liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: suprarealism

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (8)


 

de Liviu Druguș

Sfârșit de veac în București” – acesta ar putea fi titlul paginilor care compun capitolul 10, desigur doar dacă titlul n-ar fi fost deja folosit de un alt autor român. Vezi: http://www.bookblog.ro/x-woodisor/sfarsit-de-veac-in-bucuresti/. Esențializat, două teme sunt stâlpii acestui capitol: contextul bucureștean al anilor 90 și oamenii/ românii care îl populează. Contextul în care trăim, cred, ne modelează personalitatea exact în măsura în care noi nu reușim să modelăm contextul. Contextualitatea negativă/ neplăcută este, deopotrivă, rodul locuitorilor și administratorilor unei urbe, dar și a moștenirii noastre culturale (greu de modificat pe termen scurt și mediu), în cazul nostru una puternic fanarioto-balcanică. Pe scurt, corelația dintre contextualitate și influența ei asupra locuitorilor/ personajelor poate fi sintetizată în expresia ”Spune-mi unde trăiești ca să-ți spun cum ești”. Autoarea numește contextul general al acțiunii romanului – ”mediul în care mă plasam” (p. 85), evident unul neplăcut și care schimonosește caractere, destine, vieți.

Ultimii ani ai secolului trecut au găsit un București cenușiu, foarte prost administrat (dar foarte bine furat), cu o infrastructură precară, cu o lume pe cât de bucuroasă că a scăpat de tiran, pe atât de dezorientată și lipsită de speranțe vii legate de ziua de mâine. Lipsa spiritului civic este vizibilă, fapt ce face verosimilă caracterizarea românilor ca fiind blazați, inerți și fără prea mare chef de schimbare. Doina Popescu face o scurtă incursiune în câteva microclimate din contextul bucureștean în care se petrece  acțiunea romanului ”Iluzoria vulpe a fericirii”. Povestitoarea/ Aurora – profesoară (de logopedie? – posibil, ca autoarea însăși) la o școală (specială de hipoacuzici?) merge spre serviciu/ școală cu metroul cu speranța (neîmplinită) de a mai șterge din grozăviile contextului (blocului) în care locuia: o femeie de serviciu (”un Sisif cu fustă” – p. 84), bețivă (”chipul buhăit al femeii de serviciu” – p. 84), și un locatar bețivan (care ”în nopțile în care vine mangă acasă, fie vomită, fie urinează în lift” – p. 84). Metafora găsită de autoare pentru acel (b)loc: ”mica hazna din marea cloacă” – p 84., dar negată imediat că ar fi doar o metaforă, ci chiar realitatea (im)pură care ”în majoritatea timpului… pute îngrozitor” (p. 84). Nici mai mult, nici mai puțin Bucureștiul (cu cei cca 3,5 trăitori zilnic) este caracterizat (datorită proastei canalizări) ca ”plutind pe un lac de scârnă” (p. 84), cu ”miros de cloacă bătrână” (p. 85).

Sub raport uman, Bucureștiul este, pentru povestitoarea Aurora, ”lumea marilor învârtiți” (p. 85), ceea ce înseamnă că de la anteriorul sfârșit de veac și până la cel descris în carte nu s-a progresat aproape deloc. O lume opusă ”învârtiților” este cea a călătorilor cu metroul bucureștean, autoarea subliniind încă o dată – prin această contrapunere repetată – propensiunea sa pentru antiteză/ contrapunctual. Scena călătoriei este una demnă de teatrul kafkian: un vagon de metrou plin cu fulgi de găină care învăluie insidios și enervant bieții călători. Stoicismul cu care suportă călătorii această nesimțire a transportatorului este, în ultimă instanță, perfect consonantă cu descrierile psihologice și sociologice ale diverșilor ”specialiști”  despre ”poporul român”: răbdător, supus, laș, înghițitor de necazuri fără să se revolte sau care își rezolvă problemele prin… fugă. (vezi la Webografie două recenzii pe marginea cărților lui Daniel David și Dorin Bodea:  Mihaela Ursa, recenzie la cartea lui Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Polirom, Iași, 2015, 400 pagini; Liviu Druguș, recenzie la cartea lui Dorin Bodea, Românii, un viitor previzibil? Editura Result, București, 2011, 280 pagini (carte relativ recentă, ignorată nepermis de către Daniel David). Constatarea disperată a Aurorei este că ”nimeni … nu bagă-n seamă fulgii” (p. 86), iar explicația pe care și-o oferă este că ”Probabil însă că niciun român serios nu consideră că zbenguiala unor fulgi de găină într-un vagon de metrou ar merita un semn de atenție…Toți priveau înainte, cu o solemnitate prefăcută…” (p. 86-87). Neimplicare pe toată linia! Interpretarea Aurorei este în ton cu această non-acțiune: ”pasagerii… au ales să pretindă că nu li se întâmplă nimic și, în consecință, se comportau ca atare” (p. 87). O singură persoană, o tânără, a ales o altă cale de răspuns: fuga supărată. ”Eu nu mai stau în vagonul ăsta. Să ieșim dracului de aici!” (p. 87) a spus tânăra, urmată doar de Aurora. Banal, ar zice unii cititori. Profund semnificativ, zic eu. Tabloul in-acțiunii bucureșteanului mediu, obișnuit, majoritar este valabil și explicabil pentru acceptarea dictaturii ceaușiste timp de un sfert de secol – de către întreg poporul român – și acceptarea democraturii mafiotice postdecembriste pentru, deocamdată, încă un sfert de secol.  Refugiul acestei pături de ”umiliți și obidiți” în alcool, în adunarea lor în localuri mai puțin urât mirositoare și în practicarea de jocuri psihodramatice par a fi singurele soluții la îndemâna bucureșteanului mediu. De unde și concluzia trist existențialistă că fericirea este doar o iluzie (vulpească). Despre stoicismul și acceptarea tacită sau vocală a necazurilor de către români spune foarte multe următorul bănculeț: cineva, ca să se distreze, așează o pioneză cu vârful în sus pe singurul loc rămas liber într-un vagon de tren (sau de metrou, ca să păstrăm contextul întâmplării cu fulgii de găină). Intră în vagon un oltean, se înțeapă, scoate pioneza, o aruncă și începe un discurs lung, injurios și amenințător, după care se liniștește brusc; în faza următoare intră un ardelean: se înțeapă, scoate pioneza apoi o pune la loc și zice: No, dacă-i musai!; în fine, în ultimul tablou intră și se așează un moldovean, se înțeapă, scoate pioneza, o pune alături și zice dojenitor: mă, ci oamini… Deși gluma ar vrea să arate diferențele dintre regiuni sub aspectul reactivității la necaz, eu am văzut numitorul comun al românilor: acceptarea stoică și lipsa oricărei preocupări pentru aflarea cauzelor/ vinovatului. Pe scurt, la români mămăliga nu explodează. (În realitate, fără ”ajutorul dezinteresat” al sovieticilor gorbacioviști și a acordului Occidentului pentru doborârea dictaturilor comuniste din Europa, lovitura de stat din decembrie 89, urmată de o susținere masivă a marii majorități a românilor, nu ar fi fost sub nici o formă, posibilă. De ce? Exact din această cauză a stoicismului care, cred, ne caracterizează la modul majoritar.

Capitolul 11. Refugiul Aurorei și a celorlalți membri ai sextetului este unul într-un loc(al) ceva mai select, la Lăptăria lui Enache (https://www.facebook.com/pages/Laptaria-lui-Enache/325291475094?sk=wall  , o zonă de consum mai pentru intelectuali (localul, situat, în acea vreme, în spațiul Teatrului Național București, este populat îndeosebi de poeți, artiști, filosofi sau de alți clienți cu sensibilități artistice), deși mai pătrundea acolo și fauna ”învârtiților zilei”, mari amatori de a se afișa împreună cu ”lumea bună”. Pentru cititorii care nu vor avea timp/ răbdare să citească articolul de la adresa de mai sus ofer un extras despre istoricul brandului ”Lăptăria lui Enache”: ”Lăptăria lui Enache s-a deschis în 1920 şi era punctul de întâlnire al scriitorilor avangardişti din Bucureşti – Saşa Pană, Victor Brauner, Geo Bogza, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Stephan Roll (pseudonimul lui Gheorghe Dinu, fiul patronului Enache Dinu) şamd. Prima adresă a fost strada Bărăţiei nr. 37, unde localul a devenit cunoscut ca loc de naştere al „celui mai original cenaclu din câte a cunoscut România”. Pe 26 octombrie 1931 s-a închis, pentru mai bine de şase decenii, revenind la etajul IV al Teatrului Naţional din Bucureşti în anii 90, la pachet cu Terasa La Motoare”. Vezi și http://metropotam.ro/La-zi/Acum-si-atunci-Laptaria-lui-Enache-art1998865017/

Capitolul 11 (pp. 88- 93) este despre o nouă întîlnire la celebrul local, una inițiată de Ana și care a avut un unic invitat: pe Aurora. Așadar, o nedorită întâlnire bilaterală (”nu-mi mai doream relații binare” – p. 89 – se plânge sieși, Aurora) între două dintre cele patru feminine ale grupului, mai exact ale celor care nu au fost descrise ca fiind… foarte frumoase. Cu Ana dialogul este unul mai dificil, scurt, esențializat, adesea ciudat  și care permite povestitoarei lungi introspecții sau reflecții pe marginea contextului… lăptăresc, tocmai pentru a mai îndulci contextul… Ana este personajul misterios, mai afectat psihic decât ceilalți membri, suspicioasă peste medie, vede peste tot conspirații și conjurații, urmăriri și trădări. Cu riscul de a greși prin exagerare/ supralicitare, Ana pare a fi introdusă în sextet (și) pentru a pune în evidență un fapt mai puțin cunoscut din destul de vechea istorie avangardistă a Lăptăriei lui Enache, și anume faptul că localul cu pricina, în perioada interbelică, era ”o placă turnantă a Cominternului”. Anticipez puțin: Ana nici nu a venit la întâlnire, făcând-o, și prin asta, și mai misterioasă… ”Cum misterele noastre ascund mai degrabă un eșec pur și simplu jenant decât cine știe ce mare împlinire secretă, nu-mi rămânea decât să-i mulțumesc lui Dumnezeu că mă mai păsuiește o zi” (p. 93), scrie Aurora, bucuroasă că Ana a lipsit de la anunțata ”întâlnire binară”.

