România, admiratori și susținători, în pofida faptului că România anului 2014 are un electorat majoritar de stânga. Intelectualii români nu au curajul să-ți afirme opțiunile de stânga mai ales confuziilor și identificării oricărei gândiri de stânga cu marxismul, ciomunismul și dictaturile staliniste. Iată câteva dintre notele apărute în presă referitor la multele traduceri din acest autor francez.

Recenzii/ prezentări ale cărții ”O contraistorie a filosofiei” în 6 volume

 

Atenționări și reproduceri ale unor recenzii (Valeriu Gherghel și Andrei Cornea)

 

http://filosofiatis.blogspot.ro/2009/10/onfray-rebeliunea-dezamagitilor_20.html  (cu referire la primele patru volume)

http://filosofiatis.blogspot.ro/2009/10/o-opinie-despre-michel-onfray.html O opinie despre Michel Onfray 21 oct 2009

http://filosofiatis.blogspot.ro/2009/10/inca-o-opinie-despre-contraistoria-lui.html O altă opinie despre Michel Onfray, 22 oct 2009

http://filosofiatis.blogspot.ro/2009/10/michel-onfray-si-somatica-sartriana.html Onfray și somatica sartriană 29 oct 2009

 

http://revistacultura.ro/nou/2011/04/chipul-voios-al-filosofiei/ Chipul voios al filosofiei, de David Ilina, 14 04 2011 (reabilitarea lui Montaigne prin Onfray

 

http://www.romanian-philosophy.ro/newsletter/pages/08_12_decembrie/[recenzie]Pecican_Timpul_noiembrie-2.pdf  Ovidiu Pecican, noiembrie 2008 (cred că nu a citit cărțile lui Onfray, respectiv primele două volume la care face referire…)

 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Michel_Onfray Se dă lista cărților lui Onfray traduse și netraduse în l. Română ( primele două la Nemira, apoi Contraistoria la Polirom și Manifestul hedonist la Humanitas

 

http://www.observatorcultural.ro/AVALON.-Elogiu-birfei*articleID_20744-articles_details.html Elogiul bârfei, respectiv al narațiunii documentate de Ov. Pecican (noiembrie 2008)

 

http://www.romlit.ro/antisartre_i_antibeauvoir Cică ar exista și volumele 8 și 9….. J

 

Alte lucrări pe teme similare (etică)

Pleșca, Liviu; Știința  răului. Degenerarea indivizilor și popoarelor, Eikon, Cluj-Napoca, 2014, 239 pagini, 25 lei

Alexandru, Radu Lucian;  Fericirea, suferința, plăcerea și indiferența, Alba Iulia, 2013, 220p (oferită gratis de către tânărul autor la adresa web:
http://calatorieprinconstiinta.wordpress.com/2014/04/30/fericirea-suferinta-placerea-si-indiferenta-radu-lucian-alexandru-carte-pdf

radu.lucian.alexandru@gmail.com             radu-lucian-alexandru.blogspot.ro

http://floringeorgepopovici.wordpress.com/2011/11/01/hedonismul-o-filosofie-a-lucrurilor-prea-omenesti/ Hedonismul – o filosofie a lucrurilor prea omenești

 

http://socioumane.ro/blog/ionelcioara/files/2011/06/etica_curs_2009.pdf  Ionel Cioară Curs de etică, 96 pagini La p 18 Despre scopul uman: binele suprem. De cititi Etica nicomahică (eudaimonia = fericire)

 

http://wiki.epicurus.info/Talk:Diogenes_Laertius In the work entitled Kyriai Doxai, Epicurus says that the [end is pleasure] [teaching that] it [needs] not demonstration”. ……Herodotus Letter is only an early E.’ work: ” Herodotus Letter epitomizes only first I-XII books of Perì Physeos” [Sedley, The Structure of E.’ On Nat., Cr.Herc. 4 (1974)]. Pytocles Letter is easily (as Zeno said) a compilation of other bulky E.’ works by a successor. Menoeceus Letter is a school advertising, not an esoteric work on ethics.Some scholar holds: distinction between katastematic and kinetic pleasure does not trace back to prudential Epicureanism.

 

http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-etica-religioasa/epicur-teoria-cunoasterii-71741.html Despre faptul că simțurile sunt izvorul cunoașterii nemijlocite

 

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/epicur-o-filosofie-placerii-supreme Despre hedonismul lui Epicur

 

 

Liviu Druguș,

Miroslava, 5 mai 2014

www.liviudrugus.wordpress.ro

 

 

 

 

 

Ideologia naționalistă: câte adevăruri? care consecințe? cine face lumină?


Câteva gânduri și sugestii pe marginea cărții semnate de Loredana Terec-Vlad, Între naționalisme și extremisme, Ed. Lumen, Iași, 2013, 140 pagini, format academic

* Sine lux non lumen!

  În perioadele de criză, extremele înfloresc și, uneori, chiar rodesc (idei, teorii, curente) pe potriva contextului cultural-politic și socio-economic. Alteori, soluțiile extreme chiar produc schimbări majore, fie și pentru simplul motiv că orice criză economică de proporții – cum a fost cea din perioada interbelică, dar cum este și cea din ultimii cinci ani – necesită soluții dureroase. Dar nu orice soluție extremă este și una extremistă. Vreau să-mi precizez, cu claritate, chiar de la început punctul meu de vedere în privința  ”-ismelor”. Pentru mine, orice –ism este o extremizare, un apogeu (temporar, desigur) al dezvoltării și aplicării unui mod de gândire. Din neglijență lingvistică, dar și ca urmare a modului relaxat în care se abordează/ tratează/ soluționează problemele în postmodernitate, sensurile conceptelor și ideologiilor au variat de la minus la plus, cu varianta aparent șocantă că și în punctul zero pot apărea … extreme/ extremisme. Din trecut avem ideologii ca: epicureismul, platonismul, creștinismul, marxismul, fascismul, nazismul, liberalismul, conservatorismul etc. Toate aceste –isme marchează trecerea de la simpla afirmare a unui mod de gândire-simțire-acțiune (ideologie) de la simpla expunere până la totala impunere în mințile cetățenilor. Impunerea unei ideologii (fie aceasta numită agreabil cum ar fi: hedonism, umanism, postumanism etc) este o depășire a normalului și o intrare în sfera ”anormalului”, a impunerii respectivei ideologii pentru a fi acceptată, agreată sau adulată. Ideologia libertariană, de exemplu, este pledoaria pentru libertate, în timp ce liberalismul înseamnă un sistem coerent și rigid structurat care vizează impunerea doctrinei libertariene/ liberale în defavoarea altora. Ș.a.m.d. Am făcut această precizare pentru a face mai clare atitudinea mea anti-ism-ică și în conformitate cu care și naționalismul trebuie temperat și readus la ideea de simplă conștiință națională.

 

În titlul lucrării apar termenii de naționalism și de extremism. Dicționarele arată că există confuzii între cei doi termeni, respectiv aprecieri pozitive și negative deopotrivă. În ce mă privește, consider că soluțiile extreme fac parte din reacția normală generată de o criză – care, fatalmente vine neanunțată – cum au fost, spre exemplu, măsurile anticriză foarte dure luate de guvernul Emil Boc și blagoslovite de președintele Traian Băsescu. (Cu nuanța că aceiași actori au anunțat, concomitent, revenirea la normalul de dinainte de criză, după trecerea pericolului de intrare a țării în faliment. Ca să nu fiu acuzat de prozelitism față de un anumit om politic, un anumit partid, o anumită ideologie politică etc., precizez, în context, faptul că existau și alte soluții la acel moment, unele chiar mai dramatice decât reducerea veniturilor bugetarilor și pensionarilor). Dacă aceste măsuri ar fi considerate și aplicate în continuare, ca fiind corecte/ bune/ necesare în sine (indiferent de faptul dacă mai este criză sau nu), atunci se cade pe panta extremismului, a întinderii corzii la un maximum insuportabil și generator de consecințe antiumane. Aceste aprecieri sunt valabile, în opinia mea, în planul economicului, al mijlocelor ce pot duce la atingerea scopurilor. Dar exact la fel se întâmplă lucrurile și în planul politicului (al scopurilor de atins cu anumite mijloace) și al eticului (respectiv, al adecvării permanente între scopuri și mijloace), dimensiuni fundamentale pe care eu le definesc ca fiind esențialmente identice. Teoria care susține identitatea de esență dintre componentele fundamentale ale gândirii, simțirii și acțiunii umane (politic, economic, etic) dar și a altor componente derivate/ conexe (logicul, psihologicul, sociologicul, managementul, finanțele, antreprenoriatul etc.) se numește Metodologia Scop Mijloc. (vezi mai multe articole și capitole de carte pe tema Metodologia Scop Mijloc pe blogul www.liviudrugus.wordpress.com ).

 

Revenind la măsurile anticriză și discuția despre extreme și extremisme, precizez că măsurile extreme generează reacții de sens contrar din cealaltă parte a spectrului partidic, dar asta nu înseamnă că noul partid (sau alianță) venit(ă) la putere este unul extremist. Dacă însă acel partid va duce reacția la paroxism, la măsuri de o radicalitate excesivă, și pe o durată mare, atunci, evident, vom avea de-a face cu extremismul. Închei aici această divagație teoretică de ordin conceptual cu precizarea că am dorit să-mi exprim punctul de vedere terminologic înainte de a trece la prezentarea cărții de față, pentru a explica ex-ante eventualele percepții diferite față de cele exprimate și scrise de către autoarea Loredana Terec-Vlad (LTV) sau de către prefațatorul cărții, dr. Antonio Sandu.

 

De regulă, invit autorii articolelor/ cărților să pornească la drum cu propriile accepțiuni terminologice deoarece o mare parte din gâlceava teoretică apare din faptul că termenii nu sunt clar și coerent definiți. Spre exemplu, titlul cărții naște, chiar înainte de a citi cartea, o mică nedumerire: copula ”și” sugerează, insidios, că naționalismele nu sunt extremisme, ceea ce va naște destule discuții. Cititorul obișnuit va fi tentat, ca la o primă lectură a titlului să rămână cu ideea: ”aha!, deci naționalismul nu este extremism! Și dacă nu este extremist, atunci nu poate fi sancționat de o Constituție democratică”, ceea ce nu este chiar corect. Desigur, cuprinsul arată clar că autoarea a analizat un eșafodaj teoretico-practic deja condamnat și condamnabil în continuare (naționalismul, fascismul, nazismul), încercând ca, prin elucidarea cauzelor, să identifice potențialul de repetare a consecințelor aplicării acestor ideologii în același context geopolitic și național sau în altele.  Cu alte cuvinte, ”A bon entendeur, salut!”.

Prefața

În prefața semnată de conf.dr. Antonio Sandu, consilier editorial (redactor de carte) al Editurii Lumen, se precizează că ”Problematica naționalismului a apărut odată cu modernitatea, fiind un derivat al idealizării eului național prelucrat în special din romantismul german al secolului al XIX-lea. …Ideea de autonomie și de autodeterminare își face loc în gândirea politică punând treptat (sbl. LD) bazele statului modern liberal” (p. 7) Kant și Hegel sunt, în opinia prefațatorului, premergătorii stabilirii dualității stăpân-sclav, la nivel individual și societal, respectiv a motivării acestei fatalități prin destin divin promovat de Biblia iudeo-creștină. De dragul preciziei și al nuanțării aș introduce un bemol în acest text care identifică, eronat cred eu, data nașterii naționalismului cu cea a modernității și a statului modern liberal (chiar în pofida acelui ”treptat”, adăgat, concesiv, în final). Întrevăd aici o consolidare a ideii din titlu, respectiv a disjungerii naționalismului de extremism. Hermeneutic gândind/ vorbind/ scriind o asemenea (dublă) tentativă de a plasa naționalismul pe același picior de ”bonitate” cu modernitatea și cu gândirea liberală nu se justifică nici în plan istoric, nici în plan ideologic. Concomitența naționalism-modernitate-gândire liberală este una forțată, cu bănuiala că se încearcă o reevaluare (în sens pozitiv) a conceptului de naționalism prin separarea acestuia de extremism. În opinia mea, naționalismul este extremism și trebuie taxat ca atare, deopotrivă cu fascismul, bolșevismul, nazismul și alte –isme care au marcat negativ evoluția civilizației europene a secolului XX. Ideea de ”națiune aleasă” (arianismul german) nu este superpozabilă cu ideea de  ”popor ales” promovată în plan strict religios de doctrina și ideologia creștină, așa cum se deduce din argumentarea făcută de Antonio Sandu. Topirea naționalismului în contextul general al dialecticii ”națiune aleasă – națiune supusă”, cuplată cu cea a superiorității de rasă explicate prin sursă veterotestamentară vizează o disculpare a oricărei forme de naționalism, cu riscul atenuării vinovăției istorice a naționalismului socialist, fratele geamăn al internaționalismului socialist (bolșevism), două curente extremiste de stânga. Cel puțin așa am înțeles eu din pasajul următor: ”Ideea comunității alese și implicit cea a superiorității de rasă a existat în toate societățile primitive și s-a păstrat până în zilele noastre grație ideii veterotestamentare a unui ”Dumnezeu care preferă”, care-și alege poporul”. Bref, cauza arianismului și a naționalismului, inclusiv a celui socialist (nazismul), este… Biblia, afirmație pe care o consider ca neavând suport logic, existând riscul ca prin astfel de afirmații să se scuze nazismul prin creștinism, mai exact prin iudeo-creștinism. Pe cale de consecință, o eventuală protejare a societăților față de ideologiile extremiste ale nazismului, fascismului și bolșevismului s-ar putea face – preventiv! –  fie prin reinterpretarea creștinismului, fie prin anatemizarea acestuia ca sursă a răului extrem. Mai amintesc, în context, că termenul ”nazism” provine din asocierea cuvintelor germane ”nazional-socialism” din denumirea partidului înființat și condus de Adolf Hitler. Paradoxal, nazismul nici nu apărea ca fiind o extremizare a factorului național, respectiv cuvântul ”naționalism” nu apare în doctrina lui Hitler, extremizarea fiind asociată cu elementul numit ”social”, ceea ce a generat cuvântul ”socialism” în denumirea partidului: NSDAP (acronim de la numele german de partid „Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei”. (N.B. Conceptul de naționalism a apărut tot în Germania și se datorează romanticului Johann Gottfried von Herder care detesta naționalismul prusac, pledând pentru moderație, armonie și nonrasism.) Și atunci, dacă doctrina națională a Germaniei lui Hitler nu a fost identificată cu naționalismul (ca extremizare a factorului național), ci cu socialismul (ca extremizare a factorului social), atunci cu atât mai puțin putem considera ”naționalismul” ca fiind un element benign, lipsit de periculozitate pentru o societate sau alta. Nu exclud posibilitatea ca în alte limbi decât cea română sensurile unor termeni să aibă alte accepțiuni și semnificații, dar derapajele lingvistice pot lesne genera și derapaje ideologice și politice. Cu atât mai mult consider că se impune o analiză multidisciplinară a conceptelor politice fundamentale, întru evitarea sensurilor vagi în analize ale unor ideologii și politici care au avut și pot avea consecințe catastrofale pentru omenire. Spre exemplu, utilizarea cu precădere a cuvântului german ”nazism” în locul sintagmei mai explicite, aceea de ”socialism național”, viza, în varii lucrări și contexte, o preocupare de nu ”păta” numele socialismului sovietic/ bolșevic cu amintirea socialismului geamăn german. În lucrarea sa The Road to Serfdom, F. Hayek, ulterior, laureat Nobel pentru economie, a subliniat clar apartenența nazismului la ideologia extremei stângi (și nu la extrema dreaptă cum se afirmă prea adesea), dar, paradoxal, el a lăudat performanțele, de atunci, ale socialismului sovietic postbelic (http://epictimes.com/article/318849/the-continuing-relevance-of-f-a-hayeks-the-road-to-serfdom ). Și tot la capitolul paradoxuri îl amintesc pe Seymour Martin Lipset care a definit fascismul ca extremism de….centru. Recenzentul acestei cărți britanice de referință pentru gândirea economică libertariană (vezi link ul de mai sus) asociază naționalismul și socialismul cu colectivismul  nociv, unul contrar ideilor firești de libertate a individului: ”By 1933, when Hitler came to power, the German people not only accepted the idea of the “führer principle,” Hayek argued, but many now wanted it and believed they needed it. Notions about individual freedom and responsibility had been destroyed by the philosophy of collectivism and the ideologies of nationalism and socialism”. Toate aceste trei -isme sunt greu de acceptat/ suportat de către gânditorii libertarieni, atât teoretic, cât și practic. Voi reveni asupra acestei discuții pe parcursul analizei conținutului cărții semnate de Loredana Terec-Vlad.

 

Naționalismul este caracterizat de autoarea cărții, inițial în cheie negativă (deși, la începutul Introducerii este acceptată și cheia pozitivă) fiind apreciat ca un ”factor de dezbinare a politicii europene” (p. 15). ”Naționalismul a îmbrăcat…. cele mai extreme forme atrăgând după sine încercarea de a apăra teritoriul, statutul de cetățean sau superioritatea rasei” (p. 16). Aprecierile când pozitive (ca mai sus), când negative (vezi citatul următor) dar fără a explica punctul de vedere din care sunt făcute aceste aprecieri au darul să deruteze în loc să clarifice. ”Cel de-al Doilea Război Mondial a discreditat ideologia naționalismului, acesta fiind asociat rasismului, antisemitismului și dorinței de dominare și supunere a întregii lumi manifestată de Germania nazistă” (p. 16).  Pentru a ajuta cititorul să perceapă corect și clar sensul/ ipostaza în care este folosit conceptul de națiune și derivatele sale, consider că se impunea o scurtă istorie a apariției și evoluției conceptelor de națiune, național, naționalitate, stat națiune, naționalism cu precizarea definițiilor acceptate sau cu propunerea altora noi.

 

Introducerea

 

Introducerea își onorează titlul devoalând, chiar de la început, cât se poate de clar, scopul scrierii cărții, apoi, pe capitole, fiind amintite mijloacele care au darul să ducă la atingerea scopului propus în cadrul cercetării. Astfel, ”Această lucrare își propune [să facă] o analiză a naționalismelor atât din punct de vedere teoretic, cât și din punct de vedere empiric”.  Capitolul unu se ocupă de delimitări conceptuale, capitolul al doilea tratează formele naționalismului, iar cel de-al treilea tratează naționalismul extremist (confirmând supoziția mea inițială că autoarea nu consideră orice formă de naționalism ca fiind extremism…). Este amintită, în context, Hannah Arendt  cu ”Originile totalitarismului”, dar lucrarea amintită rămâne în aer, fără trimitere (p. 17). Ultima parte a lucrării se referă la oculta nazistă ca modalitate de prezervare și de preamărire a naționalsocialismului (sau a socialismului național) german. Deși cartea are și Concluzii (pp 129 – 134) autoarea nu le mai menționează în Prefață, deși, după părerea mea, o prezentare esențializată a acestora trebuia menționată, respectiv să arate gradul (mic? mare?) de adecvare dintre scopul propus și mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia pe parcursul cărții. Autoevaluarea propriei cercetări este, cred, o etapă la fel de importantă ca și celelalte etape ale cercetării: ipoteza cercetării, delimitarea aspectelor de cercetat, metodologia (mijloacele, instrumentarul) de cercetare, studiul de caz (dimensiunea empirică a cercetării), rezultatele cercetării, interpretarea rezultatelor, evaluarea rezultatelor în raport cu scopul declarat al cercetării. Chiar dacă această structură nu este pe deplin regăsibilă în dimensiunea formală a cuprinsului cărții, consider că merită să precizez că aceste aspecte sunt absolut obligatorii unei structuri serioase de cercetare.

 

O recomandare pe care o fac – aproape la fiecare recenzie – este aceea referitoare la sublinierea, de către autor, a elementelor de noutate obținute în urma cercetării, precum și autoasumarea unui punct de vedere personal formulat la persoana I-a singular: (”Eu cred că..”, ”Părerea mea este…”). În lucrare, abia la pagina 60 apare formularea (oarecum) personală: ”Țin să precizez faptul că….”. De asemenea, consider ca fiind obligatorie aprecierea autorului unei cărți referitoare la orice altă opinie invocată în lucrare. A scrie că ”Nietzsche a spus că…” dar a nu defini propria percepție față de opinia formulată de Nietzsche este, cred, insuficient. Dialogul de idei nu presupune repetarea opiniilor unor gânditori celebri sau doar la modă, ci aprecierea în cunoștință de cauză și în mod argumentat a acestor opinii, la care să se adauge propria opinie. Desigur, am conturat aici un deziderat, o exigență care se apropie de ideal, dar cititorii acestei recenzii pot analiza cărțile pe care le vor citi utilizând aceste grile de evaluare propuse de mine. Trimiterea la lucrarea citită și citată este obligatorie. Este ușor de observat că se fac, uneori, în carte, trimiteri la nume și lucrări fără a preciza editura, ediția, anul primei apariții, anul ediției citate, pagina – lucru care nu este acceptabil nici măcar la elaborarea unei lucrări de licență.

 

O eventuală ediție viitoare ar avea suficiente motive de îmbunătățire, cel puțin  prin eliminarea neîmplinirilor, inconsecvențelor, a erorilor de grafiere a numelor proprii sau a abaterilor de la exigențele gramaticii limbii române. Consider că preocuparea pentru respectarea acestor exigențe de natură formală cade și în sarcina editorului. Multă lume regretă dispariția din caseta redacțională trecută pe pagina de gardă a cărților lipsa unor ”specialiști” care făceau imposibile erori de genul celor la care mă voi referi pe parcursul acestor note de lectură: corector, tehnoredactor, redactor de carte fiecare dintre aceștia asigurând cursivitatea, acuratețea și corectitudinea limbajului folosit.  În paranteză fie spus, am considerat un mare eveniment când am văzut pe caseta redacțională a cărții ”M-am hotărât să devin prost” de Martin Page, Ed Humanitas, 2013, într-o colecție inițiată de Ioana Pârvulescu (pe care o apreciez foarte mult) nu mai puțin de șase (!)  persoane care au asigurat impecabila apariție a cărții: inițiator colecție, redactor coordonator al colecției, redactor, coperta, tehnoredactor, corector. Am convingerea că fiecare dintre aceștia au citit de cel puțin câteva ori textul care a fost oferit cititorilor în cea mai bună condiție posibilă. Chapeau! (O prezentare a acestei cărți poate fi găsită la https://liviudrugus.wordpress.com/2014/02/09/cu-prostia-pre-inteligenta-calcand-i/)

 

Capitolul I Evoluția ideologiei naționaliste

 

Sunt nevoit să clamez, dintru-nceput, lipsa definițiilor, sensurilor și accepțiunilor utilizate de autor. Faptul că DEX ul recunoaște pentru limba română sensuri multiple pentru unul și același cuvânt, adăugând – la intervale de timp – sensuri noi, dar fără a le anula pe cele vechi, creează complicații în înțelegere și comunicare. De exemplu, la noi, pentru unii (îndeosebi în perioada 1990 – 2000) cuvântul ideologie desemna tot ceea ce era mai rău pe lume: minciună, perversiune, propagandă deșănțată, formă a totalitarismului comunist, ceaușism, socialism, economie politică, morală bolșevică etc. Ca mare amator de exactitate, corectitudine și respect față de adevăr am încercat să atrag atenția că s-a cam pierdut busola și riscăm să nu ne mai înțelegem cu restul lumii. Evident, mi s-a reproșat că sunt fie învechit (revenirea la sensurile originare date de Destutt de Tracy fiind decretată ca absolut imposibilă), fie că vreau să acopăr mizeriile lăsate de totalitarism în mințile oamenilor… Am scris articole, am participat la Conferințe unde mi-am susținut punctul de vedere, anii au trecut și iată că ne aflăm acum într-o altă situație de neclaritate. Este folosit, acum, pentru ideologie, sensul dat de Destutt de Tracy, sau acela de ideologie totalitară ceaușistă care identifica prin acest cuvânt politica partidului, sau desemnează un sistem de argumente care susțin un interes, o teorie, o concepție etc.?  Personal, pun semnul egal (sau aproape egal) între ideologie și interes/ scop. Bref, ideologia este o exprimare sintetică, argumentată, coerentă și explicită a unui interes. Am (re)definit politicul ca domeniul de alegere, promovare și urmărire a îndeplinirii scopurilor/ intereselor, iar ideologia ca fiind forma esențializată, concentrată a politicului (la fel cum finanțele sunt forma esențializată, concentrată a economicului).

 

O ideologie națională este, în ce mă privește, argumentarea necesității apărării și dezvoltării (în sine și pentru sine) a națiunii (de fapt a statului națiune), considerând că de aici trebuie să derive toate celelalte (filosofia, arta, cultura, sportul etc. specifice sau favorabile acelei națiuni). Acest sens conferit conceptului de ideologie, cuplat cu sensul extrem conferit conceptului de naționalism (ducerea până la extrem a apărării și promovării propriei națiuni), m-a determinat să cred că orice formă de naționalism este o formă de extremism. Ideea că ar fi naționalisme ”blânde”, ”benefice”, ”pozitive” este, cred, o eroare.  Drept pentru care mă pronunț, în continuare, împotriva sensului sugerat de titlul acestei cărți, de Prefața din partea editurii Lumen și de autoarea cărții, acela că naționalismul poate fi și pozitiv și negativ, și bun și rău, și benefic și malefic etc. Naționalismul este un urmaș și un derivat al tribalismului, al societăților închise bazate strict pe legături de rudenie/ sânge. El se opune ideilor de societate deschisă, de interferare a culturilor, etniilor, limbilor de comunicare, dezvoltării umanității ca ideal uman. Chiar dacă forme minore și nenocive de promovare și de apărare a naționalității apar mereu  (aproape fiecare român se bucură dacă naționala de fotbal a României câștigă un meci), dar asta nu este naționalism (ci mândrie națională) și cu atât mai puțin extremism. Trăim momente tensionate în politicile regionale din zonele învecinate,  observând încercări de ieșire din criză prin acțiuni militariste/ naționaliste/ extremiste. Oricum, naționalismul este o reminiscență a trecutului medieval și modern și nu mai are ce căuta în postmodernitatea actuală. Ideal ar fi fost ca autoarea să aloce cel puțin o pagină de evocare a nașterii naționalismului, înainte de a vorbi despre evoluția acestuia. În lipsa acestor precizări sunt nevoit să culeg sensuri deja constituite și să le agreez. Iată ce scrie Ovidiu Nahoi, în Dilema veche, nr. 524, 27 februarie – 5 martie 2014, p. 5 în articolul ”Ucraina: Occident sau autarhie naționalistă”: ”Greu de crezut că Occidentul va susține financiar o Ucraină care, în loc să devină democratică și proeuropeană, va deveni autarhică și naționalistă” și – cu referire la episodul Târgu Mureș 1990 – :”Am evitat o autarhie naționalistă – deși propuneri au fost”. Sensul eminamente negativ al conceptului de naționalism folosit în articol nu poate fi pus la îndoială.

