liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Uniunea Euroatlantică

Mihail Gorbaciov – groparul leninist al comunismului bolșevic sovietic rus expirat și al Imperiului răului (4)


CUPRINSUL celor 5 episoade ale pseudorecenziei

 

  1. a) Numerologie sovietică medievală și feudală. b) Ucraina în ecuația geopolitică a trecutului sovietic, cu sugestii clare pentru geopoliticile prezente și viitore. (4 pagini)
  2. Cum se educau politrucii sovietici (cu reminiscențe în contemporaneitate). (3 pagini)
  3.  a) Mihail Gorbaciov – o piesă de șah intens jucată pe eșichierul politicilor bolșevice elaborate preponderent cu ajutorul serviciilor de informații  Istoria creșterii și decăderii Imperiului Răului. (2 pagini); b) Gorbaciov, promotorul reformării economice a sistemului sovietic/ bolșevic, dar fără reforme politice adecvate (5 pagini); c) Cum funcționa aparatul birocratic de partid și de stat (nomenclatura/ sistemul/ sfânta sfintelor) în URSS (cu similarități evidente și țările din ”lagăr” (15 pagini)
  4. Gorbaciov și restul lumii. Implicarea reformistului leninist în obținerea păcii mondiale  pentru salvarea imperiului rus/ sovietic. Politica externă gorbaciovistă – melanj de influențe externe și încercări de a influența mersul lumii (12 pagini)
  5. A utilizat Mihail Gorbaciov concret și conștient ”Metodologia Scop Mijloc” în strategiile și tacticile sale reformiste, sau povestirea actuală (2013) a unor fapte de atunci este redată cu termeni preluați din MSM?  Concluzii. Sugestii bibliografice.

 

 

NOTA: (Prezentarea și pseudorecenzia cărții ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika” de Mihail Gorbaciov (n. 1931), Editura Litera, traducere de Justina Bandol, cu o Prefață de Adrian Cioroianu, 651 pagini. Originalul în limba rusă a apărut în anul 2013 cu titlul de ”Naedine s soboi: vospominania i razmîșleniia”)

 

 

Prima parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/09/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-1/

 

A doua parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/12/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-2/

 

A treia parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/28/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-3/

 

Notă: la fiecare dintre episoadele acestei pseudorecenzii voi relua sinteza (de mai jos) în mai multe puncte,  cu eventuale modificări ce au rezultat dintr-o relecturare a cărții, din realitățile momentului sau din dorința de a oferi o formulare mai clară. Cititorii pot face și o lectură separată a acestor punctări sintetice cu folosul de a vedea cum pot să se transforme niște texte în funcție de noile contexte, subtexte sau pretexte.

 

  • Mihail Gorbaciov – medicul curant al bolnavului imperialist sovietic a săpat adânc și temeinic o groapă pe măsura celebrului viitor decedat. Este moartea Imperiului Răului o eroare politico-medicală gorbaciovistă sau a fost sfârșitul firesc al unui sistem anacronic și împotriva naturii? Este, în orice caz, o realizare măreață a gândirii medical-politice sovietice: simultan cu rețeta prescrisă pentru însănătoșirea bolnavului de către ”medicul” Gorbaciov să accepți eutanasierea și să emiți certificatul de deces prin ”democratul”  Elțîn, Prim Secretar al CC al PC al Rusiei, și să asiști impasibil la ceremonialul funerar pregătit de președinții a trei foste republici sovietice: Ucraina, Rusia, Belarus.
  • Boris Elțîn (”Țarul Boris”) a dat lovitura de grație statului sovietic și a coborât – în extaz și în adânc –  sicriul statului sovietic imperialist în groapa săpată de Gorbaciov. Un șir de președinți americani (Nixon, Reagan, Bush, Clinton) i-au cântat, fericiți, prohodul.
  • Vladimir Putin dorește cu ardoare întoarcerea mortului de la groapă. Rebotezarea fostului imperiu cu numele de Uniunea Euroasiatică sugerează clar că este vorba despre continuatoarea Uniunii Sovietice, dar și despre o contrapondere fermă și agresivă la adresa Uniunii Europene și a Statelor Unite. Deputații putiniști îl acuză, în luna mai 2014 (http://www.mediafax.ro/externe/un-grup-de-deputati-rusi-cere-judecarea-lui-mihail-gorbaciov-pentru-destramarea-urss-12446188), pe fostul președinte al Uniunii Sovietice de impericid. Memorialistul Gorbaciov are doar cuvinte de ocară pentru ”veselul” Elțîn și doar cuvinte de laudă pentru nostalgicul gorbaciovist-leninist Putin. Propunerea mea, din anii 90 – ca soluție necesară și posibilă de asigurare a păcii și prosperității pe termen lung – este crearea de urgență și în mod temeinic a Uniunii Euroatlantice care să reunească (pentru început) Americile, Australia, UE, Japonia, Israel și Turcia.
  • Dialog peste decenii între fostul director al CIA și președinte american George Bush (1981 – 1989) și fostul KGB-ist și premier-președinte rus Vladimir Putin (1999 – prezent). Va deveni oare o regulă ca directorii de servicii secrete să devină șefi de stat?
  • Mihail Gorbaciov ne deslușește – parțial, dar fundamental – poziția și rolul Ucrainei în imperiu, în afara acestuia și împotriva supraviețuirii imperiului. Concluzia mea: imperiul rus nu poate fi refăcut decât pornind de la fundamentele geopoliticii imperiale (Drang nach West!, sau în varianta rusă: Do Berlinu!), pornind din Ucraina. De aici și importanța crucială pentru Occident și NATO de a nu recunoaște niciuna dintre modificările de frontiere făcute de Rusia prin forța armelor, a propagandei și a promisiunilor mesianice în teritoriile care definesc în plan internațional statul ucrainean.
  • Câteva interesante considerații perestroikiste personale despre gerontocrația feudală sovietică (De la Lenin la Gorbaciov) descrise de memorialistul Gorbaciov demonstrează că bolșevismul rus a fost un feudalism de stat cât se poate de primitiv, dar  care aspira la o modernizare industrială și militară care să impună teamă și respect restului lumii.  N-a fost să fie…
  • Un istoric poet(ic) și un om politic amator – Adrian Cioroianu – îl descrie pe Gorbaciov ca ”inovator al Istoriei”. Consider metafora ca fiind exagerată. Gorbaciov este doar noul Lenin (cel din ultimii săi ani de viață,care a pus sistemului creat de el un diagnostic destul de corect: ineficiență cronică), care a propus și impus remedii neadecvate în vederea unei iluzorii însănătoșiri, apoi a tras o concluzie și a închis o paranteză (ambele triste pentru sistemul totalitar și imperial sovietic rus). Toate acestea s-au desfășurat într-un crâmpei de istorie umană. Acest crâmpei (o simplă paranteză istorică) a durat, din păcate,  peste 7 decenii.
  • Ucraina este descrisă în carte ca fiind teritoriul în jurul căruia s-au desfășurat evenimente importante în timpul revoluției bolșevice, în timpul celui de-al doilea război mondial, în fisurarea URSS ului, dar și în destrămarea definitivă a statului sovietic. Nu în ultimă instanță se conturează și speranțele – trecute și recente – ale lui Gorbaciov de refacere a statului sovietic, speranțe legate de Vladimir Putin (noul Stalin?). Pentru Gorbaciov, Putin este șansa Rusiei de a redeveni un imperiu cu impact mondial major. În triada puterilor principale din acest secol (SUA + UE, Rusia, China) personal cred că se va aplica mereu principiul demonstrat în triumviratele romane: doi se aliază împotriva celui de-al treilea, cu gândul să-l slăbească pe partenerul rămas și să domine nestingherit mapamondul…
  • În derularea evenimentelor din Ucraina, Vladimir Putin (cel care – se speră de către nostalgici – va reface imperiul rus/ sovietic) a aplicat în mod adecvat, pe termen scurt, Metodologia Scop Mijloc. În câteva pasaje din cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”) și Mihail Sergheevici Gorbaciov arată că judecă lucrurile (oarecum) prin prisma MSM. Le voi dedica acestor pasaje un episod aparte (episodul 5). Filiera apropierii lui Putin de acest mod de gândire este, cred: Aristotel – Marx (mare iubitor de Aristotel) – SpinozaMachiavelli – Lenin – Nietzsche – Hitler – Stalin – Gorbaciov – Putin. Desigur, nu pot ocoli adevărul că forma concretă, sistematizată și teoretizată a Metodologiei Scop Mijloc îmi aparține… Iată câteva dintre dovezile că MSM a fost folosită, până acum, în mod (majoritar) corect, dar probat deocamdată pe termen scurt, de către urmașul ideologic al lui Lenin și Gorbaciov, Vladimir Putin, dar fără a mă putea pronunța asupra soldului contului Beneficii și Pierderi pentru fiecare caz în parte, neavând date concrete. Iată etapele MSM folosite de Putin:  a) o definire clară a scopurilor de urmărit (1. finale, adică strategice; 2. intermediare, adică tactice; 3. imediate, adică operaționale); b) o gamă extrem de largă de mijloace cu combinații inedite, cu o alternare rapidă a mijloacelor (temporale, spațiale, propagandistice, de imagine, de comunicare, sentimentale, istorice, financiare, economice, politice, militare, umane, informaționale, energetice, legale sau/ și ilegale etc.). Unul dintre mijloace este chiar specialitatea de bază a președintelui rus: cumpărarea de influențe în mass media, propagandă subversivă și bănci: http://www.paginaeuropeana.ro/un-analist-american-avertizeaza-romania-sa-se-fereasca-in-urmatorii-ani-rusia-va-cumpara-mass-media-si-banci/ ; c) renunțarea la un traiect ce pare a fi dezavantajos în plan strategic sau tactic și inițierea unui proiect alăturat dar care face parte din ansamblul de scopuri urmărite; d) jocul la cacealma (la derută), devierea atenției prin lansarea de teme, probleme colaterale etc. care se constituie în mijloace de  apropiere de scopul propus. În mod evident (văzut prin prisma rezultatelor) Ucraina s-a aflat mereu în defensivă, iar conciliatorii occidentali au temporizat la maxim măsurile împotriva Rusiei. Va fi interesant de văzut, peste un număr de ani, ce va scrie Putin în ”Amintirile” sale… Probabil ceva foarte asemănător cu ceea ce va scrie și Gorbaciov în viitoarele sale cărți de memorialistică… deoarce ambii împărtășesc aceleași năzuințe și agreează modul de gândire și acțiune (managementul) bazat pe scopuri, mijloace și adecvarea scop/mijloc.
  • Tot în categoria ”memorialistică pe tema destrămării Imperiului Răului” recomand cartea generalului moldovean (fost sovietic) Ion Costaș, ”Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război ”nedeclarat””, Ed Rao, 2012, 666 pagini, unde se devoalează mai clar unele dedesubturi ale politicii gorbacioviste, dar și sublinierea implicării KGB în procesele perestroikiste. O carte mai recentă, semnată de Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial. Culisele loviturilor de stat din URSS”, Ed Ștefan, București, 2014, 302 pagini, are meritul de a pune punctul pe i tocmai în ce privește aspectele ocolite sau tratate superficial de Gorbaciov în cartea ”Amintiri”. Tot la capitolul ”recomandări bibliografice” amintesc volumul intitulat ”Scrieri alese” de Mihail Gorbaciov, apărut la București, în Editura Politică în anul 1987.

 

Episodul 4 Gorbaciov și restul lumii. Implicarea reformistului leninist în obținerea păcii mondiale  pentru salvarea imperiului rus/ sovietic. Politica externă gorbaciovistă – melanj de influențe externe și încercări de a influența, din interior,  mersul lumii

 

În mod evident, prăbușirea imperiului rus sovietizat s-a datorat unui complex de factori interni și externi. Analize grăbite, superficiale, interesate sau pur și simplu ”urechistice” înclină balanța factorilor când spre interior când spre exterior, cu argumente ce vin doar să susțină un punct de vedere deja avansat și aflat ”la modă” într-un context sau altul.  Pseudorecenzia de față nu-și propune să vină cu o ipoteză și cu o eventuală demonstrație a preponderenței uneia sau alteia dintre cele două categorii de factori. În schimb, va aduce în lumină și opiniile unor alți analiști care au trăit aceleași evenimente și perioade ca și Gorbaciov, dar care  vorbesc oarecum mai detașat, nemaifiind parte a problemei. Mă refer, mai întâi la generalul Ion Costaș, care  – prin natura meseriei și a pozițiilor ocupate în nomenklatura militară sovietică și postsovietică – oferă date și imagini militare de natură să dea mai multă concretețe în comparație cu retorica politicianistă a fostului dictator sovietic. De regulă, simplificările – eronate tocmai prin simplitatea lor – afirmă că Imperiul sovietic a fost distrus de: a) Gorbaciov; b) de SUA. Faptul că cei doi factori au co-existat mereu-mereu face și mai dificil de evaluat vectorul principal. În mod cert, factorul extern a jucat un rol important în evoluția statului sovetic încă de la nașterea acestuia cu cca un secol în urmă, la vreme de criză și război mondial. Tocmai de aceea am considerat necesar să aloc un episod distinct politicii externe gorbacioviste, aspect tratat de Gorbaciov în doar două capitole de carte – capitolul 13 și (parțial) capitolul 15  (dintr-un total de 15 capitole) și care cuprind doar 30 de pagini din cele cca 600 de pagini de text ale cărții. Prefațatorul cărții, profesorul de istorie Adrian Cioroianu, ignoră cu desăvârșire dimensiunea externă în ecuația prăbușirii imperiului, căzând în capcana melodramei: omul Gorbaciov, bunul familist și soțul iubitor Gorbaciov, iubitorul de literatură rusă numit Gorbaciov, reformatorul neînțeles Gorbaciov, povestitorul sincer Gorbaciov etc. Prin această prismă (a rolului manipulator jucat de o anumită structură a unei cărți, a unui anumit limbaj etc.) aș fi înclinat să cred că Gorbaciov însuși a intenționat să minimalizeze importanța factorului străin la o dimensiune pe cât posibil de redusă, iar prefațatorul A. Cioroianu a ”prins” firul și l-a întins și mai tare. Evident, acesta nu amintește nimic în ”Prefață” despre dictatorul Gorbaciov, despre kgb istul Gorbaciov, sau despre politrucul fără scrupule care urzea intrigi care să-l favorizeze în carieră etc. Dl. Cioroianu nu este deloc deranjat de faptul că ”umanistul” Gorbaciov a ordonat eliminarea fizică a românilor Ceaușescu, rivalii săi dictatoriali prea independenți față de ”măreața” Uniune. Ignorarea, în continuare, a țării numită România de către fostul Imperator numit Gorbaciov, în memoriile sale, nu-l deranjează deloc pe fostul ministru de externe al României… Rămân cu consolarea că fiecare țară are conducătorii și miniștrii pe care îi merită… Folosesc cuvintele Raisei Gorbaciova, în anul ultim al vieții sale (1999), cu referire la noua clasă conducătoare: ”cum se făcea oare că la conducerea țării ajunseseră oameni lipsiți de bun simț, de conștiință, iresponsabili?” (p. 18).  Revenind la balanța intern – extern, Gorbaciov încearcă să inducă ideea unui fel de perpetuum mobile generat de… însuși Țarul Gorby! Dictatorii au adesea asemenea viziuni vecine cu divinitatea, iar Gorby le avea cu asupră de măsură, mai ales dacă i s-a insuflat mereu că are o misiune planetară, că el poate fi Salvatorul, că este chiar Cel Ales pentru ca omenirea să mai supraviețuiască. Într-a astfel de viziune paranoidă Gorbaciov inversează planurile, respectiv realitățile și își definește, din start rolul de Demiurg. În loc să afirme, realist, că țara sa se afla la răscruce de vânturi, că sistemul feudal bolșevic nu mai putea dura, că nu poți să te bați cu restul lumii ca să mai trăiești câțiva ani, Gorbaciov declară, cu o îngâmfare specific dictatorială, că el conștientizează necesitatea supraviețuirii URSS tocmai pentru a salva omenirea de la pieire. Dar, pentru a realiza acest scop el își propune un altul: să transforme ”cadrul internațional” de o asemenea manieră încât acest cadru să ajute URSS să supraviețuiască, să se consolideze, apoi – astfel consolidat – URSS urma să ajute și mai mult biata omenire să supraviețuiască fără teroarea holocaustului nuclear. Cum? Cu ce mijloace? Părerea mea este că mijloacele i le-au oferit americanii care au lansat, prin W.W. Rostow teoria convergenței sistemelor social-politice opuse”. Acesta a fost ”calul troian” prin care americanii au pătruns în intimitatea molohului sovietic și i-au sugerat că poate fi și mai puternic, chiar să conducă omenirea, dacă acceptă să facă niște ”mici” modificări acolo, cum ar fi dezarmarea și schimbarea de regim…

 

Iată cum vede Gorbaciov raportul scop-mijloc în domeniul relațiilor URSS cu restul lumii, un raport inversat, otrăvit, bolnav din naștere: ”Chiar de la începutul noii mele slujbe am înțeles că nici o reformă fundamentală nu era posibilă dacă nu ne cream un climat internațional favorabil” (p. 425). Cred că aici se află cheia căderii Imperiului Răului: în naivitatea de a crede că tu însuți (care ești incapabil să-ți rezolvi problemele interne) poți modifica mapamondul de asemenea manieră încât acest nou context favorabil să te ajute să supraviețuiești ca entitate statală. Este viziunea geamănă – păstrând proporțiile – cu viziunea megalomanului oltean de la Scornicești care se burica să contribuie decisiv la crearea Noii Ordini Politice și Economice Internaționale, pentru ca această nouă ordine să-i fie favorabilă… Practic, politica externă gorbaciovistă era subsumată acestui ideal utopic: să facă lumea să cadă în extaz  doar la auzul sau la vederea Marelui Pacificator de la Răsărit. Pentru a-l asigura pe Gorbaciov că himera sa este realitate, Marele Pacificator a fost încununat, în 1990, cu Premiul Nobel pentru Pace. (În paranteză fie spus, înnobilarea liderilor marilor puteri cu acest titlu este nu doar un posibil semn al sfârșitului unei ere, ci chiar mijlocul prin care acest sfârșit posibil să fie transformat într-unul real. Această trimitere en passant la câștigarea de către Obama a aceluiași premiu seamănă perfect cu modelul al treilea – Răzbunarea – din Dilema Deținuților descrisă de mine conform MSM și publicată în revista Economy Transdiciplinarity Cognition (www.ugb.ro/etc) ). Cum vedea Gorbaciov strategia sa ca să devină una câștigătoare? Iată și mijloacele avute de el în vedere pentru atingerea acestui scop: ”Trebuia să reducem presiunea pe care o exercitau asupra politicii noastre externe problemele legate de participarea la epuizanta cursă a înarmărilor, la conflicte din diferite puncte ale globului pământesc, în general să eliminăm rămășițele Războiului Rece”, în drumul către o nouă pace” (p. 425). Încercând să explice lucrurile prin intermediul Metodologiei Scop Mijloc (teorie descrisă în teza de doctorat – definitivată de mine în 1984, dar neacceptată la susținere, după cum am afirmat mai pe larg într-un episod anterior din cadrul acestei pseudo-recenzii) Gorbaciov folosește inadecvat explicarea strategiei sale, utilizând abuziv terminologia MSM:Toate acestea trebuiau făcute concomitent: nu aveam voie să amânăm căutarea unor soluții care să vizeze îmbunătățirea relațiilor internaționale. Ele trebuiau să devină parte integrantă a politicii noastre” (p. 425).  De subliniat și analizat cuvântul concomitent. În cadrul MSM precizez că scopurile și mijloacele trebuie gândite și simțite simultan/ concomitent și continuu atunci când iei decizia de a acționa (fapt pentru care am redefinit managementul drept continuumul ”gândire-simțire-acțiune”, respectiv drept continuumul ”scop-mijloc-raportul scop/mijloc”, ceea ce echivalează în plan teoretic cu continuumul ”politic-economic-etic”). Așadar, concomitența este doar în plan mental, în momentul în care acționezi, mai exact în momentul în care decizi să acționezi. În plan practic, concret, concomitența nu poate fi realizată (cel mult, se poate realiza în plan cuantic, ca în exemplul în care pisica lui Schrodinger era concomitent și vie și moartă). Avem nevoie de derulare/ combinare/ consumare a mijloacelor în timp & spațiu pentru ca acestea să se transforme în scopul dorit. Este adevărat, reducerea duratei timpului dintre formularea scopului/ dorinței și consumarea mijloacelor întru înfăptuirea dorinței este tot mai evidentă și mai consistentă. Dar idealul simultaneității transformării gândului în faptă rămâne încă de domeniul poveștilor (domeniu de care ne apropiem cu viteze sporite). Crearea unui castel/ pod/ cal năzdrăvan etc instantaneu/ concomitent cu emiterea gândului se poate aproxima acum prin tehnolgiile 3D și ale experimentelor de teleportare prin care materia nu se deplasează, ci doar informațiile referitoare la acea materie… Dar să revenim cu picioarele pe pământul Amintiri lor gorbacioviste…  La întrebarea pe care mi-am adresat-o și eu: care este balanța intern-extern în derularea politicilor sale, Gorbaciov face o piruietă diplomatică și lasă deoparte visul de a influența exteriorul din interioar pentru a favoriza interiorul și ne dă un răspuns tipic american: fifty – fifty: ”Când se pun întrebări despre motivele, impulsurile principale care au dus la conturarea strategiei perestroikăi, întotdeauna subliniez importanța primară a motivelor interne. Dar o importanță egală au avut și cauzele externe, mai ales amenințarea nucleară cât se poate de reală din acele vremuri, care ar fi putut avea consecințe imprevizibile și pentru țară, și pentru lume… Omenirea nu mai e nemuritoare.” (p. 425). Sună amuzant și tipic politicianist dictatorial (adică nu ești obligat să dai seamă de ceea ce spui…). Așadar, pe primul plan se află realitățile interne, la egalitate de importanță cu cele externe… Ca în bancul cu oile albe și oile negre: ”care îți plac mai mult, bade, oile albe sau oile negre? – Alea albe! – Dar alea negre…? – Și  alea negre!”. Sau, amintind de urările lemnos-propagandistice ale Geniului Carpaților atunci cînd acesta dorea fiecărui județ să se claseze pe primul loc în întrecerea socialistă…   Lăsând comparațiile și metaforele la o parte eu mi-am format convingerea, de-a lungul timpului, că moartea Imperiului Răului a fost cauzată, în proporție majoritară covârșitoare de către factorul extern. Nu întâmplător am subliniat că – de la nașterea sa – Imperiul sovietic a fost în permanență pe lista priorităților altor puteri mondiale pe primul loc ca importanță în vederea izolării și anihilării. În fond, Imperiul rus a fost anihilat în 1917 (după patru secole), iar Imperiul sovietic a fost anihilat în 1991 (după șapte decenii). Pentru viitorul Imperiu Euroasiatic (născut la sfârșitul lunii mai 2014) putem extrapola/ prevedea o anihilare în câțiva ani… Prognoza pe care îmi permit să o fac este bazată pe o diagnoza triadică extrasă din MSM (triada Substanță-Energie-Informație): primul imperiu rus a fost nimicit sub raport material; al doilea (cel sovietizat) a fost aneantizat energetic (componenta militară și nucleară fiind decisivă), iar al treilea imperiu va fi destrămat cu mijloace informaționale. Cu o mică precizare: caeteris paribus

