liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Andropov

Rusia lui Putin în viziunea lui Belkovski: coruptă, ineficientă, agresivă (2)


Motto 1

 

Dacă  se obiectează că scopul politicii rusești nu era extinderea teritorială, voi răspunde că evoluția evenimentelor este mai puternică decât orice previziune și că Rusia nu a pornit în marș de peste un veac de pe malurile Niprului doar pentru a se opri la malurile Prutului”  (Kisseleff, 1832)

 

Motto 2

 

Poporul rus nu dorește să fie un constructor masculin, întrucât natura sa îl definește ca feminin, pasiv și supus în problemele statului; el așteaptă mereu  un mire, un bărbat, un conducător” (Nikolai Berdiaev, 1915)

 

Motto 3

 

Evenimentele din Ucraina, zăngănitul săbiilor și scenele de război rece reîncălzit subit, propaganda manipulatoare a Kremlinului, mai contorsionată și mai de rea credință decât în mulți ani ai Uniunii Sovietice, repunerea în drepturi a intoxicării și a substituirii faptului prin interpretarea lui tendențioasă îl au la comandă, totuși, pe Vladimir Putin”  Emil Hurezeanu, 2014

 

 

Primul episod al acestei pseudorecenzii la: https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/21/rusia-lui-putin-in-viziunea-lui-s-belkovski-corupta-ineficienta-agresiva-1/

 

Pseudorecenzia cărții lui Stanislav Belkovski, ”Putin. Biografia interzisă”, Ed Corint, 2014, 380 pagini, 30 lei, traducere și note Antoaneta Olteanu, Prefață de Emil Hurezeanu (4 mai 2014). Originalul în limba rusă a apărut în anul 2013. Cartea conține și o Postfață semnată de autor și publicată inițial pe blogul autorului, Snob.ru, la 19 martie 2014. Prefața și introducerea cărții pot fi citite la adresa: http://www.libris.ro/userdocspdf/444/Putin.%20Biografia%20interzisa.pdf

 

O altă prezentare a cărții este făcută la 27 iulie 2014 pe blogurile publicației ”Adevărul” de către  bloggerul Mircea Morariu: http://adevarul.ro/international/rusia/putin-1_53d4f2b30d133766a8c7981a/index.html.

Am comentat și eu scriind: ”O prezentare in extenso și cu surse webografice suplimentare poate fi găsită la liviudrugus.wordpress.com/2014/06/21/rusia-lui-putin-in-viziunea-lui-s-belkovski-corupta-ineficienta-agresiva-1/ Urmează, în curând, și partea a II-a. Dl Mircea Morariu vorbește despre partajarea intereselor comerciale atunci când statele europene iau atitudine față de anexarea Crimeiei sau de sprijinirea separatiștilor care s-au implicat în doborârea avionului. Cred că fiecare dintre noi observă și constată că și în RO se întâmplă același lucru. Emanații ”revoluției” ajunși mari afaceriști, îndeosebi pe piața rusă, se simt deranjați de luarea de poziție a statului român față de Putin și Federația Rusă. Concret, în România sunt destui apărători ai ideii că Ucraina ar trebui sacrificată și Rusia să-și urmeze cursul său agresiv până la capătul Balcanilor și nu numai. Atunci afacerile și relațiile lor vor prospera..”.  Reiterarea ideii că (și) locul economiei României trebuie să fie preponderent în Asia lui V.V. Putin a avut loc, la 14 august 2014, fiind susținutp de către premierul român V.V. Ponta  ca răspuns la un atac al președintelui Traian Băsescu. Sugestia lui V. Ponta de a părăsi zona euro aflată în recesiune și îndreptarea către zonele prospere ale Asiei și Africii (sic!) este specific amatorului de putere perpetuă care este președintele PSD, Victor Ponta. În traducere liberă, amenințarea pontistă se bazează pe o apropiere politico-diplomatică de marele prieten de la Răsărit, V.V. Putin. Cu un asemenea viitor președinte, România nu va mai avea nevoie de niciun dușman. Am inserat aici aceste considerații personale referitoare la posibilele relații româno-ruse (respectiv ponto-putiniene) ca o justificare suplimentară a interesului pe care îl acord recenzării cărții – capcană a lui S. Belkovski.

La 13 august Mircea Morariu publică pe Blogurile Adevărul o recenzie ”oficială” a cărții lui Belkovski: http://adevarul.ro/cultura/carti/putin–biografia-interzisa-carte-vicleana-1_53eb46eb0d133766a83fb874/index.html  (cu prea puține comentarii….).

Explicații preliminarii

 

Titlul ales pentru această pseudorecenzie este consecința directă a actului propagandistic și manipulator majoritar neonest belkovskian. În dorința de a-și preamări eroul, de a-l face indispensabil în soluționarea unor contexte interne cât se poate de negative, respectiv de a face din Putin Salvatorul nației ruse, Stanislav Belkovski îngroașă la maximum contextele negative ale Rusiei postsovietice: a) corupție endemică instituționalizată, moștenită de la regimul sovietic  (de tip clan feudal – LD) corupție întreținută și manipulată acum în scopul perpetuării lui Putin la putere; b) afaceri ineficiente, tot ca o prelungire a sistemului economic bolșevic ineficient, afaceri păguboase pentru statul și societatea rusă dar foarte bănoase pentru oligarhii care vor fi atrași în dinamica și vâltoarea luptelor pentru putere și, în fine, c) agresivitatea tipică structurilor orizontale ale puterii ruse postsovietice (poliție, armată, servicii de securitate) este mereu justificată și amplificată tocmai de propaganda naționalistă, fascistoidă cu reverberații în planul ideii de a reface teritorial URSS ul de pe vremea lui Andropov și Gorbaciov  și chiar de a reface ”lagărul socialist” definit acum ca ”zonă de interes politic” pentru Rusia lui Putin. Așadar, agresivitate internă și, deopotrivă, agresivitate externă. În http://adevarul.ro/international/rusia/colonelul-vladimir-vladimirovici-putinalesul-alesilor-6-omul-prefera-spanzurat-loialitate-1_53ac21ba0d133766a8eb0cd6/index.html se devoalează această opțiune inițială pentru folosirea forței militare și a serviciilor secrete în refacerea a ceea ce s-a pierdut prin prăbușirea URSS:

 

După preluarea mandatului de preşedinte la 7 mai 2000, Vladimir V. Putin a trecut la îndeplinirea unei noi serii de misiuni: 1) a garantat imunitatea în faţa legii pentru Boris Elţîn; 2) a iniţiat o nouă doctrină militară rusă care prevedea dreptul ruşilor de a folosi primii arma nucleară; 3) a reintrodus obligativitatea antrenamentului militar pentru rezervişti; 4) a oferit dreptul pentru 40 de miniştri şi alţi demnitari ai statului rus de a clasifica informaţii cu statut secret; 5) a reînfiinţat antrenamentul militar obligatoriu în gimnazii, atât publice, cât şi private; 6) a preluat controlul asupra SVR-ului, la 20 mai 2000, prin numirea lui Serghei N. Lebedev, care lucrase în spaţiul german; 7) l-a impus pe un vechi cekist, Serghei Ivanov (foto dreapta), la Ministerul Apărării şi pe Boris V. Grâzlov la Ministerul Afacerilor Interne.    Trebuie menţionat faptul că şase din cele unsprezece decrete ale lui Vladimir V. Putin, la începutul mandatului său, aveau de-a face cu sistemul militar

 

La o asemenea dimensiune evident agresivă se impunea, din partea administrației Putin, o operațiune de adormire a simțurilor și percepțiilor Occidentului față de această agresivitate. Mai ales că 2008 este anul agresiunii militare a armatei ruse în Georgia, o ofensivă disproporționat de mare în comparație cu potențialul militar al Georgiei. Pentru mine, un naiv al faptului că tratatele sunt sfinte, iar granițele agreate de comunitatea mondială imposibil de retrasat, acum în secolul XXI, agresiunea Rusiei față de Georgia a echivalat cu declanșarea celui de-al treilea Război mondial. Consideram că agresiunea era una generatoare de noi și noi conflicte și că se impunea cu necesitate o sancționare drastică a Rusiei. Colegi și comentatori au ironizat această convingere a mea că agresorul trebuie definit și tratat ca atare. Nu se naște un război mondial pentru o ”georgie” – acesta era mereu argumentul că Occidentul nu va reacționa. ”Dar principiile și tratatele?” continuam eu, cu naivitate. ”Ei, și tu…”, mi se replica sugerând că tratatele și principiile nu contează. Dar dacă agresorul va ataca și alte zone sensibile? Ucraina era, pentru mine, atunci, cel mai de interes punct geostrategic și geopolitic al Rusiei. După care ar urma, Moldova, România, Bulgaria etc. până la împlinirea visului țarului Petru cel Mare… Am scris pe forumuri aceste puncte de vedere, cu speranța că și o voce naivă (ca a mea) ar putea avea vreo importanță… Reiau aceste gânduri scrise cu ceva ani în urmă nu pentru a-mi revendica cine știe ce merite profetice sau prognostice, ci pentru a reitera ideea că minciuna, agresivitatea, sfidarea omenirii, încălcarea tratatelor etc nu rămân singulare, dacă sunt ignorate. Ele proliferează ca orice infecție netratată.

 

Tot 2008 a fost și anul alegerilor prezidențiale în Rusia, fapt care indică o corelație directă între momentele electorale și declanșarea unor războaie care să-i asigurte lui Putin victoria în alegeri. Argumentez această afirmație chiar cu datele oferite de Belkovski: ”datorită războiului (contra Ceceniei, din ianuarie-februarie 2001 – LD), ratingul prezidențial al lui Vladimir Putin atinsese 52%! În condițiile unui start (din august 1999) (anul când Putin a trecut de la funcția de director al FSB la aceea de prim ministru numit de Elțin – nota LD) de numai 6%!” (p. 187). Mai adaug și sondajul făcut imediat după anexarea Crimeei, sondaj în care Putin era favoritul rușilor în proporție de 78%!  Concluzia pare mai mult decât logică: o eventuală anexare a Ucrainei ar asigura alegerea pe viață a lui Putin în fruntea statului rus! Adică se va realiza o sfidare a ideii de democrație,  aceasta fiind înlocuită cu autocrația.

 

De observat că, înainte de consumarea primului set de mandate prezidențiale (2000-2008), s-a declanșat, în Occident, dar și în Rusia și România o ofensivă mediatică de devoalare a abuzurilor noului-vechi regim putinian. În 2004 corespondentul la Moscova al Financial Times, Andrew Jack, scrie cartea ”Inside Putin’s Russia”, carte tradusă și publicată în 2006 la noi sub titlul ”Rusia lui Putin. Toamna oligarhilor” la editura ALL (317 pagini), în traducerea Lenei Călinoiu.  În 2008 apare, în traducere românească, cartea  jurnalistei Annei Politkovskaia.  Conform link ului: http://www.librarie.net/p/83763/Rusia-lui-Putin-Anna-Politkovskaia  (descrierea făcută de Editura Meteor Press, 2008 cărții ziaristei ruse Anna Politkovskaia, omorâtă în stil mafiot în scara blocului unde locuia, în anul 2006, la 7 octombrie, de ziua de naștere a lui Putin). Iată descrierea conținutului acestei cărți incendiare:

 

O devastatoare dezvaluire a politicii presedintelui statului rus venita din partea celui mai radical jurnalist al tarii Jurnalista Anna Politkovskaia, premiata si admirata pe plan international pentru reportajele curajoase care au ca subiect predilect razboaiele cecene, si-a indreptat privirea scrutatoare si lipsita de ingaduinta catre omul care, pana nu demult, era o figura indragita a mass-mediei occidentale. Fost spion KGB, Vladimir Putin a fost numit presedinte al Rusiei in 2000. Inca de la intrarea pe scena publica, s-a prezentat ca un conducator deschis, luminat, dornic sa dezvolte relatiile cu Occidentul. Spre deosebire de multi alti jurnalisti europeni si americani, Politkovskaia n-a avut niciodata incredere in imaginea de presa a lui Putin. Din pozitia privilegiata pe care o ocupa, in miezul problemelor curente ale Rusiei, ea si-a propus sa demonteze imaginea lui Putin atat ca om, cat si ca brand, argumentand faptul ca nu este decat un produs insetat de putere al propriului sau trecut, incapabil sa reziste impulsului de a sugruma libertatile cetatenesti in orice situatie. Politkovskaia sustine ca Putin nu este acel tip de conducator pe care si l-ar dori majoritatea contemporanilor sai rusi. Pentru a-si sustine teoria, ne descrie stransoarea de fier a mainii lui Putin din punctul de vedere al cetatenilor a caror viata a fost afectata de acest tip unic de tiranie. Afaceri ale Mafiei, scandaluri in regiuni, coruptie militara si judiciara, declinul intelectualitatii, tragica rezolvare a cazului creat de asediul terorist intr-un teatru din Moscova – toate aceste subiecte sunt supuse analizei nemiloase, dar intotdeauna umane a Annei Politkovskaia. Descrierea aprofundata a institutiilor civile nou-create, supusa privirii mai putin iscoditoare a Vestului, n-ar putea veni intr-un moment mai bine ales”. (am lăsat lipsa diacriticilor conform textului preluat, deși asta înseamnă o limbă română stâlcită, scâlciată, scălâmbă…).

 

În 2008 apare cartea lui Michael SturmerPutin și Noua Rusie”, reeditată la noi în 2014 (vezi http://adevarul.ro/cultura/carti/la-e-alergic-putin-1_53f4967f0d133766a86e2e59/index.html)  Tot în anul 2008 – anul ofensivei mediatice anti-Putin – apare în Franța cartea lui Thierry Wolton, ”Le KGB au puvoir”, tradusă tot în 2008 în limba română la ”Humanitas” sub titlul ”KGB-ul la putere. Sistemul Putin”  (completarea titlului este semnificatovă). O întreagă literatură despre stilul agresiv (deși vetust) al putinismului instaurat în anul de grație 1999 (la 9 august) invadează librăriile și publicațiile din țările UE și NATO, dar asta nu a împiedecat cu nimic amplificarea agresivității regimului Putin atât în interior cât, mai ales și mai vizibil, în exterior. În 2011, Anna Arutunian scrie cartea ”The Putin Mystique. Inside Russia’s power cult”, carte tradusă în 2014 de Editura Meteor, în traducerea lui Mihai Dan Pavelescu. Preocuparea românilor realiști de a sensibiliza conștiința conaționalilor noștri față de pericolul rus s-a concretizat în publicarea, în acest an, 2014, a traducerii (trad. Mihai Popescu) din limba franceză  a cărții ”Douze invasions russes en Roumanie” apărută la editura Cuget românesc din Buenos Aires, 1956, sub titlul ”Invazii și stăpâniri rusești/ sovietice în România”, Ediția II-a, Editura VESTALA, București, 2014.

 

Episodul Ucraina a confirmat temerile analiștilor care vedeau în ”tăvălugul rus” marea problemă europeană și mondială a acestui început de secol 21. Reacția (după părerea mea) tardivă a Occidentului în stoparea acestei agresivități se va concretiza în costuri economico-financiare și umane suplimentare. La noi în țară, cea mai clară și realistă atitudine față de evenimentele legate de Ucraina aparține președintelui român Traian Băsescu, cel care a condamnat în termeni fermi anexarea Crimeii și în termeni foarte duri implicarea Rusiei în doborârea unui avion civil cu 298 de persoane la bord. Din păcate, deși formal V. Ponta s-a raliat acestor critici, acesta nu pierde nicio ocazie de a sugera românilor că locul economiei României nu este în Europa (Uniunea Europeană), ci în Asia (Uniunea EuroAsiatică).

 

Câteva completări explicative la încercarea de înțelegere a stilului folosit de autor.

 

În opinia mea, abordarea postmodernă a lui Belkovski este una exemplară transferând, implicit, această gândire de tip postmodern și asupra personajului Putin. Emil Hurezeanu lasă să se înțeleagă că gândirea de tip postmodern nu îi aparține liderului rus, ci (că) ar fi doar în mintea lui Belkovski: ”Putin este, prin urmare, un conducător postmodern, care nu modifică realitatea, nu-i retrasează bornele, ci e doar ostaticul împrejurărilor” (p. 8). Faptul că EH își argumentează afirmația referitoare la postmodernitatea lui Putin cu un citat din modernul Napoleon probează faptul că analistul român care a prefațat cartea nu crede în postmodernismul putinian. Personal, consider că nu doar sugestia lui BelkovskiPutin este un postmodern, ci și faptele președintelui rus probează o gândire de tip postmodern. Fapul că naționalismul este un concept specific modernității nu îl trimite pe Putin în zona modernității, ci a postmodernității deoarece cheia de înțelegere a acestui tip de gândire (postmodernă) este melanjul (ideatic, factologic, atitudinal, acțional, emoțional, volițional etc.). Așadar, melanjând naționalismul întemeietor al modernității cu soteriologia și misticismul ortodox, amestecând valorile sovietismului cu cele ale capitalismului financiar global, apelând la agresivitatea armată concomitent cu invocarea democrației referendumurilor și a dreptului popoarelor la autodeterminare, alternând mijloacele dure/ hard (manu militari) cu cele soft (virtuțile propagandei informatizate) – așadar utilizarea concomitentă/ simultană a tuturor acestor mijloace de varii naturi fac din inițiatorul lor un postmodern veritabil. La nivel oficial, primul om politic român care a invocat acest melanj postmodern de mijloace în politica lui Putin a fost președintele Traian Băsescu, cel care a caracterizat războiul din Estul Ucrianei drept unul ”hibrid”.   Ulterior, a apărut și termenul de ”război ambiguu”, cu sensul că parcă ar fi război, parcă n-ar fi… Unii analiști – încremeniți în proiectul modernist și limitați doar la a reproduce citate de prin cărțile vechi ale altora – au reacționat ofuscați la termenul lansat de președintele Băsescu: ”nu există un asemenea termen în literatura de specialitate”. Faptul că unele dintre acțiunile lui Putin sunt reprobabile sau regretabile nu schimbă această etichetă de postmodern atașată liderului de la Kremlin. Postmodern nu face trimitere automată la ceva bun sau rău, acceptabil sau inacceptabil, ci la un mod de gândire. În mod paradoxal, un tip din Est surprinde Vestul cu un tip de gândire originat și promovat tocmai din/ în Vest, iar Vestul se complace în aplicarea paradigmelor clasice sau moderne.  Pe această linie de gândire orientalizată și postmodernizată se înscrie și cartea occidentalului Larry Watts (vezi recenzia mea la https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/04/larry-l-watts-despre-foarte-discretul-management-romanesc-al-prieteniilor-prea-evidente-3/ ) un american care a identificat și ”operat” (neuro)chirurgical raporturile româno-ruse/ sovietice în perioada postbelică, îndeosebi în perioada dictaturii lui Nicolae Ceaușescu.

 

Practic, am putea imagina care ar fi fost evoluția României comuniste în cazul în care aceasta nu ar fi fost înconjurată, teritorial, de URSS și de țări dispuse să facă jocul sovieticilor în schimbul unor promisiuni teritoriale. Ironie a soartei sau doar identitate sistemică, național bolșevismul putinist este copie fidelă a naționalismului comunist ceaușist. Am identificat în politica PSD nu doar o reluare a unor teme periculoase  dar dragi dictatorilor naționaliști (cum ar fi lozinca ”Mândru că sunt român”) ci și o foarte tardivă și anemică critică din partea PSD a regimului Putin. Mai mult, în 2012 PSD a venit la guvernare cu promisiunea apropierii (comerciale….) de Moscova. Subliniez că patriotismul/ naționalismul ca ideologie de stat și socialismul ca ideologie de partid, ambele bine îmbinate generează inevitabil național-socialism, prescurtat nazism. Reiau aici o teză pe care o susțin doar eu, până în prezent, aceea că nazismul/ fascismul și bolșevismul/ socialismul sunt perfect identice în esența lor, ambele fiind doctrine ale extremei stângi. Nu accept repetarea până la sațietate a faptului că nazismul/ fascismul reprezintă extrema dreaptă (teză susținută de Vl. Tismăneanu care ignoră total această nouă idee a repoziționării fascismului în stânga și nu în dreapta eșichierului ideologic al ultimei sute de ani). Această trimitere a fascismului în colțul albastru permite colțului roșu de la Moscova să caracterizeze toate forțele care nu acceptă putinismul drept fasciste. Or, fascismul hitlerist și nazismul bolșevicilor putinieni una sunt!

 

Un tablou asemănător cu cel descries și de Belkovski în 2013 o face în 2008 Thierry Wolton: ”Acum mai bine de treizeci de ani, Iuri Andropov, unul dintre foştii şefi ai KGB, sesiza stagnarea multiplă a societăţii sovietice. Partidul comunist îşi pierduse iniţiativa, iar aparatul său era mai degrabă interesat să-şi conserve privilegiile, decât să întreprindă reforme. Cei care cunoşteau cu adevărat realitatea au pus la cale un plan de revitalizare a imperiului. Însă glasnost şi perestroika au eşuat, imperiul s-a destrămat, epoca Elţîn părea să aducă şi în Rusia atributul esenţial al civilizaţiei moderne: democraţia. În anii tulburi care au urmat, Rusia s-a trezit năpădită de o specie nouă de prădători, oligarhii, care şi-au însuşit imensele sale resurse naturale: petrolul, gazele, metalele şi diamantele. Dar lanţul trofic nu s-a oprit aici, oligarhii au căzut pradă adevăraţilor stăpâni ai societăţii sovietice şi postsovietice: membrii fostei poliţii politice KGB, cei care au avut dintotdeauna acces la control, decizie, informaţie şi expertiză. Ştiind că, în Rusia, este mai profitabil să administrezi decât să ai în posesie, Putin şi oamenii săi îi forţează pe oligarhi să restituie statului, dar nu în folosul său şi nici al cetăţenilor, ceea ce şi-au însuşit ilicit în anii ’90. S-ar părea că insaţiabila Administraţie Prezidenţială, reprezentată de Putin şi de succesorul său Medvedev, visează să restaureze un sistem internaţional bipolar. Concluzia lui Thierry Wolton, un specialist în materie de KGB care ne oferă acest terifiant tablou, este surprinzătoare: acaparată de un grup atât de prădalnic, lucrând împotriva cetăţenilor ei, nimeni nu trebuie să se teamă de resurecţia unei foste mari puteri. Rusia, condusă în sistem Putin, nu are nici un viitor.” (Descrierea cărții făcută de Editura Humanitas, 2008, 2014). http://www.cartepedia.ro/carte/stiinte-umaniste/istorie/thierry-wolton/kgb-ul-la-putere-2031.html#sthash.9odx7wo3.dpuf. Iată și o recenzie a acestei cărți la adresa următoare, autorul fiind foarte critic la… lipsa de noutăți aduse de cartea francezului Wolton:  http://razvanvanfirescu.wordpress.com/2014/06/23/kgb-ul-la-putere-sistemul-putin-thierry-wolton/ . O altă descriere a cărții lui Wolton se găsește la următoarea adresă:

http://www.cartepedia.ro/carte/stiinte-umaniste/istorie/thierry-wolton/kgb-ul-la-putere-2031.html

 

