liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: George Friedman

Mihail Gorbaciov – groparul leninist al comunismului bolșevic sovietic rus expirat și al Imperiului răului (5)


 

CUPRINSUL celor 5 episoade ale pseudorecenziei

 

  1. a) Numerologie sovietică medievală și feudală. b) Ucraina în ecuația geopolitică a trecutului sovietic, cu sugestii clare pentru geopoliticile prezente și viitore. (4 pagini)
  2. Cum se educau politrucii sovietici (cu reminiscențe în contemporaneitate). (3 pagini)
  3.  a) Mihail Gorbaciov – o piesă de șah intens jucată pe eșichierul politicilor bolșevice elaborate preponderent cu ajutorul serviciilor de informații  Istoria creșterii și decăderii Imperiului Răului. (2 pagini); b) Gorbaciov, promotorul reformării economice a sistemului sovietic/ bolșevic, dar fără reforme politice adecvate (5 pagini); c) Cum funcționa aparatul birocratic de partid și de stat (nomenclatura/ sistemul/ sfânta sfintelor) în URSS (cu similarități evidente și țările din ”lagăr” (15 pagini)
  4. Gorbaciov și restul lumii. Implicarea reformistului leninist în obținerea păcii mondiale  pentru salvarea imperiului rus/ sovietic. Politica externă gorbaciovistă – melanj de influențe externe și încercări de a influența mersul lumii (12 pagini)
  5. A utilizat Mihail Gorbaciov concret și conștient ”Metodologia Scop Mijloc” în strategiile și tacticile sale reformiste, sau povestirea actuală (2013) a unor fapte de atunci este redată cu termeni preluați din MSM?  Concluzii. Sugestii bibliografice.

 

 

NOTA: (Prezentarea și pseudorecenzia cărții ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika” de Mihail Gorbaciov (n. 1931), Editura Litera, traducere de Justina Bandol, cu o Prefață de Adrian Cioroianu, 651 pagini. Originalul în limba rusă a apărut în anul 2013 cu titlul de ”Naedine s soboi: vospominania i razmîșleniia”)

 

 

Prima parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/09/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-1/

 

A doua parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/12/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-2/

 

A treia parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/28/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-3/

 

A patra parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/02/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-4/

 

Notă: la fiecare dintre episoadele acestei pseudorecenzii voi relua sinteza (de mai jos) în mai multe puncte,  cu eventuale modificări ce au rezultat dintr-o relecturare a cărții, din realitățile momentului sau din dorința de a oferi o formulare mai clară. Cititorii pot face și o lectură separată a acestor punctări sintetice cu folosul de a vedea cum pot să se transforme niște texte în funcție de noile contexte, subtexte sau pretexte.

 

  • Mihail Gorbaciov – medicul curant al bolnavului imperialist sovietic a săpat adânc și temeinic o groapă pe măsura celebrului viitor decedat. Este moartea Imperiului Răului o eroare politico-medicală gorbaciovistă sau a fost sfârșitul firesc al unui sistem anacronic și împotriva naturii? Este, în orice caz, o realizare măreață a gândirii medical-politice sovietice: simultan cu rețeta prescrisă pentru însănătoșirea bolnavului de către ”medicul” Gorbaciov să accepți eutanasierea și să emiți certificatul de deces prin ”democratul”  Elțîn, Prim Secretar al CC al PC al Rusiei, și să asiști impasibil la ceremonialul funerar pregătit de președinții a trei foste republici sovietice: Ucraina, Rusia, Belarus.
  • Boris Elțîn (”Țarul Boris”) a dat lovitura de grație statului sovietic și a coborât – în extaz și în adânc –  sicriul statului sovietic imperialist în groapa săpată de Gorbaciov. Un șir de președinți americani (Nixon, Reagan, Bush, Clinton) i-au cântat, fericiți, prohodul.
  • Vladimir Putin dorește cu ardoare întoarcerea mortului de la groapă. Rebotezarea fostului imperiu cu numele de Uniunea Euroasiatică sugerează clar că este vorba despre continuatoarea Uniunii Sovietice, dar și despre o contrapondere fermă și agresivă la adresa Uniunii Europene și a Statelor Unite. Deputații putiniști îl acuză, în luna mai 2014 (http://www.mediafax.ro/externe/un-grup-de-deputati-rusi-cere-judecarea-lui-mihail-gorbaciov-pentru-destramarea-urss-12446188), pe fostul președinte al Uniunii Sovietice de impericid. Memorialistul Gorbaciov are doar cuvinte de ocară pentru ”veselul” Elțîn și doar cuvinte de laudă pentru nostalgicul gorbaciovist-leninist Putin. Propunerea mea, din anii 90 – ca soluție necesară și posibilă de asigurare a păcii și prosperității pe termen lung – este crearea de urgență și în mod temeinic a Uniunii Euroatlantice care să reunească (pentru început) Americile, Australia, UE, Japonia, Israel și Turcia.
  • Dialog peste decenii între fostul director al CIA și președinte american George Bush (1981 – 1989) și fostul KGB-ist și premier-președinte rus Vladimir Putin (1999 – prezent). Va deveni oare o regulă ca directorii de servicii secrete să devină șefi de stat?
  • Mihail Gorbaciov ne deslușește – parțial, dar fundamental – poziția și rolul Ucrainei în imperiu, în afara acestuia și împotriva supraviețuirii imperiului. Concluzia mea: imperiul rus nu poate fi refăcut decât pornind de la fundamentele geopoliticii imperiale (Drang nach West!, sau în varianta rusă: Do Berlinu!), pornind din Ucraina. De aici și importanța crucială pentru Occident și NATO de a nu recunoaște niciuna dintre modificările de frontiere făcute de Rusia prin forța armelor, a propagandei și a promisiunilor mesianice în teritoriile care definesc în plan internațional statul ucrainean.
  • Câteva interesante considerații perestroikiste personale despre gerontocrația feudală sovietică (De la Lenin la Gorbaciov) descrise de memorialistul Gorbaciov demonstrează că bolșevismul rus a fost un feudalism de stat cât se poate de primitiv, dar  care aspira la o modernizare industrială și militară care să impună teamă și respect restului lumii.  N-a fost să fie…
  • Un istoric poet(ic) și un om politic amator – Adrian Cioroianu – îl descrie pe Gorbaciov ca ”inovator al Istoriei”. Consider metafora ca fiind exagerată. Gorbaciov este doar noul Lenin (cel din ultimii săi ani de viață,care a pus sistemului creat de el un diagnostic destul de corect: ineficiență cronică), care a propus și impus remedii neadecvate în vederea unei iluzorii însănătoșiri, apoi a tras o concluzie și a închis o paranteză (ambele triste pentru sistemul totalitar și imperial sovietic rus). Toate acestea s-au desfășurat într-un crâmpei de istorie umană. Acest crâmpei (o simplă paranteză istorică) a durat, din păcate,  peste 7 decenii.
  • Ucraina este descrisă în carte ca fiind teritoriul în jurul căruia s-au desfășurat evenimente importante în timpul revoluției bolșevice, în timpul celui de-al doilea război mondial, în fisurarea URSS ului, dar și în destrămarea definitivă a statului sovietic. Nu în ultimă instanță se conturează și speranțele – trecute și recente – ale lui Gorbaciov de refacere a statului sovietic, speranțe legate de Vladimir Putin (noul Stalin?). Pentru Gorbaciov, Putin este șansa Rusiei de a redeveni un imperiu cu impact mondial major. În triada puterilor principale din acest secol (SUA + UE, Rusia, China) personal cred că se va aplica mereu principiul demonstrat în triumviratele romane: doi se aliază împotriva celui de-al treilea, cu gândul să-l slăbească pe partenerul rămas și să domine nestingherit mapamondul…
  • Tot în categoria ”memorialistică pe tema destrămării Imperiului Răului” recomand cartea generalului moldovean (fost sovietic) Ion Costaș, ”Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război ”nedeclarat””, Ed Rao, 2012, 666 pagini, unde se devoalează mai clar unele dedesubturi ale politicii gorbacioviste, dar și sublinierea implicării KGB în procesele perestroikiste. O carte mai recentă, semnată de Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial. Culisele loviturilor de stat din URSS”, Ed Ștefan, București, 2014, 302 pagini, are meritul de a pune punctul pe i tocmai în ce privește aspectele ocolite sau tratate superficial de Gorbaciov în cartea ”Amintiri”. Tot la capitolul ”recomandări bibliografice” amintesc volumul intitulat ”Scrieri alese” de Mihail Gorbaciov, apărut la București, în Editura Politică în anul 1987.

 

 

 

Episodul 5 A utilizat concret Gorbaciov Metodologia Scop Mijloc în strategiile și tacticile sale reformiste, sau povestirea unor fapte de atunci este redată cu termeni preluați din MSM? Concluzii și sugestii bibliografice

 

Unele dintre cărțile pe care le citesc și le (pseudo)recenzez sunt alese pe criteriul utilizării sau nu a Metodologiei Scop Mijloc (dacă da, cum?; dacă nu, de ce?). Am avansat deja, în episoadele anterioare, ipoteza că esențe ale MSM ar fi putut fi cunoscute și utilizate de lideri de varii ranguri, de la noi sau de aiurea. Nu pot ocoli faptul că am căutat să fac larg cunoscută această metodologie transdisciplinară, postmodernă, holistico-enciclopedică și umanistă, atât în țară cât și în afară, atât în anii 80 – 90 ai secoului trecut, cât și în noul mileniu. Micile senzații că cineva imi supervizează/ monitorizează activitatea le-am pus pe seamna gradului de noutate și de utilitate a acestei modalități de gândire, simțire și (decizie de) acțiune, pe care o consider benefică pentru aceia care îi pătrund esențele și fac antrenamente adecvate. Nefiind afiliat partidic și neactivând în niciun fel de organizație (cu excepția UGB), deci nefiind o persoană publică, – concluzia logică ce rezultă este că orice cercetare cu grad de noutate și utilitate  prezintă interes major pentru organizațiile plătite din bani publici (uneori și privați) pentru a aduce la cunoștința conducătorilor informații care să se poată utiliza în procesele decizionale. (Este știut și faptul că ofițerii de teren adună săracii, dar când să fie citite și folosite de către decidență, mai va… Adică, plicurile rămân adesea nedesfăcute și, evident, necitite deoarece aleșii neamului sunt mereu în campanii electorale respectiv în campanii de adunare de fonduri/ șpăgi). În 1990, interesul pentru MSM creștea, eu însumi fiind mirat că tocmai cei care se uitau crunt la mine deveniseră excesiv de prietenoși. Abia mai târziu am realizat că prin asta se mima schimbarea… În fine, abia reușeam să dau explicații, în stânga și-n dreapta, despre cum e cu noua paradigmă. Peste puțin timp auzeam aceste explicații în gura unor personalități politice care vroiau să impresioneze auditoriul cu moduri noi de a soluționa problemele țării. Cel mai vizibil caz (dar și cel mai jenant) a fost cel al lui Petre Roman care a lansat la un post tv ideea că va folosi un mod nou de analiză și predicție bazat pe scopuri și mijloace. Din păcate, la mijlocul explicațiilor a încurcat conceptele și a schimbat subiectul…  Prin 2008 (parcă) am participat la o Conferință internațională la Volgograd (fostul Stalingrad) unde am avut câteva întâlniri cu o doctorandă rusoaică a cărei temă era legată de teoria acțiunii umane. Am încercat să fiu cât mai clar și bine argumentat pentru a fi sigur că măcar acolo va fi folosită MSM. Și exemplele s-ar putea  înșira pe zeci de pagini. Simplul fapt că în editoarele electronice de texte atât în limba română cât și în limba engleză cuvântul cheie al MSM – adecvare/ adequacy – apărea ca fiind necunoscut fiind solicitat să caut altul sau să-l adaug la dicționar. După câțiva ani frecvența utilizării cuvântului adecvare/ adequacy a crescut impresionat. Opinia mea este că fenomenul este unul cât se poate de normal. Un belgian și-a elaborat și susținut teza de doctorat pe critica MSM, iar articole pe această temă s-au publicat în număr tot mai mare. Știu că există o anumită invidie între cercetători în cazul în care unul dintre ei are o idee mai … îndrăzneață. Cineva mi-a destăinuit faptul că el crede că MSM este ”o mare prostie”, pentru ca peste câtva timp să citesc articole semnate de el și care erau, esențialmente… MSM. Am dedus de aici că refuzul unor experți din cadrul Ministerului Educației de a introduce MSM în școală nu se datora faptului că nu acceptau tezele acestei teorii, ci pentru că doreau să se afirme ei înșiși cu … ”ceva nou”. Am propus, cu decenii în urmă, dar cu reluări la fiecare 3-4 ani, ca MSM să fie predată în școlile elementare (eventual și la grădiniță), specializările urmând a fi doar apanajul nivelurilor master, doctor și postdoc. Este deja acum cunoscut că la inițiativa unor ”tovarăși” de la minister, la ciclul primar s-a introdus disciplina de ”Fericire” și cea de ”Finanțe”. La o simplă analiză este ușor de observat că ”fericire” este un alt nume pentru ”adecvare”, iar etimologia cuvântului ”finanțe” face trimitere la ”fin”s, adică la scopuri. Dacă intenția reformatorilor din Educație era să ajute copiii să gândească corect ar fi fost suficient să compacteze chiar mai multe discipline – coerente și corelate – având avantajul de a promova trandisciplinarizarea, de a crește eficacitate predării și chiar eficiența acestui proces. Din păcate, cred, împreună cu alți comentatori și cititori ai unui interesant articol din The Guardian (http://www.theguardian.com/higher-education-network/blog/2014/may/30/universities-interdisciplinary-research) că sistemele de educație și cercetare au devenit cam peste tot în lume mici business-uri cu reguli inovate și schimbate ca în modă: cel care lansează o modă are deja torul pregătit pentru producția de serie: criterii de evaluare a cercetării care nu pot filtra impostura, ba chiar dimpotrivă! Am adăugat și eu un mic comentariu (care era de fapt o atenționare a faptului că articolul propunea ceea ce eu propun de multă vreme…): ”In some articles published in the Journal Economy Trandisciplinarity Cognition (http://www.ugb.ro/etc/etc2009no2/edit.pdf ) I have written about the necessity to overpass disciplinarity and interdisciplinarity and go to transdisciplinarity So interdisciplinarity is a trap we need not enter, just because the interdisciplinarity means to underline the power of disciplines. That is why I have launched the slogan: ”Science is dead! Long live transdisciplinarity!” I am ready to cooperate with any person or institution eager to reform the modern education system and pass to a postmodern, transdisciplinary one. I have written tens (maybe hundreds) of articles to demonstrate a different way of doing education and research is quite necessary. Please use my FB messages address: http://www.facebook.com/ liviu.drugus in order to have dialog on these hot themes”. Apoi am comentat și pe un cont de FB: ” ”Science is dead! Long live knowledge!” (în traducere liberă, această formulă, lansată de mine în primii ani ai acestui secol, poate fi expusă astfel: ”Jos disciplinaritatea! Trăiască transdisciplinaritatea!”) Când am propus restructurarea din temelii a educației în postmodernitate lumea era mai mult decât iritată, deranjată și/ sau nedumerită. Ei, dacă ideea vine de la/ via The Guardian asta e cu totul altceva… Nimeni nu e profet în țara lui… Dacă transdisciplinarizarea și reforma academică vine din exterior, hai să ne închinăm exteriorului.       http://www.ugb.ro/etc/etc2009no2/edit.pdf Desigur, metoda transdisciplinară la care am făcut referire nu era alta decât MSM.