 

Foarte probabil, surse americane sau europene vor da o amploare și mai mare influenței lor ”decisive”/ majoritare în ecuația distrugerii dictaturii comuniste ruse în forma sa bolșevică și perestroikistă. Din propriile mele lecturi din perioada ceuașistă (ideologizate, dar cu niște sâmburi de adevăr) a reieșit mereu clamarea de către forțele comuniste a preocupării statelor occidentale de a izola și strivi ”statul muncitorilor și țăranilor”.  Consider că acest lucru este unul cât se poate de logic, atât din punct de vedere ideologic (sisteme social-politice diametral opuse) cât și din punctul de vedere al logicii economice (eterna problemă a piețelor). Ambele dimensiuni (ideologică și economică) erau susținute cu argumentul cel mai de luat în seamă: forța militară. Acesta a fost, cred, argumentul decisiv în ecuația raportului general de forțe Est – Vest și în redeschiderea piețelor răsăritene pentru productiva industrie occidentală. Acest argument (chiar în perioadele cele mai pacifice) este esențial dat fiind că apariția bolșevismului și a statului sovietic este intim legată de Primul Război Mondial (eveniment care a generat o altă mișcare revoluționară de extrema stânga, subliniez de extremă stângă: fascismul/ nazismul). Dar, înainte de a descrie viziunea lui Gorbaciov însuși despre situația internațională, respectiv despre relațiile dintre singurele superputeri ale lumii, consider foarte grăitor  un extras din cartea lui Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial” (Ed Ștefan, București, 2014): ”Ceea ce îl îngrijora în cea mai mare măsură pe Stalin era izolarea tot mai accentuată a URSS în lume. … De la neîncredere se ajunsese la o totală adversitate între foștii aliați, departe de concordia din anii celui de-al doilea război mondial. În anii războiului, Stalin promisese lui Averell Harriman, trimisul SUA la Moscova, ca și comunității mondiale evreiești, Peninsula Crimeea. Pentru a fonda acolo statul Israel. În acei ani, Stalin avea mare nevoie de evreii din Statele Unite pentru a face lobby și a primi ajutoare masive din SUA, prin portul Murmansk. După război însă, Stalin s-a răzgândit. Nu a mai oferit Crimeea evreilor.” (pp. 42 – 43). Rețin din acest aspect ideea că în confruntarea dintre URSS și SUA aliații dușmanului deveneau automat dușmani proprii. Fapt, de altfel, foarte des întâlnit în istorie.

 

 

După înființarea statului sovietic, acesta trebuia apărat cu forța armelor, fapt care a generat cursa mondială a înarmărilor, cu binecunoscutul deznodământ al dezarmărilor sovieto-americane în urma cărora Mihail Gorbaciov a primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 1990. Iată până la ce nivel reușise URSS să să pregătească pentru consolidarea păcii mondiale: ”Industria sovietică de apărare nu avea egal în ceea ce privește cantitatea și calitatea tancurilor. URSS a fost întrecută de SUA numai în privința producției de portavioane, bombardiere grele și crucișătoare nucleare, iar din punctul de vedere al comerțului cu arme, se situa pe primul loc în lume. Dar cel mai important lucru este că Armata Sovietică era implicată în mod constant în confruntări militare… Poporul sovietic știa doar despre războiul din Afganistan; de fapt, în străinătate se ducea un număr uriaș de războaie și de operațiuni de luptă.” (Ion Costaș, p. 20).  ”Oficial Uniunea Sovietică a spus întotdeauna că nu va folosi prima arme nucleare, dar, la începutul anilor 80, pe direcția vest s-au derulat intens operațiuni vizând un atac preventiv împotriva țărilor NATO în eventualitatea unei agresiuni nucleare. În 1983, țările Tratatului de la Varșovia au fost invitate să semneze un plan de mobilizare care prevedea că această organizație să fie condusă de către Moscova” (I. Costaș, p. 22).  Este de înțeles că și Occidentul trebuia să reacționeze, iar reacția acestuia a fost de natură economico-diplomatică și militară. Echilibrul terorii și amenințarea cu distrugerea reciprocă în urma unui război nuclear a generat preocupări concrete de semnare a unor tratate de dezarmare.  La mai puțin de un an de la ajungerea sa la putere, Gorbaciov face o celebră Declarație (15 ianuarie 1986) care avea nu mai puțin de 12 pagini de carte, din care autorul Amintirilor reproduce în carte  cca jumătate (în Anexe: pp. 558 – 566).  Prin confruntare cu textul publicat la noi în 1987 am observat că au fost eliminate pasajele cu retorică bolșevică, găunoasă și autolaudativă. Esența Declarației era acceptarea începerii dezarmărilor reciproce. Ion Costaș ne spune că ”În primăvara anului 1989, efectivele armatei au fost reduse cu 500 000 de persoane, iar cheltuielile pentru apărare cu 14,2%. A început așa numita conversie a fabricilor militare spre producție civilă. Drept urmare, în cursul anului 1989, armata sovietică și-a redus prezența peste hotare. La 15 februarie s-a finalizat retragerea trupelor din Afganistan, la 25 aprilie a început prima etapă a retragerii parțiale din Ungaria, la 11 mai, din RDG, iar la 15 mai din Mongolia. O parte din tehnica și armamentul evacuate din Europa de Est au fost stocate în stânga Nistrului” (pp. 23-24). Practic, Tratatul de la Varșovia nu mai exista decât pe hârtie. George Bush a apăsat și mai mult pe accelerație, dezarmarea fiind însoțită, la cereri americane îndeosebi, dar și vest-europene, și de schimbări în natura regimurilor politice.  Voi reproduce, concentrat, aceste etape în relatarea lui Ion Costaș, apoi în relatarea lui Gorbaciov. Iată ce scrie I. Costaș: ”La 12 iunie 1989, Mihail Gorbaciov a dat ”liber” foștilor aliați ai URSS; împreună cu cancelarul Germaniei Helmuth Kohl a semnat documentul care le-a oferit statelor europene dreptul de a decide singure ce sistem politic le este favorabil. …. În Ungaria, unde în 1989 a fost permisă reînființarea partidelor politice, la 1 mai s-a creat prima breșă în Cortina de fier, fiind înlăturată sârma ghimpată de la granița cu Austria. … La 10 noiembrie a căzut Zidul Berlinului” (op. cit., p. 24).  Conform planului, în scurt timp au dispărut regimurile comuniste totalitare din Iugoslavia (dezintegrată), Cehoslovacia (dezintegrată), Bulgaria (prea mică pentru a o mai dezintegra…)… Există ipoteze neprobate documentar că și România s-ar fi aflat pe lista țărilor ce trebuiau să cunoască dezintegrarea statală… Au urmat, exact peste doi ani, dezintegrarea URSS. Tentativele (reușite) de dezintegrare a Republicii Moldova sunt descrise de Ion Costaș ca fiind încă acoperite de mister, iar cea mai misterioasă persoană din aceste momente (1989 – 1992) a fost cel de al treilea președinte al Moldovei, Vladimir Voronin. Pe scurt, autorii tuturor acțiunilor – atât de renaștere națională, cât și de subminare pe termen lung a statalității – provin din structurile de forță (miliție, armată, securitate). Răspunsul la întrebarea ”de ce?” este prea simplu și prea general pentru a fi acceptat ca răspuns: ”După toate aparențele, a fost o comandă politică” (Costaș, p. 38).  O ipoteză deosebit de interesantă avansată de generalul Costaș, pentru explicarea tulburărilor generatoare de schimbare de regim politic la Chișinău este ”problema folosirii bolnavilor psihic la dezlănțuirea mișcărilor de masă” (Costaș, p. 51). Pentru Moldova și pentru România, misiunea de a stimula populația întru prăbușirea regimului comunist a fost încredințată (mai trebuie precizat cine este autorul ”încredințării”?) actorilor, regizorilor, poeților – persoane cu notorietate și credibilitate publică ridicată.  Istoria ridică, încet vălul de mister care planează încă asupra trecerii de la comunism la capitalism. În esență, autorii principali au fost serviciile secrete care fie au primit (de la partid), fie și-au asumat sarcini precise de ”management al schimbării”, sarcini stabilite la nivelurile de maximă înălțime.  Mircea Druc și multe personalități ale renașterii naționale din Moldova sunt conexate direct – în cartea lui Ion Costaș –  cu instituția omniprezentă numită KGB (Costaș, p. 58). Dar acum, după ce lucrurile au devenit ceva mai clare, când amintim de KGB amintim simultan și automat de serviciile similare ale marilor puteri, astfel încât partajarea ”factori interni – factori externi” devine și mai imposibilă. Asistam, atunci, în anii 1989 – 1992 la globalizarea de facto a interacțiunilor politico-militaro-informaționale. Așadar, această mică paranteză istorică cu trecere pe la Chișinău (parte a Uniunii Sovietice până la proclamarea independenței republicii) are rostul de a concretiza discuția pe care Gorbaciov o face strict la nivel de principii sau limbaj de lemn de cea mai stalinistă speță. Astfel, dacă Ion Costaș scrie în clar că schimbările în toate acele țări au venit cu ordin de sus (mijloacele fiind alese, de regulă, din rândul intelectualității vizibile, actori și regizori în primul rând), în schimb Gorbaciov o ține una și bună cu rolul decisiv al maselor largi populare… :”Sunt convins până azi că am procedat corect când nu am intervenit în schimbările care se petreceau în țările Europei Centrale și de Est. Până în ziua de azi primesc reproșuri că aș fi ”cedat” cuiva aceste țări. Dar, dacă le-am ”cedat” cu adevărat cuiva, a fost exact popoarelor lor”. (p. 426). Adică, nu le-am cedat, dar le-am cedat…  Povestea cu reunificarea Germaniei de către popoarele celor două state a fost deja prezentată într-un episod anterior și nu o mai reproduc aici, dar stilul de a minți cum respiri este o specialitate a serviciilor de informații și a politicienilor care au făcut corp comun cu acestea. La fel de adevărată ca și unificarea Germaniei de către popor este și sublinierea lui Gorbaciov că dacă au fost ceva influențe externe acestea nu au fost nicidecum americane, ci europene… mai exact franceze. Ceva adevăr este aici și asta s-a văzut, la noi, în structura bicefală prosovietică (Ion Iliescu) și profranceză (Petre Roman, dar tot pe filieră KGB) a conducerii României după 1989. Intenția lui Gorbaciov era, într-adevăr de integrare euro-asiatică  (astfel, Gorbaciov ul anilor 1985 – 1990 fiind precursorul Putin ului anului 2014) și nu euroatlantică. Iată ce spunea Gorbaciov în anul 1986 în faimoasa Declarație din 15 ianuarie: ”Pentru URSS, ca unul dintre marile state asiatice, asigurarea securității în Asia are o importanță vitală” (Gorbaciov, Opere alese, Ed Pol, Buc., 1987, p. 163), subliniind astfel că în viziunea sa integrarea euro-asiatică este singurul mod de a te apăra de hegemonia americană… Și ce cârcotaș mai năbădăios decât Franța putea găsi Gorbaciov în cadrul NATO?… Da, dar asta nu reduce cu nimic aportul decisiv al americanilor în surparea temeliilor Imperiului Răului. Dimpotrivă.  Istoric vorbind apropierea de Occident a fost pregătită în Era Brejnev, iar Gorbaciov a accelerat nebunește: ”După cum se știe, impulsul inițial al destinderii relațiilor internaționale din anii 1970 au fost în bună măsură relațiile noastre cu Franța. Acela a fost momentul în care am spus că toți locuim într-o singură casă, deși unii intră în această casă pe o scară, alții – pe alta. În această locuință trebuie să colaborăm și să stabilim moduri de a comunica. Așa a apărut imaginea ”Europa este casa noastră comună”. Exact despre asta am vorbit cu Francoise Mitterand, cu care am avut după această întâlnire relații foarte bune de colaborare” (p. 427).  Visul lui Gorbaciov era să îndeplinească idealul leninist al comunismului global, dar cu mijloace soft, nu militare. Acest vis nu se putea face decât în colaborare cu mișcarea eurocomunistă europeană, antiamericană prin vocație și ideologie. Mitterand i-a declarat, la Moscova, în 1986, lui Gorby: ”Trebuie ca Europa să devină din nou principalul actor al propriei istorii, să poată juca rolul unui factor de echilibru și de stabilitate în relațiile internaționale” (p. 427).  Dar, tot Gorby a înțeles că simpla carcasă europeană nu este suficientă fără o împăcare cu americanii: ”Mijlocul anilor 1980 a fost perioada cea mai încordată a Războiului Rece. După intrarea trupelor sovietice în Afghanistan, situația în lume era încinsă la maximum. Trebuia să facem ceva. Conducerile superioare ale SUA și URSS nu se mai întâlniseră de șase ani. Eu eram de părere că trebuia să facem niște pași în întâmpinarea americanilor, să reluăm dialogul la nivel înalt. Statu-quo-ul nu făcea decât să agraveze situația. Era nevoie de o întâlnire. Ea s-a petrecut la sfârșitul lui 1985 la Geneva.” (p. 427).  Ipocrizia (unii o mai numesc diplomație) de care dă dovadă Gorbaciov atinge culmi: după ce încearcă – și chiar reușește într-o anumită măsură – să dea foc relațiilor euro-atlantice, prin tensionarea relațiilor în NATO, tot el vine cu constatarea că ”s-a cam încins atmosfera”, după care, din drag de pace pornește chiar el pe drumul pregătit de decenii de americani…  Important de știut (o noutate pentru neofitul care sunt) cu Gorbaciov s-a întâlnit la Geneva cu Ronald Reagan de cinci-șase ori între patru ochi… Interesant de reținut că pentru Gorby asemenea întâlniri între patru ochi nu pot da nimic de bănuit…. Doar întâlnirea lui Elțîn cu Bush (tot între patru ochi) a fost – pentru Gorbaciov – dovada supremă a trădării… Curat trădare, coane Fănică. Accentul pus de mass media pe influența uriașă a SUA și a CIA asupra Imperiului Răului a transferat în imaginea generală a presei că ”trădătorul” Gorbaciov a fost racolat de CIA în tinerețe și că acum, la momente de clătinare a solidității statului sovietic, ”ursul” este jucat în lanț de americani… Încercând să scape de această etichetă, Gorbaciov transferă bănuielile de trădare și racolare de către CIA asupra lui Elțîn.  Gorbaciov a răspuns astfel (glumind) la întrebarea unei ziariste naive: ”Lucrați încă la CIA? … I-am răspuns: Da. – De ce? – Se plătește bine” (pp. 376  – 377).


 Evoluția sistemului politic din Rusia postbelică poate explica în bună măsură situația actuală a acestei mari țări, a cărei existență imperială a creat adesea, în popor dar și în rândul conducătorilor, iluzia invincibilității. Sugestiv în acest sens este un articol al istoricului și sociologului rus Aleksei Levinson, publicat (nu ni se spune unde…) la 2 august 2010, articol inclus de Gorbaciov în paginile cărții. Dimensiunea imperială de care am amintit mai sus este pusă în evidență de implicarea acestei țări în războaie. ”În Rusia, oamenii nu mai țin minte dacă am câștigat sau nu Primul Război Mondial și știu sigur că am învins în al Doilea. O vreme am avut sentimentul amar că pe al Treilea l-am pierdut. De la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și până la sfârșitul anilor 80, adică pe parcursul unei întregi generații, oamenii sovietici au trăit nu neapărat în așteptarea, ci cu conștiința inevitabilității unui război. ….Opinia publică din afara granițelor țării îi este recunoscătoare lui Gorbaciov pentru că a demontat în mod pașnic imperiul stalinist…” (p. 494)  Faptul că Gorbaciov încă se bucură de o anumită popularitate în Rusia, respectiv 43%, cred că politica gorbaciovistă a fost una câștigătoare. Aceasta îl îndeamnă pe Levinson să considere că ”Înseamnă că totuși al Treilea Război Mondial totuși nu l-am pierdut. Dar jumătate dintre cetățenii Rusiei consideră că amenințarea externă la adresa țării noastre există în continuare” (p. 495). Acest lucru explică foarte bine faptul că politica anexionistă, imperialistă și războinică a lui Putin este susținută acum, în mai 2014 de peste 70% din polulația Rusiei. Pe fondul acestor realități interne vor trebui să fie apreciate, în continuare, metodele de detensionare a situației generate de poftele de remărire ale Imperiului Rus. Cu patru ani în urmă rușii se temeau de Occident în proporție de 32%, de țările islamice în proporție de 29%., de țările fostei URSS (Ucraina??) – 16% și de China – 13%. Probabil, la acest moment (luna mai 2014) propaganda ”antifascistă” a regimului Putin a crescut masiv ponderea Occidentului în ecuația riscului de atac extern.

Pentru foștii, actualii și viitorii diplomați, ziariști și analiști pe probleme de relații interstatale (cred că termenul de ”relații internaționale” este desuet, după 1950, și aparține unei epoci trecute, numite modernitate) cred că paginile care redau negocierile sovieto-americane pentru dezarmare constituie un material realmente util (chiar dacă nu au caracter de document de arhivă). Sub raport istoric, cititorul curios poate afla despre cum au fost utilizate ”drepturile omului” pe post de monedă de schimb, instrumennt de negociere sau indicator important pentru a măsura preocuparea reală pentru democrație și umanism (pp. 428 – 447). Practic acest capitol al 13 – lea este dedicat negocierilor de dezarmare. De reținut autocaracterizarea făcută de Gorbaciov: ”Stilul meu – stimularea dialogului folosind posibilitățile de compromis – era considerat de unii colegi o dovadă de slăbiciune, o cedare a pozițiilor” (p, 432).  Este, totodată, de antologie cazul negocierilor de la Reykjavik dintre Reagan și Gorbaciov, negocieri eșuate dar care vor rămâne în istoria teoriei comunicării și a negocierilor de orice fel prin modul în care a fost transmis lumii acest rezultat.  Consider acest moment, împreună cu modul în care este el descris, ca unul dintre punctele forte ale cărții, forte prin mesajul transmis, stilul folosit pentru redarea cazului și pentru cunoașterea omului Gorbaciov în dimensiunea sa umană. În esență, aș rezuma acest caz ca fiind  o probă exemplară de folosire a comunicării eșecului, ca mod de atenuare a acestuia și de stimulare a comunicării/ dialogului/ negocierii în continuare. Cuvintele magice cu care Gorbaciov a reușit să nu trântească ușa americanilor (deși în realitate ușa era deja bine închisă) sunt: ”În ciuda dramatismului său, Reykjavikul nu este o înfrângere. Este o breșă. Am privit pentru prima oară dincolo de orizont”. (p. 437). Este și o probă de limbaj dublu, o probă de limbaj de lemn care nu comunică, de fapt, nimic concret. Propagandistul și politrucul Gorbaciov și-a fructificat aici întreaga sa experiență de jurist, ideolog, filosof. Cuvintele de mai sus au fost rostite în fața a cca o mie de oameni, respectiv în fața jurnaliștilor care așteptau să comunice redacțiilor dacă treaba e albă sau neagră… Gorbaciov le-a spus că e gri, dar a lăsat speranța că va fi albă… Și a fost. De partea cealaltă G. Schultz reprezentantul SUA la negocieri a apucat să comunice, la Washington, că situația e neagră. După ce a aflat de retorica utilizată de Gorbaciov, a admis și el că breșa s-a făcut iar negocierile au continuat. Riscul asumat de Gorbaciov a fost unul pe măsura importanței negocierilor: uriaș.  Iar rezultatul s-a văzut ulterior: la întâlnirea din 1988 de la Moscova, Reagan a fost întrebat (după ce lucrurile erau vizibil pornite pe un făgaș bun) de un ziarist  dacă mai consideră că URSS este ”Imperiul Răului”, iar răspunsul a fost unul clar: nu!, cu argumentul următor: ”În bună măsură  datorită conducătorului acestei țări, domnul Gorbaciov.” (p. 444). Istoria poate reține această dată: 1 iunie 1988 ca dată a încheierii Războiului Rece (la această dată a fost ratificat acordul sovieto-american privitor la rachetele cu rază medie și mică de acțiune).