Comintern-ul era Internaționala Comunistă girată de Moscova stalinistă sovietică. Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Comintern). Cominternul a existat între 1919 și 1943, fiind înființat de Lenin și apoi condus și desființat de Stalin. Istoricii au demonstrat o strânsă cooperare între filialele Cominternului și agenții NKVD, viitorul KGB. Înființarea Cominternului coincide cu marile schimbări care au marcat primul sfert al secolului trecut, atât în plan politico-militar cât și cultural-artistic. (Amintesc: 1904 – psihanaliza lui Freud; 1905 – teoria relativității restrânse a lui Einstein; 1905 – Revoluția rusă; 1907 – Picasso cu Domnișoarele din Avignon; 1910 – Kandinsky lansează pictura abstractă; 1915 – teoria relativității generalizată a lui Einstein; 1916 – Este lansat dadaismul de către Tristan Tzara; 1917 – Revoluția bolșevică din Rusia; 1924 – Primul manifest al suprarealismului lansat de Andre Breton etc.). Deja se devoalează o inerentă, dar permanentă, legătură între ideea de avangardă (schimbare bruscă a regulilor) și ideologia de stânga (schimbarea care se dorește a se instituționaliza, a se eterniza în forma care îi convine cel mai mult pentru a se impune în fața statu quo ului). Revenind la contextul istoric în care s-a născut Lăptăria lui Enache (1920) reamintesc afirmația lui Dan C. Mihăilescu referitoare la faptul că spionii promoscoviți mișunau printre avangardiștii care erau, prin definiție și fatalmente, tot de stânga. Într-adevăr, unde se puteau strecura mai lesne și să fie mai puțin observați reprezentanții unor forțe ostile capitalismului (spionii sovietici) decât într-un mediu care, inițial în artă, dorea, și el, o schimbare majoră? Avangardiștii, la rândul lor, îi susțineau pe aceia care se opuneau establishmentului (artistic, politic, social) al vremii. Evident, stânga anticapitalistă a fost tot o avangardă, politico-economică și ideologică prin care se urmărea schimbarea raporturilor de forțe în societățile dezvoltate. În cazul în care autoarea, Doina Popescu, a dorit – prin acest roman – să rescrie o istorie actualizată a începuturilor avangardiste ale localului, atunci ”spioana” Ana făcea perfect parte din peisaj… Și ca să închei acolada: autoarea însăși este, în viața reală, o gânditoare de stânga, critică la adresa ”învârtiților zilei”, o iubitoare de artă (cea nouă, la începutul secolului 20, dar îndeosebi avangarda renascentistă). Un punct de vedere despre conceptul de avangardă vezi la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/18/avangarda-ariergarzii/), romanul de față fiind, firesc, unul de avangardă: sub pretextul unor banale dialoguri psihoterapeutice – încet-încet – romanul se dovedește a fi o alegorie, o critică directă a realităților fetide ale zilelor de început de tranziție în România sfârșitului de veac trecut. Ironie a sorții, după ce liderul acelor vremi, comunistul Ion Iliescu l-a condamnat la moarte pe comunistul Nicolae Ceaușescu pentru că ”a întinat mărețele idealuri ale socialismului și comunismului”, trama romanului ”Iluzoria vulpe a fericirii” face trimitere la o altă mare dezamăgire (de data aceasta, a autoarei însăși): Iliescu a întinat mărețele idealuri ale gorbaciovismului leninist și a lăsat țara pe mâna exploatatorilor interni și externi puși pe căpătuială/ învârteală. De unde și motivația interioară a unor intelectuali de a refonda ”adevărata” stângă…

Preocuparea pentru resuscitarea ideii de avangardă este permanentă în roman. Simpla re-venire pentru re-întâlnire cu ”gașca” la Lăptărie presupune și incursiuni temporale în agitatul început de secol XX. ”Am privit încă o dată, de aproape, portretul lui Tzara, fascinată de ”acea finețe orientală pe chipul palid ca de mort” pe care o remarcase Andre Breton” (p.88). Sintagma ”de aproape” are un sens special pentru autoare. Ceea ce aceasta îndrăgește în mod deosebit trebuie privit de aproape, de cât mai aproape, ceea ce sugerează și o apropiere simbolică (ideologică) față de avangardistul dadaist, Tristan Tzara. (Reamintesc aici faptul că pentru originea cuvântului ”dada” există o interesantă și originală ipoteză referitoare la semnificația denumirii curentului dadaist datorată lui Victor Macarie de la Iași, respectiv aceea că părintelele dadaismului era născut de ziua Sfântului Dada din calendarul ortodox. Wickipedia ar trebui să noteze/ insereze această interesantă și verosimilă ipoteză). Cât despre apropierea cât mai strânsă a Aurorei/ povestitoarei/ autoarei de făpturile/ chipurile/ imaginile dragi, aceasta este chiar modul real al autoarei de a o face: aflată în vizită la Paris, Doina Popescu scrie pe pagina sa de FB, la 22 septembrie 2015: ”Mi-am promis ca data viitoare voi fi prima la intrarea in muzeu, la ora deschiderii, si ma voi duce direct la Mona Lisa, pentru a o privi singura, pe indestulate”. La Lăptărie fiind Aurora, portretul avangardistului Tristan Tzara este imediat asociat cu amintirea avangardistului Andre Breton, plasând, astfel, cititorul în plină atmosferă nonconformistă, avangardistă, suprarealistă. (Apropos de poza lui Tristan Tzara, de la Lăptărie), iată o fotografie  – din 1930 –  cu marii avangardiști ai secolului trecut. Primul din stânga este Tristan Tzara – : https://www.facebook.com/damianelwesart/photos/a.10151060880368525.430871.83981733524/10152136033423525/?type=3 ).

Până să apară Ana, o primă reflecție artistico-ideologică a Aurorei, de fapt o reamintire a unui text citit de ea în metrou: din Estul Europei plecau înspre Occident oameni cu vederi de stânga, care făceau breșe mari în arta occidentală, propunând viziuni și criterii estetice noi (Tristan Tzara, în cazul de față, dar și Brâncuși, Cioran – vezi: http://dilemaveche.ro/sectiune/caleidoscopie/articol/cioran-apartine-unui-trecut-prea-afectiv-sa-nu-atraga-polemisti  etc.) în timp ce celor rămași în țară li se interzicea orice abatere de la normă (de la canonul existent). Zice/ scrie Aurora/ autoarea: ”în timp ce în Occident, stângiștii emigrați din Est aruncau în aer barierele și tabuurile artei, în țările lor de origine li se coseau fermoare la guri și li se pregăteau lanțuri pentru mâini și picioare” (p. 88). Este o reflecție pe care am mai notat-o și eu în alte articole ale mele: românii cu înzestrări native deosebite, dar și cu inițiativă, promotori fervenți ai schimbării și doritori să iasă din tipare, se pot afirma DOAR în afara țării (re-vezi și https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/18/avangarda-ariergarzii/). În fond, care ar fi esența mișcărilor și ideologiilor de stânga? Schimbarea, cred eu. Oriunde în lume. Paradoxul este că așa-numita stângă actuală din România domină peisajul politic românesc postdecembrist, dar explicația există: oximoronic vorbind, avem o stângă puternic conservatoare. Ce conservă la noi stânga mereu conducătoare? Răspuns cunoscut: ea conservă și apără clanurile, famigliile mafiote, hoțiile bine organizate, devalizarea bogățiilor țării. Iar românul doritor de schimbare va vota, probabil, mereu… (cu) stânga! Cred că acesta este perpetuumul mobile în politică: să fii la guvernare, să asiguri alternanța la guvernare, pentru ca tot tu să fii, mereu, la guvernare! Tipic/ clasic românesc! În anii 90, cu ocazia înființării partidelor, frați sau veri, cumnați sau doar prieteni se înscriau în partide definite ca antitetice, dar oricare ar fi fost partidul venit la putere cu toții (inclusiv din partidele de ”opoziție”) erau la putere. Sindromul partidului unic conducător care alternează cu el însuși la guvernare rezistă, rezistă… Pe această temă, autoarea se pronunță tranșant, în mai multe rânduri, împotriva stângii mafiotizate de la noi, în speranța unei stângi avangardiste noi, pure, autentice, ideale etc.

Revenind la povestea Aurorei, aceasta (își) mărturistește că practică o meserie (profesoratul) pe care nu și-a dorit-o (ea ar fi vrut psihiatrie, adică medicină), fapt care poate fi la originea tensiunilor psihice pe care ea spera să le atenueze cu ajutorul psihoterapiilor de grup. Și totuși, parcă nici psihiatria nu ar fi fost potrivită devreme ce Aurora empatiza excesiv cu individul aflat în suferință, ceea ce pentru un medic poate fi catastrofal.  Este tocmai momentul ca Aurora să cugete asupra motivației care a împins-o să se atașeze atât de mult de ceilalți cinci care formau grupul lor, ”aleși anume să-mi hrănească orgoliul apartenenței la o lume în care dramele străzii își găsesc mai greu ecoul” (p. 89). Mai mult decât atât, ”în grup, sarcina confesiunilor se repartizează la cinci și orice hap divizat devine mai ușor de ingurgitat” (p. 89). Pragmatic, dar sincer! Joaca de-a profesiile (un fel de ”ce-ai vrea să te faci când vei fi mare?”, dar în sens invers) continuă cu autotestarea pe: cronicar (nu!),  pe ”filozof vagabond, fără metodă și fără sistem” (p. 90) (nu!), pe poetesă (excesul de justițiarism ar fi dus-o, însă, în exil, deci: nu!). Surprinzător, Aurora s-ar dori să fie ”felis catus domesticus”, acel animal care știe să-și subjuge necondiționat stăpânul, după modelul lui Mișu – motanul castrat, ținut în apartament de Aurora. Povestea acestuia poate fi încadrată cu succes într-un manual de ”Psihologie animală” (își mai aduce cineva aminte de tratatul cu acest titlu scris de poetul-psiholog Mihai Beniuc?). Mai exact, ceea ce relatează, în continuare, Aurora ține strict de ”psihologia pisicii”, descrierile făcute în carte (pe cca trei pagini) fiind deosebit de reușite, sensibilizând interesul oricărui iubitor de pisici (me included).

