liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Dorin Bodea despre ”cum e românii și ce vrea dânșii”? sau Dincolo de mituri, metafore și magii mioritice


Titlul cartii: Romanii, un viitor previzibil?

Subtitluri: ”Resursele, limitarile si aspiratiile angajatilor romani” si ”Magia onestitatii si mitul inteligentei la romani”

Autor: Dorin Bodea

Redactor: Ana Antonescu

Tehnoredactor: Stelian Bigan

Coperta: Octavian Stangaciu

Editura: Result (www.result.ro)

Anul publicarii 2011

Numar pagini: 280

ISBN: 978-606-93066-0-4

e-mail pentru comenzi: office@result.ro

Data lansarii publice in cadrul Universitatii George Bacovia din Bacau 22 februarie 2012

Autorul recenziei: Liviu Drugus www.liviudrugus.ro liviusdrugus@yahoo.com

Locul publicarii: https://liviudrugus.wordpress.com

Data/ perioada recenzarii: 4 martie 2012 – 14 martie 2012

 

 

 

Cum e românii și ce vrea dânșii?

sau

Dincolo de mituri, metafore și magii mioritice

 

 

 

După mai multe reproșuri pe care le-am făcut unor autori din România referitoare la evidente greșeli de limbă/ gramatică/ stilistică, am primit răspunsuri din partea lingviștilor noștri academici care susțineau – invocând ineptul argument referitor la uzul dominant – că reclamatele erori erau, de fapt, forme gramaticale corecte, uzuale, majoritar acceptate, iar incorectul eram eu… Cred că o culme a acestor inepții lingvistice o constituie sintagma ”mijloace media”, pe care eu o criticasem acerb atât în fața unor studenți de la jurnalism (care aveau drept manuale de bază cursurile soților Cristina și Mihai Coman de la Universitatea Bucuresti, manuale unde expresia ”mijloace mass media” era foarte prezentă) cât  și în articole din ziare. În plină democrație (academică) originală și conform capitalismului nostru de cumetrie, diseminarea hotărârii Academiei Române cum că ”mijloace media nu este pleonasm” a fost făcută de înșiși cei doi ”acuzați”. Formularea din titlul acestei recenzii la o carte despre moravurile și năravurile românilor,  formulare care circulă mai în glumă mai în serios în mediile tinere, ar putea deveni ”corectă” prin invocarea faptului că a intrat deja în uz… deși nu aceasta este intenția mea.

Cartea semnată de Dorin Bodea este intitulată ”Românii, un viitor previzibil?” și are două subtitluri care adaugă un plus de concretețe titlului: ”Resursele, limitările și aspirațiile angajaților români” și ”Magia onestității și mitul inteligenței la români”. Pe pagina de gardă a cărții aflăm și cine este autorul, căruia îi place ca lumea să i se adreseze, managerial și american, cu apelativul Dorin. El este, din 2006, managerul companiei de consultanță, cercetare și training în management și vânzări Result Development.  Este absolvent de psihologie și de sociologie la nivel de licență și de ”managementul administrării afacerilor” la nivel de master. (O mică observație: vestitul MBA – Master of Business Administration – a ajuns la noi să fie tradus cu ”managementul administrării afacerilor”, ceea ce, cred eu, este incorect. Nu m-aș mira să existe, pe mioriticul nostru plai, și un master intitulat ”Leadershipul și stewardshipul managementului administrării conducerii și gestionării afacerilor”…). În curând, Dorin va fi și doctor în management. Cu această carte de vizită nu numai interesul, ci și așteptările (mele) sunt mari.

Convingerea mea este că nu poți deveni un bun manager/ manipulator fără cunoașterea mecanismelor gândirii și comportamentului uman (cunoștințe oferite de psihologie, sociologie, logică, praxeologie, teoria acțiunii umane, comunicare, semiotică, cibernetică, etică, economică și politică). Fac această precizare cu intenția neascunsă de a sugera profesorilor de management să facă loc, în cursurile lor, aspectelor tangente disciplinelor de mai sus, deși ideal ar fi ca o pregătire completă în management (adică studii superioare de management – licență, masterat, doctorat) să includă cunoștințe legate de disciplinele amintite, plus viziunea transdisciplinară asupra managementului. În ultimă instanță, managementul este, înainte de a fi doar o disciplină de studiu, o viziune transdisciplinară asupra acțiunii umane conștiente și eficiente, viziune pe care am denumit-o Metodologia Scop Mijloc (MSM). Orice dialog critic pe marginea MSM este, din start, agreat și dorit.

Cu un deceniu în urmă, Dorin a demarat proiectul Caracteristici culturale la români, iar cartea de față pare a fi o parte a diseminării rezultatelor acestui proiect. Dimensiunea formativ-educativă a demersului lui Dorin este mai mult decât evidentă, mai ales dacă raportăm titlul cărții ”Românii, un viitor previzibil?” la una dintre constantele noastre ca popor și ca politică de stat: imprevizibilitatea, inconstanța și chiar versatilitatea. Unii au explicat acest tip de comportament prin faptul că am fost colonizați, alternativ sau simultan de seminții ca ruși, tătari, turci, polonezi, austrieci, unguri etc. iar orientările politicienilor locali au urmat și schimbările (adesea imprevizibile) din capitalele acestor popoare și țări. Versatilitatea nu este doar apanajul politicilor de alcov (politica însăși fiind, adesea, prezentată metaforic ca fiind o doamnă foarte respectabilă) și a intereselor meschine. Ea (versatilitatea) se transmite – și prin educație –  comportamentului de zi cu zi, preluat conștient sau nu, din generație în generație. Semnificativ în acest sens mi s-a părut dialogul (la care am asistat, la inceputul anilor 90, la Iași) dintre un profesor de la Chișinău și secretara unei facultăți unde acesta primise o bursă de studii. Prezentându-se la ghișeul unde urma să semneze statul de plată, moldoveanul a fost ”somat” să-și decline identitatea cu formula (nu prea protocolară): ”Dumneavoastrî cum vă zîce?”. Iar răspunsul a fost unul antologic: ”Nouî, cum sî ni zîcî? Nouî ni zîci curvi moldovinești”. Ce doză de previzibilitate poate rezulta de aici? Dorin ne oferă și soluția: ”Prin schimbarea fiecăruia dintre noi”. Ușor de zis…

Mărturisesc că am fost mereu interesat să știu cum suntem noi românii, cum ne văd alții și ce ar trebui făcut pentru a dobândi acele caracteristici care nu numai să ne facă onoare, dar să ne ajute să avem un management mai bun, la nivel individual, familial, instituțional și organizațional, inclusiv la nivel de țară. Cred că primul pas în a ne cunoaște mai bine este sinceritatea și studierea părerilor altora despre noi. În 1990, când am citit cum ne vedeau unii călători străini care au trecut prin țările române am avut un șoc, văzând caracterizări majoritar negative (după ce îndoctrinarea dictaturii ceaușiste ne obligase să ”gândim pozitiv” despre noi: harnici, cinstiți, ospitalieri, pașnici, prietenoși etc.). La solicitarea organizației educaționale paneuropene SPACE (cu sediul la Ghent, Belgia) am făcut, în anii 2003-2005 un ”Raport de țară: România”, raport în care am încercat să descriu, îndeosebi pe baza unor percepții proprii și a unor lecturi pe această temă, ”cum sunt românii?”. Am oferit, ca un prim răspuns la această posibilă întrebare, următoarea caracterizare, mai mult intuitivă decât dovedită prin sondaje savante: ”Românii sunt diferiți”. Diferențierea are loc, aproape mereu, îndeosebi în plan comportamental (atitudinal, informațional, mental, cultural). De  atunci, această intuiție se consolidează mereu și se transformă în certitudine (fiind desigur tot mai prezentă și la alte popoare, datorită globalizării, amestecului etnic, politicilor culturale etc.). Variabilitatea mare pare a fi greu de înghesuit în câteva categorii generale. Interesantă a fost percepția românilor și străinilor referitoare la modul în care am descris eu plusurile și minusurile caracterial-comportamentale ale românilor în acel Raport de țară. Colegii universitari ieșeni m-au apostrofat pentru lipsă de patriotism (adică, ce? era mare lucru să ignor părțile negative ale românilor?), iar colegii universitari din Europa (nordicii în special) mi-au atras atenția asupra ”părtinirii” în exces față de nația română, fiind, așadar, acuzat că am insistat insuficient asupra defectelor…