Am făcut această ”introducere – pledoarie” pentru a înțelege de ce urmăresc, în articole și cărți, modul de gândire, simțire și acțiune al autorilor. În cartea de memorialistică a lui Gorbaciov se utilizează în suficiente locuri binomul scop-mijloc, și mai ales (cel puțin în traducere) se renunță la obsesivul cuvânt ”obiective” în favoarea cuvântului ”scopuri”. Chiar acolo unde traducătoarea a păstrat cuvântul ”obiective” am detectat și elemente de MSM. Am făcut în alte pseudorecenzii considerații asupra importanței acestei schimbări. De asemenea, în aproape fiecare dintre cele aproape o sută de pseudorecenzii scrise până acum am subliniat aspecte care țin de buna înțelegere și aplicare a MSM. Invit cititorii să mediteze puțin și asupra acestei străvechi, dar foarte actuale ziceri: „Mai vârtos să înţelegi ce citeşti, că a citi şi a nu înţelege este a vântura vântul şi a fierbe apa”. (Miron Costin).

 

În perioada embargoului american asupra exportului de grâne către SUA, Gorbaciov – în calitatea sa de membru al Biroului Politic al CC al PCUS – a fost somat de Brejnev să elaboreze un ”Program alimentar” prin care să fie diminuate, eventual anihilate efectele acestui embargo asupra stării de spirit a populației. Iată cum descrie Gorbaciov modul său de gândire și acțiune pentru îndeplinirea sarcinii primite: ”La început trebuia să stabilim obiectivele, să găsim abordările și modurile de a le pune în practică” (p. 265-266). În terminologie exprimată în stil MSM: pentru început trebuie să definești cu maximă claritate scopurile, fezabilitatea atingerii acestora, nivelul lor de imperativitate, situarea lor într-o ierarhie de scopuri deja existente. Apoi, (dar asta imediat dacă nu chiar concomitent cu enunțarea scopurilor), trebuia făcută lista cât mai larg posibilă a mijloacelor, modul de interacționare și combinare a acestora, estimarea rezultatelor generate de utilizarea mijloacelor, amplificarea direcțiilor care asigurau rezultate așteptate și pozitive și blocarea direcțiilor care generau rezultate neașteptate. Deja suntem în faza a treia, evaluarea rezultatelor în vederea stabilirii gradului de adecvare a mijloacelor utilizate la atingerea scopurilor propuse. Există și posibilitatea renunțării la unele scopuri, ajungerea la concluzia că o scădere a nivelului acestora este necesară sau trebuie reformulate atât scopurile câr și mijloacele.  Apoi, totul se reia. Iar grila de evaluare are doar 27 de variabile care – cel puțin teoretic – ar trebui aplicate cvasiconcomitent în analiza nivelului de adecvare S/M la aproape fiecare moment al acțiunii îndreptate spre un anumit scop. De aceea, gândirea de tip MSM este continuă, transdisciplinară, conexată la sentimente/ simțiri și generatoare de acțiuni sau inacțiuni, iar șansa aplicării acesteia în bune condiții este determinată de vârsta la care începe pregătirea în spiritul acestei paradigme de acțiune. Toate acestea se numesc, cu un singur cuvânt, management.  Dar despre cât de multă Metodologie Scop Mijloc cunosc liderii politici și economici ar putea spune mai exact liderii înșiși…

Iată încă o secvență în care Gorbaciov își exprimă ideile folosind binomul scop-mijloc: ”Pentru noi negocierile erau un mijloc de unire a eforturilor mai multor state cu scopul de a obține rezultate pentru toate părțile” (p. 302). Aceasta era o strategie de tip win-win care, după cum se știe deja, a dus la pierderea jocului…. cel puțin pentru un sfert de secol.  După dispariția URSS, Gorbaciov încearcă să vadă unde s-a greșit și ce s-ar fi putut înfăptui pentru ca Uniunea să nu se destrame: ”Cotitura către o economie de piață cu caracter social s-ar fi putut face și ar fi trebuit făcută mai devreme și mai consecvent. Chiar în anii 1990-1991 ne-am fi putut înfrâna și am fi putut preveni distrugerea  pieței bunurilor de consum, folosind în acest scop toate mijloacele necesare, inclusiv o reducerea mai însemnată a cheltuielilor militare” (p. 543). În terminologie MSM, acest text ar suna astfel: scopurile concurente necesitau mijloace substanțiale pentru atingerea lor. În ideea de a nu compromite toate scopurile era necesar să renunțăm la unele dintre ele (înarmarea) iar mijloacele astefel eliberate să fie redirecționate către susținerea unora dintre scopurile vitale: investițiile în agricultură, în infrastructură, în educație și în industrie. Șansele atingerii acestor scopuri ar fi sporit în condițiile renunțării la struțocămilescul concept ”economie socială de piață”, în fapt o găselniță propagandistică prin care s-a indus iluzia că comunismul și capitalismul pot fi (con)topite într-un model economic mixt, nici comunist, nici capitalist, mai exact și capitalist și comunist deopotrivă (logica terțului inclus).

Sper că cititorul atent a observat cât de utilă este aplicarea MSM în înțelegerea dedesupturilor unor mișcări politice și economice subtile și cu bătaie lungă. Iar procesul de refacere a structurilor feudalo-bolșevice este în plină desfășurare, confirmând ipoteza avansată de generalul Costaș: totul a fost supus unui scop (politico-electoral) de natură economică. Odată încheiat acest proces, prin aplicarea unei legislații adecvate, vom putea avea clase antreprenoriale în fostele țări comuniste, adică va fi începutul construirii firești a unui capitalism adecvat secolului 21. Disocierea politicului de economic, a economicului de politic respectiv disocierea scopurilor de mijloace și a mijloacelor de scopuri este ABSOLUT imposibilă, înțelegând acum mai bine de ce autoritățile diriguitoare din lumea întreagă preferă să disocieze cele două aspecte în facultăți ”de profil”, eventual contrapuse și supuse unor false dispute teoretice referitoare la primatul uneia asupra alteia. Rostul ”specializărilor” și a disocierilor pe discipline înguste a fost ”soluția” modernității la explozia de informații, iar răspunsul meu și al adepților la transdisciplinarizarea educației constă tocmai în compactizare/ esențializare/ sintetizare. Am criticat, în această pseudorecenzie, concluzia lui Gorbaciov, conform căreia economicul era cheia problemei, în timp ce marile schimbări au fost, în fapt, mai întâi, una politică. Formularea corectă a întrebării este însă următoarea: cheia problemei este politico-economică sau economico-politică? Oricare ar fi modul concret de a răspunde la dilema de mai sus, cheia problemei este de natură etică, respectiv de definire clară a scopurilor și de adecvare permanentă a mijloacelor la scopuri, respectiv a scopurilor la mijloace. Cu alte cuvinte, Metodologia Scop Mijloc, bine înțeleasă, aprofundată, corect și continuu aplicată poate fi de mare folos…

Interesant mi se pare și faptul că ambasadorul Rusiei la București a acordat, pe data de 17 mai 2014, ora 22.30 – 23.00, un interviu postului de TV Digi 24, interviu pe parcursul căruia ambasadorul a vorbit despre obiective (i.e. scopuri) și mijloace. Mai ciudat mi s-a părut faptul că traducătorul a tradus cuvântul ”mijloace” (”means”) prin ”metode”. Diferența poate fi substanțială, ținând cont că ambasadorul viza chiar dimensiunea instrumentală concretă… Traduttore – tradittore…

În derularea evenimentelor din Ucraina, Vladimir Putin (cel care – se speră de către nostalgici – va reface imperiul rus/ sovietic) a aplicat în mod adecvat, pe termen scurt, Metodologia Scop Mijloc. În câteva pasaje din cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”) și Mihail Sergheevici Gorbaciov arată că judecă lucrurile (oarecum) prin prisma MSM. Le voi dedica acestor pasaje un episod aparte (episodul 5). Filiera apropierii lui Putin de acest mod de gândire este, cred: Aristotel – Marx (mare iubitor de Aristotel) – SpinozaMachiavelli – Lenin – Nietzsche – Hitler – Stalin – Gorbaciov – Putin. Desigur, nu pot ocoli adevărul că forma concretă, sistematizată și teoretizată a Metodologiei Scop Mijloc îmi aparține… Iată câteva dintre dovezile că MSM a fost folosită, până acum, în mod (majoritar) corect, dar probat deocamdată pe termen scurt, de către urmașul ideologic al lui Lenin și Gorbaciov, Vladimir Putin, dar fără a mă putea pronunța asupra soldului contului Beneficii și Pierderi pentru fiecare caz în parte, neavând date concrete. Iată etapele MSM folosite de Putin:  a) o definire clară a scopurilor de urmărit (1. finale, adică strategice; 2. intermediare, adică tactice; 3. imediate, adică operaționale); b) o gamă extrem de largă de mijloace cu combinații inedite, cu o alternare rapidă a mijloacelor (temporale, spațiale, propagandistice, de imagine, de comunicare, sentimentale, istorice, financiare, economice, politice, militare, umane, informaționale, energetice, legale sau/ și ilegale etc.). Unul dintre mijloace este chiar specialitatea de bază a președintelui rus: cumpărarea de influențe în mass media, propagandă subversivă și bănci: http://www.paginaeuropeana.ro/un-analist-american-avertizeaza-romania-sa-se-fereasca-in-urmatorii-ani-rusia-va-cumpara-mass-media-si-banci/ ; c) renunțarea la un traiect ce pare a fi dezavantajos în plan strategic sau tactic și inițierea unui proiect alăturat dar care face parte din ansamblul de scopuri urmărite; d) jocul la cacealma (la derută), devierea atenției prin lansarea de teme, probleme colaterale etc. care se constituie în mijloace de  apropiere de scopul propus. În mod evident (văzut prin prisma rezultatelor) Ucraina s-a aflat mereu în defensivă, iar conciliatorii occidentali au temporizat la maxim măsurile împotriva Rusiei. Va fi interesant de văzut, peste un număr de ani, ce va scrie Putin în ”Amintirile” sale… Probabil ceva foarte asemănător cu ceea ce va scrie și Gorbaciov în viitoarele sale cărți de memorialistică… deoarce ambii împărtășesc aceleași năzuințe și agreează modul de gândire și acțiune (managementul) bazat pe scopuri, mijloace și adecvarea scop/mijloc.