 

Starea de confuzie conceptuală este amplificată în chiar presupusul excurs istorico-evolutiv al naționalismului. Iată o dovadă: ”Națiune, naționalitate, naționalism au constituit expresii în numele cărora istoria a dirijat statele spre conflagrațiile care au marcat cursul și evoluția societăților” (p. 19). Toate aceste trei aspecte (națiune, naționalitate și naționalism) legate de constituirea și evoluția statelor națiuni sunt amalgamate și puse, nepermis, pe același plan de cauzalitate în conflictele armate dintre state. În primul rând, națiunea este o realitate geo-politică concretă, fizică; apoi, naționalitatea este o caracteristică/ o calitate a cetățenilor din acea realitate; în fine, naționalismul reprezintă o anomalie, o excrescență a ideii de națiune, o hiperbolizare maladivă a acestei realități transpusă brutal și forțat în plan ideologic și politic. A considera toate aceste aspecte (unele practice, altele teoretice; unele pozitive, altele negative; unele justificate istoric, altele nu) este nu doar o neglijență analitică și o nefericită exprimare – numindu-le deopotrivă de neutru și de egalizator:”expresii” – ci este ușa din dos prin care naționalismul este invitat să se așeze la masa realităților pozitive, acceptate și chiar promovate.  De altfel, în chiar paragraful anterior confuzia era pregătită, considerând naționalitatea ca fiind conexată, inițial, mai mult la sentimente decât la un curent. Or, curentul/ ideologia în cauză era naționalismul, nu naționalitatea. Pentru autoarea cărții, naționalismul este îndeosebi ceva pozitiv, o împlinire dezirabilă, o contopire fericită a celor patru dimensiuni care definesc o națiune: civică, teritorială, etnică și genealogică (p. 20). Naționalismul este așadar identificat cu identitatea națională, fapt care face naționalismul și mai puțin criticabil/ atacabil. Mai mult chiar, dacă un critic ca mine îndrăznește să considere naționalismul ca fiind extremizarea ideii de națiune, atunci el poate fi acuzat că atentează la identitatea unei nații, la ființa națională a acesteia. Naționalismul este văzut de LTV drept componentă inevitabilă a apariției națiunii, lucru pe care, subliniez din nou, îl consider și incorect sub raportul realităților dar și periculos pentru capacitatea de a discerne între bine și rău, între pozitiv și negativ, între sănătate și boală. LTV susține că ”națiunea și naționalismul trebuie analizate începând cu procesul istoric de formare a statelor” (p. 21) sugerând că naționalsimul este genetic și antropologic inerent societăților umane moderne și postmoderne. Precizez că dicționare și articole din varii surse au aceeași atitudine, când caldă și apreciativă atunci când este vorba despre națiuni în ascensiune, când foarte critică, îndeosebi când este vorba despre națiunilor aflate în conflicte militare, mai exact în cele de-al doilea Război Mondial. Tocmai față de această prea laxă atitudine mă pronunț pentru considerarea naționalismelor de orice fel drept extremisme.

 

Ambiguitatea definiției conceptului de națiune permite afirmația că există națiuni în afara unor state, dar și state care nu sunt națiuni. De la acest adevăr faptic LTV  deduce și afirmă că ”putem vorbi atât despre state care au format națiunile, cât și despre națiuni care au format statele” (p. 22). În realitate, modernitatea este matricea în care a apărut ”statul națiune”, concept care apare în lucrare alternativ cu formularea adejectivată, de ”stat național”.  ”Constructul etatic nu condiționează existența naționalismului”, afirmă autoarea la p. 22, dar concluzia acestei afirmații este că orice naționalism trebuie să se desăvârșească într-un stat națiune, fapt care (sub)minează întreaga construcție geopolitică postbelică, respectiv ar putea bulversa masiv lumea actuală. Naționalismul basc este unul dintre exemplele cele mai vizibile, dar, conform acestei afirmații, orice grup etnic din cadrul oricărui stat poate revendica, în virtutea dreptului la autodeterminare, transformarea imediată în stat națiune (cum s-a întâmplat cu naționalismul albanez din Kosovo, care a primit recunoaștere internațională, dar nu și a României, ceea ce este concordant cu obiectivele noastre ca țară și cu datele concrete în care ne aflăm). Scriu aceste rânduri și sub impresia proaspătă a manifestațiilor din 10 martie de la Târgu Mureș, unde naționaliști secui și cetățeni maghiari din partidul extremist Jobbik au cerut autonomie deplină, ceea ce este un pas spre separatism, respectiv spre anularea realităților geopolitice postbelice. Aici s-a văzut foarte clar că naționalismul este extremism, sau mai clar spus, naționalismele antagonice generează conflicte majore. Tocmai aici și acum se impun definiții clare și coerente – inclusiv sub raportului dreptului internațional – ale conceptelor de națiune, stat națiune și naționalism. Dacă orice grupare etnică poate deveni stat națiune, atunci Planeta va deveni un conglomerat de multe mii de state, cu o complicare extraordinară a vieții oamenilor (granițe, monede, instituții, limbi, armate proprii). Tocmai din acest motiv mă raportez foarte critic față de disocierea nefericită între naționalism și extremism.

 

Autoarea face apel bibliografic la surse diverse, unele de primă mărime și importanță în materie, dar ordonate după un criteriu care îmi scapă. Sunt citate cărți editate la Madrid,  dar neavând menționat anul apariției (p. 23, dar și alte două titluri de la pagina 24).  Nu mai insist asupra modului cum au fost selectate citatele, semnificațiile acestora și impresia neplăcută de neclaritate conceptuală (fără ca aceasta să fie complinită de opinia fermă a autoarei). La întrebarea eventualului cititor dacă naționalismul este extremism s-ar putea răspunde cu butada ”Unii zic că e, alți zic că nu e. Asta e!”.  Excursul istoric și preocuparea pentru descrierea și definirea conceptului de naționalism cunosc apogeul la paginile 25 și 26, fără a se obține însă mult dorita clarificare conceptuală. Mai mult, citarea doar a definiens-ului (conținutul definiției”), dar nu și a definiendumului (cuvântul de definit, în cazul nostru ”naționalism”), ridică unele semne de întrebare. Sugestia mea este ca definiția citată să cuprindă între ghilimele ambii termeni ai definiției conceptelor discutate/ analizate.

 

În paginile care urmează se folosește, abuziv, cred eu, conceptul de naționalism în locul conceptelor de ”identitate națională”, ”conștiință națională” sau ”ideea de națiune”, fapt care va consolida percepția inițială că unul dintre scopurile cărții poate fi și reabilitarea ideii de naționalism (doar în sensul pozitiv), separând-o de (orice formă de) extremism. Mai corect spus, autoarea distinge între naționalismul bun (conștiința apartenenței la o națiune) și naționalismul rău (ultranaționalismul extremist). Faptul că s-a făcut apel și la Dicționarul politic din 1959 (unde se vorbește despre state naționale și nu despre state națiuni) explică în bună măsură deruta autoarei în a opta pentru un concept sau altul, pentru o definiție sau alta. Este binevenită analiza comparată ”naționalism – patriotism”, iar concluzia este că patriotismul este naționalism pe înțelesul tuturor. În ce mă privește, consider că patriotismul este mai apropiat de tribalism, respectiv de evaluarea sentimentală (psiho-afectivă) a mediului uman și geografic în care trăiește o comunitate umană.

 

Pentru că am făcut deja referiri la bibliografia folosită, reamintesc obligativitatea morală a oricărui autor ca în momentul în care amintește un alt autor, o operă sau un citat, imediat să fie făcută trimiterea la locul/ locurile de unde s-a obținut informația (a se vedea paginile 42, 43, 46, 53, 54, 70 unde există carențe referitoare la identificarea sursei). Sistemul american de citare prin cifre în paranteze pătrate mi se pare și eficient și clar. Acest sistem obligă ca fiecărui nume pomenit să-i fie atașată o cifră care trimite la o lucrare cu absolut toate datele de identificare (inclusiv anul primei apariții a lucrării). Din păcate, nici la bibliografia de la final nu se precizează data primei apariții, ceea ce generează confuzii la cititorii mai puțin avizați sau care nu mai au timp să verifice sursele pe internet. De ex., a cita din Aristotel, ediția Polirom, Iași, din anul 2000 (un exemplu ipotetic) poate însemna că Aristotel este un scriitor ieșean care a publicat de curând… Poate Aristotel este un caz prea cunoscut pentru a fi confundat cu un contemporan, dar confuzia este foarte posibilă în alte cazuri.  Recomand și necesitatea de a nota și numele traducătorului, acesta fiind un personaj important în intercomunicarea culturală mondială. Apreciez notele de subsol unde autoarea își asumă conținutul traducerii unor citate, ceea ce este o bună notă pentru un cercetător responsabil.

 

Capitolul II Cadrul comprehensiv al naționalismului  (pp 39 – 52)

 

Capitolul II, dedicat clasificării naționalismelor este util pentru înțelegerea largii palete de realități doctrinare, dar regret, din nou, lipsa discernerii între doctrine naționaliste și doctrine de promovare a națiunii, precum și lipsa încercării de a clasifica și conceptele de națiune (nu doar cele încadrate în categoria excesiv de largă a ”naționalismelor”).  O observație ce derivă din compararea titlului cărții cu titlurile capitolelor II și III. Dacă titlul cărții vorbește despre ”naționalisme”, cele două capitole (II și III) care formează miezul cărții nu se mai referă la naționalisme și la larga lor paletă de forme și conținuturi, ci la… ”naționalism”, ca și cum naționalismul ar fi o doctrină unitară, coerent structurată și general acceptată. Nu voi mai insista asupra conținuturilor concrete ale capitolelor următoare (risc, din nou, să scriu o carte mai mare decât cea recenzată…), ci voi face un număr de observații punctuale și voi trage propriile mele concluzii. Cât de comprehensiv și cât de greu este de pătruns conținutul naționalismelor care populează planeta de câteva secole sugerează prezentatoarea de la Târgul de carte LIBREX, care ne invită să asistăm la lansarea romanului (sic!) semnat de Loredana Terec-Vlad. Pe când o cerere de admitere în Uniunea Scriitorilor din România?…

 

 

Capitolul III Formele extremiste ale naționalismului (pp 53 – 104)

 

 

Superficialitatea atinge, uneori, insuportabilul atunci când cititorului îi este oferită o asemenea mostră de lipsă de logică (ideologia este confundată cu statul…). Iată mo(n)stra: ”Contextul istoric explică diverse (!) asemănări între fascismul italian și nazismul german. Ambele sunt state (!) recent (?) formate care și-au completat unirea, caracteristică (!) de stat și industrializarea într-o perioadă relativ recentă” (p. 63). Ciudat de tot este și paragraful în care se precizează că fascismul era împotriva liberalismului și… socialismului (p. 63). Or, atât fascismul, cât și național-socialismul (nazismul) erau curente doctrinare socialiste, aparținând stângii (și nu extremei drepte așa cum consideră Vladimir Tismăneanu și alți politologi).

 

Încercând să prezinte doctrina ideologică a lui Mussolini, LTV comite o inexactitate: ”Mussolini, fondatorul partidului național fascist italian….” (p. 65) formulare inexactă, cititorul fiind tentat să creadă că denumirea acelui partid era  P.N.F.I., în timp ce denumirea corectă era P.N.F., fără italian în coadă… Mai mult, gramatica românească sugerează că numele proprii se scriu cu inițiale majuscule…. (Pentru comparație se poate consulta:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Na%C8%9Bional_Fascist ). De altfel, informațiile parțiale oferite în carte obligă cititorul să apeleze la Google sau la alte motoare de căutare. Cărți de această factură constituie un puternic îndemn adresat cititorului de a apela consistent la internet, la enciclopedii și texte fundamentale existente din belșug pe net. Rostul și meritul principal al cărții, pe care îl recunosc fără rezerve, este de a sensibiliza cititorul și a-l îndemna să se apuce serios de studiu dacă vrea să poată să se descurce în ”meandrele concretului” național și naționalist contemporan.

 

Cred că ar fi un interesant subiect de analiză la o olimpiadă de logică deslușirea sensului din următoarea frază: ”Funcția etică a lui Hitler substituie principiul moral și constructiv, figura sa caracteristică și autoritară anulând complet preceptele morale ale societății germane.” (p. 73).

 

La pagina 78 este plasat un paragraf între ghilimele, probabil un citat. Din cine? De unde? Mister!

 

La p. 89 surpriză: Editura Akal din Madrid a publicat, în 2006, în limba română cartea ”Hitler și germanii”. De verificat…

 

La p. 93 aflăm că Editura Algaba din Madrid a publicat, în 2006, o lucrare în limba engleză… Oare așa să fie?

 

La p. 93 autoarea promite să devoaleze care sunt ”originile etimologice” ale termenului ”propagandă”, dar… n-a mai făcut-o! (Pentru a-mi explica mai bine dezacordul față de expresia pleonastică de mai sus, invit cititorii să o compare cu expresii ca ”panaceu universal”, ”protagonist principal” sau ”a conviețui împreună”).

 

 

Capitolul IV al cărții ”Societățile secrete și influența lor asupra ideologiei naziste”

 

Capitolul IV al cărții ”Societățile secrete și influența lor asupra ideologiei naziste” nu este suficient de relevant pentru tema abordată. Partea de ezoterism și ocultism de care s-a înconjurat Hitler ține mai mult de marketingul politic decât de vreo convingere intimă în deținerea unor puteri supranaturale. Cu atât mai mult, imposibilitatea oricăror verificări documentate lasă titul pe seama magiei și a vrăjitoriei, acestea nefiind analizabile cu metode ”științifice” serioase. În încercarea de a se explica freudian aversiunea lui Hitler față de evrei, se oferă prea multe motive, majoritatea ipotetice sau din surse îndoielnice, ale acestei aversiuni. Consecința este, cred, contrară celei urmărite de autoare, rasismul lui Hitler apărând ca unul motivat/ determinat/ justificat (obiectiv!) de câteva întâmplări din copilăria și tinerețea dictatorului. Le amintesc: a) moartea mamei sale ar fi fost anunțată de un medic evreu; b) Hitler însuși avea o semi-origine evreiască pe linie paternă; c) în 1907 este respins la Academia de Arte Frumoase din Viena de către un juriu format din șapte persoane dintre care cinci erau evrei; d) în 1896, la vârsta de 7 ani Adolf a fost dat la școala abației benedictine, ”colegiu creștin unde se susura în permanență un mic refren antisemit” (p. 105). Un cititor grăbit ar putea cădea în capcana de a-l compătimi și a-l înțelege pe ”bietul” Hitler… dându-i, eventual, dreptate…

 

 

Concluzii

 

De altfel, lipsa cea mai acută pe care am resimțit-o citind această lucrare (temerară pentru o tânără absolventă de facultate, dar cu atât mai meritorie) este cea referitoare la clarificarea conceptului de națiune, element definitoriu pentru toate conceptele și discuțiile ulterioare. A încerca să deslușești – într-o carte de cca o sută de pagini, format academic/ mic – istoricul și sensurile evolutive ale unor concepte controversate ca națiune și naționalism, extreme și extremisme etc. reprezintă, cred, un risc asumat, cu consecința expunerii autorului la critici și aprecieri nu tocmai elogioase. Dar, după știința mea, criticile ajută, laudele excesive strică… Efortul de a concentra pe un spațiu extrem de mic o problemtică foarte complexă și controversată nu poate avea drept consecință decât apariția unor carențe de claritate, completitudine, utilitate și de finalitate pentru toți actorii implicați. În era internetului cartea nu fac decât două trimiteri la link-uri/ adrese ale unor articole în format electronic, ceea ce este, din nou, o neîmplinire. Piața încă nereglementată a internetului face ca lucrări de notorietate să apară integral pe internet, subminând editurile și librăriile în demersurile acestora de a obține profit. În ce mă privește, am convingerea că autorii care doresc doar să comunice cititorilor un punct de vedere o vor face pe cont propriu, pe un blog sau publicând pasaje pe grupurile specializate de pe FB sau LinkedIn.

La p. 132 se vorbește despre regimuri de extremă dreaptă derivate din naționalism… De ce nu regimuri de extremă stângă? Adresez această întrebare în numele elevilor și studenților care ar putea citi această carte.

 

O concluzie cu iz de analiză cauzală, în urma prezentării doctrinei naziste, îmi stârnește nedumerirea: ”Adolf Hitler, liderul carismatic, conducătorul cel (sic!) care a pricinuit izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial rămâne în istorie ca fiind singurul responsabil de crimele în masă care au avut loc la acea vreme” (p. 79). Autoarea decide că supraomul numit Hitler a declanșat de unul singur războiul mondial și este (doar el!) singurul vinovat de Holocaust! Cititorul mai puțin atent și mai puțin informat ar putea fi de acord că un singur om poartă vina pentru tot ce s-a întâmplat pe parcursul unui deceniu. Nici vorbă de alți criminali de război, de Nurenberg și de acoliții rămași nepedepsiți care au făcut posibilă ascensiunea, menținerea la putere și neînlăturarea la timp a conducătorului nazist. Mai mult, vinovăția sa este explicată printr-o dubioasă presupoziție psihanalitică, imposibil de dovedit. Prin comparație, această judecată este similară cu cea legată de execuția cuplului Ceaușescu, cei doi fiind considerați – în mintea unora –  drept singurii care au produs toate relele în cei 25 de ani de domnie a dictatorului român. Ca o ironie a istoriei, execuția a fost comandată de unul dintre apropiații săi ideologici, nomenclaturistul comunist convertit la noua ideologie a democrației ”originale”.   Mă așteptam ca – fie și în treacăt – autoarea să facă o paralelă a național-socialismului hitlerist cu național-socialismul ceuașist, fapt care ar fi adus un plus de utilitate lecturării acestei cărți. Nu s-a întâmplat, din păcate. Dar nu este încă târziu…

 

 

Bibliografia studiată și citată

 

La pagina 62 a cărții apare citat politologul Ladislau Lorincz cu cartea ”Neofascism, terorism, noua dreaptă”, Editura politică, București, 1998, p. 28. (Paradoxal, dar oarecum explicabil, la Bibliografie este trecută data corectă  a apriției cărții: 1981, dar cu eliminarea (nepermisă!) a subtitlului ”Probleme vechi, ipostaze noi în lumea capitalismului”. Și mai ciudat este faptul că la litar ”N” se reia această lucrare sub titulatura: ”Neofascism, terorism, pericole pentru lumea contemporană”, Editura politică, 1981). După informațiile cunoscute de o mare parte dintre potențialii cititori ai cărții semnate de Loredana Terec-Vlad, Editura Politică nu mai există ca atare, ea fiind transformată, în 1990, în Editura Humanitas. A cita o carte apărută în anul 1981 și a o prezenta ca fiind din contempraneitatea imediată (1998) este un abuz și o tentativă de aburire a cititorilor oferind o gândire din perioada naționalismului ceaușist ca fiind una acceptată în noul regim democratic din România. Iată link ul și conținutul acestuia, de unde rezultă vechiul (și adevăratul/ completul titlu) al cărții lui Ladislau Lorincz.  Am descris în  https://liviudrugus.wordpress.com/2014/02/26/dex-ul-actual-trebuie-serios-reformat-cand-va-fi-pus-dex-ul-actual-la-index/ faptul că trecerea de la regimul autocratic ceaușist la regimul democratic s-a făcut, adesea, formal, schimbând, chiar și în manualele disciplinelor socio-umane doar cuvintele specifice bolșevismului ceaușist și înlocuindu-le cu cuvinte care sugerau democrația sau orientarea prodemocratică. În rest, limbajul, logica și concluziile rămâneau intacte. Acum se vede cât de important ar fi fost acceptarea și respectarea Punctului 8 de la Timișoara: nu mai permitea vopsirea naționaliștilor ceaușiști în democrați pur sânge care, apoi, au preluat inițiativa politică în România, cu consecințele cunoscute.

 

Redau mai jos link ul și conținutul acestuia referitor la cartea lui Ladislau Lorincz:

 

http://catalog.ucv.ro/opac/bibliographic_view/85700;jsessionid=E10541CB97B2B74CDFA2F24B5BEBAED8

 

  • Neofascism, terorism, Noua Dreaptă : Probleme vechi, ipostaze noi în lumea capitalistă

Tipul înregistrării:

 Text tipărit: monografic

Autor:

Constantinescu, Nicolae N.

Autor alternativ:

Nichita, Vasile

Autor alternativ:

Lorincz, Ladislau

Responsabilitate:

Prof. Univ. dr. Docent N. N. Constantinescu, Prof. Univ. dr. V. Nichita, Dr. Ladislau Lorincz, …

Titlu:

Neofascism, terorism, Noua Dreaptă/ Prof. Univ. dr. Docent N. N. Constantinescu, Prof. Univ. dr. V. Nichita, Dr. Ladislau Lorincz, …

Informație la titlu:

Probleme vechi, ipostaze noi în lumea capitalistă

Detalii publicare:

Editura Politică

Locul publicării:

Bucureşti

Anul Ediției:

1981

Descriere:

270 p.

Limba:

Română

Subiect:

Asasinat politic

Subiect:

Neofascism

Subiect:

Partide fasciste

Subiect:

Partide naţionaliste

Subiect:

Terorism

Clasificare:

323.285(100)”1970/1980”

Clasificare:

329.17/.18(100)”1970/1980”

Cota topografică:

II 48129

 

Voi prelua aici și citatul din Ladislau Lorincz (1981, nu 1998!), pentru a arăta cât de păgubos este să preiei citate pe nemestecate, neinterpretate și fără un ochi critic. Mai exact, cititorul nu are altă alternativă decât de a crede că autoarea este adepta gândirii marxiste. Oare așa să fie? : ”Datorită faptului că prin esența și prin natura lor de clasă ideologia și politica fascistă sunt expresia intereselor unei minorități infirme (sic! LD) a societății, iar regimul fascist reprezintă dictatura celor mai reacționare și șovine vârfuri ale imperialismului, s-a considerat timp îndelungat că acest regim a fost lipsit de bază de masă. Baza de masă a fascismului s-a creat prin aportul coercitiv al partidului și statului fascist, prin cointeresarea unor puteri și grupuri sociale mic-burgheze, burgheze a cercurilor marelui capital” (p. 62). Este o analiză marxistă, axată pe lupta de clasă și cu trimitere simplistă la clasa capitaliștilor/ burghezilor lacomi și insațiabili. Cred că era mai bine dacă autoarea ar fi precizat că a prezentat un punct de vedere alternativ, că aceasta este o analiză marxistă și dacă, în consecință, ar fi făcut evaluări asupra acesteia. Autoarea prefațează citatul de mai sus cu o frază cu un sens care îmi scapă: ”Analiza politică evaluează și distinge fenomenele trecutului în ceea ce privește rasismul instituțional și cel sociologic.” (p. 62). Curat rasism sociologic, coane Fănică! Curat limbaj de lemn! Oare să nu reprezinte aceste tentative de recuperare a trecutului o componentă sau măcar o consecință a ”democrației originale” iliesciană, care are prea puțin de-a face cu democrația autentică? Spre exemplu, Uniunea Social Liberală (formal, defunctă acum) a însemnat o cuplare a ideii naționale (de la presupușii liberali din PNL) cu socialismul (de la social-democrații din PSD), generând un soi original de guvernare național-socialistă. Este oare pregătită Europa să accepte național socialismul românesc? Nu deranjează pe nimeni publicarea de cărți care sugerează că naționalismul și socialismul sunt reconsiderate și oferite publicului ca fiind benigne, nicidecum dușmani ai democrației?  Dacă nu, atunci se explică apariția unor astfel de cărți care preiau elemente de analiză din național-socialismul ceaușist și pe care le promovează pe post de democrație originală, națională, românească… Cititorii sunt invitați să reflecteze și să decidă dacă am greșit în aceste aprecieri. Dialogul de idei în deplină libertate și cu deplin respect față de purtătorii lor este singura și optima cale pentru (auto)lămurire. Dacă acest lucru nu rezultă suficient de clar din ceea ce am scris până acum, o face un tânăr clujean (într-un format care ar merita mai larg folosit) în această înregistrare video:

https://www.youtube.com/watch?feature=player_detailpage&v=TVnefFX1MSA

Lucrarea mai ridică un semn de întrebare referitor la lipsa argumentării că socialismul național hitlerist este de extremă dreaptă, deși din descrieri rezultă că avem de-a face cu o extremizare a caracteristicilor stângii. Sau, poate, dreapta, centru și stânga nu mai reușesc să comunice foarte multe, date fiind confuziile, mimările sau pur și simplu trecerile rapide ale unor ideologi/ politicieni de pe o poziție pe alta.

Adaug aici o caracterizare a naționalismului scrisă în anul 1935 de marele ziarist Sandu Tudor, publicată de Andrei Pleșu în Dilema Veche nr 525/ 6-12 martie 2014:

http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/un-mare-gazetar-sandu-tudor

Cîteva reflecţii, semnate Sandu Tudor, în 1935, în revista Credințe, despre naţionalism:

„În Ţara Românească, naţionalismul a ajuns cel mai ruşinos cal de bătaie al patriotarzilor şi demagogilor. Se reduce la mult zgomot din vîrful limbii şi la o defilare de societăţi patriotice cu darabane şi trîmbiţe, cu drapele tricolore şi medalii, spre mîndria cîtorva profitori. (…) Se numeşte naţionalism un fel de lătrat oratoric care caută să sperie pe paşnicul cetăţean despre o primejdie a cotropirii străinilor, numai şi numai pentru a-i fura buna-credinţă şi votul. Se numeşte naţionalism ura şi ameninţarea demonstrativă şi neîntreruptă faţă de vecinii neamici, cu care trebuie să hrănim uşuratec sufletul tineretului. (…) Se numesc naţionalism toate născocirile de a comercializa sentimentul de patrie spre folosul material al cîtorva escroci. (…) Naţionalismul acesta nu ne dă simţul puterii, nu ne face creatori, nu ne trezeşte conştiinţa misiunei noastre româneşti în lume. Naţionalismul acesta e mediocru, întreţinut de suflete mici şi ariviste. Naţionalismul acesta e miop şi tîmp, nu ne împrospătează sufletul şi nădejdea în ziua de mîine. Naţionalismul acesta e gol şi fals şi ucide adevărata dragoste de ţară… (…) Naţionalismul azi la modă e o zădărnicie de moarte, o boală agonică a democraţiei demagogice, de care e vremea să ne scuturăm.“ (Universalism românesc, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, pp. 119-121)

Erori gramaticale, ortografice, logice

 

Voi scrie în stânga cuvântul sau expresia din carte și în dreapta voi scrie forma propusă de mine

 

p. 2 transhumnanism…………………………………………………………………………………transumanism

p.7: gîndire…………………………………………………………………………………………………….gândire

p.7: omul…singur legiuitor…a propriei sale vieți………omul…singur legiutor al propriei sale vieți

p. 8: nietszchiene……………………………………………………………………………………………nietzscheane

p.8: Nietszche ……………………………………………………………………………………………….Nietzsche

p.8: post nietszchiene………………………………………………………………………………..postnietzscheane

p.8: unuia din………………………………………………………………………………………………unuia dintre

p.8: dinspre…. spre   ………………………………………………………………………………….dinspre….înspre

p.9: să-l transceadă…………………………………………………………………………………….să-l transcendă

p.9: Nietszche………………………………………………………………………………………………..Nietzsche

p.16: acestă……………………………………………………………………………………………………..această

p.17: teoria naționalismului, interpretată……………………………….teoria naționalismului, interpretat

p.22: așa-zisă…………………………………………………………………………………………………………așa-zisa

p.63: sentimentelor patriote și al naționalismului…..sentimentelor patriotice și a naționalismului

p.63: eugenesia……………………………………………………………………………………………………..eugenia

p.67: corporalist………………………………………………………………………………………………..corporatist

p.70: exportările…………………………………………………………………………………………………exporturile

p.74: chronologic………………………………………………………………………………………………cronologic

p.76: etilismul…………………………………………………………………………………………………..elitismul

p.76: necesitatea de exterminare………………………………………………………..necesitatea exterminării

p.77: rase etiliste………………………………………………………………………………………………rase elitiste

p.79: conducătorul cel care……………………………………………………………………..conducătorul care

p.80: prefudiciile…………………………………………………………………………………………….prejudecățile

p.89: germenice………………………………………………………………………………………………….germanice

p.93: originile etimologice …………………………………………………………………………………etimologia

p.103: Nietzsce…………………………………………………………………………………………………Nietzsche

p.112: Groerlanda……………………………………………………………………………………………Groenlanda

p.118: Mării Britanii……………………………………………………………………………………..Marii Britanii

p.118: liderat……………………………………………………………………………………………………….condus

p.122: statului statului……………………………………………………………………………………………statului

 

Invitație la lansarea ”romanului”…

 

http://asociatialumen.ro/lansarea-volumului-intre-nationalisme-si-extremisme-a-autoarei-loredana-terec-vlad/#more-1107

 

Editura Lumen are placerea de a va invita la lansarea volumului „Intre nationalisme si extremisme” a autoarei Loredana TEREC- VLAD, organizata in cadrul Targului International de Carte Librex 2014, editia 22. Evenimentul are loc sambata, 15 martie, la ora 10:15, in cadrul Palas Mall Iasi, zona Agora EX LIBRIS. Cititorii Editurii Lumen si vizitatorii Targului Librex sunt asteptati cu drag sa descopere noile tendinte din domeniu.