Din capitolul 15 doar câteva pagini sunt acordate analizelor globale, respectiv modului cum a fost promovată perestroika în lume de la tribuna ONU. Se întrevede, paragraf cu paragraf, ideea cvasiobsesivă a lui Gorbaciov de a arăta lumii realizările perestroikiste, în fond încercări de a salva leninismul, bolșevismul, comunismul și imperialismul –  toate retușate și adaptate de Gorby la noile realități mondiale detensionate deja, dar toate aceste încercări au eșuat (lamentabil pentru Gorbaciov).  Mișcările semnificative în plan extern ale lui Gorbaciov pot fi listate după cum urmează: retragerea din Afganistan, armonizarea relațiilor cu America și cu Germania, susținerea perestroikăi de către premierul F. Mitterand, împăcarea bolșevismului cu creștinismul (ireconciliabile din startul revoluției proletare), relansarea relațiilor cu India și China, implicarea URSS de o manieră tot mai activă în Internaționala Socialistă condusă de Willy Brand. Toate acestea, coroborate, dau de înțeles că ofensiva perestroikistă viza preluarea unor noi zone de influență, pe lângă cele deja cunoscute sub numele de ”țările lagărului socialist”, relansare sovietică pe plan mondial cunoscută sub denumirea de Nouă Ordine Internațională. În termeni neacademici, toate acestea puteau fi încadrate sub rubrica ”redesenarea sferelor de influență în lume”. Renunțarea la o bună parte dintre caracteristicile esențiale ale comunismului totalitar îi ofereau șansa URSS de a ieși în lume ca o societate normală, acceptabilă și frecventabilă. Nu a mai durat decât un an și s-a dovedit că totul a fost doar o strategie de deschidere a piețelor Estului, concomitent cu eliberarea oamenilor de ideologia totalitară de factură medievală. Altfel, Vestul ar fi explodat sau ar fi devenit instabil. Ceea ce s-a și întâmplat,  ceva mai târziu, în 2008 când criza mondială arată că problema piețelor nu a fost (și nu avea cum să fie) definitiv rezolvată. Gorbaciov a pierdut definitiv partida politică în decembrie 1991, apoi și-a pierdut soția în 1999, dar nu și-a pierdut deloc încrederea în leninismul bolșevic cosmetizat numit ”glasnosti și perestroila”. Discursul lui Gorbaciov la ONU pe data de 7 decembrie 1988 este publicat în Anexe (pp. 566 – 578) . La un sfert de secol după lansarea acestui document – în pofida unor schimbări majore care au avut loc în lume – Gorbaciov (numit de către Reagan ”acest bolșevic căpățânos”)  își reafirmă crezul: ”Recitindu-mi azi această convingerea veche de mai bine de 20 de ani, îi constat, fără falsă modestie, caracterul încă foarte actual” (p. 491). Ca să-și convingă cititorii de adevărul acestei afirmații Gorbaciov face o sinteză, în 10 puncte a acestei Declarații, iar eu voi rezuma acest decalog cât mai sintetic posibil, cu mici comentarii personale: 1. respectarea dreptului internațional (urmașul ideologic al lui M. Gorbaciov, V.V. Putin tocmai a făcut praf acest prim principiu prin anexarea Crimeii); 2. Economia mondială devine un singur organism și nimeni nu i se poate sustrage (chiar așa e!…); 3. Necesitatea ”elaborării unui mecanism principial nou de funcționare a economiei mondiale (care ar fi acesta nu ni se spune, dar mă pot gândi că dl Gorbaciov avea în vederea o dezvoltare planificată a economiei mondiale…): 4. libertatea oricărei țări de a-și alege propria orânduire socială (cu o condiție: să fie democratică, liberă, umanistă… altfel îi validăm și vreunui nou Hitler dreptul de a instaura nazismul oriunde pe planetă; 5. dezideologizarea relațiilor dintre state (aici Gorby se contrazice de la o frază la alta: după ce afirmă acest principiu, reafirmă că fiecare stat are dreptul la propria sa ideologie, dar nu are dreptul să o impună altora; dar asta nu înseamnă deloc dezideologizarea relațiilor internaționale… Dacă i-aș fi fost consilier  – fie și editorial – la această carte l-aș fi sfătuit pe autor să renunțe la utilizarea termenului ”dezideologizare”, un termen care nu mai spune nimic); 6. dinamizarea și democratizarea relațiilor internaționale (termenul ”internațional” este desuet… dar ”democratizarea” ar presupune doar să lași fiecare țară să-și vadă de propriile probleme; cred că este doar o supralicitare a principiului de la pct 1. ca să iasă zece la număr…); 7. singura instituție capabilă să armonizeze interesele statelor este ONU (fapt contrazis de situația din Ucraina unde ONU nu a putut interveni împotriva Rusiei care are drept de veto…; ONU a ajuns cel mult o instituție simbolică nicidecum una pragmatică); 8. demilitarizarea relațiilor internaționale (tocmai ”alegerile libere” din Crimeea au fost făcute sub presiune militară; oricum, conceptul de ”demilitarizare a relațiilor” este impropriu și neoperaționalizabil; 9. să nu privim de sus la cei mai mici ca noi și să nu se exporte democrație (aluzie la politica SUA de jandarm internațional; dar, dacă nu existau SUA, Siria și Ucraina erau acum colonii rusești…); 10. modelarea acțiunilor țărilor pentru păstrarea civilizației (o lozincă fără conținut și fără obiect; cine să modeleze acțiunile? ONU? Hmm…). Cred că respectarea tratatelor și granițelor ar fi singurul IMPERATIV pentru ca satul mondial actual să fie unl civilizat și liniștit, atât cât este posibil. Mai binele este dușmanul binelui și cred că lumea nu mai are nevoie de utopiși, idealiști sau oportuniști care să lanseze filosofii de genul ”n-ar fi rău să fie bine”. Concluzia fostului conducător sovietic este că ”Perestroika a reintrodus țara în însuși miezul proceselor internaționale” (p. 549). Oare marele conducător nu a văzut că a băgat-o mare și a scos-o mică? Asta a dorit Mihail Sergheevici Gorbaciov – să reducă URSS ul la Rusia? A reușit… Felicitări! Felicitări și pentru primirea – la 5 iunie 1991 – a Premiului Nobel pentru Pace, un premiu meritat.

Pentru unii analiști ruși rolul lui Gorbaciov în lumea contemporană se reduce la faptul că a pregătit dispariția URSS. Actualul președinte al Rusiei îl acuză că a produs ”o cumplită catastrofă geopolitică” (Putin, 2005), iar paradoxul apare din faptul că Gorbaciov a dorit păstrarea URSS, iar Elțîn nu, cu consecința că Putin îl condamnă pe groparul Gorbaciov de impericid, în timp ce în realitate lovitura mortală a fost dată de Elțîn. Lumea a răsuflat ușurată timp de un sfert de secol, dar Rusia și-a lins rănile și vrea să revină în Liga mare, unde se iau deciziile majore pentru soarta omenirii. Casa Europeană Socialistă comună nu s-a putur realiza. În schimb Uniunea Europeană își crește constant numărul de membri și se dovedește a fi o organizație viabilă. Rusia postgorbaciovistă nu a dorit să se integreze în acest proiect regional. Dacă unii l-au descris pe Gorbaciov ca fiind un AntiStalin, cred că – prin antiteză – Putin poate fi numit Noul Stalin, respectiv prototipul împăratului autocrat, pravoslavnic, naționalist, cuceritor, impunător, dar anticreștin prin însăși promovarea trufiei/ mândriei ca motivație a acțiunilor sale nelegale și nerecunoscute de lumea civilizată actuală. Noul Stalin a pus deja temeliile juridice ale Uniunii Euroasiatice. Dar nu apariția unui nou centru de concurență economică este problema, ci modul de refacere a Imperiului Rus, utilizarea forței militare nefiind deloc un mijloc minor de atingere a acestui scop în strategiile demult elaborate ale Moscovei.

(va urma)

2 iunie 2014

Liviu Druguș  www.liviudrugus.wordpress.com            www.facebook.com/liviu.drugus

Reclame

Mihail Gorbaciov – groparul leninist al comunismului bolșevic sovietic rus expirat și al Imperiului răului (3)


 

CUPRINSUL celor 5 episoade ale pseudorecenziei

 

  1. a). Numerologie sovietică medievală și feudală. b) Ucraina în ecuația geopolitică a trecutului sovietic, cu sugestii clare pentru geopoliticile prezente și viitore. (4 pagini)
  2. Cum se educau politrucii sovietici (cu reminiscențe în contemporaneitate). (3 pagini)
  3.  a) Mihail Gorbaciov – o piesă de șah intens jucată pe eșichierul politicilor bolșevice elaborate preponderent cu ajutorul serviciilor de informații  Istoria creșterii și decăderii Imperiului Răului. (2 pagini); b) Gorbaciov, promotorul reformării economice a sistemului sovietic/ bolșevic, dar fără reforme politice adecvate (5 pagini); c) Cum funcționa aparatul birocratic de partid și de stat (nomenclatura/ sistemul/ sfânta sfintelor) în URSS (cu similarități evidente și țările din ”lagăr” (15 pagini)
  4. Gorbaciov și restul lumii. Implicarea reformistului leninist în obținerea păcii mondiale  pentru salvarea imperiului rus/ sovietic. Politica externă gorbaciovistă – melanj de influențe externe și încercări de a influența mersul lumii (…..)
  5. A utilizat Mihail Gorbaciov concret și conștient ”Metodologia Scop Mijloc” în strategiile și tacticile sale reformiste, sau povestirea actuală (2013) a unor fapte de atunci este redată cu termeni preluați din MSM?  Concluzii. Sugestii bibliografice.

 

 

 

(Prezentarea și pseudorecenzia cărții ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika” de Mihail Gorbaciov (n. 1931), Editura Litera, traducere de Justina Bandol, cu o Prefață de Adrian Cioroianu, 651 pagini. Originalul în limba rusă  a apărut în anul 2013 sub denumirea de ”Naedine s soboi: vospominania i razmîșleniia”)

 

Notă: la fiecare dintre episoadele acestei pseudorecenzii voi relua sinteza în cel șapte puncte (sau mai multe, de la episod la episod) dar cu modificări ce au rezultat dintr-o relecturare a cărții, din realitățile momentului sau din dorința de a oferi o formulare mai clară. Cititorii pot face și o lectură separată a acestor punctări sintetice cu folosul de a vedea cum pot să se transforme niște texte în funcție de noile contexte, subtexte sau pretexte.

 

Prima parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/09/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-1/

 

A doua parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/12/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-2/

 

Mihail Gorbaciov – medicul curant al bolnavului imperialist sovietic a săpat adânc și temeinic o groapă pe măsura celebrului viitor decedat. Este moartea Imperiului Răului o eroare politico-medicală gorbaciovistă sau a fost sfârșitul firesc al unui sistem anacronic și împotriva naturii? Este, în orice caz, o realizare măreață a gândirii medical-politice sovietice: simultan cu rețeta prescrisă pentru însănătoșirea bolnavului (Gorbaciov) să pregătești  eutanasierea și certificatul de deces (Elțîn), precum și ceremonialul funerar (președinții a trei foste republici sovietice: Ucraina, Rusia, Belarus).

  • Boris Elțîn (”Țarul Boris”) a dat lovitura de grație statului sovietic și a coborât – în extaz și în adânc –  sicriul statului sovietic imperialist în groapa săpată de Gorbaciov. Un șir de președinți americani (Nixon, Reagan, Bush, Clinton) i-au cântat, fericiți, prohodul.
  • Vladimir Putin dorește cu ardoare întoarcerea mortului de la groapă. Rebotezarea fostului imperiu cu numele de Uniunea Euroasiatică sugerează clar că este vorba despre continuatoarea Uniunii Sovietice, dar și o contrapondere fermă și agresivă la adresa Uniunii Europene. Deputații putiniști îl acuză, în luna mai 2014 (http://www.mediafax.ro/externe/un-grup-de-deputati-rusi-cere-judecarea-lui-mihail-gorbaciov-pentru-destramarea-urss-12446188), pe fostul președinte al Uniunii Sovietice de impericid. Memorialistul Gorbaciov are doar cuvinte de ocară pentru ”veselul” Elțîn și doar cuvinte de laudă pentru nostalgicul gorbaciovist-leninist Putin. Propunerea mea, din anii 90 – ca soluție necesară și posibilă de asigurare a păcii și prosperității pe termen lung – este crearea de urgență și în mod temeinic a Uniunii Euroatlantice care să reunească (pentru început) Americile, Australia, UE, Japonia, Israel și Turcia.
  • Dialog peste decenii între fostul director al CIA și președinte american George Bush (1981 – 1989) și fostul KGB-ist și premier-președinte rus Vladimir Putin (1999 – prezent). Va deveni oare o regulă ca directorii de servicii secrete să devină șefi de stat?
  • Mihail Gorbaciov ne deslușește – parțial, dar fundamental – poziția și rolul Ucrainei în imperiu, în afara acestuia și împotriva supraviețuirii imperiului. Concluzia mea: imperiul rus nu poate fi refăcut decât pornind de la fundamentele geopoliticii imperiale (Drang nach West!), pornind din Ucraina. De aici și importanța crucială pentru Occident și NATO de a nu recunoaște niciuna dintre modificările de frontiere făcute de Rusia prin forța armelor, a propagandei și a promisiunilor mesianice în teritoriile care definesc în plan internațional statul ucrainean.
  • Câteva interesante considerații perestroikiste personale despre gerontocrația feudală sovietică (De la Lenin la Gorbaciov) descrise de memorialistul Gorbaciov demonstrează că bolșevismul rus a fost un feudalism de stat cât se poate de primitiv, dar  care aspira la o modernizare industrială și militară care să impună teamă și respect restului lumii.  N-a fost să fie…
  • Un istoric poet(ic) și un om politic amator – Adrian Cioroianu – îl descrie pe Gorbaciov ca ”inovator al Istoriei”. Consider metafora ca fiind exagerată. Gorbaciov este doar noul Lenin (cel din ultimii săi ani de viață,care a pus sistemului creat de el un diagnostic destul de corect: ineficiență cronică), care a propus și impus remedii neadecvate în vederea unei iluzorii însănătoșiri, apoi a tras o concluzie și a închis o paranteză (ambele triste pentru sistemul totalitar și imperial sovietic rus). Toate acestea s-au desfășurat într-un crâmpei de istorie umană. Acest crâmpei (o simplă paranteză istorică) a durat, din păcate,  peste 7 decenii.
  • Ucraina este descrisă în carte ca fiind teritoriul în jurul căruia s-au desfășurat evenimente importante în timpul revoluției bolșevice, în timpul celui de-al doilea război mondial, în fisurarea URSS ului, dar și în destrămarea definitivă a statului sovietic.  Nu în ultimă instanță se conturează și speranțele – trecute și recente – ale lui Gorbaciov de refacere a statului sovietic, speranțe legate de Vladimir Putin (noul Stalin?). Pentru Gorbaciov, Putin este șansa Rusiei de a redeveni un imperiu cu impact mondial major. În triada puterilor principale din acest secol (SUA + UE, Rusia, China) personal cred că se va aplica mereu principiul demonstrat în triumviratele romane: doi se aliază împotriva celui de-al treilea, cu gândul să-l slăbească pe partenerul rămas și să domine nestingherit mapamondul…
  • În derularea evenimentelor din Ucraina, Vladimir Putin (cel care – se speră de către nostalgici – va reface imperiul rus/ sovietic) a aplicat în mod adecvat, pe termen scurt, Metodologia Scop Mijloc. În câteva pasaje din cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”) și Mihail Sergheevici Gorbaciov arată că judecă lucrurile prin prisma MSM. Le voi dedica acestor pasaje un episod aparte. Filiera apropierii lui Putin de acest mod de gândire este, cred: Aristotel – Marx (mare iubitor de Aristotel) – SpinozaMachiavelli – Lenin – Nietzsche – Hitler – Stalin – Gorbaciov – Putin. Desigur, nu pot ocoli adevărul că forma concretă, sistematizată și teoretizată a Metodologiei Scop Mijloc îmi aparține… Iată câteva dintre dovezile că MSM a fost folosită, până acum, în mod (majoritar) corect, dar probat deocamdată pe termen scurt, de către urmașul ideologic al lui Lenin și Gorbaciov, Vladimir Putin, dar fără a mă putea pronunța asupra soldului contului Beneficii și Pierderi pentru fiecare caz în parte, neavând date concrete. Iată etapele MSM folosite de Putin:  a) o definire clară a scopurilor de urmărit (1. finale, adică strategice; 2. intermediare, adică tactice; 3. imediate, adică operaționale); b) o gamă extrem de largă de mijloace cu combinații inedite, cu o alternare rapidă a mijloacelor (temporale, spațiale, propagandistice, de imagine, de comunicare, sentimentale, istorice, financiare, economice, politice, militare, umane, informaționale, energetice, legale sau/ și ilegale etc.). Unul dintre mijloace este chiar specialitatea de bază a președintelui rus: cumpărarea de influențe în mass media, propagandă subversivă și bănci: http://www.paginaeuropeana.ro/un-analist-american-avertizeaza-romania-sa-se-fereasca-in-urmatorii-ani-rusia-va-cumpara-mass-media-si-banci/ ; c) renunțarea la un traiect ce pare a fi dezavantajos în plan strategic sau tactic și inițierea unui proiect alăturat dar care face parte din ansamblul de scopuri urmărite; d) jocul la cacealma (la derută), devierea atenției prin lansarea de teme, probleme colaterale etc. care se constituie în mijloace de  apropiere de scopul propus. În mod evident (văzut prin prisma rezultatelor) Ucraina s-a aflat mereu în defensivă, iar conciliatorii occidentali au temporizat la maxim măsurile împotriva Rusiei. Va fi interesant de văzut, peste un număr de ani, ce va scrie Putin în ”Amintirile” sale… Probabil ceva foarte asemănător cu ceea ce va scrie și Gorbaciov în viitoarele sale cărți de memorialistică… deoarce ambii împărtășesc aceleași năzuințe și agreează modul de gândire și acțiune (managementul) bazat pe scopuri, mijloace și adecvarea scop/mijloc. (extras din episodul 3 al pseudorecenziei mele la cartea de memorialistică a lui Gorbaciov apărută anul trecut la Editura Litera).
  • Tot în categoria ”memorialistică pe tema destrămării Imperiului Răului” recomand cartea generalului moldovean (fost sovietic) Ion Costaș, ”Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război ”nedeclarat””, Ed Rao, 2012, 666 pagini, unde se devoalează mai clar unele dedesubturi ale politicii gorbacioviste, dar și sublinierea implicării KGB în procesele perestroikiste. O carte mai recentă, semnată de Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial. Culisele loviturilor de stat din URSS”, Ed Ștefan, București, 2014, 302 pagini, are meritul de a pune punctul pe i tocmai în ce privește aspectele ocolite sau tratate superficial de Gorbaciov în cartea ”Amintiri”. Tot la capitolul ”recomandări bibliografice” amintesc volumul intitulat ”Scrieri alese” de Mihail Gorbaciov, apărut la București, în Editura Politică în anul 1987. Este deja de domeniul investigațiilor istorico-jurnalistice și deontologice misiunea de a compara textul gorbaciovist original al Declarației sale din 15 ianuarie 1986, publicat, în carte, în Anexe.  Sugerez acest lucru cunoscătorilor de limbă rusă, cu scopul de a verifica, prin comparație, care dintre texte, cel publicat în anul 1987 sau cel tradus și publicat în anul 2013, este mai apropiat de originalul publicat în 1986. Spun asta deoarece cele două texte diferă mult atât ca stil de traducere, cât și ca lungime. Este posibil ca Gorbaciov însuși să facă o selecție a paginilor din acea Declarație, dar este posibil și ca Editura Litera, dar și traducătoarea Justina Bandol să fi operat anumite modificări față de originalul rus al cărții de față, modificări ce ar trebui consemnate ca atare, cu motivațiile de rigoare. În cazul în care selecțiunea textelor aparține  chiar lui Gorbaciov, fără a menționa acest lucru, gestul este cu atât mai condamnabil, fiind unul asimilabil mistificărilor bolșevice tipic leniniste și staliniste. Am procedat la această atenționare din considerentul că unele omisiuni din textul original pot să devoaleze unele atitudini sau intenții ale autorului de a cosmetiza adevărul istoric, atât de relativ și de firav în aceste momente de încercări de restaurație imperială rusă (și chiar sovietică). Preocuparea guvernului Ponta de a mângâia și de a accepta (într-o formă sau alta) ambițiile imperiale ale președintelui Putin se poate deduce și dintr-un fapt aparent banal, dar extrem de grăitor. În seara zilei de 27 mai 2014, la Radio România Actualități, în cadrul emisiunii de seară pentru copii s-au transmis câteva povestioare din literatura sovietică… Așteptăm ca RRA să transmită pilde socialiste/ revoluționare și din alte literaturi cum a ar fi cele din Coreea de Nord,  Cuba sau Mongolia…  (O posibilă explicație a ”sovietizării” României este oferită de George Friedman, președintele Stratfor, în ziarul Adevărul din aceeași fatidică dată, 27 mai 2014: http://adevarul.ro/international/rusia/george-friedmanrusia-isi-foloseste-serviciile-informatii-manipula-procesul-politic-romania-1_5384b57e0d133766a80d084d/index.html )

 

 

 

 

Mihail Gorbaciov – o piesă de șah intens jucată pe eșichierul politicilor bolșevice elaborate preponderent cu ajutorul serviciilor de informații  Istoria creșterii și decăderii Imperiului Răului.

 

Nota: Ca și Stalin, Gorbaciov și Putin sunt mari amatori și buni jucători de șah. Cu o întârziere greu explicabilă, șahul va fi disciplină opțională în școlile din România începând din toamna acestui an 2014.

 

Cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”” este o autobiografie ad hoc, dar și o biografie a statului sovietic de la apariția acestuia (Lenin) și până la dezagregarea sa (Elțîn), cu scopul de a reliefa unele aspecte neabordate în volume de memorialistică anterioare. Plecarea de la putere sau din viață a unor personaje dezleagă, de regulă, povestitorul de orice restricții autoimpuse. Gorbaciov nu ezită să precizeze, în legătură cu unele evenimente, că este ”pentru prima dată când spun public acest lucru”. Desigur, ne putem întreba: ce l-a reținut pe autorul acestor memorii să o facă până atunci? Răspunsul – mai mult ca sigur – nu va veni, astfel încât spațiul speculațiilor rămâne nelimitat. Citind cu atenție cele peste 600 de pagini ale cărții am observat multe referiri la activitatea serviciilor de informații americane, dar foarte puține referiri concrete la activitatea serviciilor de informații sovietice (abia în final sunt ”devoalate” câteva imixtiuni ale KGB în activitatea liderilor politici), fapte cunoscute în mod nemijlocit de ultimul dictator sovietic. Cred că minciuna prin omisiune este o practică bolșevică permanentă și chiar aș putea spune că personajul principal al cărții de față este KGB ul din perioada imediat postbelică (în 1946, Gorbaciov avea 15 ani) și până la schimbarea denumirii acestuia în FSB. Practic, abia dacă se fac trimiteri foarte aluzive la niște interceptări ale unor discuții, dar trimiteri concrete la activitatea KGB ului sau la eventualele legături cu această instituție nu există în carte. Așadar, un personaj din carte care strălucește prin lipsă (KGB) nu poate fi trecut cu vederea, ci va fi menționat de mine ca actor potențial ori de câte ori contextele redate de autor o vor sugera.  Recent apăruta carte a lui Vladimir Alexe, Kremlin confidențial. Culise ale loviturilor de stat în URSS, Ed Ștefan, București, 2014, compensează substanțial această mare lipsă, punând pe primul plan KGB și infiltrările acestuia în partid și în întreaga viață a statului sovietic. Culmea implicării KGB ului în schimbările de cadre (și chiar de sistem) din URSS o reprezintă următoarea întâmplare, descrisă de Vladimir Alexe: ”Regimul Gorbaciov, mai inventiv, inaugurează ănsă o fază nouă, în stilul diversiunilor și manipulărilor KGB. În iunie 1987, întreaga lume va afla, înmărmurită, de isprava unui tânăr vest-german, care aterizează în plină Piață Roșie, pilotând clandestin din Finlanda până la Moscova un mic avion. Urmarea? Conducerea Armatei Roșii este sever epurată. Vor urma și alte isprăvi de același gen, bine mediatizate în URSS și în lumea întreagă, până la șirul evenimentelor istorice din 1989. Morala fabulei? Aceeași: KGB ul, adică serviciul secret, nu mai era inima sistemului. El devenise chair sistemul. De aceea, eșecul puciului din 19 august 1991 va marca doar sfârșitul KGB ului ca organizare” (Vladimir Alexe, op. cit., p. 297).

 

În primul rând, Gorbaciov nu suflă un cuvânt măcar despre vreo eventuală racolare sau tentativă de racolare a sa, în tinerețe, din partea KGB, operațiune mai mult decât probabilă și care nu va putea fi dovedită decât în era post-Putin. El înlocuiește această foarte probabilă asociere a sa cu structurile militarizate ale serviciului secret sovietic cu o trimitere la ”originea lui socială sănătoasă”, fapt care – chipurile!  – ar explica ascensiunea sa politică, ideologică și administrativă mai mult decât rapidă. Mai degrabă, susținerea kgb iștilor Brejnev și Andropov poate fi mijlocul principal care l-a catapultat pe Gorbaciov pe culmile administrației comuniste sovietice. Voi transcrie și comenta acele pasaje din carte care pot fi aduse în sprijinul ipotezei mele. În anii în care soții Gorbaciov aveau deja un ”renume”, fără să fie precizată – în carte – data exactă, aceștia au făcut (cel puțin) o vizită în străinătate, vizită cu consecințe directe, dar nu imediate, pentru destinul familiei Gorbaciov. Dar cine putea face vizite în străinătatea vestică, dacă nu doar prietenii sau oamenii de încredere ai KGB ului? Intersantă mi se pare descrierea de către Gorbaciov a consecințelor acestei vizite misterioase (o fi data la care a fost ”capcanizat” Gorby de către serviciile occidentale?): ”La un moment dat, în Sovietskaya Rossiia a fost publicat un material în care se afirmă că, vezi Doamne, într-una dntre luările mele de cuvânt în străinătate aș fi spus că încă din anii tinereții eu și Raisa Maksimovna ne propuseserăm să subminăm din interior partidul comunist. Ei asta-i! Minciuna trebuia să fie grandioasă, nu?  E o prostie, unul dintre falsurile pe care le-au lansat despre mine în toți acești ani ”tovarății” meide idei” (p. 109).  Nu putem trece cu vederea precizarea autorului că, în ultimul an de studenție, el a participat la întâlnirea profesorilor și studenților de la Drept cu Jawaharlal Nehru, conducătorul indian care l-a impresionat mult pe Gorbaciov prin umanismul și pacifismul său. Evident, studenții care aveau dreptul să participe la astfel de întruniri erau foarte atent selecționați și îndelung monitorizați de KGB. De asemenea, a primi, după absolvirea facultății, repartiție directă la Procuratura URSS din Moscova, la 25 de ani era o realizare care nu ținea doar de rezultatele la învățătură. Ascensiunea lui Gorbaciov a fost pe cât de fulminantă pe atât de … inexplicabilă pentru analiști sau publicul larg. El însuși s-a simțit ”obligat” să sublinieze această ciudățenie încă neexplicată: ”…cititorului îi va veni greu să înțeleagă cum s-a putut ca un om ieșit dintr-o provincie anonimă a Rusiei să ajungă să ocupe funcția cea mai înaltă în stat. Mă lovesc de această uimire până în ziua de azi” (p. 157).  A pune pe seama ”întâmplării”  ascensiunile, mutările și asocierile cu personaje importante din ierarhia sovietică ține, cred, de o posibilă naivitate a cititorilor, respectiv a analiștilor. Și totuși, Gorbaciov, cunoscător al acestor mecanisme politice, alege să o facă, în continuare, pe uimitul, pe naivul: ”Activitatea mea în funcția de prim secretar al comitetului orășenesc (Stavropol- nota LD) al partidului s-a întrerupt pe neașteptate. Din nou întâmplarea.” (p. 162). Iar minunile continuă pe bandă rulantă. Pe 10 aprilie 1970, la doar 39 de ani, Gorbaciov este ales – în unanimitate! – prim-secretar regional al PCUS Stavropol. Apoi, kgb istul Brejnev îl desemnează la ”domnie” pe fostul director al KGB Iuri Andropov, care îl lasă apoi la conducere pe favoritul său Gorbaciov

 

Secretomania era intrinsecă funcționării clanurilor feudale sovietice. De aici și importanța supradimensionată pe care o aveau serviciile secrete, celebrul KGB fiind atotprezent în familii și instituții, orice abatere de la linia stabilită de Partid fiind imediat cunoscută și penalizată. Cele două cazuri de demitere la vârful puterii sovietice (Hrușciov și Gorbaciov) au fost posibile aplicând întruniri secrete, comploturi cunoscute doar de inițiatori, de câțiva apropiați și – foarte probabil – de KGB. Iată un fragment care sugerează complotul de mazilire a lui Hrușciov: … Fiodor Kulikov a făcut parte dintr-un grup mare de secretari regionali de partid care au fost chemați în secret la Comitetul Central și care s-au aflat nu departe de Kremlin atunci când s-a adunat Prezidiul CC care îl judeca pe Hrușciov și care a înaintat în plenară propunerea de a-l demite din postul de prim secretar și de a-l scoate la pensie”. (pp. 148 – 149). În același timp, acei secretari care nu trebuiau să participe la anumite ”evenimente” lucrurile se ”rezolvau” rapid și persoana în cauză era ținută în off side. De ex. secretarul regional Efremov, un hrușciovist convins, trebuia să fie ținut la distanță în perioada când mentorul și idolul său urma să fie destituit. Și… chiar așa s-a întâmplat: ”Efremov nu luase parte la pregătirea ”loviturii de palat” din octombrie 1964. … Nu fusese înștiințat dinainte de plenara CC, iar când aflase și se repezise la aeroport, i se spusese că avionul are o defecțiune și decolarea se amână. E limpede că întârzierea fusese planificată dinainte” (p. 150).

 

Mihail S. Gorbaciov l-a cunoscut de președintele KGB Iuri Andropov chiar în tulburele an 1968 (invazia de la Praga),  persoană pe care a agreat-o și care l-a agreat mult pe Gorbaciov, deși acesta din urmă afișează, ipocrit, rezervele sale în ”agreabilitățile” de la vârful nomenclaturii: ”Am devenit oare apropiați? Probabil că da. Spun asta cu un dram de îndoială pentru că mai târziu m-am convins de un fapt: la vârful puterii sentimentele omenești au prea puțin loc” (p. 203).  Probabil, dezamăgirea lui Gorbaciov  a venit după ce a fost înfrânt de ”sfânta sfintelor”, în august 1991, desigur cu ajutorul unor structuri nostalgice din KGB.

 

În anul 1980 (anul morții premierului reformator, Kosîghin, celînlăturat de Brejnev din elita politică), Gorbaciov ajunge la Moscova în calitate de secretar al CC al PCUS, propus de stalinistul și kgb istul Brejnev, după o monitorizare directă și îndelungată de către acesta din urmă.  ”Aproape toți îmi aruncau priviri crucișe, unii mă priveau ca pe un ”parvenit”.   … Adesea simțeam că mă sufoc, că mi se face rău la ședințele Secretariatului. Pe vremea când fusesem prim-secretar al Comitetului regional din Stavropol avusesem mult mai multă libertate decât aici, în cele mai înalte eșaloane ale puterii.” (p. 255).

 

Gorbaciov, promotorul reformării economice a sistemului sovietic/ bolșevic, dar fără reforme politice adecvate. Concluzia la care ajunge cititorul cărții este că Gorbaciov nu avea cum să însănătoșească economic sistemul, atât timp cât acesta rămânea încorsetat în chingile politicii dogmatice, autocrate, imperiale, nedemocratice, de comandă. Pe parcursul cărții autorul își descarcă nemulțumirile față de modul primitiv și haotic în care funcționa economia, Gorbaciov fiind mulți ani și la multe niveluri responsabil cu probleme agrare, punctul cel mai slab al economiei sovietice. Gorbaciov a fost bine intenționat în planurile sale de a revigora agricultura, drept pentru care a făcut și studii economice și agronomice, din dorința de a înțelege corect situația sub aspect tehnic, dar și pentru a avea autoritatea specialistului pe probleme agrare (nu doar a ideologului). Simplele ”pile” puse la CC al PCUS pentru a obține fonduri suplimentare pentru agricultură s-au dovedit insuficiente, iar piața era mereu flămândă de bunuri alimentare (foame astâmpărată prin importul de bunuri alimentare, plătite cu bani din vânzarea petrolului. La fel s-a întâmplat (adică au sucombat) și cu propunerile sale de responsabilizare și de răsplătire (după merite!) a producătorilor. Abia spre finalul cărții, după ce a descris cum a suferit cunoscutele dezamăgiri și înfrângeri, Gorbaciov apreciază corect ordinea firească a lucrurilor: trebuia început cu începutul adică cu verificarea clarității și corectitudinii scopurilor (domeniul politicului, cf. terminologiei MSM), și abia mai apoi trebuiau gândite și aduse acele mijloace apte să ducă la atingerea, fie și parțială, a scopurilor. Mai exact, exprimat în terminologie MSM, nu-ți propui un scop dacă ai îndoieli în legătură cu capacitatea reală  de a aduce mijloacele necesare, de a le combina inteligent și de a le consuma cu eficacitatea estimată. Orice diminuare la nivel de mijoace trebuie urmată imediat de o diminuare a ”înălțimii” scopurilor de atins. Asta îmi permite să spun că Gorbaciov avea o oarecare cunoștință despre gândirea bazată pe scopuri și mijloace, dar uita de ea (în sens aplicativ, practic) tocmai când trebuia să ia decizii cruciale… Așadar, în sinteză, pot spune că Gorbaciv a fost robul și victima gândirii marxiste târzii, când teza că ”economicul determină politicul” era la mare apreciere. Mai exact, proasta definire a economicului (=  forțele de producție) se află la originea confuziei marxiștilor care au crezut că ”forțele de producere” a bogăției pot determina mersul istoriei, mai exact că prin tehnicitate superioară productivitatea muncii crește fără limite… iar bunăstarea va veni, indiferent de alte contexte. Gorbaciov și-a împănat toate cuvântările sale (chiar și înainte de 1985, atunci când a devenit ”Dumnezeu și Țar” la nivel de Uniune) cu sublinieri referitoare la rolul hotărâtor al Revoluției tehnico-științifice. Cu alte cuvinte, Gorbaciov credea că tehnicul (inginerimea!) definesc și îmbunătățesc economicul. Dar comanda/ decizia/ alegerea direcțiilor de dezvoltare economică era făcută la centru, de către Partidul Unic. Abia spre finalul cărții Gorbaciov realizează că fără reforme politice (multipartitism, alegeri libere, liberalizarea circulației forțelor de muncă, a investițiilor etc.). În Raportul la plenarea CC al PCUS din 15 octombrie 1985 ”Cu privire la proiectul ….Direcțiilor principale ale dezvoltării economice și sociale a URSS în perioada 1086 – 1990 și până în anul 2000”, prezentat de Gorbaciov, (marele ”reformator”…) se pleacă, în cel mai clasic și dogmatic mod, de la Marx, Engels și Lenin, subliniindu-se că documentul prezentat ”are la bază teoria marxist-leninistă, analiza realistă a proceselor care au loc în țară și în arena internațională” (Mihail Gorbaciov, Scrieri alese 1985-1986, Editura politică, București, 1987, p. 124)  Pe aceste baze dogmatice, gânditorul reformator Gorbaciov propunea ca ”În următorii 15 ani se prevede crearea unui potențial economic aproximuativ egal cu cel acumulat în întreaga perioadă a Puterii sovietice, creșterea de aproape două ori a venitului național și a volumului producției industriale. Va spori de 2,3 – 2,5 ori productivitatea muncii” (idem, p. 129). Așadar să dublezi toți indicatorii în cca 15 ani, dar pe aceleași baze ”marxist-leniniste”, însemna să afișezi un utopism major și nimic mai mult. Adevărul este că reformatori au fost majoritatea ”țarilor” sovietici: Lenin a vrut să-și corijeze greșelile economice, prin NEP (Noua politică economică) dar a murit la 54 de ani și nu a mai avut timp de … cotituri. Stalin a dus gândirea leninistă inițială/ incipientă la extrem, fiind singurul care nu și-a propus să reformeze sistemul. În schimb, ceilalți, începând cu Hrușciov și terminând cu Gorbaciov au avut cel puțin intenții reformiste. Inclusiv stalinistul Brejnev a avut unele zvâcniri reformatoare, îndeosebi înspre deschiderea față de SUA. Dar prim ministrul Alexei Kosîghin (1964 – 1980) era, (în viziunea lui Gorbaciov) un reformator. Timp de 16 ani (din 18), adică până la moartea sa, Kosîghin a fost premierul lui Brejnev. Iată o discuție a lui Gorbaciov cu Kosîghin (fapt care probează viziunea tehnicistă a reformatorilor sovietici: ”A venit vorba la un moment dat de productivitatea muncii. Eu i-am povestit ceea ce văzusem în Franța vizitând o întreprindere: într-o secție similară cu a noastră lucrau de câteva ori mai puțini specialiști. – Noi nu pierdem la strung, a spus Kosîghin. Strungarul nostru nu e deloc mai rău decât cel din alte țări. Noi pierdem mult din cauza unei proaste organizări a transportului în interiorul fabricii, a gestiunii depozitelor, a culturii generale a producției. Cea mai importantă e gestiunea muncii auxiliare și inginerești. Iar asta necesită schimbări majore. Aici e miezul problemei.     Aici nu m-am mai putut abține și am pus întrebarea ”fatală”: – Aleksei Nikolaevici, de ce ați renunțat, de ce ați lăsat ca reforma dumneavoastră să fie îngropată?  Kosîghin a tăcut, apoi mi-a răspuns tot cu o întrebare: – De ce dumneavoastră, ca membru al CC, n-ați luat cuvântul la plenară în apărarea reformei? – ??  Așa s-a încheiat discuția noastră” (p. 208-209). Am reprodus acest citat deoarece mi se pare sugestiv pentru balanța raportului dintre politic și economic în dezvoltarea unei țări. Politicul (Gorbaciov) a tăcut, nu a luat cuvântul în sprijinul reformei propuse de șeful executivului (Kosîghin), în timp ce Economicul (premierul Kosîghin) se zbătea pe uscat fără un sprijin politic adecvat. Trebuie precizat cu claritate: establishmentul sovietic, nomenklatura de partid, nu avea nevoie de reforme, ci doar de stabilitate. Pentru ca circuitul banilor (șpăgilor, cadourilor) să funcționeze ai nevoie de stabilitate: Orice schimbare de echipe sau de principii/ legi/ directive scădea eficiența rețelelor specializate în deturnări de fonduri, spălări de bani, șantaje sau presiuni politice. Piața neagră era la putere, ea trebuia să supraviețuiască! Restul trebuiau să suporte cu stoicism! Gorbaciov era interesat de metodele manageriale moderne pe care le-a susținut în scurta sa ”domnie”. Aici vreau să fac o observație, de fapt o deducție apărută după citirea acestor ”Amintiri”: URSS ul era un spațiu geografic imens (1/6 din suprafața uscatului Planetei), greu de controlat sau gestionat. Orice schimbare care să aibă rezultate presupunea și TIMP pe măsură. La un asemenea colos nu poți schimba direcțiile de pe o zi pe alta. ”Caii trebuie mânați pe direcția pe care ei evoulează deja”  susținea un futurolog american. De aici amânarea sine die a reformelor economice, încheiate definitiv cu ieșirea din scenă a (bătrânilor) protagoniști. Și totuși, Gorbaciov a început să cutreere lumea în dorința de a prelua idei de schimbare (cu limite, desigur…). I-au plăcut inițiativele, în acest sens, lansate de est-germani și bulgari. Despre bulgari Gorbaciov spune (în 1974) că ”Țara se schimbase rapid. Mie mi se păruse că bulgarii porniseră pe calea cea bună, pe vremea aceea nu știam că se întinseseră mai mult decât îi ținea plapuma și că avea să vină și momentul răscumpărării” (p. 217).  În 1969 (după invazia trupelor Trataului de la Varșovia, mai puțin România, în 1968) Gorbaciov vizitează Cehoslovacia. (unde zidurile erau încă pline de lozinci antisovietice). Strălucește, prin lipsă, mențiuni despre România unde Ceaușescu (alt ”reformator”…) lansase ”Noul Mecanism economico-financiar bazat pe autogestiune”. De altfel, tensionata relație cu Ceaușescu, încheiată cu execuția cuplului prezidențial român în ziua de 25 decembrie 1989, execuție comandată de revoluționarii Ion Iliescu, Silviu Brucan și Petre Roman, așadar despre această relație Gorbaciov nu amintește niciun singur cuvânt. Occidentul este însă locul de inspirație în materie de reformă economică pentru noul politruc Gorbaciov: ”În anii 1970 am vizitat, de asemenea, Italia, Franța, Belgia și Republica Federală Germania” (p. 219). Din păcate, osificarea sistemului sovietic era prea avansată pentru a înviora o economie prea dirijată de la centru ca să se poată vedea revirimente pe termen scurt.  Ajuns în CC al PCUS (din 1980) fiind secretar cu agricultura, Gorbaciov descoperea cu uimire o multitudine de ciudățenii și anomalii care i-au dat, firește, de gândit. ”De pildă, în URSS și în Comunitatea Economică Europeană se producea la vremea aceea aceeași cantitate de cereale. URSS folosea însă 100 – 110 milioane de tone de furaje, iar Comunitatea Economică Europeană – 74 de milioane. În schimb, produsele de origine animală erau la noi mult mai puține decât în Europa” (p. 259). Doar cine nu vroia să vadă ineficiența sistemului nu o vedea! Iar trezirea de conștiință începuse deja să ia contururi tot mai clare: ”… cu cât mă documentam mai mult asupra situației, cu atât mai tare mă cuprindea neliniștea în legătură cu starea de lucruri din agricultură, ba chiar începusem să mă îndoiesc de corectitudinea politicii agrare a partidului” (p. 260). Mediul era distrus, cu consecințe tot mai grave, în pofida controlului care făcea parte din stilul autoritarist de conducere: ”Tăierea dezordonată, haotică a pădurilor și alte acțiuni insuficient chibzuite generaseră probleme ecologice serioase” (p. 260). Apare fireasca întrebare: dacă într-un sistem rigid controlat haosul era la el acasă, cum a fost posibilă distrugerea pădurilor din România postdecembristă tocmai după ieșirea din sistemul planificat? Răspunsul este simplu: nomenclatura comunistă și-a continuat promovarea intereselor proprii, feudale, încălcând cu aceeași nonșalanță legile existente ca și în regimul anterior. Eliberarea din feudalismul comunist rigid a coincis, și la noi, cu liberalizarea jafului, îmbogățirea și consumul fără noimă pe baza a ceea ce au adunat cu mult efort ”iobagii” așa cum îi numea Gorbaciov pe țăranii din colhozurile sovietice. Diagnosticul dur, dar corect a fost pus de Eduard Șevardnadze, pe atunci prim secretar al CC al PC Georgian, în decembrie 1979. A durat încă un deceniu pentru ca sistemul să crape, sper, definitiv. Iată diagnosticul pus de Șevardnadze: ”Totul e putred de sus până jos”. La care Gorbaciov a răspuns: ”Sunt de acord” (p. 264).

Pe acest fond de putreziciune URSS invadează Afghanistanul, iar confirmarea putreziciunii a constat și în faptul că nici Șevardnadze, nici Gorbaciov, în pofida funcțiilor înalte deținute în ierarhia de partid, nu au fost nici consultați, nici informați în legătură cu invazia. Doar Țarul decidea, eventual cu 2-3 acoliți. Un astfel de sistem, lipsit de comunicare pe verticală și pe orizontală nu mai putea rezista mult timp… Americanii au sesizat dificultatea economică în care se afla rivalul lor: ”SUA și alte țări au luat o serie de măsuri împotriva URSS. În particular, americanii au sistat chiar și livrările de grâne pentru care aveam înțelegeri scrise. Acest embargo ne-a lipsit de posibilitatea de a cumpăra aproximativ 17 milioane de tone de cereale” (p. 265). Acest mod de a reacționa al americanilor la invaziile rusești este repetat acum în legătură cu raptul Crimeii de la Ucraina, de către Federația Rusă. Se vor vedea oare efectele sancțiunilor economice actuale tot peste un deceniu?… Reacția de atunci a conducerii sovietice este identică cu cea a lui Putin din luna mai 2014: ignorare și mobilizare internă mai puternică. Atunci, sancțiunile au fost stimulative în plan politic: ”era nevoie de o nouă politică agrară” (p. 266). Calculele au arătat că Rusia putea să se hrănească singură. Dar trebuia schimbat ceva, pe ici-pe colo prin punctele esențiale… ”Nu demult mi-au trecut prin mână materiale care evaluau posibilitățile de asigurare cu alimente a Rusiei de azi, din surse proprii. Și iată că oamenii de știință contemporani au ajuns la concluzia că, dacă ar fi fost folosite pe scară largă metodele moderne de selecționare, noile tehnologii, îngrășămintele chimice, s-ar putea asigura o producție zootehnică și de cereale care să hrănească între 800 de milioane și 1 miliard de persoane anual.” (p. 267).  Se vede clar că politrucul Gorbaciov a rămas la vechea meteahnă leninistă: apelezi la oamenii de știință, introduci Revoluția științifico-tehnică și… gata dezvoltarea economică! (Nota: pentru necunoscătorii de limbă rusă: politruc este forma contrasă a expresiei ”politiceskii rukavaditeli” = conducător politic). Ca să faci Revoluție științifico-tehnică ai nevoie de foarte mulți bani, investiții masive cu rezultate pe termen mediu și lung… Dar grosul banilor se îndrepta(u) spre apărare/ înarmare. Lozinca ”apărării cuceririlor revoluției leniniste” aplicată în practică se concretiza în investiții uriașe destinate înarmării pentru a ține pasul cu nivelul de înarmare al SUA. Dilema ”agricultură sau arme” l-a obligat pe Gorbaciov să renunțe la cursa înarmărilor și să cedeze, pas cu pas insistențelor Occidentului de a face schimbări de substanță în regimurile dictatoriale din lagărul socialist. Iraționalitatea politică genera iraționalitate economică: ”pe atunci (anii 80 – LD), ritmul de creștere a cheltuielilor militare depășea cu mult ritmul de creștere a venitului național” (p. 268). Cu alte cuvinte URSS se înarma de zor…. pe datorie! Liberalizarea – acesta era cuvântul de ordine și în URSS, cuvânt care dădea fiori bolșevicilor bătrâni și încremeniți în proiectul leninist. Nu în ultimul rând, datele exporturilor americane în lume arătau că acestea băteau pasul pe loc. Reapăruse problema piețelor de desfacere pentru foarte dinamica industrie americană. Piețele flămânde ale Orientului sovietizat trebuiau deschise de urgență producătorilor occidentali flămânzi de piețe…! Interesant de știut și de reținut: argumentele (cumulate, combinate și concentrate) cu care a fost convins Gorbaciov să reformeze economia planificată, de comandă, au fost de natură așa-zis pacifist-umanistă, economică, financiară, ideologică, geopolitică și militară. Gorbaciov spera (cred eu) în crearea Casei Europene Socialiste Comune pe care să o conducă împreună cu eurosocialiștii francezi, germani și italieni…  Visele de mărire duc la năruire. Se pare că Putin a preluat – în acest an, 2014 – mesajul și ideologia gorbacioviste dar de pe alte poziții și în contextul în care criza mondială roade deja de aproape șapte ani economiile lumii, iar problema piețelor de desfacere este alternată cu problema locurilor de muncă.