Pentru români, regula, norma, reglementarea, convenția, agrementul, respectarea legii etc. sunt (îndeosebi în condițiile postmoderne, ale unei reale libertăți democratice) vorbe în vânt, aflare în treabă și cel mult motive de gâlceavă, ostoită sau dinamizată după varii și surprinzătoare criterii și motivații. Simplul fapt că o parte a publicisticii românești respectă ortografia veche (dejistă? ceaușistă?), iar o alta respectă ortografia reformată (a lui Iliescu?) din 1990 (când regularea limbii era imperios resimțită de poporul acrit de alte obișnuințe) arată, vorbește de la sine despre lălăiala lingvistică, ortografică, stilistică etc. care ne domină acum. Norma este violată zi de zi (vezi și eseul subsemnatului ”Un viol la normă”, publicat la rubrica recenzii a website ului www.liviudrugus.ro si repostat pe acest blog: https://liviudrugus.wordpress.com ). Dereglementarea postmodernă a fost tradusă la noi prin libertatea absolută de a stabili orice regulă, indiferent de principii sau modele lingvistice, dublată apoi de libertatea de a o respecta sau de a o încălca. Desconsiderarea masivă a  planificării centralizate, de exemplu, a generat mii de (de)reglementări locale și individuale de ocazie și reformatori de duzină. (Multă lume a confundat ”planificarea centralizată” cu ”planificarea”, de unde și acuta actuală lipsă vizibilă de viziune, de strategie și de viitor ce ne caracterizează politicile în ultimele decenii. În 1990, alarmat de această perspectivă ce se contura deja am scris un articol intitulat ”Mai planificăm?”, iar consecința imediată a fost primirea unor apostrofări de genul: ”Nu te-ai săturat de comunism?” (Deschid aici o paranteză cu un exemplu probat chiar de Dorin și care întărește convingerea că superficialitatea și confuzionismul sunt, la noi, mai prezente decât seriozitatea și claritatea. ”Distrugem totul prin critică. Desființăm pe oricine. Dăm cu toporul. Anihilăm. De exemplu, Karl Marx, raportându-se la modelul socialist, avea obiceiul să spună în cadrul discuțiilor cu interlocutorii, ca argumentație rațională: ”Te anihilez!”. În același fel procedăm și noi: criticăm pentru a anihila – poate că felul acesta de a acționa este doar o reminiscență a comunismului”  (p. 267). Ipoteza că noi românii suntem hipercritici și distructivi ca urmare a faptului că Marx ar fi transmis această pasiune și propensiune personală anihilatorie tuturor regimurilor comuniste este nu doar fabuloasă, ci de-a dreptul fabulatorie… Pentru mine însă Marx rămâne un model de savant complet, de cercetător autentic și de … visător incorigibil, așa cum le stă bine marilor spirite. Aruncarea în aceeași oală a unor nume ca Marx, Lenin, Stalin, Ceaușescu etc. face parte dintr-un sindrom românesc pe care l-am denumit/ definit în ultimul deceniu al secolului trecut drept ”confuzionism academic”. Închid paranteza.).

Mai adaug aici și faptul că, într-un manual de economie politică de pe la 1900 – din care mai citam la cursul de economie politică predat studenților mediciniști și politehniști – se scria clar și răspicat: ”Producțiunea trebuie regulată la origine”, adică încă din momentul conceperii, planificării ei). Disprețul față de normă (”Respectul față de reguli”) face parte din lista de caracteristici (pozitive sau negative, dupa caz) scoase în evidență de cercetarea sociologică a lui Dorin. Pentru românii din ”vechime”  Regulamentele organice au fost un impuls pentru progres și democratizare. Prin contrast, reglementările juridico-legislative actuale (stufoase, contradictorii, neclare, neînsoțite de instrumentarul necesar aplicării lor, ignorate și încălcate în primul rând de legislatori, judecători, procurori și avocați) par a demonstra că procesualitatea juridică occidentală – criticată de Oana Pughineanu pe blogul personal în noiembrie 2011 (http://plictiselidepughineanu.blogspot.com/), apoi în revista ”Tribuna” (Cluj) (www.revistatribuna.ro) și comentat de mine pe blog (https://liviudrugus.wordpress.com) – este, la noi, cu asupră de măsură, o ”prostire a proștilor cu prostii prostești de către proști profesioniști” așa cum mi-am permis să o caracterizez în susamintitul comentariu.

 Cartea lui Dorin Bodea este rezultatul unei cercetări de teren  (una care se abate de la rigorile/ regulile/ normele sanctificate de ”știința” modernă a facerii și interpretării sondajelor. Ideal ar fi fost ca aceste rigori să fie respectate ad litteram, dar atrag atenția că respectarea acestor rigori ar fi făcut imposibil studiul, cu resursele de care dispunea cercetătorul Bodea și echipa sa). Concret, oricine se poate întreba dacă 1132 răspunsuri sunt sau ar putea fi reprezentative pentru cca 20 de milioane care se revendică a fi aparținători de spațiul cultural românesc. Oricine, inclusiv autorul, ar răspunde negativ la această întrebare. Și totuși, cercetarea a avut loc, ipotezele au fost formulate, chestionarele au fost oferite respondenților, iar structurile au fost deliberat alese, astfel încât caracteristicile ”eșantionului” (nereprezentativ statistic) au următorul contur:

–          100% urban

–          90%  studii superioare

–          80% angajați

–          64% femei

–          100% persoane cu vârsta între 20 și 50 de ani.

Pe scurt, descrierea eșantionului folosit ar putea fi următoarea: tinere salariate urbane cu studii superioare. În realitate, în România actuală, urbanul este de doar aproape 53%, iar ponderea celor cu studii superioare este de cca 12%. Cu siguranță, rezultatele ar fi arătat altfel dacă s-ar fi folosit eșantioane reprezentative, dar aproape că sunt tentat să-i dau dreptate lui Dorin Bodea (D.B.) gândindu-mă la ce considerații ”savante” asupra calităților și defectelor românilor ar fi făcut ceilalți 88% (fără studii superioare). În cei peste 20 de ani de democrație și de libertate prost înțelese, calitatea educației este tot mai mult percepută ca fiind în cădere liberă, iar în ultimii ani această (lipsă de) calitate a devenit strigătoare la cer, trezind la realitate chiar și o parte a clasei politice care a luat severe măsuri reformatoare, în general bine primite de populație. Așadar, voi fi mai puțin critic (deocamdată…) referitor la (ne)reprezentativitatea statistică și voi aprecia mai mult curajul autorului de a miza pe reprezentativitatea intelectuală a respondenților. În ultimă instanță și acei călători străini care au scris despre viciile și virtuțile românilor au surprins destul de corect și exact aceste caracteristici, deși nu s-au bazat deloc pe o reprezentativitate statistică ”obiectivă”.

Discuția despre normă, normativitate, normalitate, anormalitate și anomie ar putea dura indefinit și nu voi insista aici asupra cauzelor, limitelor și consecințelor respectării sau ignorării normelor (unele stabilite ad hoc și a căror încălcare se impune imediat ce norma deranjează viața oamenilor). Voi semnala însă unele abateri de la normă care sunt la limita utilității și/ sau a necesității depășirii unor norme/ principii. Se spune că cea mai utilă latură a principiilor este că acestea pot fi rapid abandonate imediat ce nu ne mai sunt utile… Spre exemplu, cartea semnată de Dorin Bodea nu începe, academic, cu o Introducere în care să fie expuse clar rațiunile cercetării, metodele alese sau ocolite, rezultatele obținute etc., ci apelează la tehnicile de coaching (warming up, breaking up, urmărirea efectului surpriză, apelul la nume sonore, cunoscute etc.). Indirect, din capitolul nenumerotat (ca și o Introducere, care nu se numerotează) intitulat ”Selful românesc”, deduc unul dintre rosturile (implicite) ale cercetării: o prezentare comparată a caractersiticilor actuale ale românilor la distanță de un secol. O detaliere a intențiilor studiului este făcută, totuși, la p. 12. Am mai afirmat-o și în alte analize, acum românii (sub raport caracterial, cultural și comportamental) și România se află cam la același nivel comportamental-atitudinal cu cel atins cu un secol în urmă. Acest capitol introductiv intitulat ”Selful românesc” cuprinde două subcapitole (numerotate!): 1. Selful românesc 1910 vs selful românesc 2011 și 2. Conceptul de self – repere teoretice (părerea mea este că ordinea trebuia inversată). Sunt nevoit sa-mi temperez bucuria de a vedea că lucrarea are un redactor și un tehnoredactor, lucru tot mai rar întâlnit astăzi când foamea de a scoate multă producție editorială pe piață elimină cheltuieile cu redactarea și tehnoredactarea. Din păcate, calitatea redactării și a tehnoredactării pornește cu stângul, lăsând impresia că prezența numelor Ana Antonescu (redactor) și Stelian Bigan (tehnoredactor) este doar formală, impresie anihilată pe parcurs. O notă bună pentru tehnoredactor este pentru folosirea culorilor atât pentru text cât și pentru grafice (deși asta încarcă mult costurile și implicit prețul de vânzare). Deși, per ansamblu, contribuția celor doi este perceptibilă și pozitivă, mă voi referi acum strict la câteva observații (nu doar ortografice) ce se impun la citirea (doar a) primei pagini a cărții (p. 9). Titlul lucrării lovinesciene ”Istoria civilizației române moderne” conține grafierea cuvântului ”civilizației” cu majusculă, și nu face trimitere la anul apariției lucrării (este deja o cutumă să se scrie, după anul ediției consultate (1972) și anul apariției ediției originale (3 vol. 1924 – 1925). La fel, nu se precizează edițiile originale nici în cazul lui Rădulescu – Motru sau Dumitru Drăghicescu. De asemenea, nu este nici pedagogic și nici logic să începi o carte cu citate… Un rău exemplu pentru absolvenții de facultate care, adesea, umplu pagini cu citate fără fraze de legătură între ele și fără să emită judecăți de valoare. Ideea că un student sau un doctorand nu are căderea să se pronunțe critic față de un autor este foarte păguboasă și dovedește lipsa spiritului critic la români. Or, inexistența spiritului critic face loc mimetismului, servilismului și mitizării, trăsături de care românii ”beneficiază” din plin. De altfel, cele nouă ”caracteristici culturale care alcătuiesc un portret al personalității românului” (p. 9) povestite de D.B. pe baza descrierilor făcute de Rădulescu-Motru ar putea fi sintetizate în câteva cuvinte: românii aveau/ au un spirit ciobănesc (mioritic/ turmistic/ gregar). Detaliez: spiritul de turmă de oi/ mioare, ascultarea sunetului clopotului din fața turmei pentru a te ”orienta” ca direcție de urmat, zvonul/ sunetul fiind mai important decât gândul propriu, nevoia de a căuta sugestia/ orientarea/ decizia liderului cioban (cu consecința verificabilă că România a avut foarte puține decenii de democrație în raport cu cele de dictatură sau de supușenie față de ”ciobani” străini sau autohtoni).”Curajul” opiniei are loc tot (doar) în turmă, lupta pentru a deveni șef de turmă/ trib/ clan/ partid etc. fiind dusă, la noi, până la forme extreme. Religiozitatea exagerată (doar afirmată, nu și probată) este tot un reflex de a nu ieși din turmă (din rândul lumii), iar presupusul naționalism/ patriotism activ este tot o formă a turmismului uniformizant și aparent autoprotector. Fatalismul mioritic este indus în naționalismul fanfaronard și declamativ în sensul că în fața unei presupuse soarte fatalmente dramatice turma trebuie să asculte comanda păstorului salvator/ salvaționist. Imitația de tip ovin pare a fi firul roșu care unește toate caracteristicile (majoritar negative) descrise de Rădulescu-Motru. Actualitatea mereu perenă a lui Caragiale (2012 este Anul Caragiale!) arată clar că schimbarea nu a avut loc, că industrializarea, urbanizarea și școlarizarea de masă (până la nivel de facultate inclusiv) nu ne-au deranjat prea mult în mioritismul nostru funciar. Aș mai adăuga, conexându-mă la ”meandrele prezentului”, că mult dorita clasă mijlocie este, la noi, ”clasă mojicie”, iar figurile culturale reprezentative ale acesteia sunt cele bine descrise în Atlasul de mitocănie urbană: ”țoapa/ gherțoiul de bloc”, ”mârlanul de bodegă/ de Dorobanți” (pentru bucureșteni), ”țăranul de Mall”, ”bădăranul de cinematograf”, ”cocalarul de trafic”, ”pițipoanca de companie”, ”mitocanul de birou”, ”băiatul de bani gata”, ”țopârlanul de transport în comun”, ”dăunătoarea de portofel (lat. ”sugativa aspiratoris”), ”bătrânelul de discotecă (lat. ”pedofilus libidinosus”), ”mogâldanul de pază”, ”indolenta de magazin/ de birou”, ”ghiolbanul de galerie” și probabil lista este în creștere ușoară… (vezi: Atlas de mitocănie urbană la: http://cocalari.com/2009/03/atlas-de-mitocanie-urbana/ și http://cocalari.com/2009/04/atlas-de-mitocanie-urbana-2/) (Cât despre Mitică de București, se spune că acesta a murit la Revoluție pe când filma un glonț din față…, ceea ce îl face, surprinzător, nemuritor…).