Cum spuneam/ scriam mai sus, întâlnirea programată de Ana nu a mai avut loc, dar povestea ei ”misterioasă” ocupă un întreg capitol 12 de exact 12 pagini. După o întâlnire (amplasată clasic detectivistic într-un loc deschis și aglomerat) pe o bancă din Cișmigiu, Ana o invită pe Aurora la ea acasă, chiar în apropierea parcului, într-un apartament mansardat de la ultimul etaj  al unui bloc vechi, cu multe etaje. După o scurtă incursiune autobiografică din care rezultă că Ana avea strămoși greci de prin Fanarul Istambulului urmează o destul de lungă descriere a universului livresc în care se scălda proprietara apartamentului, drept pentru care restul acestul capitol ar putea avea titlul/ genericul ”spune-mi ce cărți citești, ca să-ți spun cine ești”. Evident, autorii și titlurile cărților sunt indicii semnificative pentru personalitatea, ușor devia(n)tă, a Anei. Cred că este destul de puțin probabil ca toate acele titluri să fie (bine) cunoscute tuturor cititorilor, la fel cum cred că este destul de puțin probabil ca cei care nu le-au citit să meargă imediat la bibliotecă sau să caute pe Google pentru a le citi în vederea depistării temelor urmărite/ citite cu predilecție de Ana. (De fapt asta este intenția autoarei: să o cunoaștem cât mai bine pe Ana).

Încerc să fac eu acest serviciu – concomitent cu sugestia (pe care o fac din anii 90, când am cunoscut deliciile internetului) ca țările cu apetit cultural serios să umble la legea drepturilor de autor, după cum urmează: dreptul de proprietate intelectuală asupra unei opere să aparțină exclusiv celui care a creat-o, nu moștenitorilor, nu instituțiilor și nu țării unde s-a născut sau a trăit autorul! Mai mult, menirea academiilor și instituțiilor de cultură ale țărilor ar trebui completată cu obligația de a crea biblioteci online cu tot ceea ce s-a produs într-un domeniu sau altul. La fel ar trebui să se întâmple cu filmele, spectacolele de teatru, tezele de licență, master sau doctor, libretele operelor sau ale cântecelor de orice fel. Cred că o astfel de reglementare ar stimula mult creativitatea și apetența creatorilor de a elabora noi lucrări, originale, și nu de a trăi din moștenirea unor drepturi de autor (care ar trebui riguros distinse de reglementările referitoare la moștenirea bunurilor materiale). În mod cert, un cor de suave înjurături se vor declanșa cu maximă sinceritate înspre oricine ar veni cu asemenea propuneri…  care atacă cu nerușinare sinecurismul, filosofia lui dolce far niente etc.  Deocamdată aplaud sincer faptul că textul cărții ”Iluzoria vulpe a fericirii” se află și la liber, desigur incomplet – din motive comerciale – în format electronic pe Google Books. Va veni și ziua în care editurile vor oferi (după epuizarea stocului din librării și când probabilitatea retipăririi unui nou tiraj este minimă) cartea în format pdf în mod complet gratuit (cum deja știu că face Editura Polirom din Iași). Așadar, iată un mic ajutor pentru cei aflați în lipsă cronică de timp (semipleonasm voit):

  • Lautreamont

http://www.crispedia.ro/Cantecele_lui_Maldoror__de_Contele_de_Lautreamont__comentariu_literar___rezumat_literar_

”Contele de Lautreamont (1846, Uruguay – 1870, Franţa) – scriitor.

  • Titlul original: Les Chants de Maldoror
  • Prima ediţie: 1868-1869
  • Primul editor: Albert Lacroix (Paris)

Lautreamont a fost un scriitor necunoscut în timpul vieţii, dar poemul său epic în proză Cânturile lui Maldoror este considerat astăzi drept una dintre primele şi cele mai tulburătoare opere suprarealiste. Primul cânt a fost publicat la Paris, cu numai doi ani înainte de moartea prematură a autorului, la 24 de ani. Totuşi, numai după ce o revistă literară belgiană a luat decizia curajoasă de a republica lucrările lui Lautreamont, în 1885, el a intrat în atenţia publicului avangardist european.

Maldoror este povestea „eroului” eponim, care se revoltă împotriva divinităţii comiţând un şir extraordinar de acte de depravare şi de imoralitate. Este o operă sălbatică, halucinantă, poetică şi tulburătoare – radicală nu numai prin inovaţia stilistică (apreciată atât de mult de suprarealişti), dar şi prin conţinutul blasfematoriu. Povestea include crimă, sadomasochism, atmosferă în descompunere şi violenţă. Este o celebrare a răului unde Hristos este descris drept violator şi care cuprinde o fantezie prelungită a unui act sexual cu o creatură a mării. Nici o faptă inumană nu îi aduce lui Maldoror alinare ori satisfacţie, iar furia sa creşte progresiv.

Maldoror şochează şi uimeşte şi acum, dar probabil că trăsătura sa cea mai importantă este forţa lirică a prozei lui Lautreamont, care transformă ceea ce este absolut respingător, în ceva frumos şi încântător – un efect tulburător, o provocare la adresa moralităţii convenţionale şi a convingerilor noastre privind limbajul.”

Vezi și:   http://www.poezie.ro/index.php/author/0015319/index.html

2)  Burroughs, William

William S. Burroughs (1914‑1997) s‑a nascut in St. Louis, Missouri. A studiat literatura engleza si antro­pologia la Harvard, apoi medicina la Viena. In 1951, pe cind se afla in Mexic, si‑a impuscat accidental sotia. A debutat in 1953 cu Junky, iar in 1959 a publicat (in Franta) romanul Naked Lunch (Prinzul dezgolit). Aparitia in 1962 a editiei americane a provocat un imens scandal. In 1982 este ales membru in Academia Americana si in Institute of Arts and Letters, iar statul francez ii acorda titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres. Din opera lui William Burroughs, in colectia „Biblioteca Polirom” au aparut Pederast (2003) si Junky (2005).  (Cf Editura Polirom)

http://www.bookblog.ro/x-woodisor/pederast/ Cristina Teodorescu despre romanul ”Pederast

http://www.thetimes.co.uk/tto/arts/books/non-fiction/article3989512.ece   W.B. este descris ca sociopat, pederast, misogin și criminal

3) Despre Yasushi Inoue, Pușca de vânătoare

Yasushi Inoue (1907–1991) s-a născut la Asahikawa, în Hokkaidō. În 1936 a absolvit Universitatea Imperială din Kyōto. Şi-a câştigat renumele de prozator cu nuvelele „Lupta de tauri“ şi „Puşca de vânătoare“. Opera sa cuprinde peste patruzeci de romane, peste optzeci de nuvele, numeroase proze scurte, mai multe volume de poezii, zece volume de eseuri şi însemnări, jurnale de călătorie, volume de estetică şi critică literară. Citiți în Ziarul Metropolis > http://www.ziarulmetropolis.ro/audio-marius-manole-citeste-pusca-de-vanatoare-pentru-un-dublu-cd/

http://exde601e.blogspot.ro/2011/10/yasushi-inoue-pusca-de-vanatoare.html

http://www.ziarulmetropolis.ro/pusca-de-vanatoare-trei-chipuri-ale-iubirii/ Teodora Gheorghe, 2013

4) Ernesto Sabato, Eseuri

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ernesto_S%C3%A1bato

http://www.elefant.ro/carti/publicistica-eseuri/eseuri-vol-i-8846.html

5) Mircea Cărtărescu 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_C%C4%83rt%C4%83rescu  (”Mircea Cărtărescu este considerat un teoretician important al postmodernismului românesc și un autor contemporan de succes, apreciat atât în țară cât și în străinătate. Este un prozator și romancier care practică speciile literaturii fantastice (fantasy) în volumul Visul (reluat într-o formă ușor diferită sub titlul Nostalgia).”

6) Dosoftei  https://ro.wikipedia.org/wiki/Dosoftei_Baril%C4%83

7) Stephen Hawking   https://ro.wikipedia.org/wiki/Stephen_Hawking

8) HomerIliada, 1840, Paris https://ro.wikipedia.org/wiki/Iliada

www.libris.ro/userdocspdf/436/iliada.pdf

9) Biblia (ediție veche)   https://ro.wikipedia.org/wiki/Biblia

10) Meister Eckhart, Cartea mângâierii Dumnezeiești

https://ro.wikipedia.org/wiki/Meister_Eckhart

11) Sun Tzu, Arta războiului  https://ro.wikipedia.org/wiki/Sun_Tzu   www.vistieria.ro/carti/istoria_universala/arta_razboiului.pdf

–––-   Criteriul presupus de Aurora: ordinea lecturilor

12) Luca Pițu https://ro.wikipedia.org/wiki/Luca_Pi%C8%9Bu

13) Boris Vian https://ro.wikipedia.org/wiki/Boris_Vian

14) Raymond Quenau  https://ro.wikipedia.org/wiki/Raymond_Queneau

15) Julien Thorma  necunoscut de către Google L (posibilă confuzie cu Thomas Thorma? )

16) Eugen Ionesco https://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Ionescu

17) Alfred Jarry, Ubu roi     http://alexandervsalexander.blogspot.ro/2013/07/alfred-jarry-de-la-ubu-la-patafizica.html  (Patafizica este ştiinţa soluţiilor imaginare, ce acordă simbolic lineamentelor proprietăţile obiectelor descrise prin virtualitatea lor.

definiţie clasică de Alfred Jarry în Faptele şi opiniile doctorului Faustroll (1911)

………………………..       Criteriul presupus de autoare/ Aurora: patafizica (Ce este patafizica ne lămurește Valeriu Gherghel și comentariile la articolul său. Vezi: http://filosofiatis.blogspot.ro/2010/06/patafizica.html

18) Mircea Cărtărescu, Travesti   https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_C%C4%83rt%C4%83rescu

19) Alain Fournier, Le grand Meaulnes https://fr.wikipedia.org/wiki/Le_Grand_Meaulnes

20) James Joyce, Portretul artistului la tinerețe . http://www.humanitas.ro/humanitas-fiction/portret-al-artistului-la-tinere%C5%A3e   http://www.elefant.ro/carti/biografii-memorii/memorii-jurnale/portret-al-artistului-la-tinerete-183536.html

21) Jack London, Martin Eden     https://ro.wikipedia.org/wiki/Jack_London

https://en.wikipedia.org/wiki/Martin_Eden     www.bibliotecapemobil.ro/…/Martin%20Eden%20-%20Jack%20London

22) F. Scott Fitzgerald, Great Gatsby/ Marele Gatsby  https://ro.wikipedia.org/wiki/Marele_Gatsbyhttps://ioanalexandru.wordpress.com/2013/05/19/f-scott-fitzgerald-marele-gatsby/

23)  J. D. Salinger (autor cunoscut pentru solitudinea sa), Catcher/ De veghe în lanul de secară; https://ro.wikipedia.org/wiki/De_veghe_%C3%AEn_lanul_de_secar%C4%83 ; https://ro.wikipedia.org/wiki/J._D._Salinger

24) Sylvia Plath, Clopotul de sticlăhttp://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-contemporana/clopotul-de-sticla-top-ii-1503.html Un roman ce a reprezentat pentru tinerii anilor ’70 ceea ce era De veghe in lanul de secarapentru tinerii zbuciumatilor ani ’50.