Și totuși, care ar fi răspunsul cel mai tranșant la întrebarea: cum s-a năruit ditamai Imperiul (mă refer nu doar la URSS, ci și la țările Tratatului de la Varșovia și a sistemului comunist dictatorial)? Incredibil, dar – se pare – adevărat! Sistemul nu a fost omorât, ci s-a sinucis doar în aparență (cu multă premeditare!), în ideea supraviețuirii. Gorbaciov nu a avut curajul să declare acest lucru. L-a făcut însă un (alt) ofițer, de data aceasta un militar de carieră, fost ofițer sovietic, fost ministru al apărării în Republica Moldova, generalul Ion Costaș: ”După moartea lui Brejnev, apoi a lui Andropov și Cerneenko, șubrezirea simultană a întregii elite sovietice a fost o evidență din care a decurs, în mod logic, necesitatea unor schimbări. În haosul creat în mod artificial, vectorul acestor schimbări a fost deplasat spre dezintegrarea URSS, proces pe care, la început, nu l-a remarcat nimeni. Practic, conducerea comunistă a Rusiei a distrus cu propriile mâini pentru a doua oară imperiul construit timp de secole. … Nu era posibilă punerea imediată în practică a planului de distrugere a URSS. Trebuia pregătită cohorta de conducători la nivelul Uniunii și al republicilor, pe a căror ideologie să se bazeze această activitate distructivă. Trebuia instalat un anumit haos în care confuzia în privința cadrelor sî joace un rol dinainte stabilit” (Ion Costaș, ”Transnistria….”, p. 10). Așadar, planificarea e bună! În special atunci când scopul planificării este crearea haosului, a confuziei și distrugerii sistematice a sistemului…  OK, distrugere – distrugere, dar în ce scop? (Pentru că nu putem vorbi despre teroriști, subminatori ai existenței umane, ci despre un complot cu scop clar. Dar care era acesta? După ce ne mai plimbă printre ”mijloace” (de ex. schimbarea tuturor conducătorilor partidelor din republici și apoi la nivelurile instituțiilor statului, presupusa luptă împotriva mitei și corupției etc.) generalul Costaș oferă un posibil răspuns care, din punctul meu de vedere, este unul credibil și sustenabil: ”Scopul principal al elitei comuniste a fost acela de a legaliza imensele averi ilicite, dobândite după moartea lui Stalin și, mai ales, a lui Brejnev. Iată de ce, în cadrul luptei dintre grupările din Biroul Politic al CC al PCUS, în sistemul de conducere din anii 80 au pătruns treptat oameni pe care activiștii perestroikăi se puteau sprijini în mutările de șah programate. Epurările de cadre în URSS au început odată cu venirea la putere, în noiembrie 1982, a lui Iuri Andropov. … Vitalie Fedorciuk (noul ministru al MAI, fost director al KGB – nota LD) a demis în decurs de trei ani aproape 100 000 de angajați ai MAI ai URSS” (Costaș, op. cit., pp. 10 – 11).  Acum are sens profund gluma lui Gorbaciov, redată în carte, conform căreia, după ce a vizitat toate palatele, sediile și bogățiile uriașe pe care le deținea Brejnev în calitatea sa de Țar suprem, mama sa a exclamat: ”Leonea, dar ce te faci dacă vin iarăși comuniștii la putere și ți le confiscă?”. Așadar, se verifică faptul că toate structurile baroniale feudalo-sovietice dispuneau de averi (ilicite!) uriașe. Și se mai verifică un fapt, contestat aiurea de așa numiții critici ”științifici” ai marxismului: există  în realitate o determinare legică generată de acumulările cantitative și care duc la transformări calitative! Marx a fost răzbunat tocmai de urmașii celui care l-au contrazis și au hotărât că socialismul și comunismul pot izbândi în țări feudale, mă refer la Lenin & Co. Așadar, ca să dau un exemplu concret, distrugerea viticulturii Republicii Moldova (în anii 80) în numele luptei împotriva alcoolismului a fost menită să confuzeze, să distrugă și să anihileze surse de venit bugetar și să adauge noi surse de nemulțumire populară, nemulțumire care a stat și va sta întotdeauna la baza oricăror schimbări majore de sistem, indiferent dacă le numim revoluții, lovituri de stat, reforme sau restructurări (perestroici).

 

Cum funcționa aparatul birocratic de partid și de stat (nomenclatura/ sistemul/ sfânta sfintelor) în URSS (cu similarități evidente și țările din ”lagăr” . Am arătat mai sus cum se implica sau cum era folosit KGB ul în politica PCUS. Sistemul feudal rus/ sovietic funcționa după reguli foarte precise și foarte asemănătoare cu cele de la curțile regale medievale. Secretomania, complotul, intrigile, conspirațiile, uneltirile pe la spate, minciuna, defăimarea, adularea și prozelitismul – toate acestea făceau parte din evantaiul larg de mijloace medievale de păstrare sau de cucerire a puterii. Sistemul baronatelor (comitetele regionale de partid în URSS, echivalentul comitetelor județene de partid de pe vremea lui Ceaușescu) se numea ”nomenclatură” și reprezenta garanția perpetuării sistemului (numit, în carte, de Gorbaciov, ”sfânta sfintelor” – p. 165). Cititorul atent al acestor memorii gorbacioviene va putea, apoi, desluși mai ușor modul cum au fost efectuate ”revoluțiile”  din 89,  inclusiv Marea Revoluție Socialistă din Decembrie 1989 din România. Concret, autorii acestor lovituri de palat (de stat) erau părți integrante ale nomenclaturii ce urmau să asigure perpetuarea acesteia la putere. Fapt care s-a întâmplat, conform planului prestabilit în cancelariile puterilor care au convenit acest lucru și a serviciilor de informații care le slujeau. În România, o parte a nomenclaturii ceaușiste sau apropiați ai acesteia formează azi baronetul împotriva căruia justiția (devenită, în sfârțit, mai independentă) a declarat război deschis. Așa-numitul eșalon doi al sistemului ceaușist a preluat noile pârghii ale puterii democrat-feudale perpetuând exact ceea ce se presupune că au avut de înlăturat: corupția, încălcarea legilor, fraudarea alegerilor, minciuna electorală etc. Până în prezent, nimeni nu a publicat Nomenclatorul complet cu persoanele care făceau parte din acest baronet feudal comunist, în România. În schimb, pătrunderea în elita nomenclaturiștilor feudali a unor persoane cu dorințe de democratizare reală a fost blocată cu brutalitate și fără drept de replică. Însuși președintele Emil Constantinescu (nomenclaturist marginal, respectiv fost secretar PCR pe Universitatea București) s-a recunoscut învins de sistem, adică de ”sfânta sfintelor” (exact ca și Gorbaciov), recte de către nomenclatura baronială bolșevică feudală și comunistă. O altă celebră victimă a neonomenclaturii feudale românești este liberala Mona Muscă, acuzată de noua nomenclatură că a colaborat cu… vechea nomenclatură! (Securitatea ceaușistă). Iată descrierea – excelentă! – făcută de Gorbaciov, din propria sa experiență: ”Prim-secretarul regional de partid era Dumnezeu și țar. Era mai mult decât un guvernator în vremurile noastre, ba chiar mult mai mult. Nu avea nevoie să se pună bine decât cu secretarul general și cu membrii Biroului Politic, pentru că ei erau cei care îi numeau în funcție pe toți secretarii comitetelor regionale. Secretarii erau principala forță pe care se bazau în conducerea tuturor treburilor – și drepte și nedrepte”. (pp. 147 – 148). Orice asemănare cu ”șefii” baroniali actuali ai județelor din România nu este deloc întâmplătoare. Pe aceste baze s-a ridicat și Putin la putere, nomenclatura baronială postsovietică dorind să se autoresusciteze. Și a făcut-o! Am demonstrat, ori de câte ori am avut ocazia, că ideologiile nazistă/ fascistă și bolșevică/ comunistă sunt absolut identice, ambele fiind esențe feudale în hainele modernității industriale (diferențele de simbolistică, limbaj și retorică nu trebuie să ne impresioneze și să credem că fascismul este de extremă dreaptă și bolșevismul este de extremă stângă). Mai mult, personal, am stârnit nemulțumirea unor politologi (Tismăneanu et al.) atunci când am formulat ideea că ambele doctrine (nazistă/ național socialistă) și bolșevică (național comunistă) sunt nu doar identice în esență, ci și suprapuse în colțul extremei STÂNGI. Tismăneanu, de ex., susține că nazismul este de extremă dreaptă și că extremele se ating… În cazul de față eu consider că extremele chiar se suprapun. Sub raport ideologic și propagandistic, național socialismul practicat de PONTA este esențialmente identic cu național comunismul lui Ceaușescu, dar și cu național panslavismul practicat de PUTIN. Și încă ceva. Noțiunea de extremă dreaptă poate fi asociată doar cu ideea de libertate concurențială maximă, cu meritocrația și cu democrația fără fisuri. Orice fisurare în aceste valori echivalează cu o îndreptare clară spre STÂNGA (revoluționară, războinică, autocrată, nedemocrată etc.). Metodologia Scop Mijloc, cunoscută de puțină lume, face posibilă explicarea și aplicarea deopotrivă a sistemelor democratice și a celor antidemocratice. (Iată comentariul lui Ștefan Cezar Bucur, pe Facebook, cu referire la acțiunile lui Putin în Ucraina: ”eu nu văd altceva decât o escaladare după modelul nazist. Finanţare de către mogulii îmbogăţiţi peste noapte (probabil ca la noi, sunt urmaşii activiştilor PCUS sau ai kaghebiştilor), reînarmare prin deturnarea fondurilor provenite din vânzarea de resurse naturale (gaze, petrol, cărbune, minereuri, aur, platină, chiar uraniu îmbogăţit), vânzări masive de armament, intervenţii subtile pentru întreţinerea revoltelor în unele state (Egipt, Libia), sprijinirea liderilor în altele (Venezuela, Siria), agresiuni prin încălcarea unor acorduri semnate de vechii conducători (Crimeea), organizare de atentate (Lech Kaczyński şi membri cabinetului în „accidentul de la Smolensk”), întreţinerea cu armament şi logistică, poate chiar trimiterea de ofiţeri comandanţi pentru „insurgenţii” pro-ruşi din Ucraina, sporirea forţei militare în Transnistria şi Abhazia, întreţinerea unei vaste reţele de spionaj, mai ales pe teritoriile fostei URSS. Mai lipseşte doar purificarea etnică şi genocidul împotriva celor care nu sunt de acord cu politicile lui Putin. Pentru orice cunoscător al istoriei, asemănarea acţiunilor lui Putin cu cele ale lui Hitler este izbitoare)”(14 mai 2014)

Voi relua, pe larg, câteva pasaje din carte care descriu mecanismul intern de funcționare a sistemului feudal/ nomenclaturist/ bolșevic/ sovietic/ comunist: ”Vreau să vă împărtășesc aici câteva considerații ale mele referitoare la rolul aparte jucat de prim-secretarii Comitetelor Centrale republicane și ai Comitetelor regionale. Ei erau, practic, numiți chiar la vârf – de către secretarul general al PCUS și de către Biroul Politic – și reprezentau unul dintre pilonii de sprijin cei mai importanți ai regimului. În ciuda fărâmițării administrative și pe ramuri a aparatului de partid, prin ei erau reunite într-un sistem unic toate structurile de stat și obștești. Ei reprezentau majoritatea în Comitetul Central al PCUS, practic ei erau cei care îl alegeau pe secretarul general, și chiar numai acest fapt le dădea un statut aparte. Sistemul îi alegea cu mare grijă, peste tot, pe cei mai activi și mai energici conducători – în întreprinderile industriale și agricole, în instituțiile de învățământ superior și de cercetare, în cele mai variate grupuri și straturi sociale. Și, dacă nimereai în nomenclatură, trebuia să respecți anumite regului ale jocului. (p. 177). În teritoriu, toată puterea se afla practic în mâinile prim-secretarilor. Ei își subordonau tot aparatul de conducere al regiunii, chiar și organele alese. Nicio numire nu se putea face fără ei. Toate funcțiile de conducere, cât de mici, intrau în nomenclatorul comitetului regional. … Altfel spus, prim-secretarul era un fenomen aparte, o figură-cheie în structura puterii în URSS. Funcția și puterea uriașă și le primea nu de la popor, nu în urma unor alegeri pluraliste, ci din mâinile Moscovei, ale Biroului Politic, ale Secretariatului, ale secretarului general al CC al PCUS personal. De aici și vulnerabilitatea, ambiguitatea situației sale. Fiecare prim-secretar știa foarte bine că poate fi lipsit imediat și de funcție și de putere de îndată ce părerea despre el s-ar fi schimbat în sus-numitele instanțe și, mai ales, dacă ar fi pierdut încrederea secretarului general. … Numai el (secretarul general – LD) rostea cuvintele hotărâtoare: ”Veți fi recomandat”. (p. 178). Ajuns întâmplător sau nu în nomenklatura comunistă, probabil că Gorbaciov era destul de sincer când se mira (în tinerețea sa revoluționară) că sistemul este total nereceptiv la schimbare, la nou, la îmbunătățire. De reținut că printre cele mai des întâlnite cuvinte, în carte, este cuvântul ”schimbare”. Totodată acesta era și criteriul principal după care autorul își descria prietenii/ tovarășii: receptiv la schimbare, doritor de schimbare, sau, dimpotrivă, nereceptiv la schimbare: ”Încă de pe atunci (sfîrșitul anilor 70 – LD) îmi trecea din ce în ce mai des prin cap: de ce orice inițiativă care pare să răspundă întru totul intereselor obștești este întâmpinată cu suspiciune, ba chiar de multe ori cu dușmănie. Cum se explică faptul că sistemul e atât de puțin receptiv la înnoire, că respinge tot ce e nou. Îmi treceau prin cap și alte gânduri ”eretice”, dar nu aveam timp să mă opresc suficient asupra lor.” (p. 192)  Și tot foarte sugestiv pentru descrierea și înțelegerea funcționării sistemului feudal sovietic Gorbaciov scrie: ”În anii aceea am avut ocazia să mă confrunt direct cu modul de adoptare a deciziilor în condițiile economiei de comandă și ale statului centralizat birocratic. Aproape pentru orice problemă trebuia să mergi la Comitetul de Stat pentru Planificare al Consiliului de Miniștri, să-ți asiguri încrederea câtorva zeci de ministere și agenții, a câtorva sute de oameni cu funcții de răspundere. Delegații nesfârșite în capitală, întâlniri, certuri, și oricum lucrurile erau frânate de lucrători din diferite instituții. Trebuia să depui eforturi serioase ca să-i ”îmblânzești” pe funcționarii de la Moscova. Era tărâmul celor descurcăreți și insistenți, deși ai fi zis că, într-o economie planificată totul trebuia să funcționeze rațional. Dar în realitate lucrurile stăteau altfel”. (p. 195). Și probabil, tot așa stau și în continuare și în Rusia și în alte țări în care nomenklatura comunistă este încă la putere. Poate este și cazul unor politicieni ajunși la putere strict pe linie ideologică sau pur partidică, dar ajunși la guvernare înțeleg că mecanismul trebuie ”uns”, că trebuie să primești șpagă, ca să poți da mai departe șpagă. De aici și cazul (prea) multor demnitari români care înfundă acum pușcăriile patriei (și este de sperat și de așteptat ca și alții să îi urmeze). Tot Gorbaciov ne ajută să înțelegem cum funcționa sistemul feudal profund corupt: ”Dacă ai fi respectat complet toate rezoluțiile și instrucțiunile venite de sus, era practic imposibil să faci ceva cu cap și coadă. Nu degeaba mergea vorba: Inițiativa se pedepsește!. …. Dar, deseori conducători cinstiți și cu cap se trezeau că încalcă legile, ba uneori nimereau și în banca acuzaților. Un sistem în care totul, până în cele mai mici detalii, era stabilit prin plan și beneficia de fonduri de la stat nu lăsa spațiu de manevră oamenilor cu inițiaivă și spirit întreprinzător” (p. 197). Este interesant de reținut că s-a creat o adevărată ”cultură” a necesității și posibilității de a încălca legea. Mai mult, legea TREBUIA încălcată ca să poți supraviețui în funcții…  Legea era plastilina cu care se jucau cei numiți să o respecte sau să o facă respectabilă. La fel s-a întâmplat și în România postdecembristă când un  premier-jurist (Adrian Năstase) a devenit, în cultura populară modelul de inteligență care ”știe să fure cu acte”…

Prieteniile ”dezinteresate” erau, de fapt ”cumetrii” etnice, localiste sau… pe bază de simpatii reciproce. Ucraineanul (cu soție ucraineancă) Gorbaciov era firesc să se împrietenească cu ucraineanul Degteariov (membru în Biroul Politic al CC al PC Ucrainean, față de care își devoala criticile la adresa sistemului: ”Trebuia să facem ceva, dar eram legați de mâini și de picioare, ținuți pe loc de niște dogme și indicații învechite.  – Știi, îmi spunea Degteariov, eu încalc în mod conștient tot felul de instrucțiuni stupide, altfel ar însemna să mergem la pieire. Și eu îl înțelegeam. Regiunea Donețk este, în esență, un stat în sine: cinci milioane de locuitori, 23 de milioane de tone de oțel, peste 100 de milioane de tone de cărbune, întreprinderi uriașe de construcții de mașini, agricultură avansată, industrie navală.” (p. 201). Și-a asumat oare Gorbaciov rolul de trompetă propagandistică pentru Putin, în sensul de a sugera dezlipirea acestei bogate regiuni din statul ucrainean și alipirea acesteia la Federația Rusă? Nu exclud acest lucru. (În treacăt fie spus, acum este mai explicabil de ce Rusia are nevoie ca de aer de aceste regiuni bogate în care Moscova investise masiv în anii unionali (peste 1/3 din cheltuielile de capital ale celui de-al patrulea cincinal au fost destinate Ucrainei). Pe vremea lui Brejnev, prim secretarul CC al PC Ucrainean era o persoană foarte importantă în stat deoarece Ucraina ”era într-adevăr o republică foarte importantă și dinamică” (. 273), Brejnev însuși fiind mulți ani conducătorul Ucrainei și al Moldovei, el fiind etnic ucrainean.

”Aparatul” de partid era format din anturajul șefului cel mare. Cei cu ranguri mai mici duceau o teribilă luptă de concurență pentru a intra și a rămâne în grațiile șefului feudal absolut. Numirea lui Brejnev după Hrușciov s-a considerat o numire temporară (cum a fost Malenkov după Stalin, doar pentru câteva luni). Brejnev era o figură ștearsă și fără șanse de a rezista intrigilor celor care îi doreau locul. Dar a existat un oarecare Cernenko, un alt politruc de rang înalt care ”a contribuit masiv la crearea imaginii de mare politician a lui Brejnev” (p. 272). Asta l-a ținut în funcție pe Brejnev timp de aproape două decenii. Și, în consecință, Brejnev l-a desemnat pe Cernenko, drept mulțumire, în calitate de succesor al său la domnie… Tipic feudal…  Dar…. serviciile aveau și ele planurile lor…  În momentul în care s-a pus problema înlocuirii lui Suslov (decedat) la șefia Secretariatului CC, Cernenko era convins de numire, dar Andropov, fost șef al KGB și adus de Brejnev să-l slujească pe linie politică, a realizat o lovitură de palat autoinstalându-se și conducând ședința Secretariatului, ca și cum cineva (Brejnev) l-ar fi desemnat pe el… :”Văzând aceasta, Cernenko s-a făcut deodată mai mic și s-a prăbușit în fotoliul aflat de partea cealaltă a mesei față de mine – pur și simplu s-a prăbușit în el. În felul acesta , s-a petrecut sub ochii noștri ”o lovitură de stat internă”, care amintea într-o oarecare măsură scena din Revizorul” (p. 287).  Seara Gorbaciov la felicitat pe Andropov…  Iar Andropv l-a însărcinat pe Gorbaciov să facă ordine în aprovizionarea cu alimente a Moscovei…. Brusc (aparent, desigur…), Gorbaciov a devenit omul de încredere al lui Andropov. Aș bănui chiar că Andropov l-a asigurat pe Gorbaciov de sprijinul KGB, dacă acesta îl va sprijini pe Andropov să ajungă Secretar General al CC al PCUS, adică feudalul cel mare. Despre moartea lui Brejnev (10 noiembrie 1982) primul a aflat Andropov…  Apoi Andropov l-a informat pe Gorbaciov…. Cernenko a organizat funeraliile (semn că era desemnat succesor…), dar conducerea a fost preluată de Andropov. În acele zile am fost alături de Andropov și l-am văzut că își dă seama de necesitatea și de inevitabilitatea delimitării de multe aspecte ale epocii brejneviste” (p. 299). Acesta era climatul în care schimbările erau tot mai necesare, iar cineva trebuia să și le asume. Andropov a ”domnit” doar 450 de zile. A urmat la ”domnie” Cernenko, cel care a așteptat două decenii în umbra lui Brejnev pentru a-i lua locul. Dar ”domnia” lui  Cernenko a fost și mai scurtă: doar 400 de zile. ”A fost o perioadă chinuitoare pentru țară. În acești doi ani și patru luni s-a petrecut ceea ce avea să determine schimbarea de generații de la vârful puterii în URSS… Fără o descriere în detaliu a modului în care, în tot acest timp, s-au succedat intrigile politice nu se poate înțelege venirea mea la putere” (p. 300).

Sistemul (”sfânta sfintelor”) se perpetua prin multă minciună, ipocrizie, falsitate, lingușire și adulare fără merite. Descrierea lui Gorbaciov despre sistemul de educație din URSS este perfect valabil și pentru România ceaușistă, dar și pentru aparent democrata Românie actuală: ”Unii își căpătaseră titlurile științifice pe merit, dar erau mai mulți cei care ”răzbiseră” în știință mulțumită poziției lor sociale. Susținând o teză de doctorat, birocrații își creau o plasă de susținere și, dacă soarta se complica, se transferau pe posturi de conducere în institutele științifice sau în unități de învățământ” (p. 306).  Exemplific cu cazul meu: după absolvirea facultății, nu am fost primit la doctorat pentru că nu eram membru de partid. Cum m-am înscris în partid, cum am fost admis. Neavând însă sprijinul ”organelor” doctoratul meu s-a prelungit pâna la dumasiana cifră de 20 de ani. Deși teza a fost definitivată în 1984 (în plin brejnevism stalinist și ceaușism dogmatic) nu am primit avizul conducătorului de doctorat, ”savant” român școlit la Moscova, cu soție (pe atunci) rusoaică și – probabil – cu responsabilități politice (și nu numai) majore în lumea academică de la București. În ianuarie 1990, primesc telefon de la conducătorul de doctorat care – generos! – mi-a transmis că ”acum se poate!”. Am susținut teza în anul de grație 1996, la împlinirea a 20 de ani de la înscriere. Nu cunosc un doctorat mai lung decât acesta… Mai adaug că profesorul conducător de doctorat a devenit parlamentar iliescian (poate au fost colegi la Moscova), domnia sa făcând parte, după 1990, dintr-o impresionantă delegație a Parlamentului României care a participat la o ședință solemnă a Parlamentului Republicii Moldova de consfințire a independenței țării. Eu lucram ca ziarist la cotidianul Parlamentului Republicii Moldova ”Sfatul Țării”, iar majoritatea colegilor din presa pro-unionistă sperau ca imediat după adoptarea Declarației de independență să aibă loc, în prezența parlamentarilor români de la București adoptarea deciziei de UNIRE cu ȚARA. N-a fost să fie…  pentru că nu făcea parte din plan… Supușii sovietici erau majoritari în ambele parlamente…   În ce privește afirmația lui Gorbaciov că doctoratele prin ”poziția socială” și nu prin muncă de cercetare, aceasta este confirmată de cazul plagiatului prim ministrului român Viorel Ponta, plagiat ”spălat” de comisii create ad hoc în cel mai stalinist stil posibil, concomitent cu desființarea Comisiei de etică care dovedise plagiatul, în chiar momentul ținerii ședinței. Eroul salvator se numește Liviu Marian Pop, ministrul de atunci al Educației…   Așadar, politrucul Gorbaciov a spus adevărul (dar numai după ce a împlinit 80 de ani…). Ponta a ascuns adevărul,  reușita camuflării hoției fiind asigurată de lipsa unei legislații care să incrimineze penal plagiatul, el însuși – plagiatorul, dar și coordonatorul de lucrare – făcând parte din sistemul care l-a promovat la putere.  Acum devine mult mai clar de ce Revoluția științifico tehnică nu se putea face în URSS cu ”specialiști” unși de sistem cu diplome, precum și care este starea educației din România cu un ministru care promovează și apără plagiatorii și conducătorii de doctorat care au avizat plagiatul (în cazul de față, prof univ dr Adrian Năstase, fost prim ministru al României).

O caracteristică a feudalismului sovietic târziu (îndeosebi perioadele Stalin, Brejnev, Cernenko) o constituia autoperpetuarea sistemului prin păstrarea oamenilor în funcții până când aceștia se stingeau, natural, din viață, la vîrste  – de regulă – peste 75 de ani, nu înainte de lăsa sistemul să fie condus de Curte, de serviciile secrete și de acoliții aflați în lupta pentru accederea la scaunul de Țar absolut. Așadar, gerontocrația se îmbina perfect cu autocrația și cu celelalte trăsături ale sistemelor feudale baroniale. Nomenclatura nu avea cum să fie înlăturată tot de nomenclatură decât print-o abilă mimare a plecării de la putere. Astfel, este cel puțin comic faptul că Gorbaciov a realizat că nu se puteau face schimbări fără renunțarea la nomenclatura îmbătrânită și îmburghezită (în sensul trecerii feudalilor în marea industrie și în marile orașe). Ajuns în vîrful nomenclaturii noul Țar cu vise democratice a încercat să vadă ce nu (mai) merge în sistem. Ipocrizia lui Gorbaciov atinge culmi în rândurile următoare: ”Prima  și cea mai importantă concluzie comună a fost că situația din organizațiile de partid nu putea fi schimbată dacă nu depășeam atitudinea nomenclaturistă în politica de cadre, dacă nu mergeam pe calea democratizării partidului și a societății. Îmi amintesc că, în Biroul Politic, Rîjkov a spus că, din 60 de miniștri, niciunul nu ceruse sî iasă la pensie, deși multora le venise vremea și în mod evident nu mai făceau față noii situații. …. Pentru că, în esență, asta însemna sfârșitul atitudinii nomenclaturiste. În locul numirilor trebuiau să vină alegerile, și încă unele reale” (p. 418).  Dar mentalitatea bolșevică a noului reformator este imediat devoalată și scoasă în prim plan: ”În politica de cadre apărea un nou element hotărâtor – părerea și voința cetățenilor, a membrilor de partid” (p. 418). Așadar, să se schimbe totul, dar să rămână tot partidul ca forță unică și conducătoare absolută…. Acesta a fost gorbaciovismul: năzuințe (aparent) naive, reformatoare, dar fără să te atingi de partidul unic care era esența sistemului, sfânta sfintelor! Unul dintre nomenclaturiștii de frunte ai partidului, Andrei Gromîko a pus hamletiana întrebare: ”Problema care se pune astăzi este dacă statul socialist va fi sau nu va fi” (p. 419). Se știe acum, răspunsul a fost dat de Elțîn și de  alegerile de după debarcarea lui Gorbaciov. Dar nimeni nu dorea să înlăture sistemul, ci să-l consolideze. Trecerea la democrație, în concepție perestroikistă, era consolidarea democrației interne de partid. Alegeri libere însemna alegeri libere și democratice în partid. ”Nimeni nu s-a încumetat să pună la îndoială monopolul partidului asupra numirii cadrelor. Oratorii au preferat să ocolească întrebarea cum să introducem alegerile libere în mecanismul de funcționare a nomenclaturii” (p. 421).  Toate aceste discuții aveau loc în ianuarie 1987, timp în care în România cel puțin, abia se vorbea despre schimbările de la Moscova…. Pentru nomenclaturistul Gorbaciov, nomenclaturistul Ceaușescu trebuia înlăturat de urgență. Neonorant pentru Gorbaciov, absolut niciun rând nu este dedicat situației din România, cea mai dramatică dintre toate țările foste soocialiste. O spălare a obrazului s-ar putea face de către octogenarul Gorbaciov prin scrierea unei cărți distincte despre România, Ceaușescu și așa numita revoluție din 1989 din România. .. Ar avea un succes de casă garantat și ar explica multe dintre ”alegerile” libere care au urmat după execuția cuplului dictatorial ceaușist, cu nimic mai puțin vinovat în fața istoriei decât cuplul dictatorial gorbaciovist. Diferența era dată de mărimea țărilor și de importanța piețelor pentru Occidentul anilor 80-90.

Revenind la structurile feudale sovietice descrise de Gorbaciov, aflăm că directorul KGB din vremea domniei lui Andropov era ucraineanul kgb ist Fedorciuk, cu care nu se afla în relații prea bune, deoarece atitudinea lui era orientată înspre conducerea Ucrainei și mai puțin a Uniunii, Fedorciuk fiind ales și numit de ucraineanul Brejnev. Dar punctul pe i este pus de Gorbaciov atunci când descrie sistemul sovietic ca pe unul pur feudal: ”Vechiul clan conducător care pătrunsese, asemenea unei metastaze, în toate structurile de la vârful republicii și care fusese alungat de Aliev pe motive de corupție și ineficiență în muncă, începea să fie înlocuit cu un nou clan, așa numitul ”grup de la Nahicevan”. Dominau ca și înainte legăturile de rudenie aproape până la al zecelea grad. După ce-și crease în acest fel o bază de susținere trainică, dominată de principiul de clan, Aliev ajunsese nu să conducă, să stea în fruntea republicii, ci să o stăpânească. Și toate adunările, manifestațiile, întâlnirile cu presa, cu poporul și cu celelalte atribute democratice afișate erau numai o fațadă, care nu schimba cu nimic esența și metodele acestei stăpâniri. … Aliev lucrase multă vreme în KGB, Andropov era pentru el nu doar un fost șef, ci o autoritate de netăgăduit. De aceea, prezența lui Aliev în componența Biroului Politic întărea poziția lui Iuri Vladimirovici Andropov. Asta era tot” (p. 311).  Cred că cititorii acestei pseudorecenzii realizează acum mai bine motivația prezentării spre reflecții cititorilor români gândurilor octogenarului Gorbaciov. Ele sunt realități peremptorii și pentru România lui Ceaușescu, dar și pentru România postdecembristă, inclusiv în zilele actuale.  Clanurile județene  (prefecturi, consilii populare, dar și primăriile orașelor reședință de județ) demontate parțial (deocamdată) de DNA arată clar că România nu a ieșit încă din feudalismul clientelar și bazat pe relații de rudenie. La noi, soțiile sau fiicele demnitarilor români (soția fostului președinte PNL, Crin Antonescu, soția premierului român și președinte al PSD Victor Ponta, fiica președintelui României Traian Băsescu și exemplele pot continua) au fost propulsate la Parlamentul UE, pentru a-și putea consolida și mai mult puterea baronială. (un exemplu concret: http://politicstand.com/cum-va-apara-daciana-romania-la-bruxelles/ . Una dintre speranțele mele că Bruxelless ul va aduce România pe calea democrației și civilizației devine, în aceste contexte paleofeudale, tot mai evident, o dulce iluzie…  (vezi http://tismaneanu.wordpress.com/2014/05/18/o-furteva-pe-ulita-noastra-mitomanie-si-intelofobie-in-regimul-pontocratic/)

Unul dintre ”meritele” lui Andropov în scurta sa domnie a fost faptul că a început să introducă disciplina, evident cu ajutorul miliției și al KGB ului. Dar asta era deja feudalism dictatorial pe față, cu alte cuvinte Andropov a încercat să introducă democrația cu ajutorul metodelor dictatoriale… No way!

În 1983 Gorbaciov a vizitat Canada și a înțeles că statul sprijinea interesele proprietarilor, prin credite, recuperate apoi și prin exportul de cereale. Interesant este că Andropov s-a opus efectuării acestei vizite. Erau oare temeri legate de o posibilă racolare/ influențare/  deturnare de la linia partidului?…. Greu de spus. Oricum, în Canada Gorbaciov a fost întrebat cât se poate de direct cine va fi succesorul lui Andropov (canadienii îl bănuiau pe Gorbaciov că el va fi alesul…). Evident, răspunsul a fost unul în stil agricol…. Gorbaciov ”a luat-o pe arătură” și a vorbit despre altceva…

Andropov a inițiat procesele reformatoare cu o vigoare și o viteză specific instituției pe care a condus-o (KGB). Există tot mai multe opinii (poate chiar și dovezi) că la originea marilor schimbări de sistem se afla KGB ul, cu un efectiv de peste jumătate de milion de oameni, marea lor majoritate având studii superioare. Ipoteza mea că Gorbaciov a avut – din tinerețe – strânse legături cu KGB ul este tot mai mult confirmată de analize de ultimă oră: ”În mai 1991, KGB a primit o serie de noi competenţe, precum: 1) dreptul de a supraveghea comerţul exterior, politica externă şi informaţiile referitoare la „progresul ştiinţific şi tehnic”; 2) controlul şi sprijinul „organizaţional şi tehnic” pentru ministere; 3) controlul asupra tuturor deplasărilor sovieticilor în străinătate; 4) „menţinerea securităţii statului” în timpul manifestărilor şi conflictelor interetnice; 5) dreptul de a promulga decrete cu putere de lege la nivelul Federaţiei şi al republicilor; 6) dreptul de a pătrunde în locuinţe, fabrici şi administraţii fără mandat; 7) supravegherea, fără mandat, a tuturor comunicaţiilor (poştă, telefon, radio); 8) înfiinţarea unor spaţii de detenţie speciale” (cf. . http://adevarul.ro/international/rusia/colonelul-vladimir-vladimirovici-putinalesul-alesilor-1-1_535f7bd60d133766a8318258/index.html). Faptul că Elțîn a primit puteri mai mari și însărcinări de reformare mai radicală a sistemului explică abdicarea lui Gorbaciov și trecerea lui pe linie moartă la sfârșitul anului 1991. Este de presupus că și în KGB se duceau lupte intestine pentru putere, cu atât mai mult cu cât cunoaștem astăzi că KGB ul a oferit președintele Rusiei pentru un număr mare de ani. În același articol din ”Adevărul” se scrie: ” În Nezavisimaia Gazeta, din 28 decembrie 1990, Filip D. Bobkov, fost prim-adjunct al preşedintelui KGB, mărturisea că, încă din 1985, KGB-ul a înţeles limpede că URSS nu se mai putea dezvolta fără perestroika şi glasnosti. Oleg Hlobâstov, fost consilier al ideologului PCUS, Mihail A. Suslov, va scrie: „Am văzut cum trebuie lucrurile în ceea ce-l priveşte pe Andropov (…). Însă, oricât de puternic a fost acesta, înţelegea că nu putea reuşi decât graţie unei trădări secrete a ţării de către Comitetul Securităţii Statului”. Unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Andropov din cadrul contraspionajului KGB, mărturiseşte faptul că Iuri V. Andropov „se gândea la posibilitatea de a stabili un acord cu intelighenţia rusă, pentru ca aceasta, la rândul ei, să-l ajute în a reforma sistemul”. Modelul lui Andropov era Anatoli Lunacearski care, sub Lenin, ştiuse să coopereze cu acest grup social. Moshe Lewin este de părere că Andropov înţelesese perfect că principala infirmitate a Partidului era nivelul intelectual redus al înalţilor săi conducători şi al cadrelor superioare. Preşedintele KGB a avut relaţii bizare şi extrem de strânse cu Aleksandr Zinoviev, autor al romanelor Înălţimi prăpăstioase (1976) şi Homo sovieticus (1986), care mărturisea, referindu-se la prima sa carte din 1976: „Andropov mi-a adorat cartea. Apoi, mi-a propus să predau în Occident”. Mihail A. Suslov ceruse arestarea şi condamnarea la moarte a lui Aleksandr Zinoviev, însă Andropov i-a propus lui Brejnev o expulzare şi o privare de cetăţenie pentru următorii 12 ani. Se va întoarce în URSS în 1990, în pofida faptului că publicase pamfletele Katastroika şi Gorbaciovismul. Istoricul Serghei Semanov, fost redactor-şef la publicaţia lunară Celovek i zakon (Omul şi legea), va scrie: „La prima vedere, Andropov era sever şi dur. Ceea ce nu l-a împiedicat să întindă mâna poetului liber-cugetător Evgheni Evtuşenko, să-l patroneze pe viitorul vestitor al Perestroikăi, ziaristul Lev Karpinski, şi pe alţi liberali. Sub Andropov, s-au deschis pentru mulţi disidenţi frontierele spre Occident”. Spre exemplu, Irina I. Andropov, fiica preşedintelui KGB, a lucrat la Celovek i zakon în calitate de corector. ”  Aș mai avansa o speculație: fiica lui Andropov se numea Irina, la fel ca și fiica lui Gorbaciov. În sistemul bolșevic (dar poate nu numai acolo) prieteniile se legau și se consolidau și prin cumetrii, respective dând unui copil numele copilului îndrăgit al unui prieten apropiat sau al unui șef ierarhic.  Faptul că Andropov l-a preferat pe Gorbaciov la succesiune este devoalat în partea a doua a articolului din ”Adevărul”: ”Un rol important în acest plan avea să-l joace şi Arkadi Volski, asistent personal al lui Iuri V. Andropov în perioada 1982 – 1984 şi, mai apoi, al lui Konstantin U. Cernenko. În clipa în care Iuri V. Andropov a murit, pe 9 februarie 1984, Arkadi Volski s-a aflat alături de el şi i-a consemnat dorinţa ca succesorul său să fie Mihail S. Gorbaciov. (FOTO Mihail Gorbaciov şi Margaret Thacher, Londra, 1984) În iunie 1990, Arkadi Volski a primit însărcinarea din partea CC al PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice – n.r.) să înfiinţeze o structură menită să apere interesele industriale ale PCUS. Astfel, s-a înfiinţat Uniunea Ştiinţifică şi Industrială care şi-a schimbat denumirea, după 1991, în Uniunea Industriaşilor şi Antreprenorilor din Rusia”.  (cf.: http://adevarul.ro/international/rusia/colonelul-vladimir-vladimirovici-putinalesul-alesilor-2-1_536768d20d133766a85f6efb/index.html# )
Se confirmă, în articol, și faptul că ascensiunea lui Gorbaciov a fost posibilă doar cu sprijinul masiv și susținut al KGB: ”În 2005, Arkadi Volski a pierdut controlul asupra organizaţiei sale în favoarea noii elite politico-economice ruse grupate în jurul lui Vladimir V. Putin. Mihail S. Gorbaciov va confirma faptul că, începând din iulie 1990, PCUS şi-a redus aparatul la jumătate şi a investit banii în structuri comerciale. Peste 3 miliarde de ruble-aur (circa 2 miliarde de dolari) au stat la baza naşterii a aproximativ 600 de societăţi şi bănci comerciale. Institutul de Sociologie din Moscova a confirmat faptul că trei sferturi din societăţile de tip joint-venture aflate în activitate la sfârşitul anilor ’80 au fost create la iniţiativa KGB. În 1987, generalul Vladimir A. Kriucikov a ordonat crearea de societăţi mixte, care să permită accesul la tehnologia de vârf occidentală. Referindu-se la relaţia dintre viitorul secretar general al PCUS şi KGB, fostul ofiţer KGB Oleg Gordievski scria: „Spre sfârşitul lui octombrie (1984 – n.n.), Nikitenko s-a întors din concediu, confirmând – în urma discuţiilor cu ofiţeri superiori de la Centru – că KGB-ul se afla într-adevăr în spatele lui Gorbaciov, cu care încheiase o înţelegere prietenească, şi că acea călătorie (de la Londra – n.n.) era menită să-i dea un atu în bătălia pentru putere. KGB-ul îl susţinea pentru că el era omul nou, un om al viitorului, un om cinstit care avea să lupte cu corupţia şi cu alte aspecte negative ale societăţii sovietice”. După 11 martie 1985, Direcţia Generală I din KGB (Informaţii Externe) avea să emită instrucţiuni extrem de severe prin care se interzicea deformarea stării reale în mesajele şi rapoartele informative transmise CC al PCUS şi altor organe conducătoare”.