D.B. consideră (p. 12) că cel puțin următoarele caracteristici (Dorin le spune ”limitări”) descrise de Rădulescu-Motru se regăsesc (din plin, așa adăuga eu) și în zilele noastre: 1. tendința spre imitare (concretizată, îmi permit să zic, în plăcerea de a plagia, de a imita originalitatea și creativitatea altora…); 2. dorința de putere (atât de vizibilă la ”noii” politicieni. Exemplific: tânărul Dan Șova  – pe atunci, adică luni 2 martie 2012, încă purtător de cuvânt al PSD – declara la The Money Channel că oamenii fac politică pentru a ajunge la putere (deci nu pentru a rezolva problemele oamenilor!), iar rostul opoziției este de a doborî partidul de la putere și de a-i lua locul. Inversiunea logică este totală: scopul, în viziunea lui Șova este puterea, iar mijlocul de a atinge acest scop este să promiți rezolvarea problemelor oamenilor. Cel puțin teoretic lucrurile ar trebui formulate astfel: scopul este să rezolvăm problemele oamenilor, iar pentru a o putea face mai bine și mai competent decât alții, trebuie să ajungem NOI la putere); 3. lipsa de solidaritate; 4. nevoia de aprobare și de recunoaștere a celorlalți.

Și pentru a nu ne lăsa cu ochii în lacrimi, Dorin se grăbește să adauge că avem și trăsături pozitive, numite de el ”resurse”: 1. spiritul de familie (”probat”, probabil, de creșterea ratei divorțurilor, scăderea numărului căsătoriilor și scăderea demografică alarmantă); 2. libertate și independență (”probate” de obținerea cu maximă ușurință – șpagă, presiuni etc. –  a permiselor de port armă, a carnetelor de șofer de către analfabeți, a concubinajului și a sexualității care invadează ecranele și tabloidele  – toate în numele libertății); 3. creativitate și spontaneitate (îndeosebi la creat și la povestit bancuri…); 4. inteligență (ne place să o facem pe deștepții și uneori reușim…); 5. spirit critic (dar și neacceparea criticii!) și 6. dorință de schimbare (probabil, ca orice copii inteligenți, ne plictisim repede și vrem altceva. Când avem dictatură, vrem democrație. Când avem democrație, unora li se face dor de schimbare…). Tuturor acestor trăsături plăcute Dorin le spune ”resurse”. Adică, la fel ca aurul din subsolul Roșiei Montana, resurse avem, dar nu prea știm să le exploatăm și să le punem în valoare… Consider că folosirea acestor eufemisme (”limitări” în loc de ”defecte”, și ”resurse” în loc de ”calități”) face și ea parte dintr-o specificitatea românească pe care românii, în inteligența lor, au botezat-o deja, mai demult: a umbla cu cioara vopsită, a o da pe după piersic/ prun, a umbla cu fofârlica etc. Sau, aduag și eu ceva, ca să probez creativitatea românească fără limite, cred că este vorba despre  plăcerea de a ne minți, de a nu jigni extrem de sensibilul nostru orgoliu național (fudulia face casă bună cu lauda de sine).

În fine, Dorin face și o listă cu aspirații (un alt cuvânt dulceag, care acoperă, de fapt, niște lipsuri). Adicătelea, românul nu este lihnit de foame – el aspiră la o bucată de pâine; românul nu este ”rupt în fund” (ca să-l citez pe ”maestrul” Cristoiu) – el aspiră la o perche de pantaloni mai ca lumea; el nu este necivilizat și iresponsabil – el aspiră la ”comportament civilizat și resonsabilitate socială” (p. 12).  Așadar, românii au limite, resurse și aspirații. Rezumând și esențializând aceste trei categorii psiho-sociologice, aș putea spune că românii mai mult nu au decât au, iar ceea ce au (resurse) este doar la modul potențial/ dezirabil/ condițional-optativ. Voi reproduce, ulterior, integral cele trei baterii de atribute cu câte șase în fiecare baterie, dar voi insista puțin asupra aspirațiilor românilor (o găselniță interesantă de a echilibra pozitivul și negativul). Care sunt, așadar, aceste aspirații ale românilor? (comentariile subsemnatului, în paranteze). Ce ar vrea dumnealor să aibă și încă nu li s-a dat? (aici avem o altă trăsătură a noastră: așteptăm să ni se dea, să ni se facă, să  ni se aducă etc… ). Iată și lista alcătuită de Dorin: 1. competență (unde ești, educație?); 2. disciplină (asta cam miroase a dictatură, așa că românul democrat nu se va grăbi să aspire prea tare la așa ceva); 3. perfecționism (oare n-ar trebui să știm că perfecțiunea este doar la Domnul?); 4. comportament civilizat și responsabilitate socială (asta da aspirație! Cât despre responsabilitatea individuală – nici o vorbă!); 5. deschiderea spre învățare și orientarea către viitor (paseismul și trăirea din amintiri fiind foarte vizibile, îndeosebi la ieșenii care nu mai au timp să creeze, fiind ocupați cu analiza trecutului cultural glorios (ehei, bădia Ion, bădița Mihai, duduca Otilia, conu Sadoveanu, ce vremuri domle…); 6. colaborare (da’ ”ajutorul reciproc” unde e?); 7. siguranță și securitate (coincidență: acestea erau denumirile serviciilor secrete din perioada interbelică și din dictatura comunistă).