………………………      Criteriul presupus de Aurora: cărțile formării și ale deziluzionării

25) Pascal Bruckner, Luni de fiere

https://ionutbanuta.wordpress.com/2011/09/08/o-ora-cu-pascal-bruckner/

http://www.bookblog.ro/altele/luni-de-fiere/

26) Pierre Choderlos de Laclos, Legături primejdioase;    https://ro.wikipedia.org/wiki/Pierre_Choderlos_de_Laclos

http://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-contemporana/legaturi-primejdioase-150592.html

27) Yourcenar, Alexis   http://www.observatorcultural.ro/PROZA.-Marguerite-YOURCENAR-Alexis-sau-Tratat-despre-lupta-zadarnica*articleID_9143-articles_details.html  

28) Henry Miller, Tropicul Capricornului, Tropicul Racului și Primăvara neagră;

https://ro.wikipedia.org/wiki/Henry_Miller

http://www.bookblog.ro/recomandari/henry-miller-omul-din-spatele-revolutiei-sexuale/

29) Anais Nin, Incestul

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ana%C3%AFs_Nin ; http://adevarul.ro/cultura/arte/anais-nin-amanta-matase-literaturii-1_50ad2ac47c42d5a6638ff857/index.html http://www.humanitas.ro/ana%C3%AFs-nin

(Nota mea: Henry Miller +  Anais Nin = Love  – în realitate)

…………..

29) Jean Paul Sartre, Greața,      https://ro.wikipedia.org/wiki/Jean-Paul_Sartre ; https://ioanalexandru.wordpress.com/2012/11/07/jean-paul-sartre-geata/

 30) Dante AlighieriDivina Commedia   https://ro.wikipedia.org/wiki/Dante_Alighieri https://ro.wikipedia.org/wiki/Divina_Comedie

………….      Criteriul de aranjare afirmat de Ana: cărțile din această ultimă categorie conțin ”cele mai frumoase pasaje de dragoste” (p. 98)

Cuvintele cheie/ simbol/ esențializate/ definitorii pentru selecția cărților din biblioteca Anei, selecție făcută de autoare: anarhism, avangardism, aventurism, nonconformism, suprarealism, stângism, nihilism, erotism, sexism, amantlâc, hormonism, hedonism, existențialism, crize, fantasme, sensul vieții, sinucidere, estetica urîtului, etica răului, sexualitate perversă, homosexualitate, lesbianism, droguri, tabuuri încălcate, detabuizare, limitele condiției umane, incest, singurătate, solipsism, solitidine, infidelitate, limitele instituției căsniciei, destinul ca scuză pentru slăbiciunile umane.

Dar, tot Ana amestecă, voit, cărțile pentru a-și mărturisi crezul său ”estetic”: ”Nu mai căuta criteriile după care le-am aranjat (și Ana mătură amuzată cărțile, de la distanță, cu un gest larg), le rearanjez mereu și tot timpul schimb criteriul.” (p. 98). Amalgamarea criteriilor, stilurilor, cărților și rearanjarea acestora ad hoc, fără principii stabile și criterii clare – toate acestea sunt semne ale unui mod de gândire  postmodern (curentul literar cu acest nume a fost studiat, teoretizat și aplicat la noi de Mircea Cărtărescu, dar nu numai de către acesta).

Misterioasa Ana își confirmă statutul de imprevizibilă, neserioasă, nesigură, ciudată sau … interesantă (în economia cărții) prin două acte clare: a) o defăimare a colegei de grup (Zina) – ca o încercare de înlăturare a unei posibile concurențe. Pasajul de mai jos face o utilă și adecvată conexiune între spionaj și sex, o rețetă ce ține de firescul feminin și de practicile serviciilor de informații: ”Ferește-te de Zina! …E o mare hahaleră! …. A înșirat vreo cinci parlamentari și trei miniștri – asta din ce am reușit să aflu până acum. Tu cum crezi că-i merge afacerea? A lucrat la Radio Actualități și, o vreme, a fost acreditată în Parlament. Știai, nu? E una dintre ziaristele pregătite să intre la comandă în orice pat, pentru a compromite pe oricine. Între două orgasme bine simulate, poate smulge orice secret. E o performeră de mare clasă, dragă. Și-ar bate concurența și în Place Pigalle. ….De asta v-am întrerupt la Lăptărie, când te-ai lansat în discuții politice… Evită asemenea discuții cu ea. Cred că umblă și acum cu microfonul agățat în sutien.” (pp. 98 – 99); b) o invitație prin seducție la o partidă de sex între ele, adică între Aurora și Ana; descrierea actului de tentativă de seducere este, cred, una foarte reușită – fie și dacă apreciem descrierea făcută de Aurora prin prisma densității cuvintelor cu încărcătură erotică, densitate pe care o apreciez la cca 95% . Pentru că tentativa de seducere nu a fost reușită, Ana schimbă brusc subiectul, dar, de fapt, revine la faza spiono-misterio-detectivistă de la punctul a). Concret, Ana îi explică Aurorei motivul lipsei de la ”întâlnirea binară” de la Lăptărie: ”În ziua aceea nu am putut să vin pentru că a trebuit să duc un plic la Geneva. Nu putea fi trimis prin poștă, dar, deocamdată, nu intru în amănunte” (p. 100).  Din nou, mister, spionaj, afaceri secrete…, dar… Ana își supralicitează oferta/ cererea sexuală, plusând cu un posibil ajutor pentru Aurora cu un (ipotetic, dar improbabil) post de directoare de școală… Ca și cum toate cele discutate și efectuate până acum erau doar o introducere în ceea ce o interesa cu adevărat pe Ana, aceasta mută discuția în plan fantastic/ fantasmagoric: ”Ce crezi, suntem locuiți de altcineva?” (p. 101).  După care urmează o nouă scenă de seducție, neîncurajată de Aurora și… capitolul se termină cu încercarea de plecare precipitată a acesteia din urmă. Înainte de a se întâmpla asta, Ana face atacul frontal, direct, nemenajat de alte întortocheri strategico-tactice: ”La dracu cu Lăptăria! Eu vin acolo pentru ceva, da, pentru o chestie, dar habar n-ai și nu vrei să știi, nu-i așa? Și mai vin și pentru tine, dar tu te faci că nu observi. Radu vine pentru Iulia, Iulia vine pentru public, Cristian și Zina, ei bine, nu știu pentru ce naiba vin ei, am impresia că-i trimite cineva pentru ceva, dar nu știu încă cine și pentru ce…Tu? Nu m-aș mira să te văd într-o zi cum îl lingi pe Sami ca pe-o icoană…. Sami? Rosenstock! Samuel, Tristanul tău. De fapt ce știi tu despre el? Ei bine, află că frumosul nostru Tzara n-a murit deloc furios și nici nihilist.” (p. 102). În miez de roman autoarea găsește de cuviință să dea (toate?) cărțile pe față, exact ca la început când prezentase sistematic și clar personajele cărții. Din (pre)plin idealism psihiatric, gruparea celor șase se dovedește – din punctul de vedere al Anei – o simplă încrengătură de interese meschine – majoritatea pe bază de hormoni – abia mascate de povestea cu joaca psihodramatică a spovedaniilor colective, chipurile sanogene. Aurora își recunoaște, spășită idealismul exagerat (”eu colecționez locuri perfecte” p. 104), dar Ana devine o anti-Zina, nu doar pentru stângismul pe care-l afișa și apăra aceasta, ci pentru că Lăptăria, la începuturi, fusese un cuib bolșevic plin de spioni sovietici în căutare de prozeliți stângiști-avangardiști și carne de tun pentru revoluția mondială: ”Despre agentura care a funcționat la Lăptărie n-ai auzit? Atentatul cu bombă de la Senat îți spune ceva?…. Cuib de rețele clandestine, asta a fost Lăptăria, ”perfecțiunea” asta a ta. Adunătură de cominterniști” (p. 104). Aurora suportă greu criticile neîntemeiate și, mai ales exagerările, dar nu reușește să se apere decât în gând: ”ar fi trebuit să-i fi zis că Tristan Tzara n-a murit comunist. S-a dezis de comunism și, mai mult, a și demisionat din partid” (pp. 104-105). Pentru Aurora întâlnirea cu Ana a fost un duș rece, unul grav existențial și generator de precizări suplimentare, de autoreproșuri și de răspunsuri parțiale (desigur, tot cu privire la existența noastră terestră atât de trecătoare. ”Mereu cu câțiva pași în urma destinului, pe care nu am nici rsursele și nici curiozitatea să mi-l înfrunt. … În definitiv, sfârșim prin a fi cel mai probabil dintre toate toate eurile noastre posibile”. Cel puțin așa cugeta Aurora mergând prin începutul de iarnă care amesteca zăpada cu noroiul, albul cu negrul, perfecțiunea cu imperfecțiunea.