În ce mă privește, cartea lui Wolton este una excepțională (și ajutătoare cititorilor cărților despre Rusia lui Putin) prin faptul că aduce o lămuririre esențială cu privire la … ”revoluțiile” din 1989, total inexplicabile în lipsa acestei ipoteze lămuritoare. O reproduc aici pentru ca cititorii să aibă o grilă suplimentară de înțelegere a căderii comunismului în Estul european (inclusiv în asiatica URSS).  Totul pornește de la Andropov (susținătorul lui Gorbaciov). El a realizat iminența necesității unor schimbări radicale în sistemul stalinist sovietic, dar acest lucru nu putea fi făcut din poziția KGB ului de instituție subordonată total partidului unic – PCUS. KGB ul trebuia să devină și pion și regină în noul joc de șah al puterii sovietice. Și a devenit! Dualismul partid-securitate se transformă în hegemonia deținătorilor și manipulatorilor/ managerilor de informații, respectiv a securiștilor/ kgb iștilor, mai exact a celor care au avut și interesul și capacitatea de a organiza loviluțiile din fatidicul an 1989. Partidul unic s-a transformat în partidulețe competitoare, dar și colaboratoare (îndeosebi în sfera intereselor personale, transpartinice). Alte partidulețe s-au constituit sub egida unor securiști cu experiență, dar și cu mare sete de afirmare. În final, fosta dispută din vremea dictaturii a devenit competiția pentru accederea și rotirea la putere. Rotația cadrelor – ca principiu de eficientizare a muncii de partid – s-a păstrat și se face prin promovarea intereselor oligarhice/ baroniale/ feudale, adesea transpartinice. Similitudunea dintre postsovietismul putinian și posdecembrismul românesc iliescian este frapantă și vizibilă. Voi cita, in extenso, descrierea făcută de Walton sistemului postbolșevic rus, în ideea de a înțelege nu doar manipularea lui Belkovski, ci și realitățile din România contemporană.  Iată acest pasaj instructiv-explicativ al lui Walton: ”La origine KGB ul era considerat brațul înarmat al partidului, însă mutația suferită în perioada poststalinistă a încetat a mai face din el un simplu supleant al puterii politice. Simbioza dorită între PCUS și poliția secretă în anii 1960-1970 ajunge la o asemenea confuzie a rolurilor, încât nu se mai știa cine ce conducea, chiar dacă, în cultura (comunistă a) puterii, partidul trebuia să aibă ultimul cuvânt. Politica de rotație a cadrelor s-a aflat la originea a numeroase legături și punți între aparatele de partid, de stat și KGB, lăsând, încet-încet conducerea țării în seama unei oligarhii ”partinic-cekiste”. Sosirea lui Iuri Andropov la Lubianka, în 1967, a confirmat confuzia dintre cele două autorități, PCUS și KGB, și a marcat o etapă decisivă în conștientizarea de către cekiști a necesității de reformare a sistemului” (Walton, p. 19). Fac aici o segmentare a citatului pentru a sublinia încă o dată, dintr-o sursă credibilă, că reformarea pe cale revoluționară a sistemului a fost rodul activității (unei anumite părți a) securității din majoritatea țărilor socialiste, sub diriguirea centrului moscovit. ”Emanații” revoluțiilor spontane erau, de fapt politruci și securiști bine pregătiți în arta manipulărilor informaționale și a comploturilor (de regulă, pentru schimbarea regimurilor politice din alte țări). Pentru a nu lăsa loc de confuzii: în pregătirile pentru lovitura de stat au fost antrenați și oameni de bună credință, doritori sinceri de libertate și democrație, suficient de curajoși pentru a-și arăta nemulțumirile. Aceștia au acceptat riscul nu pentru certificate și pensii de revoluționar, nici pentru credite nereturnabile sau joburi bine plătite. De regulă, aceștia se consideră autorii actelor revoluționare, a preluării puterii de la regimul dictatorial bolșevic și resping cu vehemență organizarea premeditată a schimbării de către forțe bine antrenate și educate din interiorul sistemului comunist. Și pentru a încheia acest intermezzo comentar: natura ”revoluțiilor” estice a fost făcută după tipicul leninist, bine cunoscut de politrucii și securiștii care au inițiat schimbarea: asaltul palatelor unde se aflau conducătorii, înarmarea populației, difuzarea de știri alarmiste și confuze care să creeze panică și derută în cadrul forțelor de ordine încă loiale vechii guvernări, decizii locale vizibil antipopulare și generatoare de ură etc. Doar un exemplu: la Iași în preziua planificatei ”revoluții” conduse de Alecsandru Tacu, Cassian Maria Spiridon, Ștefan Prutianu, Liviu Antonesei etc. (plus securiștii și politrucii din umbră) stația de tramvai Cuza Vodă a fost schimbată (oficial!) de câteva ori pe zi, cu generarea de tensiuni, alergături, revolte, înjurături, amenințări – totul cu scopul clar de a crea ”climat revoluționar”.  Continui citatul din Wolton: ”Secretar al Comitetului Central responsabil de relațiile cu ”țările surori”, Andropov a primit ca misiune menținerea securității statului sub controlul aparatului de partid. Conducerea sa a fost mai degrabă un lung marș al KGB ului  spre culmi, în vederea unei preluări totale a puterii politice. În 1973, Andropov devine membru cu drepturi depline al Biroului Politic, instanța supremă a puterii. În 1977 participarea cetățenilor la asigurarea securității statului a fost înscrisă în constituție, exact la fel ca serviciul militar. Un an mai târziu, un decret a eliberat KGB ul din subordinea Consiliului de Miniștri, pentru a depinde, de atunci înainte, exclusiv de Biroul Politic. Partidul și poliția secretă aveau să opereze ca două departamente ale unuia și aceluiași organism; oamenii din Lubianka încetau să mai fie niște forțe de ordine în slujba PCUS, devenind executivul din conducerea partidului. Mersul evenimentelor avea să-i convingă pe cekiști, aflați acum la porțile Kremlinului, să parcurgă și ultima etapă, înainte de a prelua frâiele țării.  Serviciu de informații și, în egală măsură, poliție politică, KGB ul era dator să știe ce se petrecea atât în afara URSS, pentru a zădărnici intențiile imperialismului, cât și în interiorul țării, pentru a supraveghea ”dușmanul de clasă”, astfel încât conducătorii să fie informați în aceste privințe. Kremlinul cunoștea lumea exterioară, atât pe aceea de peste hotare, cât și pe aceea de dincolo de zidurile înalte ale citadelei, prin prisma a ceea ce îi raporta KGB ul. ”Organele” îi puteau astfel manipula pe membrii Comitetului Central și ai Biroului Politic, ceea ce, în universul sovietic închis, reprezenta o putere teribilă. Datorită rețelelor sale interne și externe, Lubianka era singura structură capabilă să-și facă o idee despre poziția URSS în lume și despre lipsa de interes a popoarelor Uniunii pentru binefacerile comunismului. Cunoașterea acestor stări de fapt a fost hotărâtoare pentru a-i determina pe cekiști să treacă la acțiune. (p. 20). … Această situație nu putea dura. Pentru sutele de mii de cekiști care profitau de pe urma sistemului, prăbușirea acestuia ar fi însemnat sfârșitul privilegiilor lor (Efectivele KGB au fost întotdeauna un secret de stat. 700 000 de ofițeri, 200 000 de grăniceri (serviciu racordat la Lubianka) și 6 milioane de informatori mai mul sau mai puțin voluntari sunt cfrele acceptate pentru URSS ul anilor 1980)” (Walton, op.cit., p. 21).  Analiza este mai complexă și chiar completă dar mă opresc aici cu trimiterile la cartea lui Walton, aceste date fiind foarte utile pentru corecta înțelegere a faptului că sistemul Putin s-a născut firesc din KGB ul pe care acesta îl slujise și, mai apoi, condusese. Fără a cunoaște terenul din care a răsărit putinismul, cititorii cărții lui Belkovski ar fi tentați să creadă în soteriologia răspândită pe întreg parcursul cărții. Putin este, astfel, cel care trebuie să împlinească misiunea salvării imperiului sovietic pe linia de gândire Lenin-Stalin-Andropov-Gorbaciov-Elțîn-Putin. (O subliniere a acestei continuități ideatice și ideologice face Vladimir Tismăneanu în articolul său despre Iuri Vladimirovici Andropov și Vladimir Vladimirovici Putin: http://www.europalibera.org/content/blog/25469783.html ).

 

 

Capitolul 1 ”Călătoria ocupantului” (pp. 23 – 43)

 

Titlul ales pentru acest prim capitol este, desigur, neîntâmplător. Iar deslușirea sensului titlului nu se lasă făcută chiar de la prima citire. ”Ocupantul” este neîndoielnic V.V. Putin, cel care ocupa, în 2012, pentru a treia oară  ”tronul” de președinte – țar. Dar care este călătoria la care face trimitere titlul? Aceasta se referă la traseul parcurs de Putin în ziua (7 mai 2012) învestirii sale, respectiv a ”alesului” poporului rus. Iată descrierea făcută de SB: ”Lucrul cel mai important dintre toate a fost că la ceremonia de învestire de la Kremlin Putin a venit de la reședința sa din afara orașului, Novo-Ogariovo (aflată la 11 kilometri de centrul Moscovei), prin orașul absolut gol. Acolo, în capitală, nu a fost nici țipenie.” (p. 30).  Așadar, ocupantul tronului a călătorit absolut singur (desigur, cu garda sa de corp) printr-un oraș pustiu, dat fiind că lumea din oraș era în plină săptămână liberă de primăvară, deci plecată în minivacanța de 1-8 mai. O solitudine nedorită, evident, de Putin, dar autorul ”biografiei interzise” a avut grijă să profite de acest inconvenient, subliniind că noul țar s-a supus prevederilor legislative constituționale, și – democrat fiind! – nu a încălcat legea cu nici o iotă… Stilul ambiguu, amestecat, postmodern al lui SB ne ajută, prin text, totuși, să înțelegem adevăratul sens al cuvântului ”ocupant”. Mai exact, nu era vorba doar despre ocupantul tronului, ci (și) despre  ocupantul statului rus: ”Președintele s-a deplasat într-o deplină singurătate, ca prin capitala unui stat ocupat” (p. 30). ”Călătoria ocupantului” sugerează că statul rus a fost ocupat, prin forță – cum altfel? – de ambițiosul și grandomanul Putin. Noul conducător al statului rus este prezentat, din start, drept un agresor, un ocupant, un sfidător al legilor și al bunelor obiceiuri.

 

Dar, adesea, dorind să explici te complici… Ceea ce face și SB, care, preocupat fiind de manipularea cititorului, explică nefiresc și incorect sursa reală a acestei sărbători (sovietice!) de primăvară.  ”Pentru că perioada 1-8 mai este o perioadă tradițională pentru țara mea, una numită a ”weekend-ului prelungit”, când toată lumea se duce să se odihnească după epuizarea produsă de cotidianul rusesc” (p. 24). Minciună scrisă lângă altă minciună nu poate genera un adevăr. Se vede clar că textul este destinat Occidentului: rușii nu au, ”tradițional”, expresia ”weekend” și cu atât mai puțin pe cea de ”weekend prelungit”. ”Epuizarea produsă de cotidianul rusesc” este, din nou, o vorbă aruncată, pentru necunoscători… Minciuna este înecată într-un noian de vorbe. Pentru restabilirea adevărului, cititorul trebuie să știe că prima săptămână din luna mai oferită ”poporului muncitor” ca liberă era specifică doar perioadei sovietice și nicidecum ”cotidianului rusesc… tradițional”. Această săptămână de vacanță nu se numea ”weekend prelungit”, ci, simplu, ”maiul” – adică acea primă săptămână liberă din luna mai care transforma luna mai într-una cu doar trei săptămâni de lucru. Mai mult, ”maiul” nu avea legătură cu tradiția rusă, ci doar cu cea sovietică/ bolșevică. Totul pornea de la ziua de ”1 Mai – Ziua internațională a celor ce muncesc”, zi continuată de alte zile dedicate tineretului komsomolist sau altor ținte propagandistice. În primele 8 zile ale lunii musai mai intrau și două sâmbete și două duminici, ”pomana” dată de partid și guvern fiind, astfel, în realitate, mult mai mică: cca două zile libere. Adunate la un loc/ timp, impresia de generozitate din partea conducerii țării era, totuși, consistentă… ”Maiul” era expresia modului bolșevic de a conduce o țară, prin recompense și stimulente oferite, chipurile, celor care conduceau țara prin cei mai ”democratic” aleși reprezentanți: muncitorimea industrială și țărănimea kolhoznică…. J .  Am insistat ceva mai mult asupra acestui aspect al manipulării/ managementului specific propagandei bolșevice pentru a atrage atenția cititorului (în principiu, unul de bună credință) că întreg textul cărții trebuie citit în cheie hermeneutico-propagandistică. Minciuna este abil strecurată, distribuită printre lucruri adevărate astfel încât ea va fi ”înghițită” (la pachet!) de către cititorul fatalmente necunoscător a realităților bolșevice și a dedesupturilor acestora. Desigur, selectarea adevărului de minciună este o operațiune delicată și care consumă timp și răbdare. Dar cartea are și destule adevăruri și semiadevăruri pentru a merita să fie citită și, eventual, folosită ca manual didactic la facultățile de comunicare, management, psihologie, istorie, administrație publică etc. Unul dintre câștigurile obținute de cititor este mai buna înțelegere a mecanismelor electorale, politice, comunicaționale, administrative într-o țară care iese din comunism și care preia, conștient sau doar mimetic, metehnele autocrației dictatoriale comuniste abia criticate de o minoritate intelectuală… Similitudinile cu metehnele comunistoide preluate și de guvernările postdecembriste din România sunt, adesea, șocante, dar poate prin asta mai ușor de decelat ca sursă reală, ca manifestare a unor guvernări fals democratice care invocă ipocrit și prea des ”poporul”… Iată o asemenea recunoaștere, cinică, a unui propagandist imperial de esență bolșevică: ”Firește, opoziția din afara sistemului care organizează mitinguri de masă anti-Putin nu a fost invitată” (p. 25). Așadar, neinvitarea opoziției la festivitatea de învestire este un fapt firesc pentru propagandistul SB. După cum la fel de firesc este, în opinia propagandiștilor și a politrucilor est-europeni să afirme (ipocrit) că președintele este al tuturor cetățenilor țării, nu doar al celor care l-au ales (de regulă cu 1-2 procente în plus față de contracadidat). Relatarea lui SB, ca martor viu, invitat și prezent la ceremonie confirmă că el făcea parte din elita simpatizanților și propagandiștilor putiniști. Altfel, nu avea ce căuta acolo. Cinismul belkovsian nu ezită să joace rolul dublu de critic și de propagandist al lui Putin: ”Președintele ales a jurat să fie credincios poporului Rusiei, făcând legământ pe Constituție: ”să respecte și să apere drepturile și libertățile omului și cetățeanului” (cei prezenți nu au început să râdă, altfel hohotele s-ar fi auzit până dincolo de zidurile Kremlinului)” (p. 26). Pentru acest tablou al ”seriozității” cu care este tratată democrația la ruși, SB are de primit credențiale. Ca și pentru precizarea care a urmat, aceea că anunțul învestirii a fost făcut de Valeriu Zorkin, președintele Curții Constituționale, cel care a invalidat anterior alegeri, contrar ”literei și spiritului legii fundamentale a statului federativ” (ibidem). Pe scurt, un tip certat cu legea învestește cu drepturi democratice, la cel mai înalt nivel, un alt tip care ignoră masiv și parșiv orice lege, orice constituție, orice tratat internațional… Pentru această precizare SB merită mulțumiri, mai ales acum când consecințele ajungerii la putere a indivizilor certați cu legea devin surse de îngrijorare mondială. Spuneam că lecturarea cărții lui SB este, în pofida cosmetizărilor și minciunilor, una utilă date fiind și adevărurile care pot ajuta masiv la înțelegerea ascensiunii imperiale a Rusiei putiniene. Simpla reamintire a unui pasaj din discursul putinist la a treia înscăunare/ întronare este utilă adormiților din cancelariile europene care își numără banii și alegătorii înainte de a lua vreo decizie menită să stopeze agresorul în fazele în care acest lucru ar fi fost încă posibil și cu costuri umane rezonabile. Așadar, Putin cinicul a promis rușilor săi că ”anii care aveau să vină vor fi unii determinanți pentru destinele generațiilor viitoare și a proclamat că este necesar ca Rusia să devină un centru de atracție pentru întreaga Eurasie și să-și consolideze democrația, drepturile și libertățile cetățenilor, precum și participarea acestora în conducerea țării. Nimeni nu l-a crezut, dar nici nu-și propusese să-i facă să-l creadă.”. (p. 27).  Este de înțeles: limbajul de lemn comunist era înlocuit cu limbajul de lemn liberal/ democrat, dar ideea că Rusia vrea să devină buricul pământului nu poate fi ignorată de cei care i-au urmărit anii anteriori de ”domnie”.

 

Descriind învestirea președintelui Federației Ruse, V.V. Putin, la 7 mai 2012, Stanislav Belkovski (SB), autorul subliniază că aceasta a fost cea de a TREIA urcare pe ”tronul de la Kremlin” (p. 23). Presupunând că traducerea a fost riguroasă, ideea de tron (împărătesc!) este strecurată chiar de la început, paralela cu cel de al Treilea Reich nefiind greu de făcut (chiar dacă nu justificată în planul realităților germano-ruse). Dincolo de democraticile denumiri de ”președinte” apar cele autocrate de țar/ fuhrer. Dar, democrație și popor sunt doar cuvinte tocite prin uz… Sugerând modul de gândire al noului Cezar/ Czar/ Țar SB scrie: ”Ce mai contează poporul?! Conducătorul va întruchipa mereu poporul.” (p. 31).  Și tot pe linia analizelor cu iz de adevăr, SB scrie: ”Rusul, din punct de vedere istoric, nu e deprins să fie cetățean. Iar rușii, în general, s-au considerat mereu mai degrabă o populație – obiect al conducerii, decât un popor – subiect și sursă a puterii” (p. 35). Excelent diagnostic! Nimic etnic aici. Pur și simplu este vorba despre o înapoiere culturală istorică cronică, în formă continuată și mult agravată acum de intempestivul Putin. Nici nu mai are rost să fac o paralelă cu situația din România: similitudinea este frapantă. Suntem o populație care locuiește/ supraviețuiește pe un teritoriu, și mai puțin un popor care să aibă sentimentul solidarității și al conștiinței de neam. Paradoxal, asigurările date de la toate nivelurile cum că România nu se află în pericol în noile contexte au avut darul de a face să dispară și ultimele semne de preocupare pentru soarta României din dezbaterile oficiale și de pe forumuri…. Un psiho-sociolog ar putea evidenția clar diferența de voce publică a românului de până la anexarea Crimeii de către Rusia și de după acest eveniment: de la implicare la neimplicare, de la fermitate la blazare, de la tonuri ridicate la tonuri anemice sau …mute. Spun asta și cu gândul la faptul că gândirea sociologică românească (fostă Sociologia militans) este extrem de anemică, spre inexistentă. În pofida faptului că SB s-a hotărât să scrie o carte de promovare și de explicare a personalității (controversate a) lui Putin, nu pot să nu constat că observațiile/ speculațiile/ interpretările/ constatările/ concluziile sociologului rus sunt de mare rafinament, iar SB se dovedește a fi și un fin observator uman, nu doar un abil promotor de imagine. Este greu pentru un hermeneut amator ca mine să iau de bună afirmația lui Belkovski din finalul acestui prim capitol despre Rusia din vremea lui Putin: ”Cetățenii educați, ROG, nu-l mai suportă pe Putin. Ei vor obține prăbușirea putinismului și ca sistem politic, și ca filosofie de conducere a ”populației”. Dar cât a mai rănmas până atunci, o să vedem. În istorie calitatea procesului e adesea mai importantă decât viteza lui” (p. 43).  Trebuie să precizez că ROG este un concept sociologic lansat de SB prin care se înțeleg Cetățeni Ruși Educați (CRE). Probabil, SB are în vedere intelighenția rusă, fatalmente minoritară și adesea pasivă în plan politic. De aici, cred eu, șansa ca regimul autocrat putinist susținut și bine reprezentat de serviciile de intelligence să fie eliminat de intelighenția este una minimă pe termen mediu (10-15 ani). Pe termen lung (decenii), însuși Putin va fi doar o amintire (”Pe termen lung vom fi cu toții morți” spunea J.M. Keynes). Aplicând Metodologia Scop Mijloc (MSM), deduc că meciul secolului din interiorul Rusiei, anunțat de SB, acela dintre intelighenția rusă și intelligence-ul rus este nu doar unul inegal și cu condiții impuse de doar una dintre ”echipe”, ci este și unul cu un final previzibil. Ca să nu (mai) amintesc de postmodernismul putinian care presupune co-oncurență/ co-opetition, adică cele două tabere nu doar se vor concura, ci se vor concura cooperând și vor coopera de pe poziții concurente.

 

(va urma)
Liviu Druguș                                           Miroslava, Iași                        20 august 2014

 

liviusdrugus@yahoo.com                                                        www.facebook.com/liviu.drugus

 

 

 

Webografie pe tema autocrației putiniene și a rolulului destabilizator al acesteia în lume:

http://adevarul.ro/cultura/carti/la-e-alergic-putin-1_53f4967f0d133766a86e2e59/index.html Putin și Noua Rusie

 

http://adevarul.ro/international/europa/noua-rusie-armata-unirea-militara-regiunilor-separatiste-donetk-luhansk-1_53ef684e0d133766a853e621/index.html

 

http://adevarul.ro/international/rusia/angela-merkel-l-a-sunat-vladimir-putin-0ra-2-noaptea-1_53eeeeda0d133766a851bab2/index.html      Ion Petrescu: Angela Merkel l-a sunat pe Putin la 2 noaptea (16 august 2014, Adevărul)

http://adevarul.ro/international/europa/tragedia-ucraineana-esecul-organizatiilor-internationale-nesiguranta-ue-jocul-anticipativ-moscovei-1_53ef148e0d133766a85277b1/index.html   Cristian Unteanu: tragedia ucraineană și jocul anticipativ al Moscovei  (16 august 2014, Adevărul)

 

http://crash4crantz.wordpress.com/2014/08/08/ultima-oprire-rusia-natalia-kliuceariova/  

 

http://adevarul.ro/economie/business-international/putin-strange-romania-menghina-nordsi-sud-est-vest-1_53dbafbd0d133766a8ed6905/index.html?science=53dc753e9056b#__ Putin strânge menghina nord și sud împotriva României

 

http://www.ziare.com/international/ucraina/oficial-american-propaganda-rusilor-e-mai-periculoasa-decat-in-timpul-razboiului-rece-1299698

 

http://www.europalibera.org/content/article/25447230.html Eurasianismul lui Dughin o doctrină resentimentară și primejdioasă (by Dan Alexe)

 

https://www.youtube.com/watch?v=AAeHfOTgk7w&feature=share Putin despre el însuși, film de 52 de minute (Occidentul se teme de mine)

http://www.hotnews.ro/stiri-international-17581995-aleksandr-dughin-fost-demis-universitatea-lomonosov-din-moscova.htm Dughin înlocuit cu extremistul Jirinovski

http://cabalinkabul.wordpress.com/2014/03/17/despre-eurasianism-si-nou-amenintare-de-la-est/

http://www.romanialibera.ro/special/documentare/cum-a-divizat-rusia-europa-de-est–i–341121 Cum a divizat Putin Europa de Est, România Liberă, iunie 2014

http://cabalinkabul.wordpress.com/2014/04/11/psihopatul-putin-si-privirea-lui-serpeasca/ Psihopatul Putin și privirea lui șerpească

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/21/rusia-lui-putin-in-viziunea-lui-s-belkovski-corupta-ineficienta-agresiva-1/ Rusia lui Belkovski 1

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/02/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-5/ Gorby 5

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/02/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-4/ Gorby 4

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/28/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-3/ Gorby 3

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/12/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-2/ Gorby 2

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/09/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-1/ Gorby 1

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/04/larry-l-watts-despre-foarte-discretul-management-romanesc-al-prieteniilor-prea-evidente-3/   Larry Watts

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/14/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-1/  Secu 1

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/23/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-2/  Secu 2

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/01/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-3/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/03/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-4/ Secu 4

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/13/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-5/ Secu 5

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/22/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-6/ Secu 6

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/28/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-7/ Secu 7

 

http://adevarul.ro/economie/business-international/cum-exploateaza-pragmaticul-putin-marea-ipocrizie-apusului-1_53ad8dc50d133766a8f32185/index.html Cum exploatează pragmaticul Putin ipocrizia Apusului

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/02/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-5/

 

http://www.foreignaffairs.com/discussions/interviews/nato-is-back Rassmunsen despre Putin și Comentariile aferente

 

http://politik.md/articles/externe/ultima-ora-rusia-are-o-propunere-irezistibila-pentru-tarile-baltice-in-schimb-le-cere-iesirea-din-nato/26409/  Cumpărarea de sinucideri politice cu mijloace economice în Baltics

 

http://adevarul.ro/moldova/actualitate/presa-rusa-cia-pregateste-impreuna-romania-euromaidan-chisinau-1_53a7d6aa0d133766a8d1d9d5/index.html Propaganda rusă își continuă misiunea destabilizatoare în R Moldova

 

http://razvanvanfirescu.wordpress.com/2014/06/23/kgb-ul-la-putere-sistemul-putin-thierry-wolton/ Recenzie la cartea lui Wolton KGB ul la putere. Sistemul Putin

 

http://adevarul.ro/cultura/istorie/o-eterna-discretaalianta-1-1_53a9361f0d133766a8da1479/index.html?science=53a96069e336e# Discreta și eterna alianță germano-rusă…

 

http://adevarul.ro/international/europa/razboiul-secret-rusiei-exploatarii-gazelor-sist-europa-1_53a6b6b30d133766a8cc0934/index.html  Războiul Rusiei împotriva exploatării gazelor de șist

 

http://vox.publika.md/politica/ce-a-uitat-azi-vladimir-vladimirovici-putin-514522.html Putin nu renunță – în fapt – la intențiile sale. Dușmanii păcii: forțele ”de dreapta”.