Concluzie

Am citit cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”, Ed Litera, 2013, scrisă pe parcursul mai multor ani și publicată de Mihail Gorbaciov în 2013, la îndemnul/ sugestia făcut(ă) de Grigore Cartianu într-o emisiune nocturnă la Nașul TV. Sper ca îndemnul său să fi prins la cât mai mulți doritori de cunoaștere și de – în măsura posibilului – adevăr. Cât despre traducătoarea cărții, Justina Bandol, aș fi zis că este în mod sigur basarabeancă (stabilită sau nu în România), dar pagina sa de FB (justina.bandol) spune că Justina Bandol a făcut liceul și universitatea în România. Dar, notele de subsol, unele cuvinte și sintagme folosite trimit cu gândul la un român de la Chișinău, bun cunoscător al limbii și a culturii ruse și sovietice. Câteva exemple: ”Se vedea terenul dacei, luminat de lămpile de noapte…” (p. 20). Sau: ”Venit în concediu, se oprea întotdeauna nu la dacea, ci… ” (p. 204). Cuvântul ”dacea” nu există în limba română. În schimb avem cuvintele ”vilă”, ”casă de vacanță”, ”casă de protocol” folosibile în funcție de caz.  De altfel, la doar câteva rânduri mai jos traducătoarea folosește sintagma ”vilă prezidențială”…  Pentru acronimul rusesc TOZ există cuvântul românesc ”întovărășire” (vezi pagina 37).  Expresia ”așa a și fost” este un calc după limba rusă, în timp ce corespondentul românesc este ”chiar așa a fost”.  Pentru Gorbaciov, dar și pentru traducătoare, exista, în 2013, încă orașul Stalingrad deși, după moartea lui Stalin (1953) acesta a revenit la denumirea anterioară, aceea de Volgograd (p. 71). Practic, denumirea de Stalingrad a fost folosită doar pentru perioada 1925 – 1961. Slugărnicia comuniștilor din lagărul socialist a făcut ca fiecare țară satelit să aibă (imediat după moartea satrapului georgian sovietic bolșevic) câte un oraș cu numele de Stalin. În România, Brașovul a fost, pentru un timp ”Or. Stalin” (deși propunerea inițială era ca Sibiul să poarte onorantul/ infamantul nume, s-a renunțat la această propunere din cauza brandului ”Salam de Sibiu” ce urma să devină… ”Salam de Stalin”).  Un moldovenism/ basarabenism/ regionalism este și traducerea ”azurele” (p. 220) pentru floarea numită ”albăstrele”. Cuvântul ”combiner”, de asemenea, nu există în limba română. Putem folosi ”șofer de combină”. Atât în Basarabia cît și în Moldova și Bucovina din România se folosește adesea englezismul ”combainer”. Tot o neglijență de traducere o reprezintă și transcrierea ”Leonard” în loc de Leonid (Ilici Brejnev). (p. 252). Un semn de întrebare apare și asupra traducerii acronimului KGB (Komitet Gosudarstvennoi Bezopasnosti) prin ”Comitetul pentru Securitate Națională”. Cred că traducerea corectă era Comitet pentru Securitatea Statului. (vezi p. 309). Grafierea cuvântului ”eterodoxie” (p. 333) ar fi mai corectă, cred, în forma ”heterodoxie”. Traducătoarea Justina Bandol îl contrazice pe Gorbaciov în privința unor date furnizate de către acesta. Astfel, autorul ”Amintiri”-lor scrie că la înmormântarea lui Enrico Berlinguer au participat sute de mii de oameni, dar traducătoarea scrie că au participat peste un milion de oameni… Iată cele două texte: Gorbaciov: ”Ceea ce am văzut la Roma mi-a lăsat o impresie puternică, de neșters. Doliul era național. La înmormântare au venit sute de mii de oameni” (p. 345). Justina Bandol: ”... iar la înmormântarea de la Roma au participat peste un milion de oameni” (p. 344).  Viteza cu care s-a tradus și publicat cartea este – presupun – cauza principală a inadvertențelor sau chiar neglijențelor care deranjează cititorul atent. Spre ex. denumirea rusă ”Komsomolsk-na-Amure” (putea fi echivalată, măcar ca o notă de traducător, cu denumirea românească ”Komsomolsk pe Amur” (p. 415).  Tot referitor la denumiri, traducătoarea crede că ”cuca măcăii” (p. 469) este un substantiv comun care ar sugera, eventual, locul ”unde și-a înțărcat dracul copiii”. În realitate, avem de-a face cu o localitate concretă din județul Argeș care și-a schimbat numele în renume… Vezi: http://martzian.wordpress.com/2011/08/29/unde-este-cuca-macaii/.

 

Este deja de domeniul investigațiilor istorico-jurnalistice și deontologice misiunea de a compara textul gorbaciovist original al Declarației sale din 15 ianuarie 1986, cu acela publicat, în carte, în Anexe.  Sugerez acest lucru cunoscătorilor de limbă rusă, cu scopul de a verifica, prin comparație, care dintre texte, cel publicat în anul 1987 (în volumul Mihail Gorbaciov, Scrieri alese, Editura Politică, București) sau cel tradus și publicat în anul 2013, este mai apropiat de originalul publicat în 1986. Spun asta deoarece cele două texte diferă mult atât ca stil de traducere, cât și ca lungime. Este posibil ca Gorbaciov însuși să facă o selecție a paginilor din acea Declarație, dar este posibil ca Editura Litera, (dar și traducătoarea Justina Bandol) să fi operat anumite modificări față de originalul rus al cărții de față, modificări ce ar trebui consemnate ca atare, cu motivațiile de rigoare. În cazul în care selecțiunea textelor aparține  chiar lui Gorbaciov, fără a menționa acest lucru, gestul este cu atât mai condamnabil, fiind unul asimilabil mistificărilor bolșevice tipic leniniste și staliniste. Am procedat la această atenționare din considerentul că unele omisiuni din textul original pot să devoaleze unele atitudini sau intenții ale autorului de a cosmetiza adevărul istoric, atât de relativ și de firav în aceste momente de încercări de restaurație imperială rusă (și chiar sovietică). Restaurațiile reverberează și influențează pe cei slabi. Un exemplu: preocuparea guvernului Ponta de a mângâia și de a accepta (într-o formă sau alta) ambițiile imperiale ale președintelui Putin se poate deduce și dintr-un fapt aparent banal, dar extrem de grăitor. În seara zilei de 27 mai 2014, la Radio România Actualități, în cadrul emisiunii de seară pentru copii s-au transmis câteva povestioare din literatura sovietică… Așteptăm ca RRA să transmită pilde socialiste/ revoluționare și din alte literaturi cum a ar fi cele din Coreea de Nord,  Cuba sau Mongolia…  (O posibilă explicație a ”sovietizării” României este oferită de George Friedman, președintele Stratfor, în ziarul Adevărul din aceeași fatidică dată, 27 mai 2014: http://adevarul.ro/international/rusia/george-friedmanrusia-isi-foloseste-serviciile-informatii-manipula-procesul-politic-romania-1_5384b57e0d133766a80d084d/index.html ).

Pentru aceia dintre însetații de cunoaștere care nu acceptă să plătească 52 de lei pentru cartea în discuție, aceste rânduri ale mele pot ține fie chiar locul cărții, fie să reprezinte un îndemn pentru a face efortul financiar cerut. Pentru mine – care sunt un critic al modului adesea mincinos, interesat, partizan, incomplet, incorect etc. în care se (pre)face și se predă istoria – memorialistica  este un posibil corector informațional. Cu precizarea că cititorul ar trebui să aibă permanent în minte că și autorul unor memorii are propriile interese, nivelul său de cultură și de educație și că orice afirmație a sa trebuie luată ”cum grano salis”, adică cu rezerve, cu îndoială, până la apariția unor documente, eventual până la deschiderea arhivelor secrete. Gorbaciov vrea să arate și uneori chiar pare a fi un om sincer, unul care a fost educat să afirme doar adevărul și numai adevăral. În mod cert școala sovietică, supervizarea societății de către serviciile secrete, nu sunt cel mai bun garant că absolvenții acestui sistem de educație au fost crescuți în spiritul adevărului… Dimpotrivă! Și o recunoaște Gorbaciov însuși pe parcursul cărții. Oamenii politici – fie și un Laureat al Premiului Nobel pentru Pace obținut în 1990, cum este Gorbaciov –  nu au ca specialitate și finalitate promovarea adevărului. Or, chiar și la zenitul vieții sale, autorul cărții de față încearcă să formuleze descrieri și aprecieri care să fie luate drept adevăruri, în pofida unor omisiuni evidente. Printre aceste omisiuni se află și legătura pe care a avut-o cetățeanul Gorbaciov cu KGB ul sovietic, legătură pe care doar arhivele o vor putea proba.  Gorbaciov nu a fost nicidecum dușmanul și ucigașul URSS, așa cum adesea se mai crede, ci a fost doar groparul sistemului, medicul său curant  și – acum – nostalgicul vremurilor imperiale și doritorul întoarcerii mortului de la groapă, alături de urmașul și idolul său Vladimir Putin. Ideologic vorbind, Gorbaciov este un leninist întârziat, un bolșevic feudal care visează la recrearea Imperiului Rus, indiferent de riscuri și mijloace.  Gorbaciov este un ”umanist”, în sensul foarte larg al cuvântului, însă în niciun caz nu este un sentimental. Dar tot o formă de ”umanism” bolșevic a fost și execuția cuplului dictatorial român, în ziua de Crăciun a anului 1989. Ironie a soartei, ”moartea” politică a politrucului și dictatorului comunist Mihail Gorbaciov a avut loc tot în ziua de 25 decembrie (la exact doi ani după moartea dictatorului român Nicolae Ceaușescu). Avansez aici ipoteza că atât moartea soților Ceaușescu cât și ”moartea” dictatorului imperial sovietic în ziua Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos nu este deloc întâmplătoare…  Și asta nu doar din niscai motive/ cauze religioase sau teologale.

Cunoașterea cauzelor și a consecințelor căderii (incomplete) a comunismului de tip sovietic din Europa merită făcută pentru a avea șansa de a întrezări cauzele și consecințele faptelor politice cotidiene similare, de la niveluri naționale sau regionale. Cred că ar merita făcută o comparație între căderea comunismului în URSS și necăderea comunismului în Republica Populară Chineză, deși strategiile occidentale au fost identice și vizau deschiderea tuturor piețelor greu accesibile (nelibere) către un comerț cât mai liber.  Cu atât mai ciudat este faptul că acum economia Chinei zburdă vesel pe planiglob, dar nu am găsit analize care să precizeze cât din aceste dezvoltări/ succese se datorează sistemului centralizat (comunistoid) și cât liberalizării (totale?) a piețelor. Analiștii au de răspuns și la întrebări ca: este China anului 2014 o democrație sau o dictatură? Dar Rusia? Cartea lui Gorbaciov demonstrează că un lider democrat nu se formează peste noapte; cu atât mai mult o clasă politică nouă, cu adevărat democratică. Și încă ceva: realitățile ne demonstrează că toate evoluțiile dinspre dictatură spre democrație sunt reversibile, nu ireversibile cum s-a crezut cam prea multă vreme și cu prea mare ușurință. Chiar democrațiile vechi nu rezistă cu ușurință în fața tentațiilor socializante generate de criză și de nemulțumirile născute de aceasta. Trecerea de la democrație la dictatură se poate face într-o zi/ noapte; trecerea de la dictatură la democrație se face în decenii! Poate acest adevăr i-ar putea ajuta și pe analiști/ votanți/ cititori/ decidenți etc. să prețuiască mult mai atent valorile sistemelor politice democratice.

Până la urmă, răspunsul la clasica întrebare ”Cine ești dumneata domnule Gorbaciov?” încă se lasă așteptat. Memoriile au darul să ridice câte un colț al voalului așternut deliberat peste evenimente, dar, concomitent, tot ele astupă multe luminișuri care parcă ne ajutau să mai înțelegem câte ceva din evenimentele pe care (unii dintre noi) le-am trăit sau le-am studiat la școală în cu toatul alte forme și cu totul alte sensuri. Citind aceste memorii mă gândeam că ele nu diferă și nu pot diferi cu mult de eventualele memorii scrise de dictatorul român, în cazul în care decizia de eliminare fizică a acestuia nu ar fi fost luată deja chiar cu ceva ani înainte. Ceaușescu a murit cântând Internaționala. Dacă complotul din august 1991 ar fi reușit, iar dacă decizia ar fi fost luată ca și în cazul lui Ceaușescu (înainte de a fi extras de un comando specializat al unei mari puteri) este de presupus că și Gorbaciov ar fi cântat Internaționala.  Pentru argumentarea comparației de mai sus redau câteva pasaje din Epilogul Amintirilor și care probează și titlul pe care l-am ales pentru această pseudorecenzie în cinci episoade: ”Regret până azi că nu am reușit să duc corabia la cârma căreia am fost pus în ape mai liniștite, că nu am reușit să închei reformarea țării, că nu am izbutit să mențin perestroika în limitele concepției mele”. Reformarea țării ar fi însemnat revenirea la principiile leniniste primare, la conferirea de noi puteri KGB ului și, eventual, refacerea lagărului sovietic cu alte cuvinte. Exact cum îmi sugerau niște domni de la Chișinău să fac, în 1990, adică să traduc o carte de Economie politică din limba ”moldovenească” (limba română cu grafie chirilică), dar cu ceva schimbări de cuvinte: să scriu ”democrație” acolo unde în carte scria ”comunism” sau ”socialism”, să scriu ”economie socială de piață” acolo unde scria ”economie socialistă” etc. etc. Asta era reforma gorbaciovistă pe care marele cârmaci nu a reușit să o ducă la capăt: o reformă de formă, diformă și conformă cu ceea ce a mai fost. În România lui Ion Iliescu lucrurile nu erau prea diferite. Ba tovarășul Iliescu se ocupa cu pregătirea semnării Tratatului de prietenie și colaborare cu URSS, cu doar câteva luni înainte ca marea Patrie a Sovietelor să sucumbe…   Cineva s-ar putea întreba: ce rost are să mai redistribui informații și opinii ale bolșevicului leninist Gorbaciov, nostalgic al Imperiului Sovietic și ridicător la fileu al unor idei și mesaje pentru Vladimir Putin? Răspunsul este dat deja pe parcursul acestei pseudorecenzii, lucru pe care nu l-a făcut, spre regretul meu, prefațatorul cărții profesorul de istorie și fostul ministru de externe Adrain Cioroianu.

 

Orice carte poate fi citită în mai multe chei. Poate alți cititori vor fi atrași de alte aspecte, ignorate de mine aici, ceea ce argumentează în favoarea recenzărilor dialogale, respectiv a discutării recenziilor la fel cum se discută/ analizează cărțile… (De ex. rolul politic jucat de Raisa Gorbaciova ar putea fi studiat cu mai multă atenție de către alți recenzenți).  Propunerea mea ar fi ca metarecenziile (recenzarea recenziilor) să fie punctul terminus al epopeii unei cărți. Triada ”carte – recenzie – metarecenzie” ar fi un bun mod de a discuta idei, de a le plasa autorului sub forma unui feed back rafinat cu șansa rescrierii cărții în cauză sau a altora generate/ inspirate de comentariile cititorilor. Propunerea mea postmodernă din 1987 lansată sub titlul ”Cititorul – coautor” ar avea, în sfârșit, o concretizare cu bune și interesante consecințe culturale. De altfel, acesta este unul dintre rosturile pseudorecenziilor mele extensive (poate chiar obositor de lungi): reaprinderea dialogului cultural, aflat azi, atâta cât (mai) este, în continuarea simulacrelor dialogale din comunism, adică în mare suferință,.

A bons entendeurs, salut!

 

Sfârșit

 

Liviu Druguș   www.facebook.com/liviu.drugus       www.liviudrugus.wordpress.com

3 iunie 2014

 

Sugestii de lectură pe teme conexe

http://www.frontpress.ro/2009/09/dezvaluri-senzationale-ale-dizidentul-rus-care-a-copiat-arhiva-fundatiei-gorbaciov-adevarul-despre-1989-sau-de-ce-comunistii-au-cazut-in-picioare.html Revoluțiile din 89 facute de KGB și Gorbaciov                  30 sept 2009

http://www.gorby.ru/en/ Fundația Gorbaciov

http://www.cotidianul.ro/nationalismul-ideologia-secolului-xxi-237251/

Naționalismul – ideologia secolului XXI în COTIDIANUL.RO

 

Ion Costaș, ”Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război ”nedeclarat””, Ed Rao, 2012, 666 pagini

Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial. Culisele loviturilor de stat din URSS”, Ed Ștefan, București, 2014, 302 pagini

http://adevarul.ro/news/eveniment/rusii-nu-lua-romania-manipuleze-corupa-creeze-confuzie-devieze-influenteze-politicile-1_5385b61e0d133766a812a6d7/index.html

Reclame

Andrei Marga (tran)scrie ce cred geopolitologii americani despre năzuințele de mărire ale Rusiei și ne asigură că Rusia este garantul frontierelor și securității în Europa Centrală și de Răsărit. Nimic despre cum se simte România între ciocanul germano-american și nicovala rusă


(vezi primele trei recenzii din serialul de patru recenzii ale unor articole semnate de Andrei Marga și publicate de Mircea Arman în ”Tribuna” la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/)

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/andrei-marga-isi-reactiveaza-in-tribuna-prost-gestionata-de-administratorul-de-circumstanta-mircea-arman-abilitatile-de-fost-ministru-al-educatiei-ministru-de-externe-dire/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/criza-de-personalitate-a-lui-andrei-marga-criza-de-personalitati-semnalata-tot-de-andrei-marga-si-criza-de-manageri-culturali-veritabili-exemplificata-de-mircea-arman-de-la-revista-tribuna/

Mircea Arman revoluționează presa culturală clujeană, transformând o onestă tribună culturală transilvană într-o stridentă tribună ideologico-partinică declarat național-liberală (Vezi Editorialul din Tribuna 249, primul produs cultural publicistic marca Arman – brand al imposturii manageriale în plan cultural și al ignoranței juridice a unui jurist cu diplomă)
• Temele alese de diagnosticianul național-liberal Marga sunt de maximă actualitate: ICR și fililalizarea internă a acestei instituții, măreția germană, mărirea rusă, criza de personalități și, desigur lista contribuțiilor analitice va continua non stop, cel puțin atât cât liberalii vor mai fi la guvernarea țării, respectiv a județului Cluj. Din păcate (pentru Cluj, pentru Ziarul de Cluj și pentru revista ”Tribuna”) două din cele patru contribuții recente ale profesorului Marga sunt autoplagiate 100%)

Intro

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

În plină criză de personalități național-liberale (vezi și articolul lui Andrei Marga, ”Criza de personalități” din ”Tribuna” 258, p. 21, aducerea avocatului Mircea Arman în fruntea unei prestigioase reviste de cultură din Cluj fiind o foarte bună dovadă că liberalii naționaliști sunt în mare criză de personalități) revista ”Tribuna” cunoaște o perioadă de dramatică și constantă scădere valorică. Crezul axiologic ultraambițios (și cu un pronunțat iz electoral) al noului manager cultural clujean, conform căruia ”Singurul criteriu de publicare urmează a fi cel valoric, evantaiul disciplinelor și autorilor care urmeazã sã își facã loc în paginile publicației urmînd a fi semnificativ lãrgit”, se dovedește, număr de număr, a fi unul demagogic și pur partinic (vezi editorialul semnat de Mircea Arman, intitulat ”Noua Tribuna” la http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013). Acest editorial cuprinde, de fapt, programul managerial al lui Mircea Arman, program ce merită a fi mereu comparat cu rezultatele total nesatisfăcătoare (pentru orice persoană care urmărește și evaluează nepărtinitor publicistica românească actuală). ”Lărgirea semnificativă a evantaiului autorilor” s-a transformat deja în alocarea de spațiu tipografic doar prietenilor de partid/ (cel mult) de coaliție… Național liberalul Andrei Marga (pentru a mă limita, deocamdată, la acest exemplu) are deja rubrică proprie și permanentă în ”Tribuna”. Citind articolele critice (la modul general) scrise de Mircea Arman, îmi apare mereu în minte, ca o exemplificare a acestor negativități demne de a fi repudiate și chiar eliminate din presupusa elită culturală românească, imagineaa lui Andrei Marga. Și reciproc, ori de câte ori publicistul Marga publică în publicația condusă de Arman și trimite săgeți veninoase împotriva oamenilor de paie, a celor care practică ”minciuna sistematică și sistematizată”, mă gândesc imediat la Arman. Între cei doi manageri culturali se instituie, voit sau nu, un dialog-duel din care ar fi de dorit să iasă învinși amândoi, întru asanarea morală a mediului cultural românesc. Și totuși, ceva îi desparte decisiv: Arman scrie cu î din i (adică antiliescian; firesc devreme ce a fost dat afară din PSD), în timp ce național liberalul Marga scrie cu î din a (adică exact cum a indicat tovarășul social democrat Ion Iliescu).

A lăuda șeful publicației în care deja publici și vrei să publici în continuare sună a gudureală ieftină, pupincurism pe față și în public, spirit de gașcă/ de partid (național liberal). Iată ce spunea directorul ICR (pe atunci) Andrei Marga în dublu-publicatul articol (inclusiv în ”Tribuna”), intitulat ”Trei rezolvări”, despre revista ”Tribuna” și despre multigafeurul Mircea Arman (încă manager al publicației), chiar în revista ”Tribuna”: ”(Tribuna) începe să-și revină, după o îndelungată prăbușire și cădere în uitare, având acum, în sfârșit, un manager dinamic și inovativ”. Cui folosește o asemenea deformare a adevărului? Eu unul cred că nici lui A.M., nici lui M.A., dar nici lui Horea Uioreanu, șeful CJ Cluj, cel de care a depins numirea lui M.A. la conducerea ”Tribunei”. Am mai scris acest lucru și pe FB: atmosfera de teroare din redacția revistei ”Tribuna” aduce puncte negre atât pe chipul Clujului ca oraș cultural de primă mărime, cât și minusuri în lupta pentru câștigarea nominalizării Clujului la titlul de capitală culturală europeană (ca să nu mai spun că pune sub semnul îndoielii seriozitatea PNL aflat acum la guvernare). ”Managerul dinamic și inovativ” s-a dovedit deja total nepotrivit pentru o revistă de cultură unde ”personalul” este format din personalități și specialiști care au făcut cinste și onoare publicației. Stahanovismul și stilul dictatorial-partinic al juristului ajuns manager cultural nu poate eficientiza activitatea unei redacții de revistă, nu poate crea un climat de creativitate și de preocupare pentru calitate. Oare nu mai are PNL ul și alte sinecuri publice care să-l satisfacă pe ambițiosul ”manager dinamic și inovativ”? Chiar este ocupat și postul de director la Ape, și cel de director la Editura Tehnică?

Mircea Arman îl gratulează, în ultimele patru numere de revistă succesive, pe național liberalul și poliexcomunicatul Andrei Marga cu o rubrică permanentă intitulată ”diagnoze”, articolele publicate la această rubrică bazându-se preponderent pe trei surse: a) cărți americane și franceze recente, din care A.M. citează copios; b) cărțile publicate chiar de Andrei Marga (autocitarea repetată nefiind un semn de mare eleganță intelectuală); c) activitatea domnului Marga în calitate de director al Institutului Cultural Român (într-adevăr, o temă ce ar merita dezbătută în continuare…). Voi încerca să fac o recenzare a celor patru articole, formulând opinii care ar putea fi utile viitorului manager al ”Tribunei”, dar și celor care au ambiția de a scrie ”la gazetă” pentru a comunica puncte personale de vedere și nu doar pentru a fi o ”prezență” vizibilă (și atât!) în viața culturală a unei comunități. Scopul efortului meu de a analiza câteva articole din revista ”Tribuna” este acela de a compara programul managerial al lui Mircea Arman cu rezultatele aplicării acestui program, ceea ce poate fi util și celor care vor evalua viața culturală a orașelor aflate în competiții de genul ”capitală culturală europeană”. Totodată, am constatat, fără surprindere, similitudini esențiale între stilurile și ”modus operandi” ale lui Andrei Marga și Mircea Arman, partea mai curioasă fiind însă aceea că scriiturile celor doi fac trimiteri aproape directe unul la celălat, chiar și într-o manieră critică acută… Faptul că Andrei Marga este o persoană bine cunoscută în lumea politică și culturală românească probează faptul că nu am căutat cel mai slab autor pentru a susține ceea ce vede de altfel foarte multă lume, ”prăbușirea și căderea în uitare” a unei reviste cu o îndelungată tradiție în cultura română (mă refer la ”Tribuna” din perioada ianuarie – iunie 2013).
Din păcate, obiceiul (feudal al) pământului românesc (lipsa respectului față de proprietate care face ca furtul să apară ca o cararcteristică a românilor) se traduce și prin preocuparea bolnăvicioasă de a fura și de a minți. De ex., dacă publici un articol într-un ziar (de ex. în ”Ziarul de Cluj”) și apoi publici același articol peste câteva zile într-o revistă (de ex. în revista ”Tribuna”) fără a indica sursa (de ex. ar trebui ca textul republicat să poarte mențiunea: ”Acest articol este preluat din ”Ziarul de Cluj”, cu amabila permisiune a conducerii ziarului” sau ceva similar) înseamnă că ți-ai furat singur căciula, apoi minți spunând că nimeni nu ți-a furat nicio căciulă, știind că, de fapt, căciula ta este obținută prin furt. Lipsa acestei referințe transformă gestul republicării într-un act reprobabil de autoplagiere (act incriminat, la fel ca și plagiatul, cu pedepse penale). Prin urmare, merită să verificăm, atunci când facem o recenzie sau o evaluare de activitate, dacă respectivul articol nu este un autoplagiat. Așa am procedat și în cazul celor patru articole ale profesorului Marga. Două dintre ele, respectiv ”Trei rezolvări” și ”Criza de personalități” au mai fost publicate, anterior, în ”Ziarul de Cluj”. Pentru verificare vezi link urile: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/trei-rezolvari–110330.html (21 aprilie 2013, ora 21.17, 369 citiri, 0 comentarii); http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/criza-de-personalitati–111261.html 12 mai 2013, Ora 23.07, 376 citiri, 2 comentarii; Nu este exclus ca celelalte două articole cu ”Reflecții geopolitice” să apară în alte ediții ale ”Ziarului de Cluj”, sau în alte publicații, mai ”științifice”. Este de urmărit când și unde va apărea editorialul din 16 iunie apărut în ”Ziua de Cluj” (vezi: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/cateva-precizari–113034.html Ora 14.58). Numărul redus de comentarii și îndeosebi al comentariilor favorabile (chiar sugerez cititorilor să lectureze și comentariile) dau deja imaginea unui autor aflat în cădere liberă de popularitate și de credibilitate.