Targul International de Carte Librex 2014 se va desfasura pe parcursul a 5 zile, in perioada 12 – 16 martie 2014, in zona Agora EX LIBRIS din Palas Mall. In cea de-a 4-a zi a targului sunteti invitati sa participati la lansarea unei carti de exceptie a autoarei Loredana Terec-Vlad. Volumul intitulat „Intre nationalisme si extremisme” analizeaza nationalismele, cu precadere nationalismul german, care a stat la baza nazismului. Autoarea decripteaza o serie de semnificatii istorice, sociale si culturale ale aparitiei si dezvoltarii nazismului. Sunt identificate mecanisme culturale care au stat la baza ascensiunii nazismului pana in punctul in care halucinatia colectiva a rasei superioare a ajuns sa genereze ororile celui de-al doilea Razboi Mondial.

La acest eveniment vor participa ca invitati:

  • Conf. Univ. Dr. Alexandru TRIFU – Universitatea Petre Andrei din Iasi;
  • Conf. Univ. Dr. Diana Viorica LUPU – Decan Facultatea de Economie, Universitatea Petre Andrei, Iasi;
  • Asistent Univ. Carmen BOSOTEANU – Universitatea Petre Andrei, Iasi;
  • Drd. Ecaterina CROITOR – Universitatea Stefan Cel Mare din Suceava;
  • Director Georgeta PASTRAV – Liceul Tehnologic Tomsa Voda din Solca;
  • Ilie Cristian GORCEA – Director adjunct Liceul Tehnologic Tomsa Voda din Solca;
  • Lector Univ. Dr. Costel Marius ESI – Universitatea Stefan cel Mare din Suceava;
  • Lector Univ. Dr. Horia Chiriac – Universitatea Gh. Asachi din Iasi.

Va invitam cu drag la lansarea volumului „Intre nationalisme si extremisme” a autoarei Loredana Terec-Vlad, pentru a va bucura alaturi de iubitorii de lectura stiintifica, de prelegeri si discutii culturale care vor avea la baza romanul autoarei Loredana Terec-Vlad.

Editura Lumen va asteapta la stand cu carte stiintifica si de invatatura in domeniile asistenta sociala, sociologie, stiinte politice si studii europene, stiinte economice, stiinte administrative, stiintele comunicarii, drept, istorie, studii culturale, filosofie, filologie, precum si cu reviste de exceptie care abordeaza perspectiva postmoderna a socialului, educatia multidimensionala sau dreptul.

Editura Lumen va asteapta cu drag la cea de-a 22-a editie a Targului International de Carte Librex, la Iasi!

Editura Lumen in elita editurilor romanesti! 12 ani de excelenta!

Roxana Demetra Stratulat
Editura Lumen, Asociatia Lumen
Email: prlumen@gmail.com; edituralumen@gmail.com
Site: www.edituralumen.rowww.asociatialumen.ro
www.conferinta.infowww.centruldetraining.ro
www.librariavirtuala.com
Editura Lumen- in elita editurilor stiintifice romanesti!

 

Webografie

 

http://en.wikipedia.org/wiki/Extremism Definiții ale conceptului de extremism, inclusiv al conceptului de extremism de centru (Seymour Martin Lipset)

http://en.wikipedia.org/wiki/Nationalism Definiții ale conceptului de naționalism

http://ro.wikipedia.org/wiki/Na%C8%9Bionalism  Conceptul de naționalism (în limba română)

http://dexonline.ro/definitie/na%C8%9Bionalism Conceptul de naționalism în DEX

http://wiki.answers.com/Q/What_it_Nationalism#slide=1 Ce este naționalismul?

http://rationalwiki.org/wiki/Nationalism Ce este naționalismul? În RationalWiki

http://arielzellman.wordpress.com/2009/03/24/the-seven-rules-of-nationalism/ Cele 7 reguli ale naționalismului

http://www.marxists.org/archive/harman/1992/xx/natquest.htm#f12 Naționalismul – un punct de vedere troțkist

http://en.wikiquote.org/wiki/Nationalism Citate/ Maxime despre naționalism/ patriotism

http://en.wikiquote.org/wiki/George_Orwell Orwell despre naționalism

Notes on Nationalism (1945)[edit]

 

Nationalism is power-hunger tempered by self-deception.

Published in Polemic (October 1945); Full essay online

 

Those who „abjure” violence can only do so because others are committing violence on their behalf.

  • By „nationalism” I mean first of all the habit of assuming that human beings can be classified like insects and that whole blocks of millions or tens of millions of people can be confidently labelled „good” or „bad.” But secondly — and this is much more important — I mean the habit of identifying oneself with a single nation or other unit, placing it beyond good and evil and recognizing no other duty than that of advancing its interests. Nationalism is not to be confused with patriotism. Both words are normally used in so vague a way that any definition is liable to be challenged, but one must draw a distinction between them, since two different and even opposing ideas are involved. By „patriotism” I mean devotion to a particular place and a particular way of life, which one believes to be the best in the world but has no wish to force on other people. Patriotism is of its nature defensive, both militarily and culturally. Nationalism, on the other hand, is inseparable from the desire for power. The abiding purpose of every nationalist is to secure more power and more prestige, not for himself but for the nation or other unit in which he has chosen to sink his own individuality.
  • Nationalism is power-hunger tempered by self-deception.
  • The nationalist not only does not disapprove of atrocities committed by his own side, but he has a remarkable capacity for not even hearing about them.
  • Actions are held to be good or bad, not on their own merits, but according to who does them, and there is almost no kind of outrage — torture, the use of hostages, forced labour, mass deportations, imprisonment without trial, forgery, assassination, the bombing of civilians — which does not change its moral colour when it is committed by ‘our’ side.
  • The majority of pacifists either belong to obscure religious sects or are simply humanitarians who object to taking life and prefer not to follow their thoughts beyond that point. But there is a minority of intellectual pacifists, whose real though unacknowledged motive appears to be hatred of western democracy and admiration for totalitarianism. Pacifist propaganda usually boils down to saying that one side is as bad as the other, but if one looks closely at the writing of the younger intellectual pacifists, one finds that they do not by any means express impartial disapproval but are directed almost entirely against Britain and the United States. Moreover they do not as a rule condemn violence as such, but only violence used in defence of western countries. The Russians, unlike the British, are not blamed for defending themselves by warlike means, and indeed all pacifist propaganda of this type avoids mention of Russia or China. It is not claimed, again, that the Indians should abjure violence in their struggle against the British. Pacifist literature abounds with equivocal remarks which, if they mean anything, appear to mean that statesmen of the type of Hitler are preferable to those of the type of Churchill, and that violence is perhaps excusable if it is violent enough. After the fall of France, the French pacifists, faced by a real choice which their English colleagues have not had to make, mostly went over to the Nazis, and in England there appears to have been some small overlap of membership between the Peace Pledge Union and the Blackshirts. Pacifist writers have written in praise of Carlyle, one of the intellectual fathers of Fascism. All in all it is difficult not to feel that pacifism, as it appears among a section of the intelligentsia, is secretly inspired by an admiration for power and successful cruelty.
  • If one harbours anywhere in one’s mind a nationalistic loyalty or hatred, certain facts, although in a sense known to be true, are inadmissible. Here are just a few examples. I list below five types of nationalist, and against each I append a fact which it is impossible for that type of nationalist to accept, even in his secret thoughts:

BRITISH TORY. Britian will come out of this war with reduced power and prestige.

COMMUNIST. If she had not been aided by Britain and America, Russia would have been defeated by Germany.

IRISH NATIONALIST. Eire can only remain independent because of British protection.

TROTSKYIST. The Stalin regime is accepted by the Russian masses.

PACIFIST. Those who „abjure” violence can only do so because others are committing violence on their behalf.

All of these facts are grossly obvious if one’s emotions do not happen to be involved: but to the kind of person named in each case they are also intolerable, and so they have to be denied, and false theories constructed upon their denial. I come back to the astonishing failure of military prediction in the present war. It is, I think, true to say that the intelligentsia have been more wrong about the progress of the war than the common people, and that they were more swayed by partisan feelings. The average intellectual of the Left believed, for instance, that the war was lost in 1940, that the Germans were bound to overrun Egypt in 1942, that the Japanese would never be driven out of the lands they had conquered, and that the Anglo-American bombing offensive was making no impression on Germany. He could believe these things because his hatred for the British ruling class forbade him to admit that British plans could succeed. There is no limit to the follies that can be swallowed if one is under the influence of feelings of this kind. I have heard it confidently stated, for instance, that the American troops had been brought to Europe not to fight the Germans but to crush an English revolution. One has to belong to the intelligentsia to believe things like that: no ordinary man could be such a fool.

  • There is no crime, absolutely none, that cannot be condoned when ‘our’ side commits it.

 

http://en.wikipedia.org/wiki/Anti-nationalism Antinaționalism și naționalism

http://ro.metapedia.org/wiki/Na%C5%A3ionalism Conceptul de naționalism în Metapedia

http://mipopescu.wordpress.com/2014/02/23/nationalism-ucrainean/ Naționalism ucrainean

http://nraducanu.wordpress.com/2013/12/07/nationalism-si-patriotism-notiuni-contradictorii/ Despre naționalism și patriotism

http://foaienationala.ro/naionalism-patriotism-sau-trdare.html Foaia națională analizează naționalismul

 

Orice comentarii pe marginea micilor observații, deducții și propuneri făcute pe marginea cărții tinerei autoare debutante Loredana Terec-Vlad sunt mai mult decât binevenite. Sper ca autoarea să continue cercetările și demersurile publicistice deoarece întrevăd un potențial real și o dorință de a comunica lumii teme și idei demne de o mult mai bună înțelegere. Îi doresc succes!

 

Liviu Druguș, Miroslava, jud. Iași                                           14   martie 2014

 

www.liviudrugus.wordpress.com                                          www.facebook.com/liviu.drugus

 

Viața ca o plimbare cu bicicleta pe un traseu cu sens unic


 

 

  • Aristotel identifica scopul cu binele, iar binele suprem cu fericirea
  • Dar nu orice scop este bun sau generator de bine/ fericire pentru decident
  • Scopul este doar un capăt de traseu. Voi spune că acțiunea a fost bună doar după ce constat că între scopul atins și mijloacele folosite se instituie relația de adecvare/ compatibilitate/ echilibru

 

Toți (sau aproape toți) copiii își doresc să devină cât mai repede maturi, să scape de tutela și cicăleala părintească, desigur fără să conștientizeze că orice înaintare în vârstă este o apropiere de punctul final al vieții (exitus…). În junețe, ne propunem să pedalăm cu forță și cu viteză spre nenumăratele ținte pe care ni le propunem, fie imediate, concrete și intense (baza piramidei maslowiene), fie de viitor, mai abstracte și mai puțin intense (poziții în societate, avere, sănătate, fericiri de diverse moduri și genuri etc.).

 

După maturitate, realizăm că unele dorințe împlinite ar fi fost mai bine să fie …neîmplinite, conștientizând costurile și consecințele unora dintre deciziile noastre anterioare. Cu alte cuvinte, binele sperat nu a apărut sau este umbrit de efectele colaterale. Unele decizii sunt, de fapt, ale părinților, ale educatorilor sau ale prietenilor care ne-au sugerat anumite cursuri de acțiune (trasee pentru viață). Ca urmare, ceea ce încercăm să facem este, adesea, corectarea traseului, a țintelor de atins și a eforturilor depuse, sau – cel mai important – echilibrarea/ ajustarea/ adecvarea scopurilor propuse cu mijloacele induse.

 

Aristotel, în Etica nihomahică, scria că scopul general al oricărei acțiuni umane este obținerea binelui, desigur definit în mod specific/ diferit de către fiecare ființă umană. Forma supremă a binelui este fericirea: ”…funcția omului este un anumit mod de viață, constând în activitatea sufletului în conformitate cu virtutea… Astfel fiind, și binele omului va fi activitatea sufletului conform cu virtutea… Și aceasta de-a lungul unei întregi vieți”. (Cf. Aristotel, Etica nihomatică, I.7, 1097a15-1098b8. Traducerea acestui text aparține lui Cristian Ducu).

 

Identificarea aristoteliană a scopului cu binele este însă generatoare de confuzii și complică luarea deciziilor individuale care pot să ducă la scopurile propuse. Mă detașez aici de Aristotel, afirmând că binele nu trebuie identificat cu scopul, cu finalitatea unei acțiuni concrete. Concret, scopul trebuie să fie definit la modul cel mai concret posibil, cu definirea imediată (ca să nu spun chiar cvasisimultană) a mijloacelor de ajungere la scop. Lipsa  definirii concrete a mijloacelor în momentul definirii unui scop oarecare poate duce la compromiterea scopului și la disjungerea scopului cu binele expectat.

 

Să exemplific: 1) cineva își propune să obțină starea de ”bine” sau chiar una de ”extaz”; aceasta poate fi obținută (și) prin consum de etnobotanice. Dar, presupusul ”bine” nu este unul real, efectele colaterale fiind adesea extrem de nocive, letale chiar. Abia după consumarea acțiunii și a efectelor acesteia putem să decidem dacă a fost realmente ”bine”, dacă a meritat să obținem acel ”bine” cu mijloacele alese; 2) cineva este în criză financiară și se hotărăște să jefuiască un magazin; scopul este atins, banii furați asigură starea de ”bine” în plan financiar; depistarea furtului transformă ”binele” în ”rău”; 3) cineva este pasionat de cunoaștere; o poate face pe două căi: a) prin experimente personale sau b) prin citit; starea de ”bine” generată de satisfacția cunoașterii poate fi excesiv de costistoare în cazul a), dar realmente ”benefică” în cazul b).  Alegerea acestor exemple a urmărit să sugereaz relativitatea și vulnerabilitatea ideii de bine, definită anterior acțiunii, dar și faptul că binele nu poate fi ”decretat” decât postfactum, prin compararea scopului atins cu mijloacele consumate. Concluzia mea este că separarea conceptului de ”bine” de acela de ”scop” este imperios necesară.

 

Aristotel pune accentul pe alegerea între diferite finalități/ scopuri pe care le numește ”bine”, dar nu aduce în discuție faptul că tocmai această alegere este determinată, practic, de mijloacele pe care le combinăm și consumăm pentru atingerea, în diverse gade, a scopurilor alternative propuse sau impuse.  Fericirile (ca scop suprem) ar putea fi obținute prin varii mijloace, dar numai compararea permanentă a acestor mijloace cu gradul de fericire obținut în fiecare etapă în parte poate ajuta la o decizie care poate fi considerată drept ”bună” pe tot parcursul acțiunii umane, de la apariția ideii/ nevoii/ dorinței și până la împlinirea/ complinirea/ satisfacerii acesteia.

 

Acest nou mod de Gândire-Simțire-(decizie de)Acțiune (GSA) a fost enumit de mine, cu aproape patru decenii în urmă, ”Binomul Scop-Mijloc”, iar în ultimele peste două decenii ”Metodologia Scop Mijloc” (MSM) (deși denumirea completă și corectă este ”Metodologia Scop-Mijloc-Adecvarea Scop-Mijloc”).

 

La o privire superficială, corelația dintre scopuri și mijloace, respectiv adecvarea/ potrivirea/ echilibrarea acestora este una simplă, facilă și rapidă… Poate tocmai din această eroare de percepere a complexității crescânde a scopurilor propuse/ impuse/ alese/ acceptate și a mijloacelor necesare atingerii lor rezultă și multitudinea insatisfacțiilor, a deziluziilor, nemulțumirilor și neîmplinirilor. Dar, eroarea majoră constă în stabilirea clară, exactă și corectă a mijloacelor care concură la atingerea unui scop. Unele elemente instrumentale (referitoare la mijloace) sunt cel mai adesea ignorate: autorul ideii/ dorinței/ idealului este primul eliminat din ecuație, deși acesta este primul atât ca importanță cât și în ordine cronologică. Al doilea factor ignorat este timpul, cu fazele și perceperile sale diferite de către fiecare persoană umană. Neprecizarea timpului, apoi necorelarea dintre durata propusă și evoluția temporală a individului duce la multe eșecuri. Este ca și cum un adolescent își propune să se pregătească pentru căsătorie, dar dacă durata pregătirilor se întinde pe câteva decenii, scopul este, bineînțeles, compromis. Deși, fizica ne învață că atunci cînd spunem ”timp”, spunem și ”spațiu” (și reciproc), adesea se ignoră contextele spațiale în care se va desfășura acțiunea. Ignorarea unor potențiale riscuri sau subaprecierea rezistenței mediului la schimbarea pe care o presupune atingerea scopurilor propuse este, de asemenea, un factor de eșec. De aceea, sugerez, ca exercițiu de pregătire pentru luarea unor decizii cu consecințe pozitive pentru individ și pentru contextul în care acesta trăiește, să se listeze – cât mai în amănunt – mijloacele necesare atingerii scopului X, eventual și mijloacele necesare atingerii scopului Y, tocmai pentru a putea face o evaluare corectă și favorabilă atingerii scopurilor propuse.

 

Este util de reținut că ideal ar fi ca totalitatea mijloacelor utilizate în atingerea unui scop oarecare să se regăsească, într-o formă sau alta, în scopul atins. Aceasta ar elimina orice pierdere/ risipă. Din păcate, cantitatea de reziduuri obținute concomitent cu atingerea scopului este îngrijorător de mare. Este ca și cum pentru sculptarea unei statui din piatră ai ciopli un munte din piatră… Tocmai aici constă importanța celei de a treia etape a procesului acțiunii umane: ADECVAREA mijloacelor la scopuri și a scopurilor la mijloace.

 

Consider că este o metaforă sugestivă pentru modul de stabilire a scopurilor și de alegere a mijloacelor – mersul pe bicicletă. Putem să considerăm viața însăși ca fiind o plimbare cu bicicleta, plimbare ce poate ținti chiar capătul vieții, respectiv viața însăși ca traseu de urmat, dar poate ținti și etape precise din viața noastră.

 

Voi sugera următoarele convenții: denumim una dintre pedale SCOP, și cealaltă pedală MIJLOC. Traseul de parcurs este o etapă din viața noastră, etapă formată din atingerea unor scopuri succesive și pentru a căror atingere consumăm mijloace (substanțe, energii, informații, timp etc.). Faptul că pedalele oricărei biciclete sunt egale sugerează idealitatea ca suma tuturor mijloacelor consumate să se regăsească în scop. Mai mult, cel puțin în faza inițială deplasarea și echilibrul pe bicicletă nu pot avea loc decât prin pedalare, respectiv prin apăsarea succesivă a pedalei scop și a pedalei mijloc, locul și rolul acestora inversându-se continuu. Altfel spus, ceea ce era scop devine mijloc și ceea ce era mijloc devine scop. Mai precis, mijloacele se transformă în scopuri, care – la rându-le devin mijloace pentru atingerea altor scopuri. Astfel, oricare dintre pedale ar fi apăsată, cealaltă o urmează în mod inevitabil și concomitent. Înaintarea înspre scop se face cu consum de mijloace: bicicleta în ansamblul ei, biciclistul pedalator, consumul de energie/ oxigen pentru pedalare, timpul consumat pentru parcurgerea unei distanțe, timp care depinde nemijlocit de contextul spațial în care rulează bicicleta și biciclistul. Viteza de înaintare spre scop depinde de modul de combinare a mijloacelor (frâna/ înfrânarea făcând parte din acestea), calitatea drumului, condițiile meteo etc.

Modul de conducere a bicicletei se poate numi simplu: management.

Miroslava, 20 iulie 2013                                                  (c) Liviu Drugus

 

www.liviudrugus.ro   www.liviudrugus.wordpress.com  www.facebook.com/liviu.drugus

Ray Bradbury sau Despre inflacarata si nestinsa iubire de carte a pompierilor kakotopici americani


Ray Bradbury sau Despre inflacarata si nestinsa iubire de carte a pompierilor kakotopici americani

 

Marginalii la spectacolul cu piesa de teatru „Focul” („451 grade Fahrenheit”) dramatizata si regizata de Irina Poescu Boieru de la Teatrul National din Iasi (spectacolul din 23 noiembrie 2012, Sala Uzina  cu Teatru)

 

Am citit cu interes cronica scrisa de Calin Cibotari la spectacolul de teatru ”Focul” („451 grade  Fahrenheit”) din seara zilei de 23 noiembrie 2012 (http://www.altiasi.ro/teatru/o-cronica-focului).  Orice cronica, cred, este o forma expresa a subiectivitatii spectatorului-cronicar si doar o suma oarecare de cronici referitoare la acelasi spectacol si de la aceeasi data poate conferi o imagine care sa se apropie (asimptotic!) de idealul veri(dici)tatii. Am scris deja ca spectacolul mi-a placut – atat tematic cat si ca joc scenic – deci nu ma voi pronunta aici asupra spectacolului ca atare, ci asupra mesajelor transmise de autorul cartii „451 grade Fahrenheit”, americanul Ray Bradbury (22 aug 1920 – 5 iunie 2012).  Pentru cititorii care nu au timpul sa se convinga, le confirm intuitia ca 451 grade pe scara Fahrenheit era/ este/ va fi  temperatura la care arde o carte…

 

***

 

Format mai mult ca rezultat al lecturilor din bibliotecile publice decat al scolilor absolvite, Ray Bradbury a fost un mare iubitor al cartii, al bibliotecilor si al accesului liber la cultura oferite de acestea. Nu intamplator el s-a pronuntat impotriva cartilor pe suport electronic, riscul de a fi usor modificate/ contrafacute fiind suficient de mare in raport cu cartea tiparita. „Bibliotecile m-au crescut” sublinia Bradbury, marsand pe autodidacticismul sau, criticand indirect sistemul de educatie american din perioada interbelica. Totusi, cu putin timp inainte sa moara, Ray Bradbury a acceptat sa publice cartea ”451 grade Fahrenheit” in format electronic, dar cu clauza expresa ca orice biblioteca sa aiba dreptul sa o descarce gratuit, tocmai datorita mesajului puternic pro-biblioteca si pro-carte tiparita al acestei lucrari, mesaj ce se constituie in mod evident ca un elogiu adus cartii ca mijloc de (auto)cunoastere.  In fine, ca un amanunt deloc de trecut cu vederea, tocmai pentru ca Bradbury si-a identificat crezul vietii sale cu cel transmis de carte, pe piatra tombala a marelui autor sta scris „Autorul cartii  451 Fahrenheit” (Author of Fahrenheit 451).

 

***

 

Bibliotecile – ca depozite de informatii potential generatoare de conduite umane superioare – au fost mereu obiect al deciziei politice si al ideologilor aferenti centrelor de putere politica. Biblioteca din Alexandria si-a gasit sfarsitul tocmai ca urmare a unei decizii politice de a rupe definitiv cu epoca anterioara. Mai aproape de noi, cartile care aveau pe ele chipul regelui sau al unor autori proscrisi au fost date la topit (un eufemism pentru „arse”, „distruse”) de catre regimul comunist de esenta sovieto-bolsevica instaurat dupa razboi si in conformitate cu intelegerile dintre marile puteri. Revolutia bolsevica (lovitura de stat dupa unii istorici) din decembrie 89 din Romania a respectat acest scenariu de stergere a urmelor existentei regimului anterior (si din care noii lideri veneau, semeti, cu toata zestrea lor de gandire anterioara). Cu scuze pentru ceea ce poate parea o autolauda, voi reda cateva aspecte care mi-au marcat existenta si pe care le-am revazut aievea, tensionat, in timpul spectacolului de teatru de la Uzina cu Teatru din Iasi.

In copilarie am trait cu carti si din carti, avand biblioteca (familiei) mereu cu mine, fiind, totodata cititorul asiduu al bibliotecilor din satele pe unde am locuit. ”Ai grija sa n-o rupi si sa vii repede cu ea”, ma atentiona unul dintre bibliotecari. Uneori aduceam cartea in aceeasi zi, ajungand transpirat la biblioteca unde eram intampinat cu ”Da’ ce, ai si citit-o? Si ce alergi asa?” la care eu ingaimam: “pai n-ati spus sa vin repede?”. Nu ascund ca pentru mine Bibliotecarul era un semizeu – un om care avea acces direct la toata intelepciunea lumii, drept pentru care merita un respect neconditionat.

In perioada cat am lucrat la filiala Iasi a Academiei (1971-1976) in fiecare zi de lucru mergeam, impreuna cu un coleg sociolog (care, pe drum, imi preda sociologie), prin librariile  (indeosebi Junimea, Eminescu, apoi si Casa Cartii) si Anticariatul din Iasi. Am aflat de la doamna de la Anticariat ca profesorul Uglea isi lichida biblioteca si ne-a spus: mergeti acasa la el, ca noi nu putem lua tot ce are acolo (se subantalege de ce). Cand am ajuns acasa la profesorul pensionar care isi lichida biblioteca am inteles de ce multe carti nu puteau sta in rafturile Anticariatului. In schimb, nu puteam deloc intelege cum un om de carte isi poate lichida cu sange rece o parte a vietii lui… In fine, asa a ajuns la mine in biblioteca cursul dactilografiat de „Metodologie” al lui Nae Ionescu…

In primii ani in care am lucrat la UMF am avut norocul sa-l cunosc pe fostul director al Scolii de Partid Iasi (Ilie Dodea) care multiplica si lega cartile (in engleza si franceza) la institutia pe care o pastorea si pe care tot el le aducea de la Bucuresti. Tot acolo (la Scoala din Copou) multiplicam si cartile de psihologie si ezoterism pe care mi le mai aduceau unii studenti medicinisti si pe care le multiplicam (gratis!). Carti imprumutate pentru cel mult 24 de ore le “aranjam” tot acolo…, fara sa vad ceva subversiv in asta.  Ulterior am realizat ca toate totalitarismele au fost slabite tocmai datorita increderii depline pe care sistemul o avea in institutiile promotoare ale totalitarismului, institutii care, la un moment dat, si-au construit propriile structuri de rezistenta si propriile vise de dominatie. Sub acest aspect, fostul director Ilie Dodea era exact prototipul pompierului radicalizat din piesa “Focul”.

In calitatea mea de responsabil cu Biblioteca Colectivului de Stiinte Sociale a Universitatii de medicina si Farmacie din Iasi am primit ordin, in decembrie 1989, de la noul rector (cu siguranta, ordinele veneau si ele de undeva, de sus…) sa predau toate cartile inventariate la un centru de colectare deseuri de hartie si sa prezint dovada eliminarii lor din circuit (fiind obligat sa ma prezint cu listele aferente la Biblioteca Centrala a UMF). Zis si facut, ordinul se executa, nu se discuta! Am facut listele cu toate cartile din cele cateva dulapuri de carti, am predat listele la Biblioteca si am dus acasa o buna parte  (cateva portbagaje de Dacia) a cartilor din Biblioteca: Aristotel, Helvetius, Descartes, Lenin (Caiete filozofice), Marx (Teorii asupra plusvalorii) etc. Stiu ca unii vor zambi vazand cum amestec fara retinere pe Aristotel cu Marx, sau pe Lenin cu Descartes. In ultima instanta, cred ca nicio carte nu ar trebui distrusa, ascunsa sau „prefacuta” cu alt continut, pentru simplul motiv ca oamenii nu trebuie sa fie mintiti, spunandu-li-se ce si cum a fost odata. Cartile si colectiile de ziare ar trebui declarate bun al omenirii si orice act de distrugere ar trebui sanctionat in consecinta. Nu intamplator, Ceausescu la vremea sa (1965 -1989) si Iliescu la randul lui (in anii 90) sau au interzis o carte ca „Mein Kampf” pentru simplul motiv ca si camaradul Hitler, socialist convins, avea idei foarte asemanatoare, de formare a omului nou si de reconstructie a omenirii din temelii. Nici atunci, dar nici astazi, plagiatorii nu erau persoane demne de incredere… drept pentru care solutia era… tot minciuna, respectiv afirmatia ca o asemenea carte nu (mai) exista!

