liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Mihail Gorbaciov – groparul leninist al comunismului bolșevic sovietic rus expirat și al Imperiului răului (4)


CUPRINSUL celor 5 episoade ale pseudorecenziei

 

  1. a) Numerologie sovietică medievală și feudală. b) Ucraina în ecuația geopolitică a trecutului sovietic, cu sugestii clare pentru geopoliticile prezente și viitore. (4 pagini)
  2. Cum se educau politrucii sovietici (cu reminiscențe în contemporaneitate). (3 pagini)
  3.  a) Mihail Gorbaciov – o piesă de șah intens jucată pe eșichierul politicilor bolșevice elaborate preponderent cu ajutorul serviciilor de informații  Istoria creșterii și decăderii Imperiului Răului. (2 pagini); b) Gorbaciov, promotorul reformării economice a sistemului sovietic/ bolșevic, dar fără reforme politice adecvate (5 pagini); c) Cum funcționa aparatul birocratic de partid și de stat (nomenclatura/ sistemul/ sfânta sfintelor) în URSS (cu similarități evidente și țările din ”lagăr” (15 pagini)
  4. Gorbaciov și restul lumii. Implicarea reformistului leninist în obținerea păcii mondiale  pentru salvarea imperiului rus/ sovietic. Politica externă gorbaciovistă – melanj de influențe externe și încercări de a influența mersul lumii (12 pagini)
  5. A utilizat Mihail Gorbaciov concret și conștient ”Metodologia Scop Mijloc” în strategiile și tacticile sale reformiste, sau povestirea actuală (2013) a unor fapte de atunci este redată cu termeni preluați din MSM?  Concluzii. Sugestii bibliografice.

 

 

NOTA: (Prezentarea și pseudorecenzia cărții ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika” de Mihail Gorbaciov (n. 1931), Editura Litera, traducere de Justina Bandol, cu o Prefață de Adrian Cioroianu, 651 pagini. Originalul în limba rusă a apărut în anul 2013 cu titlul de ”Naedine s soboi: vospominania i razmîșleniia”)

 

 

Prima parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/09/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-1/

 

A doua parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/12/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-2/

 

A treia parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/28/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-3/

 

Notă: la fiecare dintre episoadele acestei pseudorecenzii voi relua sinteza (de mai jos) în mai multe puncte,  cu eventuale modificări ce au rezultat dintr-o relecturare a cărții, din realitățile momentului sau din dorința de a oferi o formulare mai clară. Cititorii pot face și o lectură separată a acestor punctări sintetice cu folosul de a vedea cum pot să se transforme niște texte în funcție de noile contexte, subtexte sau pretexte.

 