(va urma)

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași

2 octombrie 2015

Primele șapte episoade ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-5/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-6/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-7/

Webografie

https://www.facebook.com/damianelwesart/photos/a.10151060880368525.430871.83981733524/10152136033423525/?type=3    Fotografie de grup cu suprarealiști celebri: Tristan Tzara, Andre Breton, Picasso etc.  (Surrealist Group, 1930 from left to right: Tristan Tzara, Paul Eluard, Andre Breton, Hans Arp, Salvador Dali, Yves Tanguy, Max Ernst, Rene Crevel and Man Ray)

http://www.dissentmagazine.org/article/islamism-and-the-left (Islamism and the Left)

http://www.dissentmagazine.org/article/islamism-and-left-exchange An answer to Islamism and the Left

https://youtu.be/sILEeMNUvj0  Liviu Antonesei,  Suntem un popor de șeherezade

https://www.youtube.com/watch?v=sILEeMNUvj0&feature=youtu.be  (idem)

http://dilemaveche.ro/sectiune/caleidoscopie/articol/cioran-apartine-unui-trecut-prea-afectiv-sa-nu-atraga-polemisti Despre Cioran în actualitate

http://metropotam.ro/La-zi/Acum-si-atunci-Laptaria-lui-Enache-art1998865017/ Istoric Lăptăria lui Enache (trimiterea la ”placă turnantă a agenților Cominternului”, cf. Dan C. Mihăilescu, nu funcționa la data accesării (28 sept. 2015)

https://bucurestiacum.wordpress.com/2015/03/28/fotogalerie-teatrul-national-bucuresti-redeschidere-ce-se-intampla-laptaria-lui-enache-terasa-la-motoare/ Deschiderea barului de amintire avangardistă ”Lăptăria lui Enache” de la TNB stă sub semnul incertitudinilor, după redeschiderea teatrului

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/ Liviu Druguș, recenzie la cartea lui Dorin Bodea, Românii, un viitor previzibil? Editura Result, București, 2011, 280 pagini (carte relativ recentă, ignorată nepermis de către Daniel David)

 https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/18/avangarda-ariergarzii/   Avangarda ariergărzii

http://pressone.ro/contributori/psihologia-poporului-roman/   Mihaela Ursa, recenzie la cartea lui Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Polirom, Iași, 2015, 400 pagini

https://www.youtube.com/watch?v=sILEeMNUvj0&feature=youtu.be

http://www.bookblog.ro/x-woodisor/sfarsit-de-veac-in-bucuresti/ I.M. Sadoveanu, Sfârșit de veac în București

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/  Dorin Bodea Cum e românii și ce vrea dânșii sau dincolo de mituri, metafore și magii mioritice    14 martie 2012

http://www.revista-astra.ro/literatura/arhiva-supliment-astra/astra-literatura-arte-si-idei-nr-1-22015 Felix Nicolau, Eseu despre cartea lui Petrișor Militaru, Știința modernă, muza neștiută a suprarealiștilor, Ed Curtea Veche, București, 2012

http://adevarul.ro/news/societate/unde-femeile-altadata-1_56055742f5eaafab2cfe43af/index.html Nicolae Manolescu, Unde sunt femeile de altă dată?

Taguri: Doina Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii, Liviu Drugus, Sfârșit de veac în București, Ion Marin Sadoveanu, Freud, Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu, Lăptăria lui Enache, Daniel David, Editura Adenium, Tristan Tzara, Victor Macarie, Lenin, Stalin, Pascal Bruckner, Dorin Bodea, Mihaela Ursa, Psihologia poporului român, Teatrul Național București, Comintern, Internaționala Comunistă, NKVD, KGB, Andre Breton, suprarealism, Picasso, Einstein, Kandinsky, Dan C. Mihăilescu, avangardism, Brâncuși, Cioran, Mihai Beniuc, Editura Polirom, Lautreamont, Burroughs William, Cristina Teodorescu, Yasushi Inoue, Mircea Cărtărescu, Dosoftei, Stephen Hawking, Homer, Sun Tzu, Luca Pițu, Boris Vian, Raymond Queneau, Julien Thorma, Eugene Ionesco, Alfred Jarry, patafizică, Jack London, Sylvia Plath, F. Scott Fitzgerald, Pierre de Laclos, Henry Miller, Anais Nin, Jean Paul Sartre, Dante Alighieri

Reclame

”Hieronymus” de Nic Ularu –  un elogiu adus libertății, creativității, vizionarismului și simplității umane  


Pseudocronică pe marginea spectacolului ”Hieronymus” de Nic Ularu, premiera căruia a avut loc pe data de 29 iunie 2014, la Teatrul la Cub (parte a Teatrului Național Iași), la închiderea Stagiunii teatrale 2013 – 2014.  

Motto: ”Puterea de observație exactă este numită ”cinism”. Mai ales de către cei care nu o dețin”. George Bernard Shaw  

AUTOR, SCENOGRAF, REGIZOR: NIC ULARU (https://www.facebook.com/nic.ularu). Detalii tehnice și viziunea autorului despre marele pictor flamand și condiția creatorului artist la sfârșit de Ev Mediu nord-european la: http://yorick.ro/hieronymus-bosch-in-viziunea-lui-nic-ularu/

LOCUL ACȚIUNII:  Acțiunea piesei se desfășoară în atelierul marelui pictor flamand/ neerlandez/ olandez Hieronymus Bosch (din orașul s’Hertogenbosch, capitala provinciei/ ducatului/ regiunii/ flamand(e) Brabantul de Nord, (http://ro.wikipedia.org/wiki/Brabantul_de_Nord), oraș aflat aproximativ la aceeași distanță de Rotterdam (Olanda) și Antwerpen/Anvers (Belgia). Am amintit cele trei orașe deoarece ele au fost numite, alături de orașele belgiene actuale – Bruxelles și Bruges – în dialogurile personajelor.  

TIMPUL ACȚIUNII: ultimele manifestări/ zvâcniri/ răbufniri ale ciumei în Europa (sfârșitul secolului XV) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Moartea_neagr%C4%83), perioadă care a coincis cu o prezență masivă, dură și insidioasă a Inchiziției catolice (http://ro.wikipedia.org/wiki/Inchizi%C8%9Bie) dar îndeosebi în primul deceniu de existență a Inchiziției spaniole (http://ro.wikipedia.org/wiki/Inchizi%C8%9Bia_spaniol%C4%83) (1478 – 1834).  

PERSONAJELE: 1) pictorul olandez/ flamand Hieronymus (Jeroen) Bosch (http://ro.wikipedia.org/wiki/Hieronymus_Bosch) (actor: Constantin Pușcașu); 2) Aleyd van Meervenne – soția pictorului Bosch (actor: Irina Scutariu); 3) Goosen van Aken – stafia fratelui lui Bosch, fost pictor mediocru, denunțător al lui Bosch către Inchiziție (actor: Radu Ghilaș); 4) Goyarts van Meervenne – tatăl lui Aleyd, socrul lui Bosch, burghez bogat și filantrop (actor: Emil Coșeru); 5); Alart Duhamel – șeful Confreriei Sfintei Fecioare de pe lângă Catedrala Sf Ioan (actor: Constantin Avădanei); 6) Gerrit – ucenicul lui Bosch  (actor: Cosmin Maxim); 7) Clericul – membru important al Confreriei Sfintei Fecioare (Horia Veriveș).    

 

Povestea autorului (re)povestită de povestitorul-spectator   Pictorul flamand Hieronymus Bosch deja celebru își devoalează, de la început, condiția sa de întreținut pe banii nevestei (fiica unui orășean/ burghez foarte bogat și influent, un mecena al artelor). Se stabilește clar și chiar se subliniază relația între nevoia de susținere financiară a artistului până când acesta va dobândi faima necesară autosusținerii și, implicit, gradele sale de libertate artistică și de expresie ideologică personală. Bosch – aflat la maturitatea sa biologică și artistică alege, pentru personajele pictate de el, poziții și situații pe cât de inedite pe atât de ciudate (în primul rând îi poza chiar soția, nimfomană, sectantă adamistă și, în final… sinceră). Ciudățeniile pictate de Bosch (numite de neinițiați ”bazaconii”) stârnesc nemulțumirea inchizitorilor care văd în drăcoveniile din tablouri blasfemii la adresa ”corectitudinii politice” a reprezentării artistice a credinței catolice oficiale, inchiziție care, în consecință, îl amenință cu judecata și cu pedepse grave. Judecățile Inchiziției sunt prezentate – în piesa lui Nic Ularu – sub forma unor coșmaruri trăite de marele pictor, dar realitatea lor este mereu probată prin succesiunea logică: ”fapte reale – fapte coșmarești”. Fratele lui Hieronymus, Goossen van Aken l-a ”turnat” pe pictor la Inchiziție, aceasta venind cu acuzații grave din intima realitate a familiei pictorului, bine cunoscută de fratele –  tot pictor, dar bețiv –  invidios fiind pe calitățile artistice superioare ale lui Bosch. Apariția Inchiziției în postura de acuzator al lui Bosch l-a iritat și pe tatăl socru care decide omorârea bețivului frate, fostă sursă de necazuri și pentru tatăl socru, dar și pentru familia fiicei sale. În coșmarurile trăite de Bosch au loc nu doar dialoguri cu acuzatorii inchizitoriali, ci și cu stafia fratelui ucis – prilej cu care sunt rememorate evenimente comune din tinerețea celor doi. Are loc un fel de psihanaliză fraternă reciprocă, fiecare încercând să pună succesele și ratările, supraviețuirea sau moartea pe seama unor contexte care i-au influențat pe ambii în mod decisiv, dar diferit. Astfel,  marele incendiu din oraș și supraviețuirea lor într-un ocean de nenorociri umane îl marchează profund pe Bosch căruia îi generează multiple și grave întrebări existențiale, în timp ce fratele nu este deloc impresionat, probând că este un ins oarecare, unul care vede doar fapte și realități nicidecum interpretări și simboluri. Hermeneutica (teorii despre interpretare) devine astfel axul central al dialogurilor: inchiziția interpretează faptele și picturile lui Bosch drept erezii, în conformitate cu canoane și dogme prestabilite, în timp ce Bosch însuși le vede ca fiind doar rodul dorinței sale de a pune în valoare atotputernicia și marea diversitate a creației lui Dumnezeu.

Holism” – acesta ar fi cuvântul care să descrie larga, atotcuprinzătoarea viziune a artistului Bosch, prefigurând viitoarele manifestări ale suprarealismului și postmodernismului afirmate vizibil și major începând cu mijlocul secolului trecut (holism, relativism axiologic, melanj estetic, simultaneitate și continuitate dincolo de orice limite prestabilite, lipsa respectului față de reguli, dogme, precepte, principii etc.).