Andropov s-a îmbolnăvit de rinichi, îndeplinirea sarcinilor sale fiind tot mai dificilă. Atunci l-a însărcinat pe Gorbaciov cu conducerea lucrărilor Secretariatului. Nu este de mirare că Gorbaciov are, majoritar, cuvinte de laudă pentru Andropov: ”Fără îndoială, Iuri Vladimirovici Andropov a fost o personalitate neobișnuită, de amploare, bogat dăruită de natură, un autentic intelectual. S-a manifestat cu hotărâre împotriva a tot ceea ce numim ”brejnevism”, a favoritismului, a luptei de culise, a corupției, a delăsării morale, a birocratismului. Iar acest fapt corespundea așteptărilor oamenilor. Acțiunile lui au fost considerate începutul unor schimbări generale și propfunde” (p. 333). Ceva s-a întâmplat însă cu desemnarea la succesiune a lui Gorbaciov, astfel încât noul Țar a fost desemnat în persoana bătrânului Cernenko. Văduva lui Andropov i-a spus soției lui Gorbaciov: ”De ce l-au ales pe Cernenko, de ce? Iura voia să fie ales Mihail Sergheevici” (p. 335).  Alegerea lui Cernenko a întârziat cu peste un an procesul de reforme întrevăzut de KGB, de Andropov și de Gorbaciov. În 1984 a murit Enrico Berlinguer, iar la funeralii PCUS a fost reprezentat de Gorbaciov care a profitat de context și s-a întâlnit cu fruntași comuniști italieni (eurocomuniști) dar și cu președintele Italiei. ”Președintele s-a pronunțat pentru colaborarea dintre comuniști și socialiști” (p. 346). Cred că atunci ideea construirii unei europe socialiste comune a prins și mai mult contur. Tot în 1984, Gorbaciov vizitează Marea Britanie (vizită la Parlament, întâlnire cu Margaret Thatcher). Pledoariile lui Gorbaciov pentru contopirea celor două sisteme sunt tot mai clare, mai directe: ”Indiferent ce ne desparte, planeta este una pentru toți. Europa este casa noastră comună. Casă, nu teatru de acțiuni militare” (p. 347). Gorbaciov devine tot mai pacifist, mai globalist, mai favorabil dezarmării și unei noi construcții instituționale care să reunească întreaga Europă. Întâmplător sau nu, Gorbaciov a vizitat uzine și centre de cercetare, dar nu a rueșit să ajungă și la mormântul lui Marx, deși era pe lista obiectivelor…. Tot în 1984 moare și Ustinov, personalitate de vârf a nomenclaturii comuniste sovietice. Iată cum comentează Gorbaciov: ”De fapt, tot acel an nu a fost altceva decât agonia unui regim” (p. 350); ”Toate acestea erau un semn că murea sistemul însuși, sângele lui stătut, bătrânicios, nu mai avea putere să circule” (p. 367).  În martie 1985, cu laude și aprecieri elogioase Gorbaciov este noul șef al partidului și statului sovietic. Avea 54 de ani, vârsta la care murise Lenin. ”Domnia” sa a durat doar un cincinal și 10 luni, până la debarcarea sa în ziua de Crăciun a anului 1991. În 1996 Gorbaciov se relansează în viața politică,  mai exact în campania electorală pentru prezidențiale, fiind învins de rivalul său Elțîn. Doar venirea la putere a lui Putin îl mai scoate pe Gorbaciov din izolare. Elțîn a avut susținere americană, dar și a structurilor care au inițiat reformarea radicală a sistemului, adică KGB. Gorbaciov îl consideră vinovat de tot ce s-a întâmplat rău cu URSS pe Elțîn: ”Respingând ideea de reformare a URSS în condițiile păstrării statalității unionale, ideea schimbărilor graduale ăn societate, Elțîn a început să acționeze prin metoda distrugerii structurilor și mecanismelor de stat, a deschis țara, complet nepregătită, sistemului concurențial, care în mod evident avea să ducă la eșec, și astfel, în esență, a condamnat-o la suferință. Așa voia el să arate ce anticomunist convins era” (p 379). Oare pe cine ar fi susținut americanii și KGB ul mai mult: pe un leninist reformist (Gorbaciov) sau pe un anticomunist convins (Elțîn)? Răspunsul este deja cunoscut. La 10 ani de la înlăturarea sa, Gorbaciov continuă să dea același răspuns la problemele cu care se confruntă țara, ca și în anii de început ai perestroikăi: ”mai multă, democrație, mai mult socialism” (p. 382).  Cu alte cuvinte, el este un comunist bolșevic leninist incorigibil, iar mesajele sale de revigorare a URSS sunt împlinite, în aceste zile, în mare măsură, de V.V. Putin.

Interesant de observat că primele măsuri care ar putea fi considerate cât de cât ”antisistem” au fost luate, în URSS, în anii 1986 – 1987, în timp de măsuri similare au fost introduse în România abia în ultimii zece ani, mai consistent în ultimii cinci ani, deși PCR a fost scos, formal, în afara legii încă din 1990. Deci, o întârziere de cca 20 de ani, drept pentru care vinovăția guvernării Năstase pentru aceste întârzieri nu mai trebuie dovedită. Nu lipsit de interes că președintele Băsescu l-a caracterizat, recent, adică în 2014, ca fiind un fost prim ministru foarte bun… Dar tot în fatidicul an 1987, Corneliu Coposu prevedea prăbușirea iminentă a comunismului. (vezi http://adevarul.ro/locale/zalau/exclusiv-secol-nasterea-corneliu-coposu-e-prevazut-seniorul-1987-caderea-comunismului-1_537adb610d133766a8cd6f79/index.html) .  La 27 de ani de la  această prognoză și la 25 de ani de la presupusa cădere a comunismului în România, Joe Biden atrage atenția că drumul spre o societate normală, fără reminiscențele feudale vizibile și azi cu ochiul liber în România, că fără o consolidare a statului de drept, respectiv fără o asigurare a independenței justiției, procesul de îndepărtare de comunism este sau poate fi reversibil. (vezi http://www.gandul.info/international/primul-mesaj-al-lui-joe-biden-pentru-romania-tarile-care-nu-au-un-stat-de-drept-puternic-si-un-sistem-judiciar-independent-sunt-vulnerabile-la-tipul-de-actiuni-pe-care-le-desfasoara-rusia-in-ucraina-12636812) .

Duplicitatea bolșevicului Gorbaciov apare mereu, pagină cu pagină. După clamarea meritului de a fi reformatorul sistemului nomenclaturist, el subliniază că perestroika a fost, în realitate, o revigorare a leninismului, a comunismului trecut de faza ”pe cazarmă” și intrat, chipurile, în faza de ”civilie”, de ”normalitate”. Spre deosebire de anticomunistul Elțîn (fostul prim secretar de partid pe Moscova, apoi pe Federația Rusă), Gorbaciov rămâne un leninist antistalinist convins. ”Inițiatorii perestrikăi – cine vor fi fost oare? … – voiau să elimine cât mai repede sărăcia. În doi ani (1985 -1986) investițiile sociale depășiseră cu aproape 40 de miliarde de ruble suma prevăzută în planul cincinal”  (p. 449). Așadar, nu stimularea investițiilor prin fiscalitate scăzută, ci pomeni pentru săraci. Tipic leninist!  Desigur, planul cincinal rămînea cadrul economic general, dar tot Gorbaciov se plănge că ”În 1987, reforma economică viza deja dezvoltarea relațiilor de piață, dar, din cauza împotrivirii forțelor conservatoare din aparatul de stat și de partidm ea a fost pur și simplu blocată” (p. 449). Cu alte cuvinte, deși perestroika era un plan de revigorare a comunismului leninist, tot el se plânge că trecerea la capitalism (relații de piață) era blocată de … comuniștii conservatori. A da pomeni la săraci echivalează cu omorârea industriei și cu sărăcirea și mai cruntă a săracilor.  Gorbaciov doar constată acest lucru, fără a-și asuma responsabilitatea pentru această politică economică leninistă dogmatică: ”Creșterea veniturilor bănești ale populației s-a accelerat, în timp ce, după 1988, ritmul de creștere a producției, dimpotrivă, a încetinit, iar apoi a devenit nul” (p. 449).  Cauza o dezvăluie chiar autorul: ”Nu ne-am hotărât nici să întrerupem derularea câtorva programe sociale, să reducem cheltuielile statului, în primul rând pentru apărare” (p. 450).  Gorby realizează că ”rezolvarea problemei trebuia căutată nu în măsuri administrative, ci în reorganizarea mecanismelor economice” (p. 451). Opinia mea este că reformarea trebuia începută nu cu măsuri pur economice (la nivelul mijloacelor), fără a vedea unde ajung rezultatele economicului, ci cu măsuri politice (la nivelul politicilor). În limbaj MSM, degeaba schimbi sau recombini mijloacele dacă nu schimbi scopul, finalitatea activității. Or, în mintea lui Gorbaciov sistemul sovietic trebuia păstrat, planificarea păstrată, nomenclatura păstrată (eventual ușor întinerită…), reglementarea prețurilor păstrată, înarmarea păstrată, partidul unic păstrat, KGB ul păstrat… deși, tot el mărturisește că ”Eforturile noastre se pierdeau pe drum. Era foarte limpede că sistemul dă rateuri.” (p. 451). Un caz tipic de neaplicare a Metodologiei Scop Mijloc.  Politrucii de la vârful sistemului se certau pe probleme false, respectiv vroiau să decidă menținerea socialismului (scopul suprem) dar cu piese de… import. Rîjkov avea ca poziție unică: ”reformele noastre nu trebuie să iasă din limitele socialismului” (p. 452), în timp ce Gorbaciov îi ținea isonul, dar cu o octavă mai sus și câțiva becari în plus: ”Reformele trebuie să le facem în cadrul socialismului, dar nu în acel cadru care a ținut societatea în lanțuri, care a anulat inițiativa și interesul oamenilor” (p. 452). Totul se reducea la construirea unui socialism cu față umană, cu alte cuvinte a unui umanism de fațadă cu puternice temelii comuniste. Zeci de pagini sunt alocate, în carte, pentru a descrie controversele teoretice, ideologice și politice între reformatori și conservatori. Factorii externi nu erau deloc favorabili. Dimpotrivă! (Un episod din această pseudorecenzie va fi dedicat relațiilor externe ale URSS din perioada celor aproape șase ani de conducere gorbaciovistă). Printre mijloacele de explicare și promovare a crezului său personal Gorbaciov a ales (și) cuvântul tipărit. Cartea sa despre perestroika, Perestroika și noua gândire pentru țara noastră și pentru întreaga lume, scoasă în anul 1997, a fost tipărită în tirașe de masă, în URSS, în SUA și în alte țări ale lumii. ”În total ai apărut 5 milioane de exemplare în 160 de țări, în 64 de limbi” (p. 458) (În România s-a publicat doar un volum de cuvântări ale lui Gorbaciov din anii primi ai reformei (1985-1986), adică doar acele cuvântări în favoarea comunismului leninist…).  Titlul cărții lui Gorbaciov, prea lung, prea tezist și neatractiv sugerează iluzia că omenirea se va schimba după modelul perestroikist (socialist și leninist în esență). Consider că această iluzie a instaurării în lume a unui sistem mixt, nici capitalist – nici comunist, respectiv și capitalist și comunist deopotrivă. Melanjul postmodernist era la modă, dar se vede că aplicat (brusc!) la politici naționale și mondiale, a avut urmări dramatice pentru unul dintre sistemele în cauză (comunist), cu consecința proclamării de către futurologul american Fukuyama a ”sfârșitului istoriei”. Impresia Occidentului despre carte o spune chiar Gorbaciov: ”în Vest a fost primită cu bănuieli și sarcasm și considerată manifestul unui idealism nejustificat sau un nou truc propagandistic” (p. 458).  Și cum să nu fie astfel devreme ce Gorbaciov nu a fost în stare să iasă din tiparele revoluției bolșevice. Mai mult chiar, mărturisește el în carte ”M-am apucat din nou să citesc cărțile lui Lenin referitoare la primii ani ai puterii sovietice. Le-am parcurs pe toate, fără excepție” (p. 459). Și asta se întâmpla la sfârșitul anului 1987! Probabil bibliografia leninistă era obligatorie în sistemul de educație, devreme ce Gorbaciov este exasperat să constate că se bătea pasul pe loc: ”Mă consterna faptul că reprezentanții multor structuri de partid și de conducere se dovedeau incapabili să să pregătească într-o atmoseferă democratică, de glasnost, trecerea către noi formule economice. La întâlniri auzeam una și aceeași rugăminte:Spuneți-ne ce să facem, dați-ne indicații!” Încă de pe atunci vedeam în această împrejurare simptomele rău prevestitoare ale crizei din partid. Întrr-un partid care, de altfel, fusese creat cu un alt scop. Eram uimit: în trei ani înnoiserăm substanțial corpul de cadre, dar nou-veniții, împovărați de inerție, trecuți prin școala ideologică sovietică, întrebuințau, cu mici excepții, aceleași metode ca și predecesorii lor” (p. 461).  La 4-5 noiembrie 1987, la Kremlin, Gorbaciov organizează o întâlnire internațională, cu participarea nu doar a partizanilor comunismului. ”Luând cuvântul la această întâlnire, am avansat, pentru prima oară ideea plurivalenței evoluției istorice, afirmând că opoziția a două sisteme nu este hotărâtoare. O asemenea recunoaștere a necesității de a refuza monopolul asupra adevărului a sunat din partea mea ca o adevărată chemare la heterodoxie” (p. 462).  În sfârșit, Gorbaciov recunoaște că a fost convins (singur, de alții…) că cele două sisteme politice coexistente la acea dată pot converge și că trebuie să conveargă!  Aceasta este, de fapt, cauza primă a declanțării politicii sale perstroikiste: convergența și participarea URSS la conducerea lumii, fără a mai putea fi învinuită că este Imperiul Răului…  Gorbaciov  era convins că un asemenea proces va fi de durată (25 – 30 de ani!). De ce era nevoie de 5-6 cincinale? Pentru că ”societatea sovietică era un conglomerat extrem de greu de reformat” (p. 464) ceea ce a dus și la această concluzie tristă, perfect valabilă și în 2014, când perestroika ar fi trebuit să fie încheiată și … toată lumea să fie fericită: ”Dar, din păcate, …și în ziua de azi, mulți sunt gata să țină partea unor asemenea capete înfierbântate, să submineze societatea în mod indirect, pe la spate. Doar nu degeaba unul dintre cei mai sângeroși conducători din istoria noastră este perceput de mulți ca un erou, iar oamenii umblă până în ziua de azi cu portretele lui pe străzi și chiar încearcă să identifice numele Rusiei cu Stalin” (p. 465). Sub pretextul sărbătoririi victoriei Armatei Roșii în cel de-al doilea război mondial, Stalin este oferit de Putin pe post de model de urmat…  și asta în anul de grație 2014, după anexarea ilegală a Crimeii.

Mai multe pagini din carte sunt dedicate ”războiului” lui Gorbaciov cu Elțîn despre care primul are doar caracterizări negative (nedemocrat, populist, arivist, bețiv, instabil… Citind aceste pagini, cititorul va înțelege că Gorbaciov transferă responsabilitatea distrugerii statului sovietic asupra lui Elțîn, iar șansa istorică a refacerii acestuia îi va reveni noului Stalin, adică președintelui actual al Rusiei, V.V. Putin, pentru care Gorbaciov are doar cuvinte de laudă. Asta – în virtutea dublei măsuri cu care operează mereu Gorbaciov – nu l-a împiedicat pe Gorbaciov să-l critice pe vechiul Stalin: ”Sute de mii (aproape un milion) de activiști de partid au fost împușcați, trei milioane au fost trimiși în lagăre. Și asta fără să mai punem la socoteală colectivizarea, care a afectat alte câteva milioane…. Pentru socialism? Da! Dar pentru ce socialism? Unul ca pe vremea lui Stalin nu ne trebuie” (p. 477). Încheind acest capitol despre perestroika Gorbaciov nu pierde ocazia să sublinieze că perestroika nu a fost percepută nicidecum ca un trend antisistem, sau ca un atac ireverențios la ”sfânta sfintelor”. Dimpotrivă! Politrucii au continuat să militeze pentru consolidarea monopolismului PCUS. ”Din nefericire, în deceniile întregi de monopol, o mare parte a funcționarilor PCUS se dezvățaseră sau nu învățaseră niciodată să ducă muncă politică, ideologică și organizatorică cu oamenii fără sprijinul resurselor administrative și de statr. În acest sens e caracteristic faptul că la plenarele CC – chiar și la ultimele – răsunau întotdeauna cereri de întărire a autorității organelor de partid cu ajutorul pârghiilor administrative și legale. Situația aceasta a culminat în împrejurărarea că majoritatea liderilor de partid – … – de la membri CC până la o serie întreagă de conducători ai comitetelor locale, s-au dovedit părtași, într-un fel sau altul, la puciul Comitetului de Stat pentru Starea de Urgență” (p. 485).  Se vedea treaba că revuluționarii leniniști sau che guevariști au în sânge loviturile de stat, ignorarea alegerilor și urmărirea cu obstinație a propriilor interese. Modul în care a fost debarcat guvernul Mihai Răzvan Ungureanu din România în 2012 seamănă izbitor cu GKCP – ul stalinist (tentativa de lovitură de stat) care l-a arestat pe leninistul Gorbaciov în vara anului 1991 (GKCP = acronimul în limba rusă a CSSU adică Comitetul de Stat pentru Situații de Urgență). Mijloacele au fost ușor diferite, dar esența era aceeași: obținerea puterii prin forță.  KGB ul (sau, cel puțin o parte a unor structuri din KGB, la fel cum s-a întâmplat în ”Revoluția” romînă, cu participarea ”unei părți” din Securitate) nu a fost străin de torpilarea semnării Acordului Unional – la 20 august 1991 – prin care se urmărea salvarea Uniunii Sovietice de la disoluție, în vara anului 1991: ”După cum s-a dovedit mai târziu, această întâlnire a fost ascultată de KGB și a reprezentat pentru anumite personaje cu funcții înalte un motiv care i-a hotărât să participe la pregătirea și organizarea loviturii de stat. Se știe că Iazov a stat la îndoială dacă să-l susțină sau nu pe Kriucikov: Dar înregistrarea în care era amintit și numele lui l-a convins” (p. 518).  Refacerea Uniunii Sovietice a fost amânată cu exact un sfert de secol, misiunea revenindu-i fostului ofițer KGB, actualmente președinte al Rusiei, Vladimir Putin.

Cred că este un caz rarissim în istorie ca un conducător de țară să-și propună ca scop stabilizarea și consolidarea sistemului politic, iar rezultatul să fie complet opus acestui scop, respectiv distrugerea completă a acelui sistem, iar asta pentru simplul motiv că distrugerea sistemului a fost doar mimată. O spune și Aleksei Levinson în articolul său de analiză publicat în 2010: ”Avem toate motivele să credem că, în 1985, atunci când a primit puterea supremă în acest imperiu, ideile lui Gorbaciov, chiar și dacă ar fi existat în forma aceasta liberal-comunistă, erau legate mai degrabă de întărirea, și nici pe departe de ruinarea sistemului politic de atunci” (p. 495).  Actualmente Gorbaciov regretă că PCUS nu a devenit ”avangarda morală a societății” (p. 498), dar tot din cele afirmate de domnia sa rezultă clar că nu era nicio șansă să se întâmple așa. Dintr-o clică de ariviști corupți nu poți face peste noapte o mănăstire de călugări… ”În vara lui 1990 am luat cunoștință de starea de lucruri din organizațiile de partid și din colectivele fabricilor din Leningrad. … Activiștii abandonaseră munca cu oamenii, le lipsea inițiativa de a rezolva problemele cele mai presante…. Iar… nomenclatura de partid stătea deopoarte și-și freca mâinile cu răutate: ”Noi nu mai avem nicio putere, suntem alungați de la conducere – asta vă e perestroika”. (p. 499).  Evident, vinovatul de serviciu era tot Elțîn care instiga oamenii la greve, la nesupunere…  Ca răspuns la situația tot mai gravă din partid Gorbaciov a reacționat prin propunerea (adoptată de parlament în martie 1990) înființării funcției de președinte al țării, fiind concomitent scos din Constituție articolul care acorda PCUS monopolul puterii. Dar înființarea postului de președinte unional a fost contracarată și slăbită de înființarea de posturi de președinți de republici unionale. Sperând că mai poate salva partidul Gorbaciov a rămas și președinte al URSS și Secretar General al PCUS, ceea ce – recunoaște el – a fost o mare eroare. În ultimă instanță, lovitura de stat (GKCP) a fost dată de dinozaurii din partid. Moartea acad Saharov în decembrie 1989 i-a slăbit forțele lui Gorbaciov și a întărit tabăra lui Elțîn (Rusia Democratică). Politica lui Elțîn a fost susținută în teritoriu de Țările Baltice (Gorbaciov îi numește pe patrioții din aceste republici ”separatiști naționaliști radicali”) cu consecința ieșirii acestor țări din Uniune. În RSFSR (Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă) postul de președinte a fost câștigat de Elțîn (care a primit cu doar patru voturi peste necesarul minim). Parlamentul RSFSR a cerut autonomie prin publicarea Declarației de Suveranitate și astfel, s-a pus capăt existenței de facto a Uniunii Sovietice și a programului său leninist de reformă politică și economică. ”După Rusia au declarat suveranitatea țărilor lor Sovietele Supreme din Uzbekistan, Moldova, Ucraina, Bielorusia, Turkmenistan, Armenia, Tadjikistan, Kasahstan și Kirghizia. Declarații de suveranitate au adoptat de asemenea republicile autonome din componența Rusiei și chiar anumite regiuni (Irkuțk)” (p. 508).   Interesantă este reacția unui președinte american care, întrebat fiind despre, destrămarea URSS a spus că era mai bine înainte; acum trebuiau acorduri economice cu 15 parteneri în loc de unul…

Mai amintesc câteva momente istorice din finalul epopeii perostrokiste și gorbacioviste. În februarie 1990 Elțîn a declarat că se delimitează de poziția președintelui URSS și îi cere demisia, dar anturajul lui Elțîn nu a aprobat această poziție. Exact acest lucru a împiedicat victoria puciștilor din august 1991. În caz contrar ar fi avut loc restaurația deplină și imediată a stalinismului dictatorial, reintroducerea monopolului PCUS cu toate consecințele de rigoare… Atunci  puciștii ar fi putut afirma și proba că ”URSS trăiește”… (după modelul ”USL trăiește…”). Până atunci însă, pe 12 iunie 1991 Elțîn câștigă detașat alegerile în RSFSR (40%). Pe 30 iulie urma să fie semnat Acordul Unional prin care RSFSR să rămână în componența URSS, conform unei ședințe în trei: Gorbaciov, Elțîn și Nazarbaev.

Puciul din august 1991 este descris pe doar cinci pagini din care rezultă clar că puciul era destinat opririi cursului reformist și revenirea la stalinism. Dar lucrurile erau deja pornite în direcția aneantizării Imperiului Răului, și a redistribuirii marilor bogății acumulate între nomenclaturiștii tineri și ariviști, astfel încât puciul nu a făcut altceva decât să accelereze dizolvarea statului sovietic și a structurilor sale feudalo-comuniste. Gorbaciov a renunțat la postul de secretar general al PCUS și a propus autodizolvarea partidului. Elțîn a definitivat procesul făcând injecția mortală în corpul deja muribund al statului sovietic unional: în timpul puciului, Elțîn a preluat structuri unionale și le-a subordonat celor republicane (ruse). Astfel, Federația Rusă a devenit moștenitoarea de facto și de iure a Uniunii Sovietice. Ulterior, tot el ”a anunțat că are de gând să distrugă definitiv Centrul” (p. 525) blocând conturile instituțiilor unionale. ”La sfârșitul lui octombrie, Elțîn a anunțat intenția de a declara Banca de Stat a URSS bancă rusească, de a reduce numărul angajaților Ministerului de Interne cu 90%” (p. 525).