Tragem linie și adunăm trăsăturile românilor de la Rădulescu – Motru încoace: patru rele, șapte bune și șapte la capitolul ”ce bine-ar fi dac-ar fi să fie”. Concluzia aparentă: suntem mai mult buni decât răi și pe cât de buni, pe atâta de visători (și pasărea mălai visează). Recunosc, adesea am crezut că doar românii au tendința de a se supraaprecia ca persoane, de a vedea în primul rând părțile bune și abia mai târziu defectele, dar și de a se subaprecia ca popor/ populație/ colectivitate: Dorin atrage atenția că acesta este un lucru specific uman și nu unul specific românesc, indiferent de etnie, existând și cercetări care probează acest lucru. În ultimă instanță, dacă avem și noi ceea ce profesioniștii (printre care și John Kelley, cu modelul covarianței) numesc ”eroare fundamentală de atribuire” (adică de apreciere eminamente pozitivă a propriei persoane, dar și a aprecierii eminamente negative a celor din jur), atunci apare ca fiind logic și firesc să încercăm să ne explicăm eșecurile personale prin determinări contextuale ”obiective”, iar succesele să fie atribuite îndeosebi meritelor și calităților personale. Totodată, atunci când este vorba despre alții, situația este inversată: meritele altora se datoresc în primul rând contextelor favorabile, iar eșecurile se pun pe seama erorilor personale ale semenilor noștri. Pe lângă ”eroarea de atribuire” oamenii mai suferă și de ”eroarea onestității”, respectiv de înclinația ”de a ne percepe pe noi înșine mai buni, mai onești, mai civilizați și cu bun simț, mai generoși etc. decât ceilalți” (p. 13). Probabil, ceea ce diferențiază culturile este doar măsura în care aceste instincte (primare) de apărare și conservare sunt atenuate prin educație. Pe de altă parte, revine tot mai insistent în actualitate o trăsătură dezarmant de negativă la adresa speciei umane ca atare. Oamenii, ne spun specialiștii, sunt intrinsec răi, sunt răi de la natură, și, aș adăuga eu, în cheie creștină, sunt păcătoși și destinați păcatului prin Creație. Poate că ar fi avut o consecință mai pregnantă în planul autocunoașterii noastre dacă acel ”Exercițiu de imaginație” inserat de D.B. la pagina 231 – 232 și ”Efectul Lucifer” ar fi fost plasate chiar la începutul lucrării, pornindu-se așadar de la general la particular, de la ”cum sunt oamenii” la ”cum sunt românii”. Concluzia exercițiului de imaginație al autorului este că ”răul românesc, exprimat de atributele limitative, ia naștere ca urmare a interacțiunii dintre realitatea românească și slăbiciunile naturii umane”. (p. 232). Prezentarea efectului Lucifer (autor americanul Philip Zimbardo, cel care a imaginat și aplicat celebrul experiment Stanford (un fel de experiment Pitești inversat) este, după părerea mea, inexactă și chiar eronată. Celebrul experiment Stanford a fost realizat de către studenții universității unde preda Zimbardo. Acesta a împărțit studenții în deținuți și gardieni, sugerându-li-se să intre în aceste roluri cât mai mult și mai intens. Experimentul, planificat a se derula pe o durata mai mare a fost întrerupt de către profesorul experimentator după doar șase zile deoarece duritățile și teroarea declanșată de ”gardieni”  (îndeosebi noaptea) deveniseră insuportabile. Similar, experimentul Milgrim a constatat că agresivitatea și setea de dominație permise într-un context (fie și experimental) au atins cote paroxistice. (Se lăsa libertatea subiecților să-și administreze reciproc șocuri electrice cu intensități variable. Majoritatea au recurs la intensitatea maximă în scurt timp, fapt ce a probat irefutabil că specia umană, în condițiile unei libertăți excesiv de permisive, își dovedește ”răutatea intrinsecă”, de la natură). Prezentarea și comentariul lui Dorin sunt, oarecum pe dos față de concluziile acestor experimente. Citându-l pe Septimiu Chelcea cu lucrarea ”Psihosociologie” (2010), D.B. ne spune următoarele: ”Philip Zimbardo este autorul celebrului experiment Închisoarea Stanford, în care ne arată cum este posibil ca oameni obișnuiți, buni prin natura lor, să devină răi, dar și cum să ne opunem influențelor sociale nefaste” (p. 233). Ideea experimentului era însă că oamenii sunt răi prin natura lor, și doar educația, conveniențele și legile ne mai temperează această răutate.

Acestea fiind spuse, aș putea să mă opresc aici și să zic și eu – ca mulți alții – că ”lucrarea umple un gol în literatura de specialitate”. Din păcate, cu o lucrare nu se umplu multele goluri (îndeosebi la capitolul autoanaliză) care ne șubrezesc existența. Mai mult decât atât, nu mă voi opri la această sintetică prezentare introductivă, deorece cartea de abia de aici incepe. Conținutul majoritar al cărții este dat de analiza socio-statistică a celor 18 trăsături ale românilor (bunele, relele și așteptatele). În ultimă instanță, o prezentare de carte este, dincolo de critici și laude, un bun prilej de a ne afirma propriile convingeri, de a lansa idei noi, având asigurat cel puțin un cititor: autorul cărții recenzate care va citi acest ”material” până la capăt, mânat de curiozitatea firesacă și românească: ia să văd, unde  și de ce se mai ia de mine, că doar nu i-am făcut niciun rău…?  Tocmai de aceea, primind și un exemplar cu titlul de donație, m-am simțit obligat să fiu suficient de critic și de cooperant în ideea ca o ediție ulterioară să fie nu doar adăugită, ci și îmbunătățită. O spun și public, orice invitație la cooperare din partea lui Dorin este acceptată!

În finalul pseudointroducerii (”Selful românesc)”, Dorin formulează scopul scrierii acestei cărți (cred că așa ar trebui să procedeze orice autor: să-și precizeze clar scopurile, să-și definească mijloacele/ instrumentarul de lucru, și să evalueaze, pe etape, gradul de adecvare dintre acestea, eventual să sublinieze neîmplinirile pentru a deschide, ulterior, noi fronturi de lucru pentru autor sau pentru alți cercetători). Scopul cercetării și al publicării rezultatelor în această carte, ne asigură Dorin și colaboratorii, este ”să contribuim la înțelegerea personalității noastre de români, să ne dăm seama de factorii care au dus la <rezultatul final prezent> și să conștientizăm ce și cum putem face pentru a ne împlini atât la nivel individual cât și la nivel social” (p. 16). Începând de aici, Dorin își asumă o sarcină dificilă și un risc major de a naviga printre prejudecăți, dogme, corectitudini politice de moment, orgolii naționaliste, rigori ale cercetării în general, demonstrații ”științifice” referitoare la rase bune și rele, la structuri regionale trasate ad hoc, la rigori și reguli de eșantionare statistică etc. Înainte de a răspunde la întrebarea ”cum sunt românii”, Dorin ar trebui să definească mai clar ce acoperă noțiunea de român. Mai exact, care dintre următoarele situații, sau toate la un loc, sunt avute în vedere atunci când se vorbește despre ”personalitatea noastră de român”:

a) se are în vedere calitatea de etnic român (definiția etnică a românilor), declarată la recensământ sau în timpul cercetării efectuate. În 2011 erau 88,6% etnici autodeclarați români, față de 89, 47% în 2002, în scădere cu aproape un procent, probabil datorită migrației masive a etnicilor români spre locuri care le asigură un prezent și un viitor mai bun. Ubi bene, ibi patria! Iar patria noastră se numește acum Uniunea Europeană. O ”bilă albă”  autorului pentru că nu a construit un punct de vedere etnocentrist, ce ar fi fost mai mult decât desuet în zilele noastre. Globalul și localul au priorități alternative, cu implicarea inerentă a regionalului. Punctul meu de vedere în această privință se numește  continuumul micro-macro-mondo, adică unul holist, integrist și integrator unde fiecare individ se plasează în contexte din ce în ce mai largi, care adesea îi influențează existența și uneori chiar i-o determină (a se vedea cazul revoluțiilor estice din 1989). Iată și formularea lui Dorin, congruentă cu a mea: ”Prin această lucrare vă oferim prilejul de a ști, de a cunoaște cât mai multe despre noi, în rolul de români, îmbrăcați în veșmintele culturii românești. Dar să nu uităm că acum avem și rolul de cetățeni ai UE și, cel mai important dintre toate, rolul de oameni ai planetei. Roluri pe care este nevoie să le învățăm și să le asumăm”. (p. 26).  Faptul că dintre cele 1132 de persoane intervievate în cercetare nu știm dacă s-a mers (sau nu) în mod deliberat înspre etnicii români sau au fost incluse și alte etnii din România, este o neîmplinire a acestei cercetări;

b) se are în vedere calitatea de cetățean român (definiția politică a românilor), posesor al unei cărți de identitate eliberate de autoritățile statului român (excluzându-se românii naturalizați în alte spații culturale, apatrizii, sau cetățenii străini care lucrează în România);

c) se are în vedere calitatea de trăitor în spațiul cultural românesc în sens restrâns, definit de actualele granițe ale statului român (excluzând, în acest caz, cetățenii Republicii Moldova, sau românii din Ucraina și țările balcanice);

d) se are în vedere calitatea de trăitor în spațiul cultural românesc în sens larg, incluzînd toți vorbitorii de limbă română proveniți din familii de etnici români de pe mapamond.

Lipsa unei definiri clare a conceptului de ”personalitate românească” ar putea genera nedorite probleme și speculații de ordin politic, ideologic, cultural etc. Mai mult, comparația cu românii de acum o sută de ani are și ea o doză de relativitate, fiind vorba despre statul român abia întregit la 1918, cu o structură etnică destul de diferită de cea actuală. În descrierea participanților la cercetare nu s-a avut în vedere o asemenea structurare, ca și cum aceasta nu ar exista, sau nu ar prezenta vreo importanță. Așadar, pe lângă nereprezentativitatea statistică, nu avem nici o reprezentativitate etno-culturală-politică clară, iar metoda de extracție a participanților din zone geografice denumite ad hoc (Moldova, Valahia, Transilvania) păcătuiește nu doar prin folosirea unor denumiri care tradițional au alte semnificații și reverberații, ci și prin modul relativ arbitrar de a include zone cu o personalitate destul de distinctă în areale cu denumiri generice deja consacrate. Presupun că autorul a vrut să confere o bază reală de comparație cu România din preajma Marii Uniri, respectiv când cele trei provincii istorice aveau o denumire și o delimitare apropiată de cea construită de Dorin. Tocmai de aceea, lucrurile trebuie motivate, justificate, explicate.