 

http://www.evz.ro/despre-partida-rusa-putin-dughin-si-romania-.html Dughin vizitează România în iunie 2014

 

http://www.reportervirtual.ro/2014/07/cea-mai-toxica-televiziune-din-lume-a-ajuns-si-in-argentina.html Putin lucrează la imagine: Russia Today ”cea mai toxică televiuziune” va fi preluată în Argentina (20 iulie 2014)

 

https://us-mg5.mail.yahoo.com/neo/launch?.rand=98hlb9tksp4b7#5869797078 Tismăneanu despre Funesta doctrină a lui Putin!

 

http://tismaneanu.wordpress.com/2014/07/31/revolutie-si-contrarevolutie-in-rusia-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/  Revoluție și contrarevoluție în Rusia (Vladimir Tismăneanu)

 

Reclame

Mihail Gorbaciov – groparul leninist al comunismului bolșevic sovietic rus expirat și al Imperiului răului (3)


 

CUPRINSUL celor 5 episoade ale pseudorecenziei

 

  1. a). Numerologie sovietică medievală și feudală. b) Ucraina în ecuația geopolitică a trecutului sovietic, cu sugestii clare pentru geopoliticile prezente și viitore. (4 pagini)
  2. Cum se educau politrucii sovietici (cu reminiscențe în contemporaneitate). (3 pagini)
  3.  a) Mihail Gorbaciov – o piesă de șah intens jucată pe eșichierul politicilor bolșevice elaborate preponderent cu ajutorul serviciilor de informații  Istoria creșterii și decăderii Imperiului Răului. (2 pagini); b) Gorbaciov, promotorul reformării economice a sistemului sovietic/ bolșevic, dar fără reforme politice adecvate (5 pagini); c) Cum funcționa aparatul birocratic de partid și de stat (nomenclatura/ sistemul/ sfânta sfintelor) în URSS (cu similarități evidente și țările din ”lagăr” (15 pagini)
  4. Gorbaciov și restul lumii. Implicarea reformistului leninist în obținerea păcii mondiale  pentru salvarea imperiului rus/ sovietic. Politica externă gorbaciovistă – melanj de influențe externe și încercări de a influența mersul lumii (…..)
  5. A utilizat Mihail Gorbaciov concret și conștient ”Metodologia Scop Mijloc” în strategiile și tacticile sale reformiste, sau povestirea actuală (2013) a unor fapte de atunci este redată cu termeni preluați din MSM?  Concluzii. Sugestii bibliografice.

 

 

 

(Prezentarea și pseudorecenzia cărții ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika” de Mihail Gorbaciov (n. 1931), Editura Litera, traducere de Justina Bandol, cu o Prefață de Adrian Cioroianu, 651 pagini. Originalul în limba rusă  a apărut în anul 2013 sub denumirea de ”Naedine s soboi: vospominania i razmîșleniia”)

 

Notă: la fiecare dintre episoadele acestei pseudorecenzii voi relua sinteza în cel șapte puncte (sau mai multe, de la episod la episod) dar cu modificări ce au rezultat dintr-o relecturare a cărții, din realitățile momentului sau din dorința de a oferi o formulare mai clară. Cititorii pot face și o lectură separată a acestor punctări sintetice cu folosul de a vedea cum pot să se transforme niște texte în funcție de noile contexte, subtexte sau pretexte.

 

Prima parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/09/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-1/

 

A doua parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/12/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-2/

 

Mihail Gorbaciov – medicul curant al bolnavului imperialist sovietic a săpat adânc și temeinic o groapă pe măsura celebrului viitor decedat. Este moartea Imperiului Răului o eroare politico-medicală gorbaciovistă sau a fost sfârșitul firesc al unui sistem anacronic și împotriva naturii? Este, în orice caz, o realizare măreață a gândirii medical-politice sovietice: simultan cu rețeta prescrisă pentru însănătoșirea bolnavului (Gorbaciov) să pregătești  eutanasierea și certificatul de deces (Elțîn), precum și ceremonialul funerar (președinții a trei foste republici sovietice: Ucraina, Rusia, Belarus).

  • Boris Elțîn (”Țarul Boris”) a dat lovitura de grație statului sovietic și a coborât – în extaz și în adânc –  sicriul statului sovietic imperialist în groapa săpată de Gorbaciov. Un șir de președinți americani (Nixon, Reagan, Bush, Clinton) i-au cântat, fericiți, prohodul.
  • Vladimir Putin dorește cu ardoare întoarcerea mortului de la groapă. Rebotezarea fostului imperiu cu numele de Uniunea Euroasiatică sugerează clar că este vorba despre continuatoarea Uniunii Sovietice, dar și o contrapondere fermă și agresivă la adresa Uniunii Europene. Deputații putiniști îl acuză, în luna mai 2014 (http://www.mediafax.ro/externe/un-grup-de-deputati-rusi-cere-judecarea-lui-mihail-gorbaciov-pentru-destramarea-urss-12446188), pe fostul președinte al Uniunii Sovietice de impericid. Memorialistul Gorbaciov are doar cuvinte de ocară pentru ”veselul” Elțîn și doar cuvinte de laudă pentru nostalgicul gorbaciovist-leninist Putin. Propunerea mea, din anii 90 – ca soluție necesară și posibilă de asigurare a păcii și prosperității pe termen lung – este crearea de urgență și în mod temeinic a Uniunii Euroatlantice care să reunească (pentru început) Americile, Australia, UE, Japonia, Israel și Turcia.
  • Dialog peste decenii între fostul director al CIA și președinte american George Bush (1981 – 1989) și fostul KGB-ist și premier-președinte rus Vladimir Putin (1999 – prezent). Va deveni oare o regulă ca directorii de servicii secrete să devină șefi de stat?
  • Mihail Gorbaciov ne deslușește – parțial, dar fundamental – poziția și rolul Ucrainei în imperiu, în afara acestuia și împotriva supraviețuirii imperiului. Concluzia mea: imperiul rus nu poate fi refăcut decât pornind de la fundamentele geopoliticii imperiale (Drang nach West!), pornind din Ucraina. De aici și importanța crucială pentru Occident și NATO de a nu recunoaște niciuna dintre modificările de frontiere făcute de Rusia prin forța armelor, a propagandei și a promisiunilor mesianice în teritoriile care definesc în plan internațional statul ucrainean.
  • Câteva interesante considerații perestroikiste personale despre gerontocrația feudală sovietică (De la Lenin la Gorbaciov) descrise de memorialistul Gorbaciov demonstrează că bolșevismul rus a fost un feudalism de stat cât se poate de primitiv, dar  care aspira la o modernizare industrială și militară care să impună teamă și respect restului lumii.  N-a fost să fie…
  • Un istoric poet(ic) și un om politic amator – Adrian Cioroianu – îl descrie pe Gorbaciov ca ”inovator al Istoriei”. Consider metafora ca fiind exagerată. Gorbaciov este doar noul Lenin (cel din ultimii săi ani de viață,care a pus sistemului creat de el un diagnostic destul de corect: ineficiență cronică), care a propus și impus remedii neadecvate în vederea unei iluzorii însănătoșiri, apoi a tras o concluzie și a închis o paranteză (ambele triste pentru sistemul totalitar și imperial sovietic rus). Toate acestea s-au desfășurat într-un crâmpei de istorie umană. Acest crâmpei (o simplă paranteză istorică) a durat, din păcate,  peste 7 decenii.
  • Ucraina este descrisă în carte ca fiind teritoriul în jurul căruia s-au desfășurat evenimente importante în timpul revoluției bolșevice, în timpul celui de-al doilea război mondial, în fisurarea URSS ului, dar și în destrămarea definitivă a statului sovietic.  Nu în ultimă instanță se conturează și speranțele – trecute și recente – ale lui Gorbaciov de refacere a statului sovietic, speranțe legate de Vladimir Putin (noul Stalin?). Pentru Gorbaciov, Putin este șansa Rusiei de a redeveni un imperiu cu impact mondial major. În triada puterilor principale din acest secol (SUA + UE, Rusia, China) personal cred că se va aplica mereu principiul demonstrat în triumviratele romane: doi se aliază împotriva celui de-al treilea, cu gândul să-l slăbească pe partenerul rămas și să domine nestingherit mapamondul…
  • În derularea evenimentelor din Ucraina, Vladimir Putin (cel care – se speră de către nostalgici – va reface imperiul rus/ sovietic) a aplicat în mod adecvat, pe termen scurt, Metodologia Scop Mijloc. În câteva pasaje din cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”) și Mihail Sergheevici Gorbaciov arată că judecă lucrurile prin prisma MSM. Le voi dedica acestor pasaje un episod aparte. Filiera apropierii lui Putin de acest mod de gândire este, cred: Aristotel – Marx (mare iubitor de Aristotel) – SpinozaMachiavelli – Lenin – Nietzsche – Hitler – Stalin – Gorbaciov – Putin. Desigur, nu pot ocoli adevărul că forma concretă, sistematizată și teoretizată a Metodologiei Scop Mijloc îmi aparține… Iată câteva dintre dovezile că MSM a fost folosită, până acum, în mod (majoritar) corect, dar probat deocamdată pe termen scurt, de către urmașul ideologic al lui Lenin și Gorbaciov, Vladimir Putin, dar fără a mă putea pronunța asupra soldului contului Beneficii și Pierderi pentru fiecare caz în parte, neavând date concrete. Iată etapele MSM folosite de Putin:  a) o definire clară a scopurilor de urmărit (1. finale, adică strategice; 2. intermediare, adică tactice; 3. imediate, adică operaționale); b) o gamă extrem de largă de mijloace cu combinații inedite, cu o alternare rapidă a mijloacelor (temporale, spațiale, propagandistice, de imagine, de comunicare, sentimentale, istorice, financiare, economice, politice, militare, umane, informaționale, energetice, legale sau/ și ilegale etc.). Unul dintre mijloace este chiar specialitatea de bază a președintelui rus: cumpărarea de influențe în mass media, propagandă subversivă și bănci: http://www.paginaeuropeana.ro/un-analist-american-avertizeaza-romania-sa-se-fereasca-in-urmatorii-ani-rusia-va-cumpara-mass-media-si-banci/ ; c) renunțarea la un traiect ce pare a fi dezavantajos în plan strategic sau tactic și inițierea unui proiect alăturat dar care face parte din ansamblul de scopuri urmărite; d) jocul la cacealma (la derută), devierea atenției prin lansarea de teme, probleme colaterale etc. care se constituie în mijloace de  apropiere de scopul propus. În mod evident (văzut prin prisma rezultatelor) Ucraina s-a aflat mereu în defensivă, iar conciliatorii occidentali au temporizat la maxim măsurile împotriva Rusiei. Va fi interesant de văzut, peste un număr de ani, ce va scrie Putin în ”Amintirile” sale… Probabil ceva foarte asemănător cu ceea ce va scrie și Gorbaciov în viitoarele sale cărți de memorialistică… deoarce ambii împărtășesc aceleași năzuințe și agreează modul de gândire și acțiune (managementul) bazat pe scopuri, mijloace și adecvarea scop/mijloc. (extras din episodul 3 al pseudorecenziei mele la cartea de memorialistică a lui Gorbaciov apărută anul trecut la Editura Litera).
  • Tot în categoria ”memorialistică pe tema destrămării Imperiului Răului” recomand cartea generalului moldovean (fost sovietic) Ion Costaș, ”Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război ”nedeclarat””, Ed Rao, 2012, 666 pagini, unde se devoalează mai clar unele dedesubturi ale politicii gorbacioviste, dar și sublinierea implicării KGB în procesele perestroikiste. O carte mai recentă, semnată de Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial. Culisele loviturilor de stat din URSS”, Ed Ștefan, București, 2014, 302 pagini, are meritul de a pune punctul pe i tocmai în ce privește aspectele ocolite sau tratate superficial de Gorbaciov în cartea ”Amintiri”. Tot la capitolul ”recomandări bibliografice” amintesc volumul intitulat ”Scrieri alese” de Mihail Gorbaciov, apărut la București, în Editura Politică în anul 1987. Este deja de domeniul investigațiilor istorico-jurnalistice și deontologice misiunea de a compara textul gorbaciovist original al Declarației sale din 15 ianuarie 1986, publicat, în carte, în Anexe.  Sugerez acest lucru cunoscătorilor de limbă rusă, cu scopul de a verifica, prin comparație, care dintre texte, cel publicat în anul 1987 sau cel tradus și publicat în anul 2013, este mai apropiat de originalul publicat în 1986. Spun asta deoarece cele două texte diferă mult atât ca stil de traducere, cât și ca lungime. Este posibil ca Gorbaciov însuși să facă o selecție a paginilor din acea Declarație, dar este posibil și ca Editura Litera, dar și traducătoarea Justina Bandol să fi operat anumite modificări față de originalul rus al cărții de față, modificări ce ar trebui consemnate ca atare, cu motivațiile de rigoare. În cazul în care selecțiunea textelor aparține  chiar lui Gorbaciov, fără a menționa acest lucru, gestul este cu atât mai condamnabil, fiind unul asimilabil mistificărilor bolșevice tipic leniniste și staliniste. Am procedat la această atenționare din considerentul că unele omisiuni din textul original pot să devoaleze unele atitudini sau intenții ale autorului de a cosmetiza adevărul istoric, atât de relativ și de firav în aceste momente de încercări de restaurație imperială rusă (și chiar sovietică). Preocuparea guvernului Ponta de a mângâia și de a accepta (într-o formă sau alta) ambițiile imperiale ale președintelui Putin se poate deduce și dintr-un fapt aparent banal, dar extrem de grăitor. În seara zilei de 27 mai 2014, la Radio România Actualități, în cadrul emisiunii de seară pentru copii s-au transmis câteva povestioare din literatura sovietică… Așteptăm ca RRA să transmită pilde socialiste/ revoluționare și din alte literaturi cum a ar fi cele din Coreea de Nord,  Cuba sau Mongolia…  (O posibilă explicație a ”sovietizării” României este oferită de George Friedman, președintele Stratfor, în ziarul Adevărul din aceeași fatidică dată, 27 mai 2014: http://adevarul.ro/international/rusia/george-friedmanrusia-isi-foloseste-serviciile-informatii-manipula-procesul-politic-romania-1_5384b57e0d133766a80d084d/index.html )

 

 

 

 

Mihail Gorbaciov – o piesă de șah intens jucată pe eșichierul politicilor bolșevice elaborate preponderent cu ajutorul serviciilor de informații  Istoria creșterii și decăderii Imperiului Răului.

 

Nota: Ca și Stalin, Gorbaciov și Putin sunt mari amatori și buni jucători de șah. Cu o întârziere greu explicabilă, șahul va fi disciplină opțională în școlile din România începând din toamna acestui an 2014.

 

Cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”” este o autobiografie ad hoc, dar și o biografie a statului sovietic de la apariția acestuia (Lenin) și până la dezagregarea sa (Elțîn), cu scopul de a reliefa unele aspecte neabordate în volume de memorialistică anterioare. Plecarea de la putere sau din viață a unor personaje dezleagă, de regulă, povestitorul de orice restricții autoimpuse. Gorbaciov nu ezită să precizeze, în legătură cu unele evenimente, că este ”pentru prima dată când spun public acest lucru”. Desigur, ne putem întreba: ce l-a reținut pe autorul acestor memorii să o facă până atunci? Răspunsul – mai mult ca sigur – nu va veni, astfel încât spațiul speculațiilor rămâne nelimitat. Citind cu atenție cele peste 600 de pagini ale cărții am observat multe referiri la activitatea serviciilor de informații americane, dar foarte puține referiri concrete la activitatea serviciilor de informații sovietice (abia în final sunt ”devoalate” câteva imixtiuni ale KGB în activitatea liderilor politici), fapte cunoscute în mod nemijlocit de ultimul dictator sovietic. Cred că minciuna prin omisiune este o practică bolșevică permanentă și chiar aș putea spune că personajul principal al cărții de față este KGB ul din perioada imediat postbelică (în 1946, Gorbaciov avea 15 ani) și până la schimbarea denumirii acestuia în FSB. Practic, abia dacă se fac trimiteri foarte aluzive la niște interceptări ale unor discuții, dar trimiteri concrete la activitatea KGB ului sau la eventualele legături cu această instituție nu există în carte. Așadar, un personaj din carte care strălucește prin lipsă (KGB) nu poate fi trecut cu vederea, ci va fi menționat de mine ca actor potențial ori de câte ori contextele redate de autor o vor sugera.  Recent apăruta carte a lui Vladimir Alexe, Kremlin confidențial. Culise ale loviturilor de stat în URSS, Ed Ștefan, București, 2014, compensează substanțial această mare lipsă, punând pe primul plan KGB și infiltrările acestuia în partid și în întreaga viață a statului sovietic. Culmea implicării KGB ului în schimbările de cadre (și chiar de sistem) din URSS o reprezintă următoarea întâmplare, descrisă de Vladimir Alexe: ”Regimul Gorbaciov, mai inventiv, inaugurează ănsă o fază nouă, în stilul diversiunilor și manipulărilor KGB. În iunie 1987, întreaga lume va afla, înmărmurită, de isprava unui tânăr vest-german, care aterizează în plină Piață Roșie, pilotând clandestin din Finlanda până la Moscova un mic avion. Urmarea? Conducerea Armatei Roșii este sever epurată. Vor urma și alte isprăvi de același gen, bine mediatizate în URSS și în lumea întreagă, până la șirul evenimentelor istorice din 1989. Morala fabulei? Aceeași: KGB ul, adică serviciul secret, nu mai era inima sistemului. El devenise chair sistemul. De aceea, eșecul puciului din 19 august 1991 va marca doar sfârșitul KGB ului ca organizare” (Vladimir Alexe, op. cit., p. 297).

 

În primul rând, Gorbaciov nu suflă un cuvânt măcar despre vreo eventuală racolare sau tentativă de racolare a sa, în tinerețe, din partea KGB, operațiune mai mult decât probabilă și care nu va putea fi dovedită decât în era post-Putin. El înlocuiește această foarte probabilă asociere a sa cu structurile militarizate ale serviciului secret sovietic cu o trimitere la ”originea lui socială sănătoasă”, fapt care – chipurile!  – ar explica ascensiunea sa politică, ideologică și administrativă mai mult decât rapidă. Mai degrabă, susținerea kgb iștilor Brejnev și Andropov poate fi mijlocul principal care l-a catapultat pe Gorbaciov pe culmile administrației comuniste sovietice. Voi transcrie și comenta acele pasaje din carte care pot fi aduse în sprijinul ipotezei mele. În anii în care soții Gorbaciov aveau deja un ”renume”, fără să fie precizată – în carte – data exactă, aceștia au făcut (cel puțin) o vizită în străinătate, vizită cu consecințe directe, dar nu imediate, pentru destinul familiei Gorbaciov. Dar cine putea face vizite în străinătatea vestică, dacă nu doar prietenii sau oamenii de încredere ai KGB ului? Intersantă mi se pare descrierea de către Gorbaciov a consecințelor acestei vizite misterioase (o fi data la care a fost ”capcanizat” Gorby de către serviciile occidentale?): ”La un moment dat, în Sovietskaya Rossiia a fost publicat un material în care se afirmă că, vezi Doamne, într-una dntre luările mele de cuvânt în străinătate aș fi spus că încă din anii tinereții eu și Raisa Maksimovna ne propuseserăm să subminăm din interior partidul comunist. Ei asta-i! Minciuna trebuia să fie grandioasă, nu?  E o prostie, unul dintre falsurile pe care le-au lansat despre mine în toți acești ani ”tovarății” meide idei” (p. 109).  Nu putem trece cu vederea precizarea autorului că, în ultimul an de studenție, el a participat la întâlnirea profesorilor și studenților de la Drept cu Jawaharlal Nehru, conducătorul indian care l-a impresionat mult pe Gorbaciov prin umanismul și pacifismul său. Evident, studenții care aveau dreptul să participe la astfel de întruniri erau foarte atent selecționați și îndelung monitorizați de KGB. De asemenea, a primi, după absolvirea facultății, repartiție directă la Procuratura URSS din Moscova, la 25 de ani era o realizare care nu ținea doar de rezultatele la învățătură. Ascensiunea lui Gorbaciov a fost pe cât de fulminantă pe atât de … inexplicabilă pentru analiști sau publicul larg. El însuși s-a simțit ”obligat” să sublinieze această ciudățenie încă neexplicată: ”…cititorului îi va veni greu să înțeleagă cum s-a putut ca un om ieșit dintr-o provincie anonimă a Rusiei să ajungă să ocupe funcția cea mai înaltă în stat. Mă lovesc de această uimire până în ziua de azi” (p. 157).  A pune pe seama ”întâmplării”  ascensiunile, mutările și asocierile cu personaje importante din ierarhia sovietică ține, cred, de o posibilă naivitate a cititorilor, respectiv a analiștilor. Și totuși, Gorbaciov, cunoscător al acestor mecanisme politice, alege să o facă, în continuare, pe uimitul, pe naivul: ”Activitatea mea în funcția de prim secretar al comitetului orășenesc (Stavropol- nota LD) al partidului s-a întrerupt pe neașteptate. Din nou întâmplarea.” (p. 162). Iar minunile continuă pe bandă rulantă. Pe 10 aprilie 1970, la doar 39 de ani, Gorbaciov este ales – în unanimitate! – prim-secretar regional al PCUS Stavropol. Apoi, kgb istul Brejnev îl desemnează la ”domnie” pe fostul director al KGB Iuri Andropov, care îl lasă apoi la conducere pe favoritul său Gorbaciov

 

Secretomania era intrinsecă funcționării clanurilor feudale sovietice. De aici și importanța supradimensionată pe care o aveau serviciile secrete, celebrul KGB fiind atotprezent în familii și instituții, orice abatere de la linia stabilită de Partid fiind imediat cunoscută și penalizată. Cele două cazuri de demitere la vârful puterii sovietice (Hrușciov și Gorbaciov) au fost posibile aplicând întruniri secrete, comploturi cunoscute doar de inițiatori, de câțiva apropiați și – foarte probabil – de KGB. Iată un fragment care sugerează complotul de mazilire a lui Hrușciov: … Fiodor Kulikov a făcut parte dintr-un grup mare de secretari regionali de partid care au fost chemați în secret la Comitetul Central și care s-au aflat nu departe de Kremlin atunci când s-a adunat Prezidiul CC care îl judeca pe Hrușciov și care a înaintat în plenară propunerea de a-l demite din postul de prim secretar și de a-l scoate la pensie”. (pp. 148 – 149). În același timp, acei secretari care nu trebuiau să participe la anumite ”evenimente” lucrurile se ”rezolvau” rapid și persoana în cauză era ținută în off side. De ex. secretarul regional Efremov, un hrușciovist convins, trebuia să fie ținut la distanță în perioada când mentorul și idolul său urma să fie destituit. Și… chiar așa s-a întâmplat: ”Efremov nu luase parte la pregătirea ”loviturii de palat” din octombrie 1964. … Nu fusese înștiințat dinainte de plenara CC, iar când aflase și se repezise la aeroport, i se spusese că avionul are o defecțiune și decolarea se amână. E limpede că întârzierea fusese planificată dinainte” (p. 150).

 

Mihail S. Gorbaciov l-a cunoscut de președintele KGB Iuri Andropov chiar în tulburele an 1968 (invazia de la Praga),  persoană pe care a agreat-o și care l-a agreat mult pe Gorbaciov, deși acesta din urmă afișează, ipocrit, rezervele sale în ”agreabilitățile” de la vârful nomenclaturii: ”Am devenit oare apropiați? Probabil că da. Spun asta cu un dram de îndoială pentru că mai târziu m-am convins de un fapt: la vârful puterii sentimentele omenești au prea puțin loc” (p. 203).  Probabil, dezamăgirea lui Gorbaciov  a venit după ce a fost înfrânt de ”sfânta sfintelor”, în august 1991, desigur cu ajutorul unor structuri nostalgice din KGB.

 

În anul 1980 (anul morții premierului reformator, Kosîghin, celînlăturat de Brejnev din elita politică), Gorbaciov ajunge la Moscova în calitate de secretar al CC al PCUS, propus de stalinistul și kgb istul Brejnev, după o monitorizare directă și îndelungată de către acesta din urmă.  ”Aproape toți îmi aruncau priviri crucișe, unii mă priveau ca pe un ”parvenit”.   … Adesea simțeam că mă sufoc, că mi se face rău la ședințele Secretariatului. Pe vremea când fusesem prim-secretar al Comitetului regional din Stavropol avusesem mult mai multă libertate decât aici, în cele mai înalte eșaloane ale puterii.” (p. 255).