  • Mihail Gorbaciov – medicul curant al bolnavului imperialist sovietic a săpat adânc și temeinic o groapă pe măsura celebrului viitor decedat. Este moartea Imperiului Răului o eroare politico-medicală gorbaciovistă sau a fost sfârșitul firesc al unui sistem anacronic și împotriva naturii? Este, în orice caz, o realizare măreață a gândirii medical-politice sovietice: simultan cu rețeta prescrisă pentru însănătoșirea bolnavului de către ”medicul” Gorbaciov să accepți eutanasierea și să emiți certificatul de deces prin ”democratul”  Elțîn, Prim Secretar al CC al PC al Rusiei, și să asiști impasibil la ceremonialul funerar pregătit de președinții a trei foste republici sovietice: Ucraina, Rusia, Belarus.
  • Boris Elțîn (”Țarul Boris”) a dat lovitura de grație statului sovietic și a coborât – în extaz și în adânc –  sicriul statului sovietic imperialist în groapa săpată de Gorbaciov. Un șir de președinți americani (Nixon, Reagan, Bush, Clinton) i-au cântat, fericiți, prohodul.
  • Vladimir Putin dorește cu ardoare întoarcerea mortului de la groapă. Rebotezarea fostului imperiu cu numele de Uniunea Euroasiatică sugerează clar că este vorba despre continuatoarea Uniunii Sovietice, dar și despre o contrapondere fermă și agresivă la adresa Uniunii Europene și a Statelor Unite. Deputații putiniști îl acuză, în luna mai 2014 (http://www.mediafax.ro/externe/un-grup-de-deputati-rusi-cere-judecarea-lui-mihail-gorbaciov-pentru-destramarea-urss-12446188), pe fostul președinte al Uniunii Sovietice de impericid. Memorialistul Gorbaciov are doar cuvinte de ocară pentru ”veselul” Elțîn și doar cuvinte de laudă pentru nostalgicul gorbaciovist-leninist Putin. Propunerea mea, din anii 90 – ca soluție necesară și posibilă de asigurare a păcii și prosperității pe termen lung – este crearea de urgență și în mod temeinic a Uniunii Euroatlantice care să reunească (pentru început) Americile, Australia, UE, Japonia, Israel și Turcia.
  • Dialog peste decenii între fostul director al CIA și președinte american George Bush (1981 – 1989) și fostul KGB-ist și premier-președinte rus Vladimir Putin (1999 – prezent). Va deveni oare o regulă ca directorii de servicii secrete să devină șefi de stat?
  • Mihail Gorbaciov ne deslușește – parțial, dar fundamental – poziția și rolul Ucrainei în imperiu, în afara acestuia și împotriva supraviețuirii imperiului. Concluzia mea: imperiul rus nu poate fi refăcut decât pornind de la fundamentele geopoliticii imperiale (Drang nach West!, sau în varianta rusă: Do Berlinu!), pornind din Ucraina. De aici și importanța crucială pentru Occident și NATO de a nu recunoaște niciuna dintre modificările de frontiere făcute de Rusia prin forța armelor, a propagandei și a promisiunilor mesianice în teritoriile care definesc în plan internațional statul ucrainean.
  • Câteva interesante considerații perestroikiste personale despre gerontocrația feudală sovietică (De la Lenin la Gorbaciov) descrise de memorialistul Gorbaciov demonstrează că bolșevismul rus a fost un feudalism de stat cât se poate de primitiv, dar  care aspira la o modernizare industrială și militară care să impună teamă și respect restului lumii.  N-a fost să fie…
  • Un istoric poet(ic) și un om politic amator – Adrian Cioroianu – îl descrie pe Gorbaciov ca ”inovator al Istoriei”. Consider metafora ca fiind exagerată. Gorbaciov este doar noul Lenin (cel din ultimii săi ani de viață,care a pus sistemului creat de el un diagnostic destul de corect: ineficiență cronică), care a propus și impus remedii neadecvate în vederea unei iluzorii însănătoșiri, apoi a tras o concluzie și a închis o paranteză (ambele triste pentru sistemul totalitar și imperial sovietic rus). Toate acestea s-au desfășurat într-un crâmpei de istorie umană. Acest crâmpei (o simplă paranteză istorică) a durat, din păcate,  peste 7 decenii.
  • Ucraina este descrisă în carte ca fiind teritoriul în jurul căruia s-au desfășurat evenimente importante în timpul revoluției bolșevice, în timpul celui de-al doilea război mondial, în fisurarea URSS ului, dar și în destrămarea definitivă a statului sovietic. Nu în ultimă instanță se conturează și speranțele – trecute și recente – ale lui Gorbaciov de refacere a statului sovietic, speranțe legate de Vladimir Putin (noul Stalin?). Pentru Gorbaciov, Putin este șansa Rusiei de a redeveni un imperiu cu impact mondial major. În triada puterilor principale din acest secol (SUA + UE, Rusia, China) personal cred că se va aplica mereu principiul demonstrat în triumviratele romane: doi se aliază împotriva celui de-al treilea, cu gândul să-l slăbească pe partenerul rămas și să domine nestingherit mapamondul…
  • În derularea evenimentelor din Ucraina, Vladimir Putin (cel care – se speră de către nostalgici – va reface imperiul rus/ sovietic) a aplicat în mod adecvat, pe termen scurt, Metodologia Scop Mijloc. În câteva pasaje din cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”) și Mihail Sergheevici Gorbaciov arată că judecă lucrurile (oarecum) prin prisma MSM. Le voi dedica acestor pasaje un episod aparte (episodul 5). Filiera apropierii lui Putin de acest mod de gândire este, cred: Aristotel – Marx (mare iubitor de Aristotel) – SpinozaMachiavelli – Lenin – Nietzsche – Hitler – Stalin – Gorbaciov – Putin. Desigur, nu pot ocoli adevărul că forma concretă, sistematizată și teoretizată a Metodologiei Scop Mijloc îmi aparține… Iată câteva dintre dovezile că MSM a fost folosită, până acum, în mod (majoritar) corect, dar probat deocamdată pe termen scurt, de către urmașul ideologic al lui Lenin și Gorbaciov, Vladimir Putin, dar fără a mă putea pronunța asupra soldului contului Beneficii și Pierderi pentru fiecare caz în parte, neavând date concrete. Iată etapele MSM folosite de Putin:  a) o definire clară a scopurilor de urmărit (1. finale, adică strategice; 2. intermediare, adică tactice; 3. imediate, adică operaționale); b) o gamă extrem de largă de mijloace cu combinații inedite, cu o alternare rapidă a mijloacelor (temporale, spațiale, propagandistice, de imagine, de comunicare, sentimentale, istorice, financiare, economice, politice, militare, umane, informaționale, energetice, legale sau/ și ilegale etc.). Unul dintre mijloace este chiar specialitatea de bază a președintelui rus: cumpărarea de influențe în mass media, propagandă subversivă și bănci: http://www.paginaeuropeana.ro/un-analist-american-avertizeaza-romania-sa-se-fereasca-in-urmatorii-ani-rusia-va-cumpara-mass-media-si-banci/ ; c) renunțarea la un traiect ce pare a fi dezavantajos în plan strategic sau tactic și inițierea unui proiect alăturat dar care face parte din ansamblul de scopuri urmărite; d) jocul la cacealma (la derută), devierea atenției prin lansarea de teme, probleme colaterale etc. care se constituie în mijloace de  apropiere de scopul propus. În mod evident (văzut prin prisma rezultatelor) Ucraina s-a aflat mereu în defensivă, iar conciliatorii occidentali au temporizat la maxim măsurile împotriva Rusiei. Va fi interesant de văzut, peste un număr de ani, ce va scrie Putin în ”Amintirile” sale… Probabil ceva foarte asemănător cu ceea ce va scrie și Gorbaciov în viitoarele sale cărți de memorialistică… deoarce ambii împărtășesc aceleași năzuințe și agreează modul de gândire și acțiune (managementul) bazat pe scopuri, mijloace și adecvarea scop/mijloc.
  • Tot în categoria ”memorialistică pe tema destrămării Imperiului Răului” recomand cartea generalului moldovean (fost sovietic) Ion Costaș, ”Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război ”nedeclarat””, Ed Rao, 2012, 666 pagini, unde se devoalează mai clar unele dedesubturi ale politicii gorbacioviste, dar și sublinierea implicării KGB în procesele perestroikiste. O carte mai recentă, semnată de Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial. Culisele loviturilor de stat din URSS”, Ed Ștefan, București, 2014, 302 pagini, are meritul de a pune punctul pe i tocmai în ce privește aspectele ocolite sau tratate superficial de Gorbaciov în cartea ”Amintiri”. Tot la capitolul ”recomandări bibliografice” amintesc volumul intitulat ”Scrieri alese” de Mihail Gorbaciov, apărut la București, în Editura Politică în anul 1987.

 

Episodul 4 Gorbaciov și restul lumii. Implicarea reformistului leninist în obținerea păcii mondiale  pentru salvarea imperiului rus/ sovietic. Politica externă gorbaciovistă – melanj de influențe externe și încercări de a influența, din interior,  mersul lumii

 