Dupa inceputul schimbarii de regim (dec. 1989) l-am vizitat pe profesorul Augustin Tataru, fost Guvernator al BNR si profesor la Facultatea de Stiinte Economice din Iasi, dar retras atunci la Brasov. Nu am rezistat tentatiei de a-l intreba, admirandu-i biblioteca, daca ii mai sunt de folos unele carti in limba engleza (Economics-uri publicate in perioada interbelica). Mi le-a facut cadou si mi-au fost de mare folos… Le voi transmite, la timpul potrivit, unor biblioteci publice.

Amintiri cu si despre carti ar mai fi destule. Am vrut doar sa-mi motivez, in context, trairea intensa pe care mi-a provocat-o tema si actiunea cartii lui Ray Bradbury, „451 grade Fahrenheit”, pusa in scena la Iasi de regizoarea Irina Popescu Boieru sub titlul „Focul. 451 grade Fahrenheit”. Voi insista asupra acestei teme si a contextului in care ea  afost abordata in SUA.

***

 

Cheia in care a fost citita cartea difera de la critic la critic si de la acestia la autorul insusi. Bradburry personal a negat (in 2007) faptul ca critica sa ar fi vizat cenzura de stat, ci doar efectele nocive pe care le aveau si le-ar putea avea invazia televiziunii si a celorlalte mass media asupra interesului oamenilor fata de literatura, fata de cititul cartilor in general. Mai mult, Bradbury nu a invinovatit direct statul pentru o asemenea (posibila) stare de fapt, ci oamenii care ii asigurau noilor media puterea de a desprinde oamenii de carti, de placerea de a se informa liber prin alegerea unei carti sau a alteia. Evident, cartea prezinta anumite posibilitati de interpretare, filmul realizat de Francois Truffaut in 1966 accentund unele idei, cu posibilitatile specifice acestei arte.

Cartea si filmul pun in dezbatere si supun reflectiei esenta derapajelor de la normalitate, respectiv orice idee dusa la extrem, in cazul nostru excesul de televiziune si presa tabloida, dusmani de moarte ai lecturii tihnite. Desigur, ipoteza unei guvernari abuzive in care cititorii de carte erau incendiati  (la propriu!) impreuna cu cartile lor trimite la o guvernare bazata pe forta, pe indoctrinare, pe minciuna. Intrebarea care apare mereu este: de ce unii oameni pot decide ce este fericirea in locul  si in numele altor oameni? Chiar daca autorul sustine ca nu a avut in vedere o critica a cenzurii instituite de stat, se poate lesne intui ca indoctrinatii si indoctrinatorii erau (pot fi), mereu, victime ale unui sistem de esenta feudala, totalitara, chiar si intr-un regim democratic ales. Precaut cu critica la adresa autoritatilor (prezente atunci sau a celor viitoare) autorul cartii  a declarat ca distopia avuta de el in vedere ar fi putut aparea in SUA peste patru – cinci decenii (cam in perioada 1993-2003, cu aproximatie), cartea fiind publicata in 1953, dar gestata incepand cu 1947. Mie imi ramane fara raspuns (din partea autorului) intrebarea: de ce auturul a gasit de cuviinta sa descrie si sa atentioneze asupra riscului la care se expun intelectualii si anume ca ei sa fie realmente (nu doar literalmente) marginalizati. Chiar distopic vorbind, de ce ar trebui ca ei sa fie nevoiti sa devina vagabonzi, adica niste paria ai societatii („pe dinafara vagabonzi, pe dinauntru biblioteci intregi” ii spune Granger – Doina Deleanu in piesa – lui Montag). (Pentru intreg dialogul de final vezi http://www.erepublik.com/de/article/hrana-pentru-gand-1734932/1/20 ).

Mijlocul prin care se atingea scopul perpetuarii dominatiei unei presupuse elite era, in distopia lui Ray Bradbury, in primul rand, eliminarea cartii dar si a preocuparilor pentru lectura din viata societatii. Trimiterea de catre scriitorul Ray Bradbury la o posibila dictatura intr-o societate inalt tehnologizata si, deopotriva, inalt dezumanizata in tristii ani ai mccarthismului anticomunist si antisovietic din anii 50 reprezinta un curajos act de luare de pozitie asupra consecintelor potentiale pe care le poate avea apararea democratiei cu mijloace nedemocratice. In numele apararii unei democratii fara precedent, regimul din guvernarea Truman (1945 – 1953) respectiv comisia parlamentara condusa de senatorul   de Wisconsin, McCarthy a(u) comis abuzuri care nu aveau de a face cu democratia… Pe drept cuvant s-a spus atunci ca lupta impotriva partidului comunist american a produs mai multe daune decat ar fi putut produce acest partid. Un lucru bun totusi s-a intamplat: SUA nu au partid comunist care sa conteze in ecuatia puterii popitice americane si mondiale.

Lectia pe care si oamenii nostri politici o au de invatat este ca nu poti guverna o societate democratica prin mijloace nedemocratice. M-a frapat sa aud in dialogurile din piesa punerea sub acuzatie a „tiraniei majoritatii”. Daca ar fi sa fac (eu, nemembrul niciunui partid) o paralela intre distopia scriitorului american si prezentul si viitorul foarte apropiat al Romaniei, atunci sintagma „tirania majoritatii”, folosita in roman si in piesa de teatru, ar trebui sa dea de gandit foarte serios actualei majoritati parlamentare. Pentru cine a fost/ este interesat de cultura politica „tirania majoritatii” se traduce simplu prin bolsevism, prin domnia cantitatii, prin dictatul numarului de votanti intr-o institutie, indiferent de consecintele negative usor de prevazut. Tirania majoritatii face trimitere la autoperpetuarea unei majoritati prin votarea acelor legi care sa faca posibila eternizarea la conducere.

 

Liviu Drugus, Miroslava, Iasi, 25 noiembrie 2012

 

https://facebook.com/liviu.drugus  www.liviudrugus.wordpress.com  www.liviudrugus.ro

 

Hesiod – primul economist politic si etic (libertarian) interdisciplinar al lumii sau despre dreptate, ordine, rost, destin si munca


Hesiodprimul economist politic si etic (libertarian) interdisciplinar al lumii sau despre dreptate, ordine, rost, destin si munca

  • Munca-blestem bine facuta naste speranta de a scapa de blestemul muncii
  • Teoria actiunii umane este un elogiu muncii rodnice, rationale, randuita cu rost
  • Raritatea are un antidot unic: munca ordonata facuta cu respectarea unor reguli
  • Munca bine facuta (cu rost) – mijloc de atingere a scopului de a munci mai putin
  • De la greci incoace nu prea avem multe noutati; doar lumea e mai larga
  • Ion Acsan, talmacitorul, acum nonagenar, merita aplauze si admiratie pentru echivalente, masura si armonia asigurata intregului poem
  • In reproducerea textului poemului am respectat ortografia editorului din anul aparitiei acestei traduceri la Ed Minerva, in anul 1987

Precizari din partea autorului

Pentru luna de vacanta – iulie – imi propusesem sa fac o prezentare a cartii lui Tomas Sedlacek, Economia binelui si a raului, carte pe care o asteptam de la inceputul acestui an. Ajuns la pagina 174 am intalnit aprecierea lui Rothbard (vezi Google) cum ca Hesiod ar fi primul economist al lumii. O asemenea apreciere mi-a starnit interesul pentru Hesiod, respectiv pentru poemul „Munci si zile”, considerat de Rothbard un text economic initiatic. Concluzia mea, dupa (re)citirea poemului, este ca avem o opera de pionierat intr-ale politicii (scopul fiind ca fiecare individ, urmarindu-si liber scopurile va contribui si la alt scop: o viata mai buna a cetatii, a polisului), economicii (munca fiind primul mijloc la dispozitia oamenilor pentru a scapa de foamete, saracie, frig, umilinte), eticii (autorul fiind masiv preocupat de dreptate, dreapta cumpatare, munca eficienta, respectarea regulilor, a semnificatiilor zilelor etc.), dreptului (ideea de dreptate fiind aproape permanent prezenta), managementului (poemul fiind un adevarat indreptar de gandire, simtire si actiune cu privire la scopuril, mijlaocele si adecvarile din actiunile oamenilor). Asadar, am amanat pentru august recenzia cartii foarte interesante a lui Sedlacek si m-am concentrat (dupa puterile mele…) asupra poemului „pedagogic” (asa cum il caracterizeaza mai multe referate  de pe internet).

Tomas Sedlacek in deja celebra sa lucrare “Economia binelui si a raului. In cautarea sensului economic de la Ghilgames la Wall Street” (aparuta in limba engleza in 2011 si in limba romana in 2012, la Editura Publica Bucuresti, traducere de Smaranda Nistor) afirma despre Hesiod, citandu-l pe Rothbard – reprezentant al Scolii austriece – ca acesta

poate fi considerat si primul economist din toate timpurile. El a studiat lucruri precum ar fi problema raritatii resurselor si, plecand de aici, necesitatea alocarii lor eficace. Explicatia pe care el o da existentei raritatii este minutios poetica. Dupa Hesiod, zeii au trimis lipsurile peste oameni ca pedeapsa pentru Prometeu:

<Zeii tin mijloacele traiului ascunse de fiintele omenesti. Altfel, cu mare usurinta ai putea munci intr-o zi cat sa-ti fie destul pentru un an intreg, fara alta truda, si cat de repede ai pune vasla la pastrare, iar munca vitelor si-a greu incercatilor catari ar lua sfarsit. Dar Zeus le-a ascuns, manios in sinea lui ca Prometeu vicleanul l-a pacali>t” (Cf. Hesiod, Works and Days, versurile 42-49. (p. 174).   Probabil aceasta este traducerea facuta de Smaranda Nistor traducerii englezesti a poemului lui Hesiod, „Munci si zile”. Inainte de a trece la discutia despre gandirea economica (si nu numai) a lui Hesiod in poemul deja amintit, ma vad obligat sa compar traducerea versurilor 42-49 facuta de Smaranda Nistor din limba engleza in limba romana cu traducerea acelorasi versuri facuta de Ion Acsan din varianta franceza (1928) in limba romana, traducere (talmacire in exprimarea lui Ion Acsan) aparuta la Bucuresti in 1987, Editura Minerva, colectia BPT:

Dar Zeus ne-ascunse hrana fiindca, infuriat din cale-afara,/ Fusese pacalit pe vremuri de iscusitul Prometeu./ El unelti sa casuneze amare chinuri omenirii/ Si focul i-l dosi. Dar iarasi vestitul fiu al lui Iapet/ Stiu sa-l fure pentru oameni de la-nteleptul Zeus si-l puse-n/ Scobita trestie, sa-nsele pe Zeus ce fulgera din slava./ Cuprins atunci de-o grea minie, ii spuse Zeus ce-aduna norii:/ <Odrasla lui Iapet ce-ntrece pe toti prin faptele-i dibace,/ Te bucuri ca furat-ai focul si cugetul mi-ai amagit/ Spre marea ta nenorocire si-a oamenilor ce vor fi!/ In schimbul focului le darui o pacoste pe care toti/ Cu draga inima primind-o, spre raul lor s-o-mbratiseze!>/ Graind astfel, a ris divinul zamislitor de zei si oameni/ Si-a dat vestitului Hefaistos porunca neintarziata/ S-amestece cu apa lutul, sadind in el glas si putere/ De om si-apoi sa modeleze, cu chip de vesnica zeita,/ Un preafrumos boi de fecioara fermecatoare, iar Atenei/ S-o invete cum sa teasa pinza cu maiestrie-mpodobita./ Reverse Afrodita de-aur, pe crestetu-i tot harul ei – / Cumplitul dor si nazuinta ce-ti lasa trupul fara vlaga- / Iar crainicul Hermes, calaul-lui-Argus, a primit porunca/ Sa-i dea o inima ciinoasa si-o fire vesnic prefacuta./ …. / Cu glas de om a inzestrat-o si a numit pe acea femeie/ Pandora, intrucat toti zeii ce-si au lacasul in Olimp/ Ii harazisera daruri intru prapadul oamenilor ageri”. (Hesiod – Orfeu, poeme, BPT, Ed Minerva, 1987, pp. 43 – 44). Am reprodus versurile cu numerele 38 – 59 si 70-72 ca sa poata fi desprinsa mai clar ideea lui Hesiod, anume ca Zeus i-a pedepsit pe oameni (care au primit focul prin intermediul lui Prometeu) cu intruparea unei frumoase si nabadaioase femei, numita Pandora cea care a deschis cutia/ butoiul in care erau tinute toate relele si molimele, toate acestea raspandindu-se in intreaga lume, cu exceptia sperantei – ramasa in cutie. Dar si la numerotare apar mari deosebiri intre texte. Versurile 38-39 din editia romana (facuta dupa editia franceza) coincid cu versurile 42-43 din editia engleza. Despre continut nici nu mai trebuie sa insist ca textul tradus din engleza pare a fi o povestire dupa versurile hesiodiene, nicidecum versurile insele, dar cu versurile de la mijloc ce nu se regasesc deloc in varianta romana. Pentru o eventuala editie revazuta si imbunatatita sugerez o traducere facuta dupa originalul grec si nu traduceri dupa traduceri. De asemenea, corespondenta numarului de ordine a fiecarui vers grec ar trebui respectata si adnotata pe marginea textului tradus.

Intr-o alta ordine de idei, Pandora pare a fi Eva cea curioasa care a muscat din Pomul cunoasterii binelui si a raului, „lumea” – formata din Adam si Eva – fiind pedepsita prin izgonirea din rai, rai descris si de Hesiod ca fiind o realitate pamanteasca existenta la inceputuri: „Caci pe pamant odinioara ducea tot neamul omenesc/ Un trai scutit de orice rele, ferit de munci istovitoare/ Si de chinuitoare molimi ce harazesc pe oameni mortii” (editia Ion Acsan, p. 44) . Si Tomas Sedlacek (T.S.) formuleaza ipoteza asemanarii dintre Eva si Pandora: „In mitologia greaca, Pandora a fost prima femeie (cumva omoloaga Evei din Vechiul Testament), dar ea (creata pentru a-i fi lui Adam „ajutor pe potriva”) a venit pe lume ca o forma de razbunare a zeilor pe om. Ea aducea cu sine o cutie (de fapt, ca sa fim mai exacti, un vas cu capac) in care se aflau toate relele si suferintele cu putinta, lucruri care nu mai existasera pana atunci pe Pamant. Dupa ce va deschide cutia, din curiozitate, raul, boala si (ceea ce ne intereseaza acum pe noi cel mai mult) blestemul muncii au patruns in lume. Munca omului, care pana atunci fusese placuta, de-acuma a devenit truda grea si obositoare. Pandora a inchis repede cutia, dar era prea tarziu” (Sedlacek, op. cit., pp 361-362). Cred ca blestemul muncii se referea la munca fizica (cea productiva, inalt apreciata de marxieni, in comparatie si in opozitie cu munca intelectuala, neproductiva si care trebuia redusa cat mai mult…) Iata citatul din Biblie: „Blestemat va fi pamantul pentru tine! Cu osteneala sa te hranesti din el in toate zilele vietii tale! […] In sudoarea fetei tale iti vei manca painea ta” (Facerea, 2:15). As putea spune chiar ca omenirea a platit in buna masura (si in mod homeopat) pretul curiozitatii interzise, descoperind mereu, prin curiozitate si cercetare, noi modalitati de a scuti omul de munca fizica, productiva. Fapul ca majoritatea populatiei SUA (de fapt si in Romania s-a depasit, la inceputul acestui secol, procentul de 50%) lucreaza acum in tertiar si cuaternar (sectoare ale serviciilor, deci ale muncii neproductive, neproducatoare de bunuri fizice necesare vietii) demonstreaza ca este posibil ca oamenii sa se dedice studiului, poeziei, artei, etc., iar masinile si energiile infinite sa inlocuiasca complet munca fizica necesara supravietuirii.

Interesanta este si opinia Adelinei Piatkowski care scrie ca „Munci si zile, opera de capetenie a poetului din Ascra, de a carei autenticitate nu s-a indoit nimeni, este primul mare poem didactic din literatura europeana […] cu un tel educativ, care implica in primul rand o apologie a muncii productive…” (cf. Hesiod-Orfeu, Poeme, editia Ion Acsan, 1987, coperta a IV-a). De unde se vede cat este de usor sa aluneci de la firescul elogiu adus muncii in general (munca poetului Hesiod fiind si ea rasplatita la un concurs de poezie unde Hesiod l-a infrant chiar pe marele Homer) la „munca productiva”… Dar asta era epoca in care s-a scris atunci, acela era nivelul de tehnicitate si de cunoastere a energiilor ascunse… Poate de aceea este nevoie sa revedem mereu traducerile, comentariile si interpretarile in functie de noile cunostinte si informatii la care avem acces.

Iata care a fost interpretarea data aceluiasi poem, Munci si zile, de catre un reprezentant al Scolii Austriece, Murray N. Rothbard:Onoarea de a fi primul ganditor economic grec ii revine poetului Hesiod, un beotian care a trait in chiar prima perioada a Greciei antice, de la mijlocul secolului al VIII-lea inaintea erei noastre (…) – parca se spune „Inainte de Cristos”… nu „inaintea erei noastre” (nota LD). – Din cele 828 de versuri ale poemului [Munci si zile], primele 383 se concentreaza pe problema economica fundamentala a resurselor prea putine pentru numeroasele si nesatioasele scopuri si dorinte urmarite de fiinta umana” (Rothbard, Economic Thought before Adam Smith. Austrian Perspective on History of Economic Thought, p.8)” (Sedlacek, p. 174).  Desi sunt un admirator al Scolii austriece, considerand-o ca fiind chiar o precursoare a Metodologiei Scop Mijloc, elaborata de subsemnatul incepand cu anii 80, nu sunt intrutotul de acord cu formularea lui Rothbard ca Hesiod ar fi descris economia vremii sale ca o tensiune permanenta intre mijloacele precare si scopurile umane insatiabile, aceasta constientizare a corelatiei dintre scopuri si mijloace fiind doar o grila de interpretare mult ulterioara. Mai degraba, vad in poemul Munci si zile al lui Hesiod un indemn permanent la supunere fata de vointa divina care, prin Pandora, a blestemat oamenii sa extraga cu greu cele necesare supravietuirii. Hesiod argumenteaza ca este nerational, adica o mare prostie sa nu te supui acestei vointe supreme prin care lenea era ucigatoare si generatoare de noi pacate, iar munca ordonata, cu rost, cu finalitate, si respectand cele randuite de divinitate in plan temporal si spatial, era solutia unica pentru supravietuire. Nu intamplator poemul se numeste Munci si zile deoarece Hesiod face o intima conexiune intre succesiunea etapelor diverselor munci si succesiunea anotimpurilor si a zilelor din saptamana, numarul de ordine a acestor zile avand profunde semnificatii simbilice si chiar soteriologice. De aceea, intreg poemul, dupa parerea mea, este dedicat integral muncii umane cu rost si nu doar primele 383 de versuri din totalul de 828 cum credea Rothbard. Chiar ultimele trei versuri ale poemului sintetizeaza aceasta intima conexiune dintre munca si contextul temporal dictat de zei: „Ferice, norocos e-acela ce stie rostul tuturora (al zilelor – nota LD)/ Si, munca implinind-o bine, nu supara nemuritorii,/ De prevestiri ceresti asculta si se fereste de greseli” (p. 71 din Munci si zile, editia din 1987 a lui Ion Acsan). „Rinduiala e darul cel mai minunat/ Primit de muritori si raul cel mare-i neorinduiala” (p. 58).

Pentru Tomas SedlacekExplicatia lui Hesiod este foarte interesanta si putem vedea ceva cu adevarat fundamental in aceasta „analiza” (vom reveni mai tarziu la acest subiect): arhetipul muncii omului. Dupa Hesiod, munca este soarta omului, virtutea si sursa tuturor lucrurilor bune. Cei care nu muncesc nu merita altceva decat dispret. Oameni si zei deopotriva ii urasc pe cei lenesi, care sunt <trantorii fara ac, care risipesc munca albinelor, hranindu-se din ea fara sa munceasca>. Pe langa meritul de a fi prima tentativa de analiza a efortului uman, opera Munci si zile a lui Hesiod este interesanta pentru noi, ca economisti contemporani, indeosebi prin criticile aduse cametei, care, secole mai tarziu isi vor gasi ecoul in opera lui Platon si Aristotel, dupa cum vom vedea ceva mai tarziu in acest capitol” (pp. 174-175).

Despre camata nu am gasit nici macar o aluzie pe parcursul intregului poem. O fi, din nou, o problema de traducere? Se scrie – este adevarat – ca se recomanda sa imprunuti de la vecini bunuri corect masurate, pentru a le restitui exact in aceeasi cantitate, sau chiar cu un suurplus oarecare in semn de bunavointa. Dar, de aici si pana la camata, ca mod de a profita de nevoia imperioasa a unui semen si a-l obliga la o (ras)plata suplimentara este o cale atat de lunga…

In cele ce urmeaza voi face o analiza a poemului hesiodian, incercand o structurare a acestuia pe idei principale (teme), mai exact pe domenii de studiu sugerate de modernitate (partial chiar si de catre Aristotel, primul autor disciplinar) sugerand care ar fi echivalentele unor versuri in proverbele, sintagmele, ideile si scolile de gandire ale modernitatii si postmodernitatii. Nu in cele din urma propun atentiei critice a cititorilor avizati si interesati o „numerologie” facuta in totalitate de mine, pe baza descrierilor facute de Hesiod, fara sa ma las influentat de eventuale incercari ale altor autori. Astfel, afland ca numarul patru este cel mai sacru dintre cele trei sacre (1, 4 si 7) am incercat cu ajutorul lui Mr Google sa vad cati dintre politicienii romani si de la nivel mondial au ca data de nastere cifra 4 a lunii. Far a fi tendentios si fara a face propaganda desantata unor personalitati care oricum nu au nevoie de sprijinul meu – fiind si la (semi)final de cariera – am gasit doar doua asemenea personalitati (din cautarea a catorva zeci mai cunoscute). Ele se numesc Traian Basescu (4 noiembrie) si Barack Obama (4 august). Unii vor zambi superior si vor exclama: ei si ce-i cu asta? Dovedeste ceva? Evident ca nu, eu nefiind nici macar adeptul unor translari mecanice si generalizante de semnificatii, asa cum fac, de ex., zodiacele de pe la noi. Dar poate mai bine ar fi sa vedem, in bazele de date ale Evidentei populatiei cate persoane de pe mapamond sunt nascute pe data de 4? Am banuiala ca foarte foarte putine… Dar fiecare este liber sa cerceteze mai departe si sa traga propriile concluzii.

Astept fie sugestii de lectura suplimentara, fie critici ajutatoare (adica severe si solid argumentate). De altfel, acesta este si rostul scrierii acestor ”recenzii-comentarii-referate”: verificarea unor ipoteze, dialogul deschis si sansa de a ne imbogati informational si ideatic.

Introducere

Primele zece randuri/ versuri constituie un prolog explicativ prin care se precizeaza ca Hesiod se adreseaza muzelor, pe care le invita sa inalte imnuri de profund respect fata de Zeus, tatal ceresc al tuturor. Autorul ofera el insusi o incantatie adresata puterii nemarginite a lui Zeus din slava cerului, precizand ca el urmeaza sa se adreseze fratelui sau Perses, cel care ii luase – prin coruperea judecatorilor – partea sa de avere mostenita de la parinti. Implorand dreptatea divina, Hesiod promite ca va spune adevarul si numai adevarul in sfaturile sale catre fratele care gresise, si, implicit, catre semenii sai.

Sub raportul naturii cunostintelor implicate in aceste sfaturi prevaleaza cele de natura juridica (dreptatea), logica (adevarul), economica (mijloacele), politica (scopurile), etica (normalitatea vazuta ca moralitate acceptata logic sau, in caz de nevoie, juridic si chiar penal) si nu in ultimul rand, istorica, manageriala, sexuala etc.. Le voi prezenta sub aceste aspecte/ dimensiuni/ laturi ale naturii umane, aparent distinct (pe subcapitole) dar subliniind mereu ca toate acestea sunt intim conexate intre ele, toate sunt UNA, exact ca in poemul hesiodian, primul poem interdisciplinar si holist din istoria lumii. Voi utiliza denumirile pe care eu le propun pentru actualele discipline care au nume neconforme cu continuturile lor. Astfel, as vrea sa se renunte la tautologii „stiintifice” de genul: „Istoria este stiinta care studiaza istoria”, „Economia este stiinta care studiaza economia” etc. Disciplinele pe care le incumba in (con)text Hesiod sunt, in noua denominatie (noua de cateva decenii, dar folosita doar de care subsemnatul…): Istorica, in loc de Istorie, Economica, in loc de Economie, Politica in loc de Stiinte politice. Au ramas cu denumirile lor firesti Etica, Logica, Gramatica si inca vreo cateva (Fizica, Retorica etc.).

Un tratat de Istorica

Cititorii care vor citi cu atentie aceste cinci epoci istorice descrise de Hesiod (din ultima facand inca parte si noi, oamenii secolului 21), si coroborand cu informatia ca Marx a fost un bun cunoscator al intelepciunii, culturii si civilizatiei grecesti, isi pot imagina mecanismul prin care a aparut, dezvoltat si materializat in scrieri „profetice” ideea dezvoltarii ciclice, respectiv a intrarii – logice si legice – a omenirii intr-o noua Epoca de aur pe care Marx (si Engels) a(u) denumit-o „comunismul deplin” si a carei constructie logica era descrisa in materialismul dialectic si istoric. Dialectica hegeliana pe care ar fi imprumutat-o si rasturnat-o Marx are, ea insasi, origini grecesti. Dar, mai intai de toate as sublinia si ideea hesiodiana conform careia omenirea se afla pe un tobogan, intr-un regres istoric firesc si inevitabil, sau, daca ar fi sa reiau si ideea centrala a oricarei apocalipse, omenirea se afla in tranzitie spre un nou inceput, spre o noua Epoca si nu spre un sfarsit iminent si inexorabil. Vom muri si vom vedea…

Etapa I-a: Epoca de aur: Intaia semintie de-oameni cuvintatori a fost de aur/ Creata de nemuritorii avand palatele-n Olymp/ Era-n acest rastimp cand Cronos asupra cerului domnea, / Ei vietuiau la fel ca zeii, cu inimi mai presus de griji,/ Feriti de chinuri si necazuri: neputincioasa batrinete n-o cunoasteau, ci cu picioare si brate pururi sanatoase,/ Haladuiau doar in ospete, de orice rele ocoliti,/ Murind, parea ca-i fura somnu-adanc; tot felul de-avutii/ Aveau si roditoarea glie le daruia de bunavoie/ Recolte mari si-mbelsugate; de-aceea plini de multumire./ Conveietuiau in armonie, inconjurati de-averi destule/ Si pomi impovarati de fructe, dragilor zei preafericiti/ Dar cind aceasta semintie fu inghitita de tarina,/ Toti devenira, dupa vrerea lui Zeus maritul, duhuri bune; / Asupra faptelor vegheaza, cit sint de drepte sau de strimbe; / Invesmintati in strai de neguri, pe lume-i afli pretutindeni,/ Impartitori de-averi: aceasta-i regeasca cinste dobindita.”  (p. 45).