Dacă la începutul lecturării acestei cărți am acceptat că nereprezentativitatea statistică nu diminuează importanța și utilitatea studiului efectuat, pe parcursul lucrării problema (ne)reprezentativității devine, pe măsura intrării în ”bucătăria” cercetării și a rezultatelor obținute, acută și chiar deranjantă. Nici comparabilitatea cu cercetările efectuate acum o sută de ani nu mai rezistă, știut fiind că pe atunci aveam o Românie eminamente rurală, iar eșantionul extras de Dorin este 100% urban. (”Orașul modern este un loc unde există bănci, prostituate și foarte puțin altceva.” – Frank Lloyd Wright). Clamarea reprezentativității la nivel de Românie, concomitent cu decuparea unui eșantion (minuscul) dictat de interesele firmei de consultanță (chestionarea angajaților, a managerilor) nu este onestă și corectă sub raportul rigorilor cercetării. Atunci când afirmi că ”Studiul este reprezentativ pentru angajații din mediul urban cu vârsta cuprinsă între 20 și 50 de ani, cu studii superioare, din regiunile Moldova, Valahia și Transilvania” (p. 18) nu mai poți să afirmi, cu două rânduri mai jos, că participanții la studiu erau în proporție de 90,43% cu studii superioare și 9,57% cu studii medii. Adică, 90% nu este același lucru cu 100%… Iar de aici și până la a extrapola niște rezultate la nivelul tuturor românilor înseamnă să ignori complet orice idee de reprezentativitate. Cred că orice cercetător (începător sau avansat) nu va agrea ideea că putem defini ”Caracteristicile culturale la români” (p, 18) doar pe baza a cca o mie de răspunsuri urbane, salariate și majoritar feminine. O problemă cel puțin la fel de serioasă o reprezintă faptul că, în realitate, populația studiată nu are studii superioare, ci urmează să aibă studii superioare. Aproape jumătate (43%) dintre respondenți sunt studenți la nivel de licență, adică au studii superioare incomplete. De asemenea, și categoria masteranzi înseamnă tot studii superioare incomplete devreme ce un ciclu Bologna de studii superioare cuprinde cele trei etape: licență, masterat și doctorat. Abia studiile postdoc pot fi considerate studii postuniversitare, adică dincolo de ceea ce se înțelege printr-un ciclu complet de studii superioare.

Sub raportul metodologiei de cercetare (mijloce care să ducă la scopul propus), aceasta se reduce la administrarea de chestionare și organizarea a opt focus-grupuri. Chestionarul a fost intitulat Caracteristici culturale la români, ceea ce poate justifica într-o anumită (mică…) măsură, extrapolarea – la o scară cu mult mai mare decât cea permisă de mărimea și structura eșantionului – a ceea ce s-ar putea numi ”specificitate culturală” a românilor. Concret, participanții au răspuns la trei seturi de întrebări: 1. caracteristici culturale la români (80 de atribute); 2. sistemul de valori la români (40 de valori) și 3. integritatea la români (scala de măsurare a integrității). Cartea se referă doar la primul set de întrebări. Ponderarea multitudinii de atribute pe care participanții trebuiau să le ierarhizeze (cf. scării Likert cu șapte trepte de ponderare a fiecărui atribut) atât cu referire la ei înșiși cât și la români în general a demonstrat ceea ce demonstrase și Kelley: suntem laudativi în ce ne privește și critici în ceea ce îi privește pe alții. Lista celor 80 de atribute (pp. 23 – 24) ar merita citită și recitită ca un excercițiu de autoreflexie și îndemn la echilibru axiologic între sine și semeni.

Tendința românilor spre speculație/ oglindire (lat. speculum = oglindă) este probată tocmai de preocuparea și curiozitatea de a ști cum suntem, atât în ochii noștri cât și în ochii altora. Percepția despre diferențele dintre cum ne vedem pe noi și cum ne văd alții pe noi (respectiv cum îi vedem noi pe alții) este un permanent motiv de dialog și controversă. Evident, histrionismul sudicilor (miticismul/ mitocănismul urban, în primul rând) nu se poate compara cu modestia și seriozitatea ardelenească, și cu setea de plăceri a moldovenilor. Socialismul dictatorial, prin ”repartizarea echilibrată și rațională a forțelor de producție pe întreg teritoriul țării” a mai atenuat din aceste diferențe, reanimate însă constant și vizibil cu cât ne îndepărtăm de fatidicul 1989.

Am spus fatidic? Teoria fatalismului a lui Vasile Conta (Iași, prezentată în 1873 la Junimea, apoi publicată în Convorbiri literare în 1875-1876) este cea mai elocventă dovadă culturală a mioritismului materialist balcanic prezentată drept determinism natural și social. (Deși ieșeanul Conta critică fatalismul oriental, teologic care are deviza “Ceea ce este scris să fie, tot are să se întâmple, orice am face noi”, adică are un mod de gândire care duce la nepăsare şi indolenţă, în conștiința noastră comună fatalismul, inclusiv cel contian, înseamnă tocmai acest lucru, adică o supușenie și o acceptare necondiționată, ovină/ miorină/ mioritică). Și străinii care ne vizitează și ne cunosc țara au ajuns la concluzia că românii sunt fataliști și pesimiști în legătură cu posibilitatea reală de a schimba ceva. Ambasadorul SUA La București, Mark Gittenstein, urmaș al unor evrei români de la Botoșani și Chișinău, a declarat, în mai multe rânduri, că ceea ce îl îngrijorează la români este filosofia ”asta-i viața” – o formă de fatalism și de resemnare a individului în fața contextelor naturale și sociale. Probabil de aici, din blazatul ”asta-i viața”  decurge și filosofia ”mergeșașa-ismului” pe care eu unul o trec în lista caractersticilor culturale românești, generatoare de non-performanță.

Capitolul al II-lea al lucrării (”Portretul-robot al selfului românesc”) are un titlu ce vrea să sugereze rigoare, exactitate, descriere care să coincidă în mare măsură cu subiectul colectiv numit românii văzuți de ei înșiși. În realitate este vorba doar despre ”percepția despre noi înșiși care nu este veritabilă, reală dacă nu este confirmată și de ceilalți. Dar chiar și fără confirmarea din partea celorlalți, percepția noastră este adevărul nostru, cel în care trăim, simțim și gândim. ” (p. 25).  Acest adevăr subiectiv/ personal pare tot mai consistent și credibil atunci când adăugăm experiențelor noastre și experiențele altora. Iar acestea coincid în proporții destul de mari pentru a părea chiar ”obiective”. Înainte de a mă/ ne dedulci la plăcerile și resemnările inerente lecturării celor 31 de pagini dedicate resurselor românilor, celor 45 dedicate limitărilor și 33 pagini aspirațiilor, voi cita câteva descrieri în care ”țărișoara” noastră este descrisă de un ziarist-cronicar al ”frumoaselor” vremuri etern aflate într-o infinită tranziție. Scopul includerii extraselor de mai jos referitoare la ”cum sunt românii” este acela de a vedea câte dintre aceste caracteristici sunt recunoscute ca atare de cititori și dacă ele pot sau ar putea fi puse în evidență de o cercetare sociologică. Așadar, ”Românica” (acesta este și titlul articolului scris de Marian Nazat la 28. 12. 2004 și republicat în cartea”România de-a-ndoaselea. 2004 – 2003. Paradoxurile unei națiuni în derivă”, Ed Humanitas, București, 2005, pp. 11-13) este:

– ”o țărișoară pitorească, dar populată, în care indivizii au descoperit că n-are rost să muncești, de vreme ce s-au inventat chiulul și furtul;

–  ”e țărișoara…capitalismului de cumetrie… în care corupția înseamnă viață și viața înseamnă corupție;

– ”e țărișoara a cărei istorie națională se rescrie o dată la câțiva ani…”

– ”e țărișoara în care ce se clădește ziua se năruie noaptea…”

– ”e țărișoara în care secunda n-are nici o valoare, pe când lenea…”

– ”e țărișoara în care se flecărește în neștire și se încalcă promisiunile, dar nu oricum, ci cu o șmecherie dusă la rafinament;

– ”e țărișoara în care toți avem o problemă serioasă, dar ne închipuim că merge și-așa;

– ”e țărișoara în care seriozitatea și competența sunt subiecte de bășcălie, în vreme ce descurcăreții strâng indecent simpatie și glorie, grade, ranguri;

– ”e țărișoara în care prezentul este irosit pentru a se ascunde, cu grijă, trecutul neguros și rareori convenabil, în timp ce viitorul e lăsat la voia întâmplării;

– ”e țărișoara care, de Crăciun, își asasinează cinic Președintele ca să-și crediteze opțiunea democratică;

– ”e țărișoara în care prostia scuză orice și nu supără pe nimeni, fiind inocentă și permisă;

– ”e țărișoara în care nimic nu durează, în afara improvizației și a compromisului;

– ”e țărișoara în care legea e facultativă, iar fărădelegea inevitabilă;

–  ”e țărișoara în care o trădare bine urzită valorează cât o armată de loialiști naivi;

– ”e spațiul în care cetățenii suferă de diminutivită cronică și, când totul e micșor și mărunțel, țara nu e țară, ci țărișoară.”

Pe fondul acestui lamento aproape interminabil îmi apare în minte o caracteristică culturală generică a românilor descrisă de străini ca fiind negativiști, pesimiști și autoflagelatori la tot pasul. Există o preocupare aproape obsedantă, maladivă de autocunoaștere (dovezi imediate: cartea lui Dorin și recenzia pe care o fac, fiind atras de temă…). ”Suntem ultimii din Europa”, ”Suntem cei mai corupți din lume”, ”Nu mai reușim să strălucim în niciun sport”, ”Ați mai auzit de vreo invenție sau descoperire românească?”, toate aceste autoflagelări – pornite din realități greu de contrazis – au și o consecință imediată: blazare, tristețe, neimplicare, supărare, disperare, aprecieri simpliste și superficiale, acuzații radicale și uri patologice, treceri rapide de pe o poziție la alta (traseismul politic fiind doar un exemplu). Teoria conspirației și frica de manipulare sunt, probabil, temeri care, adesea, chiar le fac posibile. Nu întâmplător am contabilizat paginile dedicate  resurselor, limitărilor și aspirațiilor românilor: am facut-o cu intenția vădită de a sublinia că negativul (limitările) ne atrage mai mult decât pozitivul (resursele), inclusiv în cartea lui Dorin.