Ca o concluzie a acestei triste constatări (orice caz de autoplagiat ar trebui sancționat sau, cel puțin, ar trebui atenționate redacțiile în cauză în legătură cu riscul penal la care se expun) îmi exprim nedumerirea că procedeul autoplagierii folosit de Andrei Marga nu a fost stopat (chiar) de către managerul ”revoluționar” Mircea Arman, deși asta intră în fișa postului de manager cultural (lupta antiplagiat ca mod de promovare a valorilor autentice). Sper ca blogul http://www.plagiate.ro de la Cluj să înregistreze aceste abateri grave de la conduita jurnalistică a autorului și a conducerilor redacțiilor care tolerează asemenea autofurăciuni de căciulă.

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

IV

După cum ne-a obișnuit deja Andrei Marga cu stilul său ”creativ”, ”original”, ”novator” și dinamic în preluarea diferitelor opinii culese de prin cărți apărute în acest început de secol, nici în acest al patrulea articol intitulat ”Reflecții geopolitice. Năzuințele Rusiei” lucrurile nu se schimbă. Cel puțin un sfert din articol este alcătuit din citate, iar cel puțin jumătatate din articol reprezintă comentarii extrase cel mai probabil din aceleași cărți citate (stilul comentariului este același cu cel din citate…, terminologia aceeași…). Evident, tot după cum ne-a obișnuit deja, autorul nu catadicsește să ne spună cine și-a asumat responsabilitatea traducerilor. Atmosfera de mister este cvasitotală neștiind nici cine a tradus, nici unde este granița dintre comentariile autorilor citați și răsparafrazați pe de o parte, și opiniile personale, convingerile intime, speranțele profunde și contribuțiile originale la descifrarea – de către autorul A.M. – a ecuațiilor geopolitice europene și mondiale contemporane, pe de altă parte.

Clișeul de bază al acestui articol este lupta autorilor citați, dar și a autorului acestui articol, cu… clișeele. Adică, aveți grijă, dragi cititori cu clișeele astea care v-au intrat în cap, cum că Rusia nu este un pericol potențial și real pentru România și nu numai (vezi tensiunile permanente întreținute de Rusia în Republica Moldova, la Nistru). Nuuu, nici pomeneală… O spune explicit patriotul naționa(list)-liberal(ist): ”Clișeul răspândit de la mijlocul anilor 90 încoace, conform căruia Rusia este , va trebui denunțat”. Preocuparea profesorului Marga pentru denunțuri face parte din convingerile sale intime și ar fi meritat să rămână acolo, în propria sa intimitate. Dacă A.M. dorește să-și devoaleze aptitudinile în materie de denunțuri, atunci este liber să o facă. Apropos de libertăți. Profesorul A.M. nu-l ”denunță” pe acela care a indus clișeul cu Rusia ca ”țară fracturată, cu economie stagnantă și cu armată slabă”. Respectul domniei sale față de libertatea de interpretare a cititorilor atinge aici maximul: fiecare este liber să creadă ce vrea în legătură cu paternitatea cuvintelor din citatul luat între paranteze ascuțite. De la misterul indus de la început, articolul se încheie, apoteotic, cu această deplină libertate de atribuire a paternității unui citat…

O fărâmă de adevăr se află în acel citat misterios: în primul manadat al tovarășului Iliescu nu s-a pus problema să subestimăm economia și armata sovietică (până în 1992) și rusă (până în 1996). Dimpotrivă! Abia ”de la mijlocul anilor 90 încoace” (mandatul Constantinescu) România a lansat clișeul cu slăbiciunea rușilor… Până atunci. România, prin tov Ion Iliescu, omul de bază din partea sovieticilor în lovitura de stat din decembrie 1989, a pregătit un fastuos Tratat de prietenie cu Uniunea Sovietică, semnat cu puțin înainte ca puternica Uniune Sovietică să-și dea duhul.

Pentru cei cu memoria scurtă sau care nici măcar nu au dat vreo importanță cu cine semnează ”aleșii poporului” relații de frățească prietenie, merită să amintesc aici că tragedia intrării României în plasa sovietică/ bolșevică/ comunistă a debutat tot printr-un Tratat de prietenie, colaborare și asistență mutuală cu URSS, în anul 1948, tratat semnat de Petru Groza și Viaceslav Molotov. Unii mai cred în povestea cu răsturnarea comunismului în 1989 și cu reorientarea imediată a României spre Occident. În realitate, fatidicul an 1948 s-a repetat în 1991 prin incheierea unui nou tratat politic cu URSS, tratat pe care Adrian Năstase l-a parafat la Moscova, la 22 martie 1991, iar președinții Iliescu si Gorbaciov l-au semnat la 5 aprilie 1991, tot la Moscova. ”Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie cu URSS” nu a fost ratificat de parlament. Singura schimbare de titulatură față de 1948 a fost înlocuirea sintagmei ”asistență mutuală” cu ”bună vecinătate”. Adică deveneam, din nou, vecini cu sora noastră, Basarabia… Peste doar câteva luni, Tratatul de la Varșovia a murit, dar atașamentul președintelui României față de Moscova nu! (Vezi și: http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1262128-iliescu-actionat-pentru-apararea-intereselor-urss-ului.htm) . Articolul de la adresa de mai jos, din anul 2009, poate fi și mai instructiv sub raportul informațiilor referitoare la raporturile româno-sovietice și apoi româno-ruse de după anul 1989: http://www.ziare.com/international/stiri-externe/rusia-si-romania-se-indreapta-catre-o-casatorie-din-interes-683456 Câteva extrase din acest articol sunt relevante pentru mai buna înțelegere a modului inadmisibil cum a tratat Andrei Marga poziția geopolitică a României față de fostul stăpân de la Răsărit: ”In 1992, România și Rusia au început negocierile pentru semnarea unui Tratat politic de bază. Negocierile au durat peste 11 ani. Opoziția și opinia publică din Romania cereau ca în textul Tratatului să fie incluse chestiunea tezaurului României trimis în Rusia, în perioada Primului Război Mondial, în 1917, sub regele Ferdinand și care a fost confiscat ulterior de puterea sovietică, precum și condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov din august 1939 și modificarea articolului privind neaderarea la alianțe care pot fi îndreptate împotriva uneia dintre părți, ceea ce Moscova refuza categoric. În 1996, Iliescu a acceptat semnarea Tratatului, însă, în aprilie 1996, ministrul de Externe rus, Evgheni Primakov, a fost anunțat cu o zi inainte de semnarea textului Tratatului că Romania nu este pregatită să parafeze documentul. Relațiile dintre România și Rusia s-au normalizat abia în 2003, cand președintele Ion Iliescu a mers la Moscova pentru a semna un nou Tratat politic de bază cu Rusia, la câteva luni după ce România a fost invitată să adere la NATO”.

Ca și cum Andrei Marga nu ar fi cetățean român, ca și cum acest cetățean român nu a fost ministru de externe al României, ca și cum acest fost ministru de externe povestește istoria Rusiei zimbabwenilor din Africa și nu cititorilor din România, deci făcând abstracție de toate aceste ”amănunte”, Andrei Marga începe articolul său despre ”Năzuințele Rusiei” astfel: ”Rusia a atins un maximum al istoriei ei în forma Uniunii Sovietice (1917 – 1992), când nu numai că a reunit cea mai mare suprafață din lume și o pupulație de extremă diversitate culturală, dar a fost, alături de SUA, ce-a de-a doua supraputere a lumii”. Îi rog pe colegii dlui Marga de la Academie să ofere explicații ale unor sintagme folosite de A.M., pentru mine cel puțin ciudate. Ce este oare ”maximum al istoriei”? O fi o contrapunere subtilă conceptului postmodern de ”sfârșit al istoriei”? Se referă la dimensiunea cantitativă maximă a manualelor de istorie din perioada bolșevică? Pentru situația în care dl Marga își pregătește apariția ediției definitive a monumentalei colecții de articolașe sub firescul titlu de ”Marga – Opere complete”, sugerez tehnoredactorilor să scrie în loc de ”a atins un maximum al istoriei ei” – ”a atins apogeul puterii sale în istorie”. De asemenea, în loc de ”a fost, alături de SUA, cea de-a doua supraputere a lumii” să scrie ” a fost, după SUA, a doua superputere a lumii”. Rezum: ”maxim al istoriei ei” ≠ maxim al puterii sale în istorie”; ”alături de” ≠ ”după”; ”supraputere” ≠ ”superputere” (în textul articolului se folosește de trei ori ”supraputere” și o dată ”superputere”… Așadar, sub raport formal, prima frază conține trei erori de gramatică și logică. Am făcut această precizare ca o explicație posibilă pentru faptul că național-liberalul român Marga vorbește despre Rusia de pe pozițiile oricărei alte națiuni și culturi, dar a României și a limbii române, nu! Precizez că pe întreg conținutul articolului cuvântul România nu apare absolut deloc! Aceasta este ”firesc”, nu?, pentru un membru marca(n)t al naționalismului liberal românesc… Este ”firesc” și pentru o revistă care urlă de patriotism și de naționalism în Editorialul managerului ”Tribunei” din ianuarie 2013? (vezi: Mircea Arman, ”Noua Tribunahttp://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013)

Preocuparea lui A.M. de a scrie acest articol provine din dorința sa de a depăși ”câteva clișee de interpretare aflate în circulație, care nu numai că sunt eronate, dar induc și atitudini greșite” (Tribuna 259/ 16-30 iunie 2013, p. 6). Primul clișeu se referă la formarea URSS, care – zice Marga, lundu-l ca martor pe americanul de origine ungară George Friedman (născut în 1949, la Budapesta) – nu este rezultatul cuceririlor unor zone lipsite de apărare… Oare chiar așa să fie? A fost URSS ul creat aidoma Uniunii Europene prin aderări succesive și prin dreptul de a ieși din uniune? A adrerat Georgia/ Gruzia din nevoia de a deveni mai competitivă pe plan extern? Poate fi utilizată expresia ”grupare naturală” pentru țări obligate să se afilieze Moscovei? A fost această atractivitate a Moscovei atât de naturală și firească încât niciuna dintre țările componente nu a simțit nevoia să se desprindă? Țările baltice s-au atașat voioase la URSS? Iată opinia lui George Friedman, citată de A. M.: ”țările care au format Uniunea Sovietică au fost legate împreună de necesitate. Ele nu puteau să concureze cu restul lumii din punct de vedere economic – dar, ferite de competiția globală, ele au putut să se complementeze și să se suțină una pe cealaltă. Aceasta a fost o grupare naturală dominată de la început de ruși. Țările de dincolo de Carpați (cele ocupate de Rusia după al Doilea Război Mondial și transformate în sateliți) nu au fost incluse în această grupare naturală. Dacă nu ar fi fost forța militară sovietică, ele s-ar fi orientat către restul Europei, nu către Rusia”. Mai este oare nevoie să-i atrag atenția politologului american că interșanjarea termenilor ”rus” și ”sovietic” este riscantă și confuzivă? Deduc din citat că forța militară era sovietică (nu rusă!), în timp ce ne-orientarea țărilor de dincolo de Carpați era către Rusia (nu către Uniunea Sovietică). În realitate, atât forța militară cât și ne-orientarea erau ”sovietică”, respectiv ”către Uniunea Sovietică”. Datorită perpetuării acestei confuzii între ”sovietici” și ”ruși” s-a ajuns la considerarea (atât nereală, cât și neavantajoasă României) de a-i numi pe moldovenii/ românii de peste Prut – ”ruși”. (Moldovenii care vin și vând produse la piața din Iași sunt numiți de ieșeni – ruși…). Mai mult, invazia de turiști de la răsărit în decembrie 1989 nu a fost una formată din ruși, ci din sovietici (marea lor majoritate fiind români-moldoveni din structurile de partid și de securitate ale RSS Moldovenești). Dacă pe politologul american nu-l interesează aceste nuanțe, atunci ele trebuiau puse la punct de ”diagnosticianul” A.M. (care, de fapt, nu face nicio diagnoză, ci repetă/ preia teze auzite și citite, fără a le trece prin filtrul propriei rațiuni geopolitologice). Să ne mai mire oare că și la ora actuală (începând cu anii de după război) limba română este clasificată și studiată în SUA la Departamentul de limbi slave? Ca să conchidem asupra acestui prim clișeu denunțat de A.M. cu ajutorul lui G:F.: cei doi autori ne invită să nu mai credem că URSS a fost un stat imperialist, că nu a cucerit teritorii după teritorii în numele umanismului revoluționar bolșevic, ci s-a format natural, ca un organism economic unitar cu creierul și inima la Moscova. Părerea lor!

Al doilea clișeu demn de schimbat este, cf A.M și a altor autori americani citați, constă în faptul că Rusia postsovietică și postcomunistă ar fi un stat slab, ”o putere neglijabilă”. Dimpotrivă, ne atrage atenția A.M. ”Rusia nu mai este, precum în forma Uniunii Sovietice, avanpost (”farul călăuzitor”) al istoriei, ci o țară puternică între țările lumii, cu o tradiție culturală de referință și o forță științifico-tehnologică competitivă”. Cred că mai lipsea îndemnul de a-i iubi și respecta necondiționat pe frații ruși fără de care nu se pot lua decizii geopolitice majore în Europa Centrală. Cred că doar minți ultranaționaliste înfierbântate ar putea să nu ia în seamă vecinii puternici, să pună în balanță interesele principalilor actori cu interese în zonă, dar de aici și până la a îndemna a ne teme permanent de marele (aproape) vecin de la Răsărit este cale lungă… Cât despre sintagma ”avanpost al istoriei”, aceasta este soră bună cu sintagma ”maximum al istoriei”…, adică împreunări fără sens a câte două cuvinte.

Observând, probabil, că a dat prea mult spațiu argumentelor altora, A.M. încearcă să aibă o opinie personală, așa cum stă bine unui diagnostician geopolitic serios. Întrebându-se care sunt atuurile Rusiei care fac din ea o forță a contemporaneității, A.M. răspunde: ”Eu cred că este vorba de mai multe atuuri, de care trebuie ținut seama: unitatea Rusiei, suprafața sa enormă, resursele ei naturale, implicarea în afacerile lumii, dinamica societății ruse”. Curat original, coane Fănică! Cu alte cuvinte, A.M., în urma unei profunde analize a observat că Rusia este cea mai întinsă țară de pe glob, că este foarte bogată în resurse naturale, că exportă la greu gaz, petrol și bunuri manufacturate în lume și că în societate au loc transformări, toate acestea favorizând, evident, Rusia în comparație cu competitorii sau adversarii săi.

După ce a probat că ”Eu cred că...” provenea din aceleași surse americane, pe care le-a detaliat apoi sub formă de comentarii, spre finalul articolului se atinge și sensibila problemă a relațiilor externe ale Rusiei, România fiind direct interesată de ”năzuințele Rusiei”, drept pentru care punctul de vedere al fostului ministru de externe al României chiar este de interes. Dacă dl Marga ar fi un angajat al Ambasadei Rusiei la București sau un jurnalist la ”Vocea Rusiei”, atunci nu ar mira pe nimeni afirmația scrisă de dl Marga în acest articol: ”În Europa Centrală și de Răsărit Rusia rămâne, conform angajamentelor internaționale postbelice, un garant al frontierelor și securității”. Garant al frontierelor și securității în zona noastră? De când? Din 1945, adică de pe vremea victorioasei URSS? Deja cititorii mai în vârstă își aduc aminte de garanția sovietică pentru pacea lumii când se scanda pe la mitingurile postbelice: ”URSS – bastion al păcii e!”. De atunci și până la dispariția statului sovietic, în contextul luptei pentru pace și a garantării frontierelor (Pax Sovietica) avem destule exemple de ”garantare a frontierelor”: invazia Ungariei (1956), invazia Cehoslovaciei (1968), și nu a lipsit mult ca și România să beneficieze de aceeași preocupare pentru stabilitatea frontierelor tot în anul 1968. Nota bene: dl Marga nu vorbește despre angajamentele internaționale din perioada postsovietică (adică din 1992 încoace), ci de ”angajamentele internaționale postbelice”, adică după 1945.

Este posibil ca dl Marga să fi copiat greșit fraza de mai sus sau a scos-o din alt context, dar atunci când se vorbește despre Rusia postbelică oricine se gândește la URSS ul postbelic. Din exemplele date în continuare se vede clar că dl Marga are în vedere strict perioada postsovietică, chiar anii recenți ai acestui secol… Dar chiar și în acest context temporal, ceva mai clar conturat, cititorii articolului ar putea înțelege, de exemplu, că menținerea Armatei a 14-a pe teritoriul Republicii Moldova – țară independentă și candidată la intrarea în Uniunea Europeană – reprezentă o garanție a păcii și securității în zonă… În mod cert, dl Marga ar trebui să revină cu explicații.

Dar să mă refer strict la România: în momentele în care România a intrat în NATO, apoi când a acceptat construirea scutului antirachetă de la Deveselu, Rusia a repetat în mai multe rânduri că România va regreta aceste opțiuni… Sunt de acord cu dl Marga și cu oricare alți analiști că puterea Rusiei nu poate și nu trebuie ignorată ca și cum aceasta nu ar exista. Dar de aici și până la cântarea de osanale Rusiei în calitatea acesteia de ”garant al frontierelor și securității” este o cale foarte lungă, cale pe care dl Marga a parcurs-o cu nonșalanță în cele câteva zeci de minute care i-au trebuit pentru a oferi revistei ”Tribuna” un articol ”original” de diagnoză geopolitică… și pe care obedientul manager Mircea Arman l-a publicat fără crâcnire și fără… rectificările sau precizările ce se dovedesc a fi foarte necesare. Și ca să nu existe dubii că Rusia are în național liberalul de frunte Andrei Marga, personalitate marcantă a României și a Clujului universitar un admirator și un propagator al năzuințelor Rusiei în zonă, A.M. scrie în penultima frază, concluzivă, a articolului: ”Rusia a etalat unitate de acțiune și nu sunt motive să ne îndoim de această capacitate în viitorul imediat”. Mai urmează, probabil, propunerea PNL de introducere a studierii limbii ruse în toate școlile din România, apoi propunerea ca România să nu intre în zona euro (George Friedman, preferatul domnului Marga în materie de diagnoze geopolitice, a dat deja, recent, acest sfat României), culminând cu cererea de ieșire din UE și de intrare a României în Comunitatea Statelor Independente. În ultimă instanță, într-o democrație adevărată orice discuție și orice propunere poate fi făcută, argumentată, votată. În acest caz, ”Tribuna” ar trebui să lase deschise paginile revistei oricăror opinii politice, nu doar ciudățeniilor formulate de controversatul domn Andrei Marga.

Articole pe teme similare

http://www.observatorcultural.ro/Disparitia-revistelor-de-cultura-din-Basarabia-finantate-de-ICR*articleID_28861-articles_details.html Adăugat la 5 iulie 2013

http://www.gazetadecluj.ro/stiri-cluj-investigatii/marga-se-fofileaza-printre-termene/ (adăugat la 27 iunie 2013)

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/02/09/mircea-arman-trompeta-proletcultista-de-serviciu-a-bolsevicilor-nationalisti-romani/ 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/04/24/ideologul-jurist-bujor-nedelcovici-este-intervievat-de-sfertodoctul-nelicentiat-alexandru-petria-ambii-fiind-blagosloviti-si-binecuvantati-de-comentatorul-pe-teme-de-crestinism-dan-ciachir-interviu/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/21/petru-romosan-face-in-revista-tribuna-fuziunea-ideatica-si-ideologica-intre-doi-fosti-mircea-arman-si-andrei-marga/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/andrei-marga-isi-reactiveaza-in-tribuna-prost-gestionata-de-administratorul-de-circumstanta-mircea-arman-abilitatile-de-fost-ministru-al-educatiei-ministru-de-externe-dire/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/criza-de-personalitate-a-lui-andrei-marga-criza-de-personalitati-semnalata-tot-de-andrei-marga-si-criza-de-manageri-culturali-veritabili-exemplificata-de-mircea-arman-de-la-revista-tribuna/

Liviu Drugus 26 iunie 2013

Miroslava, Iași

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.facebook.com/liviu.drugus

Andrei Marga își reactivează, în ”Tribuna” – (prost) gestionată de administratorul de circumstanță Mircea Arman – abilitățile de fost (ministru al educației, ministru de externe, director al ICR) încercând să filosof(ard)eze politico-diplomatic pe marginea măreției germane actuale


(vezi prima recenzie din serialul de patru recenzii ale unor articole semnate de Andrei Marga și publicate de Mircea Arman în ”Tribuna” la: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/)

• Mircea Arman revoluționează presa culturală clujeană, transformând o onestă tribună culturală transilvană într-o stridentă tribună ideologico-partinică declarat național-liberală (Vezi Editorialul din Tribuna 249, primul produs cultural publicistic marca Arman – brand al imposturii manageriale în plan cultural și al ignoranței juridice a unui jurist cu diplomă)
• Temele alese de diagnosticianul național-liberal Marga sunt de maximă actualitate: ICR și fililalizarea internă a acestei instituții, măreția germană, mărirea rusă, criza de personalități și, desigur lista contribuțiilor analitice va continua non stop, cel puțin atât cât liberalii vor mai fi la guvernarea țării, respectiv a județului Cluj. Din păcate (pentru Cluj, pentru Ziarul de Cluj și pentru revista ”Tribuna”) două din cele patru contribuții recente ale profesorului Marga sunt autoplagiate 100%)

Intro

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

În plină criză de personalități național-liberale (vezi și articolul lui Andrei Marga, ”Criza de personalități” din ”Tribuna” 258, p. 21, aducerea avocatului Mircea Arman în fruntea unei prestigioase reviste de cultură din Cluj fiind o foarte bună dovadă că liberalii naționaliști sunt în mare criză de personalități) revista ”Tribuna” cunoaște o perioadă de dramatică și constantă scădere valorică. Crezul axiologic ultraambițios (și cu un pronunțat iz electoral) al noului manager cultural clujean, conform căruia ”Singurul criteriu de publicare urmează a fi cel valoric, evantaiul disciplinelor și autorilor care urmeazã sã își facã loc în paginile publicației urmînd a fi semnificativ lãrgit”, se dovedește, număr de număr, a fi unul demagogic și pur partinic (vezi editorialul semnat de Mircea Arman, intitulat ”Noua Tribuna” la http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013). Acest editorial cuprinde, de fapt, programul managerial al lui Mircea Arman, program ce merită a fi mereu comparat cu rezultatele total nesatisfăcătoare (pentru orice persoană care urmărește și evaluează nepărtinitor publicistica românească actuală). ”Lărgirea semnificativă a evantaiului autorilor” s-a transformat deja în alocarea de spațiu tipografic doar prietenilor de partid/ (cel mult) de coaliție… Național liberalul Andrei Marga (pentru a mă limita, deocamdată, la acest exemplu) are deja rubrică proprie și permanentă în ”Tribuna”. Citind articolele critice (la modul general) scrise de Mircea Arman, îmi apare mereu în minte, ca o exemplificare a acestor negativități demne de a fi repudiate și chiar eliminate din presupusa elită culturală românească, imagineaa lui Andrei Marga. Și reciproc, ori de câte ori publicistul Marga publică în publicația condusă de Arman și trimite săgeți veninoase împotriva oamenilor de paie, a celor care practică ”minciuna sistematică și sistematizată”, mă gândesc imediat la Arman. Între cei doi manageri culturali se instituie, voit sau nu, un dialog-duel din care ar fi de dorit să iasă învinși amândoi, întru asanarea morală a mediului cultural românesc. Și totuși, ceva îi desparte decisiv: Arman scrie cu î din i (adică antiliescian; firesc devreme ce a fost dat afară din PSD), în timp ce național liberalul Marga scrie cu î din a (adică exact cum a indicat tovarășul social democrat Ion Iliescu).

A lăuda șeful publicației în care deja publici și vrei să publici în continuare sună a
gudureală ieftină, pupincurism pe față și în public, spirit de gașcă/ de partid (național liberal). Iată ce spunea directorul ICR (pe atunci) Andrei Marga în dublu-publicatul articol (inclusiv în ”Tribuna”), intitulat ”Trei rezolvări”, despre revista ”Tribuna” și despre multigafeurul Mircea Arman (încă manager al publicației), chiar în revista ”Tribuna”: ”(Tribuna) începe să-și revină, după o îndelungată prăbușire și cădere în uitare, având acum, în sfârșit, un manager dinamic și inovativ”. Cui folosește o asemenea deformare a adevărului? Eu unul cred că nici lui A.M., nici lui M.A., dar nici lui Horea Uioreanu, șeful CJ Cluj, cel de care a depins numirea lui M.A. la conducerea ”Tribunei”. Am mai scris acest lucru și pe FB: atmosfera de teroare din redacția revistei ”Tribuna” aduce puncte negre atât pe chipul Clujului ca oraș cultural de primă mărime, cât și minusuri în lupta pentru câștigarea nominalizării Clujului la titlul de capitală culturală europeană (ca să nu mai spun că pune sub semnul îndoielii seriozitatea PNL aflat acum la guvernare). ”Managerul dinamic și inovativ” s-a dovedit deja total nepotrivit pentru o revistă de cultură unde ”personalul” este format din personalități și specialiști care au făcut cinste și onoare publicației. Stahanovismul și stilul dictatorial-partinic al juristului ajuns manager cultural nu poate eficientiza activitatea unei redacții de revistă, nu poate crea un climat de creativitate și de preocupare pentru calitate. Oare nu mai are PNL ul și alte sinecuri publice care să-l satisfacă pe ambițiosul ”manager dinamic și inovativ”? Chiar este ocupat și postul de director la Ape, și cel de director la Editura Tehnică?
Mircea Arman îl gratulează, în ultimele patru numere de revistă succesive, pe național liberalul și poliexcomunicatul Andrei Marga cu o rubrică permanentă intitulată ”diagnoze”, articolele publicate la această rubrică bazându-se preponderent pe trei surse: a) cărți americane și franceze recente, din care A.M. citează copios; b) cărțile publicate chiar de Andrei Marga (autocitarea repetată nefiind un semn de mare eleganță intelectuală); c) activitatea domnului Marga în calitate de director al Institutului Cultural Român (într-adevăr, o temă ce ar merita dezbătută în continuare…). Voi încerca să fac o recenzare a celor patru articole, formulând opinii care ar putea fi utile viitorului manager al ”Tribunei”, dar și celor care au ambiția de a scrie ”la gazetă” pentru a comunica puncte personale de vedere și nu doar pentru a fi o ”prezență” vizibilă (și atât!) în viața culturală a unei comunități. Scopul efortului meu de a analiza câteva articole din revista ”Tribuna” este acela de a compara programul managerial al lui Mircea Arman cu rezultatele aplicării acestui program, ceea ce poate fi util și celor care vor evalua viața culturală a orașelor aflate în competiții de genul ”capitală culturală europeană”. Totodată, am constatat, fără surprindere, similitudini esențiale între stilurile și ”modus operandi” ale lui Andrei Marga și Mircea Arman, partea mai curioasă fiind însă aceea că scriiturile celor doi fac trimiteri aproape directe la celălat, chiar și într-o manieră critică acută… Faptul că Andrei Marga este o persoană bine cunoscută în lumea politică și culturală românească probează faptul că nu am căutat cel mai slab autor pentru a susține ceea ce vede de altfel foarte multă lume, ”prăbușirea și căderea în uitare” a unei reviste cu o îndelungată tradiție în cultura română (mă refer la ”Tribuna” din perioada ianuarie – iunie 2013).
Din păcate, obiceiul (feudal al) pământului românesc (lipsa respectului față de proprietate care face ca furtul să apară ca o cararcteristică a românilor) se traduce și prin preocuparea bolnăvicioasă de a fura și de a minți. De ex., dacă publici un articol într-un ziar (de ex. în ”Ziarul de Cluj”) și apoi publici același articol peste câteva zile într-o revistă (de ex. în revista ”Tribuna”) fără a indica sursa (de ex. ar trebui ca textul republicat să poarte mențiunea: ”Acest articol este preluat din ”Ziarul de Cluj”, cu amabila permisiune a conducerii ziarului” sau ceva similar) înseamnă că ți-ai furat singur căciula, apoi minți spunând că nimeni nu ți-a furat nicio căciulă, știind că, de fapt, căciula ta este obținută prin furt. Lipsa acestei referințe transformă gestul republicării într-un act reprobabil de autoplagiere (act incriminat, la fel ca și plagiatul, cu pedepse penale). Prin urmare, merită să verificăm, atunci când facem o recenzie sau o evaluare de activitate, dacă respectivul articol nu este un autoplagiat. Așa am procedat și în cazul celor patru articole ale profesorului Marga. Două dintre ele, respectiv ”Trei rezolvări” și ”Criza de personalități” au mai fost publicate, anterior, în ”Ziarul de Cluj”. Pentru verificare vezi link urile: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/trei-rezolvari–110330.html (21 aprilie 2013, ora 21.17, 369 citiri, 0 comentarii); http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/criza-de-personalitati–111261.html 12 mai 2013, Ora 23.07, 376 citiri, 2 comentarii; Nu este exclus ca celelalte două articole cu ”Reflecții geopolitice” să apară în alte ediții ale ”Ziarului de Cluj”, sau în alte publicații, mai ”științifice”. Este de urmărit când și unde va apărea editorialul din 16 iunie apărut în ”Ziua de Cluj” (vezi: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/cateva-precizari–113034.html Ora 14.58). Numărul redus de comentarii și îndeosebi al comentariilor favorabile (chiar sugerez cititorilor să lectureze și comentariile) dau deja imaginea unui autor aflat în cădere liberă de popularitate și de credibilitate. Ca o concluzie a acestei triste constatări (orice caz de autoplagiat ar trebui sancționat sau, cel puțin, ar trebui atenționate redacțiile în cauză în legătură cu riscul penal la care se expun) îmi exprim nedumerirea că procedeul autoplagierii folosit de Andrei Marga nu a fost stopat (chiar) de către managerul ”revoluționar” Mircea Arman, deși asta intră în fișa postului de manager cultural (lupta antiplagiat ca mod de promovare a valorilor autentice). Sper ca blogul http://www.plagiate.ro de la Cluj să înregistreze aceste abateri grave de la conduita jurnalistică a autorului și a conducerilor redacțiilor care tolerează asemenea autofurăciuni de căciulă.
Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”
II
”Reflecții geopolitice. Revenirea Germaniei”, de Andrei Marga. Publicat în ”Tribuna” nr 257, 16 – 31 mai 2013, p. 28, cu continuare în pagina 31).
Tema referitoare la poziția și (re)devenirea Germaniei ca stat (re)unificat este realmente de actualitate și merită eforturile analiștilor de a descifra resorturile interne ale permanentei reînvieri a unei națiuni. Cu cât o țară devine mai puternică, cu atât ea este ținta atacurilor și a dorințelor de destrămare ale concurenților reali sau potențiali. Germania a fost și este un rival etern al multor altor culturi sau state puternice. Vecina Franța a fost mereu un motiv de trezie și de dinamism economic pentru germani. Mai îndepărtata Rusie s-a văzut a avea de-a face cu forța germană în momentul în care a crezut că poate cuceri lumea prin bolșevism. Antidodul german la bolșevism a fost nazismul, ambele ideologii promovând durități antiumane extreme și inacceptabile pentru societăți care nu au jucat totul pe o singură carte. În emergenta Uniune americană, emigrația germană a fost cam la paritatea cu emigrația britanică fondatoare. Nu știu dacă este un fapt real sau doar un reflex propagandistic, dar s-a scris că partizanilor limbii germane le-au lipsit doar patru voturi pentru ca germana să devină limba oficială a Statelor Unite ale Americii. Actualmente, cetățenii germani dau puțină importanță învățării limbilor străine devreme ce statul german promovează constant și susținut răspândirea limbii germane în lume, numărul vorbitorilor de germană crescând în spațiul european unic. În 1990, am încercat să fac o prognoză a evoluției lucrurilor în lume și am rezumat aceste viziuni personale în câteva fraze sintetice. Iată două dintre ele: a) franceza este limba Franței, germana este limba Europei, iar engleza este limba lumii; b) Uniunea Europeană este rezultatul celui de-al treilea război mondial câștigat, în sfârșit, de Germania fără să tragă un singur foc de armă. Evident, aceste considerații personale au fost făcute sub impresionantele evenimente ale anului 1989 et passim., remarcabile fiind unificarea germană și apoi prăbușirea imperiului sovietic, începută prin acordarea independenței republicilor sovietice integrate forțat în URSS. Pentru a încheia acest arc peste timp, în perioada în care am lucrat la Chișinău (iunie 1990 – dec. 1995) am simțit că problemele politice ale timpului erau puternic marcate de dinamica relațiilor germano-ruse. Parcă retrăiam atmosfera anilor în care s-a pregătit și semnat Tratatul Molotov-Ribbentrop, expresie a rivalității dintre cele două state semnatare. În zilele noastre, criza economică declanșată în 2008 (doar o umbră a celei din 1929 – 1933 care a declanșat și al doilea război mondial, pornit, inițial ca o rivalitate ruso-germană) și soluțiile de ieșire din criză au așezat, din nou, Germania în miezul lucrurilor și în fruntea Europei – ca un model de gestionare a lucrurilor atât pe timp de boom economic, cât și pe vreme de criză economică. Nu este deloc un secret că austeritatea și parcimonia nemțească sunt considerate de către conducerile unor țări (inclusiv în România guvernelor Boc și Ponta) drept soluții de urmat. Mai mult, în plan european, vocea Germaniei este una tot mai influentă și mai ascultată, chiar dacă nu întotdeauna cu plăcere…
Toate aceste lucruri, precum și anunțata vizită a premierului Victor Ponta la Berlin m-au făcut să citesc cu maxim interes și curiozitate articolul ”Reflecții geopolitice. Revenirea Germaniei” semnat în ”Tribuna” de Andrei Marga, un nume notoriu în materie de filosofie politică, de relații politice externe (fost ministru de externe) și relații culturale externe (pe atunci încă director al ICR). Deoarece administrarea revistei ”Tribuna” a revenit unui manager de influență național(ist)-liberală, iar A.M. era un partizan național-liberal, așteptam să văd, negru pe alb, transpunerea într-un articol de propagandă național(ist) – liberală, cuvintele ireverențioase ale lui Crin Antonescu și Victor Ponta la adresa doamnei Angela Merkel și a influenței germane în Europa, inclusiv în România. Desigur, toate aceste persiflări la adresa Germaniei și a Uniunii Europene, influențată vizibil de Germania, erau percepute, mai ales în campania electorală, drept declarații de dragoste față de marele vecin de la Răsărit, Rusia lui Vladimir Putin. Specialistă în ”întoarcerea armelor”, România a făcut, prin vizita lui Victor Ponta la Berlin, o reechilibrare a balanței Est-Vest, lăsând lucrurile să pară a evolua lin și firesc, fără smuncituri de cârmă într-o direcție sau alta. În acest context, punctul de vedere al germanofonului și cunoscătorului culturii, filosofiei și politicii germane, l-am numit pe Andrei Marga, îmi părea a fi de un ajutor direct în a vedea un punct de vedere nu neapărat oficial, dar unul cât mai personal și care să favorizeze dezvoltarea României. Sunt nevoit să o afirm din start: dezamăgire! Mai exact, deziluzia este direct proporțională cu mărimea iluziei. O spun din start: cauza deziluziei este că punctul de vedere personal mult așteptat este unul … extras din literatura occidentală recentă (2012, 2010) și nu provine dintr-o analiză personală, cu premise clare și rezultate concrete. Mai mult, modul de folosire a acestor surse bibliografice externe lasă de dorit. Și iată de ce:
Articolul debutează cu un citat (de 24 de rânduri!) dintr-un autor american (George Friedman, 2012) cu o referire directă la … Rusia și una indirectă la Germania, ambele văzute prin prismă americană! Chiar dacă rivalitatea ruso-germană este una deja tradițională, a începe analiza politicii germane cu un citat despre ”politica externă a Rusiei” mi se pare neprofesionist și generator de confuzii. Am presupus, apoi, că a debuta analiza unui caz (Germania) cu un citat dintr-un autor relativ neutru, cu trimitere la alte realități contextuale este un ”stil” sau o tehnică de captare a interesului pentru citirea restului articolului. Ipoteza mea a fost repede infirmată: În partea a doua a articolului ”Reflecții politice” dedicat ”Năzuințelor Rusiei” (publicat în ”Tribuna” nr 259/ 16-30 iunie 2013, și care va face obiectul unei recenzări separate), se începe chiar cu Rusia (conform titlului articolului), nu cu Germania… O altă ipoteză a mea este că cele două articole de ”Reflecții politice”, unul despre Germania și unul despre Rusia, constituie, de fapt, rezultatul unei comenzi politice național-liberale în legătură cu politica Rusiei și de prezentare a căilor pe care ar trebui să o apuce România pentru a nimeri mai repede în brațele urss ului și a se detașa de integrarea europeană, dominată de Germania. Această ipoteză este susținută de criticarea delegaților/ deputaților naționali în Parlamentul european (în concluzia articolului despre ”Revenirea Germaniei”), deputați care sunt preocupați, chipurile, de afaceri mărunte în loc să urmărească împlinirea idealurilor național-statale. Acest articol margian poate fi considerat și ca un atac al PNL la adresa PSD, de unde și, probabil, adunat la alte gafe anterioare, ordinul de debarcare a directorului Marga de la conducerea ICR.
Dincolo de debutul cu un citat (nerecomandat stilistic și analitic), articolul în ansamblul său este tributar citatelor. Cca 25% din articol (65 rânduri) sunt citate din autori americani (unul), francezi (unul) și germani (doi). Viziunea rușilor lipsește din analiză. Nu însă și viziunea românilor, reprezentați de …însuși autorul, Andrei Marga, care se autocitează (de două ori). Tot sub aspect stilistic, găsesc total inadecvată exprimarea la persoana I –a plural (”să ne amintim istoria” – p. 28), mai exact spus găsesc inadecvată lipsa asumărilor conceptuale în nume propriu. Nu am găsit nicăieri în articol expresii ca: ”opinia mea este că…”, ”din analizele mele rezultă că…” sau ”metoda pe care am folosit-o pentru a ajunge la această concluzie a fost….”. Nimic din toate acestea, adică ponderea opiniilor personale = 0% din totalul opiniilor exprimate în articol. Dimpotrivă, în loc de opinii personale profesorul Marga adoptă un ton neutru ca și cum s-ar povesti despre evoluția unor vulcani de pe Planeta Marte. Iată cum se ”neutralizează” atitudinile și pozițiile care descriu politica germană față de lume: ”este de observat că”, ”a devenit clar că”, ”analiștii caută…”, ”unii remarcă împrejurarea că…” , ”se sesizează împrejurarea că” etc.
În ultimă instanță, Andrei Marga ne face, în articol, un scurt rezumat al unor opinii ale unor analiști străini despre politica Germaniei, de fapt ne prezintă o sumă de recenzii ușor comentate, dar am bănuiala că acele mici comentarii sunt, de fapt, chiar ale autorilor străini citați. (Desigur, ideal ar fi să citesc toate lucrările referite în articol, dar las acest efort celor care chiar vor să testeze bănuiala mea că articolul semnat de A.M. este de fapt o compilație de idei din câteva cărți). Și încă un lucru: dacă traducerea citatelor din cărțile invocate aparține autorului Andrei Marga, atunci este obligatoriu ca acest lucru să fie asumat și precizat explicit în articăl (sub forma posibilă: ”traducerea îmi aparține”). Dacă traducerea aparține altor persoane, acestea trebuie citate în calitatea lor de traducători (cu toate riscurile asumate).
Oricum, de la nivelul unui fost ministru de externe cred că orice cititor aștepta o ”diagnoză” făcută prin prisma intereselor fundamentale ale României, nu doar o sumă de idei ale unora și ale altora…, mai mult sau mai puțin închegate. Personal aș fi citit cu nesaț opiniile unui fost ministru de externe (chiar dacă unul slab și conflictual) cu privire la raporturile ruso-germane văzute prin ochiul românului a cărui țară s-a aflat, mereu în ultimul secol, între ciocanul german și nicovala rusă. Poate pe viitor fostul ministru al educației, fostul ministru de externe, fostul director al ICR și fostul profesor de filosofie politică de la UBB va renunța la pastișarea ideilor unor autori străini și va emite păreri proprii (nu neapărat preluate ad infinitum din cărțile semnate Andrei Marga).
Parcă pentru a contracara o asemenea posibilă acuză de lipsă de originalitate, A.M. ia taurul de coarne în finalul reflecțiilor sale geopolitice referitoare la ”Revenirea Germaniei” și conchide, în urma prezentării opiniilor a doi analiști germani, următoarele: ”În Germania schimbul de argumente între direcțiile majore este mecanism de dezvoltare. În alte țări se îmbrățișează necritic una dintre direcții și se ajunge la reducerea dinamicii. (LD: a dinamicii cui?). Mai acut decât în alte țări, în Germania actuală se sesizează împrejurarea că Europa unită se află astăzi într-un moment de cotitură”. Curat cotitură, coane Fănică! Exprimarea eliptică și neangajantă, fals neutră și evident partizană, poate fi, în contextul actual, tradusă în cuvinte explicite cam în felul următor: ”Civilizația germană se dezvoltă prin intermediul dezbaterilor argumentate, în timp ce în România băsesciană, lucrurile stau exact invers: lipsa culturii dialogului frânează dezvoltarea țării. Văzută dinspre Germania, UE se află la un moment de răscruce”. Deși, la modul ambiguu în care sunt formulate acele rânduri concluzive, nu exclud ca săgeata diplomatică trasă de A.M. să țintească exact capul… guvernului, respectiv șeful pesediștilor români, doctorul în drept internațional Victor Ponta, doctorat obținut sub îndrumarea științifică a primului premier pușcăriaș al țării, domnul profesor universitar Adrian Năstase.
Pe lângă ambiguitățile semnalate mai sus, exprimarea în limba română lasă de dorit. Las cititorilor amatori de șarade și rebusuri complicate să înțeleagă și să transcrie în limba română ce ar fi vrut să spună filosoful politic român de renume mondial Andrei Marga în fraza următoare: ”Europa cetățenii ei au conceput-o de multă vreme patria lor mai mare” (p. 28); ”Politicienii, odată ajunși la Bruxelles, încetează să fie politicieni și devin manageri care se ocupă de detalii, în vreme ce le scapă întregul” (p. 31). Ultima propoziție este demnă de Colecția de perle de la Bac… Eu unul aș îndrăzni să înțeleg din această propoziție că, în concepția margiană politicianul adevărat este doar cel care face politică din bârlogul său național, altminteri, devenind deputat european și parte a Europei întregite, el pierde întregul… Cât despre concepția margiană (termenul de ”margian” este patent Druguș!  ) despre managerul care se ocupă de detalii și nu de ansamblul lucrurilor, aici cred că A.M. l-a avut în minte chiar pe Dl Mircea Arman, cel care stă cu cronometrul în mână, la ușa redacției, ca să măsoare timpul efectiv lucrat de pălmașii angajați pe moșia sa, așa cum se scrie în tratatele tayloriste de Scientific Management/ Management Științific… aruncate la coșul de gunoi al istoriei alături de Socialismul Științific, Creaționismul științific și alte povești ”științifice”.
Deși majoritatea ideilor din articolul recenzat nu aparțin autorului Andrei Marga, cred că cititorul merită informat care sunt opiniile analiștilor străini despre puterea (crescândă) a Germaniei în contextul global în care actorii mari sunt SUA, Rusia, China, evident fiecare cu aliații și rivalii respectivi. Pentru americanul Friedman, SUA sunt amenințate, pe termen lung de o apropiere între Rusia și Germania, respectiv de UE. Deduc de aici că întreținerea și stimularea rivalității ruso-germane (ruso – europene) este, sau ar trebui să fie, o direcție principală a politicii externe americane. Tot Friedman sugerează că punctul esențial al conflictualității ruso-americane va fi, de fapt, conflictualitatea americană cu triunghiul Polonia-Ucraina-Rusia. Dacă așa vor sta lucrurile, avansez ideea că România va continua să joace, probabil, rolul de (partid) balama care să asigure echilibrul în zonă. În acest conflict viitor ruso-american, Germania își doreștea ea însăși să fie un fel de arbitru-jucător, la fel cum au fost SUA în al doilea război mondial. Dacă ar fi să luăm în considerare recentele încercări de apropiere între Rusia și SUA, aș reitera o mai veche idee a începutului anilor 90, conform căreia se dorea – de către europeni – ca Rusia să facă parte integrantă din Casa Comună Europeană, un aranjament care urmărea stingerea rivalităților ideologice din Europa Războiului Rece. Proiectul a murit de moarte lentă, posibil cu ajutor american. Totuși, chiar dacă integrarea Rusiei în Europa nu a reușit, sau tocmai datorită acestui fapt, apropierea dintre SUA și UE (Germania) ar trebui să se facă la modul accelerat, urmare a pericolului asiatic, islamist și fundamentalist. Dacă această uniune euro-atlantică ar prinde viață atunci integrarea Rusiei ar apărea ca un fapt firesc (cu condiția ca să nu se mai pună vinul nou în burdufuri vechi).
O davadă a politicianismului mărunt, dar și a modului de gândire învechit, de care dă dovadă analistul-diagnostician pe probleme de politici globale (Andrei Marga) este oferită chiar de autorul însuși. După citatul (din George Friedman) lung și comentarea acestuia, urmează o întrebare, al cărui răspuns ar fi trebuit să ocupe conținutul întregului articol. Pertinenta și absolut necesara întrebare, formulată chiar de autor este: ”Care este politica externă previzibilă a Germaniei în anii ce vin?” (p. 28). Mă așteptam să aflu un răspuns la întrebare, dar, în continuare, pe parcursul marii majorități a articolului se face recurs la… istorie. Acest mod de a extrage linii de evoluții viitoare din derularea unor evenimente trecute este, cred eu, un procedeu depășit și inadecvat dinamicii și complexității oferite de lumea postmodernă. Este un fel de materialism istoric ușor adaptat ca limbaj, dar în esență rămânând același, adică ”hai să ne imaginăm viitorul pe seama trecutului”. Acum, când punctele de cotitură și de ruptură în evoluția evenimentelor devin regula și nu excepția, a te baza pe evoluția lineară trecut-prezent-viitor înseamnă a repeta nu doar greșeli istorice, dar și a practica și promova un mod de gândire greșit. Istoricii vor nega, probabil, acest punct de vedere al meu, dar precizez că nu ignorarea totală a trecutului este vizată, ci punerea accentului necesar pe construirea viitorului. Cantitativ vorbind, autorul dă prioritate cvasi absolută trecutului, pentru prezent rămânând câteva rânduri, și acelea foarte ambigui și neclare, iar pentru viitor … niciun rând! Aș putea spune că răspunsul diagnosticianului Marga la întrebarea de mai sus lipsește cu desăvârșire, devreme ce, după povestirea pe cca trei coloane de revistă a trecutului Germaniei, încheierea articolulului se face cu descrierea… prezentului: UE se află la o cotitură! Și unde vom afla oare la răspunsul referitor la ”politica externă a Germaniei în anii ce vin”?
Dacă politica editorială a revistei ”Tribuna” ar fi vizat cu adevărat întronarea valorilor și eliminarea imposturii, (vezi Mircea Arman descria în Editorialul-program managerial (vezi aici promisiunile deșarte: http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013) atunci o asemenea analiză bazată pe citate, pe descrierea factuală a istoriei, pe formularea de întrebări și neoferirea vreunui răspuns, nu ar fi trebuit să apară în spațiul public, sau, alternativ, opinii contrare să aibă parte de aceeași generoasă găzduire. Articolul de față (dar și celelelate trei semnate de Andrei Marga) probează că abia acum ne aflăm în plină situație descrisă de managerul revistei în Editorial. Așadar, nu ezit a spune că Andrei Marga se află într-o ”beție profundã a cuvintelor, beție comatoasã”, astfel încât filosoful clujan în tandem cu managerul Arman, au ”ajuns sã propunã și sã impunã nonvaloarea, impostura aparent doctã, atît la nivelul constructelor ideatice – a unei așa-zise filosofii degenerate în prozã cu pretenții de “filosofare”, un fel de Lebensphilosophie handicapatã, care oricum, forțeazã “uși cumplit deschise” – sau a unei proze delirante, exhibate de tot soiul de indivizi frustrați – cultural sau sexual – ori de-a dreptul sociopați”.
Renunț la a mai reda pasaje din textul articolului care probează zicerea armanian-cațavenciană din ianuarie curent (pasaje de genul ”Germania de azi se comportă conform intereselor proprii” sau ”interesele economice germane sunt mai bine servite de o politică globală decât de o concentrare asupra unui fragment el însuși unic dintr-un continent unic” etc. sunt probe de filosofare prozaică delirantă). Închei, cu regretul că intelectualitatea clujeană nu a reacționat mai rapid și mai vehement față de asemenea exhibări publice pe post de analize și diagnoze politice ”savante”.

Articole pe teme similare:

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/02/09/mircea-arman-trompeta-proletcultista-de-serviciu-a-bolsevicilor-nationalisti-romani/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/04/24/ideologul-jurist-bujor-nedelcovici-este-intervievat-de-sfertodoctul-nelicentiat-alexandru-petria-ambii-fiind-blagosloviti-si-binecuvantati-de-comentatorul-pe-teme-de-crestinism-dan-ciachir-interviu/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/21/petru-romosan-face-in-revista-tribuna-fuziunea-ideatica-si-ideologica-intre-doi-fosti-mircea-arman-si-andrei-marga/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/

Liviu Drugus 24 iunie 2013

Miroslava, Iași

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.facebook.com/liviu.drugus