După puciul nereușit din august, sfârșitul anului 1991 avea să însemne și sfârșitul Imperiului Sovietic. Pe lângă groparul Gorbaciov, care a pregătit groapa și a sugerat că marele bolnav ori este reformat ori va muri, mai apar doi factori decisivi: Elțîn – cel care și-a asumat decizia de a eutanasia marele bolnav – și Occidentul care abia aștepta să vină cu flori și coroane la înmormântare. Rolul tot mai activ al Occidentului a fost solicitat și permis de către Gorbaciov care a ținut, apropae zilnic legătura cu premierii/ șefii de stat: John Major (Marea Britanie), Heluth Kohl (Germania), Francoise Mitterand (Franța), George Bush (SUA), Giulio Andreotti (Italia) și Felippe Gonzales (Spania). ”Eu i-am îndemnat să facă pași concreți. Mai înțelegători s-au dovedit, probabil, francezii, nemții și italienii” (p. 525). FMI era gata să sprijine reforma economică. Deloc surprinzător, măciuca finală dată statului confederat unional sovietic a dat-o Ucraina care s-a pronunțat ferm împotriva oricăr tratate cu Occidentul semnate la nivel central. Elțîn a respins formula de compromis numită ”stat confederat democratic” invocând că așteaptă și participarea … Ucrainei. ”Pe 30 noiembrie, cu o zi înainte de referendumul din Ucraina, președintele rus (Elțîn – LD) a discutat la telefon cu G. Bush. Vă amintesc aici că l-a rugat pe Bush să păstreze această discuție secretă până la publicarea rezultatelor referendumului din Ucraina. Kravciuk și Șușkevici l-au informat pe  președintele SUA despre întâlnirea pe care urma să o aibă cu Elțîn în Bielorusia. Că veni vorba, Elțîn a luat de mai multe ori legătura în secret în chestiuni care priveau URSS, cu președintele Bush, care a afirmat nu o dată că el este pentru păstrarea Uniunii pe baza noului Acord. Pe 3 decembrie, Sovietul Suprem al URSS a aprobat proiectul privind Uniunea Statelor Suverane” (p. 529). În realitate și în paralel președinții Rusiei, Ucrainei și Belarusului au pus la cale formarea unei alte Uniuni, numită Comunitatea Statelor Independente. Acest CSI (be baza Declarației celor trei șefi de stat de la Belaveja de la 11 decembrie 1991) a subminat USS ul. Concret, ”Acordul de la Belaveja constatase că ”URSS ca subiect al dreptului internațional și ca realitate geopolitică își încheiase existența”.” (p. 532).  Primul informat în legătură cu semnarea Acordului de la Belaveja a fost… președintele SUA (p. 534). La nivel de 2013, când s-a publicat cartea în ediția originală Gorbaciov, nostalgic, se ăntreabă: ”Deci, ce e de făcut în ziua de azi? Eu cred că este posibilă o Uniune a statelor Independente calitativ nouă, dar până la ea mai e un drum lung de străbătut. Crearea uniunii vamale dintre Rusia, Kazahstan, Bielorusia și alte state este un pas în direcția corectă” (p. 537). Gorbaciov prefigura clar Uniunea Vamală Euroasiatică întemeiată deja acum de Putin. Acum este mult mai clar că Putin are nevoie ca de aer de Ucraina, Moldova și Georgia pentru a relansa, în forță, noul Impriu Rus. La 25 decembrie 1991 Gorbaciov își anunță retragerea și din calitatea de președinte al URSS, uniunea fiind practic destrămată. Elțîn a avut confruntări cu vechea nomenclatură care s-a refugiat în noul Parlament al Rusiei. Conflictul lui Elțîn cu Parlamentul rus s-a rezolvat simplu, ”democratic”: cu tunurile care au bombardat Parlamentul. De aceea Gorbaciov susține că URSS s-a distrus prin minciună, prin forță și prin păcălirea adversarilor politici. Îi dau perfectă dreptate marelui reformator leninist, cu o precizare: Imperiul Răului s-a prăbușit în praful istoriei exat la fel acum a apărut: prin minciună, prin forță și prin păcălirea adversarilor politici. Și tot prin astfel de mijloace și-a propus să se revigoreze…

Aceasta a fost povestea nașterii și decăderii unui imperiu, realizate atât cu ajutor străin dar și cu actori din interior.

(va urma)

 

Liviu Druguș   www.facebook.com/liviu.drugus       www.liviudrugus.wordpress.com

28 mai 2014

 

 

Mihail Gorbaciov – groparul leninist al comunismului bolșevic sovietic rus expirat și al Imperiului răului (2)


 

(Prezentarea și pseudorecenzia cărții ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika” de Mihail Gorbaciov (n. 1931), Editura Litera, traducere de Justina Bandol, cu o Prefață de Adrian Cioroianu, 651 pagini. Originalul în limba rusă  a apărut în anul 2013 sub denumirea de ”Naedine s soboi: vospominania i razmîșleniia”)

 

Notă: la fiecare dintre episoadele acestei pseudorecenzii voi relua sinteza în cel șapte puncte (sau mai multe, de la episod la episod) dar cu modificări ce au rezultat dintr-o relecturare a cărții, din realitățile momentului sau din dorința de a oferi o formulare mai clară. Cititorii pot face și o lectură separată a acestor punctări sintetice cu folosul de a vedea cum pot să se transforme niște texte în funcție de noile contexte, subtexte sau pretexte. Prima parte a pseudorecenziei se găsește la https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/09/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-1/

 

 

  • Mihail Gorbaciov – medicul curant al bolnavului imperialist sovietic a săpat adânc și temeinic o groapă pe măsura celebrului decedat. Este moartea Imperiului Răului o eroare medicală gorbaciovistă sau a fost sfârșitul firesc al unui sistem anacronic și împotriva naturii? Este o realizare măreață a gândirii medical-politice sovietice: simultan cu rețeta prescrisă pentru însănătoșirea bolnavului să pregătești nu doar certificatul de deces, ci și ceremonialul funebru.
  • Boris Elțîn (”Țarul Boris”) a coborât – în extaz și în adânc –  sicriul statului sovietic imperialist în groapa săpată de Gorbaciov. Un șir de președinți americani (Nixon, Reagan, Bush, Clinton) i-au cântat, fericiți, prohodul.
  • Vladimir Putin dorește cu ardoare întoarcerea mortului de la groapă. Rebotezarea fostului imperiu cu numele de Uniunea Euroasiatică sugerează clar că este vorba despre continuatoarea Uniunii Sovietice, dar și o contrapondere fermă și agresivă la adresa Uniunii Europene. Deputații putiniști îl acuză, în luna mai 2014 (http://www.mediafax.ro/externe/un-grup-de-deputati-rusi-cere-judecarea-lui-mihail-gorbaciov-pentru-destramarea-urss-12446188), pe fostul președinte al Uniunii Sovietice de impericid. Memorialistul Gorbaciov are doar cuvinte de ocară pentru ”veselul” Elțîn și doar cuvinte de laudă pentru nostalgicul Putin. Propunerea mea, din anii 90, este crearea de urgență și în mod temeinic a Uniunii Euroatlantice care să reunească (pentru început) Americile, Australia, UE, Japonia, Israel și Turcia
  • Dialog peste decenii între fostul director al CIA și președinte american George Bush (1981 – 1989) și fostul KGB-ist și premier-președinte rus Vladimir Putin (1999 – prezent). Va deveni oare o regulă ca directorii de servicii secrete să devină șefi de stat?
  • Mihail Gorbaciov ne deslușește – parțial, dar fundamental – poziția și rolul Ucrainei în imperiu, în afara acestuia și împotriva supraviețuirii imperiului. Concluzia mea: imperiul nu poate fi refăcut decât pornind de la fundamentele geopoliticii imperiale (Drang nach West!), pornind din Ucraina. De aici și importanța crucială pentru Occident și NATO de a nu recunoaște niciuna dintre modificările de frontiere făcute de Rusia prin forța armelor, a propagandei și a promisiunilor mesianice în teritoriile care definesc statul ucrainean.
  • Câteva interesante considerații perestroikiste personale despre gerontocrația feudală sovietică (De la Lenin la Gorbaciov) descrise de memorialistul Gorbaciov demonstrează că bolșevismul rus a fost un feudalism de stat cât se poate de primitiv, dar  care aspira la o modernizare industrială care să impună teamă și respect restului lumii.
  • Un istoric poet(ic) și un om politic amator – Adrian Cioroianu – îl descrie pe Gorbaciov ca ”inovator al Istoriei”. Consider metafora ca fiind exagerată. Gorbaciov este doar noul Lenin (cel din ultimii ani de viațăcare a pus sistemului creat de el un diagnostic destul de corect), care a propus și impus remedii neadecvate în vederea unei iluzorii însănătoșiri, apoi a tras o concluzie și a închis o paranteză (ambele triste pentru sistemul totalitar și imperial sovietic rus). Toate acestea s-au desfășurat într-un crâmpei de istorie umană. Acest crâmpei (o simplă paranteză istorică) a durat, din păcate,  peste 7 decenii.
  • Ucraina este descrisă în carte ca fiind teritoriul în jurul căruia s-au desfășurat evenimente importante în timpul revoluției bolșevice, în timpul celui de-al doilea război mondial, în fisurarea URSS ului, dar și în destrămarea definitivă a statului sovietic.  Nu în ultimă instanță se conturează și speranțele – trecute și recente – ale lui Gorbaciov de refacere a statului sovietic, speranțe legate de Vladimir Putin. Pentru Gorbaciov, Putin este șansa Rusiei de a redeveni imperiu cu impact mondial major. În triada puterii acestui secol (SUA + UE, Rusia, China) personal cred că se va aplica mereu principiul demonstrat în triumviratele romane: doi se aliază împotriva celui de-al treilea, cu gândul să-l slăbească pe partenerul rămas și să domine nestingherit mapamondul…

 

Cum se educau politrucii sovietici.  

Gorbaciov vrea să impresioneze cititorii din secolul 21 cu ”meritocrația” sovietică din anii 50, când fostul tractorist și absolvent a două clase de liceu, Gorbaciov, este admis la Facultatea de drept din Moscova. Studenția sa la Moscova a debutat nici mai mult nici mai puțin cu o întâlnire cu conducerea instituției de învățământ superior la care s-a înscris. Primul capitol al cărții ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika” este intitulat ”Universitățile mele” pastișând un binecunoscut titlu al unei cărți (1923) scrisă de celebrului Maxim Gorki, fondatorul realismului socialist (decretat ca politică oficială în 1932), ajuns în nomenclatura burgheziei roșii, în pofida convingerilor nu tocmai ortodoxe ale fostului prieten al lui Lenin. (Iată una dintre aceste idei liberale formulate tranșant de Gorki: ”La numai două săptămâni de la victoria Revoluției din Octombrie el scria: „Lenin și Troțki n-au nici cea mai vagă idee despre drepturile omului. Ei sunt deja corupți de otrava murdară a puterii, asta se vede după lipsa de respect nerușinată față de libertatea cuvântului și față de alte libertăți civice pentru care a luptat democrația”. Scrisorile lui Lenin către Gorki din 1919 conțin amenințări: „Te sfătuiesc să-ți schimbi anturajul, vederile, acțiunile, altfel viața și-ar putea întoarce fața de la tine”. (cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Maxim_Gorki). Folosind același titlu ca și Gorki, Gorbaciov se insinuează pe profilul celebrului scriitor: pornit din sărăcie și ajuns în culmile gloriei, dar utilizând abil capacitățile sale intelectuale în slujba puterii protectare și recunoscătoare….  Ca și autoironicul Gorki, Gorbaciov a apelat la sintagma ”Universitățile mele” ca o ironie adusă principalei școli pe care a absolvit-o până la 20 de ani: școala vieții. ”Primii 20 de ani din viață i-am petrecut în Privolnoe, fără să ies din sat” (p. 40). În 1942, la 11 ani, fiind vreme de război, copilul Gorbaciov intră brutal în viața dură, renunțând la învățătură, după numai patru clase: ”am lăsat baltă școala” (p. 47). ”Învățătura am reluat-o în 1944, după o întrerupere de doi ani. Nu aveam nici un chef de ea” (p. 57). Datorită mamei sale, Gorbaciov devine mai mult un autodidact, satisfăcându-și mai mult propria curiozitate, dar reușind să devină un abonat la premii și distincții școlare. După cele opt clase făcute în sat (ajungând la 17 ani) au mai urmat doi ani de liceu, astfel că la 19 de ani Gorbaciov bătea la porțile învățământului superior. Capitolul dedicat perioadei universității propriu-zise este intitulat – intelectualist! – Alma mater.  Merită reținut modul ”meritocratic” în care a fost admis tânărul Gorbaciov la Facultatea de Drept  de la Universitatea Lomonosov din Moscova: ”… fusesem primit printre primii, chiar și fără interviu, ca să nu mai vorbim de examene. Probabil că toate au avut un cuvânt de spus: și ”originea muncitoresc-țărănească”, și stagiul în câmpul muncii, și faptul că trimisesem deja o cerere pentru a mă înscrie în partid, și desigur, diploma oficială. Cum a contat, probabil, și faptul că participam deja activ la viața obștească: eram secretarul organizației de Comsomol a școlii, membru al Comitetului Raional de Comsomol. În orice caz, eram un caz potrivit pentru ”optimizarea” alcătuirii sociale a colectivului de studenți. Așa erau vremurile pe atunci.” (p. 70).  Dacă ar fi să acceptăm faptul că toți absolvenții a două clase de liceu, cu stagiu în munca de tractorist în colhoz, cu origine socială ”sănătoasă”,  cu activitate pe linie politică și cu promisiuni de intrare în partid, așadar dacă acceptăm că toți acești absolvenți ar fi fost primiți fără examen  la facultate, probabil că fiecare facultate ar fi avut zeci de mii de studenți… Dar, probabil, cu o condiție: să fi avut referințe foarte bune de la KGB… ”Meritocrația” sovietică este descrisă, în continuare ,de autorul amintirilor: ”Am fost invitat la decanatul Facultății de Drept încă înainte de începerea cursurilor, pentru a face cunoștință, după câte înțelesesem. Am fost ântâmpinat frumos, pus la curent cu situația. Am aflat orarul, mi s-au dat toate informațiile pe care trebuiau să le știe studenții din anul întâi. Mi-am luat notițe, și tocmai măpregăteam să plec la căminul de pe Stromânka, în momentul în care am fost oprit de niște jurnaliști, care m-au rugat să merg câteva minute cu ei la plimbare. Am ieșit în Piața Manejului. Acolo se afla deja un grup de studenți  în anul întâi de la alte facultăți. Și pe fundalul Manejului și al Kremlinului, ne-au fotografiat. Poza a apărut în Komsomolskaia pravda pe 1 septembrie (1950 – nota mea)” (pp. 72-73).  Cu alte cuvinte, totul a fost atât de bine organizat, încât caracterul spontan al întâmplărilor a fost evident! Pentru cei care nu au cunoscut sistemul stalinist (în variantă stalinistă originală din anul 1950 sau sub forma pastișei ceuașiste din anii 80)  precizez că în acele timpuri calitatea de student la drept sau la jurnalism era posibilă doar prietenilor/ susținătorilor fervenți ai sistemului (pe linie de partid și pe linie de ”ochiul și timpanul”). Cu alte cuvinte, totul era regizat de ”servicii” la indicațiile prețioase ale Partidului… Iar ”meritocrația” democrat populară sovieto-comunistă și-a spus mereu cuvântul: în promovarea (în Siberia) a scriitorilor talentați dar ne-orientați, în izolarea gânditorilor cu oarecari grade de independență și a celor care țineau prea mult la demnitate, proprietate sau calitate…  Dar ”elogiul” adus sistemului educațional sovietic continuă cu și mai multă fervoare: ”Ce era remarcabil la facultatea noastră de drept? Faptul, cred eu, că oferea studenților cunoștințe bogate și multilaterale. Pe primul loc aș pune ciclul de cursuri de istorie – istoria și teoria statului și a dreptului, istoria doctrinelor politice, istoria diplomației; învățam apoi economie politică aproape la fel ca la Facultatea de Economie, studiam și istoria filosofiei, materialismul dialectic și istoric; logica; limbile latină și germană; în fine, o întreagă gamă de discipline juridice: dreptul penal și civil, criminalistică, medicină judiciară și psihiatrie, deptul procesual penal și civil, dreptul administrativ, financiar, dreptul colhozurilor, dreptul familiei și al căsătoriei, contabilitate și, desigur, dreptul internațional public și privat, organizarea statală și dreptul țărilor burgheze etc.” (p. 77). Pentru fostul politruc Gorbaciov toate acestea erau ”remarcabile”, dar nu spune  nimic despre îndoctrinarea forțată, despre înăbușirea oricăror tente critice sau ”deviante” de la linia oficială. Nu întâmplător, și după cele șase decenii care au trecut de la studenția sa, autorul pune accentul și prioritatea pe penal în detrimentul civilului, pe public în detrimentul privatului, pe socialiști și colhoznici (săteni agricultori) în detrimentul capitaliștilor și a burghezilor (orășenilor) industriași… Mai mult, după ce aduce elogii ”tradiției seculare a culturii ruse”, Gorbaciov ține să comunice și ceea ce era evident și binecunoscut: ”Bineînțeles, situația reală din universitate nu trebuie cosmetizată. Primii mei trei ani de facultate au coincis cu anii ”stalinismului târziu”, ai unei noi spirale a represiunilor, ai unei campanii deșănțate împotriva ”cosmopolitismului fără rădăcini” și a ”ploconelii în fața Occidentului, ai vestitului ”dosar al medicilor. Atmosfera era extrem de ideologizantă.” (p. 78). Curat remarcabil, într-adevăr! Iar Gorbaciov nu a fost, nicidecum, de partea represaților! Cu un mic bemol, adugat peste câteva pagini: ”Aș greși dacă aș spune că educația ideologică substanțială care se făcea studenților universității  nu ne atingea nicicum conștiințele. Eram vlăstare ale vremurilor noastre. Iar dacă o anumită parte a profesorilor, așa cum mi se pare azi, urma numai din oblgație ”regulile jocului”, noi, studenții, luam multe lucruri care ne erau prezentate la cursuri drept bune, cu sinceritate și convingere” (p. 80). Cu aceeași sinceritate și convingere a acționat mai apoi politrucul Gorbaciov  atunci când avea funcții de răspundere la nivel local, regional sau unional.  Ca și în zilele ceaușismului totalitar, dar și ca – în bună măsură – în învățământul românesc actual (după un sfert de secol de trecere la capitalism și educație ne-socialistă), este valabilă și acum caracterizarea făcută de Gorbaciov sistemului de educație de tip stalinist: ”Sistemul de învățământ făcea, s-ar fi zis, totul pentru a ne împiedica să ne însușim o metodă critică de gândire” (p. 81).  Leninistul reacționar Gorbaciov, cel care s-a prezentat lumii (și chiar a fost crezut în bună măsură) drept un democrat autentic și un umanist socialist demn de toată lauda, mărturisește care i-au fost temeliile gândirii sale actuale: ”… noi studiam profund lucrările lui Lenin. Asta ne îmbogățea mințile, căci ajungeam să cunoaștem ideile lui Vladimir Ilici însuși. Dar ne familiarizam de asemenea cu ideile oponenților săi, pe care, cum se și cuvine unui cercetător adevărat, el le cita pe larg în lucrările lui. … Lenin este un marxist înverșunat, ”cu tentă rusească”, adică și mai înverșunat. Leninismul era o corectare a marxismului originar, deși trebuie să avem în vedere faptul că azi oamenii l-au uita pe Marx cel de la început, cu căutările sale antropologice… ” (p. 81 – 82).. Cât marxism și cât leninism mai rămăsese în stalinism ne-o spune chiar Gorbaciov: ”Regimul stalinist se purta cu țăranii ca și cum aceștia ar fi fost niște iobagi” (p. 82).  Este, cred, singurul loc din carte în care se lasă loc caracterizării făcute nu numai de mine ci și de mulți alți analiști ai comunismului că acest sistem era, practic, unul feudal, înapoiat, vetust.

 

În pofida faptului că studentul Gorbaciov manifesta atitudini critice față de sistemul de predare (mă refer la episodul în care i-a trimis un bilețel de ”admonestare” profesorului care pur și simplu dicta dintr-o carte a lui Stalin), aceasta nu l-a împiedicat pe același student de la drept să devină un propagandist extrem de activ, chiar începând cu anul I…  când a devenit și secretarul organizației de Comsomol al anului I (1950), iar în 1952 a devenit membru al PCUS. Doritor de împliniri pe toate planurile Gorbaciov se căsătorește, în anul II de facultate, cu Raisa Maksimovna, pe atunci studentă la filosofie, pe care a iubit-o și respectat-o până la stingerea acesteia din viață.  Singurul lor copil, Irina, a fost născut (la 6 ianuarie 1957) de Raisa la vârsta de 25 de ani.

 

În încheierea acestui episod dedicat pregătirii universitare a lui Gorbaciov mai notez doar că titlul lucrării de diplomă a viitorului președinte al URSS a fost unul cu o puternică tentă leninistă (”Toată puterea Sovietelor” – Lenin): ”Participarea maselor la conducerea statului pe exemplul sovietelor locale”, dar care arată și interesul direct al lui Gorbaciov pentru conducerea treburilor statului feudal/ sovietic.  După absolvire, împreună cu alți 12 colegi Mihail Gorbaciov a fost trimis la Procuratura URSS, loc unde nu a fost primit datorită unei legislații de ultimă oră.  După mai multe oferte de serviciu, în final, eminentul student jurist optează pentru efectuarea stagiaturii orașul studiilor sale liceale: Stavropol.

 

Educația comunistă, limbajul de lemn și teama de a nu fi considerat un trădător al ”cauzei” este mai mult decât vizibilă în autocaracterizarea făcută de Gorbaciov:Desigur, familia dăduse principalul impuls moral evoluției mele ca personalitate. La formarea mea contribuiseră în bună măsură și școala, profesorii de acolo. Sunt recunoscător și colegilor mei mai în vârstă mecanizatori, care m-au ajutat să înțeleg sistemul de valori al unui adevărat om al muncii. Și totuși Universitatea din Moscova a fost cea care mi-a dat bagajul de cunoștințe și de repere spirituale care mi-au determinat alegerile în viață. Pot să spun cu toată fermitatea: fără acești cinci ani de studenție, politicianul Gorbaciov nu ar fi existat. Atitudinea intelectuală la care m-a înălțat Universitatea m-a scăpat pentru multă vreme de înfumurare și de o prea mare încredere în sine, m-a ajutat să rezist în perioadele cele mai grele ale vieții” (p. 115).  Tripticul familie-școală-societate (colectivul de tractoriști, în primul rând) nu putea lipsi din această autocaracterizare.

(va urma)

Liviu Drugus, Valea Adâncă-Miroslava, jud Iași                                  12 mai 2014

www.facebook.com/liviu.drugus

www.liviudugus.wordpress.com