În mod evident, prăbușirea imperiului rus sovietizat s-a datorat unui complex de factori interni și externi. Analize grăbite, superficiale, interesate sau pur și simplu ”urechistice” înclină balanța factorilor când spre interior când spre exterior, cu argumente ce vin doar să susțină un punct de vedere deja avansat și aflat ”la modă” într-un context sau altul.  Pseudorecenzia de față nu-și propune să vină cu o ipoteză și cu o eventuală demonstrație a preponderenței uneia sau alteia dintre cele două categorii de factori. În schimb, va aduce în lumină și opiniile unor alți analiști care au trăit aceleași evenimente și perioade ca și Gorbaciov, dar care  vorbesc oarecum mai detașat, nemaifiind parte a problemei. Mă refer, mai întâi la generalul Ion Costaș, care  – prin natura meseriei și a pozițiilor ocupate în nomenklatura militară sovietică și postsovietică – oferă date și imagini militare de natură să dea mai multă concretețe în comparație cu retorica politicianistă a fostului dictator sovietic. De regulă, simplificările – eronate tocmai prin simplitatea lor – afirmă că Imperiul sovietic a fost distrus de: a) Gorbaciov; b) de SUA. Faptul că cei doi factori au co-existat mereu-mereu face și mai dificil de evaluat vectorul principal. În mod cert, factorul extern a jucat un rol important în evoluția statului sovetic încă de la nașterea acestuia cu cca un secol în urmă, la vreme de criză și război mondial. Tocmai de aceea am considerat necesar să aloc un episod distinct politicii externe gorbacioviste, aspect tratat de Gorbaciov în doar două capitole de carte – capitolul 13 și (parțial) capitolul 15  (dintr-un total de 15 capitole) și care cuprind doar 30 de pagini din cele cca 600 de pagini de text ale cărții. Prefațatorul cărții, profesorul de istorie Adrian Cioroianu, ignoră cu desăvârșire dimensiunea externă în ecuația prăbușirii imperiului, căzând în capcana melodramei: omul Gorbaciov, bunul familist și soțul iubitor Gorbaciov, iubitorul de literatură rusă numit Gorbaciov, reformatorul neînțeles Gorbaciov, povestitorul sincer Gorbaciov etc. Prin această prismă (a rolului manipulator jucat de o anumită structură a unei cărți, a unui anumit limbaj etc.) aș fi înclinat să cred că Gorbaciov însuși a intenționat să minimalizeze importanța factorului străin la o dimensiune pe cât posibil de redusă, iar prefațatorul A. Cioroianu a ”prins” firul și l-a întins și mai tare. Evident, acesta nu amintește nimic în ”Prefață” despre dictatorul Gorbaciov, despre kgb istul Gorbaciov, sau despre politrucul fără scrupule care urzea intrigi care să-l favorizeze în carieră etc. Dl. Cioroianu nu este deloc deranjat de faptul că ”umanistul” Gorbaciov a ordonat eliminarea fizică a românilor Ceaușescu, rivalii săi dictatoriali prea independenți față de ”măreața” Uniune. Ignorarea, în continuare, a țării numită România de către fostul Imperator numit Gorbaciov, în memoriile sale, nu-l deranjează deloc pe fostul ministru de externe al României… Rămân cu consolarea că fiecare țară are conducătorii și miniștrii pe care îi merită… Folosesc cuvintele Raisei Gorbaciova, în anul ultim al vieții sale (1999), cu referire la noua clasă conducătoare: ”cum se făcea oare că la conducerea țării ajunseseră oameni lipsiți de bun simț, de conștiință, iresponsabili?” (p. 18).  Revenind la balanța intern – extern, Gorbaciov încearcă să inducă ideea unui fel de perpetuum mobile generat de… însuși Țarul Gorby! Dictatorii au adesea asemenea viziuni vecine cu divinitatea, iar Gorby le avea cu asupră de măsură, mai ales dacă i s-a insuflat mereu că are o misiune planetară, că el poate fi Salvatorul, că este chiar Cel Ales pentru ca omenirea să mai supraviețuiască. Într-a astfel de viziune paranoidă Gorbaciov inversează planurile, respectiv realitățile și își definește, din start rolul de Demiurg. În loc să afirme, realist, că țara sa se afla la răscruce de vânturi, că sistemul feudal bolșevic nu mai putea dura, că nu poți să te bați cu restul lumii ca să mai trăiești câțiva ani, Gorbaciov declară, cu o îngâmfare specific dictatorială, că el conștientizează necesitatea supraviețuirii URSS tocmai pentru a salva omenirea de la pieire. Dar, pentru a realiza acest scop el își propune un altul: să transforme ”cadrul internațional” de o asemenea manieră încât acest cadru să ajute URSS să supraviețuiască, să se consolideze, apoi – astfel consolidat – URSS urma să ajute și mai mult biata omenire să supraviețuiască fără teroarea holocaustului nuclear. Cum? Cu ce mijloace? Părerea mea este că mijloacele i le-au oferit americanii care au lansat, prin W.W. Rostow teoria convergenței sistemelor social-politice opuse”. Acesta a fost ”calul troian” prin care americanii au pătruns în intimitatea molohului sovietic și i-au sugerat că poate fi și mai puternic, chiar să conducă omenirea, dacă acceptă să facă niște ”mici” modificări acolo, cum ar fi dezarmarea și schimbarea de regim…

 