Axiologia devine, astfel, hermeneutică aplicată la modul cel mai concret posibil, într-un relativism ce frizează absolutul. Însăși ideea de sănătate mintală este chestionabilă și interpretabilă, cu limite relative. Limita dintre normal și patologic este una variabilă, exact ca la reostatul cu cursor (aparat care generează efecte electrice diferite în funcție de locul de situare a cursorului). Arealul de semnificații posibile este unul larg astfel încât ”bazaconiile” lui Bosch apar mult mai sănătoase și firești decât logica nebunească a anchetatorilor ideologici creștini. Dar, însăși persuasiunea acuzațiilor/ acuzatorilor poate înnebuni un om…  Atât de mult îl marchează pe pictor acuzațiile inchizitoriale de insanitate mentală încât Bosch însuși ajunge să creadă că este victima unei sorți nefericite care i-a plantat în creier o piatră malefică generatoare de tulburări de viziune și de comportament. Presiunile exterioare excepționale (Inchiziția, ajutorul oferit de socru, ciuma etc.) se combină și se amplifică reciproc cu presiunile din interiorul familiei artistului (soția îl părăsește pentru ”un tăuraș mai tânăr” care era chiar ucenicul său într-ale picturii, iar ucenicul, cuplat ad hoc cu soția pictorului, Aleid, pleacă împreună cu aceasta în lumea superlibertină a Rotterdamului. Motivul este unul cât se poate de lumesc: ”tăurașul”, expresis verbis, ”fute mai bine”. În final, abandonat de apropiați (soție, ucenic, socru) robustețea și pragmatismul artistului înving, oarecum asemănător cu celebrul ”E pur si muove” al lui Galileo Galilei: într-un monolog către însuși Dumnezeu, dincolo de orice interpretări, metafore și simboluri, Bosch își mărturisește profesiunea sa de credință artistică: el vrea să picteze ”frica, răul și urâțenia, pentru că Dumnezeu a creat și frumosul și urâtul”. (Supra)Realist până la verism și pragmatism, Bosch își încheie astfel rugăciunea (iar Nic Ularu piesa): ”Și nu mă duce pe mine în ispită, mai ales acum când am nevoie de o călugăriță care să-mi pozeze nud pentru studii. Amin!”.   Suntem, prin intermediul acestui credo boschian, în plin postmodernism avant la lettre, melanjul binelui și răului fiind oferit spectatorilor împreună cu melanjul frumosului și urâtului, melanjuri atât de bine amestecate încât relativismul conceptelor invocate (bine-rău, frumos-urât) este covârșitor. Nimeni nu mai poate interveni în libertatea artistului de a le folosi ca mijloace – în proporții și combinații liber alese – în scopul său creator, cvasidemiurgic. Cu cât combinatorica mijloacelor (o economică sui generis) este mai sofisticată, mai inedită și mai adecvată scopului propus (politica artistului), cu atât mai mult putem vorbi despre o valoare înaltă și larg recunoscută. (Doar pentru inițiați: Politica = Economica = Estetica = Etica = Axiologica = Antropologica = Management). Estetica este deopotrivă discurs despre frumos și urât, la fel cum etica (un alter ego al esteticii) este discurs deopotrivă despre bine și despre rău fără a impune standarde și dogme în evaluarea acestora și plasarea unora sau altora de o parte sau alta a unei baricade ideologice și conceptuale ridicată aleatoriu și niciodată motivată și argumentată. Postmodernismul, cu larghețea sa relativistă, a reușit să redea denumirilor multor discipline (antice sau mai recente) adevăratul lor conținut. Toate acestea sunt discursuri ”despre” și nu reguli de ”cum” să fie evaluate lucrurile, așa cum, din păcate, înțeleg moderniștii etica, estetica, axiologia, economica, politica, managementul, antropologica sau chiar… fizica. Piesa lui Nic Ularu este, în special în ultima parte, o bună pledoarie pentru estetica urâtului, pentru etica abaterilor de la regulile ”morale”, pentru o axiologie în care trădarea, limbajul obscen, comportamentul adulterin, mita primită (cu un ”firesc” aproape românesc….) de oficialul catolic de la mecena cel bogat etc., au (și ele) calitatea de ”valori”.   Planul supraabstarct al interpretărilor savante sau făcute cu exces de zel de către clericii catolici ai Inchiziției sunt contrabalansate de limbajul frust, bulevardier chiar, folosit de pictor și de soția acestuia. (Cu nuanța că Aleid mai înlocuiește cuvântul ”cur”, folosit cu nonșalanță de pictor, cu pudibondul ”fund”). Aceasta tehnică lingvistică de a nuanța caractere și situații prin apelul la limbajul direct, popular, obscen uneori, nesofisticat și lipsit de ipocrizie echilibrează piesa de teatru făcând imposibilă căderea în trivialitate gratuită, dar nici în filosofare ternă, ermetică, sofisticată și hiperabstractă condimentată cu ipocritele pudibonderii aferente…   După declarațiile autorului și regizorului-scenograf, româno-americanul Nic Ularu, în Caietul program al specatcolului, intenția acestuia a fost să pună în discuție ”condiția artistului și raportarea viziunii lui la condițiile sociale în care trăiește”. Ușor tezistă și chiar cu o undă de viziune ideologică de stânga această autodescriere este compensată și completată cu dimensiunea hermeneutică proprie, formulată astfel de autor: ”Piesa încearcă să disece contextul în care imaginația lui Bosch a incorporat sacrul și profanul, simbolul și metafora, și în jurul căreia gravitează viața dramatică a creatorului”. Ca și în alte cazuri din literatură autorul insistă pe dimensiunea ficțională a textului și a scriiturii în ansamblul ei, dar – cel puțin în ce mă privește – oricât de ficțională ar fi povestea povestită de povestitor (autor), eu, în calitate de povestitor-spectator (cititor) am libertatea interpretării și chiar fac uz de această libertate: povestea vieții și operei marelui pictor flamand Hieronymus Bosch este, cred, și un bun pretext pentru a discuta nu atât ”condiția artistului și raportarea viziunii lui la condițiile sociale în care trăiește”  (Nic Ularu), ci starea libertății de creație, de gândire și de imaginație a artiștilor (și nu numai) îndeosebi în contemporaneitatea recentă sau imediată. Inchiziția este precursorul ideologic și juridic al Gestapo ului nazist, al KGB ului bolșevic, sau al Securității ceaușiste. ”Judecățile” și pedepsele inchizitoriale au premers lagărele de concentrare naziste, gulagurile sovieto-bolșevice și închisorile de reeducare din România dejistă. Poate doar tinerii actori din spectacol (frumoși, talentați și dezinhibați) – elevi ai Colegiului Național de Artă ”Octav Băncilă” din Iași, secția Coregrafie – care au reprezentat în piesă victime ale ciumei, creaturi din iad și din rai, sau cetățeni ai orașului flamand ar putea (datorită fragedei lor vârste) să nu conexeze inchiziția medievală cu instituțiile amintite de mine și care au ținut artificial în viață regimuri feudale cu pretenții de modernitate, numite național socialiste (naziste) sau (inter)național-comuniste (bolșevice).

Exemplific, mai jos, similitudinea dintre creștinismul inchizitorial catolic flamand și cretinismul ideologic comunist românesc cu un caz din experiența (mea) proprie, care a avut loc, cred eu acum, cu girul și cu regia semnate de Securitatea aflată pe atunci în pregătirea de posibili disidenți față de regim și care să fie rapid activați în zilele așa numitei revoluții bine organizate și regizate astfel încât caracterul spontan al acesteia să fie în afara oricăror dubii. Într-una dintre pseudorecenziile mele am inserat o astfel de întâmplare pe care am trăit-o în anul 1988 la UMF Iași (unde lucram ca lector cu leafă de asistent la disciplinele Economie politică și Economie sanitară) întâmplare care mi-a apărut în minte în timpul vizionării spectacolului ca fiind de o similitudine ce friza chiar identitatea față de o parte dintre întâmplările la care a fost supus pictorul Bosch. Păstrând proporțiile (deși consecințele puteau fi la fel de grave ca și în Evul Mediu), la inițiativa șefului meu de Colectiv de Științe Sociale, am fost acuzat de… erezie! (în termenii de atunci, acuzația suna cam așa: ”abatere de la linia ideologică a partidului și a politicii sale educaționale!”). S-a convocat o ședință extraordinară de partid (invitat special fiind și un tovarăș de la CC al PCR) cu tot UMF ul adunat pentru a vota excluderea mea din partid. Ca în coșmarurile lui Hieronymus, acuzațiile ”colegilor” curgeau, spre uimirea mea, eu nesimțindu-mă vinovat cu nimic… În final, la fel cum li se permite condamnaților o ultimă dorință sau un ultim cuvânt, mi s-a permis să mă apăr, respectiv să-mi justific ”trădarea” cauzei… Am luat cuvântul cu senzația că am, totuși, de ales: ori eu, ori ei! Am afirmat, în câteva fraze, că tot ceea ce am făcut și scris este urmarea firească a citirii cărților și articolelor scrise chiar de șeful meu, acuzatorul principal… Asemănător cu ceea ce am văzut în piesă, în scenele cu judecățile inchiziției flamande la adresa pictorului considerat eretic (”doar” patru la număr, în piesă…), la fel s-a întâmplat și în cazul meu: Bosch îl invoca mereu ca martor pe însuși Dumnezeu pentru a arăta că este un ”bun” catolic; eu l-am invocat doar pe șeful meu pentru a arăta că sunt un la fel de bun membru de partid ca și el. (Tinerii care citesc aceste rânduri trebuie să afle că excluderea din partid echivala, atunci, cu pierderea locului de muncă și cu trimiterea la muncă pe șantierele patriei socialiste ca muncitor necalificat…).  Închei imediat povestea mea spunând/ scriind că ședința inchizitorială umefistă s-a terminat în ”coadă de pește”, adică nu s-a hotărât nimic și toată lumea a plecat, târziu în noapte, pe la casele lor urmând ca ”situația” mea să fie discutată într-o ”judecată” ulterioară…  Mult mai târziu am înțeles că puterea care vrea să se perpetueze la putere apelează la puterea potențialilor oponenți, fie prin atragerea lor la putere, fie prin anihilarea lor treptată, dar sigură. Esența acestei filosofii politice este surprinsă, incredibil de bine și de exact, de socialistul Adrian Păunescu:Putere, iluzie definitivă,  de vrei să durezi, fă-ţi ceva împotrivă”.  Concluzia este că istoria se repetă, iar cauzele acestei reluări ad infinitum a unor modele comportamentale arhaice rezidă în însăși esența umană: urmărirea unor interese se face, mereu-mereu, cu sacrificarea unor oameni, pretextele variind de la epocă la epocă…

Așadar, deși autorul Nic Ularu nu pretinde a sonda profunzimile spiritului și sufletului uman la nivel de matrice generală, mesajele și învățămintele sunt de un pragmatism evident: dacă nu doriți repetarea istoriei în dimensiunile ei antiumane, faceți ce știți mai bine astfel încât amenințările și atacurile la libertatea omului să fie dacă nu imposibile, atunci măcar reduse la minim…. Și pentru că tot am amintit de semnificațiile și utilitățile posibile ale piesei în cauză, subliniez aici că piesa lui Nic Ularu face educație artistică în multiplele sensuri și forme ale acesteia: în primul rând, arta lui Bosch va fi mai larg cunoscută și mai exact evaluată și percepută. Modestia autorului piesei are limitele sale: condiția sa de creator a fost, cu siguranță, afectată de dogmaticii estetici și educaționali din România anului 1994 devreme ce domnia sa a preferat să ia calea străinătății pentru o firească și binevenită afirmare. Astfel, arta regizorală și scenaristică a dramaturgului Ularu este, ea însăși, una similară cu aceea a marelui artist flamand. Persistând în propriile convingeri artistice succesul și corecta evaluare de către public și specialiști deopotrivă vor avea loc și chiar a avut loc în ultima duminică din iunie 2014, la închiderea stagiunii teatrale a Naționalului ieșean. Pentru mine, încercând să mă pun în pielea actorilor, o premieră la închiderea stagiunii este un non sens. Nu întâmplător cronicarii de teatru cosacrați ai Iașiului (Dana Țabrea, Călin Cibotari, Ștefan Oprea et al.) nu au consemnat nimic despre această piesă, știut fiind că rolul cronicilor este (și) de a pregăti oarecum viitorii spectatori care urmează să vizioneze spectacolul. Dar, o astfel de ”pregătire” pentru următoarele spectacole din septembrie-octombrie pare chiar inutilă… Sub raportul prestației artistice o asemenea decizie managerială împietează, cred, și asupra calității actului artistic: actorii au pregătit spectacolul cu … bătaie scurtă: oricum până la reluare, în toamnă, textele se mai uită, așa că n-are rost să facem eforturi de perfecționare pe termen scurt. Este sentimentul pe care l-am trăit în timpul spectacolului în urmărirea dialogurilor: replici declamate ”teatral”, fără preocupare pentru sugerarea firescului, iar în destule cazuri s-au produs accidente de dicție. Pe fondul concentrării maxime a spectatorului (care am fost) asupra perfecționismului și genialității artistice ale marelui Hyeronymus Bosch, apariția unor cât de mici imperfecțiuni în spectacol au avut – pentru mine, cel puțin – efectul picăturii de apă pe o plită încinsă….   Dincolo de posibilele decalaje între așteptările spectatorului și întâmplările concrete de pe scenă, spectacolul celor trei Ularu (autorul, regizorul, scenograful) a fost un succes din cel puțin următoarele ”motive”: a) a readus în memoria spectatorilor existența biologică și opera artistică a marelui Hieronymus Bosch, un pictor flamand/ olandez postmodern (deși pre-modern) și suprarealist avant la lettre, un mare talent dar și o mare conștiință artistică aflată în conflict cu ordinea publică impusă de ”Securitatea” bisericii catolice de la finalul secolului XV, numită Inchiziție; b) a descris și a sugerat cu mijloace dramatice, dar și videotehnice ingenios gândite și oferite publicului, modul de viață și de gândire al semenilor noștri europeni cu o jumătate de mileniu în urmă; c) a reamintit contemporanilor noștri că estetica (respectiv teoriile despre artă)  nu este doar teoria despre frumos, ci despre aspectele mai plăcute sau mai neplăcute ale existenței cotidiene, deopotrivă; d) a demonstrat logic și exemplar faptul că eticul include și faptele considerate rele/ urâte/ dezagreabile. În consecință, nici limbajul nu trebuie cenzurat sub pretextul că așa vorbesc ”inculții”, ci el poate și trebuie lăsat liber în toată splendoarea lui coloristică firească, lăsând ipocriții, filfizonii și filozofarzii de tip inchizitorial să-și cultive un vocabular redus și redundant (despre limbajul nesofistificat folosit – în paragraful următor); e) a oferit – la modul plăcut, neschematic și nedidactic – modele, modalități și moduri de gândire și de simțire radicale, libere și creative, chiar în pofida unor prejudecăți referitoare la cine pe cine și cum trebuie să iubească și să fie iubit. Lesbianismul este tratat ca un fapt divers, fiind o formă posibilă a nimfomaniei/ erotomaniei, iar nimfomania propriu-zisă a fost și ea tratată ca o realitate și nu ca un păcat suprem; adulterul este o alternativă firească la o viață searbădă și monotonă, ”erezia” de a iubi un Dumnezeu diferit de cel oficial este nu doar posibilă, ci chiar foarte probabilă și efectiv probată de monologul final al pictorului; iubirea fraternă are și ea limite… financiare, bahice, etice etc. f) ideea de a oferi publicului amator de teatru și o felie de ”vizită la un muzeu al picturii” prin apelul la cortina suplimentară special construită pentru proiecții color, spectatorii având posibilitatea să vadă imediat și în context ”bazaconiile” lui Bosch, până să ajungă acasă și să deschidă cu înfrigurare internetul pentru a vedea și cunoaște cât mai multe din/ despre viața și opera eroului piesei… g) în fine, prin alegerea actorilor, prin prestația de calitate realizată de aceștia, regizorul Ularu a reușit să sublinieze ideile și faptele legate de viața pictorului, dându-le viața imaginată de domnia sa, una credibilă, umană, potențial reală.

 

A folosit Nic Ularu, în piesă, un limbaj frust, impudic, porcos, indecent, libertin, vulgar, popular, obscen, golănesc, suburban, grotesc, ca la țară, necuviincios, necioplit etc.? Pentru alte sinonime vezi: (http://www.webdex.ro/online/dictionar_de_sinonime/obscen) Eu l-aș numi un limbaj naturalist, adecvat și conexat ideii de supranatural, limbaj care este perfect consonant cu ideea de spirit uman liber, în sensul pe care l-a conferit Nikolai Berdiaev, prezent cu câteva citate bine alese în Caietul program. Le reproduc aici pornind și de la realitatea că viitorii spectatori ai acestei piese vor obține Caietul, de regulă, abia la intrarea în sală: ”Creația nu poate fi despărțită de libertate. Numai cel liber creează. Din necesitate se naște doar evoluția; creația se naște din libertate. Creația este inexplicabilă… Creația este taină… Spiritul uman este liber doar în măsura în care este supranatural, iese în afara ordinii naturii, îi este transcendent… În ordinea determinată a naturii creația este imposibilă, nu este posibilă decât evoluția. Libertatea și creația vorbesc despre faptul că omul nu este numai ființă naturală, ci și ființă supranaturală. … Intenția oricărui act creator este edificarea unei alte existențe, unei alte vieți, pătrunderea prin ”astă lume” către o altă lume, trecerea de la lumea haotic-apăsătoare și desfigurată către cosmosul liber și sublim”.  Așadar, natural(ism)ul face casă bună cu transnaturalul, cu ideea de creație (divină, artistică, tehnică etc.). Aș invoca, în sprijinul ideii de holism adoptată de regizorul româno-american, dictonul antic: ”Homo sum, nihil humani a me alienum puto” (”Sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin”). A spune lucrurilor pe nume, a evita ipocrizia saloanelor cu false/ aparente pudicități – iată esența limbajului naturalist la care Nic Ularu face apel, cu – subliniez! – deplină măsură! Am făcut, mai jos, o listă cu expresiile/ cuvintele/ frazele cu iz naturalist folosite de autor în textul piesei, tocmai cu intenția de a arăta că acestea nu sunt căutate cu lumânarea sau introduse doar ca să șocheze (plăcut…) oarece urechiușe fine… ci au o pondere rezonabilă și perfect explicabilă în economia piesei, ilustrând, totodată, un specific flamand recunoscut la nivel planetar: libertinajul vieții sexuale. Iată aceste cuvinte/ expresii: ”se băsește”, ”ăsta cu bășinile”, ”să-ți bagi flautul în fund”, ”știi că-mi place acolo”, ”iar te exciți și sari pe mine”, ”un flaut în cur este mai haios”, ”am să pun flori în curul celor din Rai”, ”călugărițe care preacurvesc”, ”călugăriță scroafă, cuprinsă de furnicații”, ”Dacă unele călugărițe sunt curviștine asta este pentru că ele sunt femei”, ”scroafe în călduri”, ”călugări și preoți care fumează, practică sodomia… călugărițe care preacurvesc”, ”războinic cu o săgeată înfiptă în cur”, ”tăurașul… fute mai bine”, ”are și o codârlă verzulie între picioare”, ”mirosul de vopsele mă excită”, ”Aleid a avut o atracție pentru o slujnică”, ”dă-ți pantalonii în jos, că am mai văzut și alte umflături la viața mea”, ”adică, ți se scula”, ”ai tras de mine toată noaptea”, ”metafora curului”, ”misiunea e să fii păcătoasă și să umbli în curul gol”, ”ești curvă și nerușinată”, ”am fost în ochii tăi doar un uter sterp”, ”vulgară e curva de nevastă-sa”, ”oameni care se cacă monezi, femei care se pipăie singure, oameni cu fluiere în cur”, ”Cea mai bună soluție pentru tine, mă refer la problemele bărbătești, ar fi o călugăriță care să te viziteze din când în când. Eu așa m-am rezolvat după ce a murit nevastă-mea”, ”te-ai însurat cu o curvă bogată”, ”Și nu mă duce pe mine în ispită, mai ales acum când am nevoie de o călugăriță care să-mi pozeze nud pentru studii”.

 

Autorul Nic Ularu reușește să aducă pe scenă specificul flamand pe cât de străvechi pe atât de contemporan nouă: unul încărcat de naturalism, de franchețe și de luptă pentru libertatea cvasiabsolută de creație, de deschidere și de nonconformism. Ferestrele fără perdele al caselor flamande din Olanda și din Belgia au iritat și nedumerit pe mulți europeni și nu numai. Explicația acestui fapt este prezentă, indirect, în piesă. Inchiziția obliga cetățenii să nu se ascundă în dosul perdelelor, respectiv să demonstreze că, nepunând perdele la geamuri, nu au nimic de ascuns. Nevasta pictorului Bosch, Aleid, care poza goală ”pentru studii”, nu putea rămâne neobservată de trecători, cu atât mai mult cu cât plăcerea de a poza și altora nu era străină nonconformistei adamiste…   Am vorbit preponderent, în această pseudocronică de teatru, despre text (autor), scenariu (scenograf) și regie (regizor), dar foarte puțin despre cele șapte personaje (actori) care și-au găsit nu numai autorul, ci și regizorul, scenograful și, fatalmente, publicul! Cu riscul (întotdeauna asumat!) de a supăra pe toată lumea, recunosc că am fost atât de ”furat” de text și de idei, încât personajele (actorii) au rămas (pentru mine) pe plan secund. Fiecare dintre actori și-a(u) respectat rolul și ponderea în piesă, în conformitate cu importanța lor relativă atribuită de autor. Cred că preocuparea pentru naturalism a autorului și-a pus amprenta și pe jocul natural, firesc al actorilor, pictorul suprarealist impresionând prin naturalism și … realism mundan elementar.

 

Concluzii   Eseul despre libertate (”Hieronymus”) este unul cu trimiteri la actualitate, la realitățile esențiale care nu se schimbă fundamental în decursul existenței speciei umane. Nic Ularu caracterizează subiectul piesei ca fiind unul ”atemporal”. Eu l-aș numi ”peren”, ”etern” chiar, deoarece atemporal face trimitere la ceva din afara timpului. Or, atemporalitatea – ca și aspațialitatea – nu există (cel puțin în raport cu percepțiile umane). Ca fan al libertății maxim posibile (nu absolute, așa ceva nu există) pentru fiecare individ (libertarian ar fi termenul dacă acest termen n-ar fi primit sute de definiții, multe atntitetice între ele) am trăit intens stările de libertate ale personajelor din piesă. Autorul însuși a cunoscut gustul nelibertății din propria țară, fiind nevoit să caute un alt mediu, mai propice exprimării libere: ”Întotdeauna au fost artiști ignorați în propria țară și care au trebuit să plece în alte părți pentru a crea liber și pentru a fi recunoscuți” (declarație consemnată în Caietul de sală). Nic Ularu se identifică (fie și parțial, sub raport strict artistic) cu Hieronymus. Un amănunt ce nu trebuie ignorat, acesta motivând intensitatea cu care autorul își construiește propriul crez artistic, unul serios-ironic, patetic-firesc, critico-apreciativ, blasfemitor-adulator la adresa divinității supreme, răzvrătit-supus față de propriile impulsuri. Viața oricărui artist adevărat este dramatică prin ea însăși, deci este perfect compatibilă cu dramatizarea scenică. Suprapunerea de situații dramatice ale răzvrătitului artistic Ularu cu cea a suprarealistului Bosch a permis transpunerea cu ușurință a autorului în pielea personajului, situație care frizează idealitatea. (Supra)realismul coșmarurilor inchizitoriale catolice medievale mi-a trezit vie amintirea coșmarului meu ideologic de la finele dictaturii inchizitoriale ceaușiste, după cum perpetuarea practicilor bolșevice în România postdecembristă l-a determinat pe Nic Ularu să aleagă alte contexte umane, mai adecvate pentru afirmarea sa artistică. Și a făcut o alegere bună! Poate de aici a venit și atașamentul meu mai pronunțat față de text în comparație cu spectacolul în sine.

 

(Precizez că nu renunț la ideea mea de a vedea una și aceeași piesă cu distribuții diferite, jucate alternativ și la mici diferențe în timp: un lux financiar și spectacular în care spectatorii vor avea un cuvânt de spus. Profit de context și aduc în mintea împătimiților de teatru că în piesa ”Cum am devenit stupid” în regia Irinei Popescu Boieru  (cu pseudocronica mea care este citibilă la: https://liviudrugus.wordpress.com/2014/02/12/cu-inteligenta-pre-prostie-calcand/)  au jucat alternativ doi actori, din care mie mi-a plăcut mai mult Cosmin Panaite. Prin astfel de ”experimente” se poate cunoaște mai bine gustul spectatorilor, dar și regizorii pot realiza, eventual, noi combinații regizorale. Și dacă tot sunt pus pe ”sugestii și propuneri” cred că în ”Caietul de sală”/ ”Caietul program” ar fi binevenite cât mai multe extrase din textul piesei. În cel de față (bine realizat conceptual și artistic), există (doar) un asemenea extras, din monologul fnal, din păcate cu două erori de scriere… Nu realizez acum care ar fi toate consecințele posibile pentru economia spectacolului și managementul teatrului, dar la multe spectacole am dus dorul  minunățiilor lingvistice/ stilistice/ artistice/ literare auzite/ văzute/ simțite etc. dar pe care mintea noastră nu le poate reține, fatalmente, decât doar parțial și inexact. De asemenea, spectacolele de succes ar merita filmate și oferite spre vânzare amatorilor de teatru, cu beneficii pentru multă lume… În fine, nu văd motive ca textele spectacolelor să nu fie vândute publicului sau postate pe pagina web a teatrului. Cred că o dezbatere publică pe aceste teme ar fi binevenită, mai ales că vorbim aici despre spectacole făcute pe bani publici).

ANEXA 1

Reproduc, mai jos, câteva texte care vin în sprijinul ideii că, uneori, este preferabil limbajul frust, cvasiobscen, în locul eufemismelor ipocrite și fals pudibonde:

Limbă nouă de căcat…

”Cum nu mă voi obosi să repet, stimați oameni buni : nu mai ziceți/ scrieți, măi, de cineva că s-a „făcut de cacao” (sau „de kk”). Spuneti că s-a făcut de căcat. Avem o limbă dîrză, iar căcat e un latinism viguros. Culo cacare!… Cu „cacao” și “kk” vă miorlăiți fals pudic. „S-a făcut de căcat” nu e un clișeu, ci o veche expresie românească fără pretenții. „Cacao” e in schimb un clișeu afectat si obosit. De altfel, ce vorbă credeți că folosea la mânie Vodă Ștefan când voia să-și informeze franc boierii că sînt un neam de căcat?… ” (Dan Alexe, Facebook, 5 noiembrie 2013)

Dan Puric (oare de ce pozează întotdeauna încruntat?) despre femei: „Nu inteleg femeia contemporana care nu mai stie sa gateasca sau nu stie sa ii calce o camasa barbatului ei. Calcatul camasii… intr-adevar admir gestul acesta la o femeie.” Iată-vă avertizate : Dan Puric are deschidere de minte cât ministrul de externe Corlățean, care, citând recent din Apostolul Pavel, promova „întrebuințarea firească a femeii”. Adica poziția misionarului si fãrã țipete de curvã. Atâta ne-ar lipsi acum, sã le vedem cã mai și aratã cã le place. (Dan Alexe, Facebook, Oct 26, 2013)

Cînd un cuvînt, chiar existent în dicționar, nu are sens concret, e de evitat în conversațiile umane. „Sublim” e unul din acestea. Tocmai a postat cineva că „ploaia asta e sublimă”. „Ploaia e sublimă” este egal cu „ploaia e mișto”… Arată o sforțare neizbutită verbal… Sublim = mișto…. Nu inseamna nimic. E echivalent cu „pula mea, imi place ploaia”… Numai că „pula mea” e mai spontan și mai convingător. Evitați „sublim” și „mișto”.   (Liviu Mihaiu, 5 dec 2012, FB)

 

ANEXA 2   Articole pe teme similare:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/26/ray-bradbury-sau-despre-inflacarata-si-nestinsa-iubire-de-carte-a-pompierilor-kakotopici-americani/

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/04/o-lansare-de-carte-cu-mare-potential-dialogic-intre-un-%E2%80%9Eviol-la-norma-si-cateva-necesare-%E2%80%9Eregulamente-organice-non-violente/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2014/05/17/luna-pizda-cuib-si-alte-etimoane/ Dan Alexe

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/12/fraier-si-pizda-din-nou-despre-vocabularul-fundamental-al-limbii-romane-2/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/21/fraier-si-pizda-din-nou-despre-vocabularul-fundamental-al-limbii-romane/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/20/lingvistica-asa-cum-nu-ati-invatat-o-in-scoala-de-unde-vine-pizda/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/21/curva-whore-sau-cand-lingvistica-e-reconfortanta/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/26/se-facu-verde-la-fata-din-nou-despre-raporturile-subterane-dintre-romana-si-albaneza/ http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/20/de-la-lascaux-si-pina-astazi-pula-coaie-futere-mosteniri-de-la-badica-traian/

Iată și o poziție contra:

http://www.danbadea.net/2014/07/04/obsedatul-sexual-dan-alexe-deconspirat-in-dilema-veche/

http://www.fiiconstient.ro/blog/?p=2058  Cu drag, tuturor ”curvelor” care și-au deschis brațele, inima și… picioarele (și) pentru mine (nu neapărat în ordinea asta)

http://citestecevrei.ro/2012/11/16/sexul-face-bine-la-sanatate/?fb_action_ids=4874199131568&fb_action_types=og.likes&fb_source=aggregation&fb_aggregation_id=288381481237582 Sexul face bine la sănătate

http://adevarul.ro/cultura/patrimoniu/povestea-vorbe-rusine-1_53ad40ac0d133766a8f0e88d/index.html Povestea unei vorbe de rușine

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/13/decebal-traian-remes-economist-prin-formatie-ministru-si-deputat-prin-situatie-scriitor-prin-vocatie/ Pseudorecenzia cărții lui Traian Remeș Izbituri și izbutiri”, 2014 (vezi subcapitolul din pseudorecenzie, intitulat ”Sintagme sexoase”)

 

Liviu Drugus

30 iunie 2014 – 7 iulie 2014

www.liviudrugus.wordpress.com         www.facebook.com/liviu.drugus