Etapa a II-a: Epoca de argint: „Mai necajita semintie veni pe urma, cea de argint,/ Creata de nemuritorii avind palatele-n Olymp./ Nici la statura, nici la minte nu seamana cu neamul de aur/ Pe linga vrednica lui mama, orice copil vreme de-un veac/ Crestea zburdind, necopt la minte, in pragul casei parintesti,/ Dar cind hotarul tineretii, ajuns flacau, il depasea,/ Ei vietuiau putina vreme, prin nebunia lor stirnind/ Dureri, caci nu erau in stare sa se abtina intre ei/ De la nesabuiri./ Nici vorba s-aduca zeilor cinstire/ Si nici pe sfinte-altare jertfe. Preafericitilor sa-nchine,/ Cum este-ndatinata lege la oameni. Mai apoi pe-aceia/ Cronidul Zeus, plin de minie, ii ingropa, caci n-aduceau/ Prinos fapturilor ferice, avind palatele-n Olymp./ Tarina dupace-ascunse si-aceasta semintie, dinsii/ Ajuns-au cei numiti de oameni Preafericiti subpaminteni/ De-al doilea rang, dar care totusi au parte de-oarecare cinste./   (p. 45-46)

Etapa a III-a: Epoca de bronz/ arama: „A treia semintie de-oameni cuvintatoi, creata-apoi/ De tatal Zeus a fost de-arama, mai altfel decit era de-argint;/ Din frasini fauriti, naprasnici, vinjosi, ei se-ndeletniceau/ Cu jalnica, nechibzuita truda-a lui Ares. Nici cu piine/ Nu se hraneau, purtind in piepturi o inima nespus de tare./ Barbati cumpliti, cu mare vlaga in bratele nebiruite/ Aveau doar arme de arama, ba chiar si case din arama;/ Tot ce faceau, era de-arama, caci fierul negru nu-l stiau./ Din vina propriilor brate intotdeauna nestrunite/ Plecara-n mucedele case, la-nspaimantatorul Hades,/ In chip sarman, caci sumbra moarte, oricit de crunti la-nfatisare,/ I-a dus cu ei si parasira a sorelui lumina vie”. (p. 46)

Etapa a IV-a: Epoca eroilor (semizeilor):Cind si aceasta semintie fu astupata de tarina,/ Atuncea iarasi Zeus Cronidul, pe glia darnica-n bucate/ A faurit si pe a patra, cu mult mai dreapta si mai buna/ Divina semintie de oameni-eroi, numiti si semizei/ Din virsta care pe-ntinsul pamint trai-naintea noastra,/ Pieira in razboiul crincen si-n batalia n-versunata,/ O buna parte-n fata Tebei cu sapte porti, pamint cadmeic./ Cind pentru turme stapinite de-Oedip se-nclestara-n lupta,/ Dusi de corabii peste-ntinsa genunte-a marii, alta parte/ La Troia poposit-a pentru Elena cu frumoase plete/ Si-acolo moartea cu obstescul sfarsit, pe rind, i-a-nvaluit/ Lor insa osebit de oameni, le-a dat si viata si lacas/ Cronidul tata Zeus, ducindu-i chiar la capatul pamintului./ Ei dainuiesc in locu-acela cu suflet ocolit de griji;/ Au insule Prefericitii pe linga oceanul cel cu virtejuri,/ Eroii norocosi pe care fertila glie-i rasplateste/ Cu dulci recolte-mbelsugate de trei ori in acelasi an,/ Nemuritorii nu-s pe-aproape si Cronos cirmuieste-acolo/ Scotindu-i lanturile sale parintele de zei si oameni/ A dat si glorie si cinste eroilor feriti de lume, / O semintie inzestrata cu atita faima de Zeul insusi/ Nu se mai afla-ntre arbatii iviti pe roditoarea glie.” (pp. 46-47).

Etapa a V-a: Epoca fierului: „Ah, de n-as fi trait o data cu oamenii din virsta a cincea!/ Sa fi murit mult mai devreme, nascind-ma mult mai tirziu./ Caci asta iata,-i semintia de fier./ Ei nu vor conteni/ Sa-ndure trude si necazuri nu numai ziua, ci si noaptea;/ Sleiti de griji apasatoare pe care zeii le trimit,/ De-ar fi amestecate barem si lucruri bune printre rele!/ Zeus va distruge chiar si aceasta cuvintatoare semintie/ De oameni care din nascare vor fi cu timple-ncaruntite./ Nici tatii nu vor fi ca fiii, nici fiii-asemenea cu tatii;/ Nu va fi bun cu-n oaspe gazda, prietenul cu-al sau prieten; Nici fratele n-o sa se-mpace cu fratele, ca mai-nainte/ Cu mult dispret o sa-si priveasca parintii-mbatriniti degraba, / Ii vor bruftului intr-una, rostind cuvinte de ocara,/ Misei ce nu cunosc minia divina, nici nu vor sa dea,/ Precum li se cuvine, hrana parintilor imbatriniti./ Dreptatea stind in brat, cetatea pradav-va unul celuilalt./ Nerespectindu-si juramintul, nici ceea ce e drept si sfint,/ Vor pretui doar pe barbatul ce savirseste fapte rele/ Si infamii; dreptatea fi-va in mina lor si va dispare/ Rusinea; lasul va sa-nfunde si pe barbatul cel mai vrednic, Rostind intortocheate vorbe cu juramint strimb intarite./ Pe toti nefericitii oameni o sa-i urmeze, nevazuta,/ Invidia cea birfitoare si bucuroasa doar de rele/ Pamintul vargat de drumuri atunci Olympul preferindu-l/ Cu minunatele lor trupuri in albe straie-nvestmintate, / La zeii vesniciei se vor duce si parasi-vor omenirea/ Smerenia si Osirdirea; caci vor ramine bietii oameni/ Sa-ndure suferinte grele si raul n-o sa aiba leac” (pp. 47-48)

Excursul istoric hesiodian este unul eminamente pesimist si trist, nostalgic dupa timpurile initiale si initiatice cand proiectul uman era cvasi identic cu cel divin (dupa chip si asemanare). In ce priveste Epoca fierului, cred ca toate trasaturile acesteia sunt inca pe deplin valabile, din pacate… Dar, oare trecerea la o viitoare, noua epoca, nu va insemna o degradare si mai mare? „Nu cerceta aceste legi…”.

Un tratat de Drept (indeosebi penal)

Hesiod da de inteles ca numai Zeus este cel care „rosteste doar judete drepte” (p. 41) in timp ce autorul promite sa ii transmita fratelui sau numai adevaruri: „eu am sa dezvalui lui Perses numai adevaruri” (p. 41). Se observa aici distinctia intre conceptele de „dreptate” si „adevar”, concepte adesea confundate sau considerate sinonime. Doar divinitatea este capabila sa ofere dreptatea (judecatorii – mai ales cel corupti – mai gresesc), iar muritorii (intre care si Hesiod) au capacitatea de a spune adevaruile lor, asa cum le vad ei. Amintesc, in treacat, dialogul din Lectia de Chimie a lui W. Faulkner: „– Adevarul si dreptatea nu se confunda. – Unde ai citit asta? – In toate cartile bune” (dialog publicat in fiecare numar al revistei Dilema veche, pe pagina a 2-a).

Discutand, chiar in deschiderea poemului  despre cele doua feluri de „Vrajba”, una buna (concurenta loiala) si una rea (concurenta neloiala) Hesiod ne introduce in doua aspecte fundamentale ale vietii umane: economia libera concurentiala a indivizilor specializati, pe de o parte; si economia tenebra/ subterana/ corupta care acumuleaza averi necinstite si pe care doar Dreptul penal le poate restitui apartinatorilor de drept (de jure), pe de alta parte. Neadevarurile pot induce in eroare pe judecatorii (juzii) corecti, dupa cum mita poate sa-i atraga pe juzi de partea mincinosilor si celor care aduna averi pe nedrept. Reiau afirmatia de la capitolul „Un tratat de Economica” unde subliniam urmatoarele: Cele doua soiuri de „Vrajbe” de care vorbeste Hesiod demonstreaza ca  Economica si Juridica studiaza doua aspecte ale uneia si aceleiasi realitati umane: Economica (cu latura sa foarte aplicativa si concreta numita Management) promoveaza dobandirea de avere pe cale legala, prin „vrajba buna” corecta (concurenta loiala), Juridica (cu latura sa foarte aplicativa si concreta numita Jurisprudenta si aplicarea legii) si dobandirea de avere pe cale ilegala, incorecta, prin „vrajba rea” (Drept penal).

„Vrajba rea” este asimilata calomniei, raspandirii de informatii neadevarate, incitarii la ura si pizmuire, minciuna, tainuirea, nedarea in vileag a ilegalitatilor sau acuzarea de ilegalitati inexistente etc. Toate acestea sunt incriminate de Dreptul penal. Vrajba rea era raspandita – in mitologia romana – de zeita Eris, sau Discordia (vezi Hesiod, Teogonia, p. 12).

Hesiod nu se sfieste sa „dea lectii” celor indrituiti sa faca dreptate si sa aplice legea, dar nu in mod direct, ci sub forma unei personificari, a unui dialog intre pasari – una de prada (soim) si una vinata de pasarea de prada (privighetoarea): „Acum, cit de-ntelepti sint juzii, eu tot le deapan o poveste:/ Asa graita filomelei al carui git e-mpiestritat/ Un soim de sus, in nori, zburase, tinind-o-n gheare hraparete,/ De ghearele incovoiate strapunsa, jalnic se vaita/ Sarmana zburatoare – ; soimul i-a zis aceste vorbe crunte:/ <Nemernico, te plingi cind unul mai puternic te-a-nhatat?/ Vei merge unde te voi duce, oricit ai fi de cintareata./ De vreau, ma ospatez cu tine, de nu, iti darui libertate./ Smintit e-acela ce doreste sa-nfrunte pe-altul mai puternic;/ Strain de biruinta, -nfrunta, alaturi de rusine, chinul!>/ Asa grait-a soimul iute, o pasare cu-ntinse aripi” (p. 48) (Este interesanta precizarea traducatorului Ion Acsan referitoare la substratul acestei personificari: „Procne fusese metamorfozata in priveghetoare fiindca isi ucisese unicul fiu, pe Itys, spre a pedepsi nelegiuirea tatalui acestuia, Tereus, care isi sedusese propria cumnata, taindu-i limba spre a nu povesti surorii sale cele intamplate. Penajul pestrit al pasarii aminteste crima savirsita de Procne, care a aflat totusi adevarul”. (p. 48). Mesajul transmis prin dialogul dintre pasarea de prada si privighetoarea (Procne – vinovata de pruncucidere) vrea sa spuna, cred, ca pedeapsa pentru faptele comise pe Pamant va fi platita in cer, spatiul zburatoarelor, iar o crima odata facuta atrage dupa sine un sir lung de nelegiuiri. Morala acestei intamplari ar fi: daca orice crima ar fi descoperita si pedepsita la timp, sirul nelegiuirilor ar fi mai mic, iar daca logica juridica nu este aplicata pe Pamant, atunci in cealalta lume (animala) plata va fi mai dura, deoarece acolo salasluieste doar „legea” celui mai puternic, „lege” care nu ar trebui sa existe pe Pamantul oamenilor. Tocmai acest mesaj de cautare si de aplicare neintarziata si fara patima a dreptatii este transmis de Hesiod fratelui sau Perses, cu concluzia, mereu repetata si in zilele noastre, aceea ca un rau nu trebuie vindecat cu un alt rau, deoarece asta duce la o spirala infinita a cresterii raului, cand – asa cum descrie Hesiod epoca fierului in care nici el nu ar fi vrut sa-i fie contemporan – „vor ramanie bietii oameni,/ Sa-ndure suferinte grele si raul n-o sa aiba leac” (p. 48). Iata acest mesaj catre Perses: „Asculta, Perses, de dreptate sa nu te-mbie silnicia,/ Caci rea e silnicia pentru plapindul om; chiar si voinicul/ Nici gind s-o rabde, lesne: povara ei il copleseste/ Cind l-a palit nenorocirea. Mai bun e drumul celalalt,/ Spre drepte fapte calauza: dreptatea-nvinge silnicia/ La timpul cuvenit; doar chinul invata minte pe netot.” (p. 48)  Hesiod se pronunta asadar pentru aplicarea imediata si fara compromisuri a pedepsei meritate, alternativa care duce la corijarea comportamentului, la indreptarea oamenilo si nu la inrairea lor. Din pacate, atunci ca si in zilele noastre, cei carora semenii le incredinteaza savarsirea indreptarii prin afirmarea dreptatii, tocmai acestia tradeaza si se pun in slujba raului. Pentru mine este o mirare de ce in zilelele noastre pline de tradari si incalcari ale legii nu se aplica agravante majore pentru oamenii legii care au incalcat legea. Avem, in Romania anului 2012, un magistrat corupt care are o pensie speciala (uriasa!) oferita tocmai pentru ca magistratii sa nu fie tentati sa faptuiasca acte de corupere a legii. Iata aceasta descriere a spiralei nedreptatii ce pare a fi decupata chiar din realitatile romanesti actuale: „Cind in judete-i strimbatate, degraba vine Juramintul:/ Rasuna vaierul Dreptatii pe unde o tirasc barbatii/ Plocoane-nfulecind sa-mparta dreptatea prin judete strimbe,/ Ea ii urmeaza si deplinge cetati si cuiburi de norod,/ In strai de ceata-nvaluita si rele casunind pe oameni/ Ce-au surghiunit-o miseleste si no-mpart cum se cuvine.” (p. 49) „Juramintul” era, pe vremea lui Hesiod, Horcos, „temutul fiu al Vrajbei (Eris), pomenit in Teogonia, necrutator cu muritorii sperjuri”, asa cum ne lamureste Ion Acsan intr-o nota de subsol. As continua paralela facuta cu zilele noastre, unde „Juramintul” este Inspectia Judiciara, Inalta Curte de Casatie si Justitie sau chiar Curtea Constitutionala.

In cele ce urmeaza, vedem cum se impleteste, pana la indistinctie, Economiculsi Juridicul in pledoaria lui Hesiod pentru dreptate in sine si pentru prosperitate prin dreptate. Dezvoltarea economica nu poate avea loc in afara unui cadru legal respectat si respectabil, in afara pedepsirii exemplare a derapajelor de la conduita normala si morala. Numarul mare de parlamentari si oameni politici romani care ajung pe mina „Juramintului” este in crestere si ar trebui sa creasca pina la momentul in care orice incalcare a legii ar fi descurajata, amendata, pedepsita.  Recomand citirea TUTUROR acestor „Tratate” hesiodiene deopotriva de catre juristi, economisti, moralisti, politicieni si manageri/ administratori, deoarece separatia am facut-o artificial, din motive pedagogice. Dar, toate aceste cunostinte trebuie cunoscute de tineri in mod compact si unitar si nu separat pe „discipline”. Prea multi cetateni habar nu au despre conditionarea intima a economicului de catre juridic, politic etc. (si reciproc) tocmai pentru ca aceste discipline s-au predat segmentat aceste cunostinte si chiar antitetic. De aceea, propun (de cateva decenii) predarea transdisciplinara a tuturor cunostintelor fundamentale despre om, prin intermediul grilei de evaluare a actiunii umane scop-mijloc-adecvarea scop/mijloc. (Constientizez riscul ca lipsa pregatirii pentru a face fata exigentelor acestui demers ar putea compromite demersul insusi, dar ceea ce este mai grav nu exista dialog si nu apar contraargumente la aceasta propunere, ceea ce ma face sa cred ca este vorba, in primul rand despre comoditate si lipsa de preocupare fata de viitor. Educatia disciplinara face cvasiinacceptabila inlocuirea acestui tip de educatie cu unul de natura transdisciplinara, sintetica, esentializata si compactizata. Se pare ca trebuie sa revenim la intelepti ca Hesiod pentru a gasi argumente ca predarea separata a dreptului – teoriei juridice – si a teoriei economice este inacceptabila si cu grave consecinte pentru oameni).

Iata cum demonstraza Hesiod cum un climat de justitie si de domnie a legii este garantul dezvoltarii economice armonioase a „cetatii” (a „polisului” adica, de unde se vede ca Economica este intotdeauna Politica, adica este „Economica Politica si Etica”, cu alte cuvinte cele trei domenii si discipline UNA SUNT, exact la fel cum Sfanta Treime crestina este excelent descrisa de cuvintele TRES UNUM SUNT):

Dar cei ce dau sentinte drepte, straini de sint impricinatii/ Ori bastinasi, si niciodata nu se abat de la dreptate/ Vad cum cetatea infloreste, norodu-n sinul ei prospera,/ Doar pacea ocrotind pe tineri li-e data si asupra lor/ Razboiul crincen nu-l trimite departe-vazatorul Zeus/ Nu bintuie vreodata foamea in rindul oamenilor drepti/ Nici nenorocul, ci-n ospete din rodul muncii lor se-frupta./ Le da belsug de hrana glia iar colo sus, pe munti, stejarul/ Destula ghinda poarta-n crestet si-m mijloc roiuri de albine,/ Povara linii-abia-si mai poarta mitoase turme de mioare/ Le-aduc sotiile pe lume copii aidoma cu tatii;/ Mari bunatati ii inconjoara necontenit si pe corabii/ Nu drumestesc: recolte bune le daruie ogorul rodnic/ Dar cei ce silnicii cumplite si strimbe fapte savirsesc/ Primesc pedeapsa lui Cronide, departe-vazatorul Zeus,/ Adesea o cetate-ntreaga e pustiinta de-un netrebnic, / Unealta a nelegiuirii, punind la cale miselii,/ Din slava cerului Cronide trimite-asupra lor prapadul,/  Deodata, foametea si ciuma: pier oameni cu nemiluita;/ Nici o femeie numai naste; se naruiesc gospodarii, Caci astfel Zeus Olympianul a hotarit. Adesea el / Distruge marea lor ostire, le surpa cite-un meterez/ Si-n largul marii, drept pedeapsa, Cronide le scufunda flota” (p. 49).  Asadar, pedeapsa, care face parte din lege, este obligatorie pentru cei care gresesc (mai ales intentionat). Cred ca este meritorie insistenta cu care Hesiod se adreseaza in primul rand judecatorilor (juzilor), si mai apoi oamenilor simpli deoarece omul simplu poate fi tentat sa devina lacom (cum a fost chiar fratele sau, Perses), dar cel mai grav este cand juridicul este corupt si nu-si indeplineste misiunea, starnind mania si pedeapsa zeilor, de care vor suferi nu doar ei, ci intreaga populatie.

Voi, juzilor, la randul vostru, sa chibzuiti la tilcu-acestei/ Justitii, caci nespus de-aproape, amestecati chiar printre oameni,/ Nemuritorii sunt cu ochii pe cei ce prin sentinte strimbe/ Ii urgisesc pe ceilalti semeni, fara a se sinchisi de zei./ Trei miriade de zei vesnici pe-atit de roditoarea glie/ Trimise-au fost de Zeus anume ca sa vegheze muritorii;/  Aminte iau si la judete, si la mirsavele ispravi/ Investmintati in strai de neguri intreg pamintul colindind./ Ginditi ca este si-o fecioara, Dreptatea, mlada a lui Zeus Cronidul, tatal ei,/ Vadindu-i care dintre oameni n-au cuget drept, ca doar norodul/ Sa ispaseasca nebunia acelor juzi ce-ntriste vreri/ Smintesc judetele rostite prin pronuntari intortocheate, Aveti acestea in vedere, cuvintul cumpanind si-n veci,/ Voi juzi ce-nfulecati plocoane, uitati de strimbe hotariri!/ Asupra lui si-atrage raul cel ce vrea raul altui om

Un tratat de  Economica si Management

Primele versuri ale poemului sunt dedicate definirii conceptului de Vrajba – un concept dual: o data pozitiv (numit „vrajba buna”) ceea ce echivaleaza cu libera concurenta, spre deosebire de aparenta concurenta (numita „vrajba rea”) care este doar o forma de ura, de egoism feroce si de tensionare a relatiilor (economice) interumane. „Sa nu mai spunem ca pe lume gasesti un singur fel de Vrajba; / Sint doua soiuri: laudata de cel ce chibzuieste-i una, / Hulita alta; amindoua se deosebesc prin firea lor./ Cea crincena: n-o indrageste vreun muritor, ci de nevoie/ Asa cum vor nemuritorii, se da cinstire Vrajbei crude./ Cronidul  ce-n lacas eteric sta pe inaltu-i tron – a pus-o/ Pamintului temei, s-aduca folos mai mare omenirii;/ E-n stare sa starneasca pofta de munca la cel lenes./ Cel care vede-aievea pilda-nstaritului trebaluind/ Cu sirg, el insusi se zoreste sa are si sa-nsaminteze,/ Spre a-si inzestra gospodaria: vecinul pe vecin indeamna/ S-adune-avere. Pentru oameni e o vrajba binefacatoare. / Olarul cu olar se-ntrece, dulgherul cu dulgher asijderi/ Calicul la calic rivneste si cintaret la cintaret” (p. 42). Daca as inlocui cuvantul „vrajba” cu cel de „vibratie” se poate spune ca oamenii au vibratii inalte (pozitive, bune) si vibratii joase (negative, rele).   „Vrajba cruda” inseamna concurenta sanatoasa, instinctiva, generata de dorinta fireasca de a aduna cat mai multe bunuri necesare traiului decent. Insusi Zeus Cronidul (Cronidul – descendent din Cronos, zeul Timpului) a oferit muritorilor „vrajba buna” ca sursa a bogatiei si a stimularii cresterii productivitatii muncii. „Vrajba cruda” (benefica) este opusul „vrajbei crincene” (malefice). Prima este de resortul Managementului, a doua este de resortul reglementarilor legale (Drept penal, Drept economic si financiar), care, corect aplicate, ar putea sa stopeze lacomia bolnavicioasa, avaritia si minciuna. Din pacate, tocmai acestui soi de vrajba intunecata i-a cazut victima Perses, fratele lui Hesiod, cel care a mituit judecatorii pentru a intra in posesia partii de mostenire parinteasca primita de poet.

Hesiod incearca sa explice, in continuare, de ce este necesara/ utila/ obligatorie/ de neocolit munca (este pasajul ales si de libertarianul Murray N. Rothbard si de Tomas Sedlacek pentru a demonstra ca Hesiod este primul economist (libertarian!) al lumii:

Nemuritorii tin ascunsa merindea pamantenilor,/ Caci altfel, fara multa truda, s-ar cuveni, muncind o zi,/ S-agonisesti atata hrana incat poti sta si-un an degeaba;/ In horn ai prinde iute cirma corabiei, sa se afume, / Scutind de roboteala boii si rabdatorii tai asini./ Dar Zeus ne ascunse hrana fiindca, infuriat din cale-afara,/ Fusese pacalit pe vremuri de iscusitul Prometeu./ El unelti sa casuneze amare chinuri omenirii/ Si focul i-l dosi. Dar iarasi vestitul fiu al lui Iapet/ Stiu sa-l fure pentru oameni de la-nteleptul Zeus si-l puse-n/ Scobita trestie, sa-nsele pe Zeus ce fulgera din slava./ Cuprins atunci de-o grea manie, ii spuse Zeus ce-aduna norii;/ „Odrasla lui Iapet ce-ntrece pe toti prin faptele-i dibace,/ Te bucuri ca furata-i focul si cugetul mi-ai amagit,/ Spre marea ta nenorocire si-a oamenilor ce vor fi! In schimbul focului le darui o pacoste pe care toti,/ Cu draga inima primind-o, spre raul lor s-o-mbratiseze!” (p. 43). Acest pasaj este interpretat de Rothbard ca fiind intelegerea faptului ca mijloacele sunt finite in dorinta oamenilor de a atinge scopuri infinite/ nelimitate, fapt care obliga la alocarea rationala a resurselor. Mi se pare putin exagerata aceasta translare spre economia libera de piata, fara interventia statului, bazata pe munca asiduua, chiar daca munca era o fireasca pedeapsa a zeilor pentru un „fleac” – adica pentru ca au furat si bietii pamanteni un lucru util lor: focul. In primul rand, ideea de „furt” trebuie amendata, descurajata, ceea ce Hesiod nu face. El explica doar ca Zeus s-a razbunat pe oameni obligandu-i sa munceasaca pentru a supravietui (exemplu preluat in dictaturi, unde munca „te facea liber”, fie in varianta nazista, fie in varianta comunista/ bolsevica). Textul de mai sus seamana izbitor cu „izgonirea din Rai”, mai ales daca ne referim la comparatia referitoare la scaderea dramatica a productivitatii muncii, care echivala rodnicia muncii unei zile in trecutul de aur, cu rodnicia muncii unui an, in era de fier in care a trait Hesiod. Indraznesc sa avansez o ipoteza: la inceputurile existentei umane pe un pamant plin de vegetatie si animale, asigurarea hranei nu era o problema, dat fiind si numarul redus al primelor populatii umane. In plus, coroborand cu informatia/ observatia data/ facuta de Hesiod ca lacomia oamenilor a sporit mereu, insatiabilitatea umana fiind, de altfel, motorul principal al economiei de piata, concluzionez ca productivitatea muncii nu putea scadea atat de dramatic (de 365 de ori!), dar putem crede ca nevoile umane (reale sau nu) au crescut realmente exponential. Si inca o ipoteza: „furatul” focului ar putea fi, de fapt, doar solutia gasita de oameni pentru a suplini lipsa soarelui acoperit fiind de nori un timp indelungat, solutia ce poate fi „iasca si amnarul” sau alta „inventie” umana care ne-a indepartat de animalitate. De observat si referirea la una dintre puterile lui Zeus, acesta fiind „cel ce-aduna norii”.

Trebuie sa fac doua observatii la doua note explicative ale traducatorului Ion Acsan: prima se refera la versul „Netoti ce nu stiu cat intregul e mai prejos de jumatate” si la care Ion Acsan face urmatoarea observatie: „Sensul acestui proverb hesiodean n-a fost clarificat cu precizie” (p. 43). Mai intai, nu consider ca versul cu pricina este un proverb. Mai degraba face parte din categoria „maxime si cugetari” al carui sens, cred, este urmatorul: juzii lacomi (netoti) nu au realizat ca este mai inteligent si mai precaut sa nu te lacomesti sa iei maximum posibil de la clientul care le-a solicitat serviciile. Acest tip de lacomie este taxat, sugerand ca este mai logic/ bine/ indicat sa se ia doar jumatate din „prada”, si astfel mecanismul ar fi functionat in continuare; dar, luand totul de la client acesta nu mai are puterea economica de a i se adresa pentru servicii viitoare. Amintesc, in context, ca evreii din Romania, negustori experimentati, spuneau ca de asta a lasat Dumnezeu degetul opozabil, tocmai ca sa te opresti la o adancime rezonabila cand „bagi mana in sac”, cu trimitere la unii care, din lacomie, varau mana pana la cot sau chiar pana la umar, sfarsind-o prost… A doua observatie se refera la obiceiul vaslasilor de a pune vaslele/ carmele in horn, „sa se afume”, la care traducatorul face urmatoarea trimitere de subsol: „Carma corabiei, in realitate o vasla, era pusa la uscat deasupra vetrei” (p. 43). Uscarea vaslei pe timp de iarna putea sa aiba loc, chiar mai eficace, in mod natural, fara a fi tinuta la fierbinteala vetrei. In realitate, introducerea vaslei in horna, „la afumat” (si nu la uscat…) avea drept rost imbinarea acesteia cu acizii grasi care sedegaja odata cu fumul, protejand lemnul de la putrezire, prelungind astfel durata de folosinta a vaslei.

Revenind la pasajul citat mai sus si care a fost considerat de Rothbard drept dovada cea mai puternica a existentei modului de gandire libertarian, bazat pe scopuri multe si mijloace putine, as retine si parabola razbunarii, ca pret al unui deranj/ ofensa/ atac. Este, de fapt, cunoscutul principiu al actiunii si reactiunii, fara de care actiunea umana ar fi greu de explicat. Indiferent daca reactia este rezultatul unui orgoliu ranit sau al unei necesare compensari si echilibrari, aceasta „razbunare” poate fi evaluata ca factor economic ce potenteaza si amplifica volumul nevoilor si al resurselor pentru complinire acestora.

Razbunarea lui Zeus fata de pamantenii neascultatori si „beneficiari ai unor foloase necuvenite – focul” a fost una „dulce”, de fapt „o pacoste pe care toti. /Cu draga inima primind-o, spre raul lor s-o-mbratiseze!”. Aceasta pacoste este nou creata (din lut amestecat cu apa, asa cum fusese creat Adam in viziunea Vechiului Testament) fiinta feminina numita Pandora (pan = toate, doron = daruri) numita astfel „intrucat toti zeii ce-si au lacasul in Olymp/ Ii harazira daruri intru prapadul oamenilor ageri” (p. 44). Se pare ca pacaleala cu darurile este fie o specialitate greceasca (Calul Troian si vestitul vers „Timeo danaos et dona ferentes” = „ma tem de greci cand ofera daruri”), fie una specific umana, retinuta ca atare in diveresele mituri ale popoarelor. In cazul grecilor, poemul hesiodian precizeaza ca oamenii au fost atentionati (chiar de Prometeu) in legatura cu riscul generat de acceptarea darului zeesc, dar Epimeteu a acceptat darul si a facut posibila patrunderea relelor si molimelor in lume prin intermediul frumoasei, curioasei si neglijentei Pandora. Pentru a intelege mai bine cat de grave au fost consecintele razbunarii lui Zeus prin intermediul femeii Pandora, Hesiod face un excurs istoric menit a sublinia regresul inregistrat de omenire pana la momentul Pandora si, accelerat, dupa aceea, exact ca in gradina Edenului veterotestamentar, la inceputuri, oamenii erau fericiti: „Caci pe pamant, odinioara,  ducea tot neamul omenesc/ Un trai scutit de orice rele, ferit de munci istovitoare/ Si de chinuitoare molimi ce harazesc pe oameni mortii”. (p. 44). Ca si preacurioasa Eva, Pandora deschide cutia in legatura cu care i se atrasese atentia sa n-o deschida (Pomul cunoasterii = Cutia Pandorei). Deschiderea cutiei a umplut pamantul si marea de „boli venite din senin” (p.45).

Regresul, degradarea si slabirea speciei uamne este descrisa de Hesiod tocmai pentru a sublinia ca munca fizica grea si obositoare a aparut doar ca urmare a unei pedepse divine, iar solutia atenuarii acestei pedepse era tocmai buna organizare a muncii, rspectarea unor reguli si a unor succesiuni ale operatiilor astfel incat rodnicia muncii sa creasca. Desi, continutul economic al excursului istoric hesiodian este mereu prezent, voi relata povestirea despre erele omenirii in subcapitolul urmator, dedicat dimensiunii istorice.

Iata cum demonstraza Hesiod cum un climat de justitie si de domnie a legii este garantul dezvoltarii economice armonioase a „cetatii” (a „polisului” adica, de unde se vede ca Economica este intotdeauna Politica, adica este Economica Politica si Etica, cu alte cuvinte cele trei domenii si discipline UNA SUNT, exact la fel cum Sfanta Treime crestina este excelent descrisa de cuvintele TRES UNUM SUNT):

Dar cei ce dau sentinte drepte, straini de sint impricinatii/ Ori bastinasi, si niciodata nu se abat de la dreptate/ Vad cum cetatea infloreste, norodu-n sinul ei prospera,/ Doar pacea ocrotind pe tineri li-e data si asupra lor/ Razboiul crincen nu-l trimite departe-vazatorul Zeus/ Nu bintuie vreodata foamea in rindul oamenilor drepti/ Nici nenorocul, ci-n ospete din rodul muncii lor se-frupta./ Le da belsug de hrana glia iar colo sus, pe munti, stejarul/ Destula ghinda poarta-n crestet si-m mijloc roiuri de albine,/ Povara linii-abia-si mai poarta mitoase turme de mioare/ Le-aduc sotiile pe lume copii aidoma cu tatii;/ Mari bunatati ii inconjoara necontenit si pe corabii/ Nu drumestesc: recolte bune le daruie ogorul rodnic/ Dar cei ce silnicii cumplite si strimbe fapte savirsesc/ Primesc pedeapsa lui Cronide, departe-vazatorul Zeus,/ Adesea o cetate-ntreaga e pustiinta de-un netrebnic, / Unealta a nelegiuirii, punind la cale miselii,/ Din slava cerului Cronide trimite-asupra lor prapadul,/  Deodata, foametea si ciuma: pier oameni cu nemiluita;/ Nici o femeie numai naste; se naruiesc gospodarii, Caci astfel Zeus Olympianul a hotarit. Adesea el / Distruge marea lor ostire, le surpa cite-un meterez/ Si-n largul marii, drept pedeapsa, Cronide le scufunda flota” (p. 49).  Asadar, pedeapsa, care face parte din lege, este obligatorie pentru cei care gresesc (mai ales intentionat). Cred ca este meritorie insistenta cu care Hesiod se adreseaza in primul rand judecatorilor (juzilor), si mai apoi oamenilor simpli deoarece omul simplu poate fi tentat sa devina lacom (cum a fost chiar fratele sau, Perses), dar cel mai grav este cand juridicul este corupt si nu-si indeplineste misiunea, starnind mania si pedeapsa zeilor, de care vor suferi nu doar ei, ci intreaga populatie.

La pagina 51 discursul etic, moralizator al lui Hesiod catre fratele sau Perses lua avant, se inflacara si devenea tot mai concret, incluzand continutul esential al oricarei etici: mijloacele, scopurile si raportul echilibrat dintre ele. Pentru a sublinia ca acest „poem pedagogic” este, de fapt unul profund interdisciplinar am structurat analiza pe „domenii”, desi Hesiod nu vorbeste deloc despre latura teoretica a acestora, cu trimiteri de la un „domeniu” (Tratat) la altul.

Asadar, continutul discursului etic al lui Hesiod catre fratele sau Perses este unul eminamente economic. Iata-l:

O, Perses, nobila odrasla, munceste astfel ca, dusmanit/ De Foamete, sa te-ndrageasaca Demetra-ncununata falnic, Slavita zee ce hambarul ti-l podideste cu bucate./ Oriunde insoteste foamea pe omul care sta degeaba./ Si zei si oameni, deopotriva, urasc pe cel ce,-ntrindavie/ Traind se-aseamana la fire cu trintorii lipsiti de ace./ Dibaci irositori ai caznei albinelor pe care, lenesi, O-nghit; la munca potrivita cu draga inima te-ndeamna, Hambarul sa-ti ticsist cu grine, in rinduitul anotimp./ Prin truda lor se-aleg barbatii cu turme multe si-avutii;/ Mai indragiti de zeii vesnici sint oamenii muncind cu sirg./ Deloc nu te-njoseste munca: doar trindavia-i o-njosire,/ Trebaluieste doar si-ndata agonisita-ti pizmuieste/ Cel lenes; meritul si faima mereu au insotit averea, / Asa cum ti-a menit ursita, alt rost mai bun ca munca n-ai./ Nechibzuita minte-ntoarn-o de la strainele-avutii,/ Spre muna inclinind, ca traiul sa ti-l asiguri; asta-ti cer./ Rusinea nu-i tovaras vrednic de omu-mpresurat de lipsuri/ (Rusinea care pagubeste sau ii ajuta pe barbati)/ Rusinea-i neam cu saracia, cu bogatia e-ndrazneala./ (pp. 51-52). Corelatia munca – avutie este nu doar una logica si fireasca, ci si singura cale de a avea multumiri din partea semenilor si chiar a zeilor. Peste secoli, aceeasi pledoarie o faceau si europenii modernitatii. Intr-o conferinta, tinuta la Junimea din Iasi, asupra „Influentei austriace in Principate”  Mihai Eminescu include munca in reteta succesului economic individual sau national: „Ne trebuiesc trei lucruri: Silitate, adica gurn monarhic, ereditar, mai mult ori mai putin absolut; Munca, adica excluderea proletarilor condeiului de la viata publica a statului si prin asta silirea lor la o munca productiva; Economie, adica dreapta cumpanire intre foloasele aduse de cutare cheltuiala si sacrificiile facute pentru ea, aceasta atat in economia generala a statului, cat si in cea individuala”. Pentru cititorii care au citit si inteles Metodologia Scop Mijloc este lesne de observat ca cele trei lucruri trebuitoare/ necesare unei societati prospere propuse de Eminescu, cu cca. un secol si jumatate in urma, erau de domeniul Politicului (stabilirea scopurilor in mod unitar si coerent de un guvern stabil numit de rege), a Economicului (printre mijloacele ducatoare la scop fiind in primul rand MUNCA productiva, idee fiziocrata care a dainuit si la Marx si la Lenin pana la Ceausescu), si, in fine, de domeniul Eticului (dreapta cumpanire/ chibzuire/ echilibrare intre scopuri folositoare cu anumite costuri si mijloacele/ consumurile/ sacrificiile care duc la atingerea scopului propus). Asadar, de la primii oameni care si-au castigat painea „in sudoarea fruntii” (Adam veterotestamentar), prin Hesiod, fiziocrati, Eminescu si pana la cele mai noi teorii despre cum sa construim o societate echilibrata si prospera este greu sa gasim vreuna care se abate de la ceea ce este esentializat in cadrul Metodologiei Scop Mijloc.

Urmatoarele versuri hesiodiene ar putea fi considerate ca fiind deopotriva de domeniul politicului, economicului si eticului, asa sunt de bine „inter-disciplinarizate”.

Averea nu se jegmaneste; mai buna-i daca ti-o dau zeii,/ Prin forta bratelor, cu japca, poti dobindi mare-avutie;/ Poti s-o rapesti prin limbutie, cum se intimpla-adeseori/ Atunci cind setea de cistiguri inseala omeneasca minte,/ Si prigonita e rusinea de crincena nerusinare; Degraba zeii dau pierii pe-acel barbat iar casa lui/ Se naruie: putina vreme ii insoteste bogatia./ La fel de rau e cel ce-alunga pe oaspete sau rugator, Ba chiar si-acela care intra in asternutul unui frate,/ Cu soata lui sa se uneasca, in taina savirsind pacatul;/ Cel care-mpins de nebunie, ii amageste pe orfani;/ Cel ce cu virstnicul sau tata, pe tristul prag al batrinetii,/ Se ia la harta, coplesindu-l cu grele vorba de ocara;/ E minios pe toti acestia Zeus insusi, care, pin-la urma, Ii pedepseste asupra pentru nelegiuitele lor fapte./ De-aceste miselii departe sa tii nechibzuitul cuget. / Ci dupa starea ta, inalta la zeii vesnici sfinte jertfe/ Curat si fara de prihana, arzind stralucitoare coapse./ Tu prin libatii si ofrande da-ti osteneala sa-i atragi/ Si seara, cind te culci, si-n ceasul cind reapare sacra raza,/ sa-ti fie-n inima si-n cuget de-a pururi binevoitori,/ Ogorul altuia sa-l cumperi, nu altul sa ti-l ia pe-al tau./ Doar pe cel drag sa-l chemi la masa si fugi de cel ce te uraste.” (p 52). Dar economicul nu se reduce doar la obtinerea de avere (pe cai cinstite sau nu), ci inseamna si cumpatare, chibzuire, dramuire a celor castigate prin efort: „Cel care-a strins si tot mai pune, de arzatoarea foame scapa./ Cu agoniseala lui de-acasa nu-si bate capul gospodarul;/ Mai sigur e ce-i inauntru, caci paguba-i ce sta pe-afara, / Sa iei din ale tale-i bine, dar pentru inima-i un chin/ s-aspiri la ce-ti lipseste inca, iti cer sa chibzuiesti la asta./” (p. 53).

De regula, Hesiod ofera sfaturi practice, concrete si mai putin principii sau reguli cu caracter foarte general. De aceea, cititorii care vor vedea titlul „Un tratat de Economica” vor astepta sa vada reguli, principii, definitii, formule si modele econometrice vor fi usor dezamagiti. Hesiod da sfaturi deopotriva generale si concrete (sa nu furi, sa nu ucizi, sa nu preacurvesti etc.), dar descrie si modalitatile concrete prin care se poate ajunge la o societate echilibrata, justa, prospera, cu oameni multumiti si chiar fericiti. Iata insa ca pe parcursul poemului, alaturi de sfaturi cu caracter relativ general apar sfaturi si indrumari …agricole, perfect consonante cu situatia de acum aproape trei mii de ani cand nu aparuse nici masinismul, nici automatizarea si informatizarea. Dar, logica faptelor, succesiunea fireasca a operatiilor agricole si mestesugaresti invocate este de folos celor doritori de a se gospodari bine, chiar in lumea noastra hiperinformatizata. Iata o serie desfaturi agricole practice, adresate tot nabadaiosului sau frate, mai putin intelept si prea dispus sa foloseasaca mijloacele facile pentru atingerea unor scopuri „pline de continut”, adica sa aceeada la foloase necuvenite si sa foloseasca coruptia spre a se imbogati. Pentru cititorii care au o „anumita” intelegere a binomului scop mijloc (respectiv nu vor sa accepte ca „scopul scuza mijloacele”/ „end justify means”) precizez ca limitarea orizontului de intelegere si de aplicare a scopurilor si mijloacelor la spatiul cel mai apropiat de sine si la timpul foarte prezent este principala cauza a acestei neacceptari. Din nefericire pentru ei, timpul este triadic (trecut, prezent, viitor), iar spatiul de asemenea (micro-macro-micro) astfel incat echilibrarea si acceptarea scopurilor si mijloacelor nu se mai face la nivelul „sub nas-ului” unui biet si netot individ, ci la nivelul grupurilor de indivizi care vor stabili sanctiunile ce se impun, restabilind justificarea altor mijloace (de alt calibru, de alta natura si cu alta relevanta spatio-temporala) pentru aducerea la normal a scopurilor prost formulate si a mijloacelor nefericit alese de un individ prost pregatit pentru viata.  Grupurile/ populatiile/ natiunile pot sa fie si ele amendate in scopurile si mijloacele alese de acestea de catre entitati superiore numeric sau doar ceva mi inteligente. La fel, indivizi singulari pot schimba modul de gandire a unor mari colectivitati umane. Pe parcursul cunoasterii acestui minunat poem vom intalni acele povete care au ca menire tocmai echilibrarea scopurilor si mijloacelor la nivel micro (individual, gospodarie) fara a se ajunge ca echilibrarea lor sa fie impusa la niveluri superioare de forta si numar de indivizi (cititorii vor observa ca nu folosesc deloc superuzatul si lipsitul de sens termen „social”). Iata un sir de astfel de povete hesiodiene, cu propunerea ca citirea lor sa fie facuta prin prisma binomului scop-mijloc si a echilibrului dintre acestea. Pe scurt este redata succesiunea de activitati/ munci specifice celor patru anotimpuri, din primavara pana iar in primavara viitoare, iar esenta pasajului ce urmeaza este ca munca rezolva orice problema existentiala, economica, politica, morala. Muncesti, bine si la timp, ai; nu – n-ai!

Atunci cind fiicele lui Atlas, Pleiadele, rasar pe cer, / In lan incepe seceratul, la asfintitul lor aratul./ Vreo patruzeci de nopti si zile tot patruzeci stau ele-ascunse/ Vederii; apoi, dupa ce anul si-a incheiat rotirea intreaga,/ Pe bolta reapar cind iarasi se-ascut uneltele de fier./ E legea cimpului, aceeasi, si pentru cei ce-n preajma marii/ Salasluiesc, si pentru-aceea ce prin vilcele cu hatisuri,/ Departe de noianu-n spume traiesc pe unde sint manoase/ Ogoare; doar golas sa semeni si doar golas sa ari pamintul/ Si tot golas sa-ti seceri banul de vrei sa ispravesti la vreme/ Corvezile Demetrei, toate si fiecare rod sa-ti creasca/ la timpul cuvenit ca-n urma, biet sarantoc sa nu colinzi/ Cersind la casele straine si sa te-ntorci cu mina goala/ precum la mine-abia venita-i. Dar eu nici vorba sa-ti mai dau,/ Cu tine sa-mi impart prisosul. Te-apuca dar, netrebnic Perses, De muncile pe care zeii le-au harazit oricarui om/ Ca nu cumva, minind copiii si soata ta, cu jale-n suflet/ Pe la vecini sa-ti cauti hrana, iar ei sa nu se sinchiseasca./ De doua sau trei ori se-ntampla sa-ti mearga, dar de-i necajesti,/ N-o sa mai faci nici o isprava; vei indruga zadarnic multe, Lasind in van sa-ti pasca turma cuvintelor. Urmeaza-mi sfatul:/ Cum scapi de datorii ai grija, spre-a fi la adapost de foame./ Ia-ti casa mai intii, femeie si-un boulean deprins cu-aratul,/ Sa-ti fie nenuntita roaba, minindu-ti, la nevoie, boii; / Acasa pregateste-ti toate uneltele trebuitoare,/ Sa nu ceri altuia un lucru, caci, daca el nu vrea, duci lipsa,/ Prielnicu-anotimp se-ncheie si treaba ti se iroseste./ Ce poti sa faci pe loc, nu miine sau poimiine sa-nfaptuiesti./ Tot onul care trindaveste nu-i chip sa-si vada plin hambarul/ Si cel zabavnic, de asemeni. In rivna afli sporul muncii;/ Barbatul ce taraganeaza mereu se lupta cu nevoia./ Cind si-a mai potolit dogoarea atit de-nvapaiatul soare/ Cu arsita-i stirnind sudoare iar Zeus in veci atotputernic/ Revarsa ploile de toamna, si omu-si primeneste trupul/ Deodata deveni mai sprinten, caci steaua Sirius acuma/ Deasupra fiecarui crestet de pamintean sortit sa moara/ Rasare rar de-a lungul zilei si mai mult noaptea se iveste;/  (p. 55)/ Nu prea-s pinditi de carii pomii, ci mai degraba de secure;/ Ei isi presara frunza-n glie si nici ca le mai cresc mladite; / De trei picioare sa-ti faci piua si pisalogul de trei coti,/ Dar osia sa aiba sapte picioare, ca-i mai pe masura;/ Din ea, cind are opt picioare, si un butuc iti poti desprinde;/ Sa-ti tai obada de trei palme la carul cel de zece palme./ Dai des de lemne-ncovoiate; din ce-ntilnesti aduci acasa,/ Cu grija cautind pe munte sau in ogorul de la ses,/ Corman de cer, nespus de trainic de cite ori juncanii ara,/ Atunci cind slujitoru Atenei temeinic il infinge-n plaz/ Si cu protapul il imbina, prinzindu-l cu piron de lemn, / Ci intocmeste-ti doua pluguri, de tine faurite-acasa,/ Dintr-o bucata unul, altu-njghebat, ca asa-i mai intelept./ Cind primu-i rupt, la cel de-al doilea poti sa-ti inhami  iar boulenii./ Sa faci din lemn de ulm sau dafin cele mai zdravene protapuri, / Plaz de gorun, in schimb grindeiul sa fie de stejar, iar boii/ De noua ani sa-i ai; atuncea puterea lor nu-ngenuncheaza/ Caci sint in plina tinerete si poti lucra cu ei mai bine,/ In coarne nu se-mpung pe brazde, anume ca sa-ti fringa plugul/ Si sa-ti zadarniceasaca treaba pe care-o lasi neispravita./ (p. 56)/ Sa-i mine unu-n floarea virstei, barbat de paruzeci de ani/ Ce patru sferturi dintr-o piine mincind in opt imbucaturi/ De rostul lui se ingrijeste si numai brazda dreapta trage,/ Nicicind privirea nu-i alearga la cei de seama lui, ci mintea/ La treaba-i zboara. Daca-i june, mai bine n-o sa se priceapa/ Sa-mprastie in jur saminta, spre-a nu inseminta din nou./ Pe tinar inima-l impinge spre cei ce sint de-aceiasi virsta./ Ia seama dar cind auzi-vei cum strigat de cocoare-n stoluri/ Din norii ce colinda cerul in fiecare an rasuna./ El ne da stirea ca e timpul sa ari si vine vremea iernii/ Ploioase: omul fara vite isi simte pieptul ros de griji./ Hraneste-atunci la tine-acasa juncanii cu sucite coarne./ Prea la-ndemina este vorba: Da-mi carul imprumut si boii!”/ Dar la-ndemina-i si raspunsul: „Pai boii mei sint dusi la munca!”/ Ca-si face singur car isi spune doar omul plin de-nchipuiri;/ Nu stie suiul ca o suta de lemne-ti trebuie la car/ Si se cuvine ca din vreme pa-acestea sa le stringi acasa./  Cind pentru muritori se-arata intii rastimpul araturii/ La treaba sa porneasca grabnic si slujitorii, si stapinul;/ Uscat sau reavan de-i ogorul, sa-l ari la vremea plugaririi,/ Din zori zorindu-te la lucru, sa-ti fie lanul plin de spice,/ Tu sa-nsamintezi pirloaga cind glia este afinata;/ Lucreaz-o primavara; vara praseste; n-o sa te-amageasca/ Pirloaga ce goneste vraja si plinsul pruncilor ogoaie./ Tu roaga-l pe Zeus paminteanul*, si pe Demetra sfinta roag-o/ Ca sacrului dar al Demetrei sa-i dea deplina lui povara”. (p. 57). (*Nota Ion Acsan: „Zeus chtonianul, ipostaza sub care cerescul tata al zeilor era cinstit si ca ocrotitor al ferilitatii ogoarelor de catre cultivatorii acestora, aducindu-i-se jertfe inchinate deopotriva divinitatilor subpamintene. Unii traducatori adopta formula: „Zeus Infernalul, Subpaminteanul”). (Nota LD: Referitor la nota lui Ion Acsan cred ca ar fi tema interesanta de cercetare dualitatea pozitiv-negativ sau ceresc-terestru asociata cu divinitatea suprema in dubla ei ipostaza de Divin si Diabolic. Ipostaza pamanteana a divinitatii supreme ma duce cu gindul la dualitatea Iisus Dumnezeu – Iisus – Om).

In continuare, Hesiod recomanda explicit tehnica aratului, a minuirii plugului si a boilor, lucru cu nimic mai prejos pentru vremea aceea decat explicarea pasilor de urmat pentru descarcarea unui program de pe internet in zilele noastre. „De-ndata ce incepi aratul si plugul mi-l apuci de coarne/ Cu miinile, Sa tii si joarda, cu ea s-atingi pe spate boii/ De-al oiste-i tarus, in juguri, tragind. In urma roul mic/ La lucru pune pasaretul cu-al sau hirlet ce-ascunde bine/ Saminta-n brazda. Rinduiala e darul cel mai mununat/ Primit de muritori si raul cel mare-i neorinduiala/ Si-mbelsugate spice astfel vor sta-nclinate spre pamint/ La urma daca implinirea le-o da Olympianul insusi./ Vei scoate pinza de paianjeni din chiupuri si nadajduiesc/ Sa ai si parte de provizii aflate inlauntrul lor/ Si pina-n dalba primavara vei huzuri fara-a privi/ Cu jind la altii: ceilalti insa nevoie vor avea de tine./ / Dar la solstitiul de iarna de vei ara divina glie,/ Chincit vei secera si-n palme vei aduna niscaiva spice;/ Cam prafuite, fata-n fata punindu-le, deloc voios/ C-un cos acasa le vei duce; putini privi-vor dupa tine,/ Dar Zeus ce poarta-n miini egida din una-n alta-si muta gindul/ Al carui tilc cu greutate il afla muritorii oameni./ Tirziu dac-ai arat, acesta-i leacul care te ajuta:/ Cind cintul cucului rasuna sus, in frunzisul de stejar/ Si-ntii desfata muritorii ce vietuiesc pe-ntinsa glie,/ Zeus de trimite-atuncea ploaia de trei zile-n sir, necontenit,/ Copita vitei stind in apa nici mai prejos, nici mai presus/ : Doar astfel cel ce ara-n urma, pe cel ce ara-ntii l-ajunge,/ Sadeste toatecestea-n cuget: nepregatit sa nu te afle/ Sosirea primaverii dalbe sau vremuiala cea ploioasa./ / Treci decuptorul faurului sau caldul loc de intrunire, / In toiul iernilor cind frigul ce-alunga omul de pe cimp/ Da harnicului doar prilejul de-a-si instari gospodaria,/ Ca nu cumva nevolnicia cumplitei ierni sa te surprinda/ (p.58)  / Calic, cu miinile slabite, frecind piciorele umflate./ Caci lenesul care-n desarte nadejdi se leagana, cind stie/ Ca hrana n-are, simte-n cuget ca-l napadesc mustrari amare./ Nu-i vesela nadejdea care e sot de drum cu nevoiasul/ Ce-n sla de-ntruniri adasta cind n-are ce sa puna-n gura./ <Nu tine-o vesnicie vara, faceti-va din timp colibe>./ De Lenaion cu zile rele, o luna ce da iama-n vite,/ fereste-te, ca si de ghiata ce pe pamint, in lung si-n lat,/ Cu-amaraciunea ei se-asterne atunci cind bintuie Boreas;/ El dinspre Tracia pascuta de hergheloo, pe vasta mare/ Se-abate, rascolind-o,-nvreme ce lung mugesc si ses si codru./ Stejarii cu coroana-nalta si brazii fanici, cu duiumul,/ Rastoarna-n roditoarea glie pe cind in vagauni de munte/ Da buzna, si-atunci intreaga padure-ntinsa hauleste./ De groaza freamata jivine cu coada strinsa-ntre picioare, Chiar fiarele ocrotindu-si trupul cu blana, pina si pe-acelea/ Cu frigu-i vintul le patrunde, cit le-arfi pieptu de mitos./ Razbeste si prin pielea junciice nu-i in stare sa-l alunge;/ Prin lungul par al caprei trece; ci numai turme de mioare/ Sub lina lor atit de deasa deloc nu lasa sa ajunga/ Taria vintului Boreas ce pe mosneag il incovoaie,/ Dar nu razbate la copila cu piele frageda pe trup/ Ce-n casa adastind, alaturi de scumpa-i mama, n-a aflat/ de rosturile Afroditeu, zeita poleita-n aur./ Faptura tinara si-o scalda, cu lunecos ulei se unge,/ Culcus isi cauta-nlauntrul iatacului in zi de iarna/ (p. 59)/ Cind cea cu trupul fara oase isi rontaie piciorul sau/ In casa ei neincalzita, nespus de jalnic adapost, Caci soarele nu-i mai arata spre ce pasune sa se-ndrepte/ Rotindu-si peste norodul si-orasul oamenilor oachesi/ Si zaboveste sa-si reverse lumina peste toti elenii./ Atunci codrene lighioane, incornorate, fara coarne,/ Lugubru clantanindu-si coltii, prin paduratece vaioage/  Alearga cvalvirtej si toate n-au alta grija-n sinea lor,/ Decit sa-si afle adapostu-n hatis frunzos sau pietruita/ Caverna. Sint ca muritorii, fapturi umlind in trei picioare* (*Aluzie la celebra ghicitoare a Sfinxului unde pruncul este patruped, maturul biped iar mosneagul se sprijina de toiag, avind al treilea picior- Nota Ion Acsan)  / Ce au spinarea frinta-n doua, privesc cu frunti plecate glia/ Si-asa colinda ca sa scape mai repede de neaua dalba.// Spre straja trupului atuncea imbraca dupa-a povata/ Vesmint de lina si-o tunica, cu poala pina la calcie/ Iar in urzeala care-i rara sa tesi bateala indesita;/ Si astfel te-nfasoara bine, sa nu se zgribuleasca parul, De frig sa se ridice singur, zburlindu-se pe intregul trup,/ Tu pune-ti incaltari croite din pielea unui bou rapus,/ Strins potrivite pe picioare, cu pisla captusind launtrul,/ Cind vine anotimpul rece, jupoi intii-nascutii iezi,/ Cosi pieile apoi cu vina de bou, ca peste-a ta spinare/ Sa porti un scut in calea ploii; pe crestet pune-ti o scufie/ Din pisla intocmit-anume, de umezeli crutind urechea: Cam friguroasa-i dimineata pe unde-a navalit Boreas./ Caci zorii zilei peste glie din intelesul cer presara/ Manosul abur ce se-ntinde pe lanul celor fericiti/ (p. 60)/ El, adapindu-se in voie din pururi curgatoare fluvii,/ Urcat de o vintoasa-n slava deasupra-ntregului pamint,/ Spre seara ba devine ploaie, ba se-nfiripa in furtuna/ Cind sufla tracicul Boreas, stirnind gramezile de nori. Sa scapi de el, sfirseste-ti treaba si-ntorcete la casa ta,/ Ca nu cumva sa te-npresoare din cer venita bezna sumbra, / Tot trupul sa ti-l ude leoarca, vestmintele sa ti le scalde./ Fereste-te-asadar, caci asta e cea mai aspra dintre luni/ De crunta iarna pentru turme, la fel de crunta pentru oameni./ Tu injumatateste hrana la vite iar pe-a sligii creste-o/ Citva, caci bune ajutoare sint noptile cu-a lor lungime, Facind intregul an intocmai, tu tine pasul cu durata/ Si-a noptii, ca si-a zilei pina ce pentru-a doua oara glia/ Ce-i mama noastra,-a tuturora – va da iar felurite roade. Dupa solstitiul de iarna, Cind Zeus desavirsit-a cele/ Saizeci de zile hibernale si constelatia Arcturus/ Atuncea lasa-n urma matca divinului suvoi Oceanus/ Si-n inserare urca prima, deasupra tuturor sclipind./ In urma-i rindunica, fata lui Pandion, ce geme-n zori/ Spre soare zboara-n primavara de-abia sosita printre oameni;/ N-o astepta taind butasii din vie, caci asa-i mai bine.// Cind cel ce-si poarta casa-n spate din glie urca pe tulpini, Sa scape de Pleiade, grabnic sa incetezi sapatu-n vie./ In schimb ascuteti secerile si slujitorii tai trezeste-i./ Fugi de popasuri adumbrite, de prelungitul somn spre ziua, / Cind secerisul baten-usa si soarele-ti pirleste trupul./ (p. 61) / Din plin zoreste-atuncea, recolta sa-ti aduni acasa/ Te scoala dis-de-dimineata, sa nu duci lipsa de bucate./ Din munca zilei, Aurora-ndeplineste-a treia parte;/ Mult scade drumul Aurora si sporul lucrului mareste;/ De-abia ivita, Aurora-si pune oamenii pe drumuri, / Asaza jugul pe grumazul nenumaratilor juncani.// Pe cind ciulinul infloreste iar greierul viersuitor/ Urcat intr-un copac sloboade tiuitoarea lui cintare/ De sub aripile-i vibrinde in toiul muncilor de vara,/ Atuncea caprele-s mai grase, iar vinul si mai bun la gust,/ Femeile mai dragastoase, barbatul mai lipsit de vlaga,/ Iar trupul lor il pirjoleste zaduful. Bine-ar fi sa ai/ Umbrar sub stinca, la-ndemina, si vinul ce-a sosit din Biblos/ Si turta rumena, si lapte data de-abia-ntarcata capra,/ Si carnea juncii care-n codru pascind nici n-a fatat vreodata,/ Din iezii-ntii nascuti friptura: sa bei pe urma vinul negru,/ La umbra tolanit pe pintec, de-ospatul propriu desfatat,/ Cu fata-ntoarsa spre Zefiru  ce-adie proaspat catre tine/ Iar din izvorul ce nu seaca, curgind netulburat de nimeni/ Trei parti din apa sa amesteci cu vinul doar a patra parte./ / Cind prima oara se vadeste pe cer puterea lui Orion, Pui robii tai sa se roteasca pe spicul sacru al Demetrei,/ In locul indragit de vinturi, pe-armanul bine rotunjut,/ Masori, turnind cu grija-n chiupuri ce-ai treierat. Dar dupa ce/ Ti-ai rinduit recolta-ntreaga, adusa inlauntrul casei,/ Te-ndemn staruitor sa-ti cauti argatul fara de camin/ Si-o slujnica fara odrasle – ponos e sluga cu copii – / (p. 62)/ Ba siu-n dulau coltos hraneste-ti si nu-i precupeti mincarea,/ Agonisita sa nu-ti fure barbatul care doarme ziua/ Sa cari acsa fin si paie, incit intregul an nutretul/ Sa-l aiba boii si catirii. Abia apoi lasi slujitorii/ Genunchii lor sa-si tolaneasca si boilor le-nlaturi jugul./ / Cind Sirius si cu Orion vor fi atins jumatatea boltei/ Si-Arcturus e zarit de Aurora cu degete trandafirii,/ Atunci toti strugurii, o, Perses, culege-i, sa-i aduci acasa./ Ii tii acolo zece zile si deopotriva, zece nopti,/ Apoi cinci zile-i tii la umbra, iar in a sasea tragi in vase/ Licoarea veselului Bachus. Dar dupa ce ati asfintit/ Pleiadelor si voi, Hyade, ca si puternicul Orion, Pe locsa-ti amintesti ca, iata, e anotimpul araturii/ Sa aiba parte iar pamintul de anul plin de rodnicie./ / (p. 63).

Aici se incheie caruselul anotimpurilor, un mod interesant de a descrie caracteristici nu complete/ exhaustive la fiecare anotimp, ci lasand curiozitatea sa lucreze pana se ajunge la acelasi anotimp din anul urmator si, probabil, asemenea specificuri sezoniere ar putea fi rulate macar pe parcursul unui deceniu, fara a plictisi cititorul, dand toate caracteristicile unui anotimp, pana la satietate, dar treptat-treptat… Asadar, est modus in rebus! Hesiod nu doar propovaduieste cumpatarea, ci o si aplica in ceea ce face. In continuare, Hesiod, desi avea aversiune de apa si de mersul cu corabia, dar ca fiu de corabier comercial, da sfaturi celor care se avinta pe mare cu corabiile care transporta produsele destinate schimbului:

Plutirea cea primejdioasa pe valuri de te-atrage, afla:/ Cind dinaintea lui Orion cu strasnica-i putere fug/ Pleiadele ce se afunda in marea cea posomorita,/ Puzderia de vinturi, toate, dezlantuie suflarea lor./ Pe vinetiu noian atuncea sa nu mai cirmuiesti corabii/ Ci sa lucrezi pamintul adu-ti aminte, dupa-ndemnul meu./ Corabia s-a tragi pe tarmuri, cu pietre puse-n jurul ei,/ S-o crute de virtosul suflu al vesnic umedelor vinturi;/ Sa aiba cepul scos, caci ploaia lui Zeus o schimba-n putregai./ Iar toate cite o-nzestreaza le tii acasa, rinduite;/ Cu sirg impatureste-aripa corabiei pe mari drumeata. / (p. 63) //  Ci bine intocmita cirma atirn-o peste vatra,-horn/ Tot adastind sa vina timpul calatoriei pe noian./ Atunci in mare trage-ti iutea corabie, pe care-o umpli? Cu-ncarcatura cuvenita, cistigul sa-l aduci acasa/ Intocmai cum facea si tata, al meu si-al tau, smintite Perses!/ Corabia-l purta pe mare, spre-a dobindi rivnita-avere;/ Cindva el a venit incoace, noianu-ntins a strabatut,/ Eoliana Cyme-n urma lasind-o, dus de neagra nava./ Fugise nu de-ndestulare, nici de-avutie si belsug, Ci de amara saracie pe care Zeus o da la oameni./ Statornicitu-s-a pe-aproape de Helicon, in satul jalnic/ Cu aspre ierni si veri vrajmase, nicicind imbietoarea Ascra.// Tu, ins, Perses, tine minte, fa toate treburile tale/ La vremea lor, dar mai cu seama de-i vorba sa cutreieri marea,/ Sa lauzi micile corabii si in cea mare-n-carcati marfa;/ La o mai mare-ncarcatura, mai mare fi-va si cistigul/ Ce-l vei avea, de-o sa-si struneasca suflarea crincena vintiasa./ De vrea nechibzuita-ti minte sa se indreptespre negoturi/ Aflind scapare de-mprunuturi si de necrutatoarea foame,/ Am sa te-nvat ce datini are noianul pururi vuitor./ Eu cel strain de mestesugul naierilor si de corabii,/ Pe-o nava inca niciodata n-am colindat pen-tinsul marii;/ Doar cind m-am dus in Eubeea, din Aulis; acolo-aheii,/ Stind ca furtuna sa-nceteze, ostire multa adunat-au, S-ajunga din Helada sfinta in Troia cu femei frumoase./ (p. 64)/ De-acolo am plutit spre Chalkis, la-ntreceri rinduite-n cinstea/ Razboinicului Amphidamas: ci multe premii renumite,/ Pret al izbanzii, pus-au fiii eroului; si-atunci, pot spune, Un imn mi-aduce biruinta, primind un trepied cu toarte,/ Eu insumi inchinat-am darul la Muzele din Helicon/ Ca-ntii acolo imi vadira spre-arminiosul cint fagasul./ Atita stire-am de corabii in mii de cuie tintuite./ Dar chiar si-asa dezvalui vrerea lui Zeus ce tinea-n miini egida,/ Caci de la Muze invatat-am sa cint un imn fermecator./ / Cincizeci de zile incheiate de la solstitiul de vara/ Cind pe sfirsite-i anotimpul in care munca-i o povara/ Sint pentru oameni timp propice plutirii: n-o sa ai atuncea/ Nici o corabie sfarimata si n-o sa-ti pierzi in larg naierii;/ Aceasta numai cind Poseidon, de tarmuri cutremuratorul, Sau Zeus, domn peste zeii vesnici, n-a hotarit sa-i dea pieirii, Caci doar in ei sorocu-si afla norocul si nenorocirea./ Atunci mai potolita-i briza, noianul fara de primejdii./ Tu fara pic de teama-n suflet, plin de increderea in vinturi,/ Sa-mpingi corabia in valuri, cu toata marfa pusa bine;/ Ci cit mai repede se cade sa te intorci la tine-acasa,/ N-astepti ca vinul nou s-apara, sa-nceapa ploile de toamna, Din urma sa te prinda iarna, cind suera cumplitul Notos/ Rascolitorul de talazuri, urmat de ploile lui Zeus, Tomnatice, potopitoare, umplind noianul de primejdii./ / Alt chip de-a colinda pe valuri au oamenii si primavara/ Cind in smochin, spre virf, barbatii zaresc intia oara frunze/ (p. 65)/  La fel ca urmele lasate de-o cioara care-a pogorit/ Pe lutul reavan – caci atuncea cutreieri marea lesnicios:/ Primavaratica-i aceasta plutire; dar consimtamintul/ Nu-i dau cu nici un pret, caci dinsa pe placul inimii nu-mi este,/ Odata prins prilejul, trudnic scapi de napasta. Chiar si-asa/ De ea slujescu-se multi oameni al caror cuget s-a raznit:/ Ci printre muritorii jalnici, averea tine loc de suflet:/ E crincen sa-ti gasesti sfirsitul in valuri. Da-mi crezare dara/ Si cugeta la toate-acestea in sinea ta precum iti cer./ Vezi de nu-ti pune in scobite corabii avutia-ntreaga;/ Pastreaza-ti cea mai mare parte si-ncarc-o doar pe cea mai mica./ Ce groaznic este cind prapadul te afla-m mijloc de talazuri,/ Se fringe osia deodata si-ncarcatura-i nimicita./ Masura s-a pastrezi caci bunul prilej sta mai presus de toate. // (p. 66).

Economica mariajului

Cu aceasta reflexie teoretica de esenta economica („sa nu pui toate ouale in acelasi cos”, pledoarie pentru cumpatare, masura, oportunitate) se incheie „cursul de <marina comerciala> tinut de Hesiod fratelui sau Perses. Si tot acestuia ii face recomandari de natura a-si asigura un viitor familial echilibrat, armonios, cumpatat. In ultima instanta, cum sublinia mai sus Hesiod, doar la oamenii demni de plins „averea tine loc de suflet”. Pentru oamenii normali, echilibrati, sufletul trenuie ingrijit la fel ca mintea, ca burta sau ca alte organe ce-si cer drepturile functionale si care, numai functionand toate impreuna pot face un organism armonios. Organ-ism, de fapt, inseamna sa-ti transformi trupul si sufletul (la un nivel maxim) in mijloace/ instrumente pentru atingerea scopului suprem: obtinerea starii de multumire/ satisfactie/ fericire/ implinire. Dupa ce modernitatea a tinut mortis sa le separe, sa le specializeze, sa de preeminenta gandirii in detrimentul simtirii, mintii in locul inimii, abia postmodernitatea vine sa le co-(i)mbine, sa le vada integral si integrator, adica sa reia un ciclu inceput la …inceputurile elenismului si ale civilizatiei europene, respectiv sa promoveze holismul, transdisciplinaritatea si umanismul total. Asadar, pentru ca nu este suficient sa aduni bogatii facand comert pe mare, periclitandu-ti viata, este necesar sa ai grija de suflet, de fericire. Deci: cherchez la femme! De retinut/ observat ca Hesiod nu da sfaturi si femeilor, acestea fiind deja descrise ca fiind acele fiinte in care poti sa te-crezi exact cit te poti increde in tilhari…Sintetizand, femeia este acel rau necesar fara de care masculii nu pot deveni barbati cu adevarat.

La timpul bine-ales  de tine s-aduci nevasta-n casa ta./ Sa nu-ti lipseasca mult din virsta cind ai si strins trezeci de ani,/ Nici sa se-adauge mult deasupra: aceasta-i vremea-nsuratorii/ Sa-si tina patru ani fetia, marita-se in anul cinci./ Nunteste-te cu o fecioara, s-o-nveti cu bune obiceiuri./ Prefera o sotie care pe-aproape-si are locuinta; Ajungi, de nu-ti rotesti privirea, sa-ti rida si vecinii-n fata/ Noroc cu carul are-n viata doar omul c-o sotie buna,/ In schimb o pacoste mai mare nu-i alta ca sotia rea;/ (p. 66)/ Mereu avida de petreceri: cit de voinic i-ar fi barbatul,/ Ea fara foc il perpeleste, sortindu-l grabnic batrinetii. // (pp 66-67)

Economica prieteniilor

Adesea se spune ca prietenia este un sentiment mult mai profund si mai trainic decat iubirea, care adesea este trecatoare. Vorba cantecului: „o fata mai gasesti, dar un prieten greu…” Drept pentru care si Hesiod face o frumoasa pledoarie prieteniilor adevarate, statornice, dezinteresate, sincere. A pastra o prietenie adevarata este o ofranda adusa zeilor nemuritori:

„Cinsteste bine, dupa datini, nemuritorii fericiti./ Nu socoti nicicind un prieten aidoma c-un frate-al tau./ Dar dac-o faci, nu fi tu primul ce raul i-l pricinuieste./ Nu tilcui minciuni de dragul cuvintelor; iar daca-ncepe/ Sa te jigneasaca ori prin vorbe, ori prin purtari, tu tine minte/ Sa-i dai de doua ori pedeapsa ce-o merita; ci daca iarasi/ Rivneste vechea prietenie si vrea sa-ti dea despagubire, Primeste-l. Jalnic e barbatul ce ba cu unul, ba cu altul/ Se-mprieteneste. Ce-ai in cuget sa nu-ti dezminta prea mult chipul./ (p. 67)

Economica reproducerii

Nu-ti zamisli vreodata pruncii intors de la inmormintarea/ Cernita, ci de la ospatul dat pentru zeii fara moarte.” (p. 68). Nota Ion Acsan: „Grecii credeau ca mortii pingaresc deopotriva pe cei ce insoteau cortegiul funebru sau ieseau intimplator in calea lui” (p. 68).

Economica habitatului

Atunci cind iti cladesti o casa, nu ti-o lasa neterminata,/ Ca poposind cumva deasupra, sa cirie fiecare cioara” (p. 68)

Economica menajului

Din oala nepurificata  prin jertfa nu lua mincare,/ Nici apa de spalat nu-ti pune, caci si acesta-i un pacat, / Pe inzeite obiecte nu-i bine sa-ti asezi vlastarul/ Avind douasprezece zile: faci din barbat un nebarbat;/ Douasprezece luni sa aiba si tot aceeasi e urmarea./ Intr-a femeii scaldatoarebarbatul sa nu-si spele trupul/ Cel dalb, fiindca-o grea pedeapsa, vremelnica, asa-si casuna./ Cind intalnesti in drum ofrande ce ard pe-altare, nu glumi/ Pe seama tainelor: si astfel stirnesti minia zeitatii./ Mereu la gura unui fluviu, ce se rostogoleste-n mare/ Si la izvoare te feresti sa-ti lepezi udul, orice-ar fi,/ Dar nici tu nu te scalda acolo: aceasta-i inca si mai rau./ (p. 68)

Economica imaginii si a relatiilor interumane

Asa sa faci si pazeste de-a de-a oamenilor defaimare,/ Caci faima rea se isca lesne; mai lesne-i sa te-alegi cu ea/ (p. 68)/ Dar e mai greu s-o porti si trudnic te mai dezbari de-a ei povara,/ Nu piere pe de-a-ntregul faima nicicind, caci prea sint multi aceia/ Ce-o raspindesc in jur. Si Faima, la rindul ei, e o zeita./ / Ce-o raspindesc in jur. Si Faima, la rindul ei, e o zeita. // (p. 69)

Economica simbolurilor zilelor (faste si nefaste)

Simbolurile cifrelor amintite se refera, in ordine, la: finalul de luna, a treizecea zi, apoi sunt apreciate zilele urmatoare: 1, 2, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 20 si 24 (plus 30). In total 15 zile sunt influentate de zei, majoritatea dintre ele in bine (zeii fiind buni, nu?), iar cele rele sunt mici pedepse pentru cei care au gresit anterior. Rezulta ca celelalte zile, neamintite, sunt neutre, nu aduc nici rele, nici bune, sunt, adica echilibrate si fara influente anume, „nepaguboase, n-aduc daruri” (p. 71). Aceste „neutre” sunt (tot in numar de 15): 3, 14-19, 21-23, 25-29. Prin urmare jumatate din zilele lunii sunt si bune si rele, dupa cum e mintea fiecaruia. Destinul zeiesc nu se baga! Cealalta jumatate din numarul zilelor lunii au semnificatii preponderent pozitive, favorabile, cu exceptia cifrei 5, singura plasata in categoria zilelor rele, in mod clar si fara exceptii.

Daca structuram zilele predestinate/ faste pe cele patru saptamini ale lunii, se observa un lucru interesant. Primele doua saptamani sunt pline de zile influenate de zei (majoritatea faste) dupa cum urmaeaza: Saptamana I-a (1-7) are 6 zile predestinate, saptamana a II-a (8-14) are tot 6 zile predestinate, pentru ca saptamanile a III-a (15-21) si a IV-a (22-29) sa aiba, fiecare doar cate o zi predestinata. Ramane a 30-a zi, care este cu regim „special” –  e zi de leafa! Asadar, structura unei luni, din punctul de vedere a inflentelor divine este, dupa cum urmeaza: 6 + 6 + 1+1+1 = 15. Este de inteles cat de echilibrata este lumea devreme ce jumatate din timp, noi oamenii, existam si activam sub guvernanta divina, iar jumatate din timp existam si activam „de capul nostru” adica apeland la liberul arbitru.

Revenind la concretetea zilelor faste si nefaste, dictate de zei este de retinut cifra 5 cea mai nefasta dintre toate. Nu vad legaturi directe, doar speculez aici ca preocuparea pentru cifra cinci a dominat (si mai domina) regimurile comuniste: steaua cu cinci colturi si cincinalul ca mod concret de masurare a timpului respectiv a muncii in comunism. Este in studiu (de catre subsemnatul) sistemul categorial pentadic (Filosofia pentadica) propus(a) de acad. profesor dr. in logica, Alexandru Surdu* presedintele sectiei de profil de la Academia Romana. Am auzit o descriere a acestui sistem facuta de autorul insusi la Radio Romania Cultural, si prima mea reactie este una de rezerva, daca nu chiar de rezistenta… Poate nu intamplator, solicitandu-i parerea experta in legatura cu sistemul meu categorial triadic numit Metodologia Scop Mijloc, domnia sa a strambat din nas, concentrandu-se asupra pentadelor domniei sale. *Vezi si cartea Alexandru Surdu, Filosofia pentatdica (I). Problema transcendentei, Editura Academiei Romane si Editura Herald, Bucuresti, 2012. Prima editie a acestei carti s-a facut in 2007, pe banii Academiei, iar actuala editie (nefiind o editie a II-a) este publicata in dubla editare: a Academiei care a dat banii in 2007 si a Editurii Herald care va lua banii din incasari. Toate drepturile editiei 2012 sunt rezervate Editurii Herald. Nu m-ar mira deloc ca aceasta editura – care publica fara sa o mai coste ceva dar isi ia bani din incasari – intelegand ca „prin toate drepturile se au in vedere si cele de autor, de proprietate intelectuala adica – aceasta editura, zic, sa fie chiar proprietatea domnului academician. Logic, nu? Este o ipoteza de lucru…pentru institutiile interesate. La cate capusari de fonduri se fac in infinita noastra tranzitie spre nicaieri acest scenariu nu pare a fi unul fantasmagoric*.

Sa vedem ce este cu aceasta penta-zi, a cincea din luna (impreuna, oarecum, cu suratele ei 12, 19 si 26):

De oricare a cincea zi a lunii fereste-te ca-i grea si-amara./ Cica-n a cincea zi Erinii vin sa slujeasca Juramintul/ Pe lume-adus atunci de Vrajba spre a napastui sperjurii” (p. 70). Cu alte cuvinte, de aceasta zi nu ai cum sa te feresti, ea fiind predestinata nasterii justitiarilor care vor avea de luptat cu nedreptatea, adica vor avea o viata grea. De retinut ca a cincea zi (cea mai rea!) vine imediat dupa a patra zi (cea mai buna, sacra, buna pentru toata lumea, cu niste avantaje certe pentru anumite categorii de oameni). Echilibrul dintre bine si rau (media dintre 4 si 5, adica exact 4,5!) este realizat abia dupa ce ai cunoscut ambele zile (pe cea mai buna si pe cea mai rea). Asadar, triada zilelor 4, 5 si 6 este formata din „adevar” (divin), lupta pentru adevar – care este o lupta divin-diabolica intre adevar si minciuna si calea de mijloc, respectiv un adevar spus mai in taina, mai putin vocal adica. Totodata, aceeasi triada o vad ca fiind – in fapt! – continuumul Scop (adevarul), Mijloc (atragerea oricaror mijloace pentru accederea la adevar) si raportul Scop/Mijloc (permanenta adecvare, incercare de echilibrare intre „adevarul cu orice pret” si „adevarul cu preturi negociate”. Aproape ca nu mai este necesar sa reamintesc aici si triada corespunzatoare celei de mai sus: Politic, Economic, Etic. Politicul este stabilirea scopurilor in functie de mijloace, Economicul este atragere/ crearea de mijloace pentru atingerea unor scopuri precise si Eticul este „dreapta cumpanire” dintre ele, adica eficienta activitatii depuse. De aceea intr-unul din referatele la doctoratul in Etica a avansat ideea ca eficienta este nu atat treaba economistilor (care se ocupa cu combinatiile de mijloace) cat eticienilor, cumpanitorilor dintre scopuri (rezultate) si mijloace (eforturi). Dar asta era in secolul trecut… Sa trecem la lucruri mai proaspete, cum ar fi simbolica hesiodiana. De retinut ca cele trei zile esentiale pentru oameni (4, 5 si 6) se intampla in finalul primei saptamani, dupa care vine a saptea zi, tot una fasta pentru oameni (una dintre cele trei zile sacre: 1, 4 si 7). Dumnezeu a facut lumea in sase zile, si intr-a saptea s-a odihnit, admirandu-si Creatia! Daca observam pozitia si simbolistica celor trei zile sacre, vedem ca ele reprezinta Inceputul (1), Miezul/ Evul Mediu/ Median (4) si Sfarsitul (7). Aritmologic 1 + 7 = 8, iar 8/2 este 4. Cu alte cuvinte, sacralitatea suprema este data de Aura Mediocritas (Calea regala, de mijloc, de apogeu).

Hesiod ne spune ca baietii nascuti pe data de sase sunt favorizati de soarta: „la nasteri de baieti e buna / S-aduci baiat pe lume-i buna” (probabil, divinitatea oferindu-le mai multa barbatie) dar „nu e buna pentru fete” (probabil le aduce o lipsa de feminitate), fiind buna si pentru scopirea / castrarea iezilor si berbecilor (a unor „incornorati” adica…). Baiatul nascut pe data de 6 este considerat avantajat deoarece: „el va-ndragi doar zeflemeaua, minciuna, mingiioasa vorba si tainica taifasuire” (p. 69). Unul dintre cei nascuti pe aceasta data este chiar autorul acestor rinduri. Imi recunosc deschis inclinatia spre zeflemea si tainica taifasuire (consilier de taina adica), poate chiar si ceva vorba mingioasa uneori, dar minciuna nu face casa buna cu mine (nici in ce ma priveste si nici in ce-i priveste pe altii). Dar daca se mai intampla sa cad in acest pacat, atunci am o atenuanta: asa au vrut Zeii…

Asa cum era de asteptat, inceputul saptamanii a doua (zilele 8 si 9) sunt zile faste pentru oameni (oarecum dupa chipul si asemanarea primei saptamini). Cu alte cuvinte, orice sfarsit (de saptamina) este un nou inceput…

Si ziua ultima a lunii (30) este plina de semnificatii, de la Hesiod si pana in zilele noastre: plata salariilor (inainte de a se inventa chenzina – quinze = 15) se facea la sfarsitul lunii, mai exact dupa efectuarea muncii si nicidecum inainte. Doar la unii meseriasi romani se mai practica plata in avans, necorelata cu cantitatea si calitatea muncii… De regula, cand incercam sa „tocmesc” meseriasi, in momentul in care cereau bani inainte sistam orice discutie, fiindu-mi clar ca cei castigati vor fi doar ei.

Practic, aceasta a doua si ultima parte a poemului explica pe deplin titlul ales: Munci si zile. Prima parte este o teorie a actiunii umane libere si guvernata doar de liberul arbitru al oamenilor, ca si cum divinitatile ar interveni doar in situatii aleatorii, extreme sau din capriciul acestora. In schimb partea doua este dedicata preponderent vointei (dumne)zeiesti, care va influenta – e adevarat, majoritatea in bine – rezultatele muncii/ activitatii/ actiunii umane. Sintetic spus, cele doua parti ale poemului sunt dedicate I): muncii oamenilor sub influenta zeilor si II): vointei zeilor care pot influenta munca oamenilor. In ultima instanta, munca este desfasurata in conditii spatio-temporale concrete, iar poemul este unul dedicat „eficientizarii” muncii, in sensul ca aceasta sa fie pe cat posibil placuta, rodnica si plina de rost. Cu conditia ca sa nu te crezi tu insuti un (dumne)zeu…

O mica nedumerire a fost lasarea cifrei (si zilei) trei la latitudinea oamenilor. Dupa ceva reflectii am ajuns la concluzia ca triada este prezenta in gandirea elenistica, formulata poetic de Hesiod. In primul rand avem o triada implicita (zilele 4, 5 si 6 cu semnificatia lor relativa de bine-rau-adecvare), si in al doilea rand avem o triada explicita atunci cand se face referire la dimineata, pranz si seara, aceste trei momente ale zilei avand darul sa influenteze masiv destinul unei zile. Spre exemplu, cea de-a 24-a „-n zori de zi e buna, in schimb spre seara e mai rea” (p. 71).

Iata partea a doua a poemului, in integralitatea sa, neintrerupta de „publicitate” (adica de micile mele comentarii), parte a doua pe care o numesc

Etica vietii si muncii in respectul legii (divine)

Vrind sa te tii cum se cuvine de s(h)artul zilelor lui Zeus, / Pe-argati sa-nveti ca a treizecea zi dintr-o luna-i potrivita/ Cu-a muncilor supraveghere si cu-mpartirea de tainuri/ Cind oamenii cinstesc aievea indatinatul sir de date./ Dar iata care zile-anume le are prea-nteleptul Zeus./ Sint sacre: inceputul lunii, a patra si a saptea zi –/ Caci Leto a nascut atuncea pe-Apollon cu-auritul palos – / Apoi a opta si a noua sub luna-n crestere sint zile/ Propice amindoua pentru a muritorilor nevoie;/ A unsprezecea zi e buna, la fel si a dousprezecea,/ La tunsul oilor intia, la vesel seceris, a doua. / Dar ziua a douasprezecea sta mai presus de-a unsprezecea: / Atuncea pinza lui si-o tese paiajenul zburind prin aer,/ In plina zi, pe cind furnica prevazatoare stringe roade./ Femeia-ntocmai pregateasca-si urzeala, incepind tesutul./ Cind vine ziua treisprezecea, sub luna-n crestere, te-abtine/ Sa-ncepi vreodata semanatul, da-i cel mai sanatos saditul./ / A sasea zi din miezul lunii nu-i potrivita pentru arbori;/ La nasteri de baieti e buna, nu-i nimerita pentru fete,/ Nici la venirea lor pe lume, nici la-njghebarea casniciei./ A sasea zi din fruntea lunii nu e prielnica nascarii/ Copilelor, ci doar scopirii de iezi si de berbeci ai turmei,/ Zi binecuvintata pentru a-mprejmui cu tarcuri stina./ S-aduci baiat pe lume-i buna; el va-ndragi doar zeflemeaua,/ Minciuna, mingiioasa vorba si tainica taifasurie./ In cea de-a opta zi a lunii scopesti ritanul si juncanul/ Si-n ziua dousprazecea catirul care rabda truda./ / In luna mare,-a douzecea zi plina darui-va lumii/ Pe omul chibzuit, caci fi-va nespus de ager si-telept./ (p. 69)./ Prieste-a zecea zi nascarii de fii si-a patra de la mijloc/ Ajuta fetelor: mioare, boi cornorati, tirsind copita,/ Zavodul cel cu colti de crita, catirul rabdator la truda/ Atunci cu mina ta sa-l mingii. Pastreaza-ti cugetul senin/ In cea de-a patra zi cind luna se-ncheie sau abia incepe, / Gonind din inima tristetea; nespus de sfinta-i asta zi  //  Cind vine-a patra zi a lunii s-aduci nevasta-n casa ta,/ Citind in zborul unor pasari semn bun ce-ndeamna sa faci nunta.// De-oricare-a cincea zi a lunii fereste-te ca-i grea si-amara./ Cica-n a cincea zi Erinii vin sa slujeasca Juramintul/ Pe lume-adus atunci de Vrajba spre a napastui sperjurii./ A saptea zi din miez de luna intimpin-o cu multa grija/ Zvirlind pe aria rotunda divina roada a Demetrei./ Dulgheru-atunci sa taie scinduri croite pentru pat de nunta/ Si multe birne de corabii, facute-anume sa pluteasca.// Chiar in a patra zi porneste sa-njghebi gingasele corabii,/ / A noua zi din miez de luna mai buna-i cind se insereaza;/ A noua zi din fruntea lunii n-aduce daune la oameni, caci ea-i prielnica sadirii de pomi si-aducerii pe lume/ Si de baieti dar si de fete, nicicind nefasta pe de-a-ntregul./ Stiu prea putini cit e de buna a noua zi spre-a lunii capat, Sa-ncepi ulciorul cu licoare sau pe grumazul sa pui jugul/ Purtat de boii si catirii si caii cu picioare iuti;/ La fel pe vinetia mare sa-ti tragi corabia sprintara/ Cu siruri de vislasi pe punte; putini o stiu intr-adevar,/ / Ulciorul poti sa-ncepi si-n ziua a patra; cea din miez de luna/ E cea mai sfinta; stiu doar unii ca-a douzeci si patra zi/ (p. 70)/ A lunii-n zori de zi e buna, in schimb spre sera e mai rea./ Pe urma zilelor acestea trag mari foloase pamintenii./ Sovaitoare-s celelalte, nepaguboase, n-aduc daruri./ Multi proslavesc o zi sau alta, dar adevaru-l stiu putini;/ O zi e mastera cu tine si altadata-i mama buna./ Ferice, norocos e-acela ce stie rostul tuturora/ Si, munca implinind-o bine, nu supara nemuritorii,/ De prevestiri ceresti asculta si se fereste de greseli”.(p. 71).

Un tratat de Etica

Comportamentul fiecarui individ este dictat de „firea” sa, dar si de educatie, de povetele primite, de receptivitatea fata de acestea si de masura in care se implica institutiile destinate sa asigure comportamentul indivizilor in limitele suportabilitatii si acceptabilitatii. Pentru mine comportamentul uman este rezultatul unor decizii de adecvare a mijloacelor la scopurile propuse, iar comportamentele umane sunt studiate si amendate de Etica. Comportamentul obisnuit, comun, mediu, fara excese intra in categoria moravurilor acceptate si stimulate a fi perpetuate. Ele au aparenta de normalitate tocmai prin acceptul majoritatii. Spre exemplu, in situatia in care, in anii 90 economia Romaniei era in proportie de peste 60% una subterana, necontroloata, neimpozitata si dispusa sa-si apere „realizarile” inclusiv prin forta, era o proba de temeritate sa te adresezi unei institutii pentru a reclama un furt: „Pai nu vezi, toti fura, asta inseamna ca si politia este mana in mana cu ei, tribunalele si judecatoriile la fel”. Aceasta  era „scuza” continuarii furtului (inclusiv intelectual, plagiatele si cartile copiate masiv si uneori prost traduse, imediat dupa deplasarile facute in strainatate, apoi sifonarile de bani publici, majoritatea facute in numele moralitatii de piata, a libertatii de gandire si actiune specific capitaliste.. Vedem aici, in „Munci si zile” ca judecatori corupti, existau si acum 29 de secole. La intrebarea: ce fel de progres este acesta?, raspunsul il gasim tot la Hesiod care demonstreaza cum s-au succedat epocile de la Facerea lumii pana in vremea sa: epoca de aur, apoi de argint, de bronz si de fier (din vremea sa). Le voi descrie dupa Hesiod tot in acest capitol dedicat eticii, pentru ca regresul inregistrat de omenire este, in primul rand unul moral, adica vedem tot mai des inadecvari in loc de adecvari.

Desi educatia nu se mai „prinde” la varste mature, Hesiod ii transmite fratelui sau Perses povetele si indrumarile comportamentale pe care el le considera ca fiind „bune”. Chiar de la inceputul poemului „Munci si zileHesiod i se adreseaza: „Adanc in inima sadeste-ti, o, Perses, cele ce urmeaza:/ De rele bucuroasa Vrajba sa nu te-abata de la treburi,/ Tinand urechile ciulite, s-auzi ce pricini umbla-n targ,/ Caci a te sinchisi n-ai vreme de cearta si galceava pietii/ Cand n-ai agonisit acasa recolta anului intreg/ La timp culeasa de pe holda cu griul rodnicei Demetra,/ Cand ti-ai asigurat belsugul, atunci starneste certuri, pricini/ Avutul altuia rapindu-l. Dar tu nu poti si-a doua oara/ Sa faci aceasta; de indata sa punem capat sfadei noastre/ Prin judecati nespus de drepte cum Zeus le-a randuit mai bine. / Cand parinteasaca mostenire am impartit-o multe lucruri/ Ai jefuit si dus cu tine, caci mult ai lingusit pe juzi/ Plocoane infulecand, ca vesnic sa judece in legea lor/ Netoti ce nu stiu cit intregul e mai prejos de jumatate/ Si ce comori nebanuite gasesti in nalba si asfodel” (p. 42-43) Nu intamplator, unii critici au considerat „Munci si zile” ca fiind un „poem pedagogic”. „Morala” versurilot citate mai sus tinteste si la dimensiunea etica si la cea economica, oricum inseparabile. Daca esti preocupat de barfe si taclale fara rost nu ami ai timp sa te ocupi de „vrajba buna”, acea de la piata unde oamenii „se cearta” in sensul bun al cuvantului, negociind preturile si incercand sa obtina pretul cel mai bun pentru el. Evident, cel care s-a pacalit la o negociere nu mai poate fi pacalit si a doua oara, de unde si sfatul de a avea o paleta mai larga de „furnizori”. Iar la piata nu ai cu ce cumpara daca nu ai produs ceva, daca nu ai avut ce recolta. Dupa principiul de marketing amintit mai sus (nu poti pacali de doua ori acelasi partener), Perses, fratele lui Hesiod, este avertizat ca nu poate repeta jaful (sub acoperirea si cu ajutorul necinstitilor judecatori).

Ideea de dreptate nu poate fi separata de mijloacele apte sa ofere omenirii starea de dreptate si de adevar. Printre aceste mijloace cred ca atentionarile, avertizarile si chiar amenintarile nu pot lipsi. Justificarea/ explicarea utilizarii unor (anumite) mijloace in vederea atingerii unor scopuri tine de resortului discursului etic, moralizator, deontologic si sanctionator in cazul in care acele mijloace nu ar fi acceptate. Sub acest aspect (si in conformitate cu aceasta definitie a eticului), cred ca ar putea fi citite urmatoaree pasaje din poemul „Munci si zile”:

Asupra lui si-atrage raul cel ce vrea raul altui om:/ Se-arata orice rea-vointa mai rea ca cel care-a rivnit-o.” (p. 50). Asadar, alegerea unor mijloace constientizate ca fiind rele, nu poate duce decat la  rezultate rele, adica neconforme cu scopurile majoritatii semenilor, adica acei care definesc normalitatea si moralitatea. Nerespectarea deontologiei, adica a regulilor de urmat si a mijloacelor permise/ acceptate pentru atingerea unor scopuri individuale poate atrage dupa sine sanctiuni supreme din partea divinitatii supreme, respectiv a atotputernicului Zeus. „Cu ochiul sau zareste totul si toate le patrunde Zeus,/ Cind vrea, o vede si pe-aceasta si nu-i ramane taina felul/ Cum e dreptatea impartita chiar dupa ziduri de cetate./ De-acum n-as vrea sa ma mai aflu in rindul oamenilor drepti/ Nici eu, nici fiul meu, de vreme ce-n rau se-mpotmoleste dreptul/ Si tot nedreptul are parte de o nedreptate mult mai mare. Dar sper ca Zeus, cumpanitorul nu va ingadui acestea”. (p. 50). Zeus este un Big Brother postmodern, cu camere de luat vederi conexate la o unitate de comanda si control (de Management adica) si cu posibilitatea de a da sanctiuni, de a amenda comportamentele celor care incalca regulile. El este cel care „cumpaneste” gradele de incalcare a regulii si gravitatea acestor fapte. Ideea de cumpanire este intrinseca conceptului de adecvare intre scopuri si mijloace, intre politic si economic, generand acel tip de etic ce rezulta din aceasta „cumpanire”. Merita amintit aici ca Eminescu a definit economicul exact in aceasta maniera: „economicul inseamna dreapta cumpanire intre…. scopuri ……si mijloace”, definitie pe care o consider perfect consonanta cu Metodologia Scop Mijloc, cu ideea de moralitate implicita in ceea ce numim politic (alegerea scopurilor) sau economic (alegerea mijloacelor). In consecinta, ne aflam in fata unui Tratat de Etica, exact in masura in care „Munci si zile” este un Tratat de Politica, de Economica, de Management, de Drept, de Logica etc.

Pentru ca atentionarea facuta de Hesiod fratelui sau in legatura cu riscurile incalcarii regululor si a sanctiunilor inevitabile din partea divinitatii, Hesiod continua tocmai cu definirea acestor reguli, norme, legi sau stari considerate normale: „O, Perses, sfaturile mele intipareste-le in suflet/ Da ascultarii doar dreptatii si sila fie-n veci uitata, Caci pentru paminteni Cronide a hotarit aceasta lege; / Salbataciunile si pestii si pasarile-naripate/ Sa se manince intre ele, necunoscind ce e dreptatea./ Dreptatea-i data oamenilor, fiindca ea-i cu mult mai buna” (p. 50). Cred ca aici notiunea de dreptate are sensul de rationalitate, judecata dreapta, logica, normala, fireasca, umana. Distinctia intre dreptatea umana si lipsa de dreptate la animale ne obliga sa intelegem prin „dreptate” – ideea de ratiune, de judecata superioara, cu care au fost inzestrati doar oamenii. Dimensiunea deontologica a acestor sfaturi este si mai evidenta in versurile urmatoare: „Cind omul priceput vorbeste in numele dreptatii volnic/ Pe el cu-averi il rasplateste departe-vazatorul Zeus/ Cel ce stiind ca strimb se jura, prin marturia lui rosteste/ Minciuni, greu vatama dreptatea, pacatul sau iertare n-are/ Si in uitare se afunda tot neamu-i in viitorime;/ Iar cel ce jura drept avea-va un neam ce va-nflori de-a pururi./ Vorbesc, gindind ca-ti fac un bine, neghiob fara pereche, Perses!/ Fireste ca netrebnicia o stringi gramada-n jurul tau/ Usor: drum neted ai in fata si prea se afla la-ndemina./ Sudoarea fruntii inaintea stradaniei au pus-o zeii/ Cei vesnici: pina la ea te duce o cale lunga si abrupta,/ Pe la-nceput anevoioasa, dar dupa ce-ai razbit pe culme/ Devine mai apoi usoara, oricit de aspra-a fost cindva” (p. 51). O ipoteza de „traducere” a sintagmei „sudoarea fruntii inaintea stradaniei” ar fi urmatoarea: „munca concreta, reala, autentica si nu doar intentii, nu doar mimarea muncii”. Probabil aceasta este conotatia cea mai frecvent data versului in cauza. Dar versul „sudoarea fruntii inaintea stradaniei au pus-o zeii”  poate fi considerat si ca un elogiu adus gindirii umane (fruntea – simbol pentru gandire) in comparatie cu forta fizica, o elogiere a muncii intelectuale in raport cu munca fizica. „Sudoarea fruntii” poate inseamna rationalitate maxima, gandire profunda si nicidecum efort fizic care duce la aparitia broboanelor de sudoare pe frunte. „Sudoarea fruntii” poate fi – in aceasta ipoteza pe care o lansez acum – echivalentul ideilor creatoare, a gindirii generatoare de echilibru si de bunastare, este – ca sa folosesc expresia unui biolog – „urina creierului”. Continuarea versurilor sustine, cred, aceasta ipoteza a mea:

Desavirsit sadea e omul ce, pururi cumpanind la toate, / Da de poteca ce se-arata, la urma, pe deplin mai buna/ Destoinic e si cel ce-asculta pe-un povatuitor de bine, Dar cel  singur nu gindeste si nu primeste-n sinea lui/ Un sfat venit din alta parte, e un barbat neispravit, / In schimb, de-a mea povatuire sa-ti amintesti necontenit:/ …” (p. 51). Ma opresc aici cu citatul de esenta etica (orice sfat, povata etc. inseamna „a face morala” adica a indrepta moravurile, a imbunatati comportamentul indivizilor, a tine o lectie de etica), deoarece continutul propriu-zis al sfatului este de esenta economica (mijloace pentru scopuri). Ei!, cine ar putea oare sa deceleze lucrurile si sa spuna: aceasta nu este economic, este DOAR etic, sau invers…? Separarile pe care le-am facut in cadrul poemului hesiodian au ca rost tocmai demonstrarea faptului ca ele sunt doar artificial (dar foarte dificil) separabile, iar in cazul in care separarea a avut loc din varii motive, prima si cea mai indicata reactie este sa refacem intregul imediat… Iata un pasaj pe care l-am reprodus si la „Un tratat de Economica”, desi contine, majoritar, reguli de comportament, demne de urmat:

„Averea nu se jegmaneste; mai buna-i daca ti-o dau zeii,/ Prin forta bratelor, cu japca, poti dobindi mare-avutie;/ Poti s-o rapesti prin limbutie, cum se intimpla-adeseori/ Atunci cind setea de cistiguri inseala omeneasca minte,/ Si prigonita e rusinea de crincena nerusinare; Degraba zeii dau pierii pe-acel barbat iar casa lui/ Se naruie: putina vreme ii insoteste bogatia./ La fel de rau e cel ce-alunga pe oaspete sau rugator,/ Ba chiar si-acela care intra in asternutul unui frate,/ Cu soata lui sa se uneasca, in taina savirsind pacatul;/ Cel care-mpins de nebunie, ii amageste pe orfani;/ Cel ce cu virstnicul sau tata, pe tristul prag al batrinetii,/ Se ia la harta, coplesindu-l cu grele vorba de ocara;/ E minios pe toti acestia Zeus insusi, care, pin-la urma,/ Ii pedepseste aspru pentru nelegiuitele lor fapte./ De-aceste miselii departe sa tii nechibzuitul cuget. / Ci dupa starea ta, inalta la zeii vesnici sfinte jertfe/ Curat si fara de prihana, arzind stralucitoare coapse./ Tu prin libatii si ofrande da-ti osteneala sa-i atragi/ Si seara, cind te culci, si-n ceasul cind reapare sacra raza,/ sa-ti fie-n inima si-n cuget de-a pururi binevoitori,/ Ogorul altuia sa-l cumperi, nu altul sa ti-l ia pe-al tau./ Doar pe cel drag sa-l chemi la masa si fugi de cel ce te uraste”.(pp. 52-53) In continuare, sirul povetilor moralizatoare (cu un continunut politico-economico-juridico-etic) pare fara de sfarsit: „Doar pe cel drag sa-l chemi la masa si fugi de cel ce te uraste./ Tu sa poftesti cu precadere pe cel ce-n preajma-ti locuieste,/ Caci ori de cite ori napasta se-abate peste casa ta/, Vecinii nu-si mai string cureaua, ci rudele stau sa se-ncinga./ Vecinul rau e o urgie, cel bun e-o mare inlesnire; / Ai parte de de o soarta-aleasa cind inimos tie megiesul./ Nu ti se prapadea juncanul de nu-ti era misel vecinul, Masoara tot ce-ti da vecinul, sa-napoiezi cit ai primit;/ Masura sa ramina-aceeasi, chiar depasind-o daca poti, Nevoia cind te-ncearca iarasi, sa vina ajutorul sigur/ Fugi de cistiguri necinstite; belea-i cistigul necurat./ Iubeste-l doar pe cel drag tie si mergi la cel ce-ti vine-n casa./ Da numai celui ce-ti da tie, nu da celui ce n-a dat,/ Dai totdeauna celui darnic, nedarnicului nu-i da nimeni, /Frumos e darul, insa jaful e-o pacoste ce-aduce moartea./ Cel care da de bunavoie, oricit de mult a daruit, / Se bucura ca-mparte daruri si se desfata-n sinea lui,/ Cel ce ia de la altul silnic, povatuit de-a lui sfruntare,/ Chiar daca-i o nimica toata, isi simte inima-mpietrita, /  (p.53). As fi tentat sa scriu ca Hesiod a inserat in „Munci si zile” nu doar sfaturi moralizatoare (behaviorismul se poate revendica cu usurinta din acest poem), ci si sfaturi practice ce tin de sanatatea individului (Un Tratat de Sanatate): cum sa bei vinul, de exemplu: „La inceput sau pe sfirsite, sorbi din ulcior pe saturate;/ Sa-l cruti la mijloc: cumpatarea, cind dai de fund, e vai! tirzie./ (pp. 53-54). Dupa cum va constata cititorul atent am citat copios din acest poem, ca sa nu spun ca este chiar citat in intregime, deoarece probabiltatea ca Hesiod sa (mai) faca obiectul interesului unor elevi, studenti sau chiar cercetatori este foarte mica, iar referatele gasite pe internet sunt dezarmant de sumare, fara niciun vers citat, fara opinii si interpretari, repetand – dupa caz – sabloane de genul „este un poem pedagogic” sau „este un poem agrozootehnic” oferind sfaturi practice agricultorilor de poetul taran Hesiod… Eram tentat sa reproduc aici si astfel de mostre de „analize literare” – cumplit mestesug de tampenie! – dar exista riscul de a fi luate drept modele de urmat… Asa ca am renuntat. Acestea exista oricum pe internet si contribuie din plin la consolidarea unei alte dogme inghitite de multi pe nemestecate: internetul este plin de prostii, de lucruri false, de informatii neverificate (partial adevarat), oferind un nemeritat credit/ cec in alb maculaturii editate la tonaj mare de case editoriale care publica absolut orice, arunca pe piata dejectii literare, ridicate apoi in slavi de prieteni de pahar sau de …editura. Ca sa fiu mai clar, atat internetul cat si cartile tiparite au productii ce pot fi cotate de la zero la 100. Asta pentru ca veni vorba de sfaturi comportamentale de care multi dintre noi am crezut ca sunt facute doar asa, in general, nu si sa fie urmate. Citand cat mai mult din cele 32 pagini (format mic, din fosta prestigioasa colectie Biblioteca pentru toti) sper sa deschid apetitul spre cunoasterea comorilor intelectuale ale elenismului si ale primelor inceputuri culturale ale Europei. In consecinta, dat fiind ca poemul ca atare nu se gaseste pe net in limba romana (in limba engleza este in multe variante, traduceri si cu interpretari serioase) consider ca munca de reproducere a acestui text clasic a meritat efortul. Caci, zice Hesiod: „Multumitoare fie plata ce-o dai tocmitului prieten./ Si-n gluma cind tratezi cu-n frate/ Sa-ti fie martorul de fata:/ Increderea si, deopotriva, neincrederea doboara omul./” (p. 54). Cu alte cuvinte, dupa fapta si rasplata… sau, mai exact: est modus in rebus! (adica fara excese!). Sfaturi pentru junii de varii varste ar fi utile liceenilor: „Sa nu-ti ia mintile femeia ce si-a impopotonat sezutul:/ Magulitoare-i flecareala, iti scotoceste doar grinarul/ Cel ce se-ncrede in femeie, acela in tilhar se-ncrede./ Un singur fiu s-aduci pe lume ca sa-ti pazeasca parintescul avut; caci doar asa belsugul o sa sporeasca-n casa ta/ Si cind te stingi la batrinete lasi un mostenitor in urma./ Usor da Zeus o mare-avere cind sint odrasle numeroase:/ Copiii multi  cer griji mai multe, dar si folosul e mai mare. /  Asemenea avere daca vrea inima din pieptul tau, indemnul sa-mi urmezi: trudeste s-alaturi munca linga munca.” (p. 54). Dupa intelesul meu, indemnul de a nu avea decit un fiu/ urmas are – ca si indemnul de a avea mai multi – o parte buna si una rea: daca ai un singur urmas, este mai usor de crescut si costa mai putin; in plus, problema mostenirii este foarte simpla si nu au cum aparea neintelegeri; in schimb, nu te poti astepta sa lasi urmasului o avere mai mare decit ai mostenit tu insuti de la parinti (Marx numea asta reproductie simpla). In schimb, a avea mai multi copii, desi este mai greu si genereaza multe griji, asta produce avutie suplimentara si putere de concurenta sporita, spre binele fiecaruia dintre urmasi. (Marx numea o astfel de optiune reproductie largita). Cred ca un asemenea sfat intruneste calitatea de „sfat intelept”, lasand la modul de gindire al fiecaruia dintre potentialii si realii cititori sa opteze pentru una dintre alternative. O asemenea libertate de gandire intruneste exigentele unei economii si societati cu adevarta libere, si nu intamplator libertarianul Murray N. Rothbard a considerat ca Hesiod este primul economist al lumii (in sens libertarian desigur). Si iar observam ca economicul invadeaza eticul, oferind optiuni politice diverse, generand filosofii si ideologii in functie de interese (personale, de familie, de neam, de tara etc.), de timp (viitorul imediat, mediu sau indepartat), de spatiu (gospodaria proprie, orasul/ polisul unde se intretes interesele politice, economice si etice, neamul/ natia/ natiunea/ tara s.a.m.d.). Sper ca cititorul sa nu fie derutat de aceasta omni-echi-valenta intre domenii ce par evident si clar separate. Cine doreste sa se verifice daca a inteles triada continuumului politic-economic-etic sa verifice, mai intai, daca a inteles cum e cu concomitenta continua si simultana a (Persoanelor) Sfintei Treimi. Daca exista intelegerea faptului ca Iisus a fost (este) si Dumnezeu si om in acelasi timp, daca intelege ca Iisus este si Duh si Om si Dumnezeu in acelasi timp, atunci exista sanse bune ca triada terestra si mundana de mai sus (politic-economic-etc) sa fie corect inteleasa, acceptata si corect/ benefic aplicata.

Economica/ Etica petrecerilor

A sti sa te insotesti cu semenii (evit in mod deliberat cuvantul socializare, din motive de dezambiguizare) este o arta/ techne care poate (sau nu) duce la starea de bine, de armonie interumana. Din nou, cuvintele cheie sunt aici cumpatare, masura, echilibru (inclusiv la cheltuieli per cap de invitat la o petrecere). De regula, pierderea masurii dupa o petrecere exagerata se concretizeaza in comportamente despre care chiar faptuitorii se rusineaza dupa ce-si revin din „abureala”: (vrei sa) dai cu barda-n Dumnezeu, te rogi divinitatii cu poticneala si fara convingerea, vorbesti vrute si nevrute, urinezi in locuri nepermise (in fata Soarelui, pe drum, linga drum, pe ziduri), te dezbraci din teribilism sau din cauza temperaturii (si a temperamentului), faci amor in locurile sacre (vatra unde se face focul, la greci) etc. etc. Hesiod le spune, evident, mai frumos:

Sa nu fi proclamat o gazda cu oaspeti multi sau cu niciunul, Dar nici tovaras cu miseii, nici mustratorul celor buni,/ Nu te-nvoi sa-nvinui omul de blestemata saracie/ Ce-l roade-n piept,/ caci fericitii nemuritori i-au dat-o-n dar./ N-au oamenii un alt tezaur mai scump ca limba cumpatata/ Si harul mai presus de toate e-acela de-a pastra masura./ De rau vorbind pe altii, afli mai degraba vorbe despre tine./ Nu fi posac cind la obstescul banchet, alaturi de multi oaspeti/ Petreci: mai mare-i desfatarea si cheltuiala-i mai putina./ / Nu inchina in zorii zilei lui Zeus, libatii de vin negru/ Cu miini necuratate-n apa, nici celorlalti nemuritori/ Caci ei, nedornici sa te-asculte, dispretui-vor a ta ruga./ Stind drept, tu sa nu-ti lepezi udul cu fata-ntoarsa catre soare;/ De cind apune, tine minte, si pina cind rasare iar/ Sa nu stropesti cu udu-ti drumul, nici nu pasi-n afara lui,/ Nici nu te dezgoli: slavitii zei sint stapinitorii noptii./ Barbatul credincios si ager isi face ghemuit nevoia/ Ori se apropie de zidul ce-ncinge ingradita curte./ Cind pingarita-i de saminta rusinea inlauntru-l casei,/ Zarita nu cumva sa fie in preajma vetrei, te fereste./ (p. 67).// ….Sa nu treci cu piciorul apa de pururi curgatoare fluvii/ Cit n-ai facut inchinaciune privind frumoasa unduire/ Si miinile n-au fost scaldate in unde-ncantator de limpezi../ Cel ce prin vaduri trece fara sa-si spele intinata* mina/ Stirneste zeii, harazindu-si un viitor de suferinte./ La mindrele, zeiesti ospete, din trunchiul numarind cinci ramuri*/ Nu-ndeparta cu fierul negru, de partea verde, uscatura**/ Tu cupa de turnat n-o pune nicicind deasupra unui crater,/ In timpu-ospatului, caci fapta napasta-atrage dupa sine/ ” (p. 68). (Note Ion Acsan: * Mina cu cele cinci degete si unghiile care, fiind socotite lucruri moarte, treceau drept impuritati; ** Vasul pentru amestecarea vinului cu apa).

In incheiere, consider ca Munci si zile reprezinta nu doar o lectura placuta, instructiva pentru tineret, dar si o uriasa rezerva de intelepciune ce poate fi extrasa, decelata, interpretata, discutata, promovata si criticata.

Liviu Drugus, Valea Adanca, Miroslava, Jud Iasi.

28 iulie 2012 inaintea REFERENDUMULUI de pomina… ce va fi castigat de omul nascut pe data de 4.

liviusdrugus@yahoo.com    www.liviudrugus.wordpress.com   www.liviudrugus.ro