Iată cum vede Gorbaciov raportul scop-mijloc în domeniul relațiilor URSS cu restul lumii, un raport inversat, otrăvit, bolnav din naștere: ”Chiar de la începutul noii mele slujbe am înțeles că nici o reformă fundamentală nu era posibilă dacă nu ne cream un climat internațional favorabil” (p. 425). Cred că aici se află cheia căderii Imperiului Răului: în naivitatea de a crede că tu însuți (care ești incapabil să-ți rezolvi problemele interne) poți modifica mapamondul de asemenea manieră încât acest nou context favorabil să te ajute să supraviețuiești ca entitate statală. Este viziunea geamănă – păstrând proporțiile – cu viziunea megalomanului oltean de la Scornicești care se burica să contribuie decisiv la crearea Noii Ordini Politice și Economice Internaționale, pentru ca această nouă ordine să-i fie favorabilă… Practic, politica externă gorbaciovistă era subsumată acestui ideal utopic: să facă lumea să cadă în extaz  doar la auzul sau la vederea Marelui Pacificator de la Răsărit. Pentru a-l asigura pe Gorbaciov că himera sa este realitate, Marele Pacificator a fost încununat, în 1990, cu Premiul Nobel pentru Pace. (În paranteză fie spus, înnobilarea liderilor marilor puteri cu acest titlu este nu doar un posibil semn al sfârșitului unei ere, ci chiar mijlocul prin care acest sfârșit posibil să fie transformat într-unul real. Această trimitere en passant la câștigarea de către Obama a aceluiași premiu seamănă perfect cu modelul al treilea – Răzbunarea – din Dilema Deținuților descrisă de mine conform MSM și publicată în revista Economy Transdiciplinarity Cognition (www.ugb.ro/etc) ). Cum vedea Gorbaciov strategia sa ca să devină una câștigătoare? Iată și mijloacele avute de el în vedere pentru atingerea acestui scop: ”Trebuia să reducem presiunea pe care o exercitau asupra politicii noastre externe problemele legate de participarea la epuizanta cursă a înarmărilor, la conflicte din diferite puncte ale globului pământesc, în general să eliminăm rămășițele Războiului Rece”, în drumul către o nouă pace” (p. 425). Încercând să explice lucrurile prin intermediul Metodologiei Scop Mijloc (teorie descrisă în teza de doctorat – definitivată de mine în 1984, dar neacceptată la susținere, după cum am afirmat mai pe larg într-un episod anterior din cadrul acestei pseudo-recenzii) Gorbaciov folosește inadecvat explicarea strategiei sale, utilizând abuziv terminologia MSM:Toate acestea trebuiau făcute concomitent: nu aveam voie să amânăm căutarea unor soluții care să vizeze îmbunătățirea relațiilor internaționale. Ele trebuiau să devină parte integrantă a politicii noastre” (p. 425).  De subliniat și analizat cuvântul concomitent. În cadrul MSM precizez că scopurile și mijloacele trebuie gândite și simțite simultan/ concomitent și continuu atunci când iei decizia de a acționa (fapt pentru care am redefinit managementul drept continuumul ”gândire-simțire-acțiune”, respectiv drept continuumul ”scop-mijloc-raportul scop/mijloc”, ceea ce echivalează în plan teoretic cu continuumul ”politic-economic-etic”). Așadar, concomitența este doar în plan mental, în momentul în care acționezi, mai exact în momentul în care decizi să acționezi. În plan practic, concret, concomitența nu poate fi realizată (cel mult, se poate realiza în plan cuantic, ca în exemplul în care pisica lui Schrodinger era concomitent și vie și moartă). Avem nevoie de derulare/ combinare/ consumare a mijloacelor în timp & spațiu pentru ca acestea să se transforme în scopul dorit. Este adevărat, reducerea duratei timpului dintre formularea scopului/ dorinței și consumarea mijloacelor întru înfăptuirea dorinței este tot mai evidentă și mai consistentă. Dar idealul simultaneității transformării gândului în faptă rămâne încă de domeniul poveștilor (domeniu de care ne apropiem cu viteze sporite). Crearea unui castel/ pod/ cal năzdrăvan etc instantaneu/ concomitent cu emiterea gândului se poate aproxima acum prin tehnolgiile 3D și ale experimentelor de teleportare prin care materia nu se deplasează, ci doar informațiile referitoare la acea materie… Dar să revenim cu picioarele pe pământul Amintiri lor gorbacioviste…  La întrebarea pe care mi-am adresat-o și eu: care este balanța intern-extern în derularea politicilor sale, Gorbaciov face o piruietă diplomatică și lasă deoparte visul de a influența exteriorul din interioar pentru a favoriza interiorul și ne dă un răspuns tipic american: fifty – fifty: ”Când se pun întrebări despre motivele, impulsurile principale care au dus la conturarea strategiei perestroikăi, întotdeauna subliniez importanța primară a motivelor interne. Dar o importanță egală au avut și cauzele externe, mai ales amenințarea nucleară cât se poate de reală din acele vremuri, care ar fi putut avea consecințe imprevizibile și pentru țară, și pentru lume… Omenirea nu mai e nemuritoare.” (p. 425). Sună amuzant și tipic politicianist dictatorial (adică nu ești obligat să dai seamă de ceea ce spui…). Așadar, pe primul plan se află realitățile interne, la egalitate de importanță cu cele externe… Ca în bancul cu oile albe și oile negre: ”care îți plac mai mult, bade, oile albe sau oile negre? – Alea albe! – Dar alea negre…? – Și  alea negre!”. Sau, amintind de urările lemnos-propagandistice ale Geniului Carpaților atunci cînd acesta dorea fiecărui județ să se claseze pe primul loc în întrecerea socialistă…   Lăsând comparațiile și metaforele la o parte eu mi-am format convingerea, de-a lungul timpului, că moartea Imperiului Răului a fost cauzată, în proporție majoritară covârșitoare de către factorul extern. Nu întâmplător am subliniat că – de la nașterea sa – Imperiul sovietic a fost în permanență pe lista priorităților altor puteri mondiale pe primul loc ca importanță în vederea izolării și anihilării. În fond, Imperiul rus a fost anihilat în 1917 (după patru secole), iar Imperiul sovietic a fost anihilat în 1991 (după șapte decenii). Pentru viitorul Imperiu Euroasiatic (născut la sfârșitul lunii mai 2014) putem extrapola/ prevedea o anihilare în câțiva ani… Prognoza pe care îmi permit să o fac este bazată pe o diagnoza triadică extrasă din MSM (triada Substanță-Energie-Informație): primul imperiu rus a fost nimicit sub raport material; al doilea (cel sovietizat) a fost aneantizat energetic (componenta militară și nucleară fiind decisivă), iar al treilea imperiu va fi destrămat cu mijloace informaționale. Cu o mică precizare: caeteris paribus

 

Foarte probabil, surse americane sau europene vor da o amploare și mai mare influenței lor ”decisive”/ majoritare în ecuația distrugerii dictaturii comuniste ruse în forma sa bolșevică și perestroikistă. Din propriile mele lecturi din perioada ceuașistă (ideologizate, dar cu niște sâmburi de adevăr) a reieșit mereu clamarea de către forțele comuniste a preocupării statelor occidentale de a izola și strivi ”statul muncitorilor și țăranilor”.  Consider că acest lucru este unul cât se poate de logic, atât din punct de vedere ideologic (sisteme social-politice diametral opuse) cât și din punctul de vedere al logicii economice (eterna problemă a piețelor). Ambele dimensiuni (ideologică și economică) erau susținute cu argumentul cel mai de luat în seamă: forța militară. Acesta a fost, cred, argumentul decisiv în ecuația raportului general de forțe Est – Vest și în redeschiderea piețelor răsăritene pentru productiva industrie occidentală. Acest argument (chiar în perioadele cele mai pacifice) este esențial dat fiind că apariția bolșevismului și a statului sovietic este intim legată de Primul Război Mondial (eveniment care a generat o altă mișcare revoluționară de extrema stânga, subliniez de extremă stângă: fascismul/ nazismul). Dar, înainte de a descrie viziunea lui Gorbaciov însuși despre situația internațională, respectiv despre relațiile dintre singurele superputeri ale lumii, consider foarte grăitor  un extras din cartea lui Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial” (Ed Ștefan, București, 2014): ”Ceea ce îl îngrijora în cea mai mare măsură pe Stalin era izolarea tot mai accentuată a URSS în lume. … De la neîncredere se ajunsese la o totală adversitate între foștii aliați, departe de concordia din anii celui de-al doilea război mondial. În anii războiului, Stalin promisese lui Averell Harriman, trimisul SUA la Moscova, ca și comunității mondiale evreiești, Peninsula Crimeea. Pentru a fonda acolo statul Israel. În acei ani, Stalin avea mare nevoie de evreii din Statele Unite pentru a face lobby și a primi ajutoare masive din SUA, prin portul Murmansk. După război însă, Stalin s-a răzgândit. Nu a mai oferit Crimeea evreilor.” (pp. 42 – 43). Rețin din acest aspect ideea că în confruntarea dintre URSS și SUA aliații dușmanului deveneau automat dușmani proprii. Fapt, de altfel, foarte des întâlnit în istorie.

 

 

După înființarea statului sovietic, acesta trebuia apărat cu forța armelor, fapt care a generat cursa mondială a înarmărilor, cu binecunoscutul deznodământ al dezarmărilor sovieto-americane în urma cărora Mihail Gorbaciov a primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 1990. Iată până la ce nivel reușise URSS să să pregătească pentru consolidarea păcii mondiale: ”Industria sovietică de apărare nu avea egal în ceea ce privește cantitatea și calitatea tancurilor. URSS a fost întrecută de SUA numai în privința producției de portavioane, bombardiere grele și crucișătoare nucleare, iar din punctul de vedere al comerțului cu arme, se situa pe primul loc în lume. Dar cel mai important lucru este că Armata Sovietică era implicată în mod constant în confruntări militare… Poporul sovietic știa doar despre războiul din Afganistan; de fapt, în străinătate se ducea un număr uriaș de războaie și de operațiuni de luptă.” (Ion Costaș, p. 20).  ”Oficial Uniunea Sovietică a spus întotdeauna că nu va folosi prima arme nucleare, dar, la începutul anilor 80, pe direcția vest s-au derulat intens operațiuni vizând un atac preventiv împotriva țărilor NATO în eventualitatea unei agresiuni nucleare. În 1983, țările Tratatului de la Varșovia au fost invitate să semneze un plan de mobilizare care prevedea că această organizație să fie condusă de către Moscova” (I. Costaș, p. 22).  Este de înțeles că și Occidentul trebuia să reacționeze, iar reacția acestuia a fost de natură economico-diplomatică și militară. Echilibrul terorii și amenințarea cu distrugerea reciprocă în urma unui război nuclear a generat preocupări concrete de semnare a unor tratate de dezarmare.  La mai puțin de un an de la ajungerea sa la putere, Gorbaciov face o celebră Declarație (15 ianuarie 1986) care avea nu mai puțin de 12 pagini de carte, din care autorul Amintirilor reproduce în carte  cca jumătate (în Anexe: pp. 558 – 566).  Prin confruntare cu textul publicat la noi în 1987 am observat că au fost eliminate pasajele cu retorică bolșevică, găunoasă și autolaudativă. Esența Declarației era acceptarea începerii dezarmărilor reciproce. Ion Costaș ne spune că ”În primăvara anului 1989, efectivele armatei au fost reduse cu 500 000 de persoane, iar cheltuielile pentru apărare cu 14,2%. A început așa numita conversie a fabricilor militare spre producție civilă. Drept urmare, în cursul anului 1989, armata sovietică și-a redus prezența peste hotare. La 15 februarie s-a finalizat retragerea trupelor din Afganistan, la 25 aprilie a început prima etapă a retragerii parțiale din Ungaria, la 11 mai, din RDG, iar la 15 mai din Mongolia. O parte din tehnica și armamentul evacuate din Europa de Est au fost stocate în stânga Nistrului” (pp. 23-24). Practic, Tratatul de la Varșovia nu mai exista decât pe hârtie. George Bush a apăsat și mai mult pe accelerație, dezarmarea fiind însoțită, la cereri americane îndeosebi, dar și vest-europene, și de schimbări în natura regimurilor politice.  Voi reproduce, concentrat, aceste etape în relatarea lui Ion Costaș, apoi în relatarea lui Gorbaciov. Iată ce scrie I. Costaș: ”La 12 iunie 1989, Mihail Gorbaciov a dat ”liber” foștilor aliați ai URSS; împreună cu cancelarul Germaniei Helmuth Kohl a semnat documentul care le-a oferit statelor europene dreptul de a decide singure ce sistem politic le este favorabil. …. În Ungaria, unde în 1989 a fost permisă reînființarea partidelor politice, la 1 mai s-a creat prima breșă în Cortina de fier, fiind înlăturată sârma ghimpată de la granița cu Austria. … La 10 noiembrie a căzut Zidul Berlinului” (op. cit., p. 24).  Conform planului, în scurt timp au dispărut regimurile comuniste totalitare din Iugoslavia (dezintegrată), Cehoslovacia (dezintegrată), Bulgaria (prea mică pentru a o mai dezintegra…)… Există ipoteze neprobate documentar că și România s-ar fi aflat pe lista țărilor ce trebuiau să cunoască dezintegrarea statală… Au urmat, exact peste doi ani, dezintegrarea URSS. Tentativele (reușite) de dezintegrare a Republicii Moldova sunt descrise de Ion Costaș ca fiind încă acoperite de mister, iar cea mai misterioasă persoană din aceste momente (1989 – 1992) a fost cel de al treilea președinte al Moldovei, Vladimir Voronin. Pe scurt, autorii tuturor acțiunilor – atât de renaștere națională, cât și de subminare pe termen lung a statalității – provin din structurile de forță (miliție, armată, securitate). Răspunsul la întrebarea ”de ce?” este prea simplu și prea general pentru a fi acceptat ca răspuns: ”După toate aparențele, a fost o comandă politică” (Costaș, p. 38).  O ipoteză deosebit de interesantă avansată de generalul Costaș, pentru explicarea tulburărilor generatoare de schimbare de regim politic la Chișinău este ”problema folosirii bolnavilor psihic la dezlănțuirea mișcărilor de masă” (Costaș, p. 51). Pentru Moldova și pentru România, misiunea de a stimula populația întru prăbușirea regimului comunist a fost încredințată (mai trebuie precizat cine este autorul ”încredințării”?) actorilor, regizorilor, poeților – persoane cu notorietate și credibilitate publică ridicată.  Istoria ridică, încet vălul de mister care planează încă asupra trecerii de la comunism la capitalism. În esență, autorii principali au fost serviciile secrete care fie au primit (de la partid), fie și-au asumat sarcini precise de ”management al schimbării”, sarcini stabilite la nivelurile de maximă înălțime.  Mircea Druc și multe personalități ale renașterii naționale din Moldova sunt conexate direct – în cartea lui Ion Costaș –  cu instituția omniprezentă numită KGB (Costaș, p. 58). Dar acum, după ce lucrurile au devenit ceva mai clare, când amintim de KGB amintim simultan și automat de serviciile similare ale marilor puteri, astfel încât partajarea ”factori interni – factori externi” devine și mai imposibilă. Asistam, atunci, în anii 1989 – 1992 la globalizarea de facto a interacțiunilor politico-militaro-informaționale. Așadar, această mică paranteză istorică cu trecere pe la Chișinău (parte a Uniunii Sovietice până la proclamarea independenței republicii) are rostul de a concretiza discuția pe care Gorbaciov o face strict la nivel de principii sau limbaj de lemn de cea mai stalinistă speță. Astfel, dacă Ion Costaș scrie în clar că schimbările în toate acele țări au venit cu ordin de sus (mijloacele fiind alese, de regulă, din rândul intelectualității vizibile, actori și regizori în primul rând), în schimb Gorbaciov o ține una și bună cu rolul decisiv al maselor largi populare… :”Sunt convins până azi că am procedat corect când nu am intervenit în schimbările care se petreceau în țările Europei Centrale și de Est. Până în ziua de azi primesc reproșuri că aș fi ”cedat” cuiva aceste țări. Dar, dacă le-am ”cedat” cu adevărat cuiva, a fost exact popoarelor lor”. (p. 426). Adică, nu le-am cedat, dar le-am cedat…  Povestea cu reunificarea Germaniei de către popoarele celor două state a fost deja prezentată într-un episod anterior și nu o mai reproduc aici, dar stilul de a minți cum respiri este o specialitate a serviciilor de informații și a politicienilor care au făcut corp comun cu acestea. La fel de adevărată ca și unificarea Germaniei de către popor este și sublinierea lui Gorbaciov că dacă au fost ceva influențe externe acestea nu au fost nicidecum americane, ci europene… mai exact franceze. Ceva adevăr este aici și asta s-a văzut, la noi, în structura bicefală prosovietică (Ion Iliescu) și profranceză (Petre Roman, dar tot pe filieră KGB) a conducerii României după 1989. Intenția lui Gorbaciov era, într-adevăr de integrare euro-asiatică  (astfel, Gorbaciov ul anilor 1985 – 1990 fiind precursorul Putin ului anului 2014) și nu euroatlantică. Iată ce spunea Gorbaciov în anul 1986 în faimoasa Declarație din 15 ianuarie: ”Pentru URSS, ca unul dintre marile state asiatice, asigurarea securității în Asia are o importanță vitală” (Gorbaciov, Opere alese, Ed Pol, Buc., 1987, p. 163), subliniind astfel că în viziunea sa integrarea euro-asiatică este singurul mod de a te apăra de hegemonia americană… Și ce cârcotaș mai năbădăios decât Franța putea găsi Gorbaciov în cadrul NATO?… Da, dar asta nu reduce cu nimic aportul decisiv al americanilor în surparea temeliilor Imperiului Răului. Dimpotrivă.  Istoric vorbind apropierea de Occident a fost pregătită în Era Brejnev, iar Gorbaciov a accelerat nebunește: ”După cum se știe, impulsul inițial al destinderii relațiilor internaționale din anii 1970 au fost în bună măsură relațiile noastre cu Franța. Acela a fost momentul în care am spus că toți locuim într-o singură casă, deși unii intră în această casă pe o scară, alții – pe alta. În această locuință trebuie să colaborăm și să stabilim moduri de a comunica. Așa a apărut imaginea ”Europa este casa noastră comună”. Exact despre asta am vorbit cu Francoise Mitterand, cu care am avut după această întâlnire relații foarte bune de colaborare” (p. 427).  Visul lui Gorbaciov era să îndeplinească idealul leninist al comunismului global, dar cu mijloace soft, nu militare. Acest vis nu se putea face decât în colaborare cu mișcarea eurocomunistă europeană, antiamericană prin vocație și ideologie. Mitterand i-a declarat, la Moscova, în 1986, lui Gorby: ”Trebuie ca Europa să devină din nou principalul actor al propriei istorii, să poată juca rolul unui factor de echilibru și de stabilitate în relațiile internaționale” (p. 427).  Dar, tot Gorby a înțeles că simpla carcasă europeană nu este suficientă fără o împăcare cu americanii: ”Mijlocul anilor 1980 a fost perioada cea mai încordată a Războiului Rece. După intrarea trupelor sovietice în Afghanistan, situația în lume era încinsă la maximum. Trebuia să facem ceva. Conducerile superioare ale SUA și URSS nu se mai întâlniseră de șase ani. Eu eram de părere că trebuia să facem niște pași în întâmpinarea americanilor, să reluăm dialogul la nivel înalt. Statu-quo-ul nu făcea decât să agraveze situația. Era nevoie de o întâlnire. Ea s-a petrecut la sfârșitul lui 1985 la Geneva.” (p. 427).  Ipocrizia (unii o mai numesc diplomație) de care dă dovadă Gorbaciov atinge culmi: după ce încearcă – și chiar reușește într-o anumită măsură – să dea foc relațiilor euro-atlantice, prin tensionarea relațiilor în NATO, tot el vine cu constatarea că ”s-a cam încins atmosfera”, după care, din drag de pace pornește chiar el pe drumul pregătit de decenii de americani…  Important de știut (o noutate pentru neofitul care sunt) cu Gorbaciov s-a întâlnit la Geneva cu Ronald Reagan de cinci-șase ori între patru ochi… Interesant de reținut că pentru Gorby asemenea întâlniri între patru ochi nu pot da nimic de bănuit…. Doar întâlnirea lui Elțîn cu Bush (tot între patru ochi) a fost – pentru Gorbaciov – dovada supremă a trădării… Curat trădare, coane Fănică. Accentul pus de mass media pe influența uriașă a SUA și a CIA asupra Imperiului Răului a transferat în imaginea generală a presei că ”trădătorul” Gorbaciov a fost racolat de CIA în tinerețe și că acum, la momente de clătinare a solidității statului sovietic, ”ursul” este jucat în lanț de americani… Încercând să scape de această etichetă, Gorbaciov transferă bănuielile de trădare și racolare de către CIA asupra lui Elțîn.  Gorbaciov a răspuns astfel (glumind) la întrebarea unei ziariste naive: ”Lucrați încă la CIA? … I-am răspuns: Da. – De ce? – Se plătește bine” (pp. 376  – 377).


 Evoluția sistemului politic din Rusia postbelică poate explica în bună măsură situația actuală a acestei mari țări, a cărei existență imperială a creat adesea, în popor dar și în rândul conducătorilor, iluzia invincibilității. Sugestiv în acest sens este un articol al istoricului și sociologului rus Aleksei Levinson, publicat (nu ni se spune unde…) la 2 august 2010, articol inclus de Gorbaciov în paginile cărții. Dimensiunea imperială de care am amintit mai sus este pusă în evidență de implicarea acestei țări în războaie. ”În Rusia, oamenii nu mai țin minte dacă am câștigat sau nu Primul Război Mondial și știu sigur că am învins în al Doilea. O vreme am avut sentimentul amar că pe al Treilea l-am pierdut. De la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și până la sfârșitul anilor 80, adică pe parcursul unei întregi generații, oamenii sovietici au trăit nu neapărat în așteptarea, ci cu conștiința inevitabilității unui război. ….Opinia publică din afara granițelor țării îi este recunoscătoare lui Gorbaciov pentru că a demontat în mod pașnic imperiul stalinist…” (p. 494)  Faptul că Gorbaciov încă se bucură de o anumită popularitate în Rusia, respectiv 43%, cred că politica gorbaciovistă a fost una câștigătoare. Aceasta îl îndeamnă pe Levinson să considere că ”Înseamnă că totuși al Treilea Război Mondial totuși nu l-am pierdut. Dar jumătate dintre cetățenii Rusiei consideră că amenințarea externă la adresa țării noastre există în continuare” (p. 495). Acest lucru explică foarte bine faptul că politica anexionistă, imperialistă și războinică a lui Putin este susținută acum, în mai 2014 de peste 70% din polulația Rusiei. Pe fondul acestor realități interne vor trebui să fie apreciate, în continuare, metodele de detensionare a situației generate de poftele de remărire ale Imperiului Rus. Cu patru ani în urmă rușii se temeau de Occident în proporție de 32%, de țările islamice în proporție de 29%., de țările fostei URSS (Ucraina??) – 16% și de China – 13%. Probabil, la acest moment (luna mai 2014) propaganda ”antifascistă” a regimului Putin a crescut masiv ponderea Occidentului în ecuația riscului de atac extern.

Pentru foștii, actualii și viitorii diplomați, ziariști și analiști pe probleme de relații interstatale (cred că termenul de ”relații internaționale” este desuet, după 1950, și aparține unei epoci trecute, numite modernitate) cred că paginile care redau negocierile sovieto-americane pentru dezarmare constituie un material realmente util (chiar dacă nu au caracter de document de arhivă). Sub raport istoric, cititorul curios poate afla despre cum au fost utilizate ”drepturile omului” pe post de monedă de schimb, instrumennt de negociere sau indicator important pentru a măsura preocuparea reală pentru democrație și umanism (pp. 428 – 447). Practic acest capitol al 13 – lea este dedicat negocierilor de dezarmare. De reținut autocaracterizarea făcută de Gorbaciov: ”Stilul meu – stimularea dialogului folosind posibilitățile de compromis – era considerat de unii colegi o dovadă de slăbiciune, o cedare a pozițiilor” (p, 432).  Este, totodată, de antologie cazul negocierilor de la Reykjavik dintre Reagan și Gorbaciov, negocieri eșuate dar care vor rămâne în istoria teoriei comunicării și a negocierilor de orice fel prin modul în care a fost transmis lumii acest rezultat.  Consider acest moment, împreună cu modul în care este el descris, ca unul dintre punctele forte ale cărții, forte prin mesajul transmis, stilul folosit pentru redarea cazului și pentru cunoașterea omului Gorbaciov în dimensiunea sa umană. În esență, aș rezuma acest caz ca fiind  o probă exemplară de folosire a comunicării eșecului, ca mod de atenuare a acestuia și de stimulare a comunicării/ dialogului/ negocierii în continuare. Cuvintele magice cu care Gorbaciov a reușit să nu trântească ușa americanilor (deși în realitate ușa era deja bine închisă) sunt: ”În ciuda dramatismului său, Reykjavikul nu este o înfrângere. Este o breșă. Am privit pentru prima oară dincolo de orizont”. (p. 437). Este și o probă de limbaj dublu, o probă de limbaj de lemn care nu comunică, de fapt, nimic concret. Propagandistul și politrucul Gorbaciov și-a fructificat aici întreaga sa experiență de jurist, ideolog, filosof. Cuvintele de mai sus au fost rostite în fața a cca o mie de oameni, respectiv în fața jurnaliștilor care așteptau să comunice redacțiilor dacă treaba e albă sau neagră… Gorbaciov le-a spus că e gri, dar a lăsat speranța că va fi albă… Și a fost. De partea cealaltă G. Schultz reprezentantul SUA la negocieri a apucat să comunice, la Washington, că situația e neagră. După ce a aflat de retorica utilizată de Gorbaciov, a admis și el că breșa s-a făcut iar negocierile au continuat. Riscul asumat de Gorbaciov a fost unul pe măsura importanței negocierilor: uriaș.  Iar rezultatul s-a văzut ulterior: la întâlnirea din 1988 de la Moscova, Reagan a fost întrebat (după ce lucrurile erau vizibil pornite pe un făgaș bun) de un ziarist  dacă mai consideră că URSS este ”Imperiul Răului”, iar răspunsul a fost unul clar: nu!, cu argumentul următor: ”În bună măsură  datorită conducătorului acestei țări, domnul Gorbaciov.” (p. 444). Istoria poate reține această dată: 1 iunie 1988 ca dată a încheierii Războiului Rece (la această dată a fost ratificat acordul sovieto-american privitor la rachetele cu rază medie și mică de acțiune).