Încercând să facă portretul robot al selfului românesc, Dorin a concentrat, din cele 80 de atribute pozitive, un număr de 12 (concentrate de autor într-o listă de șase), calități care să fie alese atât în privința autoatribuirii (aprecierea față de sine însuși) cât și a heteroatribuirii (aprecierea față de semenii români), ceea ce oferă acestei alegeri ”coerență, congruență și consistență” (p. 27). Cred că merită cunoscută această ”listă scurtă” de calități pozitive ale românilor, pentru a le compara mereu cu realitățile oferite de știri, relatări, experiențe personale etc. de la nivelul întregii țări (adică incluzând în ecuație și mediul rural, și bărbații, și pensionarii sau șomerii). Iată lista RESURSELOR

  1. spiritul de familie și ospitalitatea (într-adevăr, la lansarea cărții în fața studenților și profesorilor de la Bacovia, la întrebarea cum caracterizați românii: printre primele răspunsuri a fost ”ospitalitatea”;
  2. libertatea și independența;
  3. inteligența;
  4. creativitatea și inovarea, spontaneitatea, înclinația spre distracție;
  5. dorința de schimbare, îndrăzneala, curajul, competitivitatea;
  6. criticismul (și centratrea pe probleme).

În privința limitărilor au fost alese tocmai trasăturile (extrase tot dintre cele 80) aflate la distanță mare unele de altele atunci când ne refeream la noi înșine și apoi la alții. Iată și aici lista LIMITĂRILOR rezultate din compactarea a mai mult decât cele șase descrise de autor:

  1. dorința de a fi șef (de a avea puterea);
  2. tendința spre bârfe, scenarii și jocuri politice, tendința de a trăda;
  3. tendința de a invidia, spiritul de posesiune;
  4. fatalismul (”așa a fost să fie”), resemnarea, tendința de a ne plânge de milă, credința în superstiții;
  5. pasivitatea și înclinația spre neimplicare, neasumarea responsabilității, tendința de a căuta țapi ispășitori, superficialitatea (”merge și-așa”), comoditatea, lenea;
  6. tendința de a lua lucrurile personal și comportamentul agresiv (nervozitatea).

În fine, cea de a treia categorie – ASPIRAȚIILE – ”se referă la caracteristicile culturale puternic dezirabile la nivelul societății românești. Aceste atribute sunt favorabile sinelui și marchează diferențele cele mai mari dintre percepția față de sine și cea față de ceilalți români” (p. 28).  Iată și lista aspirațiilor:

  1. comportamentul civilizat și simțul civic (responsabilitatea socială);
  2. integritatea (valorile și principiile morale puternice);
  3. deschiderea spre învățare, orientarea către viitor;
  4. perfecționismul (tendința de a atinge perfecțiunea), standerdele personale înalte, perseverența, competența, disciplina;
  5. colaborarea, cooperarea;
  6. siguranța, stabilitatea.

Practic, lucrarea reprezintă ierarhizarea atribuirilor de către români (lor înșiși și celorlalți) a celor 80 de atribute desemnate ca meritând să fie evaluate de către respondenți. Cred că ar fi meritat să se ”devoaleze” modul cum au fost alese aceste 80 de atribute, modul cum af fost alcătuite chestionarele și modul de distribuire a acestora (fie și concentrat pe câteva pagini). Spun asta plecând de la convingerea că metodele și tehnicile de cercetare sunt arareori bine cunoscute și bine aplicate. Un lucru bun îl constituie tabelele cu ponderi și diferențe, un material ce poate fi util unor comparații ulterioare. Cred că punctul slab al statisticii, ca disciplină de cercetare, o constituie tocmai esența acesteia: lucrul cu diverse medii, cu clasificări peste și sub medie, tehnici care adesea ascund adevărul pe care tocmai statistica își propusese să-l arate. O exemplificare: autorul a decis (desigur, pe baza unor reguli preexistente) că ceea ce se situează sub mediana 4 se pot considera ”nedemne” de a avea vreo semnificație, respectiv sunt demne de a fi tratate ca și cum n-ar fi… În consecință, au fost excluse din lista limitărilor specifice selfului românesc următoarele atribute, pe care cel puțin eu le văd ca fiind foarte prezente și presante asupra definirii modului nostru (românesc) de gândire, simțire și făptuire. Iată aceste atribute ”nespecifice” nouă: 1. tendința de a nu finaliza lucrurile; 2. dușmănia, ura; 3. umilirea, servilismul; 5. indiferența. Așadar, prima exclusă este tocmai ”tendința de a nu finaliza lucrurile” (”neisprăvitul”), dar atunci când ajunge la analiza acestui atribut nu-i poate ignora gravitatea: ”Deși putem afirma, așa cum o dovedesc rezultatele, că tendința de a nu finaliza lucrurile nu este o caracteristică culturală specifică pentru majoritatea românilor (peste 50%), este important să o analizăm prin efectele extrem de negative pe care le poate avea atât la nivel individual, cât și la nivelul întregii noastre societăți.  …tendința de a nu finaliza acțiunile întreprinse se reflectă la nivel individual prin irosirea propriului potențial, prin lipsa rezultatelor. La nivel social, tendința de a nu finaliza lucrurile se oglindește în lipsa unei strategii pe termen lung, într-o permanentă tranziție, într-o stare de profundă nemulțumire și frustare. Putem să ne recunoaștem în acest scenariu.”  (p. 120). Așa da!

Autorul amintește că tendința spre schimbare este o aspirație românească, dar fără asumarea efortului de schimbare lucrurile rămân cum au fost. În termenii Metodologiei Scop Mijloc (MSM), această constatare a lui Dorin este descrisă astfel: degeaba ne propunem scopuri dacă nu avem clare în minte și mijloacele de atingere a scopurilor, iar principalul mijloc în atingerea oricărui scop este chiar cel care formulează scopul/ dorința/ aspirația. Adică, a face politică fără a ști economică, generează o etică a nepăsării, indolenței și așteptării (să se facă, să se dea, să se aducă….).  Cu precizarea că cele trei concepte (politică, economică, etică) trebuie văzute și înțelese în conformitate cu definirea lor în MSM. Agreez pe deplin concluzia autorului cu referire la necunoașterea și neconștientizarea limitărilor selfului românesc (deși tocmai asta a făcut, excluzând din lista limitărilor chiar pe cele foarte necesar a fi conștientizate și înlăturate: ”Acestor limitări le asociem conplexele psihologice ale selfului românesc, sentimentele de inferioritate și vinovăție. Iată de ce este important să le descoperim și să le conștientizăm. Dacă rămân ascunse înlăuntrul nostru, ele pot să ne limiteze în mod semnificativ și inconștient acțiunile și comportamentul” (p. 48).

Toate cele 18 atribute concentrate pe trei categorii (resurse, limite, aspirații)  continuă până la pagina 186, având adnotate la majoritatea dintre ele observații, comentarii sugestii. Listarea și comentarea lor ar însemna o lungire excesivă a acestei prezentări.

Interesante sunt concluziile analizei comparate, drept pentru care le amintesc aici, fără alte comentarii: ”1. bărbații români se consideră mai inteligenți decât femeile, iar femeile mai pesimiste, dar cu integritate mai mare decât bărbații; 2. românii cu studii superioare se văd mai inteligenți și cu o dorință mai puternică de a fi șefi, de a avea puterea, iar cei cu studii medii mai resemnați; 3. românii din Moldova se caracterizează ca fiind mai integri și mai loiali, cei din Valahia se definesc prin libertate și independență, iar cei din Transilvania se cred mai deștepți și exprimă o dorință mai puternică de a fi șefi, de a avea putere”. (p. 171).

Capitolul 7 al cărții este intitulat ”Magia onestității și mitul inteligenței la români”. (pp. 187 – 216). În Rezumatul acestui capitol Dorin invocă un proverb (românesc?) conform căruia ”este un mare prost cel care nu se consideră deștept”. Dacă un asemenea proverb chiar ar exista, chiar ar fi larg cunoscut și aplicat, atunci nu mai avem nevoie de alte explicații ale orgoliului exacerbat și nejustificat (”prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul”). Ok, dar ce e prostia? ce e inteligența? Cred că este bine să avem chei acceptabile la aceste insondabile profunzimi umane… Mitul inteligenței la români are multiple și amuzante forme. Una ar fi exprimată de dialogul dintre un străin și un român: ”Și voi aveți înțeleptul satului?” întreabă străinul. ”Nu, noi avem doar prostul satului…”. Basarabenii de la Chișinău m-au învățat care este deosebirea dintre ”deștept” și ”inteligent”: deșteptul se descurcă și iese din orice situație; inteligentul nu intră în asemenea situații. În ce mă privește, am simțit nevoia de a avea niște definiții de lucru, operaționalizabile, cum spun sociologii. Conform MSM, prostul este persoana care nu intuiește/ nu cunoaște/ nu simte nepotrivirea/ distanța mare/ dezacordul dintre scopurile propuse și mijloacele induse. Trezirea din prostie începe cu conștientizarea acestui adevăr, urmată de o pregătire specifică în urma căreia decalajul scopuri – mijloace se va reduce până la un minim, general acceptat ca atare. În consecință, am oferit și eu o definiție a ”prostului”, exact inversă proverbului invocat de Dorin: ”prostul este unul care se crede (prea) deștept”. Opinia mea este că infatuarea de a te considera mereu cel mai deștept/ inteligent dintre toți te limitează automat și îți blochează instinctele de autoperfecționare, de învățare permanentă, de ascultare a altor opinii și de a le oferi ”drept de cetate”. Iată alte câteva opinii despre prostie: http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/despre-prostie-omul-intre-homo-sapiens-si-homo-stupidis-57919.html, http://revistaramuri.ro/index.php?id=993&editie=42&autor=de%20 Ion%20Militaru;    www.poezie.ro/index.php/essay/1743299/index.htm ; www.rightwords.ro/citate/tema/prostie–144 ; www.intelepciune.ro/citate_celebre_maxime_cugetari_despre_Prostie_18.html ; http://enciclopedie.citatepedia.ro/index.php?c=prostie ;   Și Mr. Google ne ajută să devenim chiar doctori în prostie. Dar și în inteligență! Acestea fiind spuse înțelegem mai bine de ce inteligența la români este un mit, o fata morgana după care se aleargă în Daciade bine organizate, iluzie care poartă diverse denumiri: diplomă, certificat, știință, membru al Academiei etc.  Dincolo de mitul ”românul s-a născut poet” ne face uneori plăcere și mitul ”românul s-a născut inteligent”. Dar, vorba nedumeritului, de ce trăim prost dacă suntem așa inteligenți? D.B. îl citează pe Einstein care spunea că ”Nebunia înseamnă să faci mereu același lucru, dar să te aștepți la rezultate diferite”. Dar tot nebunie e și să NU faci același lucru (care ar trebui făcut) și să aștepți ca ceva să se schimbe în bine. Sau cum ar zice un personaj: facem multe nefăcute… Oricum, a vorbi despre prostie și nebunie înseamnă nu doar a vorbi despre noi oamenii, ci și un subiect fără sfârșit. Isaac Newton spunea la 1721: ”Pot să calculez mișcarea corpurilor cerești, dar nu și nebunia oamenilor”.

Penultimul capitol al cărții este intitulat ”Estetica selfului românesc” (unii au întrebat chiar: sigur nu e vorba despre etica?). După ce am comunicat, cu doi ani în urmă, în cadrul ediției 2009 a Simpozionului național de estetică organizat la Universitatea George Bacovia din Bacău, convingerea mea că se poate pune semnul egal între etică și estetică (indiferent de sonoritatea unor nume care fie au susținut fie au dezaprobat acest lucru), este firesc ca să fiu întrutotul de acord cu Dorin care include în estetica selfului românesc frumosul și urâtul românesc, binele și răul românesc, firescul și nefirescul, respectiv toate resursele, limitările și aspirațiile românilor. (p. 217 și 225). Evident avem și puncte de vedere diferite, sau diferit exprimate. D.B. spune/ scrie că ”principala diferență dintre noi și occidentali constă în gestionarea normalității. Occidentul și-a găsit normalitatea, pe când noi încă o căutăm” (p. 237). Eu sunt tentat să susțin că avem și noi normalitatea noastră, chiar dacă aceasta se definește prin disprețul față de normă, față de convenție și reguli – chipurile – majoritar acceptate. Norma și normalitatea sunt rezultanta modului de gândire majoritar dintr-o cultură, cred eu. Pentru D.B.normalitate înseamnă încredere și predictabilitate”. Cu alte cuvinte, partea de previzibilitate, invocată dubitativ chiar în titlul cărții, este exact ceea ce ne lipsește, dar ne definește. Ca un argument adus perfecționismului românilor (”De la perfecționismul maladiv la căutarea desăvârșirii” (p. 242) D.B. invocă celebra legendă a Meșterului Manole, pe care o deslușește în cheie personală: ”Meșterul Manole este managerul român perfecționist, cu o excelentă expertiză tehnică și foarte implicat în procesul operațional. Este șeful sever și foarte exigent cu oamenii lui, ascultat și respectat de aceștia. Este persoana capabilă să realizeze lucruri mărețe. Este capabil de sacrificiu, chiar de acela suprem, pentru realizarea operei sale. El le cere oamenilor lui perfecțiune și același sacrificiu de care este dispus el însuși. Pentru el, munca pentru creația sa reprezintă totul; în afara acesteia nu mai contează nimic. Este devotat întru totul idealului său, muncii sale, desăvârșirii sale” (p. 250). Cu speranța că am citit aceeași variantă a legendei eu unul am înțeles ceva cu totul diferit de ceea ce a dedus D.B. Așadar, eu cred că Meșterul Manole este un CEO român, dar unul incapabil să-și finalizeze opera (lucru specific românilor, dar nu în proporție majoritară, conform chestionarelor administrate de Dorin). Expertiza sa tehnică este doar aparent una excelentă devreme ce ceea ce construia ziua se dărâma noaptea. Manole are o severitate gratuită, de fațadă, de formă și de impresie artistică. Este ascultat de oameni, dar nu și respectat. Este, prin urmare, incapabil să realizeze lucruri mărețe. Mereu are nevoie de ajutor, de împrumuturi și fonduri europene pe care să le toace ziua și să le constate dispariția abia după ce răul s-a produs (dimineața, când vine DNA ul). Nu este capabil de sacrificiu, fiind un prototip nu doar al managerului și antreprenorului român, ci și al politicianului român cu funcții de conducere. Preferă să sacrifice pe alții (soția – în cazul legendei, poporul – în cazul politicienilor, viitorul – în cazul firmei), iar el să supraviețuiască vegetativ și indolent până la atingerea incompetenței maxime, prin avansări succesive. Nu poate să le ceară subalternilor săi perfecțiune și sacrificiu devreme ce nici el nu le dovedește. Pentru el nu munca reprezintă totul, ci doar fala de a fi mare meșter, de a fi cârmaciul/ ciobanul/ conducătorul suprem. El se dedică total idealului său de fălire (etimologia cuvântului fală fiind neinteresantă în context), de autoadulare și trăire într-un univers paralel, deloc benefic semenilor. Dar nu va duce lipsă nici de adulatori: mândră corabia, meșter (Manole) cârmaciul.

Al doilea mit întemeietor al românilor este celebra și eminamente balcanica Miorița, clamată de cărturari români ca aparținându-le. Probabil, urmează procese europene pentru stabilirea drepturilor de autor, conform ACTA). După unii exegeți (Milenko Gudici din Belgrad, de exemplu) acest mit este regăsibil masiv în toate țările balcanice. Dorin Bodea redă – în cadrul unui subcapitol distinct ”Complexul fatalism-pesimism-resemnare. De la <Asta e!> la <Cum să…>” – povestea Mioriței văzută prin ochii studenților americani, stupefiați și ilariați de resemnarea în fața morții. Citez din reacțiile lor povestide de D.B.: ”Adică doi ciobani se înțeleg și plănuiesc să-l omoare pe al treilea, iar acesta din urmă, după ce află planul mârșav, nu face nimic altceva decât să vorbească cu o mioară? Nu face nimic pentru a împiedica răul? Doar își acceptă cu resemnare destinul?”.  Fatalismul și resemnarea nu încap în modul pragmatic de gândire al americanilor. La noi însă este posibil și chiar se întâmplă. Curajul în fața morții, speculat de hermeneuții noștri, este asemănător cu curajul nostru în fața muncii: ”Noi nu ne temem de muncă, pentru că știm să ne ferim de ea.” La fel și cu moartea: noi nu ne temem de moarte pentru că noi ne aliem/ căsătorim cu ea. Cu curajul în fața vieții e mai greu la noi. Dacă ar fi să speculăm la limita acceptabilului și realului, strategia mioritică a ciobanului care se aliază cu moartea, pentru că nu o poate evita sau învinge, este perfect consonantă cu strategia  militară (Bismark) și de marketing modernă și postmodernă conform căreia ”dacă nu-ti poți invinge adversarul, aliază-te cu el”. Depășind faza strict speculativă referitoare la cauzele atitudinii fataliste și pesimiste a românilor (reprodus în modelul Miorița) să vedem care ar fi cauzele acestei atitudini. D.B. avansează două posibile explicații pe care le respinge deopotrivă, ca fiind neînțelepte și periculoase: prima face trimitere la genetică, a doua – la educație. Eu înclin să cred în modelul educațional, inculcat prin ceea ce primesc copii din familie, dar îndeosebi de la religie. Vechea problemă a structurii curriculare este, cred, cauza și soluția prin care ne putem trezi din adormirea pasivă și resemnată. Fără să fac critici și/ sau prozelitism față de o religie/  o biserică sau alta am întrezărit totuși o diferență cultural comportamentală între aceste moduri de credință și raportare la divinitate. Am mai spus-o deseori după 1990 că văd în ortodoxie o posibilă explicație și chiar îndemn la tendința de autoabandon în fața dificultăților vieții. Catolicismul a optat pentru autoasumare, muncă și curățenie – și cred că se pot face corelații directe între zonele de catolicism și nivelul de dezvolare economică (mă refer așadar, la creștinism în ansamblul său). Protestantismul a venit cu o nouă filosofie de viață, aceea bazată pe cumpătare, muncă și foarte multă cunoaștere inculcată în dezvoltarea economică. (iată o temă de cercetare cu adevărat utilă și cu implicații în viețile noastre). Pot argumenta cu un exemplu, minuscul în aparență, dar foarte grăitor pentru un anumit mod de gândire, simțire și făptuire (= management). Vorbeam cu un bătrân despre unul dintre vecini care a ajuns la spital după ce a avut un accident în timp ce mâna caii (managementul originar!). Știind că este un om religios (ulterior am aflat că era protestant) am oferit o explicație de complezență, dar profund mioritică și ortodoxă în esența ei: ”așa a vrut Dumnezeu! ”. Bătrânul a replicat imediat și mi-a oferit nu doar o lecție de viață, ci și una de pedagogie (ce semeni, aia culegi): ”Ei, cum așa a vrut Dumnezeu… Nici vorbă! Era beat!” Nu știu dacă ține chiar de esența ortodoxiei mioritice, dar să te îmbeți, să mâni nebunește caii și apoi să dai vina pe Dumnezeu, chiar cred că nu are treabă nici cu divinitatea, nici cu ortodoxia. Revin și susțin că educația este cauza primă și ultimă a tuturor bunelor și relelor cu care ne definim viața.  Suntem ceea ce dorim să fim. Tragedia noastră este că nu ne propunem modele realmente de succes și de echilibru în viața fiecăruia, fie că nu le cunoaștem, fie că ne par a fi străine de ”ființa poporului român”.  Soluția oferită de D.B. este – în principiu – agreabilă pentru oricine dorește cu adevărat o schimbare: ”Să devenim optimiști prin practicarea optimismului”. Dar a declama o soluție nu înseamnă mare lucru. Este ca și justificarea unui părinte în legătură cu viața mizeră a fiului său: ”eu i-am spus să învețe, dar nu m-a ascultat”. D.B. ne povățuiește să fim optimiști, dar mă îndoiesc că va fi ascultat și că sfatul lui va fi aplicat… Ca să fie mai convingător D.B. plusează (ca să nu spun exagerează) invitând cititorii la un activism al cărui nume oscilează între revoltă și revoluție. Forma acestei invitații este, din păcate, neinspirată și cu impact minim. Iat-o: ”Suntem de părere că revolta este singura cale de împotrivire față de destin și resemnare. De aceea avem nevoie de o adevărată revoluție culturală, de mai multe revolte. ….. Să trecem în acțiunile noastre la o revoltă premeditată și conștientă, constructivă și consistentă”. Junețea și entuziasmul lui Dorin sunt înduioșătoare, dar chemarea la o ”revoluție culturală” este fie o sfântă naivitate, fie o pornire ideologică ce face trimitere la maoismul cel mai dur. Să fie actualul avânt al Chinei rezultatul maoismului aplicat câteva decenii, cu victime și costuri umane uriașe? Puțin probabil. Dar eroarea pe care o face D.B. nu este doar o nefericită alegere a termenilor, ci și o lipsă de detașare față de semnificațiile și interpretările posibile și nedorite ale acestor termeni. Am lungit deja în exces această prezentare de carte (în fapt, un pretext pentru a dialoga cu certători dedicați profesiei lor) și nu voi diseca lipsa de impact real pozitiv a chemării la revoluție culturală în România. Dar nu pot să nu aplaud curajul unui cercetător policalificat de a prezenta rana deschisă și de a încerca să ofere remedii.

Îmi asum riscul de a fi rezervat tocmai la capitolul soluțiilor propuse de autor (și nu de respondenți, de această dată) tocmai când D.B. își încheie interesanta lucrare cu un subcapitol dedicat ”Criticismului – De la anihilarea celuilalt la construind împreună”, care ar putea fi văzut/ citit/ înțeles ca o pavăză finală în față unor eventuale critici din partea cititorilor. ”Avem tendința, ne/ mă avertizează Dorin, să găsim mai degrabă <petele din soare>, atunci când cineva vine cu o propunere, decât să vedem aspectele pozitive și să le sprijinim” (p. 267).  Sper că am fost doar critic și nu doar criticist față de un efort remarcabil de înțelegere a profunzimilor unei culturi parcă specializată pe mister, inversiune, paseism și fatalism, dar și cu multe rezerve de a renaștere tocmai în momentele în care apare disperarea. Și eu, ca și Dorin, înțeleg că ”Scopul feedbackului negativ (al mustrării) este ca eroarea să nu se mai repete. Scopul acesteia este unul de învățare din greșeli. Scopul este ca în viitor lucrurile să funcționeze în parametrii așteptărilor noastre. În acest fel, feedbackul negativ se transformă într-unul constructiv, cu accent puternic pe acțiunile viitoare” (p. 270). Mai mult decât atât, nu pot decât să fiu fericit că Dorin a găsit de cuviință să încheie cartea pe care a semnat-o cu cuvintele lui Goethe: ”A descoperi lipsurile nu este suficient, dacă nu propui și mijloacele de îndreptare” (p. 274). În privința mijloacelor propuse de Dorin, mi-am exprimat deja rezervele.

Nu pot însă încheia fără să formulez câteva gânduri referitoare la ”mijloacele de îndreptare”, cu atât mai mult cu cât preocupările mele pe această temă au o vechime de peste 35 de ani. Am mizat mereu pe critică (nu pe criticism) și mi-am formulat această speranță într-o scrisoare adresată Revistei economice (București, 1972) în care propuneam o ”imitare” a ceea ce se întâmpla în domeniul literar: critica de întâmpinare pentru literatura economică, ea însăși necritică față de realitățile existente. O asemenea propunere era mai mult decât o ”revoluție culturală” într-un sistem ce doar părea să se deschidă către Occident. Răspunsul revistei a fost publicarea scrisorii la rubrica de Poșta redacției de pe ultima pagină. Era, pentru mine, o primă încercare de construire a unei baze teoretice pentru schimbare (nu cred că gândeam chiar în acești termeni pe vremea aceea, vroiam doar să-mi manifest spiritul critic și să mă lansez în presă, domeniu fabulos pentru mine, dar barat până în 1990). Alegerea temei tezei de doctorat (1976) – Gândirea economică radicală americană – a fost benefică pentru lărgirea orizontului și generarea unor idei noi. În anii 80 deja comunicam la zecile de Sesiuni de comunicări științifice din întreaga țară diversele variante ale ”Binomului Scop-Mijloc” care s-au cristalizat imediat după 1990 în Metodologia Scop Mijloc (MSM). Consecvent acestui mod de gândire încerc aici să sugerez câteva direcții de acțiune în ideea depășirii condiției nostre de paseiști, pesimiști, fataliști și ”descurcăreți pe termen scurt”.

Cel mai greu dintre toate este să știi ce vrei. Dacă ai măcar impresia că știi ce vrei îți formulezi scopuri posibile de atins cu mijloacele de care dispui. De regulă, materialismul încă dominant ne duce imediat cu gândul la resurse materiale, bani, tehnologii etc. Cel mai tare se uită de proponentul însuși este primul și cel mai important mijloc în atingerea scopului. Apoi se uită de gândire, idei, creativitate, planificare, tenacitate, arta combinării mijloacelor, contexte, convingeri, credințe, speranțe, timp etc. Toate aceste mijloace se colectează, se combină și se consumă de maniere adecvate atingerii scopului cu costuri/ eforturi cât mai mici și în timp cât mai scurt. În raportul dintre scopul propus și mijloacele alese se interpune permanent (simultan și continuu) adecvarea/ potrivirea/ adaptarea între mijloace și scopuri. Dar acest mod de gândire, de adecvare a scopurilor la mijloace și a mijloacelor la scopuri nu apare de la sine (și încă în proporții de masă). Este nevoie de educație, de curriculum adecvat, de politici educaționale adecvate etc. Cu alte cuvinte, decidenții politici au sau ar trebui să aibă o imagine clară a modului de alegere și de urmărire a îndeplinirii scopurilor. Pentru ca acești decidenți (tehnocrați sau politicieni profesioniști) să inducă acest mod de gândire la nivelul întregii populații este nevoie de voință politică, adică de voința și putința de a impune o gândire de tip scop-mijloc puternic orientată spre viitor, spre acțiune, spre armonizare scop-mijloc etc. Cu alte cuvinte este nevoie de reformă în educație, profundă (începând de la clasa 0), continuă, consecventă și eficientă. Restul apar ca niște corolare firești ale acestui proces politic de reformă a educației. Tot prin educație se poate diminua corupția (în primul rând cea din educație, deoarece ”școala este prima școală a corupției”), se pot cultiva valorile democrației și a integrării cu statele dezvoltate și civilizate. Uniunea Europeană este o șansă uriașă pentru reușita acestei reforme, dar acest mijloc a fost cel mai puțin folosit (desigur, nu întâmplător…). Apoi tot educația poate promova ecumenismul spiritual, libertatea de opțiune pentru o credință sau alta, cultivarea dialogului și schimbului de idei. Pe scurt, fără a ajunge la revoluții culturale, avem nevoie de un singur mijloc decisiv pentru schimbarea de mentalitate clamată ca fiind dorită: acest mijloc se numește voința politică de a reforma educația în vederea generării unei mentalități deschise spre risc, dialog, deschidere, viitor, informație, comunicare, libertate de gândire etc.

Am simplificat mult lucrurile, dar scheletul unei construcții reformatoare bazată pe conștientizarea scopurilor reale pe termen lung, mediu și scurt, pe alegerea și combinarea mijloacelor adecvate și pe dorința reală de schimbare este axul central al Metodologiei Scop Mijloc, mod de gândire aparent simplu, dar greu înțeles în vastitatea sa, și mai ales greu de aplicat în mod consecvent fără un antrenament corespunzător. Dacă mijlocul propus de mine va fi acceptat (fie și tacit) există șanse bune ca peste câteva decenii să apară ediții noi ale cărții lui Dorin Bodea, dar cu următorul titlu: ”Românii, un viitor previzibil!”.

Liviu Drugus                                                                                       Bacău, 14 martie 2012

Universitatea George Bacovia din Bacău

3 răspunsuri la „Dorin Bodea despre ”cum e românii și ce vrea dânșii”? sau Dincolo de mituri, metafore și magii mioritice

  1. dragos c 05/06/2012 la 11:52 AM

    Stimate domn, lunga dumneavoastră „recenzie” mi se pare că-şi asumă următoarele i(m)poteze:
    – cercetarea nu respectă criteriile ştiinţifice – dar nu spuneţi cum aţi fi făcut dumneavoastră una reprezentativă
    – amestecaţi concluziile unei cercetări cu opinii individuale – Dan Şova, Vasile Conta.
    Iar ca să caut petele din soare, articolul mi se pare nestructurat şi greu lizibil.
    Dar mulţumim pentru interes.

  2. Pingback:Cu prostia pre inteligență călcând (I) | liviudrugus

  3. Pingback:Dan Alexe deconstruiește postmodern(ește) – printre altele – temeliile putrede ale naționalismului românesc retrograd, ilogic, inutil și păgubos (Partea a II-a a pseudorecenziei la cartea ”Dacopatia și alte rătăciri românești”)   | liv

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: