liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Stephen Hawking

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (8)


 

de Liviu Druguș

Sfârșit de veac în București” – acesta ar putea fi titlul paginilor care compun capitolul 10, desigur doar dacă titlul n-ar fi fost deja folosit de un alt autor român. Vezi: http://www.bookblog.ro/x-woodisor/sfarsit-de-veac-in-bucuresti/. Esențializat, două teme sunt stâlpii acestui capitol: contextul bucureștean al anilor 90 și oamenii/ românii care îl populează. Contextul în care trăim, cred, ne modelează personalitatea exact în măsura în care noi nu reușim să modelăm contextul. Contextualitatea negativă/ neplăcută este, deopotrivă, rodul locuitorilor și administratorilor unei urbe, dar și a moștenirii noastre culturale (greu de modificat pe termen scurt și mediu), în cazul nostru una puternic fanarioto-balcanică. Pe scurt, corelația dintre contextualitate și influența ei asupra locuitorilor/ personajelor poate fi sintetizată în expresia ”Spune-mi unde trăiești ca să-ți spun cum ești”. Autoarea numește contextul general al acțiunii romanului – ”mediul în care mă plasam” (p. 85), evident unul neplăcut și care schimonosește caractere, destine, vieți.

Ultimii ani ai secolului trecut au găsit un București cenușiu, foarte prost administrat (dar foarte bine furat), cu o infrastructură precară, cu o lume pe cât de bucuroasă că a scăpat de tiran, pe atât de dezorientată și lipsită de speranțe vii legate de ziua de mâine. Lipsa spiritului civic este vizibilă, fapt ce face verosimilă caracterizarea românilor ca fiind blazați, inerți și fără prea mare chef de schimbare. Doina Popescu face o scurtă incursiune în câteva microclimate din contextul bucureștean în care se petrece  acțiunea romanului ”Iluzoria vulpe a fericirii”. Povestitoarea/ Aurora – profesoară (de logopedie? – posibil, ca autoarea însăși) la o școală (specială de hipoacuzici?) merge spre serviciu/ școală cu metroul cu speranța (neîmplinită) de a mai șterge din grozăviile contextului (blocului) în care locuia: o femeie de serviciu (”un Sisif cu fustă” – p. 84), bețivă (”chipul buhăit al femeii de serviciu” – p. 84), și un locatar bețivan (care ”în nopțile în care vine mangă acasă, fie vomită, fie urinează în lift” – p. 84). Metafora găsită de autoare pentru acel (b)loc: ”mica hazna din marea cloacă” – p 84., dar negată imediat că ar fi doar o metaforă, ci chiar realitatea (im)pură care ”în majoritatea timpului… pute îngrozitor” (p. 84). Nici mai mult, nici mai puțin Bucureștiul (cu cei cca 3,5 trăitori zilnic) este caracterizat (datorită proastei canalizări) ca ”plutind pe un lac de scârnă” (p. 84), cu ”miros de cloacă bătrână” (p. 85).

Sub raport uman, Bucureștiul este, pentru povestitoarea Aurora, ”lumea marilor învârtiți” (p. 85), ceea ce înseamnă că de la anteriorul sfârșit de veac și până la cel descris în carte nu s-a progresat aproape deloc. O lume opusă ”învârtiților” este cea a călătorilor cu metroul bucureștean, autoarea subliniind încă o dată – prin această contrapunere repetată – propensiunea sa pentru antiteză/ contrapunctual. Scena călătoriei este una demnă de teatrul kafkian: un vagon de metrou plin cu fulgi de găină care învăluie insidios și enervant bieții călători. Stoicismul cu care suportă călătorii această nesimțire a transportatorului este, în ultimă instanță, perfect consonantă cu descrierile psihologice și sociologice ale diverșilor ”specialiști”  despre ”poporul român”: răbdător, supus, laș, înghițitor de necazuri fără să se revolte sau care își rezolvă problemele prin… fugă. (vezi la Webografie două recenzii pe marginea cărților lui Daniel David și Dorin Bodea:  Mihaela Ursa, recenzie la cartea lui Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Polirom, Iași, 2015, 400 pagini; Liviu Druguș, recenzie la cartea lui Dorin Bodea, Românii, un viitor previzibil? Editura Result, București, 2011, 280 pagini (carte relativ recentă, ignorată nepermis de către Daniel David). Constatarea disperată a Aurorei este că ”nimeni … nu bagă-n seamă fulgii” (p. 86), iar explicația pe care și-o oferă este că ”Probabil însă că niciun român serios nu consideră că zbenguiala unor fulgi de găină într-un vagon de metrou ar merita un semn de atenție…Toți priveau înainte, cu o solemnitate prefăcută…” (p. 86-87). Neimplicare pe toată linia! Interpretarea Aurorei este în ton cu această non-acțiune: ”pasagerii… au ales să pretindă că nu li se întâmplă nimic și, în consecință, se comportau ca atare” (p. 87). O singură persoană, o tânără, a ales o altă cale de răspuns: fuga supărată. ”Eu nu mai stau în vagonul ăsta. Să ieșim dracului de aici!” (p. 87) a spus tânăra, urmată doar de Aurora. Banal, ar zice unii cititori. Profund semnificativ, zic eu. Tabloul in-acțiunii bucureșteanului mediu, obișnuit, majoritar este valabil și explicabil pentru acceptarea dictaturii ceaușiste timp de un sfert de secol – de către întreg poporul român – și acceptarea democraturii mafiotice postdecembriste pentru, deocamdată, încă un sfert de secol.  Refugiul acestei pături de ”umiliți și obidiți” în alcool, în adunarea lor în localuri mai puțin urât mirositoare și în practicarea de jocuri psihodramatice par a fi singurele soluții la îndemâna bucureșteanului mediu. De unde și concluzia trist existențialistă că fericirea este doar o iluzie (vulpească). Despre stoicismul și acceptarea tacită sau vocală a necazurilor de către români spune foarte multe următorul bănculeț: cineva, ca să se distreze, așează o pioneză cu vârful în sus pe singurul loc rămas liber într-un vagon de tren (sau de metrou, ca să păstrăm contextul întâmplării cu fulgii de găină). Intră în vagon un oltean, se înțeapă, scoate pioneza, o aruncă și începe un discurs lung, injurios și amenințător, după care se liniștește brusc; în faza următoare intră un ardelean: se înțeapă, scoate pioneza apoi o pune la loc și zice: No, dacă-i musai!; în fine, în ultimul tablou intră și se așează un moldovean, se înțeapă, scoate pioneza, o pune alături și zice dojenitor: mă, ci oamini… Deși gluma ar vrea să arate diferențele dintre regiuni sub aspectul reactivității la necaz, eu am văzut numitorul comun al românilor: acceptarea stoică și lipsa oricărei preocupări pentru aflarea cauzelor/ vinovatului. Pe scurt, la români mămăliga nu explodează. (În realitate, fără ”ajutorul dezinteresat” al sovieticilor gorbacioviști și a acordului Occidentului pentru doborârea dictaturilor comuniste din Europa, lovitura de stat din decembrie 89, urmată de o susținere masivă a marii majorități a românilor, nu ar fi fost sub nici o formă, posibilă. De ce? Exact din această cauză a stoicismului care, cred, ne caracterizează la modul majoritar.

Capitolul 11. Refugiul Aurorei și a celorlalți membri ai sextetului este unul într-un loc(al) ceva mai select, la Lăptăria lui Enache (https://www.facebook.com/pages/Laptaria-lui-Enache/325291475094?sk=wall  , o zonă de consum mai pentru intelectuali (localul, situat, în acea vreme, în spațiul Teatrului Național București, este populat îndeosebi de poeți, artiști, filosofi sau de alți clienți cu sensibilități artistice), deși mai pătrundea acolo și fauna ”învârtiților zilei”, mari amatori de a se afișa împreună cu ”lumea bună”. Pentru cititorii care nu vor avea timp/ răbdare să citească articolul de la adresa de mai sus ofer un extras despre istoricul brandului ”Lăptăria lui Enache”: ”Lăptăria lui Enache s-a deschis în 1920 şi era punctul de întâlnire al scriitorilor avangardişti din Bucureşti – Saşa Pană, Victor Brauner, Geo Bogza, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Stephan Roll (pseudonimul lui Gheorghe Dinu, fiul patronului Enache Dinu) şamd. Prima adresă a fost strada Bărăţiei nr. 37, unde localul a devenit cunoscut ca loc de naştere al „celui mai original cenaclu din câte a cunoscut România”. Pe 26 octombrie 1931 s-a închis, pentru mai bine de şase decenii, revenind la etajul IV al Teatrului Naţional din Bucureşti în anii 90, la pachet cu Terasa La Motoare”. Vezi și http://metropotam.ro/La-zi/Acum-si-atunci-Laptaria-lui-Enache-art1998865017/

Capitolul 11 (pp. 88- 93) este despre o nouă întîlnire la celebrul local, una inițiată de Ana și care a avut un unic invitat: pe Aurora. Așadar, o nedorită întâlnire bilaterală (”nu-mi mai doream relații binare” – p. 89 – se plânge sieși, Aurora) între două dintre cele patru feminine ale grupului, mai exact ale celor care nu au fost descrise ca fiind… foarte frumoase. Cu Ana dialogul este unul mai dificil, scurt, esențializat, adesea ciudat  și care permite povestitoarei lungi introspecții sau reflecții pe marginea contextului… lăptăresc, tocmai pentru a mai îndulci contextul… Ana este personajul misterios, mai afectat psihic decât ceilalți membri, suspicioasă peste medie, vede peste tot conspirații și conjurații, urmăriri și trădări. Cu riscul de a greși prin exagerare/ supralicitare, Ana pare a fi introdusă în sextet (și) pentru a pune în evidență un fapt mai puțin cunoscut din destul de vechea istorie avangardistă a Lăptăriei lui Enache, și anume faptul că localul cu pricina, în perioada interbelică, era ”o placă turnantă a Cominternului”. Anticipez puțin: Ana nici nu a venit la întâlnire, făcând-o, și prin asta, și mai misterioasă… ”Cum misterele noastre ascund mai degrabă un eșec pur și simplu jenant decât cine știe ce mare împlinire secretă, nu-mi rămânea decât să-i mulțumesc lui Dumnezeu că mă mai păsuiește o zi” (p. 93), scrie Aurora, bucuroasă că Ana a lipsit de la anunțata ”întâlnire binară”.

Comintern-ul era Internaționala Comunistă girată de Moscova stalinistă sovietică. Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Comintern). Cominternul a existat între 1919 și 1943, fiind înființat de Lenin și apoi condus și desființat de Stalin. Istoricii au demonstrat o strânsă cooperare între filialele Cominternului și agenții NKVD, viitorul KGB. Înființarea Cominternului coincide cu marile schimbări care au marcat primul sfert al secolului trecut, atât în plan politico-militar cât și cultural-artistic. (Amintesc: 1904 – psihanaliza lui Freud; 1905 – teoria relativității restrânse a lui Einstein; 1905 – Revoluția rusă; 1907 – Picasso cu Domnișoarele din Avignon; 1910 – Kandinsky lansează pictura abstractă; 1915 – teoria relativității generalizată a lui Einstein; 1916 – Este lansat dadaismul de către Tristan Tzara; 1917 – Revoluția bolșevică din Rusia; 1924 – Primul manifest al suprarealismului lansat de Andre Breton etc.). Deja se devoalează o inerentă, dar permanentă, legătură între ideea de avangardă (schimbare bruscă a regulilor) și ideologia de stânga (schimbarea care se dorește a se instituționaliza, a se eterniza în forma care îi convine cel mai mult pentru a se impune în fața statu quo ului). Revenind la contextul istoric în care s-a născut Lăptăria lui Enache (1920) reamintesc afirmația lui Dan C. Mihăilescu referitoare la faptul că spionii promoscoviți mișunau printre avangardiștii care erau, prin definiție și fatalmente, tot de stânga. Într-adevăr, unde se puteau strecura mai lesne și să fie mai puțin observați reprezentanții unor forțe ostile capitalismului (spionii sovietici) decât într-un mediu care, inițial în artă, dorea, și el, o schimbare majoră? Avangardiștii, la rândul lor, îi susțineau pe aceia care se opuneau establishmentului (artistic, politic, social) al vremii. Evident, stânga anticapitalistă a fost tot o avangardă, politico-economică și ideologică prin care se urmărea schimbarea raporturilor de forțe în societățile dezvoltate. În cazul în care autoarea, Doina Popescu, a dorit – prin acest roman – să rescrie o istorie actualizată a începuturilor avangardiste ale localului, atunci ”spioana” Ana făcea perfect parte din peisaj… Și ca să închei acolada: autoarea însăși este, în viața reală, o gânditoare de stânga, critică la adresa ”învârtiților zilei”, o iubitoare de artă (cea nouă, la începutul secolului 20, dar îndeosebi avangarda renascentistă). Un punct de vedere despre conceptul de avangardă vezi la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/18/avangarda-ariergarzii/), romanul de față fiind, firesc, unul de avangardă: sub pretextul unor banale dialoguri psihoterapeutice – încet-încet – romanul se dovedește a fi o alegorie, o critică directă a realităților fetide ale zilelor de început de tranziție în România sfârșitului de veac trecut. Ironie a sorții, după ce liderul acelor vremi, comunistul Ion Iliescu l-a condamnat la moarte pe comunistul Nicolae Ceaușescu pentru că ”a întinat mărețele idealuri ale socialismului și comunismului”, trama romanului ”Iluzoria vulpe a fericirii” face trimitere la o altă mare dezamăgire (de data aceasta, a autoarei însăși): Iliescu a întinat mărețele idealuri ale gorbaciovismului leninist și a lăsat țara pe mâna exploatatorilor interni și externi puși pe căpătuială/ învârteală. De unde și motivația interioară a unor intelectuali de a refonda ”adevărata” stângă…

Preocuparea pentru resuscitarea ideii de avangardă este permanentă în roman. Simpla re-venire pentru re-întâlnire cu ”gașca” la Lăptărie presupune și incursiuni temporale în agitatul început de secol XX. ”Am privit încă o dată, de aproape, portretul lui Tzara, fascinată de ”acea finețe orientală pe chipul palid ca de mort” pe care o remarcase Andre Breton” (p.88). Sintagma ”de aproape” are un sens special pentru autoare. Ceea ce aceasta îndrăgește în mod deosebit trebuie privit de aproape, de cât mai aproape, ceea ce sugerează și o apropiere simbolică (ideologică) față de avangardistul dadaist, Tristan Tzara. (Reamintesc aici faptul că pentru originea cuvântului ”dada” există o interesantă și originală ipoteză referitoare la semnificația denumirii curentului dadaist datorată lui Victor Macarie de la Iași, respectiv aceea că părintelele dadaismului era născut de ziua Sfântului Dada din calendarul ortodox. Wickipedia ar trebui să noteze/ insereze această interesantă și verosimilă ipoteză). Cât despre apropierea cât mai strânsă a Aurorei/ povestitoarei/ autoarei de făpturile/ chipurile/ imaginile dragi, aceasta este chiar modul real al autoarei de a o face: aflată în vizită la Paris, Doina Popescu scrie pe pagina sa de FB, la 22 septembrie 2015: ”Mi-am promis ca data viitoare voi fi prima la intrarea in muzeu, la ora deschiderii, si ma voi duce direct la Mona Lisa, pentru a o privi singura, pe indestulate”. La Lăptărie fiind Aurora, portretul avangardistului Tristan Tzara este imediat asociat cu amintirea avangardistului Andre Breton, plasând, astfel, cititorul în plină atmosferă nonconformistă, avangardistă, suprarealistă. (Apropos de poza lui Tristan Tzara, de la Lăptărie), iată o fotografie  – din 1930 –  cu marii avangardiști ai secolului trecut. Primul din stânga este Tristan Tzara – : https://www.facebook.com/damianelwesart/photos/a.10151060880368525.430871.83981733524/10152136033423525/?type=3 ).

Până să apară Ana, o primă reflecție artistico-ideologică a Aurorei, de fapt o reamintire a unui text citit de ea în metrou: din Estul Europei plecau înspre Occident oameni cu vederi de stânga, care făceau breșe mari în arta occidentală, propunând viziuni și criterii estetice noi (Tristan Tzara, în cazul de față, dar și Brâncuși, Cioran – vezi: http://dilemaveche.ro/sectiune/caleidoscopie/articol/cioran-apartine-unui-trecut-prea-afectiv-sa-nu-atraga-polemisti  etc.) în timp ce celor rămași în țară li se interzicea orice abatere de la normă (de la canonul existent). Zice/ scrie Aurora/ autoarea: ”în timp ce în Occident, stângiștii emigrați din Est aruncau în aer barierele și tabuurile artei, în țările lor de origine li se coseau fermoare la guri și li se pregăteau lanțuri pentru mâini și picioare” (p. 88). Este o reflecție pe care am mai notat-o și eu în alte articole ale mele: românii cu înzestrări native deosebite, dar și cu inițiativă, promotori fervenți ai schimbării și doritori să iasă din tipare, se pot afirma DOAR în afara țării (re-vezi și https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/18/avangarda-ariergarzii/). În fond, care ar fi esența mișcărilor și ideologiilor de stânga? Schimbarea, cred eu. Oriunde în lume. Paradoxul este că așa-numita stângă actuală din România domină peisajul politic românesc postdecembrist, dar explicația există: oximoronic vorbind, avem o stângă puternic conservatoare. Ce conservă la noi stânga mereu conducătoare? Răspuns cunoscut: ea conservă și apără clanurile, famigliile mafiote, hoțiile bine organizate, devalizarea bogățiilor țării. Iar românul doritor de schimbare va vota, probabil, mereu… (cu) stânga! Cred că acesta este perpetuumul mobile în politică: să fii la guvernare, să asiguri alternanța la guvernare, pentru ca tot tu să fii, mereu, la guvernare! Tipic/ clasic românesc! În anii 90, cu ocazia înființării partidelor, frați sau veri, cumnați sau doar prieteni se înscriau în partide definite ca antitetice, dar oricare ar fi fost partidul venit la putere cu toții (inclusiv din partidele de ”opoziție”) erau la putere. Sindromul partidului unic conducător care alternează cu el însuși la guvernare rezistă, rezistă… Pe această temă, autoarea se pronunță tranșant, în mai multe rânduri, împotriva stângii mafiotizate de la noi, în speranța unei stângi avangardiste noi, pure, autentice, ideale etc.

Revenind la povestea Aurorei, aceasta (își) mărturistește că practică o meserie (profesoratul) pe care nu și-a dorit-o (ea ar fi vrut psihiatrie, adică medicină), fapt care poate fi la originea tensiunilor psihice pe care ea spera să le atenueze cu ajutorul psihoterapiilor de grup. Și totuși, parcă nici psihiatria nu ar fi fost potrivită devreme ce Aurora empatiza excesiv cu individul aflat în suferință, ceea ce pentru un medic poate fi catastrofal.  Este tocmai momentul ca Aurora să cugete asupra motivației care a împins-o să se atașeze atât de mult de ceilalți cinci care formau grupul lor, ”aleși anume să-mi hrănească orgoliul apartenenței la o lume în care dramele străzii își găsesc mai greu ecoul” (p. 89). Mai mult decât atât, ”în grup, sarcina confesiunilor se repartizează la cinci și orice hap divizat devine mai ușor de ingurgitat” (p. 89). Pragmatic, dar sincer! Joaca de-a profesiile (un fel de ”ce-ai vrea să te faci când vei fi mare?”, dar în sens invers) continuă cu autotestarea pe: cronicar (nu!),  pe ”filozof vagabond, fără metodă și fără sistem” (p. 90) (nu!), pe poetesă (excesul de justițiarism ar fi dus-o, însă, în exil, deci: nu!). Surprinzător, Aurora s-ar dori să fie ”felis catus domesticus”, acel animal care știe să-și subjuge necondiționat stăpânul, după modelul lui Mișu – motanul castrat, ținut în apartament de Aurora. Povestea acestuia poate fi încadrată cu succes într-un manual de ”Psihologie animală” (își mai aduce cineva aminte de tratatul cu acest titlu scris de poetul-psiholog Mihai Beniuc?). Mai exact, ceea ce relatează, în continuare, Aurora ține strict de ”psihologia pisicii”, descrierile făcute în carte (pe cca trei pagini) fiind deosebit de reușite, sensibilizând interesul oricărui iubitor de pisici (me included).

Cum spuneam/ scriam mai sus, întâlnirea programată de Ana nu a mai avut loc, dar povestea ei ”misterioasă” ocupă un întreg capitol 12 de exact 12 pagini. După o întâlnire (amplasată clasic detectivistic într-un loc deschis și aglomerat) pe o bancă din Cișmigiu, Ana o invită pe Aurora la ea acasă, chiar în apropierea parcului, într-un apartament mansardat de la ultimul etaj  al unui bloc vechi, cu multe etaje. După o scurtă incursiune autobiografică din care rezultă că Ana avea strămoși greci de prin Fanarul Istambulului urmează o destul de lungă descriere a universului livresc în care se scălda proprietara apartamentului, drept pentru care restul acestul capitol ar putea avea titlul/ genericul ”spune-mi ce cărți citești, ca să-ți spun cine ești”. Evident, autorii și titlurile cărților sunt indicii semnificative pentru personalitatea, ușor devia(n)tă, a Anei. Cred că este destul de puțin probabil ca toate acele titluri să fie (bine) cunoscute tuturor cititorilor, la fel cum cred că este destul de puțin probabil ca cei care nu le-au citit să meargă imediat la bibliotecă sau să caute pe Google pentru a le citi în vederea depistării temelor urmărite/ citite cu predilecție de Ana. (De fapt asta este intenția autoarei: să o cunoaștem cât mai bine pe Ana).

Încerc să fac eu acest serviciu – concomitent cu sugestia (pe care o fac din anii 90, când am cunoscut deliciile internetului) ca țările cu apetit cultural serios să umble la legea drepturilor de autor, după cum urmează: dreptul de proprietate intelectuală asupra unei opere să aparțină exclusiv celui care a creat-o, nu moștenitorilor, nu instituțiilor și nu țării unde s-a născut sau a trăit autorul! Mai mult, menirea academiilor și instituțiilor de cultură ale țărilor ar trebui completată cu obligația de a crea biblioteci online cu tot ceea ce s-a produs într-un domeniu sau altul. La fel ar trebui să se întâmple cu filmele, spectacolele de teatru, tezele de licență, master sau doctor, libretele operelor sau ale cântecelor de orice fel. Cred că o astfel de reglementare ar stimula mult creativitatea și apetența creatorilor de a elabora noi lucrări, originale, și nu de a trăi din moștenirea unor drepturi de autor (care ar trebui riguros distinse de reglementările referitoare la moștenirea bunurilor materiale). În mod cert, un cor de suave înjurături se vor declanșa cu maximă sinceritate înspre oricine ar veni cu asemenea propuneri…  care atacă cu nerușinare sinecurismul, filosofia lui dolce far niente etc.  Deocamdată aplaud sincer faptul că textul cărții ”Iluzoria vulpe a fericirii” se află și la liber, desigur incomplet – din motive comerciale – în format electronic pe Google Books. Va veni și ziua în care editurile vor oferi (după epuizarea stocului din librării și când probabilitatea retipăririi unui nou tiraj este minimă) cartea în format pdf în mod complet gratuit (cum deja știu că face Editura Polirom din Iași). Așadar, iată un mic ajutor pentru cei aflați în lipsă cronică de timp (semipleonasm voit):

  • Lautreamont

http://www.crispedia.ro/Cantecele_lui_Maldoror__de_Contele_de_Lautreamont__comentariu_literar___rezumat_literar_

”Contele de Lautreamont (1846, Uruguay – 1870, Franţa) – scriitor.

  • Titlul original: Les Chants de Maldoror
  • Prima ediţie: 1868-1869
  • Primul editor: Albert Lacroix (Paris)

Lautreamont a fost un scriitor necunoscut în timpul vieţii, dar poemul său epic în proză Cânturile lui Maldoror este considerat astăzi drept una dintre primele şi cele mai tulburătoare opere suprarealiste. Primul cânt a fost publicat la Paris, cu numai doi ani înainte de moartea prematură a autorului, la 24 de ani. Totuşi, numai după ce o revistă literară belgiană a luat decizia curajoasă de a republica lucrările lui Lautreamont, în 1885, el a intrat în atenţia publicului avangardist european.

Maldoror este povestea „eroului” eponim, care se revoltă împotriva divinităţii comiţând un şir extraordinar de acte de depravare şi de imoralitate. Este o operă sălbatică, halucinantă, poetică şi tulburătoare – radicală nu numai prin inovaţia stilistică (apreciată atât de mult de suprarealişti), dar şi prin conţinutul blasfematoriu. Povestea include crimă, sadomasochism, atmosferă în descompunere şi violenţă. Este o celebrare a răului unde Hristos este descris drept violator şi care cuprinde o fantezie prelungită a unui act sexual cu o creatură a mării. Nici o faptă inumană nu îi aduce lui Maldoror alinare ori satisfacţie, iar furia sa creşte progresiv.

Maldoror şochează şi uimeşte şi acum, dar probabil că trăsătura sa cea mai importantă este forţa lirică a prozei lui Lautreamont, care transformă ceea ce este absolut respingător, în ceva frumos şi încântător – un efect tulburător, o provocare la adresa moralităţii convenţionale şi a convingerilor noastre privind limbajul.”

Vezi și:   http://www.poezie.ro/index.php/author/0015319/index.html

2)  Burroughs, William

William S. Burroughs (1914‑1997) s‑a nascut in St. Louis, Missouri. A studiat literatura engleza si antro­pologia la Harvard, apoi medicina la Viena. In 1951, pe cind se afla in Mexic, si‑a impuscat accidental sotia. A debutat in 1953 cu Junky, iar in 1959 a publicat (in Franta) romanul Naked Lunch (Prinzul dezgolit). Aparitia in 1962 a editiei americane a provocat un imens scandal. In 1982 este ales membru in Academia Americana si in Institute of Arts and Letters, iar statul francez ii acorda titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres. Din opera lui William Burroughs, in colectia „Biblioteca Polirom” au aparut Pederast (2003) si Junky (2005).  (Cf Editura Polirom)

http://www.bookblog.ro/x-woodisor/pederast/ Cristina Teodorescu despre romanul ”Pederast

http://www.thetimes.co.uk/tto/arts/books/non-fiction/article3989512.ece   W.B. este descris ca sociopat, pederast, misogin și criminal

3) Despre Yasushi Inoue, Pușca de vânătoare

Yasushi Inoue (1907–1991) s-a născut la Asahikawa, în Hokkaidō. În 1936 a absolvit Universitatea Imperială din Kyōto. Şi-a câştigat renumele de prozator cu nuvelele „Lupta de tauri“ şi „Puşca de vânătoare“. Opera sa cuprinde peste patruzeci de romane, peste optzeci de nuvele, numeroase proze scurte, mai multe volume de poezii, zece volume de eseuri şi însemnări, jurnale de călătorie, volume de estetică şi critică literară. Citiți în Ziarul Metropolis > http://www.ziarulmetropolis.ro/audio-marius-manole-citeste-pusca-de-vanatoare-pentru-un-dublu-cd/

http://exde601e.blogspot.ro/2011/10/yasushi-inoue-pusca-de-vanatoare.html

http://www.ziarulmetropolis.ro/pusca-de-vanatoare-trei-chipuri-ale-iubirii/ Teodora Gheorghe, 2013

4) Ernesto Sabato, Eseuri

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ernesto_S%C3%A1bato

http://www.elefant.ro/carti/publicistica-eseuri/eseuri-vol-i-8846.html

5) Mircea Cărtărescu 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_C%C4%83rt%C4%83rescu  (”Mircea Cărtărescu este considerat un teoretician important al postmodernismului românesc și un autor contemporan de succes, apreciat atât în țară cât și în străinătate. Este un prozator și romancier care practică speciile literaturii fantastice (fantasy) în volumul Visul (reluat într-o formă ușor diferită sub titlul Nostalgia).”

6) Dosoftei  https://ro.wikipedia.org/wiki/Dosoftei_Baril%C4%83

7) Stephen Hawking   https://ro.wikipedia.org/wiki/Stephen_Hawking

8) HomerIliada, 1840, Paris https://ro.wikipedia.org/wiki/Iliada

www.libris.ro/userdocspdf/436/iliada.pdf

9) Biblia (ediție veche)   https://ro.wikipedia.org/wiki/Biblia

10) Meister Eckhart, Cartea mângâierii Dumnezeiești

https://ro.wikipedia.org/wiki/Meister_Eckhart

11) Sun Tzu, Arta războiului  https://ro.wikipedia.org/wiki/Sun_Tzu   www.vistieria.ro/carti/istoria_universala/arta_razboiului.pdf

–––-   Criteriul presupus de Aurora: ordinea lecturilor

12) Luca Pițu https://ro.wikipedia.org/wiki/Luca_Pi%C8%9Bu

13) Boris Vian https://ro.wikipedia.org/wiki/Boris_Vian

14) Raymond Quenau  https://ro.wikipedia.org/wiki/Raymond_Queneau

15) Julien Thorma  necunoscut de către Google L (posibilă confuzie cu Thomas Thorma? )

16) Eugen Ionesco https://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Ionescu

17) Alfred Jarry, Ubu roi     http://alexandervsalexander.blogspot.ro/2013/07/alfred-jarry-de-la-ubu-la-patafizica.html  (Patafizica este ştiinţa soluţiilor imaginare, ce acordă simbolic lineamentelor proprietăţile obiectelor descrise prin virtualitatea lor.

definiţie clasică de Alfred Jarry în Faptele şi opiniile doctorului Faustroll (1911)

………………………..       Criteriul presupus de autoare/ Aurora: patafizica (Ce este patafizica ne lămurește Valeriu Gherghel și comentariile la articolul său. Vezi: http://filosofiatis.blogspot.ro/2010/06/patafizica.html

18) Mircea Cărtărescu, Travesti   https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_C%C4%83rt%C4%83rescu

19) Alain Fournier, Le grand Meaulnes https://fr.wikipedia.org/wiki/Le_Grand_Meaulnes

20) James Joyce, Portretul artistului la tinerețe . http://www.humanitas.ro/humanitas-fiction/portret-al-artistului-la-tinere%C5%A3e   http://www.elefant.ro/carti/biografii-memorii/memorii-jurnale/portret-al-artistului-la-tinerete-183536.html

21) Jack London, Martin Eden     https://ro.wikipedia.org/wiki/Jack_London

https://en.wikipedia.org/wiki/Martin_Eden     www.bibliotecapemobil.ro/…/Martin%20Eden%20-%20Jack%20London

22) F. Scott Fitzgerald, Great Gatsby/ Marele Gatsby  https://ro.wikipedia.org/wiki/Marele_Gatsbyhttps://ioanalexandru.wordpress.com/2013/05/19/f-scott-fitzgerald-marele-gatsby/

23)  J. D. Salinger (autor cunoscut pentru solitudinea sa), Catcher/ De veghe în lanul de secară; https://ro.wikipedia.org/wiki/De_veghe_%C3%AEn_lanul_de_secar%C4%83 ; https://ro.wikipedia.org/wiki/J._D._Salinger

24) Sylvia Plath, Clopotul de sticlăhttp://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-contemporana/clopotul-de-sticla-top-ii-1503.html Un roman ce a reprezentat pentru tinerii anilor ’70 ceea ce era De veghe in lanul de secarapentru tinerii zbuciumatilor ani ’50.

………………………      Criteriul presupus de Aurora: cărțile formării și ale deziluzionării

25) Pascal Bruckner, Luni de fiere

https://ionutbanuta.wordpress.com/2011/09/08/o-ora-cu-pascal-bruckner/

http://www.bookblog.ro/altele/luni-de-fiere/

26) Pierre Choderlos de Laclos, Legături primejdioase;    https://ro.wikipedia.org/wiki/Pierre_Choderlos_de_Laclos

http://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-contemporana/legaturi-primejdioase-150592.html

27) Yourcenar, Alexis   http://www.observatorcultural.ro/PROZA.-Marguerite-YOURCENAR-Alexis-sau-Tratat-despre-lupta-zadarnica*articleID_9143-articles_details.html  

28) Henry Miller, Tropicul Capricornului, Tropicul Racului și Primăvara neagră;

https://ro.wikipedia.org/wiki/Henry_Miller

http://www.bookblog.ro/recomandari/henry-miller-omul-din-spatele-revolutiei-sexuale/

29) Anais Nin, Incestul

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ana%C3%AFs_Nin ; http://adevarul.ro/cultura/arte/anais-nin-amanta-matase-literaturii-1_50ad2ac47c42d5a6638ff857/index.html http://www.humanitas.ro/ana%C3%AFs-nin

(Nota mea: Henry Miller +  Anais Nin = Love  – în realitate)

…………..

29) Jean Paul Sartre, Greața,      https://ro.wikipedia.org/wiki/Jean-Paul_Sartre ; https://ioanalexandru.wordpress.com/2012/11/07/jean-paul-sartre-geata/

 30) Dante AlighieriDivina Commedia   https://ro.wikipedia.org/wiki/Dante_Alighieri https://ro.wikipedia.org/wiki/Divina_Comedie

………….      Criteriul de aranjare afirmat de Ana: cărțile din această ultimă categorie conțin ”cele mai frumoase pasaje de dragoste” (p. 98)

Cuvintele cheie/ simbol/ esențializate/ definitorii pentru selecția cărților din biblioteca Anei, selecție făcută de autoare: anarhism, avangardism, aventurism, nonconformism, suprarealism, stângism, nihilism, erotism, sexism, amantlâc, hormonism, hedonism, existențialism, crize, fantasme, sensul vieții, sinucidere, estetica urîtului, etica răului, sexualitate perversă, homosexualitate, lesbianism, droguri, tabuuri încălcate, detabuizare, limitele condiției umane, incest, singurătate, solipsism, solitidine, infidelitate, limitele instituției căsniciei, destinul ca scuză pentru slăbiciunile umane.

Dar, tot Ana amestecă, voit, cărțile pentru a-și mărturisi crezul său ”estetic”: ”Nu mai căuta criteriile după care le-am aranjat (și Ana mătură amuzată cărțile, de la distanță, cu un gest larg), le rearanjez mereu și tot timpul schimb criteriul.” (p. 98). Amalgamarea criteriilor, stilurilor, cărților și rearanjarea acestora ad hoc, fără principii stabile și criterii clare – toate acestea sunt semne ale unui mod de gândire  postmodern (curentul literar cu acest nume a fost studiat, teoretizat și aplicat la noi de Mircea Cărtărescu, dar nu numai de către acesta).

Misterioasa Ana își confirmă statutul de imprevizibilă, neserioasă, nesigură, ciudată sau … interesantă (în economia cărții) prin două acte clare: a) o defăimare a colegei de grup (Zina) – ca o încercare de înlăturare a unei posibile concurențe. Pasajul de mai jos face o utilă și adecvată conexiune între spionaj și sex, o rețetă ce ține de firescul feminin și de practicile serviciilor de informații: ”Ferește-te de Zina! …E o mare hahaleră! …. A înșirat vreo cinci parlamentari și trei miniștri – asta din ce am reușit să aflu până acum. Tu cum crezi că-i merge afacerea? A lucrat la Radio Actualități și, o vreme, a fost acreditată în Parlament. Știai, nu? E una dintre ziaristele pregătite să intre la comandă în orice pat, pentru a compromite pe oricine. Între două orgasme bine simulate, poate smulge orice secret. E o performeră de mare clasă, dragă. Și-ar bate concurența și în Place Pigalle. ….De asta v-am întrerupt la Lăptărie, când te-ai lansat în discuții politice… Evită asemenea discuții cu ea. Cred că umblă și acum cu microfonul agățat în sutien.” (pp. 98 – 99); b) o invitație prin seducție la o partidă de sex între ele, adică între Aurora și Ana; descrierea actului de tentativă de seducere este, cred, una foarte reușită – fie și dacă apreciem descrierea făcută de Aurora prin prisma densității cuvintelor cu încărcătură erotică, densitate pe care o apreciez la cca 95% . Pentru că tentativa de seducere nu a fost reușită, Ana schimbă brusc subiectul, dar, de fapt, revine la faza spiono-misterio-detectivistă de la punctul a). Concret, Ana îi explică Aurorei motivul lipsei de la ”întâlnirea binară” de la Lăptărie: ”În ziua aceea nu am putut să vin pentru că a trebuit să duc un plic la Geneva. Nu putea fi trimis prin poștă, dar, deocamdată, nu intru în amănunte” (p. 100).  Din nou, mister, spionaj, afaceri secrete…, dar… Ana își supralicitează oferta/ cererea sexuală, plusând cu un posibil ajutor pentru Aurora cu un (ipotetic, dar improbabil) post de directoare de școală… Ca și cum toate cele discutate și efectuate până acum erau doar o introducere în ceea ce o interesa cu adevărat pe Ana, aceasta mută discuția în plan fantastic/ fantasmagoric: ”Ce crezi, suntem locuiți de altcineva?” (p. 101).  După care urmează o nouă scenă de seducție, neîncurajată de Aurora și… capitolul se termină cu încercarea de plecare precipitată a acesteia din urmă. Înainte de a se întâmpla asta, Ana face atacul frontal, direct, nemenajat de alte întortocheri strategico-tactice: ”La dracu cu Lăptăria! Eu vin acolo pentru ceva, da, pentru o chestie, dar habar n-ai și nu vrei să știi, nu-i așa? Și mai vin și pentru tine, dar tu te faci că nu observi. Radu vine pentru Iulia, Iulia vine pentru public, Cristian și Zina, ei bine, nu știu pentru ce naiba vin ei, am impresia că-i trimite cineva pentru ceva, dar nu știu încă cine și pentru ce…Tu? Nu m-aș mira să te văd într-o zi cum îl lingi pe Sami ca pe-o icoană…. Sami? Rosenstock! Samuel, Tristanul tău. De fapt ce știi tu despre el? Ei bine, află că frumosul nostru Tzara n-a murit deloc furios și nici nihilist.” (p. 102). În miez de roman autoarea găsește de cuviință să dea (toate?) cărțile pe față, exact ca la început când prezentase sistematic și clar personajele cărții. Din (pre)plin idealism psihiatric, gruparea celor șase se dovedește – din punctul de vedere al Anei – o simplă încrengătură de interese meschine – majoritatea pe bază de hormoni – abia mascate de povestea cu joaca psihodramatică a spovedaniilor colective, chipurile sanogene. Aurora își recunoaște, spășită idealismul exagerat (”eu colecționez locuri perfecte” p. 104), dar Ana devine o anti-Zina, nu doar pentru stângismul pe care-l afișa și apăra aceasta, ci pentru că Lăptăria, la începuturi, fusese un cuib bolșevic plin de spioni sovietici în căutare de prozeliți stângiști-avangardiști și carne de tun pentru revoluția mondială: ”Despre agentura care a funcționat la Lăptărie n-ai auzit? Atentatul cu bombă de la Senat îți spune ceva?…. Cuib de rețele clandestine, asta a fost Lăptăria, ”perfecțiunea” asta a ta. Adunătură de cominterniști” (p. 104). Aurora suportă greu criticile neîntemeiate și, mai ales exagerările, dar nu reușește să se apere decât în gând: ”ar fi trebuit să-i fi zis că Tristan Tzara n-a murit comunist. S-a dezis de comunism și, mai mult, a și demisionat din partid” (pp. 104-105). Pentru Aurora întâlnirea cu Ana a fost un duș rece, unul grav existențial și generator de precizări suplimentare, de autoreproșuri și de răspunsuri parțiale (desigur, tot cu privire la existența noastră terestră atât de trecătoare. ”Mereu cu câțiva pași în urma destinului, pe care nu am nici rsursele și nici curiozitatea să mi-l înfrunt. … În definitiv, sfârșim prin a fi cel mai probabil dintre toate toate eurile noastre posibile”. Cel puțin așa cugeta Aurora mergând prin începutul de iarnă care amesteca zăpada cu noroiul, albul cu negrul, perfecțiunea cu imperfecțiunea.

(va urma)

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași

2 octombrie 2015

Primele șapte episoade ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-5/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-6/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-7/

Webografie

https://www.facebook.com/damianelwesart/photos/a.10151060880368525.430871.83981733524/10152136033423525/?type=3    Fotografie de grup cu suprarealiști celebri: Tristan Tzara, Andre Breton, Picasso etc.  (Surrealist Group, 1930 from left to right: Tristan Tzara, Paul Eluard, Andre Breton, Hans Arp, Salvador Dali, Yves Tanguy, Max Ernst, Rene Crevel and Man Ray)

http://www.dissentmagazine.org/article/islamism-and-the-left (Islamism and the Left)

http://www.dissentmagazine.org/article/islamism-and-left-exchange An answer to Islamism and the Left

https://youtu.be/sILEeMNUvj0  Liviu Antonesei,  Suntem un popor de șeherezade

https://www.youtube.com/watch?v=sILEeMNUvj0&feature=youtu.be  (idem)

http://dilemaveche.ro/sectiune/caleidoscopie/articol/cioran-apartine-unui-trecut-prea-afectiv-sa-nu-atraga-polemisti Despre Cioran în actualitate

http://metropotam.ro/La-zi/Acum-si-atunci-Laptaria-lui-Enache-art1998865017/ Istoric Lăptăria lui Enache (trimiterea la ”placă turnantă a agenților Cominternului”, cf. Dan C. Mihăilescu, nu funcționa la data accesării (28 sept. 2015)

https://bucurestiacum.wordpress.com/2015/03/28/fotogalerie-teatrul-national-bucuresti-redeschidere-ce-se-intampla-laptaria-lui-enache-terasa-la-motoare/ Deschiderea barului de amintire avangardistă ”Lăptăria lui Enache” de la TNB stă sub semnul incertitudinilor, după redeschiderea teatrului

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/ Liviu Druguș, recenzie la cartea lui Dorin Bodea, Românii, un viitor previzibil? Editura Result, București, 2011, 280 pagini (carte relativ recentă, ignorată nepermis de către Daniel David)

 https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/18/avangarda-ariergarzii/   Avangarda ariergărzii

http://pressone.ro/contributori/psihologia-poporului-roman/   Mihaela Ursa, recenzie la cartea lui Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Polirom, Iași, 2015, 400 pagini

https://www.youtube.com/watch?v=sILEeMNUvj0&feature=youtu.be

http://www.bookblog.ro/x-woodisor/sfarsit-de-veac-in-bucuresti/ I.M. Sadoveanu, Sfârșit de veac în București

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/  Dorin Bodea Cum e românii și ce vrea dânșii sau dincolo de mituri, metafore și magii mioritice    14 martie 2012

http://www.revista-astra.ro/literatura/arhiva-supliment-astra/astra-literatura-arte-si-idei-nr-1-22015 Felix Nicolau, Eseu despre cartea lui Petrișor Militaru, Știința modernă, muza neștiută a suprarealiștilor, Ed Curtea Veche, București, 2012

http://adevarul.ro/news/societate/unde-femeile-altadata-1_56055742f5eaafab2cfe43af/index.html Nicolae Manolescu, Unde sunt femeile de altă dată?

Taguri: Doina Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii, Liviu Drugus, Sfârșit de veac în București, Ion Marin Sadoveanu, Freud, Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu, Lăptăria lui Enache, Daniel David, Editura Adenium, Tristan Tzara, Victor Macarie, Lenin, Stalin, Pascal Bruckner, Dorin Bodea, Mihaela Ursa, Psihologia poporului român, Teatrul Național București, Comintern, Internaționala Comunistă, NKVD, KGB, Andre Breton, suprarealism, Picasso, Einstein, Kandinsky, Dan C. Mihăilescu, avangardism, Brâncuși, Cioran, Mihai Beniuc, Editura Polirom, Lautreamont, Burroughs William, Cristina Teodorescu, Yasushi Inoue, Mircea Cărtărescu, Dosoftei, Stephen Hawking, Homer, Sun Tzu, Luca Pițu, Boris Vian, Raymond Queneau, Julien Thorma, Eugene Ionesco, Alfred Jarry, patafizică, Jack London, Sylvia Plath, F. Scott Fitzgerald, Pierre de Laclos, Henry Miller, Anais Nin, Jean Paul Sartre, Dante Alighieri

Reclame

Cu prostia pre inteligență călcând (I)


Martin Page, M-am hotărât să devin prost, Humanitas, Bucureşti, 2004-2012, 140 pagini (format pocket), (Comment je sui devenu stupide, Paris, ianuarie 2001)

 

Motto-uri:

”Iluzia cunoașterii este mai periculoasă decât ignoranța” (Stephen Hawking)
L’intelligence, ça n’est pas ce qu’on sait, mais ce que l’on fait quand on ne sait pas.”  (Jean Piaget)

Aș da tot ce știu pentru jumătate din ce ignor” (Descartes)

qui accroît la science, accroît ses douleurs” (Eccleziastul)

Știu că sunt un imbecil, simt că sunt un idiot, iar acest lucru mă scoate din rândurile idioților perfecți și mulțumiți. Sunt superior atât cât să înțeleg că nu sunt destul de superior (…) jidov rătăcitor al cunoașterii” (Giovanni Papini, Un om sfârșit)

 

Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligența. Inteligența are limitele ei, prostia nu”. (tepuicuprostii.com)

Știu că această călătorie în prostie se va transforma într-un imn al inteligenței” (Martin Page, M-am hotărât să devin prost, Humanitas, 2012, p. 9)

 

 

 

*Eu, prost?!

* Unde-i minte-i și prostie

* Cine se (mai) prostește, se (și) înțelepțește

* Inteligența  poate însemna și autoasumarea prostiei

* Dacă prosti(re)a nu este totală, mai  există șansa revenirii

* Nu cunoașterea este cauza nefericirii, ci cunoașterea incompletă

* Cunoașterea unidimensională, disciplinară va fi înlocuită de transcunoaștere 

 

CUPRINS

Partea I – a       Despre scriitorul Martin Page

1 Despre autorul francez Martin Page

2. Martin Page este un scriitor postmodern

Partea II – a       Despre prostie, inteligență și devenire

II 1 Presupusul elogiu al prostiei este, de fapt, o odă închinată inteligenței.

II 2 Despre prostie, dar cu trimitere la inteligență (sau la lipsa acesteia).

II 3  Despre schimbare.

II 4 Când schimbarea nu reușește se revine la starea inițială, existând însă avantajul experienței.

II 5 Cum are loc schimbarea și cum se anunță aceasta

Partea III – a       Despre romanul Cum am devenit prost

III 1 Acțiunea romanului are loc în vara anului 2000

III 2 Primul roman al lui Martin Page este unul autobiografic

III 3  Povestea/ Narațiunea/ Conținutul romanului

III 4 Hermeneutica, semiotica și economica politică a temei centrale a romanului: soarta intelectualului bine dotat într-o lume foarte liberă, prea comercială, excesiv de iluzorie, dar crud de reală

III 5 Deconstrucția romanului

 

Partea I – a       Despre scriitorul Martin Page

 

I. 1.  Despre autorul francez Martin Page. Pentru informații biobibliografice vezi: http://www.martin-page.fr/, http://www.martin-page.fr/francais/biographie/ dar și blogul autorului http://www.pitagarmen.com/blog/  Tot despre autor se pot afla mai multe la adresa http://www.humanitas.ro/files/media/m-am-hotarat-sa-devin-prost.pdf, aceasta fiind un promo lansat de Editura Humanitas, unde a apărut traducerea românească a Adrianei Gliga, în anul 2004, cu reeditări în 2005, 2006, 2007, 2008 și 2012. O primă traducere în limba engleză a apărut în 2004 (vezi mai multe pe http://en.wikipedia.org/wiki/How_I_Became_Stupid). Autorul a primit în anul 2004 Premiul Euregio pentru literatură la vârsta de 29 de ani în timp ce studia Antropologia (facultate pe care n-a mai terminat-o, în schimb a început multe altele…).Cartea francezului Martin Page (prima sa carte!) a fost lansată în prima lună (ianuarie) a primului an (2001) din noul/ ultimul mileniu (al treilea). Un început care s-a arătat, iar apoi s-a confirmat, a fi unul promițător și îmbucurător. Pe pagina de gardă a cărții apărute la Humanitas se scrie, cu îndreptățire: ”Martin Page este una dintre bucuriile literare ale acestui secol”. Subscriu! Un interviu cu Martin Page (realizat de Luminița Voina-Răuț) se găsește publicat în România Literară din anul 2005, când autorul rotunjise 30 de ani. Pentru o mai sigură șansă la lectură voi reproduce aici interviul aflat la adresa: http://www.romlit.ro/cu_martin_page

Luminiţa Voina-Răuţ: Cine sunteţi dumneavoastră, domnule Martin Page?Martin Page: Sunt un scriitor francez de 30 de ani.LVR: Până în prezent, editura Humanitas a publicat versiunea românească a două romane scrise de dumneavoastră: Comme je suis devenu Stupide (M-am horărât să devin prost, în traducerea Adrianei Gliga, 2004) şi La libellule de ses huit ans (Libelula, traducere: Ioana Bot, 2005). De unde v-a venit ideea de a scrie primul roman, cu care aţi şi debutat, de alftel?

MP: Mi-ar trebui săptămâni întregi să explic, e foarte greu să ştii cum îţi vine o idee. În cazul romanului M-am hotărât să devin prost, ideea mi-a venit citind Biblia. În Ecleziastul există o frază foarte frumoasă, care sună aşa: ,qui accroît la science, accroît ses douleurs”, cu alte cuvinte, cu cât studiezi mai mult, cu atât devii mai inteligent, şi deci mai nefericit. Poate că mă simţeam foarte aproape de acest gând. Eu nu mă consider foarte inteligent, dar simţeam că devin mult mai nefericit înţelegând anumite lucruri, şi astfel, pornind de la acest citat, mi-a venit ideea romanului.

LVR: Este o idee îndrăzneaţă, iar autorul cărţii trebuie să fie o persoană foarte inteligentă, pentru a-şi pune astfel de întrebări. Există un sâmbure autobiografic în carte?

MP: Mai mulţi sâmburi chiar. Dar aici nu este vorba doar de biografia mea, sunt lucruri care se regăsesc la toată generaţia mea; vreau să spun că am foarte mulţi prieteni care se apropie mult de personajul cărţii, studenţi parizieni ori străini, tineri preocupaţi de problemele epocii, care sunt foarte nefericiţi, îşi găsesc cu greu locul în societate, nu izbutesc să-şi găsească o slujbă potrivită sau pur şi simplu nu pot să se maturizeze. Sunt multe elemente autobiografice în carte, dar nu cred c-ar fi prea interesant să vă povestesc viaţa mea acum…

LVR: Totuşi, poate că cititorii dumneavoastră sunt curioşi să ştie câteva date inedite din viaţa tânărului romancier.

MP: Am început diverse studii universitare, le începeam, dar mă opream de fiecare dată, fiindcă mă plictiseau îngrozitor. Tot ce voiam să fac era să scriu. Ca s-o liniştesc pe mama, mă înscriam la Universitate şi urmam diferite cursuri; în felul acesta îmi completam cunoştinţele. Ideea era să am cât mai multe informaţii, pe diferite teme; în acest sens am studiat filozofia, antropologia, sociologia, lingvistica, istoria artei, studiam dar nu mă prezentam la examene, fiindcă examenele nu mă interesau. Pentru mine frecventarea acestor cursuri devenise un modus vivendi. Am prieteni care s-au specializat într-un anumit domeniu, unul a studiat Dreptul, e un avocat desăvârşit, dar nu-l interesează nimic altceva, în schimb, pe mine mă interesează o mulţime de lucruri; cum n-am fost niciodată un elev bun, nici nu puteam deveni un specialist grozav.

LVR: Când aţi început să scrieţi?

MP: În adolescenţă; am început cu mici texte. Prima carte am scris-o la 18 ani, dar n-a fost niciodată publicată, astfel încât am debutat abia la 24 de ani cu romanul ”M-am hotărât să devin prost”.

LVR: Cum a fost primită cartea în Franţa?

MP: Mai degrabă bine, cred c-am avut mare noroc. Mă sperie gândul că romanul îi poate influenţa cumva pe tineri, sper doar să-i atingă, să-i emoţioneze. Pentru mine, scriitorul e aidoma cofetarului; dacă am făcut o prăjitură şi oamenilor le place, sunt mulţumit.

LVR: Îmi puteţi cita câţiva scriitori preferaţi?

MP: Da, îmi plac Julio Cortázar, Graham Greene, Oscar Wilde, Haruki Murakami, Dostoievsky. Admir fantezia lui Cortázar şi chestionarea realităţii.

LVR: Întrebările care s-au pus la acest festival de la Neptun au fost: Eu scriu. Cine mă citeşte? Pentru cine scrieţi?

MP: Pentru cine scriu? Cred c-ar fi mult mai simplu dacă v-aş da numărul de telefon al psihanalistului meu.

LVR: Aveţi un psihanalist?

MP: Nu unul, doi.

LVR: Aveţi nevoie de psihanalişti? De ce? Nu puteţi să vă adresaţi unor prieteni?

MP: Vorbesc, vorbesc, vorbesc. Mental, sunt tulburat. Poate că în România nu mergeţi la psihanalişti, dar eu cred că este o experienţă care te îmbogăţeşte, un psihanalist te ajută să te cunoşti mai bine, să înţelegi de ce faci cutare sau cutare lucru, e interesant.

LVR: Vă înţelegeţi mai bine prin intermediul psihanalistului?

MP: Da, mă înţeleg mai bine. Fireşte, am şi prieteni, dar cu ei există anumite limite, te simţi mai în largul tău în faţa psihanalistului.

LVR: Vreţi să ne vorbiţi puţin despre romanul recent publicat la noi, Libelula? Şi despre cărţile viitoare?

MP: Libelula este povestea unei tinere pictoriţe aflată în faţa succesului. Am scris şi o piesă de teatru, Vies communes (Vieţi obişnuite), care e istoria unei despărţiri, iar de curând s-a publicat la Paris ultimul meu roman, la aceeaşi editură, Le Dilettante: On s’habitue aux fins du monde (Ne obişnuim cu sfârşitul lumilor), cineva care la 28 de ani devine o persoană vie, începe să trăiască de la această vârstă.

LVR: Aveţi nevoie de condiţii speciale pentru a scrie? Unde scrieţi, de regulă?

MP: Scriu oriunde, de regulă dimineaţa. Hemingway zicea că: ,singurul loc în care poţi scrie e capul tău”. Scriu aşadar în capul meu, fără să-mi pese unde mă aflu.

LVR: Credeţi că vocea scriitorului este auzită în societate în momentul de faţă?

MP: Habar n-am, nu citesc articolele care se scriu despre romanele mele şi acest aspect nu mă interesează. Cred totuşi că vocea scriitorului poate fi uneori importantă, iar alteori nu, fiind chiar deranjantă.

LVR: Ce vă mai place, în afara scrisului?

MP: Jazzul, ploaia, filmele, să mă plimb prin Paris şi să gătesc.

LVR: Acum trăiţi din scris. Sunteţi tradus deja în numeroase limbi. Îmi puteţi spune care este relaţia cu traducătorii cărţilor dumneavoastră? MP: Din păcate, cu traducătorii mei nu prea am relaţii, mai degrabă cu traducătoarele mele din Japonia, Germania şi Rusia care îmi scriu şi-mi pun întrebări. Uneori simt nevoia să comunic cu ei, dar ei n-o fac, cred c-ar putea să mă întrebe multe lucruri despre text, despre ideile mele. Aştept din partea lor emailuri, chiar telefoane.

LVR: Un ultim cuvânt, de astă dată despre această întâlnire cu scriitori din diferite ţări aici la Festivalul Zile şi nopţi de literatură din Neptun.

MP: Pentru mine, ca scriitor, această întâlnire e extraordinară, o experienţă fericită. E grozav să comunici cu oameni care trăiesc ca şi tine: citesc şi scriu! Doar mâncarea de la hotel nu-mi place, în rest totul e în regulă, oamenii sunt calzi şi amabili, iar subiectele abordate mi se par interesante şi utile.

LVR: Vă mulţumesc.

I.  2. Martin Page este un scriitor postmodern. Există – ca o ironie a soartei – postmoderni care nu știu că sunt postmoderni și care chiar critică postmodernismul, poate și din motive strict conjuncturale. Nu știu dacă Martin Page conștientizează că practică o scriitură postmodernă, dar în mod cert nu-și revendică apartenența la un curent sau altul. El scrie de plăcere și nu este interesat de clasificări, comentarii, cronici, recenzii etc. Probabil că își reglează tirul/ tirajele în funcție de propriile-i trăiri, dar și de intrările în cont. Dacă piața respinge, nu mai insistă. Primul roman pe care l-a scris și l-a publicat a fost și primul succes de librărie, în Franța și în întreaga lume. Subsemnatul am descoperit, la începutul anilor 90, că modul în care gândeam sau stilurile pe care le agream se încadrează în vag definitul concept de postmodernism. Spun asta pentru a proba că se poate să fii postmodern și să afli asta mult mai târziu.  Pentru cititorul eventual iritat de melanjul postmodern pe care îl fac aici (vezi mai jos), amestecând povestea pageană a unui individ din Occident – Antoine – (cu angoasele sale existenţiale majore) cu povestea societăţilor bolşevizate forţat din Orientul european (comparații pe care le fac pe parcursul acestei recenzii), trebuie să-mi mărturisesc, din start, ”păcatul” de a agrea și chiar de a practica postmodernismul. Totodată, trebuie să explic faptul că este o convingere a mea, aceea că individualitatea, societatea şi umanitatea una sunt (Tres unum sunt!). Baleierea de la un nivel de agregare umană la altul, de la unul (micro) la multiplu (macro) şi/ sau de la multiplu (macro) la totalitate (mondo) are drept finalitate mai buna înţelegere a celorlate două paliere/ niveluri de agregare umană. Este valabilă şi transgresarea nivelurilor în sens invers, adică dinspre mondo spre macro, sau dinspre macro spre micro. În cartea de față, cu mijloace literare/ ficționale postmoderne, Martin Page îl plimbă pe Antoine prin toate palierele: de la sinuciderea presupusă ca act strict individual (micro), la descrierea colectivităţii numită spital (macro) şi apoi la interconectivitatea planetară numită piaţă financiară (mondo). Conchid (cu convingere!) că asemănările şi comparaţiile situaţiilor din carte (ficționale) cu cele din contextele real-concrete (mundane) sunt utile pentru creşterea accesibilităţii mesajului transmis de autor prin intermediul eroului său. Fiind poate prea entuziasmat de virtuţile hermeneuticii şi ale semioticii sunt tentat să confer semnificaţii multiple gesturilor şi contextelor din carte, semnificaţii nebănuite, poate, chiar de autor… Consider că şi exagerările sau supralicitările (interpretărilor) au rostul lor, ele fiind un bun pretext pentru un dialog ulterior şi chiar pentru un  schimb de idei.  Altfel, toată literatura s-ar reduce doar la povestiri ale unor fapte reale sau atât de bine imaginate încât chiar par reale… Eu înclin să cred că literatura este, în primul rând, pretext pentru comunicarea de idei sau de mesaje, de imagini și de situații, precum şi incitări la gândire sau la simţire tot mai rafinate care să aibă drept rezultat un plus de cunoaștere sau un plus de trăiri emoționale agreate/ așteptate de cititor. Plăcerea estetică este, pentru mine, identică cu utilitatea și normalitatea etică, ambele (eticul și esteticul) fiind fațete ale monedei numită viață sau, uneori, literatură.

 

 

Partea II – a       Despre prostie, inteligență și devenire

 

 

II. 1.  Presupusul elogiu al prostiei este, de fapt, o odă închinată inteligenței. Departe de a fi o pledoarie în favoarea proștilor, tâmpiților, demenților, cretinilor, descreieraților, idioților, gângavilor, tălâmbilor, hăbăucilor, neghiobilor, țicniților și a altor tarați psihic sau a altora lipsiți de duh/ spirit/ suflet, romanul ironizează, în fond, prostia șlefuită care se vrea inteligență rafinată. Pentru Antoine, ”inteligența este cuvântul care desemnează prostii bine ticluite și frumos pronunțate, … [ea] este atât de pervertită, încât de multe ori ești mai avantajat fiind prost, decât intelectual consacrat. Inteligența te face nefericit, singuratic, sărac, pe când deghizarea inteligenței îți conferă o imortalitate de hârtie de ziar și admirația celor care cred în ce citesc” (p. 7).  Unii ar fi tentați să deducă de aici, în mod absolut, că inteligența/ intelectualitatea este negativă și dureroasă, în timp ce prostia este pozitivă și generatoare de fericire. Amintesc aici alte trăsături ale gândirii postmoderne (pe lângă melanjul ideatic): relativismul și (auto)ironia. Autorul strecoară printre afirmații sentențioase, cu putere de maximă/ cugetare demnă de citat în discursuri și analize, sintagme relativizante și care diminuează serios presupusa aserțiune generatoare de certitudini. Se spune, pe drept cuvânt, că doar proștii au certitudini, în timp ce inteligenții au îndoieli. (”Problema omenirii este că oamenii inteligenți sunt plini de îndoieli, în timp ce oamenii proști sunt plini de încredere” – Charles Bukovski). Revenind la citatul din Antoine, acesta conține sintagma relativizantă ”de multe ori”, ceea ce poate însemna că există asemenea situații, fără însă a sugera că acestea ar fi majoritare sau, Doamne ferește, absolute. ”De (prea) multe ori” înseamnă și … ”de câteva ori”, respectiv ar fi tocmai acele excepții care confirmă regula. Iar regula este că inteligența (autentică) nu are cum să te facă, permanent, nefericit, sărac și singuratic. Dar prostia da. A face caz de (exces de) inteligență, a epata strident doar prin manifestări sporadice și ciudate de inteligență este o formă crasă de prostie. Prostul este, de fapt, un tip care o face pe inteligentul. Nefinalizarea proiectelor asumate de ”inteligentul” Antoine probează lipsa raționamentelor logice normale, a unei gândiri elementare și firești. Faptul că eroul cărții se crede inteligent în exces (ceea ce este, în fapt, o dovadă de prostie) îi va provoca multe necazuri și enorme insatisfacții, mai mari decât cele cunoscute înainte de a renunța la inteligență și la gândire logică. Prostia – presupus panaceu al sictirului intelectualist de care suferea Antoine – este greu decelabilă de inteligență. Unde-i minte-i și prostie, dar adesea e foarte greu să le separi, să le evaluezi și, eventual, să le opui.  Viața ne arată că prea frecvent bogații sunt considerați inteligenți sută la sută (cel mai plauzibil motiv al îmbogățirii este, de fapt, tupeul urmat de încălcarea legilor și existența unora mai proști ca viitorul îmbogățit), iar oamenii de stat/ politicienii sunt – în mod eronat – presupuși a fi cunoscători și practicanți ai idealurilor de bine, adevăr și frumos. De fapt, tocmai conferirea de inteligență celor care, de fapt, nu o au, este o probă de prostie. În schimb, a mima prostia, a accepta un nivel mai ridicat, dar controlat, de prostie, asta da, se poate numi inteligență. Spuneam că gândirea postmodernă implică și multă (auto)ironie. În citatul de mai sus, cea de a doua frază o contrazice/ o anulează pe prima (care, oricum, era relativizată). Astfel, opusul inteligenței nu mai este, aici, prostia, ci ”deghizarea inteligenței”, ceea ce este tot un fapt ce ține de inteligență. Mai exact, doar un inteligent își poate masca inteligența, făcând-o pe prostul, în timp ce prostul nu are cum să apeleze la ”deghizarea inteligenței” pe simplul motiv că nu posedă așa ceva. Iar ironia continuă: opusul stării de nefericire (ipotetic generată de inteligență) nu este, cum s-ar putea aștepta cineva, fericirea, faima și bogăția, ci doar o efemeră celebritate (care durează cât o hârtie de ziar, adică o zi!) în ochii naivilor (care cred în magia cuvântului scris, indiferent de conținutul ideatic al textului). Cred că cheia de lectură a romanului se află tocmai în citatul de patru rânduri pe care l-am reprodus și comentat. Romanul trebuie citit în cheie ironico-relativistă, nicidecum ca un manual de bune practici pentru obținerea fericirii absolute și perpetue, prin apelul la mijloace stranii și ineficace. Romanul-capcană este un turnesol pentru decelarea cititorilor în cel puțin două categorii: una a celor care vor lua afirmațiile lui Antoine drept literă de lege/ de evanghelie/ de înțelepciune, și alta a celor care se vor amuza copios de  naivitățile generate de o minte presupus inteligentă doar ca urmare a faptului că emițătorul acestor naivități este scriitor și universitar. De altfel, recenzia de față vine ca o completare a preocupărilor mele legate de încercarea, excesiv de temerară, de a delimita și defini cei doi termeni (inteligență și prostie) care sunt, cum am mai afirmat mai sus, mai mult complementari decât antitetici: unde-i minte-i și prostie. Romanul lui Martin Page se poate înscrie într-o glorioasă galerie de opere menite să pună prostia pe piedestalul pe care îl merită, respectiv de instrument de evidențiere și de evaluare a inteligenței.  Probabil că succesul de librărie a acestui roman în România se poate explica și prin preocuparea românilor de a-și evidenția inteligența, de a se descurca mereu și oricum, și de a arăta cu degetul spre ceilalți: vai! Ce proști sunt!… Despre cât de inteligenți se cred românii se poate afla și din scrierile lui Andrei Pleșu sau a unor sociologi contemporani (Dorin Bodea). O recenzie a cărții lui Dorin Bodea se găsește la https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/  Tema inteligență vs prostie este una perenă în literatura universală, precum și în cea română. Despre ”Proasta folosire a inteligenței” a scris Andrei Pleșu în Dilema Veche în 2007 (cu o binevenită reluare în ianuarie 2014)  http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/proasta-folosire-inteligentei  ”Românii cred despre ei că sînt un popor inteligent. Mai inteligent decît altele. Ştim cu toţii cît e de riscant să faci asemenea generalizări, cît e de greu să măsori inteligenţa şi cît de nătînge pot fi ierarhizările pe criterii etnice. Lucrurile sînt, oricum, mai complicate. Admiţînd că cineva e inteligent, trebuie să adăugăm deîndată că această înzestrare, luată în sine, nu e suficientă. Poţi să fii inteligent şi să nu ştii ce să faci cu inteligenţa ta, poţi să o foloseşti greşit, pe scurt, poţi fi inteligent într-o manieră prostească. Inteligent şi stupid”. Iată și părerea matematicianului Florin Colceag: ”Românii au pus la conducere tot soiul de oameni cu inteligența lipsită de perspectivă, de orizont. Și au avut întotdeauna o mare admirație pentru hoți. Hoții erau si sunt semizeii locului” (http://www.dela0.ro/matematicianul-florian-colceag-pot-demonstra-ca-dumnezeu-exista-si-actioneaza). Nu întâmplător, oltenismul ”oț” trimite mai mult la calificativul de inteligent, decât la acela de hoț.  Pentru a conchide, recomand celor care nu au citit cartea sau nu au văzut spectacolul de la Teatrul Național din Iași să purceadă la o bună și temeinică autolămurire cu privire la sensurile profunde ale termenilor fundamentali ai acestei prime lucrări a lui Martin Page: prostie și, respectiv, inteligență.

II.2.    Despre prostie, dar cu trimitere la inteligență (sau la lipsa acesteia). Istoria lucrărilor despre prostie ar putea începe cu anticii, dar cu siguranță Erasmus de Rotterdam a rămas în conștiința publică prin ”Elogiul nebuniei sau discurs despre lauda prostiei” (http://www.librarie.net/carte/22749/Elogiul-nebuniei-sau-discurs-despre-lauda-prostiei-Erasmus-din-Rotterdam). Wikipedia nu putea ocoli acest important item http://ro.wikipedia.org/wiki/Prostie. Iată conținutul (modest) al descrierii itemului ”prostie”: ”Prostia este caracteristica unei persoanei de a fi lipsite de inteligență, de a fi ignorant sau incult. Această caracteristică poate fi atribuită acțiunilor unui subiect, vorbelor acestora sau credințelor lui. Termenul se poate referi și la o judecată inadecvată sau la lipsa de sensibilitate sau bun-simț a anumitor persoane. În ciuda încercărilor de a măsura inteligența, precum testele IQ, rămâne destul de dificil de determinat cine e prost sau deștept. Adjectivul prost este des folosit în sens peiorativ. Enciclopedia Prostiei (De Encyclopedie van de Domheid) scrisă de olandezul Matthijs van Boxsel e bazată în ideea autorului că prostia e fundamentul civilizației noastre, conform convingerii că nimeni nu e atât de inteligent încât să-și dea seama cât de prost este. În lucrare prostia era definită ca : auto-distrugere inconștientă, capacitatea de a acționa împotriva lucrurilor ce îți aduc fericirea. Un citat care îi este atribuit lui Albert Einstein zice: Doar doua lucruri sunt infinite, universul și prostia umană, dar eu nu sunt sigur despre primul „

Vasile Pavelcu a publicat peste 350 de pagini de articole pe teme de psihologie sub titlul ”Elogiul prostiei” (http://reims.mitropolia.eu/ro/doc/Elogiul_prostiei.pdf ) unul dintre articole fiind intitulat chiar ”Elogiul prostiei” (pp 300 – 307), titlul fiind, desigur, împrumutat de la celebrul Erasmus de Rotterdam. V. Pavelcu este invocat de un blogger care își intitulează și el op ul cu titlul ”Elogiul prostiei” (http://blog.cman-home.com/2013/02/elogiu-prostiei/) . Eu însumi (sic!) am scris o recenzie la un articol (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/03/o-secventa-din-viata-subiectului-oana-pughineanu-vazuta-ca-personaj-sau-despre-prostirea-prostimii-cu-prostii-prostesti-de-catre-prosti-profesionisti/) pe care l-am intitulat ”Prostirea proștilor cu prostii prosteși de către proști profesioniști”.  Un alt blogger scria, cu cca patru ani în urmă, un editorial cu același titlu ca al lui Erasmus de Rotterdam: ”Elogiul prostiei”: http://mirosdecafea.wordpress.com/2011/05/02/elogiul-prostiei/ . Un epigon al lui Vasile Pavelcu, regretatul profesor Adrian Neculau de la Iași, a reluat tema mentorului său, dar într-o manieră nu tocmai onestă, ceea ce m-a determinat să scriu un text care avea în miezul său exact ”elogiul prostiei”: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/07/adrian-neculau-demonstreaza-ca-elogiul-prostiei-profesorale-de-la-cronica-veche-din-iasi-se-identifica-cu-era-prostilor-opiniomani-de-la-2/   Martin Page putea folosi, la o adică, exact același titlu… El n-a făcut-o, dar eu nu am avut încotro și titlul și subtitlurile recenziei de față au inclus, involuntar sau deliberat, și toate elogiile aduse prostiei de autorii de mai sus. Consider că cititorul de ficțiune literară ar face bine să adauge lecturii romanului și câteva dintre titlurile enumerate. Nu de altceva, dar am auzit deja opinii cum că opul pagean este o critică la adresa inteligenței umane… J . În fine, o considerație personală: la presupușii intelectuali proba supremă de prostie este plagiatul, iar plagiatorii depistați (și care cred că prin negarea evidenței pot acoperi prostia de a fura) pot sta cât mai sus în vârful piramidei prostiei omenești. Cred că plagiatorii sunt proști de cel puțin trei ori: a) o dată pentru că, neavând inteligența necesară, preiau (h)oțește și cu toptanul texte srise de alții pe care le semnează ca fiind originale; b) încă o dată pentru că, neavând inteligența necesară, nu sunt în stare să mestece ideile altora și să le redea într-o formă cât de cât nouă și, evident, originală; și în fine c) încă o dată pentru că, neavând inteligența necesară, neagă vehement evidența furtului, invocând argumente care mai mult îl acuză decât îl scuză. Este, în concluzie, un furt la pont. Altfel spus, plagiatorul este un hoț prost de idei bune. Parafrazândul pe Andrei Pleșu, a fi inteligent într-o manieră prostească înseamnă că te-ai hotărât să devii prost. Și tot o dovadă de inteligență, de data asta una autentică, este… să nu te pui cu prostul. Spunea Nicolae Iorga: ”Dacă ataci replica unui prost, riști să te trezești cu prostul în discuție”.

II.3. Despre schimbare. Intelectualii, ca şi femeile, vor altceva. De asemenea, ei/ ele nu ştiu, sau nu au cum să ştie, cu exactitate, ce anume vor. De aici şi nevoia de experiment, de dorinţă de schimbare, de aventură chiar. Riscul e profesia mea, ar putea spune orice intelectual care se respectă. Intelectualii mizează pe raţiune, pe gândire, pe cunoaştere abstractă. Femeile mizează pe emoţiune, pe sentiment, pe cunoaştere concretă. Nevoia de altceva, dar şi de împingere a limitelor cunoaşterii hăt în necunoscut (vezi celebra libertariană Ayn Rand http://en.wikipedia.org/wiki/Ayn_Rand ), poate sta la baza deciziei de schimbare: de sex (vezi Jan Morris: http://en.wikipedia.org/wiki/Jan_Morris, dar și Deirdre McCloskey, fostă Donald… http://en.wikipedia.org/wiki/Deirdre_McCloskey), de nume/ pseudonim (http://booksbywomen.org/using-a-male-pseudonym-by-rosemary-friedman/)  de partid (vezi mioriticii politruci transpartinici http://www.blogary.ro/editorial/cartelul-politic-transpartinic-si-liberalizarea-pietei-politice-romanesti/ ), de  stil de viaţă (profesie, loc de muncă, locaţie, status social) etc.. Ideea de schimbare are ca primă motivaţie plictisul/ spleen ul, (dar, vorba lui Radu Cosaşu/ Belphegor, „fără plictis, de unde viaţă?”), dorinţa irepresivă de renunţare la certitudinile deja deranjante şi negeneratoare de satisfacţii şi aruncarea în braţele incertitudinii, a necunoscutului captivant şi incitant. Deviza de luptă a celor care iubesc schimbarea este: vreau altceva, ceva  nou, ceva diferit, orice dar să fie un alt – ceva. La întrebarea referitoare la posibila motivaţie a acestei intempestive înclinaţii spre altceva, spre ceva nou, răspunsul este, invariabil: why not? Postmodernismul este rezultatul unui asemenea mod de gândire, a unei asemenea atitudini critico-avangardiste faţă de sine şi de semeni, de moduri de gândire și de stiluri de viață. De fapt, ce vor postmodernii? Desigur, ei vor altceva dar, de regulă, ceea ce vor este un ceva neclar, difuz, incert, nedefinit, amestecat. Dar, oricât de neclar ar fi scopul schimbării, în mod cert, postmodernii vor, esenţialmente, altceva.  Dacă acel altceva nu satisface, nu-i nici o problemă. Oricând, există două posibilităţi: a) întoarcerea la situaţia anterioară (care poate fi: genul/ sexul anterior, partidul din care s-a plecat, ţara din care s-a emigrat, profesia pe care ai părăsit-o, soţul/ soţia pe care (l-)ai abandonat(o) etc.); b) se continuă, încrâncenat, adică prostește, experimentul, indiferent de rezultate (vezi un exemplu recent: bolşevismul sovietic comunist rus), deşi rezultatele au fost/ sunt, mai mult decât evident, oribile şi greu suportabile.  Aceasta, în linii mari și în general. Concret însă, niciodată nu revii cu adevărat în punctul de plecare (nu te poți scălda de două ori în aceeași apă a unui râu). În ambele cazuri (revenire sau continuare) experiența este mai bogată și se constituie, ea însăși în factor de schimbare. Prin prisma acestor considerente despre schimbare, intelectualul universitar, scriitorul nocturn și autodiagnosticatul suferind de exces de inteligență Antoine este un împătimit al schimbării, chiar al schimbării cu orice preț, numai schimbare să fie. Este, de altfel, motivul pentru care postmodernii, plictisiți de durata prea mare a modernității, s-au hotărât să schimbe cât mai mult și cât mai profund lumea.

II.4. Când schimbarea nu reușește se revine la starea inițială, existând însă avantajul experienței. Povestea lui Antoine, eroul romanului (alias autorul, romanul fiind unul autobiografic), întrevede, din start,  şansa revenirii, şansă fructificată integral, în final.  De aici și nonșalanța cu care personajul se aruncă în experiențe limită, având asigurat, din start, de către autor, plasa de siguranță numită revenire/ recuperare/ redresare. Chiar experimentele crunte (bolşevismul) au fost nevoite, respectiv li s-a dat şansa, să revină la starea anterioară, deşi asemenea reveniri sunt, fatalmente, neplăcute şi nedorite de continuatorii iniţiatorilor. O recunoaște și Antoine/ Martin Page: „Nimic nu mă enervează mai mult decât poveştile în care eroul, la final, va ajunge în situaţia lui de la început, după ce a câştigat ceva. Şi-a asumat riscuri, a trăit aventuri, dar, la sfârşit, va cădea tot în picioare” (p. 9). Aş putea exemplifica acest tip de „schimbare cu revenire” cu „poveştile” care pot fi spuse acum despre Imperiul sovietic/ rus, despre România stalinistă din vremea ceauşescului, sau despre  biblica întoarcere a fiului rătăcitor. Desigur, chiar dacă revenirea este enervantă, adesea ea este salvatoare și asigură șansa unor noi căutări. Alteori este doar un respiro pentru continuarea schimbării cu și mai multă determinare. Este ceea ce s-a întâmplat și cu Antoine care revine, după experimentele traumatizante, la starea sa de sărăcie, de cvasiizolare și de nemulțumire pentru ”excesul de inteligență” cu care l-a dotat Natura, cu nuanța nouă că el va reîncepe viața cu un nou experiment personal, de data asta însoțit și îndrumat de fantomatica și eterica ființă feminină, Clemence.

II. 5. Cum are loc schimbarea și cum se anunță aceasta. Managementul schimbării presupune motivarea alegerii scopului și a mijloacelor aferente, elaborarea/ descrierea căii/ căilor/ mijloacelor care pot duce la scop, imaginarea riscurilor, a consecințelor și a variantelor alternative de urmat, și, în fine, luarea deciziei (krisis). Orice schimbare majoră dorită, pre-văzută, pre-figurată şi pre-meditată, are nevoie de un plan, de o schemă desfăşurătoare, de o foaie de parcurs, dar mai mult decât acestea, are nevoie de o motivaţie, de o expunere de motive, de un proiect clar formulat. Antoine (alias Martin Page), intelectualul avid de schimbare,  face în mod constant apel la acest mod de pre-gătire a acţiunilor ulterioare/ viitoare, prezentat într-un document programatic numit, alternativ, „manifest” (p. 8), „proiect” (p.8), „proclamaţie” (p. 9).  Dar, deși lucrurile par a fi bine gândite și bine pregătite pentru atingerea schimbării dorite, respectiv o stare de mai bine, de fericire chiar, lucrurile nu evoluează conform planului. Cititorul atent va conchide, împreună cu autorul-personaj, că mai binele este, adesea, dușmanul binelui. Acest ”mai bine” este scopul invocat mereu; doar mijloacele se schimbă, eroul alegând (neinspirat, ca să nu spun prostește): alcoolismul, moartea, medicația stimulativă de stări euforice, sexul, banii. În final, soluția optimă este prietenia (aparent) dezinteresată (ca stare de revenire la un fel de normalitate, însă la una eterică, nepământeană). În mod programatic, autorul Martin Page utilizează constant toate ingredientele managementului schimbării, ale managementului în general, invocându-le mereu în modul de gândire nonconformist și rebel al eroului nostru: scop, mijloc, evaluarea rezultatelor, decizia de schimbare, informație/ cunoaștere, inteligență, emoții, inteligență emoțională etc. Fără să vreau, mi s-a prefigurat în fața ochilor minții modul de gândire al lui Antoine ca fiind unul bazat pe filosofia managerială numită Metodologia Scop Mijloc. Nu voi insista asupra acestei grile logice de efectuare și de evaluare a schimbării, invitând doar eventualii cititori interesați de management, de managementul schimbării, de managementul personal să citească mai multe articole sau capitole de carte care descriu această schemă de gândire imaginată de mine pe la mijlocul anilor 70, în perioada mea de ucenicie în cercetare la Academia Română, apoi odată cu înscrierea la doctorat și elaborarea referatelor. Fără a pretinde că această manieră de gândire este una absolut originală, novatoare și genertatoare de soluții miracol, am constatat, de-a lungul deceniilor, că în pofida simplității sale (sau tocmai din această cauză) MSM este foarte puțin înțeleasă și încă și mai puțin aplicată. Această teorie vizează eficientizarea acțiunii umane în demersul uman permanent de căutare a binelui/ fericirii/ mulțumirii/ satisfacției personale (nivel micro) în contextul societal (nivel macro) sau al întregii specii umane (mondo). Metodologia Scop Mijloc este un demers teoretic menit a ajuta oamenii să utilizeze simultan gândirea și simțirea în obținerea de acțiuni eficace, efective și eficiente. Cuvintele mai sus invocate au, pe parcursul romanului, o frecvență mult peste media obișnuită a utilizării acestor cuvinte. Tocmai această insistență a autorului de a le folosi mereu îmi întărește concluzia că Martin Page este un scriitor postmodern, dat fiind faptul că MSM este o construcție postmodernă par excellence.

Deși este o operă de ficțiune, cartea este un bun ghid de management personal neperformant, mai exact este un șir de exemple cum NU trebuie luate deciziile în viață. Titlul cărții traduse în limba română este ”M-am hotărât să devin prost” ceea ce face trimitere la actul voluntar/ de voință numit decizie și care este esența managementului (performant sau nu). În schimb, titlul din originalul francez (”Comment je suis devenu stupide” este păstrat intact în titlul dramatizării semnate de de Irina Popescu Boeru: ”Cum am devenit stupid”.   (Modul cum se preiau/ cedează/ cumpără drepturile de autor este o problemă care ține de managementul culturii. Despre variante ale modurilor de transpunere scenică a unor texte literare vezi   http://bittergertrude.com/2014/01/26/directing-creative-freedom-and-vandalism/). Iată câteva adrese unde se pot găsi textele scrise de mine pe tema Metodologiei Scop Mijloc, pe parcursul mai multor ani, și care au fost publicate în reviste din țară și din lume:

1)      Metodologia Scop Mijloc, varianta publicată în anul 2000 și reeditată apoi în 2002: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/06/11/metodologia-scop-mijloc-varianta-publicata-in-anul-2000/

2)      Despre continuumul politic-economic-etic la 35 de ani de la primele cristalizări: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/27/despre-continuumul-politic-economic-etic-35-de-ani-de-existenta-a-metodologiei-scop-mijloc/

3)      Scopuri și mijloace în educație: oare știm ce vrem?: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/07/08/scopuri-si-mijloace-in-educatie-oare-stim-ce-vrem-2/

4)      Viața ca o plimbare pe bicicletă: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/07/20/viata-ca-o-plimbare-cu-bicicleta-pe-un-traseu-cu-sens-unic/

5)      Despre management și Metodologia Scop Mijloc (MSM): https://liviudrugus.wordpress.com/2013/10/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane/

6)      Despre inteligență și intelligence: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/14/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-1/

 

Partea III – a       Despre romanul Cum am devenit prost

 

III. 1.    Acțiunea romanului are loc în vara anului 2000. Omenirea era, la granița dintre milenii, deja în culmea Erei informaţiei/ Erei cunoaşterii (o eră începută cu o jumătate de secol în urmă) dar şi într-un vârf al postmodernităţii ce prevestea un posibil recul şi o pregătire pentru altceva. Și totuși scriitorul și universitarul Antoine, la cei 25 de ani ai săi, încă folosește stiloul pentru scris, deși era calculatoarelor era definitiv instalată. Melanjul dintre modernitatea stiloului și postmodernitatea tastaturii laptopurilor este atât o dovadă de postmodernitate, cât și un exemplu de preluare a unor realități moderne în postmodernitate. Astfel, se poate spune că postmodernismul este tot un fel de modernism, doar că alt fel…  Plasarea temporală a acțiunii romanului pe parcursul unei veri (19 iulie – septembrie) ține de profesia autorului și de aceea a personajului: universitari. Simplitatea acțiunilor, libertatea totală de a acționa și trăirea intensă a libertății nu putea avea loc decât pe parcursul vacanței academice, lipsa oricăror obligații profesionale oferind câmp maxim de acțiune temerarelor experimente intelectuale ale eroului nostru care considera că inteligența este o boală.

 

 

III. 2.  Primul roman al lui Martin Page este unul autobiografic. Am afirmat mai sus că romanul „Comment  je sui devenu stupide”/ ”M-am hotărât să devin prost” este unul autobiografic. Motivez această aserţiune prin următoarele similitudini între Antoine şi Martin Page (la vârsta scrierii primei sale cărţi, în 2001): ambii sunt intelectuali, au 25 de ani, sunt băutori de ceai, sunt scriitori (nocturni!), conservatori în privința uneltelor de scris (a folosi stiloul în anu 2000 este o formă de conservatorism, sau măcar de exhibiționism intelectual), scheletici, inteligenţi, poligloți, postmoderni, celibatari, naivi, idealişti, ludici, iubitori de animale/ păsări, doritori de schimbare şi de experimente personale, amatori de oximoronimie, fini observatori şi analişti, predispuşi spre cunoaştere, filosofi existențialiști, imaginativi, umanişti, machiavelieni („scopul scuză mijloacele”), hedonişti, egocentrici, nonconformişti, respectuoși față de semeni, filmofili şi teatrofagi, literaţi, cosmopoliţi, iubitori de cunoaştere, de excursii şi de inedit, preocupaţi de metafizică şi filosofie, esenţialişti, iubitori ai culturii anglo-saxone şi americane etc. Pe linia similitudinilor, reale sau doar aparente dintre autor şi personaj, aş alege cu precădere preocuparea lor de a merge la esenţe, la cauzele prime şi la finalităţile cele mai ultime („les libertes des personnes [sont] la fin ou, du moins, une des fins dernieres” în formularea lui Raymond Aron, cf. Essai sur les libertes, Calman Levy, 1965, p.12 ). Mă refer la ideea de fericire, combustibilul care alimentează motorul numit viaţă.  Deloc întâmplător, autorul era, la data scrierii cărţii, student la antropologie, disciplină consacrată cunoaşterii omului ca individualitate, ca colectivitate (N.B.: nu ”ca şi” colectivitate!) şi ca umanitate. Nu cunosc lecturile preferate ale lui Martin Page, dar aş paria că este un bun cunoscător al lui Montesquieu, Alexis de Tocqueville, Raymond Aron (Essai sur les libertes, 1965), Ayn Rand, Karl Marx, Nietzsche, Descartes, J. P. Sartre, A. Camus şi al filosofilor care au premers şi au pregătit mişcările studenţeşti din mai 1968 (când M.P. abia trecuse de 13 ani, dar ştiu/ știm că aceasta este vârsta întrebărilor, căutărilor şi a emoţiilor puternice). Totodată, ca şi Aron, Martin Page este un cunoscător şi un iubitor de cultură anglo-americană. Thomas Jefferson, unul dintre părinţii fondatori ai Americii, aşeza la temelia drepturilor fundamentale ale omului tocmai căutarea fericirii: „We hold these truths to be sacred and undeniable; that all men are created equal and independent, that from that equal creation they derive rights and inalienable, among which are the preservation of life, liberty, and the pursuit of happiness”.  Tot căutarea fericirii este preocuparea de bază a lui Antoine, eroul cărţii, ca de altfel a oricărei fiinţe umane.  Pe linia posibilelor similitudini cu eroi și autori din alte timpuri l-aș aminti aici pe italianul Papini. Giovanni Papini  (1881 – 1956) a scris Un uomo finito în 1913 un roman autobiografic în care personajul principal avea 20 de ani (iar autorul avea 32). Consider că romanul postmodern „M-am hotărât să devin prost” este reluarea temei principale din romanul modern „Un uomo finito”. Tema este aceeaşi: rostul cunoaşterii, al inteligenţei, al intelectualilor atât pentru ei înşişi cât şi pentru societatea în care trăiesc. Modernii cu cartezianismul lor puneau problema liniar, cauză-efect, eventual cu sugerarea de cauze ale unor efecte nedorite.  Postmodernul Antoine este măcinat de angoase existenţiale/ ontologice, epistemologice şi teleologice similare, dar fiecare va trebui să-şi poarte crucea: dacă te-ai născut cu sete de cunoaştere şi eşti inteligent, gândeşti mult şi vrei să înţelegi totul atunci nu ai cum să scapi de această povară. Planul/ programul/ proiectul/ manifestul/ angajamentul său către sine (acela de a scăpa de inteligenţă şi de a deveni prost) este tocmai rodul inteligenţei sale şi tot inteligenţa îi spune că până la urmă va reveni la matca proprie, la inevitabila sa inteligenţă şi preocuparea fundamentală de a gândi. Antoine se află aici în postura australianului care avea un boomerang vechi şi dorea să scape de el. Logic, australianul ia boomerangul şi încearcă să îl arunce cât mai departe, dar de fiecare dată obiectul zburător revenea negreşit la stăpânul său.  Rezultatul? Australianul rămânea tot cu vechiul boomerang, progresul fiind, astfel, imposibil. „Nu puneţi vinul nou în burdufuri vechi” – sună povaţa biblică. Tradus în limbajul acţional al lui Antoine rezultă că nu poţi turna (prea multă) prostie într-o minte inteligentă. Singura soluţie ar fi schimbarea minţii, a creierului (loboctomie), soluţie pe care Antoine o va căuta/ adopta, în disperare de cauză. Paralela autor-personaj poate fi mai clar urmărită prin citirea interviului cu autorul francez, din România Literară.

III. 3    Povestea/ Narațiunea/ Conținutul romanului    Trama centrală a cărții (și a piesei de teatru montată la Iași) este povestirea/ mărturisirea/ trăirea – de către personajul-autor – a rezultatului introspecției asupra stării de nemulțumire față de sine, respectiv a conflictului interior (intrapersonal) dintre gândire și simțire (rațiune vs afecțiune, raționament vs sentiment), conflict presupus a fi generat de excesul de inteligență cu care este dotat individul, respectiv de inteligența însăși. Personajul principal, Antoine/ Tony, evreu cunoscător de limba aramaică, este cadru didactic universitar (lector) la o universitate din Paris, fiind titrat în biologie (licență) și film (master). Machiaveliana conexiune dintre scopuri și mijloace, prezentă în multe etape ale povestirii, văzută însă simplist și liniar, îl face pe erou să acționeze haotic, intempestiv și pe baza unor raționamente precare, punând accentul când asupra scopurilor, când asupra mijloacelor fără însă a reuși obținerea mult doritului echilibru/ armonii/ adecvări dintre ele. Paradoxal, deși se invocă mereu căutarea fericirii, adecvarea dintre scopuri și mijloace nu este preocuparea principală a personajului/ autorului. Această adecvare (numită adesea fericire, rost în viață sau armonie între scopurile propuse și mijloacele induse) este găsită cu totul întâmplător, dar numai în planul ireal, fantomatic al trăirilor mult prea stimulate medicamentos. Presupunând (fals, desigur) că inteligența se află la originea tuturor relelor, Antoine își fixează un scop aparent ciudat: să scape de inteligența sa deranjantă, adică să devină (mai) fericit prin atingerea unor niveluri de prostie care să nu-i mai genereze niciun fel de probleme (”Ferice de cei săraci cu Duhul!”).

Printre mijloacele presupuse a fi ducătoare la acest scop Antoine alege: alcoolismul, culturismul, bulimia, sinuciderea, lobotomia, afacerile financiare, erotismul, medicația psihotropă (Heurezac). Denumirea franceză de Heurezac, face o trimitere transparentă la celebrul antidepresiv Prozac, dar cu sugerarea directă a ideii de fericire: heureuse. Vezi: http://www.sfatulmedicului.ro/medicamente/prozac-capsule_9875) de unde citez: ”Depresie: prozac este indicat în tratamentul depresiei, depresie asociată cu sau fără anxietate, în special când sedarea nu este necesară. bulimia: Prozac este indicat în reducerea supraalimentatiei. tulburarea obsesiv-compulsiva: Prozac este indicat in tratamentul obsesiilor si compulsiilor la pacientii cu tulburare obsesiv-compulsiva (OCD : Obsessive- Compulsive Disorder), dupa cum este definit in DSM-IV. Tulburarea disforica premenstruala: Prozac este indicat in tratamentul tulburarii disforice pre-menstruale (PMDD: Pre-menstrual Dysphoric Disorder)”. Traducerea engleză a preluat această trimitere la ideea de fericire și a înlocuit denumirea de Heurezac cu cea de Happyzac (happy = fericire). Din păcate, traducerea română a ignorat această denumire foarte sugestivă. Presupun că traducătoarea a pornit de la premisa (nu prea consistentă, după părerea mea) că românii chiar (mai) sunt francofoni…  Eu unul aș fi folosit (în traducere!) un românesc Feri(ce)zac, Fericezepam etc. Dar, poate că Antoine ar fi trebuit ca înainte de a se îndopa cu antidepresive să-l cunoască pe Freud: ”Înainte de a te diagnostica singur cu depresie sau stimă scăzută față de sine, asigură-te că nu ești înconjurat de tâmpiți”.

Fiecare dintre mijloacele alese de Antoine este mai întâi argumentat rațional și apoi aplicate pasional, amplificând, în fond, conflictul rațiune-pasiune (gândire – simțire). O primă concluzie (conflictuală!) este că pentru a deveni prost trebuie să-ți folosești inteligent inteligența din dotare. Altfel… rămâi inteligent pur și simplu – cu toate ponoasele trase de pe urma acestei presupuse calități umane. De pe poziția relativ înaltă de universitar Antoine plonjează în rândurile indivizilor de cea mai joasă condiție, desigur fără o pregătire prealabilă. De unde și eșecul fiecăruia dintre mijloacele alese….Sportul în exces (culturism), alimentația nesănătoasă, medicația psihotropă, riscantul și aiuritorul brokeraj financiar și alte lucruri rele sunt alese de către personaj drept căi spre prostire (lucruri ce sunt, totodată, intens întreținute de lăcomia capitaliștilor de a stimula consumul excesiv, respectiv de a câștiga cu orice preț). Rezultatul? Eroul nostru rămâne singur (alienat, dar în deplină conformitate cu ideea sartriană că ”infernul sunt ceilalți”), fără prieteni (izolat), fără avere (sărac) și fără speranțe de a-și atinge nebunescul scop de a deveni prost. Mai mult, capitalismul excesiv (unde absolut totul devine marfă) oferă și posibilitatea (pe care Antoine nu și-o refuză) de a cumpăra dragoste prin intermediul unei firme de aranjamente ”matrimoniale”. Sfârșitul nefericitului experiment individual de a se prosti până la ultima consecință se produce prin apariția unei fantome a unei persoane nenăscute încă, echivalentul unui idei utopice care apare înainte ca realitățile să-i dea vreo șansă de aplicare concretă. Nu întâmplător fantoma are un nume alegoric: Danny Brillliant (Dănuț cel strălucit), aluzie la riscul pe care îl au toate ideile strălucite/ strălucitoare/ atrăgătoare/ amăgitoare, risc adesea concretizat în catastrofe societale greu suportabile pentru omenire (aluzia la fascism și bolșevism poate fi o posibilă exemplificare a consecințelor nefaste ale ideilor de tip Fata morgana). Recuperarea spirituală și intelectuală a tânărului Antoine (rătăcitor printre himerele schimbărilor revoluționare ale sinelui) are loc prin mijlocirea (sau, cu ajutorul) fantomei, dar și a prietenilor săi inițiali, pierduți pe parcursul nefastelor experimente. Inevitabil, dragostea salvează lumea, inclusiv pe bietul Antoine, salvat de la un posibil accident mortal de circulație de către Clemance, o reprezentantă a sexului/ genului frumos, cea care asigură clemența într-o posibilă judecată (finală) prea aspră la adresa nesăbuitului tânăr intelectual.

III. 4. Hermeneutica, semiotica și economica politică a temei centrale a romanului: soarta intelectualului bine dotat într-o lume foarte liberă, prea comercială, excesiv de iluzorie, dar crud de reală

Povața pe care ar putea-o însuși cei care citesc romanul și/ sau vizionează piesa de teatru ar fi una pe măsura riscurilor pe care le au ideile trăznite, fie acestea foarte apetisante și promițătoare: lăsați himerele plăcute și luați lucrurile așa cum sunt.  Tradus în plan concret, mesajul operei pagiene ar putea fi: abandonați temerarele ideologii și fantasmagorii care vizează ”crearea omului nou”, respectiv malformarea sinelui uman prin urmărirea unor fantomatice idealuri nedemne de mințile echilibrate, normale. Interpretarea/ hermeneutica acestui text scurt (de cca 140 de pagini, compactat conform presiunilor temporale ale perioadei postmoderne) al lui Martin Page este facilitată atât de descifrarea metaforelor și alegoriilor evenimentelor generate de aplicarea unor idei de transformare radicală a esenței umane (alcoolismul, medicația, chirurgia frontală, sinuciderea, afacerile financiare, sexul pe bani) cât și de invocarea unor gânditori de marcă ai umanității. Nu întâmplător, francezul Flaubert este foarte invocat, satisfăcând orgoliul național francez (alături de Descartes, Pascal, Madame de Stael), dar sunt prezenți în carte și reprezentanți celebri ai culturii universale (Hemingway, Kirk Douglas) etc. conexând problematica idealistului Antoine la preocupările general umane ale speciei noastre. Oximoronia este prezentă în text din cel puțin două motive: pe de o parte, oximoronul atrage tocmai prin contradicția antitetică pe care ar vrea să o rezolve, iar pe de altă parte oximoronia sugerează cât de conflictuale sunt ideile și definițiile aparent banale. Exemplu: ”inteligența este cuvântul care desemnează prostii bine ticluite și frumos pronunțate”. Profit de context pentru a-mi promova propria mea definiție a prostului: prostul este unul care o face pe deșteptul. Și o observație: inteligentul știe că este inteligent, dar prostul nu știe că e prost. Ipoteza autorului că transformarea inteligentului în prost ar fi o soluție spre fericire este tocmai de aceea foarte riscantă și supusă eșecului: prostul nu poate savura fericirea. Sau altfel spus, chiar când pare fericit, prostul nu știe că e fericit. În schimb, drogul dragostei, (da!) te poate face fericit! (”Fericirea este dorul de repetare” spunea/ scria Milan Kundera). Există, se putea altfel? și o explicație biochimică a dragostei (http://adevarul.ro/sanatate/minte-sanatoasa/iubirea-tulburare-creierului-suntsimptomele-1_52f64dcfc7b855ff562da649/index.html) fapt care a determinat OMS să încludă îndrăgostirea în lista maladiilor umane (perfect vindecabilă, din păcate…).

 

III. 5.    Deconstrucția romanului. Romanul are un parcurs circular, (de)marcat de un timp și un loc precis determinate. Acțiunea începe în noaptea de marți spre miercuri, în data de 18-19 iulie 2000 și se încheie într-o dimineață de duminică de septembrie, ora opt (plus câteva ore până la prânz), interval ce acoperă vacanța studenților și concediul profesorilor. Locul (din Paris) este același: garsoniera lui Antoine. Decorul: un măcăleandru roșu la geam, ceaiul verde aburind, Antoine scriind și gândind. Circularitatea cvasiperfectă sugerează revenirea, ajungerea la punctul din care se plecase cu cca două luni în urmă, întoarcerea dintr-un parcurs din ce în ce mai ireal și care se încheie în irealul total al fantomelor nenăscute încă. Preocuparea de a da coordonatele spațio-temporale atât de exacte vrea să sugereze că ne aflăm în fața unor situații decupate exact din realitatea imediată, nicidecum din imaginația și inspirația autorului. Debutul primului capitol/ paragraf al cărții este dedicat plasării în contextul timpului. Ca orice supradotat, Antoine crește ca-n povești, cât alții în șapte ani, ajungînd în situația ca la 25 să fie mai mult decât sătul de viață, dar și excesiv de înțelept, la cei 175 de ani pe care-i simțea, dureros, în spate. Tocmai la această vârstă matusalemică tânărul Antoine spera ”într-o viață ceva mai blândă” (p. 7), dar care nu venea de la sine, ci trebuia construită pas cu pas, minut cu minut prin voința și deciziile sale, cea mai importantă dintre ele fiind aceea de a renunța la gândire și de a deveni (mai) prost. Lumea nu mai credea în puterea inteligenței deoarece prea adesea aceasta era, de fapt, o fațadă, o zugrăveală pentru prostia și fanfaronada multora. Și dacă proștii deghizați în inteligenți aveau succes și parte de fericire, atunci devenea firesc ca un om inteligent să se deghizeze întru-un prost cu aer de inteligent, dar cu șanse mai mari la fericire. Nota bene: miza finală este  obținerea fericirii. Scopul este fericirea. Mijloacele folosite pot fi inteligența sau prostia. Totul depinde de context/ contingențe (c-așai la postmoderni). Dar, statisticile o dovedesc (!), proștii par a fi, mereu, mult mai fericiți decât inteligenții. Dacă proștii erau (tocmai ei!), aceia care câștigau ”admirația celor care cred în ce citesc” (p.7), atunci este perfect explicabil faptul ca inteligenții nu au parte de admirație, ci de ignorare, marginalizare, izolare și decredibilizare. Așadar, punctul de plecare al povestirii îl reprezintă constatarea intelectualului superinteligent că lumea înclină să-i ia pe proști drept inteligenți/ descurcăreți și să le acorde lor onoruri, voturi, credit și admirație. Această descoperire trebuia, credea Antoine, comunicată lumii printr-un document scris și pus la păstrare ca posibilă dovadă a faptului că experimentele pe care urma să le facă erau pornite din proprie inițiativă și în deplină sănătate… mintală. Adevărul său subiectiv, inconfortabil și greu acceptabil, era că inteligența sa era de vină pentru toate cele neplăcute care i se întâmplau. Contrapunctul nu putea lipsi din această decizie istorică: ”Antoine consemnase așadar argumentele care urmau să explice renunțarea lui la gândire” (p. 8). Așadar, gândirea negândirii era deja un fapt mărturisit și lăsat moștenire urmașilor care vor încerca să afle ce s-a întâmplat cu tânărul bătrân de 25/ 175 de ani pe parcursul unei vacanțe de vară cu totul neobișnuită. Declarația scrisă se constituia ca mijloc probatoriu pentru el însuși că periculoasele experiențe la care urma să se supună erau deliberate și gândite bine chiar de el. Proclamația sa a fost datată 19 iulie și se încheie cu un citat din Full Metal Jacket care sugera că bucuria vieții este excedată de murdăria lumească: ”Sunt într-o lume de rahat, dar sunt viu și nu mi-e teamă”. Dar, înainte de a finaliza măreața și nobila sa proclamație, Antoine era bântuit de cele mai lumești gânduri: și-a amintit cum s-a obișnuit el să fure de prin magazine, atât bunuri materiale cât și spirituale, sfidând legea capitalistă sacrosanctă a respectului obligatoriu față de proprietatea privată. Interesantă este asocierea furtului de mici lucruri materiale, strict necesare existenței sale modeste cu furtul de bunuri spirituale, respectiv de pagini de carte care, ulterior legate la loc, au ajuns să formeze cca 20 de cărți din biblioteca sa. Ironia nu putea lipsi nici din acest pasaj: ”Fiecare pagină, fiind câștigată printr-un delict… devenea sacră” (p. 9). Biblica povață ”să nu furi!” a fost complet inversată, tocmai furtul (și nu respectarea poruncii!) generând sacralitate. Biblioteca lui Antoine era tocmai rezultatul încălcării interdicției biblice! De reținut (din interviul acordat României Literare) că ideea scrierii acestei cărți i-a venit autorului, citind Cartea/ Biblia. Concret, este vorba despre pasajul în care se descrie cunoașterea ca generator de durere.

” În cazul romanului M-am hotărât să devin prost, ideea mi-a venit citind Biblia. În Ecleziastul există o frază foarte frumoasă, care sună aşa: ,qui accroît la science, accroît ses douleurs„, cu alte cuvinte, cu cât studiezi mai mult, cu atât devii mai inteligent, şi deci mai nefericit. Poate că mă simţeam foarte aproape de acest gând. Eu nu mă consider foarte inteligent, dar simţeam că devin mult mai nefericit înţelegând anumite lucruri, şi astfel, pornind de la acest citat, mi-a venit ideea romanului.”
Așadar, refrenul cărții – repetat în varii forme și intensități – este ”cunoașterea este (g)rea, deci necunoașterea/ prostia este preferabilă”. Proiectul utopic al lui Antoine este experimentarea renunțării la cunoaștere, la gândire, la inteligență, ceea ce echivalează cu o răzvrătire împotriva proiectului divin și a sentinței (definitive?) date de Dumnezeu speciei umane dotată (tot prin proiect divin) cu liber arbitru și (prin blestem) sete infinită de cunoaștere. Faptul că Eva a fost cea care a cedat (prima!) ispitei de a mânca din pomul cunoașterii binelui și răului poate fi interpretat ca fiind dovada că femininul este mereu asociat cu inițiativa, temeritatea, răzvrătirea și asumarea consecințelor. Deci, Cherchez la femme! Dincolo de foste și (iminent!) viitoare matriarhate, postmodernitatea a redat femeii șansa de a prelua, din nou, inițiativa în lume. În carte, acest rol inițiatic îl joacă Clemence, salvatoarea lui Antoine nu doar de la un accident (mortal!) de mașină, ci și de la starea sa de nefericire, stare curată/ vindecată (culmea!) tot prin cunoaștere! Se spune că oamenii trăiesc cu groaza de a fi cunoscuți și cu setea imensă de a-i cunoaște pe alții. Exact acest lucru este evidențiat în ultimul paragraf al cărții: ”…s-au hotărât să se joace de-a fantomele. Clemence i-a explicat lui Antoine în ce consta jocul: urmau să se poarte ca niște fantome, să-i privească pe oamenii de pe terasele cafenelelor din toate părțile, să se plimbe pe străzi și prin magazine zgomotoși, să țipe ca bufnițele, să hoinărească profitând de invizibilitatea lor, să se poarte ca și cum ar fi dispărut din ochii lumii. Zornăindu-și lanțurile și ridicând brațele înfricoșător, Clemence și Antoine au început să bântuie orașul”. (p. 140). Am evidențiat două momente care delimitează conținutul romanului: a) starea de fapt a intelectualului Antoine, singur și scârbit de viață (nefericire generată de inteligență), urmată de declarația/ proclamația cu privire la decizia de schimbare a stării de fapt și asumarea responsabilității asupra mijloacelor alese în vederea atingerii scopului de a deveni fericit/ prost și b) eșuarea experimentului, revenirea (parțială!) la starea anterioară, urmată de începerea unui nou experiment: cunoașterea lumii în forma ”normală”, adică în duetul bărbat – femeie, ceea ce presupune o cunoaștere potențată, una puternic imaginativă și fantomatică, respectiv o cunoaștere ca o re-naștere. Salvându-i viața lui Antoine, Clemence îi dă viață lui Antoine, îl re-naște, împlinindu-și, în alt fel, vocația sa maternă, feminină. Mesajul ar fi că nu cunoașterea este sursa răului, ci cunoașterea incompletă. Combinarea mijloacelor (invocată de mai multe ori în roman) este soluția mereu mai bună față de consumarea simplă și separată de mijloace. Adecvarea scop-mijloc în problema cunoașterii este dată de cuplarea/ combinarea mijloacelor generatoare de cunoaștere și înțelegere. În cazul de față, această combinare se poate numi asociere, cooperare, unire, împreunare, îngemănare, întrepătrundere, contopire sau, cu un cuvânt suprauz(it)at: iubire. Pragmatismul (etica) cunoașterii este potențat(ă) de estetica mijloacelor cognitive, dar și de noile niveluri de înțelegere. Devine tot mai actual/ real avertismentul lui Alvin Toffler conform căruia ”Analfabetul viitorului nu va mai fi cel care nu știe să citească, ci acela care nu știe să înțeleagă”. Clarificate fiind momentele fundamentale ale eposului romanesc – începutul și sfârșitul, miezul povestirii este deja mult mai puțin important. Pentru o excelentă analiză referitoare la cunoaștere, înțelegere, educație, cultură, ideal etc. vezi: http://rokssana.wordpress.com/2011/08/04/mitul-pesterii/  Cunoașterea inutilă este cunoașterea neurmată de înțelegere, de captarea sensurilor și rosturilor vieții. Deplasarea accentului dinspre cunoaștere spre înțelegere, iată soluția problemei și salvarea lui Antoine. În limbajul teoriilor educaționale contemporane, cunoașterea fără înțelegere se numește analfabetism funcțional. După ce Antoine o cunoaște pe Clemence, drumul spre înțelegere și înțelepciune este deschis! Cunoașterea este potențată de înțelegere, la fel cum și înțelegerea este ajutată de cunoaștere, iar rezultatul este tocmai mult dorita stare de armonie (adecvare scop-mijloc). Dialectica cunoaștere (gândire) – înțelegere este văzută de Antoine la modul pragmatic:  ”Judecăm tocmai pentru a ne proteja, fiindcă pe noi cine încearcă să ne înţeleagă? Cine îi înţelege pe cei care încearcă să înţeleagă?” (p. 136).

Cum am devenit prost” este nu doar o ficțiune filosofico-politică, ci și o lucrare de ideologie și de sociologie politică, de critică a mentalităților, de management personal și de grup, precum și de etică aplicată. Tehnica aleasă de autor pentru a lansa idei, critici ale ideilor și a descrie consecințele reale ale tentativelor ideale și radicale este alternativa dialog/ monolog, inclusiv dialogul dintre real și ireal, dintre imaginar și faptic, dintre dorința de schimbare și acceptarea daturilor umane fundamentale. În ultimă instanță biologul Antoine vrea să (-)și dea răspunsuri la elementarele întrebări: ”Ce este viața?”, ”Care este sensul vieții?”, ”Cum obținem fericirea?”. Prin asta Martin Page se înscrie pe linia existențialiștilor francezi Sartre și Camus, a idealistului italian Papini, dovedind că postmodernitatea poate prelua temele majore ale modernității în contextul noilor oferte și ispite pe care capitalismul mondializat le adresează individului care mai posedă o conștiință.

Liviu Druguș, Miroslava, Iași           9 februarie 2014

http://www.facebook.com/liviu.drugus                              liviusdrugus@yahoo.com

(Va urma)