 

Gorbaciov, promotorul reformării economice a sistemului sovietic/ bolșevic, dar fără reforme politice adecvate. Concluzia la care ajunge cititorul cărții este că Gorbaciov nu avea cum să însănătoșească economic sistemul, atât timp cât acesta rămânea încorsetat în chingile politicii dogmatice, autocrate, imperiale, nedemocratice, de comandă. Pe parcursul cărții autorul își descarcă nemulțumirile față de modul primitiv și haotic în care funcționa economia, Gorbaciov fiind mulți ani și la multe niveluri responsabil cu probleme agrare, punctul cel mai slab al economiei sovietice. Gorbaciov a fost bine intenționat în planurile sale de a revigora agricultura, drept pentru care a făcut și studii economice și agronomice, din dorința de a înțelege corect situația sub aspect tehnic, dar și pentru a avea autoritatea specialistului pe probleme agrare (nu doar a ideologului). Simplele ”pile” puse la CC al PCUS pentru a obține fonduri suplimentare pentru agricultură s-au dovedit insuficiente, iar piața era mereu flămândă de bunuri alimentare (foame astâmpărată prin importul de bunuri alimentare, plătite cu bani din vânzarea petrolului. La fel s-a întâmplat (adică au sucombat) și cu propunerile sale de responsabilizare și de răsplătire (după merite!) a producătorilor. Abia spre finalul cărții, după ce a descris cum a suferit cunoscutele dezamăgiri și înfrângeri, Gorbaciov apreciază corect ordinea firească a lucrurilor: trebuia început cu începutul adică cu verificarea clarității și corectitudinii scopurilor (domeniul politicului, cf. terminologiei MSM), și abia mai apoi trebuiau gândite și aduse acele mijloace apte să ducă la atingerea, fie și parțială, a scopurilor. Mai exact, exprimat în terminologie MSM, nu-ți propui un scop dacă ai îndoieli în legătură cu capacitatea reală  de a aduce mijloacele necesare, de a le combina inteligent și de a le consuma cu eficacitatea estimată. Orice diminuare la nivel de mijoace trebuie urmată imediat de o diminuare a ”înălțimii” scopurilor de atins. Asta îmi permite să spun că Gorbaciov avea o oarecare cunoștință despre gândirea bazată pe scopuri și mijloace, dar uita de ea (în sens aplicativ, practic) tocmai când trebuia să ia decizii cruciale… Așadar, în sinteză, pot spune că Gorbaciv a fost robul și victima gândirii marxiste târzii, când teza că ”economicul determină politicul” era la mare apreciere. Mai exact, proasta definire a economicului (=  forțele de producție) se află la originea confuziei marxiștilor care au crezut că ”forțele de producere” a bogăției pot determina mersul istoriei, mai exact că prin tehnicitate superioară productivitatea muncii crește fără limite… iar bunăstarea va veni, indiferent de alte contexte. Gorbaciov și-a împănat toate cuvântările sale (chiar și înainte de 1985, atunci când a devenit ”Dumnezeu și Țar” la nivel de Uniune) cu sublinieri referitoare la rolul hotărâtor al Revoluției tehnico-științifice. Cu alte cuvinte, Gorbaciov credea că tehnicul (inginerimea!) definesc și îmbunătățesc economicul. Dar comanda/ decizia/ alegerea direcțiilor de dezvoltare economică era făcută la centru, de către Partidul Unic. Abia spre finalul cărții Gorbaciov realizează că fără reforme politice (multipartitism, alegeri libere, liberalizarea circulației forțelor de muncă, a investițiilor etc.). În Raportul la plenarea CC al PCUS din 15 octombrie 1985 ”Cu privire la proiectul ….Direcțiilor principale ale dezvoltării economice și sociale a URSS în perioada 1086 – 1990 și până în anul 2000”, prezentat de Gorbaciov, (marele ”reformator”…) se pleacă, în cel mai clasic și dogmatic mod, de la Marx, Engels și Lenin, subliniindu-se că documentul prezentat ”are la bază teoria marxist-leninistă, analiza realistă a proceselor care au loc în țară și în arena internațională” (Mihail Gorbaciov, Scrieri alese 1985-1986, Editura politică, București, 1987, p. 124)  Pe aceste baze dogmatice, gânditorul reformator Gorbaciov propunea ca ”În următorii 15 ani se prevede crearea unui potențial economic aproximuativ egal cu cel acumulat în întreaga perioadă a Puterii sovietice, creșterea de aproape două ori a venitului național și a volumului producției industriale. Va spori de 2,3 – 2,5 ori productivitatea muncii” (idem, p. 129). Așadar să dublezi toți indicatorii în cca 15 ani, dar pe aceleași baze ”marxist-leniniste”, însemna să afișezi un utopism major și nimic mai mult. Adevărul este că reformatori au fost majoritatea ”țarilor” sovietici: Lenin a vrut să-și corijeze greșelile economice, prin NEP (Noua politică economică) dar a murit la 54 de ani și nu a mai avut timp de … cotituri. Stalin a dus gândirea leninistă inițială/ incipientă la extrem, fiind singurul care nu și-a propus să reformeze sistemul. În schimb, ceilalți, începând cu Hrușciov și terminând cu Gorbaciov au avut cel puțin intenții reformiste. Inclusiv stalinistul Brejnev a avut unele zvâcniri reformatoare, îndeosebi înspre deschiderea față de SUA. Dar prim ministrul Alexei Kosîghin (1964 – 1980) era, (în viziunea lui Gorbaciov) un reformator. Timp de 16 ani (din 18), adică până la moartea sa, Kosîghin a fost premierul lui Brejnev. Iată o discuție a lui Gorbaciov cu Kosîghin (fapt care probează viziunea tehnicistă a reformatorilor sovietici: ”A venit vorba la un moment dat de productivitatea muncii. Eu i-am povestit ceea ce văzusem în Franța vizitând o întreprindere: într-o secție similară cu a noastră lucrau de câteva ori mai puțini specialiști. – Noi nu pierdem la strung, a spus Kosîghin. Strungarul nostru nu e deloc mai rău decât cel din alte țări. Noi pierdem mult din cauza unei proaste organizări a transportului în interiorul fabricii, a gestiunii depozitelor, a culturii generale a producției. Cea mai importantă e gestiunea muncii auxiliare și inginerești. Iar asta necesită schimbări majore. Aici e miezul problemei.     Aici nu m-am mai putut abține și am pus întrebarea ”fatală”: – Aleksei Nikolaevici, de ce ați renunțat, de ce ați lăsat ca reforma dumneavoastră să fie îngropată?  Kosîghin a tăcut, apoi mi-a răspuns tot cu o întrebare: – De ce dumneavoastră, ca membru al CC, n-ați luat cuvântul la plenară în apărarea reformei? – ??  Așa s-a încheiat discuția noastră” (p. 208-209). Am reprodus acest citat deoarece mi se pare sugestiv pentru balanța raportului dintre politic și economic în dezvoltarea unei țări. Politicul (Gorbaciov) a tăcut, nu a luat cuvântul în sprijinul reformei propuse de șeful executivului (Kosîghin), în timp ce Economicul (premierul Kosîghin) se zbătea pe uscat fără un sprijin politic adecvat. Trebuie precizat cu claritate: establishmentul sovietic, nomenklatura de partid, nu avea nevoie de reforme, ci doar de stabilitate. Pentru ca circuitul banilor (șpăgilor, cadourilor) să funcționeze ai nevoie de stabilitate: Orice schimbare de echipe sau de principii/ legi/ directive scădea eficiența rețelelor specializate în deturnări de fonduri, spălări de bani, șantaje sau presiuni politice. Piața neagră era la putere, ea trebuia să supraviețuiască! Restul trebuiau să suporte cu stoicism! Gorbaciov era interesat de metodele manageriale moderne pe care le-a susținut în scurta sa ”domnie”. Aici vreau să fac o observație, de fapt o deducție apărută după citirea acestor ”Amintiri”: URSS ul era un spațiu geografic imens (1/6 din suprafața uscatului Planetei), greu de controlat sau gestionat. Orice schimbare care să aibă rezultate presupunea și TIMP pe măsură. La un asemenea colos nu poți schimba direcțiile de pe o zi pe alta. ”Caii trebuie mânați pe direcția pe care ei evoulează deja”  susținea un futurolog american. De aici amânarea sine die a reformelor economice, încheiate definitiv cu ieșirea din scenă a (bătrânilor) protagoniști. Și totuși, Gorbaciov a început să cutreere lumea în dorința de a prelua idei de schimbare (cu limite, desigur…). I-au plăcut inițiativele, în acest sens, lansate de est-germani și bulgari. Despre bulgari Gorbaciov spune (în 1974) că ”Țara se schimbase rapid. Mie mi se păruse că bulgarii porniseră pe calea cea bună, pe vremea aceea nu știam că se întinseseră mai mult decât îi ținea plapuma și că avea să vină și momentul răscumpărării” (p. 217).  În 1969 (după invazia trupelor Trataului de la Varșovia, mai puțin România, în 1968) Gorbaciov vizitează Cehoslovacia. (unde zidurile erau încă pline de lozinci antisovietice). Strălucește, prin lipsă, mențiuni despre România unde Ceaușescu (alt ”reformator”…) lansase ”Noul Mecanism economico-financiar bazat pe autogestiune”. De altfel, tensionata relație cu Ceaușescu, încheiată cu execuția cuplului prezidențial român în ziua de 25 decembrie 1989, execuție comandată de revoluționarii Ion Iliescu, Silviu Brucan și Petre Roman, așadar despre această relație Gorbaciov nu amintește niciun singur cuvânt. Occidentul este însă locul de inspirație în materie de reformă economică pentru noul politruc Gorbaciov: ”În anii 1970 am vizitat, de asemenea, Italia, Franța, Belgia și Republica Federală Germania” (p. 219). Din păcate, osificarea sistemului sovietic era prea avansată pentru a înviora o economie prea dirijată de la centru ca să se poată vedea revirimente pe termen scurt.  Ajuns în CC al PCUS (din 1980) fiind secretar cu agricultura, Gorbaciov descoperea cu uimire o multitudine de ciudățenii și anomalii care i-au dat, firește, de gândit. ”De pildă, în URSS și în Comunitatea Economică Europeană se producea la vremea aceea aceeași cantitate de cereale. URSS folosea însă 100 – 110 milioane de tone de furaje, iar Comunitatea Economică Europeană – 74 de milioane. În schimb, produsele de origine animală erau la noi mult mai puține decât în Europa” (p. 259). Doar cine nu vroia să vadă ineficiența sistemului nu o vedea! Iar trezirea de conștiință începuse deja să ia contururi tot mai clare: ”… cu cât mă documentam mai mult asupra situației, cu atât mai tare mă cuprindea neliniștea în legătură cu starea de lucruri din agricultură, ba chiar începusem să mă îndoiesc de corectitudinea politicii agrare a partidului” (p. 260). Mediul era distrus, cu consecințe tot mai grave, în pofida controlului care făcea parte din stilul autoritarist de conducere: ”Tăierea dezordonată, haotică a pădurilor și alte acțiuni insuficient chibzuite generaseră probleme ecologice serioase” (p. 260). Apare fireasca întrebare: dacă într-un sistem rigid controlat haosul era la el acasă, cum a fost posibilă distrugerea pădurilor din România postdecembristă tocmai după ieșirea din sistemul planificat? Răspunsul este simplu: nomenclatura comunistă și-a continuat promovarea intereselor proprii, feudale, încălcând cu aceeași nonșalanță legile existente ca și în regimul anterior. Eliberarea din feudalismul comunist rigid a coincis, și la noi, cu liberalizarea jafului, îmbogățirea și consumul fără noimă pe baza a ceea ce au adunat cu mult efort ”iobagii” așa cum îi numea Gorbaciov pe țăranii din colhozurile sovietice. Diagnosticul dur, dar corect a fost pus de Eduard Șevardnadze, pe atunci prim secretar al CC al PC Georgian, în decembrie 1979. A durat încă un deceniu pentru ca sistemul să crape, sper, definitiv. Iată diagnosticul pus de Șevardnadze: ”Totul e putred de sus până jos”. La care Gorbaciov a răspuns: ”Sunt de acord” (p. 264).

Pe acest fond de putreziciune URSS invadează Afghanistanul, iar confirmarea putreziciunii a constat și în faptul că nici Șevardnadze, nici Gorbaciov, în pofida funcțiilor înalte deținute în ierarhia de partid, nu au fost nici consultați, nici informați în legătură cu invazia. Doar Țarul decidea, eventual cu 2-3 acoliți. Un astfel de sistem, lipsit de comunicare pe verticală și pe orizontală nu mai putea rezista mult timp… Americanii au sesizat dificultatea economică în care se afla rivalul lor: ”SUA și alte țări au luat o serie de măsuri împotriva URSS. În particular, americanii au sistat chiar și livrările de grâne pentru care aveam înțelegeri scrise. Acest embargo ne-a lipsit de posibilitatea de a cumpăra aproximativ 17 milioane de tone de cereale” (p. 265). Acest mod de a reacționa al americanilor la invaziile rusești este repetat acum în legătură cu raptul Crimeii de la Ucraina, de către Federația Rusă. Se vor vedea oare efectele sancțiunilor economice actuale tot peste un deceniu?… Reacția de atunci a conducerii sovietice este identică cu cea a lui Putin din luna mai 2014: ignorare și mobilizare internă mai puternică. Atunci, sancțiunile au fost stimulative în plan politic: ”era nevoie de o nouă politică agrară” (p. 266). Calculele au arătat că Rusia putea să se hrănească singură. Dar trebuia schimbat ceva, pe ici-pe colo prin punctele esențiale… ”Nu demult mi-au trecut prin mână materiale care evaluau posibilitățile de asigurare cu alimente a Rusiei de azi, din surse proprii. Și iată că oamenii de știință contemporani au ajuns la concluzia că, dacă ar fi fost folosite pe scară largă metodele moderne de selecționare, noile tehnologii, îngrășămintele chimice, s-ar putea asigura o producție zootehnică și de cereale care să hrănească între 800 de milioane și 1 miliard de persoane anual.” (p. 267).  Se vede clar că politrucul Gorbaciov a rămas la vechea meteahnă leninistă: apelezi la oamenii de știință, introduci Revoluția științifico-tehnică și… gata dezvoltarea economică! (Nota: pentru necunoscătorii de limbă rusă: politruc este forma contrasă a expresiei ”politiceskii rukavaditeli” = conducător politic). Ca să faci Revoluție științifico-tehnică ai nevoie de foarte mulți bani, investiții masive cu rezultate pe termen mediu și lung… Dar grosul banilor se îndrepta(u) spre apărare/ înarmare. Lozinca ”apărării cuceririlor revoluției leniniste” aplicată în practică se concretiza în investiții uriașe destinate înarmării pentru a ține pasul cu nivelul de înarmare al SUA. Dilema ”agricultură sau arme” l-a obligat pe Gorbaciov să renunțe la cursa înarmărilor și să cedeze, pas cu pas insistențelor Occidentului de a face schimbări de substanță în regimurile dictatoriale din lagărul socialist. Iraționalitatea politică genera iraționalitate economică: ”pe atunci (anii 80 – LD), ritmul de creștere a cheltuielilor militare depășea cu mult ritmul de creștere a venitului național” (p. 268). Cu alte cuvinte URSS se înarma de zor…. pe datorie! Liberalizarea – acesta era cuvântul de ordine și în URSS, cuvânt care dădea fiori bolșevicilor bătrâni și încremeniți în proiectul leninist. Nu în ultimul rând, datele exporturilor americane în lume arătau că acestea băteau pasul pe loc. Reapăruse problema piețelor de desfacere pentru foarte dinamica industrie americană. Piețele flămânde ale Orientului sovietizat trebuiau deschise de urgență producătorilor occidentali flămânzi de piețe…! Interesant de știut și de reținut: argumentele (cumulate, combinate și concentrate) cu care a fost convins Gorbaciov să reformeze economia planificată, de comandă, au fost de natură așa-zis pacifist-umanistă, economică, financiară, ideologică, geopolitică și militară. Gorbaciov spera (cred eu) în crearea Casei Europene Socialiste Comune pe care să o conducă împreună cu eurosocialiștii francezi, germani și italieni…  Visele de mărire duc la năruire. Se pare că Putin a preluat – în acest an, 2014 – mesajul și ideologia gorbacioviste dar de pe alte poziții și în contextul în care criza mondială roade deja de aproape șapte ani economiile lumii, iar problema piețelor de desfacere este alternată cu problema locurilor de muncă.

Și totuși, care ar fi răspunsul cel mai tranșant la întrebarea: cum s-a năruit ditamai Imperiul (mă refer nu doar la URSS, ci și la țările Tratatului de la Varșovia și a sistemului comunist dictatorial)? Incredibil, dar – se pare – adevărat! Sistemul nu a fost omorât, ci s-a sinucis doar în aparență (cu multă premeditare!), în ideea supraviețuirii. Gorbaciov nu a avut curajul să declare acest lucru. L-a făcut însă un (alt) ofițer, de data aceasta un militar de carieră, fost ofițer sovietic, fost ministru al apărării în Republica Moldova, generalul Ion Costaș: ”După moartea lui Brejnev, apoi a lui Andropov și Cerneenko, șubrezirea simultană a întregii elite sovietice a fost o evidență din care a decurs, în mod logic, necesitatea unor schimbări. În haosul creat în mod artificial, vectorul acestor schimbări a fost deplasat spre dezintegrarea URSS, proces pe care, la început, nu l-a remarcat nimeni. Practic, conducerea comunistă a Rusiei a distrus cu propriile mâini pentru a doua oară imperiul construit timp de secole. … Nu era posibilă punerea imediată în practică a planului de distrugere a URSS. Trebuia pregătită cohorta de conducători la nivelul Uniunii și al republicilor, pe a căror ideologie să se bazeze această activitate distructivă. Trebuia instalat un anumit haos în care confuzia în privința cadrelor sî joace un rol dinainte stabilit” (Ion Costaș, ”Transnistria….”, p. 10). Așadar, planificarea e bună! În special atunci când scopul planificării este crearea haosului, a confuziei și distrugerii sistematice a sistemului…  OK, distrugere – distrugere, dar în ce scop? (Pentru că nu putem vorbi despre teroriști, subminatori ai existenței umane, ci despre un complot cu scop clar. Dar care era acesta? După ce ne mai plimbă printre ”mijloace” (de ex. schimbarea tuturor conducătorilor partidelor din republici și apoi la nivelurile instituțiilor statului, presupusa luptă împotriva mitei și corupției etc.) generalul Costaș oferă un posibil răspuns care, din punctul meu de vedere, este unul credibil și sustenabil: ”Scopul principal al elitei comuniste a fost acela de a legaliza imensele averi ilicite, dobândite după moartea lui Stalin și, mai ales, a lui Brejnev. Iată de ce, în cadrul luptei dintre grupările din Biroul Politic al CC al PCUS, în sistemul de conducere din anii 80 au pătruns treptat oameni pe care activiștii perestroikăi se puteau sprijini în mutările de șah programate. Epurările de cadre în URSS au început odată cu venirea la putere, în noiembrie 1982, a lui Iuri Andropov. … Vitalie Fedorciuk (noul ministru al MAI, fost director al KGB – nota LD) a demis în decurs de trei ani aproape 100 000 de angajați ai MAI ai URSS” (Costaș, op. cit., pp. 10 – 11).  Acum are sens profund gluma lui Gorbaciov, redată în carte, conform căreia, după ce a vizitat toate palatele, sediile și bogățiile uriașe pe care le deținea Brejnev în calitatea sa de Țar suprem, mama sa a exclamat: ”Leonea, dar ce te faci dacă vin iarăși comuniștii la putere și ți le confiscă?”. Așadar, se verifică faptul că toate structurile baroniale feudalo-sovietice dispuneau de averi (ilicite!) uriașe. Și se mai verifică un fapt, contestat aiurea de așa numiții critici ”științifici” ai marxismului: există  în realitate o determinare legică generată de acumulările cantitative și care duc la transformări calitative! Marx a fost răzbunat tocmai de urmașii celui care l-au contrazis și au hotărât că socialismul și comunismul pot izbândi în țări feudale, mă refer la Lenin & Co. Așadar, ca să dau un exemplu concret, distrugerea viticulturii Republicii Moldova (în anii 80) în numele luptei împotriva alcoolismului a fost menită să confuzeze, să distrugă și să anihileze surse de venit bugetar și să adauge noi surse de nemulțumire populară, nemulțumire care a stat și va sta întotdeauna la baza oricăror schimbări majore de sistem, indiferent dacă le numim revoluții, lovituri de stat, reforme sau restructurări (perestroici).

 

Cum funcționa aparatul birocratic de partid și de stat (nomenclatura/ sistemul/ sfânta sfintelor) în URSS (cu similarități evidente și țările din ”lagăr” . Am arătat mai sus cum se implica sau cum era folosit KGB ul în politica PCUS. Sistemul feudal rus/ sovietic funcționa după reguli foarte precise și foarte asemănătoare cu cele de la curțile regale medievale. Secretomania, complotul, intrigile, conspirațiile, uneltirile pe la spate, minciuna, defăimarea, adularea și prozelitismul – toate acestea făceau parte din evantaiul larg de mijloace medievale de păstrare sau de cucerire a puterii. Sistemul baronatelor (comitetele regionale de partid în URSS, echivalentul comitetelor județene de partid de pe vremea lui Ceaușescu) se numea ”nomenclatură” și reprezenta garanția perpetuării sistemului (numit, în carte, de Gorbaciov, ”sfânta sfintelor” – p. 165). Cititorul atent al acestor memorii gorbacioviene va putea, apoi, desluși mai ușor modul cum au fost efectuate ”revoluțiile”  din 89,  inclusiv Marea Revoluție Socialistă din Decembrie 1989 din România. Concret, autorii acestor lovituri de palat (de stat) erau părți integrante ale nomenclaturii ce urmau să asigure perpetuarea acesteia la putere. Fapt care s-a întâmplat, conform planului prestabilit în cancelariile puterilor care au convenit acest lucru și a serviciilor de informații care le slujeau. În România, o parte a nomenclaturii ceaușiste sau apropiați ai acesteia formează azi baronetul împotriva căruia justiția (devenită, în sfârțit, mai independentă) a declarat război deschis. Așa-numitul eșalon doi al sistemului ceaușist a preluat noile pârghii ale puterii democrat-feudale perpetuând exact ceea ce se presupune că au avut de înlăturat: corupția, încălcarea legilor, fraudarea alegerilor, minciuna electorală etc. Până în prezent, nimeni nu a publicat Nomenclatorul complet cu persoanele care făceau parte din acest baronet feudal comunist, în România. În schimb, pătrunderea în elita nomenclaturiștilor feudali a unor persoane cu dorințe de democratizare reală a fost blocată cu brutalitate și fără drept de replică. Însuși președintele Emil Constantinescu (nomenclaturist marginal, respectiv fost secretar PCR pe Universitatea București) s-a recunoscut învins de sistem, adică de ”sfânta sfintelor” (exact ca și Gorbaciov), recte de către nomenclatura baronială bolșevică feudală și comunistă. O altă celebră victimă a neonomenclaturii feudale românești este liberala Mona Muscă, acuzată de noua nomenclatură că a colaborat cu… vechea nomenclatură! (Securitatea ceaușistă). Iată descrierea – excelentă! – făcută de Gorbaciov, din propria sa experiență: ”Prim-secretarul regional de partid era Dumnezeu și țar. Era mai mult decât un guvernator în vremurile noastre, ba chiar mult mai mult. Nu avea nevoie să se pună bine decât cu secretarul general și cu membrii Biroului Politic, pentru că ei erau cei care îi numeau în funcție pe toți secretarii comitetelor regionale. Secretarii erau principala forță pe care se bazau în conducerea tuturor treburilor – și drepte și nedrepte”. (pp. 147 – 148). Orice asemănare cu ”șefii” baroniali actuali ai județelor din România nu este deloc întâmplătoare. Pe aceste baze s-a ridicat și Putin la putere, nomenclatura baronială postsovietică dorind să se autoresusciteze. Și a făcut-o! Am demonstrat, ori de câte ori am avut ocazia, că ideologiile nazistă/ fascistă și bolșevică/ comunistă sunt absolut identice, ambele fiind esențe feudale în hainele modernității industriale (diferențele de simbolistică, limbaj și retorică nu trebuie să ne impresioneze și să credem că fascismul este de extremă dreaptă și bolșevismul este de extremă stângă). Mai mult, personal, am stârnit nemulțumirea unor politologi (Tismăneanu et al.) atunci când am formulat ideea că ambele doctrine (nazistă/ național socialistă) și bolșevică (național comunistă) sunt nu doar identice în esență, ci și suprapuse în colțul extremei STÂNGI. Tismăneanu, de ex., susține că nazismul este de extremă dreaptă și că extremele se ating… În cazul de față eu consider că extremele chiar se suprapun. Sub raport ideologic și propagandistic, național socialismul practicat de PONTA este esențialmente identic cu național comunismul lui Ceaușescu, dar și cu național panslavismul practicat de PUTIN. Și încă ceva. Noțiunea de extremă dreaptă poate fi asociată doar cu ideea de libertate concurențială maximă, cu meritocrația și cu democrația fără fisuri. Orice fisurare în aceste valori echivalează cu o îndreptare clară spre STÂNGA (revoluționară, războinică, autocrată, nedemocrată etc.). Metodologia Scop Mijloc, cunoscută de puțină lume, face posibilă explicarea și aplicarea deopotrivă a sistemelor democratice și a celor antidemocratice. (Iată comentariul lui Ștefan Cezar Bucur, pe Facebook, cu referire la acțiunile lui Putin în Ucraina: ”eu nu văd altceva decât o escaladare după modelul nazist. Finanţare de către mogulii îmbogăţiţi peste noapte (probabil ca la noi, sunt urmaşii activiştilor PCUS sau ai kaghebiştilor), reînarmare prin deturnarea fondurilor provenite din vânzarea de resurse naturale (gaze, petrol, cărbune, minereuri, aur, platină, chiar uraniu îmbogăţit), vânzări masive de armament, intervenţii subtile pentru întreţinerea revoltelor în unele state (Egipt, Libia), sprijinirea liderilor în altele (Venezuela, Siria), agresiuni prin încălcarea unor acorduri semnate de vechii conducători (Crimeea), organizare de atentate (Lech Kaczyński şi membri cabinetului în „accidentul de la Smolensk”), întreţinerea cu armament şi logistică, poate chiar trimiterea de ofiţeri comandanţi pentru „insurgenţii” pro-ruşi din Ucraina, sporirea forţei militare în Transnistria şi Abhazia, întreţinerea unei vaste reţele de spionaj, mai ales pe teritoriile fostei URSS. Mai lipseşte doar purificarea etnică şi genocidul împotriva celor care nu sunt de acord cu politicile lui Putin. Pentru orice cunoscător al istoriei, asemănarea acţiunilor lui Putin cu cele ale lui Hitler este izbitoare)”(14 mai 2014)

Voi relua, pe larg, câteva pasaje din carte care descriu mecanismul intern de funcționare a sistemului feudal/ nomenclaturist/ bolșevic/ sovietic/ comunist: ”Vreau să vă împărtășesc aici câteva considerații ale mele referitoare la rolul aparte jucat de prim-secretarii Comitetelor Centrale republicane și ai Comitetelor regionale. Ei erau, practic, numiți chiar la vârf – de către secretarul general al PCUS și de către Biroul Politic – și reprezentau unul dintre pilonii de sprijin cei mai importanți ai regimului. În ciuda fărâmițării administrative și pe ramuri a aparatului de partid, prin ei erau reunite într-un sistem unic toate structurile de stat și obștești. Ei reprezentau majoritatea în Comitetul Central al PCUS, practic ei erau cei care îl alegeau pe secretarul general, și chiar numai acest fapt le dădea un statut aparte. Sistemul îi alegea cu mare grijă, peste tot, pe cei mai activi și mai energici conducători – în întreprinderile industriale și agricole, în instituțiile de învățământ superior și de cercetare, în cele mai variate grupuri și straturi sociale. Și, dacă nimereai în nomenclatură, trebuia să respecți anumite regului ale jocului. (p. 177). În teritoriu, toată puterea se afla practic în mâinile prim-secretarilor. Ei își subordonau tot aparatul de conducere al regiunii, chiar și organele alese. Nicio numire nu se putea face fără ei. Toate funcțiile de conducere, cât de mici, intrau în nomenclatorul comitetului regional. … Altfel spus, prim-secretarul era un fenomen aparte, o figură-cheie în structura puterii în URSS. Funcția și puterea uriașă și le primea nu de la popor, nu în urma unor alegeri pluraliste, ci din mâinile Moscovei, ale Biroului Politic, ale Secretariatului, ale secretarului general al CC al PCUS personal. De aici și vulnerabilitatea, ambiguitatea situației sale. Fiecare prim-secretar știa foarte bine că poate fi lipsit imediat și de funcție și de putere de îndată ce părerea despre el s-ar fi schimbat în sus-numitele instanțe și, mai ales, dacă ar fi pierdut încrederea secretarului general. … Numai el (secretarul general – LD) rostea cuvintele hotărâtoare: ”Veți fi recomandat”. (p. 178). Ajuns întâmplător sau nu în nomenklatura comunistă, probabil că Gorbaciov era destul de sincer când se mira (în tinerețea sa revoluționară) că sistemul este total nereceptiv la schimbare, la nou, la îmbunătățire. De reținut că printre cele mai des întâlnite cuvinte, în carte, este cuvântul ”schimbare”. Totodată acesta era și criteriul principal după care autorul își descria prietenii/ tovarășii: receptiv la schimbare, doritor de schimbare, sau, dimpotrivă, nereceptiv la schimbare: ”Încă de pe atunci (sfîrșitul anilor 70 – LD) îmi trecea din ce în ce mai des prin cap: de ce orice inițiativă care pare să răspundă întru totul intereselor obștești este întâmpinată cu suspiciune, ba chiar de multe ori cu dușmănie. Cum se explică faptul că sistemul e atât de puțin receptiv la înnoire, că respinge tot ce e nou. Îmi treceau prin cap și alte gânduri ”eretice”, dar nu aveam timp să mă opresc suficient asupra lor.” (p. 192)  Și tot foarte sugestiv pentru descrierea și înțelegerea funcționării sistemului feudal sovietic Gorbaciov scrie: ”În anii aceea am avut ocazia să mă confrunt direct cu modul de adoptare a deciziilor în condițiile economiei de comandă și ale statului centralizat birocratic. Aproape pentru orice problemă trebuia să mergi la Comitetul de Stat pentru Planificare al Consiliului de Miniștri, să-ți asiguri încrederea câtorva zeci de ministere și agenții, a câtorva sute de oameni cu funcții de răspundere. Delegații nesfârșite în capitală, întâlniri, certuri, și oricum lucrurile erau frânate de lucrători din diferite instituții. Trebuia să depui eforturi serioase ca să-i ”îmblânzești” pe funcționarii de la Moscova. Era tărâmul celor descurcăreți și insistenți, deși ai fi zis că, într-o economie planificată totul trebuia să funcționeze rațional. Dar în realitate lucrurile stăteau altfel”. (p. 195). Și probabil, tot așa stau și în continuare și în Rusia și în alte țări în care nomenklatura comunistă este încă la putere. Poate este și cazul unor politicieni ajunși la putere strict pe linie ideologică sau pur partidică, dar ajunși la guvernare înțeleg că mecanismul trebuie ”uns”, că trebuie să primești șpagă, ca să poți da mai departe șpagă. De aici și cazul (prea) multor demnitari români care înfundă acum pușcăriile patriei (și este de sperat și de așteptat ca și alții să îi urmeze). Tot Gorbaciov ne ajută să înțelegem cum funcționa sistemul feudal profund corupt: ”Dacă ai fi respectat complet toate rezoluțiile și instrucțiunile venite de sus, era practic imposibil să faci ceva cu cap și coadă. Nu degeaba mergea vorba: Inițiativa se pedepsește!. …. Dar, deseori conducători cinstiți și cu cap se trezeau că încalcă legile, ba uneori nimereau și în banca acuzaților. Un sistem în care totul, până în cele mai mici detalii, era stabilit prin plan și beneficia de fonduri de la stat nu lăsa spațiu de manevră oamenilor cu inițiaivă și spirit întreprinzător” (p. 197). Este interesant de reținut că s-a creat o adevărată ”cultură” a necesității și posibilității de a încălca legea. Mai mult, legea TREBUIA încălcată ca să poți supraviețui în funcții…  Legea era plastilina cu care se jucau cei numiți să o respecte sau să o facă respectabilă. La fel s-a întâmplat și în România postdecembristă când un  premier-jurist (Adrian Năstase) a devenit, în cultura populară modelul de inteligență care ”știe să fure cu acte”…

Prieteniile ”dezinteresate” erau, de fapt ”cumetrii” etnice, localiste sau… pe bază de simpatii reciproce. Ucraineanul (cu soție ucraineancă) Gorbaciov era firesc să se împrietenească cu ucraineanul Degteariov (membru în Biroul Politic al CC al PC Ucrainean, față de care își devoala criticile la adresa sistemului: ”Trebuia să facem ceva, dar eram legați de mâini și de picioare, ținuți pe loc de niște dogme și indicații învechite.  – Știi, îmi spunea Degteariov, eu încalc în mod conștient tot felul de instrucțiuni stupide, altfel ar însemna să mergem la pieire. Și eu îl înțelegeam. Regiunea Donețk este, în esență, un stat în sine: cinci milioane de locuitori, 23 de milioane de tone de oțel, peste 100 de milioane de tone de cărbune, întreprinderi uriașe de construcții de mașini, agricultură avansată, industrie navală.” (p. 201). Și-a asumat oare Gorbaciov rolul de trompetă propagandistică pentru Putin, în sensul de a sugera dezlipirea acestei bogate regiuni din statul ucrainean și alipirea acesteia la Federația Rusă? Nu exclud acest lucru. (În treacăt fie spus, acum este mai explicabil de ce Rusia are nevoie ca de aer de aceste regiuni bogate în care Moscova investise masiv în anii unionali (peste 1/3 din cheltuielile de capital ale celui de-al patrulea cincinal au fost destinate Ucrainei). Pe vremea lui Brejnev, prim secretarul CC al PC Ucrainean era o persoană foarte importantă în stat deoarece Ucraina ”era într-adevăr o republică foarte importantă și dinamică” (. 273), Brejnev însuși fiind mulți ani conducătorul Ucrainei și al Moldovei, el fiind etnic ucrainean.

”Aparatul” de partid era format din anturajul șefului cel mare. Cei cu ranguri mai mici duceau o teribilă luptă de concurență pentru a intra și a rămâne în grațiile șefului feudal absolut. Numirea lui Brejnev după Hrușciov s-a considerat o numire temporară (cum a fost Malenkov după Stalin, doar pentru câteva luni). Brejnev era o figură ștearsă și fără șanse de a rezista intrigilor celor care îi doreau locul. Dar a existat un oarecare Cernenko, un alt politruc de rang înalt care ”a contribuit masiv la crearea imaginii de mare politician a lui Brejnev” (p. 272). Asta l-a ținut în funcție pe Brejnev timp de aproape două decenii. Și, în consecință, Brejnev l-a desemnat pe Cernenko, drept mulțumire, în calitate de succesor al său la domnie… Tipic feudal…  Dar…. serviciile aveau și ele planurile lor…  În momentul în care s-a pus problema înlocuirii lui Suslov (decedat) la șefia Secretariatului CC, Cernenko era convins de numire, dar Andropov, fost șef al KGB și adus de Brejnev să-l slujească pe linie politică, a realizat o lovitură de palat autoinstalându-se și conducând ședința Secretariatului, ca și cum cineva (Brejnev) l-ar fi desemnat pe el… :”Văzând aceasta, Cernenko s-a făcut deodată mai mic și s-a prăbușit în fotoliul aflat de partea cealaltă a mesei față de mine – pur și simplu s-a prăbușit în el. În felul acesta , s-a petrecut sub ochii noștri ”o lovitură de stat internă”, care amintea într-o oarecare măsură scena din Revizorul” (p. 287).  Seara Gorbaciov la felicitat pe Andropov…  Iar Andropv l-a însărcinat pe Gorbaciov să facă ordine în aprovizionarea cu alimente a Moscovei…. Brusc (aparent, desigur…), Gorbaciov a devenit omul de încredere al lui Andropov. Aș bănui chiar că Andropov l-a asigurat pe Gorbaciov de sprijinul KGB, dacă acesta îl va sprijini pe Andropov să ajungă Secretar General al CC al PCUS, adică feudalul cel mare. Despre moartea lui Brejnev (10 noiembrie 1982) primul a aflat Andropov…  Apoi Andropov l-a informat pe Gorbaciov…. Cernenko a organizat funeraliile (semn că era desemnat succesor…), dar conducerea a fost preluată de Andropov. În acele zile am fost alături de Andropov și l-am văzut că își dă seama de necesitatea și de inevitabilitatea delimitării de multe aspecte ale epocii brejneviste” (p. 299). Acesta era climatul în care schimbările erau tot mai necesare, iar cineva trebuia să și le asume. Andropov a ”domnit” doar 450 de zile. A urmat la ”domnie” Cernenko, cel care a așteptat două decenii în umbra lui Brejnev pentru a-i lua locul. Dar ”domnia” lui  Cernenko a fost și mai scurtă: doar 400 de zile. ”A fost o perioadă chinuitoare pentru țară. În acești doi ani și patru luni s-a petrecut ceea ce avea să determine schimbarea de generații de la vârful puterii în URSS… Fără o descriere în detaliu a modului în care, în tot acest timp, s-au succedat intrigile politice nu se poate înțelege venirea mea la putere” (p. 300).

Sistemul (”sfânta sfintelor”) se perpetua prin multă minciună, ipocrizie, falsitate, lingușire și adulare fără merite. Descrierea lui Gorbaciov despre sistemul de educație din URSS este perfect valabil și pentru România ceaușistă, dar și pentru aparent democrata Românie actuală: ”Unii își căpătaseră titlurile științifice pe merit, dar erau mai mulți cei care ”răzbiseră” în știință mulțumită poziției lor sociale. Susținând o teză de doctorat, birocrații își creau o plasă de susținere și, dacă soarta se complica, se transferau pe posturi de conducere în institutele științifice sau în unități de învățământ” (p. 306).  Exemplific cu cazul meu: după absolvirea facultății, nu am fost primit la doctorat pentru că nu eram membru de partid. Cum m-am înscris în partid, cum am fost admis. Neavând însă sprijinul ”organelor” doctoratul meu s-a prelungit pâna la dumasiana cifră de 20 de ani. Deși teza a fost definitivată în 1984 (în plin brejnevism stalinist și ceaușism dogmatic) nu am primit avizul conducătorului de doctorat, ”savant” român școlit la Moscova, cu soție (pe atunci) rusoaică și – probabil – cu responsabilități politice (și nu numai) majore în lumea academică de la București. În ianuarie 1990, primesc telefon de la conducătorul de doctorat care – generos! – mi-a transmis că ”acum se poate!”. Am susținut teza în anul de grație 1996, la împlinirea a 20 de ani de la înscriere. Nu cunosc un doctorat mai lung decât acesta… Mai adaug că profesorul conducător de doctorat a devenit parlamentar iliescian (poate au fost colegi la Moscova), domnia sa făcând parte, după 1990, dintr-o impresionantă delegație a Parlamentului României care a participat la o ședință solemnă a Parlamentului Republicii Moldova de consfințire a independenței țării. Eu lucram ca ziarist la cotidianul Parlamentului Republicii Moldova ”Sfatul Țării”, iar majoritatea colegilor din presa pro-unionistă sperau ca imediat după adoptarea Declarației de independență să aibă loc, în prezența parlamentarilor români de la București adoptarea deciziei de UNIRE cu ȚARA. N-a fost să fie…  pentru că nu făcea parte din plan… Supușii sovietici erau majoritari în ambele parlamente…   În ce privește afirmația lui Gorbaciov că doctoratele prin ”poziția socială” și nu prin muncă de cercetare, aceasta este confirmată de cazul plagiatului prim ministrului român Viorel Ponta, plagiat ”spălat” de comisii create ad hoc în cel mai stalinist stil posibil, concomitent cu desființarea Comisiei de etică care dovedise plagiatul, în chiar momentul ținerii ședinței. Eroul salvator se numește Liviu Marian Pop, ministrul de atunci al Educației…   Așadar, politrucul Gorbaciov a spus adevărul (dar numai după ce a împlinit 80 de ani…). Ponta a ascuns adevărul,  reușita camuflării hoției fiind asigurată de lipsa unei legislații care să incrimineze penal plagiatul, el însuși – plagiatorul, dar și coordonatorul de lucrare – făcând parte din sistemul care l-a promovat la putere.  Acum devine mult mai clar de ce Revoluția științifico tehnică nu se putea face în URSS cu ”specialiști” unși de sistem cu diplome, precum și care este starea educației din România cu un ministru care promovează și apără plagiatorii și conducătorii de doctorat care au avizat plagiatul (în cazul de față, prof univ dr Adrian Năstase, fost prim ministru al României).

O caracteristică a feudalismului sovietic târziu (îndeosebi perioadele Stalin, Brejnev, Cernenko) o constituia autoperpetuarea sistemului prin păstrarea oamenilor în funcții până când aceștia se stingeau, natural, din viață, la vîrste  – de regulă – peste 75 de ani, nu înainte de lăsa sistemul să fie condus de Curte, de serviciile secrete și de acoliții aflați în lupta pentru accederea la scaunul de Țar absolut. Așadar, gerontocrația se îmbina perfect cu autocrația și cu celelalte trăsături ale sistemelor feudale baroniale. Nomenclatura nu avea cum să fie înlăturată tot de nomenclatură decât print-o abilă mimare a plecării de la putere. Astfel, este cel puțin comic faptul că Gorbaciov a realizat că nu se puteau face schimbări fără renunțarea la nomenclatura îmbătrânită și îmburghezită (în sensul trecerii feudalilor în marea industrie și în marile orașe). Ajuns în vîrful nomenclaturii noul Țar cu vise democratice a încercat să vadă ce nu (mai) merge în sistem. Ipocrizia lui Gorbaciov atinge culmi în rândurile următoare: ”Prima  și cea mai importantă concluzie comună a fost că situația din organizațiile de partid nu putea fi schimbată dacă nu depășeam atitudinea nomenclaturistă în politica de cadre, dacă nu mergeam pe calea democratizării partidului și a societății. Îmi amintesc că, în Biroul Politic, Rîjkov a spus că, din 60 de miniștri, niciunul nu ceruse sî iasă la pensie, deși multora le venise vremea și în mod evident nu mai făceau față noii situații. …. Pentru că, în esență, asta însemna sfârșitul atitudinii nomenclaturiste. În locul numirilor trebuiau să vină alegerile, și încă unele reale” (p. 418).  Dar mentalitatea bolșevică a noului reformator este imediat devoalată și scoasă în prim plan: ”În politica de cadre apărea un nou element hotărâtor – părerea și voința cetățenilor, a membrilor de partid” (p. 418). Așadar, să se schimbe totul, dar să rămână tot partidul ca forță unică și conducătoare absolută…. Acesta a fost gorbaciovismul: năzuințe (aparent) naive, reformatoare, dar fără să te atingi de partidul unic care era esența sistemului, sfânta sfintelor! Unul dintre nomenclaturiștii de frunte ai partidului, Andrei Gromîko a pus hamletiana întrebare: ”Problema care se pune astăzi este dacă statul socialist va fi sau nu va fi” (p. 419). Se știe acum, răspunsul a fost dat de Elțîn și de  alegerile de după debarcarea lui Gorbaciov. Dar nimeni nu dorea să înlăture sistemul, ci să-l consolideze. Trecerea la democrație, în concepție perestroikistă, era consolidarea democrației interne de partid. Alegeri libere însemna alegeri libere și democratice în partid. ”Nimeni nu s-a încumetat să pună la îndoială monopolul partidului asupra numirii cadrelor. Oratorii au preferat să ocolească întrebarea cum să introducem alegerile libere în mecanismul de funcționare a nomenclaturii” (p. 421).  Toate aceste discuții aveau loc în ianuarie 1987, timp în care în România cel puțin, abia se vorbea despre schimbările de la Moscova…. Pentru nomenclaturistul Gorbaciov, nomenclaturistul Ceaușescu trebuia înlăturat de urgență. Neonorant pentru Gorbaciov, absolut niciun rând nu este dedicat situației din România, cea mai dramatică dintre toate țările foste soocialiste. O spălare a obrazului s-ar putea face de către octogenarul Gorbaciov prin scrierea unei cărți distincte despre România, Ceaușescu și așa numita revoluție din 1989 din România. .. Ar avea un succes de casă garantat și ar explica multe dintre ”alegerile” libere care au urmat după execuția cuplului dictatorial ceaușist, cu nimic mai puțin vinovat în fața istoriei decât cuplul dictatorial gorbaciovist. Diferența era dată de mărimea țărilor și de importanța piețelor pentru Occidentul anilor 80-90.

Revenind la structurile feudale sovietice descrise de Gorbaciov, aflăm că directorul KGB din vremea domniei lui Andropov era ucraineanul kgb ist Fedorciuk, cu care nu se afla în relații prea bune, deoarece atitudinea lui era orientată înspre conducerea Ucrainei și mai puțin a Uniunii, Fedorciuk fiind ales și numit de ucraineanul Brejnev. Dar punctul pe i este pus de Gorbaciov atunci când descrie sistemul sovietic ca pe unul pur feudal: ”Vechiul clan conducător care pătrunsese, asemenea unei metastaze, în toate structurile de la vârful republicii și care fusese alungat de Aliev pe motive de corupție și ineficiență în muncă, începea să fie înlocuit cu un nou clan, așa numitul ”grup de la Nahicevan”. Dominau ca și înainte legăturile de rudenie aproape până la al zecelea grad. După ce-și crease în acest fel o bază de susținere trainică, dominată de principiul de clan, Aliev ajunsese nu să conducă, să stea în fruntea republicii, ci să o stăpânească. Și toate adunările, manifestațiile, întâlnirile cu presa, cu poporul și cu celelalte atribute democratice afișate erau numai o fațadă, care nu schimba cu nimic esența și metodele acestei stăpâniri. … Aliev lucrase multă vreme în KGB, Andropov era pentru el nu doar un fost șef, ci o autoritate de netăgăduit. De aceea, prezența lui Aliev în componența Biroului Politic întărea poziția lui Iuri Vladimirovici Andropov. Asta era tot” (p. 311).  Cred că cititorii acestei pseudorecenzii realizează acum mai bine motivația prezentării spre reflecții cititorilor români gândurilor octogenarului Gorbaciov. Ele sunt realități peremptorii și pentru România lui Ceaușescu, dar și pentru România postdecembristă, inclusiv în zilele actuale.  Clanurile județene  (prefecturi, consilii populare, dar și primăriile orașelor reședință de județ) demontate parțial (deocamdată) de DNA arată clar că România nu a ieșit încă din feudalismul clientelar și bazat pe relații de rudenie. La noi, soțiile sau fiicele demnitarilor români (soția fostului președinte PNL, Crin Antonescu, soția premierului român și președinte al PSD Victor Ponta, fiica președintelui României Traian Băsescu și exemplele pot continua) au fost propulsate la Parlamentul UE, pentru a-și putea consolida și mai mult puterea baronială. (un exemplu concret: http://politicstand.com/cum-va-apara-daciana-romania-la-bruxelles/ . Una dintre speranțele mele că Bruxelless ul va aduce România pe calea democrației și civilizației devine, în aceste contexte paleofeudale, tot mai evident, o dulce iluzie…  (vezi http://tismaneanu.wordpress.com/2014/05/18/o-furteva-pe-ulita-noastra-mitomanie-si-intelofobie-in-regimul-pontocratic/)

Unul dintre ”meritele” lui Andropov în scurta sa domnie a fost faptul că a început să introducă disciplina, evident cu ajutorul miliției și al KGB ului. Dar asta era deja feudalism dictatorial pe față, cu alte cuvinte Andropov a încercat să introducă democrația cu ajutorul metodelor dictatoriale… No way!

În 1983 Gorbaciov a vizitat Canada și a înțeles că statul sprijinea interesele proprietarilor, prin credite, recuperate apoi și prin exportul de cereale. Interesant este că Andropov s-a opus efectuării acestei vizite. Erau oare temeri legate de o posibilă racolare/ influențare/  deturnare de la linia partidului?…. Greu de spus. Oricum, în Canada Gorbaciov a fost întrebat cât se poate de direct cine va fi succesorul lui Andropov (canadienii îl bănuiau pe Gorbaciov că el va fi alesul…). Evident, răspunsul a fost unul în stil agricol…. Gorbaciov ”a luat-o pe arătură” și a vorbit despre altceva…

Andropov a inițiat procesele reformatoare cu o vigoare și o viteză specific instituției pe care a condus-o (KGB). Există tot mai multe opinii (poate chiar și dovezi) că la originea marilor schimbări de sistem se afla KGB ul, cu un efectiv de peste jumătate de milion de oameni, marea lor majoritate având studii superioare. Ipoteza mea că Gorbaciov a avut – din tinerețe – strânse legături cu KGB ul este tot mai mult confirmată de analize de ultimă oră: ”În mai 1991, KGB a primit o serie de noi competenţe, precum: 1) dreptul de a supraveghea comerţul exterior, politica externă şi informaţiile referitoare la „progresul ştiinţific şi tehnic”; 2) controlul şi sprijinul „organizaţional şi tehnic” pentru ministere; 3) controlul asupra tuturor deplasărilor sovieticilor în străinătate; 4) „menţinerea securităţii statului” în timpul manifestărilor şi conflictelor interetnice; 5) dreptul de a promulga decrete cu putere de lege la nivelul Federaţiei şi al republicilor; 6) dreptul de a pătrunde în locuinţe, fabrici şi administraţii fără mandat; 7) supravegherea, fără mandat, a tuturor comunicaţiilor (poştă, telefon, radio); 8) înfiinţarea unor spaţii de detenţie speciale” (cf. . http://adevarul.ro/international/rusia/colonelul-vladimir-vladimirovici-putinalesul-alesilor-1-1_535f7bd60d133766a8318258/index.html). Faptul că Elțîn a primit puteri mai mari și însărcinări de reformare mai radicală a sistemului explică abdicarea lui Gorbaciov și trecerea lui pe linie moartă la sfârșitul anului 1991. Este de presupus că și în KGB se duceau lupte intestine pentru putere, cu atât mai mult cu cât cunoaștem astăzi că KGB ul a oferit președintele Rusiei pentru un număr mare de ani. În același articol din ”Adevărul” se scrie: ” În Nezavisimaia Gazeta, din 28 decembrie 1990, Filip D. Bobkov, fost prim-adjunct al preşedintelui KGB, mărturisea că, încă din 1985, KGB-ul a înţeles limpede că URSS nu se mai putea dezvolta fără perestroika şi glasnosti. Oleg Hlobâstov, fost consilier al ideologului PCUS, Mihail A. Suslov, va scrie: „Am văzut cum trebuie lucrurile în ceea ce-l priveşte pe Andropov (…). Însă, oricât de puternic a fost acesta, înţelegea că nu putea reuşi decât graţie unei trădări secrete a ţării de către Comitetul Securităţii Statului”. Unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Andropov din cadrul contraspionajului KGB, mărturiseşte faptul că Iuri V. Andropov „se gândea la posibilitatea de a stabili un acord cu intelighenţia rusă, pentru ca aceasta, la rândul ei, să-l ajute în a reforma sistemul”. Modelul lui Andropov era Anatoli Lunacearski care, sub Lenin, ştiuse să coopereze cu acest grup social. Moshe Lewin este de părere că Andropov înţelesese perfect că principala infirmitate a Partidului era nivelul intelectual redus al înalţilor săi conducători şi al cadrelor superioare. Preşedintele KGB a avut relaţii bizare şi extrem de strânse cu Aleksandr Zinoviev, autor al romanelor Înălţimi prăpăstioase (1976) şi Homo sovieticus (1986), care mărturisea, referindu-se la prima sa carte din 1976: „Andropov mi-a adorat cartea. Apoi, mi-a propus să predau în Occident”. Mihail A. Suslov ceruse arestarea şi condamnarea la moarte a lui Aleksandr Zinoviev, însă Andropov i-a propus lui Brejnev o expulzare şi o privare de cetăţenie pentru următorii 12 ani. Se va întoarce în URSS în 1990, în pofida faptului că publicase pamfletele Katastroika şi Gorbaciovismul. Istoricul Serghei Semanov, fost redactor-şef la publicaţia lunară Celovek i zakon (Omul şi legea), va scrie: „La prima vedere, Andropov era sever şi dur. Ceea ce nu l-a împiedicat să întindă mâna poetului liber-cugetător Evgheni Evtuşenko, să-l patroneze pe viitorul vestitor al Perestroikăi, ziaristul Lev Karpinski, şi pe alţi liberali. Sub Andropov, s-au deschis pentru mulţi disidenţi frontierele spre Occident”. Spre exemplu, Irina I. Andropov, fiica preşedintelui KGB, a lucrat la Celovek i zakon în calitate de corector. ”  Aș mai avansa o speculație: fiica lui Andropov se numea Irina, la fel ca și fiica lui Gorbaciov. În sistemul bolșevic (dar poate nu numai acolo) prieteniile se legau și se consolidau și prin cumetrii, respective dând unui copil numele copilului îndrăgit al unui prieten apropiat sau al unui șef ierarhic.  Faptul că Andropov l-a preferat pe Gorbaciov la succesiune este devoalat în partea a doua a articolului din ”Adevărul”: ”Un rol important în acest plan avea să-l joace şi Arkadi Volski, asistent personal al lui Iuri V. Andropov în perioada 1982 – 1984 şi, mai apoi, al lui Konstantin U. Cernenko. În clipa în care Iuri V. Andropov a murit, pe 9 februarie 1984, Arkadi Volski s-a aflat alături de el şi i-a consemnat dorinţa ca succesorul său să fie Mihail S. Gorbaciov. (FOTO Mihail Gorbaciov şi Margaret Thacher, Londra, 1984) În iunie 1990, Arkadi Volski a primit însărcinarea din partea CC al PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice – n.r.) să înfiinţeze o structură menită să apere interesele industriale ale PCUS. Astfel, s-a înfiinţat Uniunea Ştiinţifică şi Industrială care şi-a schimbat denumirea, după 1991, în Uniunea Industriaşilor şi Antreprenorilor din Rusia”.  (cf.: http://adevarul.ro/international/rusia/colonelul-vladimir-vladimirovici-putinalesul-alesilor-2-1_536768d20d133766a85f6efb/index.html# )
Se confirmă, în articol, și faptul că ascensiunea lui Gorbaciov a fost posibilă doar cu sprijinul masiv și susținut al KGB: ”În 2005, Arkadi Volski a pierdut controlul asupra organizaţiei sale în favoarea noii elite politico-economice ruse grupate în jurul lui Vladimir V. Putin. Mihail S. Gorbaciov va confirma faptul că, începând din iulie 1990, PCUS şi-a redus aparatul la jumătate şi a investit banii în structuri comerciale. Peste 3 miliarde de ruble-aur (circa 2 miliarde de dolari) au stat la baza naşterii a aproximativ 600 de societăţi şi bănci comerciale. Institutul de Sociologie din Moscova a confirmat faptul că trei sferturi din societăţile de tip joint-venture aflate în activitate la sfârşitul anilor ’80 au fost create la iniţiativa KGB. În 1987, generalul Vladimir A. Kriucikov a ordonat crearea de societăţi mixte, care să permită accesul la tehnologia de vârf occidentală. Referindu-se la relaţia dintre viitorul secretar general al PCUS şi KGB, fostul ofiţer KGB Oleg Gordievski scria: „Spre sfârşitul lui octombrie (1984 – n.n.), Nikitenko s-a întors din concediu, confirmând – în urma discuţiilor cu ofiţeri superiori de la Centru – că KGB-ul se afla într-adevăr în spatele lui Gorbaciov, cu care încheiase o înţelegere prietenească, şi că acea călătorie (de la Londra – n.n.) era menită să-i dea un atu în bătălia pentru putere. KGB-ul îl susţinea pentru că el era omul nou, un om al viitorului, un om cinstit care avea să lupte cu corupţia şi cu alte aspecte negative ale societăţii sovietice”. După 11 martie 1985, Direcţia Generală I din KGB (Informaţii Externe) avea să emită instrucţiuni extrem de severe prin care se interzicea deformarea stării reale în mesajele şi rapoartele informative transmise CC al PCUS şi altor organe conducătoare”.

Andropov s-a îmbolnăvit de rinichi, îndeplinirea sarcinilor sale fiind tot mai dificilă. Atunci l-a însărcinat pe Gorbaciov cu conducerea lucrărilor Secretariatului. Nu este de mirare că Gorbaciov are, majoritar, cuvinte de laudă pentru Andropov: ”Fără îndoială, Iuri Vladimirovici Andropov a fost o personalitate neobișnuită, de amploare, bogat dăruită de natură, un autentic intelectual. S-a manifestat cu hotărâre împotriva a tot ceea ce numim ”brejnevism”, a favoritismului, a luptei de culise, a corupției, a delăsării morale, a birocratismului. Iar acest fapt corespundea așteptărilor oamenilor. Acțiunile lui au fost considerate începutul unor schimbări generale și propfunde” (p. 333). Ceva s-a întâmplat însă cu desemnarea la succesiune a lui Gorbaciov, astfel încât noul Țar a fost desemnat în persoana bătrânului Cernenko. Văduva lui Andropov i-a spus soției lui Gorbaciov: ”De ce l-au ales pe Cernenko, de ce? Iura voia să fie ales Mihail Sergheevici” (p. 335).  Alegerea lui Cernenko a întârziat cu peste un an procesul de reforme întrevăzut de KGB, de Andropov și de Gorbaciov. În 1984 a murit Enrico Berlinguer, iar la funeralii PCUS a fost reprezentat de Gorbaciov care a profitat de context și s-a întâlnit cu fruntași comuniști italieni (eurocomuniști) dar și cu președintele Italiei. ”Președintele s-a pronunțat pentru colaborarea dintre comuniști și socialiști” (p. 346). Cred că atunci ideea construirii unei europe socialiste comune a prins și mai mult contur. Tot în 1984, Gorbaciov vizitează Marea Britanie (vizită la Parlament, întâlnire cu Margaret Thatcher). Pledoariile lui Gorbaciov pentru contopirea celor două sisteme sunt tot mai clare, mai directe: ”Indiferent ce ne desparte, planeta este una pentru toți. Europa este casa noastră comună. Casă, nu teatru de acțiuni militare” (p. 347). Gorbaciov devine tot mai pacifist, mai globalist, mai favorabil dezarmării și unei noi construcții instituționale care să reunească întreaga Europă. Întâmplător sau nu, Gorbaciov a vizitat uzine și centre de cercetare, dar nu a rueșit să ajungă și la mormântul lui Marx, deși era pe lista obiectivelor…. Tot în 1984 moare și Ustinov, personalitate de vârf a nomenclaturii comuniste sovietice. Iată cum comentează Gorbaciov: ”De fapt, tot acel an nu a fost altceva decât agonia unui regim” (p. 350); ”Toate acestea erau un semn că murea sistemul însuși, sângele lui stătut, bătrânicios, nu mai avea putere să circule” (p. 367).  În martie 1985, cu laude și aprecieri elogioase Gorbaciov este noul șef al partidului și statului sovietic. Avea 54 de ani, vârsta la care murise Lenin. ”Domnia” sa a durat doar un cincinal și 10 luni, până la debarcarea sa în ziua de Crăciun a anului 1991. În 1996 Gorbaciov se relansează în viața politică,  mai exact în campania electorală pentru prezidențiale, fiind învins de rivalul său Elțîn. Doar venirea la putere a lui Putin îl mai scoate pe Gorbaciov din izolare. Elțîn a avut susținere americană, dar și a structurilor care au inițiat reformarea radicală a sistemului, adică KGB. Gorbaciov îl consideră vinovat de tot ce s-a întâmplat rău cu URSS pe Elțîn: ”Respingând ideea de reformare a URSS în condițiile păstrării statalității unionale, ideea schimbărilor graduale ăn societate, Elțîn a început să acționeze prin metoda distrugerii structurilor și mecanismelor de stat, a deschis țara, complet nepregătită, sistemului concurențial, care în mod evident avea să ducă la eșec, și astfel, în esență, a condamnat-o la suferință. Așa voia el să arate ce anticomunist convins era” (p 379). Oare pe cine ar fi susținut americanii și KGB ul mai mult: pe un leninist reformist (Gorbaciov) sau pe un anticomunist convins (Elțîn)? Răspunsul este deja cunoscut. La 10 ani de la înlăturarea sa, Gorbaciov continuă să dea același răspuns la problemele cu care se confruntă țara, ca și în anii de început ai perestroikăi: ”mai multă, democrație, mai mult socialism” (p. 382).  Cu alte cuvinte, el este un comunist bolșevic leninist incorigibil, iar mesajele sale de revigorare a URSS sunt împlinite, în aceste zile, în mare măsură, de V.V. Putin.

Interesant de observat că primele măsuri care ar putea fi considerate cât de cât ”antisistem” au fost luate, în URSS, în anii 1986 – 1987, în timp de măsuri similare au fost introduse în România abia în ultimii zece ani, mai consistent în ultimii cinci ani, deși PCR a fost scos, formal, în afara legii încă din 1990. Deci, o întârziere de cca 20 de ani, drept pentru care vinovăția guvernării Năstase pentru aceste întârzieri nu mai trebuie dovedită. Nu lipsit de interes că președintele Băsescu l-a caracterizat, recent, adică în 2014, ca fiind un fost prim ministru foarte bun… Dar tot în fatidicul an 1987, Corneliu Coposu prevedea prăbușirea iminentă a comunismului. (vezi http://adevarul.ro/locale/zalau/exclusiv-secol-nasterea-corneliu-coposu-e-prevazut-seniorul-1987-caderea-comunismului-1_537adb610d133766a8cd6f79/index.html) .  La 27 de ani de la  această prognoză și la 25 de ani de la presupusa cădere a comunismului în România, Joe Biden atrage atenția că drumul spre o societate normală, fără reminiscențele feudale vizibile și azi cu ochiul liber în România, că fără o consolidare a statului de drept, respectiv fără o asigurare a independenței justiției, procesul de îndepărtare de comunism este sau poate fi reversibil. (vezi http://www.gandul.info/international/primul-mesaj-al-lui-joe-biden-pentru-romania-tarile-care-nu-au-un-stat-de-drept-puternic-si-un-sistem-judiciar-independent-sunt-vulnerabile-la-tipul-de-actiuni-pe-care-le-desfasoara-rusia-in-ucraina-12636812) .

Duplicitatea bolșevicului Gorbaciov apare mereu, pagină cu pagină. După clamarea meritului de a fi reformatorul sistemului nomenclaturist, el subliniază că perestroika a fost, în realitate, o revigorare a leninismului, a comunismului trecut de faza ”pe cazarmă” și intrat, chipurile, în faza de ”civilie”, de ”normalitate”. Spre deosebire de anticomunistul Elțîn (fostul prim secretar de partid pe Moscova, apoi pe Federația Rusă), Gorbaciov rămâne un leninist antistalinist convins. ”Inițiatorii perestrikăi – cine vor fi fost oare? … – voiau să elimine cât mai repede sărăcia. În doi ani (1985 -1986) investițiile sociale depășiseră cu aproape 40 de miliarde de ruble suma prevăzută în planul cincinal”  (p. 449). Așadar, nu stimularea investițiilor prin fiscalitate scăzută, ci pomeni pentru săraci. Tipic leninist!  Desigur, planul cincinal rămînea cadrul economic general, dar tot Gorbaciov se plănge că ”În 1987, reforma economică viza deja dezvoltarea relațiilor de piață, dar, din cauza împotrivirii forțelor conservatoare din aparatul de stat și de partidm ea a fost pur și simplu blocată” (p. 449). Cu alte cuvinte, deși perestroika era un plan de revigorare a comunismului leninist, tot el se plânge că trecerea la capitalism (relații de piață) era blocată de … comuniștii conservatori. A da pomeni la săraci echivalează cu omorârea industriei și cu sărăcirea și mai cruntă a săracilor.  Gorbaciov doar constată acest lucru, fără a-și asuma responsabilitatea pentru această politică economică leninistă dogmatică: ”Creșterea veniturilor bănești ale populației s-a accelerat, în timp ce, după 1988, ritmul de creștere a producției, dimpotrivă, a încetinit, iar apoi a devenit nul” (p. 449).  Cauza o dezvăluie chiar autorul: ”Nu ne-am hotărât nici să întrerupem derularea câtorva programe sociale, să reducem cheltuielile statului, în primul rând pentru apărare” (p. 450).  Gorby realizează că ”rezolvarea problemei trebuia căutată nu în măsuri administrative, ci în reorganizarea mecanismelor economice” (p. 451). Opinia mea este că reformarea trebuia începută nu cu măsuri pur economice (la nivelul mijloacelor), fără a vedea unde ajung rezultatele economicului, ci cu măsuri politice (la nivelul politicilor). În limbaj MSM, degeaba schimbi sau recombini mijloacele dacă nu schimbi scopul, finalitatea activității. Or, în mintea lui Gorbaciov sistemul sovietic trebuia păstrat, planificarea păstrată, nomenclatura păstrată (eventual ușor întinerită…), reglementarea prețurilor păstrată, înarmarea păstrată, partidul unic păstrat, KGB ul păstrat… deși, tot el mărturisește că ”Eforturile noastre se pierdeau pe drum. Era foarte limpede că sistemul dă rateuri.” (p. 451). Un caz tipic de neaplicare a Metodologiei Scop Mijloc.  Politrucii de la vârful sistemului se certau pe probleme false, respectiv vroiau să decidă menținerea socialismului (scopul suprem) dar cu piese de… import. Rîjkov avea ca poziție unică: ”reformele noastre nu trebuie să iasă din limitele socialismului” (p. 452), în timp ce Gorbaciov îi ținea isonul, dar cu o octavă mai sus și câțiva becari în plus: ”Reformele trebuie să le facem în cadrul socialismului, dar nu în acel cadru care a ținut societatea în lanțuri, care a anulat inițiativa și interesul oamenilor” (p. 452). Totul se reducea la construirea unui socialism cu față umană, cu alte cuvinte a unui umanism de fațadă cu puternice temelii comuniste. Zeci de pagini sunt alocate, în carte, pentru a descrie controversele teoretice, ideologice și politice între reformatori și conservatori. Factorii externi nu erau deloc favorabili. Dimpotrivă! (Un episod din această pseudorecenzie va fi dedicat relațiilor externe ale URSS din perioada celor aproape șase ani de conducere gorbaciovistă). Printre mijloacele de explicare și promovare a crezului său personal Gorbaciov a ales (și) cuvântul tipărit. Cartea sa despre perestroika, Perestroika și noua gândire pentru țara noastră și pentru întreaga lume, scoasă în anul 1997, a fost tipărită în tirașe de masă, în URSS, în SUA și în alte țări ale lumii. ”În total ai apărut 5 milioane de exemplare în 160 de țări, în 64 de limbi” (p. 458) (În România s-a publicat doar un volum de cuvântări ale lui Gorbaciov din anii primi ai reformei (1985-1986), adică doar acele cuvântări în favoarea comunismului leninist…).  Titlul cărții lui Gorbaciov, prea lung, prea tezist și neatractiv sugerează iluzia că omenirea se va schimba după modelul perestroikist (socialist și leninist în esență). Consider că această iluzie a instaurării în lume a unui sistem mixt, nici capitalist – nici comunist, respectiv și capitalist și comunist deopotrivă. Melanjul postmodernist era la modă, dar se vede că aplicat (brusc!) la politici naționale și mondiale, a avut urmări dramatice pentru unul dintre sistemele în cauză (comunist), cu consecința proclamării de către futurologul american Fukuyama a ”sfârșitului istoriei”. Impresia Occidentului despre carte o spune chiar Gorbaciov: ”în Vest a fost primită cu bănuieli și sarcasm și considerată manifestul unui idealism nejustificat sau un nou truc propagandistic” (p. 458).  Și cum să nu fie astfel devreme ce Gorbaciov nu a fost în stare să iasă din tiparele revoluției bolșevice. Mai mult chiar, mărturisește el în carte ”M-am apucat din nou să citesc cărțile lui Lenin referitoare la primii ani ai puterii sovietice. Le-am parcurs pe toate, fără excepție” (p. 459). Și asta se întâmpla la sfârșitul anului 1987! Probabil bibliografia leninistă era obligatorie în sistemul de educație, devreme ce Gorbaciov este exasperat să constate că se bătea pasul pe loc: ”Mă consterna faptul că reprezentanții multor structuri de partid și de conducere se dovedeau incapabili să să pregătească într-o atmoseferă democratică, de glasnost, trecerea către noi formule economice. La întâlniri auzeam una și aceeași rugăminte:Spuneți-ne ce să facem, dați-ne indicații!” Încă de pe atunci vedeam în această împrejurare simptomele rău prevestitoare ale crizei din partid. Întrr-un partid care, de altfel, fusese creat cu un alt scop. Eram uimit: în trei ani înnoiserăm substanțial corpul de cadre, dar nou-veniții, împovărați de inerție, trecuți prin școala ideologică sovietică, întrebuințau, cu mici excepții, aceleași metode ca și predecesorii lor” (p. 461).  La 4-5 noiembrie 1987, la Kremlin, Gorbaciov organizează o întâlnire internațională, cu participarea nu doar a partizanilor comunismului. ”Luând cuvântul la această întâlnire, am avansat, pentru prima oară ideea plurivalenței evoluției istorice, afirmând că opoziția a două sisteme nu este hotărâtoare. O asemenea recunoaștere a necesității de a refuza monopolul asupra adevărului a sunat din partea mea ca o adevărată chemare la heterodoxie” (p. 462).  În sfârșit, Gorbaciov recunoaște că a fost convins (singur, de alții…) că cele două sisteme politice coexistente la acea dată pot converge și că trebuie să conveargă!  Aceasta este, de fapt, cauza primă a declanțării politicii sale perstroikiste: convergența și participarea URSS la conducerea lumii, fără a mai putea fi învinuită că este Imperiul Răului…  Gorbaciov  era convins că un asemenea proces va fi de durată (25 – 30 de ani!). De ce era nevoie de 5-6 cincinale? Pentru că ”societatea sovietică era un conglomerat extrem de greu de reformat” (p. 464) ceea ce a dus și la această concluzie tristă, perfect valabilă și în 2014, când perestroika ar fi trebuit să fie încheiată și … toată lumea să fie fericită: ”Dar, din păcate, …și în ziua de azi, mulți sunt gata să țină partea unor asemenea capete înfierbântate, să submineze societatea în mod indirect, pe la spate. Doar nu degeaba unul dintre cei mai sângeroși conducători din istoria noastră este perceput de mulți ca un erou, iar oamenii umblă până în ziua de azi cu portretele lui pe străzi și chiar încearcă să identifice numele Rusiei cu Stalin” (p. 465). Sub pretextul sărbătoririi victoriei Armatei Roșii în cel de-al doilea război mondial, Stalin este oferit de Putin pe post de model de urmat…  și asta în anul de grație 2014, după anexarea ilegală a Crimeii.

Mai multe pagini din carte sunt dedicate ”războiului” lui Gorbaciov cu Elțîn despre care primul are doar caracterizări negative (nedemocrat, populist, arivist, bețiv, instabil… Citind aceste pagini, cititorul va înțelege că Gorbaciov transferă responsabilitatea distrugerii statului sovietic asupra lui Elțîn, iar șansa istorică a refacerii acestuia îi va reveni noului Stalin, adică președintelui actual al Rusiei, V.V. Putin, pentru care Gorbaciov are doar cuvinte de laudă. Asta – în virtutea dublei măsuri cu care operează mereu Gorbaciov – nu l-a împiedicat pe Gorbaciov să-l critice pe vechiul Stalin: ”Sute de mii (aproape un milion) de activiști de partid au fost împușcați, trei milioane au fost trimiși în lagăre. Și asta fără să mai punem la socoteală colectivizarea, care a afectat alte câteva milioane…. Pentru socialism? Da! Dar pentru ce socialism? Unul ca pe vremea lui Stalin nu ne trebuie” (p. 477). Încheind acest capitol despre perestroika Gorbaciov nu pierde ocazia să sublinieze că perestroika nu a fost percepută nicidecum ca un trend antisistem, sau ca un atac ireverențios la ”sfânta sfintelor”. Dimpotrivă! Politrucii au continuat să militeze pentru consolidarea monopolismului PCUS. ”Din nefericire, în deceniile întregi de monopol, o mare parte a funcționarilor PCUS se dezvățaseră sau nu învățaseră niciodată să ducă muncă politică, ideologică și organizatorică cu oamenii fără sprijinul resurselor administrative și de statr. În acest sens e caracteristic faptul că la plenarele CC – chiar și la ultimele – răsunau întotdeauna cereri de întărire a autorității organelor de partid cu ajutorul pârghiilor administrative și legale. Situația aceasta a culminat în împrejurărarea că majoritatea liderilor de partid – … – de la membri CC până la o serie întreagă de conducători ai comitetelor locale, s-au dovedit părtași, într-un fel sau altul, la puciul Comitetului de Stat pentru Starea de Urgență” (p. 485).  Se vedea treaba că revuluționarii leniniști sau che guevariști au în sânge loviturile de stat, ignorarea alegerilor și urmărirea cu obstinație a propriilor interese. Modul în care a fost debarcat guvernul Mihai Răzvan Ungureanu din România în 2012 seamănă izbitor cu GKCP – ul stalinist (tentativa de lovitură de stat) care l-a arestat pe leninistul Gorbaciov în vara anului 1991 (GKCP = acronimul în limba rusă a CSSU adică Comitetul de Stat pentru Situații de Urgență). Mijloacele au fost ușor diferite, dar esența era aceeași: obținerea puterii prin forță.  KGB ul (sau, cel puțin o parte a unor structuri din KGB, la fel cum s-a întâmplat în ”Revoluția” romînă, cu participarea ”unei părți” din Securitate) nu a fost străin de torpilarea semnării Acordului Unional – la 20 august 1991 – prin care se urmărea salvarea Uniunii Sovietice de la disoluție, în vara anului 1991: ”După cum s-a dovedit mai târziu, această întâlnire a fost ascultată de KGB și a reprezentat pentru anumite personaje cu funcții înalte un motiv care i-a hotărât să participe la pregătirea și organizarea loviturii de stat. Se știe că Iazov a stat la îndoială dacă să-l susțină sau nu pe Kriucikov: Dar înregistrarea în care era amintit și numele lui l-a convins” (p. 518).  Refacerea Uniunii Sovietice a fost amânată cu exact un sfert de secol, misiunea revenindu-i fostului ofițer KGB, actualmente președinte al Rusiei, Vladimir Putin.

Cred că este un caz rarissim în istorie ca un conducător de țară să-și propună ca scop stabilizarea și consolidarea sistemului politic, iar rezultatul să fie complet opus acestui scop, respectiv distrugerea completă a acelui sistem, iar asta pentru simplul motiv că distrugerea sistemului a fost doar mimată. O spune și Aleksei Levinson în articolul său de analiză publicat în 2010: ”Avem toate motivele să credem că, în 1985, atunci când a primit puterea supremă în acest imperiu, ideile lui Gorbaciov, chiar și dacă ar fi existat în forma aceasta liberal-comunistă, erau legate mai degrabă de întărirea, și nici pe departe de ruinarea sistemului politic de atunci” (p. 495).  Actualmente Gorbaciov regretă că PCUS nu a devenit ”avangarda morală a societății” (p. 498), dar tot din cele afirmate de domnia sa rezultă clar că nu era nicio șansă să se întâmple așa. Dintr-o clică de ariviști corupți nu poți face peste noapte o mănăstire de călugări… ”În vara lui 1990 am luat cunoștință de starea de lucruri din organizațiile de partid și din colectivele fabricilor din Leningrad. … Activiștii abandonaseră munca cu oamenii, le lipsea inițiativa de a rezolva problemele cele mai presante…. Iar… nomenclatura de partid stătea deopoarte și-și freca mâinile cu răutate: ”Noi nu mai avem nicio putere, suntem alungați de la conducere – asta vă e perestroika”. (p. 499).  Evident, vinovatul de serviciu era tot Elțîn care instiga oamenii la greve, la nesupunere…  Ca răspuns la situația tot mai gravă din partid Gorbaciov a reacționat prin propunerea (adoptată de parlament în martie 1990) înființării funcției de președinte al țării, fiind concomitent scos din Constituție articolul care acorda PCUS monopolul puterii. Dar înființarea postului de președinte unional a fost contracarată și slăbită de înființarea de posturi de președinți de republici unionale. Sperând că mai poate salva partidul Gorbaciov a rămas și președinte al URSS și Secretar General al PCUS, ceea ce – recunoaște el – a fost o mare eroare. În ultimă instanță, lovitura de stat (GKCP) a fost dată de dinozaurii din partid. Moartea acad Saharov în decembrie 1989 i-a slăbit forțele lui Gorbaciov și a întărit tabăra lui Elțîn (Rusia Democratică). Politica lui Elțîn a fost susținută în teritoriu de Țările Baltice (Gorbaciov îi numește pe patrioții din aceste republici ”separatiști naționaliști radicali”) cu consecința ieșirii acestor țări din Uniune. În RSFSR (Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă) postul de președinte a fost câștigat de Elțîn (care a primit cu doar patru voturi peste necesarul minim). Parlamentul RSFSR a cerut autonomie prin publicarea Declarației de Suveranitate și astfel, s-a pus capăt existenței de facto a Uniunii Sovietice și a programului său leninist de reformă politică și economică. ”După Rusia au declarat suveranitatea țărilor lor Sovietele Supreme din Uzbekistan, Moldova, Ucraina, Bielorusia, Turkmenistan, Armenia, Tadjikistan, Kasahstan și Kirghizia. Declarații de suveranitate au adoptat de asemenea republicile autonome din componența Rusiei și chiar anumite regiuni (Irkuțk)” (p. 508).   Interesantă este reacția unui președinte american care, întrebat fiind despre, destrămarea URSS a spus că era mai bine înainte; acum trebuiau acorduri economice cu 15 parteneri în loc de unul…

Mai amintesc câteva momente istorice din finalul epopeii perostrokiste și gorbacioviste. În februarie 1990 Elțîn a declarat că se delimitează de poziția președintelui URSS și îi cere demisia, dar anturajul lui Elțîn nu a aprobat această poziție. Exact acest lucru a împiedicat victoria puciștilor din august 1991. În caz contrar ar fi avut loc restaurația deplină și imediată a stalinismului dictatorial, reintroducerea monopolului PCUS cu toate consecințele de rigoare… Atunci  puciștii ar fi putut afirma și proba că ”URSS trăiește”… (după modelul ”USL trăiește…”). Până atunci însă, pe 12 iunie 1991 Elțîn câștigă detașat alegerile în RSFSR (40%). Pe 30 iulie urma să fie semnat Acordul Unional prin care RSFSR să rămână în componența URSS, conform unei ședințe în trei: Gorbaciov, Elțîn și Nazarbaev.

Puciul din august 1991 este descris pe doar cinci pagini din care rezultă clar că puciul era destinat opririi cursului reformist și revenirea la stalinism. Dar lucrurile erau deja pornite în direcția aneantizării Imperiului Răului, și a redistribuirii marilor bogății acumulate între nomenclaturiștii tineri și ariviști, astfel încât puciul nu a făcut altceva decât să accelereze dizolvarea statului sovietic și a structurilor sale feudalo-comuniste. Gorbaciov a renunțat la postul de secretar general al PCUS și a propus autodizolvarea partidului. Elțîn a definitivat procesul făcând injecția mortală în corpul deja muribund al statului sovietic unional: în timpul puciului, Elțîn a preluat structuri unionale și le-a subordonat celor republicane (ruse). Astfel, Federația Rusă a devenit moștenitoarea de facto și de iure a Uniunii Sovietice. Ulterior, tot el ”a anunțat că are de gând să distrugă definitiv Centrul” (p. 525) blocând conturile instituțiilor unionale. ”La sfârșitul lui octombrie, Elțîn a anunțat intenția de a declara Banca de Stat a URSS bancă rusească, de a reduce numărul angajaților Ministerului de Interne cu 90%” (p. 525).

După puciul nereușit din august, sfârșitul anului 1991 avea să însemne și sfârșitul Imperiului Sovietic. Pe lângă groparul Gorbaciov, care a pregătit groapa și a sugerat că marele bolnav ori este reformat ori va muri, mai apar doi factori decisivi: Elțîn – cel care și-a asumat decizia de a eutanasia marele bolnav – și Occidentul care abia aștepta să vină cu flori și coroane la înmormântare. Rolul tot mai activ al Occidentului a fost solicitat și permis de către Gorbaciov care a ținut, apropae zilnic legătura cu premierii/ șefii de stat: John Major (Marea Britanie), Heluth Kohl (Germania), Francoise Mitterand (Franța), George Bush (SUA), Giulio Andreotti (Italia) și Felippe Gonzales (Spania). ”Eu i-am îndemnat să facă pași concreți. Mai înțelegători s-au dovedit, probabil, francezii, nemții și italienii” (p. 525). FMI era gata să sprijine reforma economică. Deloc surprinzător, măciuca finală dată statului confederat unional sovietic a dat-o Ucraina care s-a pronunțat ferm împotriva oricăr tratate cu Occidentul semnate la nivel central. Elțîn a respins formula de compromis numită ”stat confederat democratic” invocând că așteaptă și participarea … Ucrainei. ”Pe 30 noiembrie, cu o zi înainte de referendumul din Ucraina, președintele rus (Elțîn – LD) a discutat la telefon cu G. Bush. Vă amintesc aici că l-a rugat pe Bush să păstreze această discuție secretă până la publicarea rezultatelor referendumului din Ucraina. Kravciuk și Șușkevici l-au informat pe  președintele SUA despre întâlnirea pe care urma să o aibă cu Elțîn în Bielorusia. Că veni vorba, Elțîn a luat de mai multe ori legătura în secret în chestiuni care priveau URSS, cu președintele Bush, care a afirmat nu o dată că el este pentru păstrarea Uniunii pe baza noului Acord. Pe 3 decembrie, Sovietul Suprem al URSS a aprobat proiectul privind Uniunea Statelor Suverane” (p. 529). În realitate și în paralel președinții Rusiei, Ucrainei și Belarusului au pus la cale formarea unei alte Uniuni, numită Comunitatea Statelor Independente. Acest CSI (be baza Declarației celor trei șefi de stat de la Belaveja de la 11 decembrie 1991) a subminat USS ul. Concret, ”Acordul de la Belaveja constatase că ”URSS ca subiect al dreptului internațional și ca realitate geopolitică își încheiase existența”.” (p. 532).  Primul informat în legătură cu semnarea Acordului de la Belaveja a fost… președintele SUA (p. 534). La nivel de 2013, când s-a publicat cartea în ediția originală Gorbaciov, nostalgic, se ăntreabă: ”Deci, ce e de făcut în ziua de azi? Eu cred că este posibilă o Uniune a statelor Independente calitativ nouă, dar până la ea mai e un drum lung de străbătut. Crearea uniunii vamale dintre Rusia, Kazahstan, Bielorusia și alte state este un pas în direcția corectă” (p. 537). Gorbaciov prefigura clar Uniunea Vamală Euroasiatică întemeiată deja acum de Putin. Acum este mult mai clar că Putin are nevoie ca de aer de Ucraina, Moldova și Georgia pentru a relansa, în forță, noul Impriu Rus. La 25 decembrie 1991 Gorbaciov își anunță retragerea și din calitatea de președinte al URSS, uniunea fiind practic destrămată. Elțîn a avut confruntări cu vechea nomenclatură care s-a refugiat în noul Parlament al Rusiei. Conflictul lui Elțîn cu Parlamentul rus s-a rezolvat simplu, ”democratic”: cu tunurile care au bombardat Parlamentul. De aceea Gorbaciov susține că URSS s-a distrus prin minciună, prin forță și prin păcălirea adversarilor politici. Îi dau perfectă dreptate marelui reformator leninist, cu o precizare: Imperiul Răului s-a prăbușit în praful istoriei exat la fel acum a apărut: prin minciună, prin forță și prin păcălirea adversarilor politici. Și tot prin astfel de mijloace și-a propus să se revigoreze…

Aceasta a fost povestea nașterii și decăderii unui imperiu, realizate atât cu ajutor străin dar și cu actori din interior.

(va urma)

 

Liviu Druguș   www.facebook.com/liviu.drugus       www.liviudrugus.wordpress.com

28 mai 2014

 

 

Mihail Gorbaciov – groparul leninist al comunismului bolșevic sovietic rus expirat și al Imperiului răului (2)


 

(Prezentarea și pseudorecenzia cărții ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika” de Mihail Gorbaciov (n. 1931), Editura Litera, traducere de Justina Bandol, cu o Prefață de Adrian Cioroianu, 651 pagini. Originalul în limba rusă  a apărut în anul 2013 sub denumirea de ”Naedine s soboi: vospominania i razmîșleniia”)

 

Notă: la fiecare dintre episoadele acestei pseudorecenzii voi relua sinteza în cel șapte puncte (sau mai multe, de la episod la episod) dar cu modificări ce au rezultat dintr-o relecturare a cărții, din realitățile momentului sau din dorința de a oferi o formulare mai clară. Cititorii pot face și o lectură separată a acestor punctări sintetice cu folosul de a vedea cum pot să se transforme niște texte în funcție de noile contexte, subtexte sau pretexte. Prima parte a pseudorecenziei se găsește la https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/09/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-1/

 

 

  • Mihail Gorbaciov – medicul curant al bolnavului imperialist sovietic a săpat adânc și temeinic o groapă pe măsura celebrului decedat. Este moartea Imperiului Răului o eroare medicală gorbaciovistă sau a fost sfârșitul firesc al unui sistem anacronic și împotriva naturii? Este o realizare măreață a gândirii medical-politice sovietice: simultan cu rețeta prescrisă pentru însănătoșirea bolnavului să pregătești nu doar certificatul de deces, ci și ceremonialul funebru.
  • Boris Elțîn (”Țarul Boris”) a coborât – în extaz și în adânc –  sicriul statului sovietic imperialist în groapa săpată de Gorbaciov. Un șir de președinți americani (Nixon, Reagan, Bush, Clinton) i-au cântat, fericiți, prohodul.
  • Vladimir Putin dorește cu ardoare întoarcerea mortului de la groapă. Rebotezarea fostului imperiu cu numele de Uniunea Euroasiatică sugerează clar că este vorba despre continuatoarea Uniunii Sovietice, dar și o contrapondere fermă și agresivă la adresa Uniunii Europene. Deputații putiniști îl acuză, în luna mai 2014 (http://www.mediafax.ro/externe/un-grup-de-deputati-rusi-cere-judecarea-lui-mihail-gorbaciov-pentru-destramarea-urss-12446188), pe fostul președinte al Uniunii Sovietice de impericid. Memorialistul Gorbaciov are doar cuvinte de ocară pentru ”veselul” Elțîn și doar cuvinte de laudă pentru nostalgicul Putin. Propunerea mea, din anii 90, este crearea de urgență și în mod temeinic a Uniunii Euroatlantice care să reunească (pentru început) Americile, Australia, UE, Japonia, Israel și Turcia
  • Dialog peste decenii între fostul director al CIA și președinte american George Bush (1981 – 1989) și fostul KGB-ist și premier-președinte rus Vladimir Putin (1999 – prezent). Va deveni oare o regulă ca directorii de servicii secrete să devină șefi de stat?
  • Mihail Gorbaciov ne deslușește – parțial, dar fundamental – poziția și rolul Ucrainei în imperiu, în afara acestuia și împotriva supraviețuirii imperiului. Concluzia mea: imperiul nu poate fi refăcut decât pornind de la fundamentele geopoliticii imperiale (Drang nach West!), pornind din Ucraina. De aici și importanța crucială pentru Occident și NATO de a nu recunoaște niciuna dintre modificările de frontiere făcute de Rusia prin forța armelor, a propagandei și a promisiunilor mesianice în teritoriile care definesc statul ucrainean.
  • Câteva interesante considerații perestroikiste personale despre gerontocrația feudală sovietică (De la Lenin la Gorbaciov) descrise de memorialistul Gorbaciov demonstrează că bolșevismul rus a fost un feudalism de stat cât se poate de primitiv, dar  care aspira la o modernizare industrială care să impună teamă și respect restului lumii.
  • Un istoric poet(ic) și un om politic amator – Adrian Cioroianu – îl descrie pe Gorbaciov ca ”inovator al Istoriei”. Consider metafora ca fiind exagerată. Gorbaciov este doar noul Lenin (cel din ultimii ani de viațăcare a pus sistemului creat de el un diagnostic destul de corect), care a propus și impus remedii neadecvate în vederea unei iluzorii însănătoșiri, apoi a tras o concluzie și a închis o paranteză (ambele triste pentru sistemul totalitar și imperial sovietic rus). Toate acestea s-au desfășurat într-un crâmpei de istorie umană. Acest crâmpei (o simplă paranteză istorică) a durat, din păcate,  peste 7 decenii.
  • Ucraina este descrisă în carte ca fiind teritoriul în jurul căruia s-au desfășurat evenimente importante în timpul revoluției bolșevice, în timpul celui de-al doilea război mondial, în fisurarea URSS ului, dar și în destrămarea definitivă a statului sovietic.  Nu în ultimă instanță se conturează și speranțele – trecute și recente – ale lui Gorbaciov de refacere a statului sovietic, speranțe legate de Vladimir Putin. Pentru Gorbaciov, Putin este șansa Rusiei de a redeveni imperiu cu impact mondial major. În triada puterii acestui secol (SUA + UE, Rusia, China) personal cred că se va aplica mereu principiul demonstrat în triumviratele romane: doi se aliază împotriva celui de-al treilea, cu gândul să-l slăbească pe partenerul rămas și să domine nestingherit mapamondul…

 

Cum se educau politrucii sovietici.  

Gorbaciov vrea să impresioneze cititorii din secolul 21 cu ”meritocrația” sovietică din anii 50, când fostul tractorist și absolvent a două clase de liceu, Gorbaciov, este admis la Facultatea de drept din Moscova. Studenția sa la Moscova a debutat nici mai mult nici mai puțin cu o întâlnire cu conducerea instituției de învățământ superior la care s-a înscris. Primul capitol al cărții ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika” este intitulat ”Universitățile mele” pastișând un binecunoscut titlu al unei cărți (1923) scrisă de celebrului Maxim Gorki, fondatorul realismului socialist (decretat ca politică oficială în 1932), ajuns în nomenclatura burgheziei roșii, în pofida convingerilor nu tocmai ortodoxe ale fostului prieten al lui Lenin. (Iată una dintre aceste idei liberale formulate tranșant de Gorki: ”La numai două săptămâni de la victoria Revoluției din Octombrie el scria: „Lenin și Troțki n-au nici cea mai vagă idee despre drepturile omului. Ei sunt deja corupți de otrava murdară a puterii, asta se vede după lipsa de respect nerușinată față de libertatea cuvântului și față de alte libertăți civice pentru care a luptat democrația”. Scrisorile lui Lenin către Gorki din 1919 conțin amenințări: „Te sfătuiesc să-ți schimbi anturajul, vederile, acțiunile, altfel viața și-ar putea întoarce fața de la tine”. (cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Maxim_Gorki). Folosind același titlu ca și Gorki, Gorbaciov se insinuează pe profilul celebrului scriitor: pornit din sărăcie și ajuns în culmile gloriei, dar utilizând abil capacitățile sale intelectuale în slujba puterii protectare și recunoscătoare….  Ca și autoironicul Gorki, Gorbaciov a apelat la sintagma ”Universitățile mele” ca o ironie adusă principalei școli pe care a absolvit-o până la 20 de ani: școala vieții. ”Primii 20 de ani din viață i-am petrecut în Privolnoe, fără să ies din sat” (p. 40). În 1942, la 11 ani, fiind vreme de război, copilul Gorbaciov intră brutal în viața dură, renunțând la învățătură, după numai patru clase: ”am lăsat baltă școala” (p. 47). ”Învățătura am reluat-o în 1944, după o întrerupere de doi ani. Nu aveam nici un chef de ea” (p. 57). Datorită mamei sale, Gorbaciov devine mai mult un autodidact, satisfăcându-și mai mult propria curiozitate, dar reușind să devină un abonat la premii și distincții școlare. După cele opt clase făcute în sat (ajungând la 17 ani) au mai urmat doi ani de liceu, astfel că la 19 de ani Gorbaciov bătea la porțile învățământului superior. Capitolul dedicat perioadei universității propriu-zise este intitulat – intelectualist! – Alma mater.  Merită reținut modul ”meritocratic” în care a fost admis tânărul Gorbaciov la Facultatea de Drept  de la Universitatea Lomonosov din Moscova: ”… fusesem primit printre primii, chiar și fără interviu, ca să nu mai vorbim de examene. Probabil că toate au avut un cuvânt de spus: și ”originea muncitoresc-țărănească”, și stagiul în câmpul muncii, și faptul că trimisesem deja o cerere pentru a mă înscrie în partid, și desigur, diploma oficială. Cum a contat, probabil, și faptul că participam deja activ la viața obștească: eram secretarul organizației de Comsomol a școlii, membru al Comitetului Raional de Comsomol. În orice caz, eram un caz potrivit pentru ”optimizarea” alcătuirii sociale a colectivului de studenți. Așa erau vremurile pe atunci.” (p. 70).  Dacă ar fi să acceptăm faptul că toți absolvenții a două clase de liceu, cu stagiu în munca de tractorist în colhoz, cu origine socială ”sănătoasă”,  cu activitate pe linie politică și cu promisiuni de intrare în partid, așadar dacă acceptăm că toți acești absolvenți ar fi fost primiți fără examen  la facultate, probabil că fiecare facultate ar fi avut zeci de mii de studenți… Dar, probabil, cu o condiție: să fi avut referințe foarte bune de la KGB… ”Meritocrația” sovietică este descrisă, în continuare ,de autorul amintirilor: ”Am fost invitat la decanatul Facultății de Drept încă înainte de începerea cursurilor, pentru a face cunoștință, după câte înțelesesem. Am fost ântâmpinat frumos, pus la curent cu situația. Am aflat orarul, mi s-au dat toate informațiile pe care trebuiau să le știe studenții din anul întâi. Mi-am luat notițe, și tocmai măpregăteam să plec la căminul de pe Stromânka, în momentul în care am fost oprit de niște jurnaliști, care m-au rugat să merg câteva minute cu ei la plimbare. Am ieșit în Piața Manejului. Acolo se afla deja un grup de studenți  în anul întâi de la alte facultăți. Și pe fundalul Manejului și al Kremlinului, ne-au fotografiat. Poza a apărut în Komsomolskaia pravda pe 1 septembrie (1950 – nota mea)” (pp. 72-73).  Cu alte cuvinte, totul a fost atât de bine organizat, încât caracterul spontan al întâmplărilor a fost evident! Pentru cei care nu au cunoscut sistemul stalinist (în variantă stalinistă originală din anul 1950 sau sub forma pastișei ceuașiste din anii 80)  precizez că în acele timpuri calitatea de student la drept sau la jurnalism era posibilă doar prietenilor/ susținătorilor fervenți ai sistemului (pe linie de partid și pe linie de ”ochiul și timpanul”). Cu alte cuvinte, totul era regizat de ”servicii” la indicațiile prețioase ale Partidului… Iar ”meritocrația” democrat populară sovieto-comunistă și-a spus mereu cuvântul: în promovarea (în Siberia) a scriitorilor talentați dar ne-orientați, în izolarea gânditorilor cu oarecari grade de independență și a celor care țineau prea mult la demnitate, proprietate sau calitate…  Dar ”elogiul” adus sistemului educațional sovietic continuă cu și mai multă fervoare: ”Ce era remarcabil la facultatea noastră de drept? Faptul, cred eu, că oferea studenților cunoștințe bogate și multilaterale. Pe primul loc aș pune ciclul de cursuri de istorie – istoria și teoria statului și a dreptului, istoria doctrinelor politice, istoria diplomației; învățam apoi economie politică aproape la fel ca la Facultatea de Economie, studiam și istoria filosofiei, materialismul dialectic și istoric; logica; limbile latină și germană; în fine, o întreagă gamă de discipline juridice: dreptul penal și civil, criminalistică, medicină judiciară și psihiatrie, deptul procesual penal și civil, dreptul administrativ, financiar, dreptul colhozurilor, dreptul familiei și al căsătoriei, contabilitate și, desigur, dreptul internațional public și privat, organizarea statală și dreptul țărilor burgheze etc.” (p. 77). Pentru fostul politruc Gorbaciov toate acestea erau ”remarcabile”, dar nu spune  nimic despre îndoctrinarea forțată, despre înăbușirea oricăror tente critice sau ”deviante” de la linia oficială. Nu întâmplător, și după cele șase decenii care au trecut de la studenția sa, autorul pune accentul și prioritatea pe penal în detrimentul civilului, pe public în detrimentul privatului, pe socialiști și colhoznici (săteni agricultori) în detrimentul capitaliștilor și a burghezilor (orășenilor) industriași… Mai mult, după ce aduce elogii ”tradiției seculare a culturii ruse”, Gorbaciov ține să comunice și ceea ce era evident și binecunoscut: ”Bineînțeles, situația reală din universitate nu trebuie cosmetizată. Primii mei trei ani de facultate au coincis cu anii ”stalinismului târziu”, ai unei noi spirale a represiunilor, ai unei campanii deșănțate împotriva ”cosmopolitismului fără rădăcini” și a ”ploconelii în fața Occidentului, ai vestitului ”dosar al medicilor. Atmosfera era extrem de ideologizantă.” (p. 78). Curat remarcabil, într-adevăr! Iar Gorbaciov nu a fost, nicidecum, de partea represaților! Cu un mic bemol, adugat peste câteva pagini: ”Aș greși dacă aș spune că educația ideologică substanțială care se făcea studenților universității  nu ne atingea nicicum conștiințele. Eram vlăstare ale vremurilor noastre. Iar dacă o anumită parte a profesorilor, așa cum mi se pare azi, urma numai din oblgație ”regulile jocului”, noi, studenții, luam multe lucruri care ne erau prezentate la cursuri drept bune, cu sinceritate și convingere” (p. 80). Cu aceeași sinceritate și convingere a acționat mai apoi politrucul Gorbaciov  atunci când avea funcții de răspundere la nivel local, regional sau unional.  Ca și în zilele ceaușismului totalitar, dar și ca – în bună măsură – în învățământul românesc actual (după un sfert de secol de trecere la capitalism și educație ne-socialistă), este valabilă și acum caracterizarea făcută de Gorbaciov sistemului de educație de tip stalinist: ”Sistemul de învățământ făcea, s-ar fi zis, totul pentru a ne împiedica să ne însușim o metodă critică de gândire” (p. 81).  Leninistul reacționar Gorbaciov, cel care s-a prezentat lumii (și chiar a fost crezut în bună măsură) drept un democrat autentic și un umanist socialist demn de toată lauda, mărturisește care i-au fost temeliile gândirii sale actuale: ”… noi studiam profund lucrările lui Lenin. Asta ne îmbogățea mințile, căci ajungeam să cunoaștem ideile lui Vladimir Ilici însuși. Dar ne familiarizam de asemenea cu ideile oponenților săi, pe care, cum se și cuvine unui cercetător adevărat, el le cita pe larg în lucrările lui. … Lenin este un marxist înverșunat, ”cu tentă rusească”, adică și mai înverșunat. Leninismul era o corectare a marxismului originar, deși trebuie să avem în vedere faptul că azi oamenii l-au uita pe Marx cel de la început, cu căutările sale antropologice… ” (p. 81 – 82).. Cât marxism și cât leninism mai rămăsese în stalinism ne-o spune chiar Gorbaciov: ”Regimul stalinist se purta cu țăranii ca și cum aceștia ar fi fost niște iobagi” (p. 82).  Este, cred, singurul loc din carte în care se lasă loc caracterizării făcute nu numai de mine ci și de mulți alți analiști ai comunismului că acest sistem era, practic, unul feudal, înapoiat, vetust.

 

În pofida faptului că studentul Gorbaciov manifesta atitudini critice față de sistemul de predare (mă refer la episodul în care i-a trimis un bilețel de ”admonestare” profesorului care pur și simplu dicta dintr-o carte a lui Stalin), aceasta nu l-a împiedicat pe același student de la drept să devină un propagandist extrem de activ, chiar începând cu anul I…  când a devenit și secretarul organizației de Comsomol al anului I (1950), iar în 1952 a devenit membru al PCUS. Doritor de împliniri pe toate planurile Gorbaciov se căsătorește, în anul II de facultate, cu Raisa Maksimovna, pe atunci studentă la filosofie, pe care a iubit-o și respectat-o până la stingerea acesteia din viață.  Singurul lor copil, Irina, a fost născut (la 6 ianuarie 1957) de Raisa la vârsta de 25 de ani.

 

În încheierea acestui episod dedicat pregătirii universitare a lui Gorbaciov mai notez doar că titlul lucrării de diplomă a viitorului președinte al URSS a fost unul cu o puternică tentă leninistă (”Toată puterea Sovietelor” – Lenin): ”Participarea maselor la conducerea statului pe exemplul sovietelor locale”, dar care arată și interesul direct al lui Gorbaciov pentru conducerea treburilor statului feudal/ sovietic.  După absolvire, împreună cu alți 12 colegi Mihail Gorbaciov a fost trimis la Procuratura URSS, loc unde nu a fost primit datorită unei legislații de ultimă oră.  După mai multe oferte de serviciu, în final, eminentul student jurist optează pentru efectuarea stagiaturii orașul studiilor sale liceale: Stavropol.

 

Educația comunistă, limbajul de lemn și teama de a nu fi considerat un trădător al ”cauzei” este mai mult decât vizibilă în autocaracterizarea făcută de Gorbaciov:Desigur, familia dăduse principalul impuls moral evoluției mele ca personalitate. La formarea mea contribuiseră în bună măsură și școala, profesorii de acolo. Sunt recunoscător și colegilor mei mai în vârstă mecanizatori, care m-au ajutat să înțeleg sistemul de valori al unui adevărat om al muncii. Și totuși Universitatea din Moscova a fost cea care mi-a dat bagajul de cunoștințe și de repere spirituale care mi-au determinat alegerile în viață. Pot să spun cu toată fermitatea: fără acești cinci ani de studenție, politicianul Gorbaciov nu ar fi existat. Atitudinea intelectuală la care m-a înălțat Universitatea m-a scăpat pentru multă vreme de înfumurare și de o prea mare încredere în sine, m-a ajutat să rezist în perioadele cele mai grele ale vieții” (p. 115).  Tripticul familie-școală-societate (colectivul de tractoriști, în primul rând) nu putea lipsi din această autocaracterizare.

(va urma)

Liviu Drugus, Valea Adâncă-Miroslava, jud Iași                                  12 mai 2014

www.facebook.com/liviu.drugus

www.liviudugus.wordpress.com

Mihail Gorbaciov – groparul leninist al comunismului bolșevic sovietic rus expirat și al Imperiului răului (1)


 

(Prezentarea și pseudorecenzia cărții ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika” de Mihail Gorbaciov (n. 1931), Editura Litera, traducere de Justina Bandol, cu o Prefață de Adrian Cioroianu, 651 pagini. Originalul în limba rusă  a apărut în anul 2013 sub denumirea de ”Naedine s soboi: vospominania și razmîșlenia”)

 

  • Mihail Gorbaciov – medicul curant al bolnavului imperialist sovietic a săpat adânc și temeinic o groapă pe măsura celebrului decedat.
  • Boris Elțîn (”Țarul Boris”) a coborât – în extaz și în adânc –  sicriul statului sovietic imperialist în groapă. Un șir de președinți americani (Nixon, Reagan, Bush, Clinton) au cântat, fericiți, prohodul.
  • Vladimir Putin dorește cu ardoare întoarcerea mortului de la groapă. Deputații putiniști îl acuză, în luna mai 2014 (http://www.mediafax.ro/externe/un-grup-de-deputati-rusi-cere-judecarea-lui-mihail-gorbaciov-pentru-destramarea-urss-12446188), pe fostul președinte al Uniunii Sovietice de impericid. Memorialistul Gorbaciov are doar cuvinte de ocară pentru ”veselul” Elțîn și doar cuvinte de laudă pentru nostalgicul Putin
  • Dialog peste decenii între fostul director al CIA și președinte american George W. Bush (1981 – 1989) și fostul KGB-ist și premier-președinte rus Vladimir Putin (1999 – prezent)
  • Mihail Gorbaciov ne deslușește – parțial, dar fundamental – poziția și rolul Ucrainei în imperiu, în afara acestuia și împotriva supraviețuirii imperiului. Concluzia mea: imperiul nu poate fi refăcut decât pornind de la fundamentele geopoliticii imperiale: Drang nach West!, pornind din Ucraina
  • Câteva interesante considerații perestroikiste personale despre gerontocrația feudală sovietică (De la Lenin la Gorbaciov) descrise de memorialistul Gorbaciov demonstrează că bolșevismul rus a fost un feudalism care aspira la o modernizare industrială.
  • Un istoric poet(ic) și un om politic amator – Adrian Cioroianu – îl descrie pe Gorbaciov ca ”inovator al Istoriei”. Consider metafora ca fiind exagerată. Gorbaciov este doar noul Lenin care a pus sistemului un diagnostic destul de corect, a propus și impus remedii neadecvate în vederea unei iluzorii însănătoșiri, apoi a tras o concluzie și a închis o paranteză (ambele triste pentru sistemul totalitar și imperial sovietic rus). Toate acestea s-au desfășurat într-un crâmpei de istorie umană. Acest crâmpei (o simplă paranteză istorică) a durat, din păcate,  peste 7 decenii.
  • Ucraina este descrisă în carte ca fiind teritoriul în jurul căruia s-au desfășurat evenimente importante în timpul revoluției bolșevice, în timpul celui de-al doilea război mondial, în fisurarea URSS ului, dar și în destrămarea definitivă a statului sovietic.  Nu în ultimă instanță se conturează și speranțele lui Gorbaciov de refacere a statului sovietic, speranțe legate de Vladimir Putin. Acțiunile recente ale Rusiei cu scopul de a destrăma Ucraina, par a fi (și) o răzbunare a Rusiei pentru contribuția Ucrainei la dispariția URSS.

 

 

Numerologie sovietică medievală și feudală. Sovietismul bolșevic comunist rus de rit feudal a ajuns demult la ora bilanțului. Numerologii au mult material pentru hermeneutici ezoterice (in)utile. Existența imperiului răului a stat preponderent sub semnul cifrei 7. Dar și sub semnul pentadei (5), primele cinci cincinale fiind decisive pentru consolidarea Uniunii/ Imperiului. Imperiul sovietic trăit puțin peste 7 decenii. A avut 7 lideri magnifici (Lenin, Stalin, Hrușciov, Brejnev, Andropov, Cernenko, Gorbaciov). Cinci dintre cei șapte magnifici au murit ”la datorie” (în exercițiul funcțiunii) ceea ce perminte caracterizarea fostului imperiu ca fiind o gerontocrație feudală. Toți cei cinci lideri care au coborât de pe fotoliile de lideri absoluți direct în cripte avea șapte decenii  de viață (Stalin – 75; Brejnev – 76; Andropov – 70; Cernenko – 74). Doar doi lideri nu au atins vârsta fatidică (de șapte decenii de viață) la apusul carierei lor: Lenin – care a murit la 54 de ani și Gorbaciov care a fost scos pe tușă la 60 de ani. Doar doi lideri sovietici au ieșit de la conducere prin înlăturarea lor de către sistem: reformatorul Hrușciov și reformatorul Gorbaciov: primul la 70 de ani, al doilea la 60 de ani. Cel mai longeviv lider în scaunul suprem a fost Stalin (trei decenii) urmat de Brejnev (aproape două decenii). Celelalte două decenii de viață imperială sovietică au fost împărțite de ceilalți cinci lideri. Cele două foste republici foste sovietice care au bătut la porțile (închise) ale NATO (la summit ul de la București) – Georgia și Ucraina au fost republicile care au avut niveluri de trai semnificativ peste medie datorită faptului că au avut propriii lor reprezentanți la Înalta Poartă (Moscova): georgianul Stalin (trei decenii de domnie) și ucraineanul Brejnev (aproape două decenii de domnie). Întâmplător sau nu (istoricii și geopoliticienii pot susține sau contrazice această ipoteză), Georgia și Ucraina vor fi următoarele țări care vor adera la Uniunea Europeană.

  • Ucraina în ecuația geopolitică a trecutului sovietic, cu sugestii clare pentru geopoliticile prezente și viitore. Groparul statului sovietic – Mihail Gorbaciov –  nu scapă niciun prilej de a aminti importanța ucrainenilor pentru Imperiul rus și, apoi, sovietic. Sub raport personal atât Mihail Gorbaciov cât și soția sa Raisa Gorbaciova (fostă Titarenko) au origini ucrainene. Nu mai puțin de cinci membri ai familiei ucrainene Titarenko sunt amintiți în carte, la indicele de nume. În ținutul Stavropol, de unde provine Mihail Gorbaciov, ”la începutul secolului XX, înainte de Revoluție, în gubernie trăiau aproximativ un milion de oameni. Majoritatea erau ruși (ruși mari, cum se numeau pe atunci în mod oficial), o treime erau ucraineni (ruși mici, conform denumirii oficiale)” (p. 26). Despre originea ucraineană a Gorbaciovilor, acesta scrie: ”În aceeași margine a satului  Privolnoe care fusese populată de neamul Gorbaciovilor și de rudele lor cele mai apropiate locuiau Pantelei Efimovici și Vasilisa Lukiavnovna Gopkalo. El era de baștină din gubernia Cernigov, ea – din Gubernia Harkov, amândoi ucraineni. E limpede că au venit și s-au așezat la marginea satului în aceeași perioadă ca Gorbaciovii. În familia Gopkalo s-a născut o fată Maria – viitoarea mea mamă” (p. 35). O interesantă (dar nu dezinteresată!) precizare face Gorbaciov pentru ce însemna rus și ucrainean în memoria străbunicilor săi (ucraineni). ”Pentru strămoșii noștri, pentru bunicii mei, noțiunea de ”rus” avea cu totul alt sens decât pentru noi astăzi. ”Rus” desemna apartenența la statul rus, la religia ortodoxă, la cultura rusă. Nu avea prea mare importanță că ești hohol, adică ucrainean, sau moscal, adică rus. Nu întâmplător în ținutul Stavropol sau în regiunea Kuban toți știau din copilărie cântece și ucrainene și rusești și puteau trece cu ușurință de la o limbă la alta” (pp. 35 – 36).  Ucrainenii au avut o prezență și mai sporită în zona Stavropol, în timpul războiului: ”În vara lui 1942, dinspre Rostov s-au rostogolit peste noi valurile de refugiați care se retrăgeau din calea nemților. În primul val au veni mii de evacuați din Ucraina” (p. 47).  În ce o privește pe Raisa Gorbaciova originea ucraineană era și mai clară: ”Părinții Raisei erau ucraineni” (p. 112). Traducătorul cărții, Justina Bandol, într-o notă de subsol, o referire la adresa ucrainenilor, care au pactizat cu cotropitorii germani chiar în satul lui Gorbaciov, Privolnoe. Gorbaciov scrie: ”Atunci când unitățile germane au plecat mai departe spre est, în Privolnoe a rămas o mică garnizoană, care a fost înlocuită de un detașament. Îmi amintesc de semnele cusute pe mâneci și de faptul că auzeam limba ucraineană. Așa a început viața noastră sub ocupație” (p. 48). Iar traducătoarea precizează: ”Referire la așa numiții hivi, colaboraționiști, cetățeni sovietici (în bună parte ucraineni) care se oferiseră voluntar să lucreze pentru armata germană. Purtau pe mâneca uniformei germane banderole speciale de identificare” (p. 48). Acum este ceva mai clar cât de mare era iubirea dintre ucraineni și ruși… Deși nu am găsit nicăieri nicio mărturie în acest sens avansez aici ipoteza că ucraineanul Brejnev (turnător dovedit, kgb ist prin educație și vocație, și politruc militar) a avut un rol important, poate decisiv, în promovarea ucrainenilor săi, Raisa și Mihail Gorbaciov.  Sistemul feudal comunist avea această trăsătură (manifestată și la noi): cine reușea să se extragă din sărăcia satelor sau din suburbiile orașelor aveau datoria morală să-i aducă cât mai aproape și cât mai sus pe ”ai săi” (fie că erau doar din acea regiune). În felul acesta despotul conducător se înconjura de oameni aduși și crescuți de el însuși. O dovadă (suplimentară) în acest sens o oferă Gorbaciov însuși atunci când povestește despre liderul comunist ucrainean Șcerbițki: ”Foarte greu s-a înțeles Andropov cu Șcerbițki, care în Ucraina, mai ales în cercurile de partid, avea o autoritate indiscutabilă. În plan moral, Șcerbițki era, fără îndoială, un om profund decent. Tehnocrat din fire își urma cu consecvență linia politică în Ucraina: acorda multă atenției economiei, mai ales exploatării cărbunelui și metalurgiei, nu uita nici de agricultură. (p. 313). ”Dar afirmația lui Brejnev că în Vladimir Vasilievici Șcerbițki își vede urmașul, l-a orbit. În ajunul morții lui Leonid Ilici Brejnev el a manifestat un activism deosebit, se străduia să nu-i scape niciunul dintre evenimentele de la vârf, se suna și se întâlnea în mod regulat cu Fedorciuk, fostul șef al KGB Ucraina” (p. 314). Nepotismul ”etnic” era la putere în măreața Uniune… Fiecare conducător se orienta (financiar, relațional, uman) către bazinele electorale de unde spera să primească cel mai consistent sprijin: În 1985, după preluarea frâielor puterii absolute, la începutul turneelor sale prin țară, după Leningrad a urmat, firesc nu?, Ucraina. Scrie Gorbaciov: ”În iunie iulie am fost în Ucraina și în Bielorusia. Din nou întâlniri și dialog deschis. Pentru mine era important să aud părerile oamenilor din aceste republici. Lucru de înțeles, căci fără susținerea lor nu se putea face nimic. … La sfârșitul călătoriei în Ucraina a avut loc la Kiev întâlnirea cu conducătorii republicii, ai regiunilor, ai ministerelor, cu reprezentanți ai științei și culturii, ai studenților. Cât timp am vorbit despre realizările ucrainenilor și despre contribuția lor la binele general al țării, sala a reacționat foarte bine. De la bun început am vrut să le vorbesc celor prezenți despre momentele negative în evoluția Ucrainei. Mulți ani republica se aflase ”sub umbrela” lui Leonid  Brejnev, cumva în afara controlului central, Participanții la întâlnire au recepționat, mi s-a părut, cuvântarea mea cu înțelegere.” (p. 393). Statutul geopolitic special al Ucrainei și al celorlalte republici sovietice ”speciale” s-a văzut mereu, până în preajma agoniei sistemului și statului sovietic. Astfel, la 18 octombrie 1991, cu doar două luni înainte de decesul oficial al URSS, opt republici (în afară de Rusia lui Elțîn și alte patru republici ”rebele”) au semnat Acordul privind Comunitatea Economică a Statelor Suverane (viitorul CSI și viitoarea Uniune Eurasiatică): ”Pe 18 octombrie, la Kremlin, președintele URSS și conducătorii a opt republici (fără Ucraina, Moldova, Georgia și Azerbaidjan) au semnat Acordul privind Comunitatea Economică a Statelor Suverane, așa cum prevăzuse Congresul. Ulterior, la el a aderat și Ucraina” (p. 525). Naționalismul și autonomismul ucrainean s-au manifestat și mai acut în condițiile de liberalizare oferite de perestroika, dar și sub influențele externe tot mai evidente: ”La vremea respectivă un partener, ca să nu spun un complice, foarte activ al lui Elțîn în distrugerea și pe față și pe ascuns a Uniunii s-a dovedit Leonid Kravciuk. Manifestându-se împotriva Acordului Unional, Kravciuk a afirmat că Ukraina nu va ratifica nici Acordul privind Comunitatea Economică dacă în spatele lui se vor afla organe centrale de orice fel și că nu trebuie să existe niciun fel de Centru în general…” (p, 527).  ”Dar la ședința Consiliului de Stat din 25 noiembrie, Kravciuk nu a venit. Elțîn a anunțat de la bun început că majoritatea membrilor Sovietului Suprem al URSS nu sunt de acord cu formula ”stat confederat democratic” și a avansat încă un argument împotrivă: ”Acordul fără Ucraina nu are rost. Uniunea nu poate să existe fără ea. Haideți să vedem ce zice Ucraina” (p. 528). Vorbind despre etapele dezagregării și desființării statului sovietic Gorbaciov se apără constant și ferm de acuzația (devenită slogan de masă) că el a distrus ceea ce Lenin a început (culmea fiind că Gorbaciov a declarat mereu că vrea să aplice gândirea leninistă pentru salvarea statului sovietic de la decădere). Și pentru că cea mai bună apărare este atacul, Gorbaciov îl introduce pe Elțîn în ecuație, transferând asupra acestuia ceea ce, ca folclor, era pus în contul său… ”Elțîn s-a învârtit în jurul principalei formule a proiectului noului acord la limita ipocriziei. Pe 30 noiembrie, cu o zi înainte de referendumul din Ucraina, președintele rus a discutat la telefon cu G. Bush. Vă reamintesc aici că l-a rugat pe Bush să păstreze această discuție secretă până la publicarea rezultatelor referendumului din Ucriana. Kravciuk și Șușkevici l-au informat pe președintele SUA despre întâlnirea pe care urma să o aibă cu Elțîn în Bielorusia. Că veni vorba, Elțîn a luat de mai multe ori legătura în secret în chestiuni care priveau URSS, cu președintele Bush, care a afirmat nu o dată că el este pentru păstrarea Uniunii pe baza noului Acord. La referendumul din Ucraina nu s-a pus problema ieșirii Ucrainei din Uniune (așa cum prevedea legea unională că trebuia procedat pentru a decide ieșirea unei republici din Uniune) și cu atât mai mult a lichidării acesteia, la fel cum această problemă nu fusese pusă în Proclamația de independență a Ucrainei din 24 august 1991. Declararea independenței Ucrainei nu excludea în principiu posibilitatea intrării ei în Uniune, cu atât mai puțin în formarea confederată a acesteia. A prezenta votul pentru independență ca o ruptură a Ucrainei cu Uniunea și, mai mult, ca un vot pentru lichidarea acesteia era cel puțin fals, ba era chiar, în esență, o înșelăciune, un neadevăr. În atmosfera agitată a acelor zile au răsunat lozincile național-radicalilor: Rusia ne fură, fără ea vom trăi mai bine decât în Franța, peste 2-3 ani Ucraina va fi un miracol economic șamd. (N.tr.: Pe 1 decembrie 1991, populația Ucrainei a participat la referendumul de confirmare a proclamației de independență” (p. 529).   Și pentru că simplele acuzații aduse ”trădătorului” Elțîn nu i s-au părut suficiente, Gorbaciov revine cu un atac și mai consistent: ”În octombrie 1987, în câmpul vizual al analiștilor americani a intrat B. Elțîn, devenit cel mai vizibil și mai zurbagiu adversar al regimului Gorbaciov. Când, în septembrie 1989, a ajuns în SUA, Elțîn a fost primit în cabinetul său de la Casa Albă de cître consilierul președintelui SUA pe probleme de securitate națională, generalul Scowcroft, în biroul căruia a intrat atunci, aparent din întâmălare, pentru 15 minute, și G. Bush. Președintelui american Elțîn nu i-a făcut atunci vreo impresie deosebită. Dar, de la începutul anului 1990, așa cum se vede din documente care au fost apoi publicate și au devenit cunoscute, o serie de lucrători ai serviciilor secrete americane și personal ministrul american al apărării, Dick Cheney, au început să-l convingă insistent pe președintele SUA să renunțe la ”miza” Gorbaciov și să-l susțină pe B. Elțîn. Argumentul lor principal era faptul că planurile politice ale lui Elțîn referitoare la dezmembrarea și lichidarea Uniunii Sovietice, ca și la introducerea în Rusia a pieței libere, necontrolate de stat, răspund mai bine intereselor naționale ale SUA decât linia politică a lui Gorbaciov, care este preocupat de modalitățile de a ”atenua” socialismul de stat și de a trece numai la o economie de piață ”reglementată” (vezi Gates, R.M., From the Shadows, New York, 1996, p. 496, n.a.). După cum mărturisește R. Gates, ”CIA era un susținător fervent al lui Elțîn. Îl sprijinea nu atât prin cuvinte, cât prin intermediul unei serii de evaluări care îi subliniau popularitatea în Rusia și în afara granițelor ei, inițiativele în domeniul reformării societății și viziunea asupra problemelor naționale”. (p. 546). Alte ”argumente” despre Elțîn, adversarul său politic – acum dispărut dintre cei vii – sunt înșirate pe alte câteva pagini ale cărții. Las cititorilor mei să apeleze direct la ”Amintirile” lui Mihail Gorbaciov, tot mai interesante în contextul noilor date geopolitice actuale. Și pentru că prezentul și viitorul imediat pot interesa mai mult cititorii care nu pot aloca 50 de lei pentru a citi integral acest interesant volum de memorialistică, adaug aici două pasaje din carte prin care Mihail Gorbaciov îl caracterizează pe Vladimir Putin, cel care vrea să-l pună acum sub acuzare pe Mihail Gorbaciov pentru destrămarea Uniunii Sovietice: ”În 1996 am decis să mă înscriu în cursa pentru alegerile prezidențiale din Rusia. Practic, toți au fost împotriva acestei decizii. Numai Raisa a înțeles că nu mă interesează puterea, ci că vreau să am posibilitatea ca, în cursul campaniei electorale, să spun tot ceea ce nu putusem să le spun oamenilor în anii din urmă, pentru că fusesem practic complet izolat – până la venirea la conducere a lui Vladimir Putin” (p. 371).  Și ca să nu fie dubii că Mihail Sergheevici Gorbaciov își pune speranța ca actualul președinte al Rusiei să refacă și chiar să lărgească fostul Imperiu al Răului nu ezită să-l descrie în cele mai frumoase cuvinte pe care le-a adresat, în carte, vreunui lider politic: ”Că veni vorba, nu pot să nu recunosc în acest context meritul lui Vladimir Putin, cu care am făcut atunci (martie 1992 – nota LD) cunoștință. Ca viceprimar al Petersburgului, el s-a ocupat conștiincios de vizita mea, m-a întâmpinat, m-a însoțit în excursiile prin oraș, dovedind cu aceste ocazii mult tact, o ospitalitate sinceră, o înțelegere subtilă a problemelor orașului și nu numai ale orașului…” (p. 381).

 (va urma)

 Liviu Drugus, Miroslava – Iași, 9  mai 2014