Din capitolul 15 doar câteva pagini sunt acordate analizelor globale, respectiv modului cum a fost promovată perestroika în lume de la tribuna ONU. Se întrevede, paragraf cu paragraf, ideea cvasiobsesivă a lui Gorbaciov de a arăta lumii realizările perestroikiste, în fond încercări de a salva leninismul, bolșevismul, comunismul și imperialismul –  toate retușate și adaptate de Gorby la noile realități mondiale detensionate deja, dar toate aceste încercări au eșuat (lamentabil pentru Gorbaciov).  Mișcările semnificative în plan extern ale lui Gorbaciov pot fi listate după cum urmează: retragerea din Afganistan, armonizarea relațiilor cu America și cu Germania, susținerea perestroikăi de către premierul F. Mitterand, împăcarea bolșevismului cu creștinismul (ireconciliabile din startul revoluției proletare), relansarea relațiilor cu India și China, implicarea URSS de o manieră tot mai activă în Internaționala Socialistă condusă de Willy Brand. Toate acestea, coroborate, dau de înțeles că ofensiva perestroikistă viza preluarea unor noi zone de influență, pe lângă cele deja cunoscute sub numele de ”țările lagărului socialist”, relansare sovietică pe plan mondial cunoscută sub denumirea de Nouă Ordine Internațională. În termeni neacademici, toate acestea puteau fi încadrate sub rubrica ”redesenarea sferelor de influență în lume”. Renunțarea la o bună parte dintre caracteristicile esențiale ale comunismului totalitar îi ofereau șansa URSS de a ieși în lume ca o societate normală, acceptabilă și frecventabilă. Nu a mai durat decât un an și s-a dovedit că totul a fost doar o strategie de deschidere a piețelor Estului, concomitent cu eliberarea oamenilor de ideologia totalitară de factură medievală. Altfel, Vestul ar fi explodat sau ar fi devenit instabil. Ceea ce s-a și întâmplat,  ceva mai târziu, în 2008 când criza mondială arată că problema piețelor nu a fost (și nu avea cum să fie) definitiv rezolvată. Gorbaciov a pierdut definitiv partida politică în decembrie 1991, apoi și-a pierdut soția în 1999, dar nu și-a pierdut deloc încrederea în leninismul bolșevic cosmetizat numit ”glasnosti și perestroila”. Discursul lui Gorbaciov la ONU pe data de 7 decembrie 1988 este publicat în Anexe (pp. 566 – 578) . La un sfert de secol după lansarea acestui document – în pofida unor schimbări majore care au avut loc în lume – Gorbaciov (numit de către Reagan ”acest bolșevic căpățânos”)  își reafirmă crezul: ”Recitindu-mi azi această convingerea veche de mai bine de 20 de ani, îi constat, fără falsă modestie, caracterul încă foarte actual” (p. 491). Ca să-și convingă cititorii de adevărul acestei afirmații Gorbaciov face o sinteză, în 10 puncte a acestei Declarații, iar eu voi rezuma acest decalog cât mai sintetic posibil, cu mici comentarii personale: 1. respectarea dreptului internațional (urmașul ideologic al lui M. Gorbaciov, V.V. Putin tocmai a făcut praf acest prim principiu prin anexarea Crimeii); 2. Economia mondială devine un singur organism și nimeni nu i se poate sustrage (chiar așa e!…); 3. Necesitatea ”elaborării unui mecanism principial nou de funcționare a economiei mondiale (care ar fi acesta nu ni se spune, dar mă pot gândi că dl Gorbaciov avea în vederea o dezvoltare planificată a economiei mondiale…): 4. libertatea oricărei țări de a-și alege propria orânduire socială (cu o condiție: să fie democratică, liberă, umanistă… altfel îi validăm și vreunui nou Hitler dreptul de a instaura nazismul oriunde pe planetă; 5. dezideologizarea relațiilor dintre state (aici Gorby se contrazice de la o frază la alta: după ce afirmă acest principiu, reafirmă că fiecare stat are dreptul la propria sa ideologie, dar nu are dreptul să o impună altora; dar asta nu înseamnă deloc dezideologizarea relațiilor internaționale… Dacă i-aș fi fost consilier  – fie și editorial – la această carte l-aș fi sfătuit pe autor să renunțe la utilizarea termenului ”dezideologizare”, un termen care nu mai spune nimic); 6. dinamizarea și democratizarea relațiilor internaționale (termenul ”internațional” este desuet… dar ”democratizarea” ar presupune doar să lași fiecare țară să-și vadă de propriile probleme; cred că este doar o supralicitare a principiului de la pct 1. ca să iasă zece la număr…); 7. singura instituție capabilă să armonizeze interesele statelor este ONU (fapt contrazis de situația din Ucraina unde ONU nu a putut interveni împotriva Rusiei care are drept de veto…; ONU a ajuns cel mult o instituție simbolică nicidecum una pragmatică); 8. demilitarizarea relațiilor internaționale (tocmai ”alegerile libere” din Crimeea au fost făcute sub presiune militară; oricum, conceptul de ”demilitarizare a relațiilor” este impropriu și neoperaționalizabil; 9. să nu privim de sus la cei mai mici ca noi și să nu se exporte democrație (aluzie la politica SUA de jandarm internațional; dar, dacă nu existau SUA, Siria și Ucraina erau acum colonii rusești…); 10. modelarea acțiunilor țărilor pentru păstrarea civilizației (o lozincă fără conținut și fără obiect; cine să modeleze acțiunile? ONU? Hmm…). Cred că respectarea tratatelor și granițelor ar fi singurul IMPERATIV pentru ca satul mondial actual să fie unl civilizat și liniștit, atât cât este posibil. Mai binele este dușmanul binelui și cred că lumea nu mai are nevoie de utopiși, idealiști sau oportuniști care să lanseze filosofii de genul ”n-ar fi rău să fie bine”. Concluzia fostului conducător sovietic este că ”Perestroika a reintrodus țara în însuși miezul proceselor internaționale” (p. 549). Oare marele conducător nu a văzut că a băgat-o mare și a scos-o mică? Asta a dorit Mihail Sergheevici Gorbaciov – să reducă URSS ul la Rusia? A reușit… Felicitări! Felicitări și pentru primirea – la 5 iunie 1991 – a Premiului Nobel pentru Pace, un premiu meritat.

Pentru unii analiști ruși rolul lui Gorbaciov în lumea contemporană se reduce la faptul că a pregătit dispariția URSS. Actualul președinte al Rusiei îl acuză că a produs ”o cumplită catastrofă geopolitică” (Putin, 2005), iar paradoxul apare din faptul că Gorbaciov a dorit păstrarea URSS, iar Elțîn nu, cu consecința că Putin îl condamnă pe groparul Gorbaciov de impericid, în timp ce în realitate lovitura mortală a fost dată de Elțîn. Lumea a răsuflat ușurată timp de un sfert de secol, dar Rusia și-a lins rănile și vrea să revină în Liga mare, unde se iau deciziile majore pentru soarta omenirii. Casa Europeană Socialistă comună nu s-a putur realiza. În schimb Uniunea Europeană își crește constant numărul de membri și se dovedește a fi o organizație viabilă. Rusia postgorbaciovistă nu a dorit să se integreze în acest proiect regional. Dacă unii l-au descris pe Gorbaciov ca fiind un AntiStalin, cred că – prin antiteză – Putin poate fi numit Noul Stalin, respectiv prototipul împăratului autocrat, pravoslavnic, naționalist, cuceritor, impunător, dar anticreștin prin însăși promovarea trufiei/ mândriei ca motivație a acțiunilor sale nelegale și nerecunoscute de lumea civilizată actuală. Noul Stalin a pus deja temeliile juridice ale Uniunii Euroasiatice. Dar nu apariția unui nou centru de concurență economică este problema, ci modul de refacere a Imperiului Rus, utilizarea forței militare nefiind deloc un mijloc minor de atingere a acestui scop în strategiile demult elaborate ale Moscovei.

(va urma)

2 iunie 2014

Liviu Druguș  www.liviudrugus.wordpress.com            www.facebook.com/liviu.drugus

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: