liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Leonte Răutu

Episodul 759. Duminică 27 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (21)


Despre (i)epoca Ceaușescu s-a vorbit foarte mult chiar în anii de reinstaurare a stalinismului și a cultului personalității lui Ceaușescu. Desigur, doar la modul pozitiv, laudativ, superlativ. Imediat după încheierea Erei Ceaușescu, istoriografia românească a rămas din nou datoare cu descrierea cu acuratețe și veridicitate, nedogmatică și non(anti)partinică a Erei Ceaușescu. Măcar acum, la aproape 30 de ani de la încheierea acestei nefericite ere ar trebui un efort de radiografiere și de înțelegere a unui trecut pe care (încă) mulți dintre noi l-au trăit. Voi încerca să fac eu o miniradiografie a Erei ceaușiste din două ”puncte de vedere”: al propriilor mele trăiri și experiențe, pe de o parte, și al opiniilor unor analiști din aceste zile, pe de altă parte.
La începutul Erei Ceaușescu aveam 15 ani și eram (ca și mult timp după acea vârstă) un însetat de schimbare, de înnoire, ca să nu mai spun de setea de libertate și dorința de ieșire din canoane. Nu reușeam să-mi explic de ce a trebuit să treacă atâta timp pentru a spune niște adevăruri… Cu siguranță foarte multă lume dorea schimbarea sau măcar ameliorarea, îndeosebi cei care au avut mult de suferit (și despre care am auzit pentru prima dată din sursă directă, după terminarea facultății, de la nașul meu de cununie (1972) care făcuse cinci ani de pușcărie politică grea). Așadar, am trăit cei 24 de ani ai Erei Ceaușescu în deplină maturitate și cu toate consecințele posibile care au apărut, inevitabil, în urma neînțelegerii mele a ceea ce înseamnă un sistem dictatorial odios. Lipsa surselor de informare a fost poate răul cel mai mare. Tendința mea (naivă) de a ieși din carapacea dogmatismului s-a concretizat în modul obținerii titlului de doctor în economie. Trebuie să menționez că vântul de libertate sub auspiciile căruia s-a instalat dictatura Ceaușescu (1965 – 1989) s-a încheiat în anul 1971, anul în care am absolvit facultatea. Timp de cinci ani am încercat să obțin ”avizul” Comitetului de partid de la Centrul de Cercetări Economice unde am fost repartizat, dar de fiecare dată rezoluția colegilor care formau ”comitetul” începea cu: ”Tovarășul… nu este membru de partid”. Am înțeles ”aluzia” și am cerut să intru în partid. Nu s-a putut, sub varii motive/ pretexte. Am reușit cu greu ”performanța” de a intra în partid (contra-cost: 50 de lei, un mini coni(ac) și o maxi coffee, plus o carte document pe care o aveam în bibliotecă, o carte despre atrocitățile trupelor sovietice în zilele înăbușirii în sânge a încercării ungurilor de a ieși de sub pulpana Moscovei: oameni sfârtecați, alții atârnați în cârlige în abatoare, ceva greu de uitat…). În fine, devenit membru de partid și prieten cu noul secretar am obținut avizul, dar în toți cei cinci ani încercam fără succes să ”vorbesc” cu conducători de doctorat (care aveau max 2-3 locuri) să văd dacă aș avea și eu loc. Nu aveam… Tot în primul an de activitate în cercetare am rezistat primei încercări de racolare pentru a deveni colaborator/ sursă/ ciripitor al securistului care răspundea de cercetare. Asta explică și mai bine de ce nu obțineam avizul și de ce nu eram primit nici în partid. În fine, după obținerea avizului că am voie să mă înscriu la doctorat am găsit loc abia la ASE București. Pentru că împreună cu amicii și colegii mei ironizam ”tezele de doctorat” ale unor ”cercetători” care studiau ”Rolul creșterii productivității muncii în dezvoltarea economiei socialiste” sau ”Importanța mecanizării agriculturii în CAP” etc., m-am gândit să-mi aleg o temă mai deosebită. Erau în mare vogă pe atunci încercările de regândire a aplicării marxismului de către Școala de la Frankfurt (în Europa) și Școala radicalilor de stânga din SUA. Prin urmare am propus ”Radicalismul economic american de stânga. Studiu pe cazul SUA” și… s-a aprobat. Abia mai târziu am aflat, iar naivul de mine chiar a scris în referate și în teza finală despre atitudinea foarte critică a neomarxiștilor americani față de imperialismul sovietic (!), despre atacurile la adresa stalinismului brejnevist etc. Or, așa ceva nu putea fi acceptat de establishmentul stalinist de la noi. Deși înscrierea la doctorat s-a făcut în 1976 am depus teza în forma finală abia în anul (orwellian) 1984 (!), iar răspunsul a fost unul stupefiant pentru mine: teza este bună, dar nu se poate susține. Fără alte explicații! Îndrumătorul meu de doctorat era școlit la Moscova și avea soție rusoaică, fapt ce ar putea explica neacceptarea unei teze care critica ”imperialismul moscovit” (naivul de mine credeam că poziția lui Ceaușescu din 1968 în care a vorbit despre ”imperialismul sovietic” mai era valabilă…). În fine, am susținut teza în anul 1996 (după 20 de ani de la înscriere).
Anul înscrierii mele la doctorat a coincis cu plecarea mea de la Academie la Institutul de Medicină și Farmacie. Am mai povestit pe acest blog contextul, dar îl reiau și aici pentru că are relevanță pentru înțelegerea locurilor în care am trăit perioada ceaușistă. În anul 1976, șeful de sector (Alexandru Tacu) era vizitat de directorul Școlii de partid (Ilie Dodea) care prelua de la șeful meu puțina literatură străină care venea pe linie de Academie (pe valută), iar cărțile primite le multiplica și lega la Școala de partid. Pe de altă parte Ilie Dodea (I.D.) aducea și alte cărți obținute, pe alte căi, de la București. Desigur, accesul la această literatură îl aveau doar șefii mei care, cum le primeau, dădeau cărțile la tradus… Faptul că eu le citeam în limba în care erau scrise (engleză, franceză) nu a fost de natură să mă ridice în ochii șefilor mei. Într-o zi, mi-am luat inima în dinți și l-am abordat pe I.D. după ce acesta ieșise de la întâlnirea cu șeful meu (Al. Tacu). I-am spus că aș vrea să citesc și eu cărțile cu pricina și că mai am și eu câte ceva pe acasă. S-a declarat încântat. A urmat o perioadă în care mergeam des la Școala de partid din Iași de unde luam cărțile multiplicate și legate (multe dintre ele se refereau la teorii ale creșterii economice). Într-o zi, I.D. m-a întrebat dacă nu vreau să țin niște ore de seminar la Economie politică la Institutul de Medicină. Apoi mi-a spus că dacă vreau, scoate postul la concurs. În toamna lui 1976 eram și membru de partid și doctorand și asistent universitar. Trei dintr-o lovitură!. Dar lucrul semnificativ pe care vreau să-l amintesc aici este că I.D. era bun prieten cu Ion Iliescu, despre care îmi vorbea cu căldură și mă invita la întâlnirile acestuia cu cititorii cărților sale. Au urmat multe întâlniri în doi cu I.D. în care mi s-a tot sugerat că lucrurile nu merg bine, că se impune o schimbare de politică, chiar la vârf, că aș fi un bun ministru de externe și alte povești de acest gen. Le-am ignorat, crezând că sunt provocări… A urmat mutarea intempestivă a lui I.D. la București pentru înlocuirea lui Leonte Răutu de la cârma Academiei Ștefan Gheorghiu cu însuși I.D. Ion Iliescu era deja director la Editura Tehnică. Cu siguranță au avut loc nu doar întâlniri între ei, ci și discuții despre … schimbare. După cca patru ani de București, I.D. revine la Iași, dar se îmbolnăvește și moare în august 1989. S-a considerat, de către multă lume, că a fost ”ajutat” să moară. Un lucru este cert: la înmormântare au participat multe mii de oameni. (Pentru alte detalii despre I.D. vezi: https://www.ziarulevenimentul.ro/stiri/cultura/profesorul-ilie-dodea–159241.html
Ar merita citit, pentru o mai bună înțelegere a contextului în care s-a erodat regimul Ceaușescu, articolul lui Radu Părpăuță din Ziarul de Iași din 14 decembrie 2009 (unul veridic și bine documentat) despre trioul Dodea-Iliescu-Tacu (acest Tacu nu era aceeași persoană cu Al. Tacu, șeful meu de la Academie, ci lucra la CUG Iași): https://www.ziaruldeiasi.ro/local/revolutia-romana-la-iasi~ni60p2 Iată două extrase cu privire la I.D. Primul: ”Ilie Dodea, nascut la Dagita, judetul Iasi, a avut o ascensiune rapida in partid. A fost sef de catedra la „Stefan Gheorghiu”. La Iasi a fost secretar cu probleme de propaganda. Apoi insa a intrat in dizgratie. Era prea inteligent, prea deschis si prea „liberal” fata de ceilalti activisti, care in majoritate erau niste trogloditi. In 1985 a ramas fara serviciu, apoi a fost expediat director la Centrul de Librarii si Difuzare a Cartii (CLDC). in 1988 a obtinut o bursa la Oxford, avea si bilet de avion, dar Maria Ghitulica, prim-secretarul de atunci, i-a anulat biletul. A ramas fidel lui Ion Iliescu, pe care il si vedea viitorul presedinte. Dodea a fost factotumul complotului de la Iasi, avind relatii intinse in diferite zone ale societatii (partid, armata, Securitate). Era capabil de gesturi nebunesti, cum a fost acela de a tipografia manifeste anticeausiste, asumindu-si mari riscuri. A dat o suta dintre acestea, plus 8 fluturasi taiati A4 lui Alexandru Tacu. Acesta le-a dat la rindul sau unui om din anturajul lui, regretatul ing. Georgel Moraru, care le-a raspindit in acceleratul Iasi – Bucuresti”. Și al doilea extras: ”Omul-cheie al acestui complot era, la Iasi, Ilie Dodea. Acesta avea relatii vaste in partid si in armata. Era prieten cu comandantul Garnizoanei Iasi de atunci, lt. col. Ioan Cioara, precum si cu comandantul Armatei a 2-a, gen.lt. Ion Dindareanu de la Buzau, cu care purta o corespondenta intensa, dupa cum am aflat de la fiul lui Ilie Dodea, domnul Alexandru Dodea. Totodata „Dodea avea probabil legaturi in Securitatea care l-a rasturnat pe Ceausescu„, crede Tacu. Pentru cei care nu au timp și răbdare să citească integral acest articol mai redau două pasaje din el: ”In iunie 1986 Ion Iliescu, ostracizat ca director la Editura Tehnica, vine la Iasi sa lanseze o serie de carti ale editurii si sa participe la intilniri cu cititorii. De fapt, el vine sa tatoneze terenul, sa vada ce mai zic oamenii „din teritoriu„. Rețineți: era anul 1986! ” Și al doilea extras (bun îndeosebi pentru susținătorii balivernelor despre ”revoluția română”): ”S-a adunat atita lume, incit sala era neincapatoare. Oamenii stateau pe scari, chiar afara pe trotuar. Dupa obiceiul vremii, se trimiteau biletele din sala la prezidiu. Pe unul din ele scria: „Tov. Iliescu, pe cind presedintele Romaniei?”. Dupa aceea, raminind numai cei „ai casei”, Iliescu a vorbit de necesitatea infiintarii unei miscari de rezistenta impotriva dictaturii: Frontul Salvarii Comuniste din Romania. Cineva l-a corectat: „Mai bine Frontul Salvarii Nationale”. Moartea lui Ilie Dodea a afectat mult planul de declanșare a loviturii de stat de la Iași: ”Asadar, complotul a cazut. Ion Iliescu nu a mai facut alte incercari la Iasi. Explicatia ca moartea lui Dodea a zadarnicit totul nu pare a fi suficienta. Cert este ca in jurul datei de 1 noiembrie 1989 prin Iasi au fost zariti Ion Iliescu si – surpriza! – Petre Roman, viitorul revolutionar de la Bucuresti cu flanela verde. Probabil ca Iliescu nu a avut toate elementele in mina, nu a gasit sprijin la toate organele necesare. Poate ca si tovarasii de peste Prut ezitau. Numai el stie (dar nu spune). In orice caz, Iliescu era prea „hirsit” ca sa riste, astfel ca a trebuit sa astepte pina in 21-22 decembrie.
Așadar, Dodea a murit în august 1989, ca Director al Centrului de Librării Iași, iar în 1990 primesc din partea nou înființatului sindicat al librarilor din Iași, rugămintea imperioasă și prietenească (nu era librăreasă din Iași să nu mă cunoască) de a accepta postul de director al Centrului de Librării Iași. Desigur, asta în virtutea ideii de a continua lucrurile foarte bune începute de Ilie Dodea (cu care am fost în legătură până în preziua morții sale). Ca și în multe alte situații similare, am refuzat. Naivul de mine eram fericit că am devenit ziarist și puteam să scriu fără restricții ce gândeam! (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Reclame

Episodul 756. Joi 24 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (18)


Ultimul capitol al cărții este dedicat propagandiștilor (ideologi, ziariști sub acoperire, conducători de instituții politico-ideologice, șefi (secretari) cu propaganda, profesori de marxism-leninism etc.). Cei mai mulți infiltrați (aduși din URSS) și-au găsit ”loc de muncă” (li se mai spunea ”muncitori cu gura”) în acest lunecos domeniu de activitate. Trăsăturile caracteristice ale celor care lucrau în aparatul propagandistic bolșevic: origine socială sănătoasă (familie săracă), alogeni (minoritari cărora li se oferea o șansă de a fi băgați în seamă), studii cât mai puține (doar burghezii își permiteau să-și trimite copiii la școli înalte). Pe scurt: săraci, străini, stupizi. Evident, odată intrați în aparat, săracii se îmbogățeau, străinii își luau nume românești, iar stupizii se luminau în școlile serale organizate ad hoc. Aaa!, și încă un atribut important: trebuiau să aibă susținerea expresă a Moscovei! Nu întâmplător mulți propagandiști au avut calitatea de ”dezertori”/ fugari în URSS, veneau din Basarabia sovietizată forțat sau aveau dosar ”bun”, necontaminat de legături cu Occidentul în plină putrefacție din cauza prosperității. Pentru a nu rămâne la nivelul teoretico-speculativ, cei trei autori vin cu argumente statistice clare: dintre cei 17 corifei ai propagandei bolșevice din Era Dej (dar și în continuare) 15 erau evrei, unul era maghiar și unul român. În vârful piramidei propagandistice s-au aflat evreii: Silviu Brucan (https://ro.wikipedia.org/wiki/Silviu_Brucan), Leonte Răutu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonte_R%C4%83utu dar și https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/natalia-rautu-farmacista-propagandei-sovietice) și Ghizela Vass (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ghizela_Vass) (bunica lui Bogdan Olteanu, președinte al Camerei Deputaților).
Prezint lista celor 17 corifei ale căror biografii comentate sunt oferite destul de generos de către cei trei autori, din care voi alege doar unul dintre ei, Silviu Brucan, dată fiind prezența importantă a acestuia în toate cele trei perioade postbelice derulate sub semnul bolșevismului moscovit (Dej, Ceaușescu, Iliescu). Iată conținutul acestei liste: Iosif Chișinevschi (Jakob Roitman-Ioșca) (1905 – 1962); Leonte Răutu (Lev Oigenstein) (1910 – 1993); Sorin Toma (Sorin Moscovici); Silviu Brucan (Saul Bruckner) (1916 – 2006), Leonte Tismăneneanu (Leonid Tisminețki) (1912 – 1981); Mihail Roller (1908 – 1958); Iosif Ardeleanu (Adler Dome) (1909 – 1988); Ofelia Manole (1908 – 1983) (Ofelia Zeidman); Zina Brîncu (Haia Grinberg); Gheorghe Stoica (Moscu Cohn) (1900 – 1976); Liuba Chișinevschi (Liube Kișnevskaia) (1911 – 1981); Ghizela Vass (1912 – 2004); Natalia Răutu (Natalia Marcusohn) (1912 – 1967); Ana Toma ( Ana Grossman) (1912 – 1992); Nicolae Moraru ( Iuliu Șofran) (1912 – ?); Gheorghe Vasilichi (1902 – 1974).
Celor mai în vârstă multe dintre aceste nume le răsună în minte, fiind atotprezente în presă, în congresele partidului unic, în lucrările ”științifice” ale doctorilor în științe sociale.
Și o ultimă precizare, una pe care am mai făcut-o, dar o repet și aici în contextul informației că majoritatea acestor corifei ideologici erau evrei, fapt care a făcut ca unii istorici/ comentatori/ analiști să afirme că bolșevismul rus a fost adus în România de către evrei pe tancurile sovietice. Cred că este atât un fapt real cât și o încercare de exonerare de responsabilitate a elementului autohton care a pus – și el – din plin umărul la consolidarea dictaturilor bolșevice. Totodată, prezența evreilor cu o pondere mare în rândul politrucilor și propagandiștilor se explică prin faptul (subliniat de Yuval Harari) că dacă ar fi să găsim o caracteristică definitorie pentru evrei, atunci aceasta este propensiunea lor, sădită în decurs de milenii, pentru cultură, pentru educație, pentru speculație (și speculă, desigur, specula și speculația fiind nu doar cuvinte înrudite…). Într-o țară care gemea de analfabetism, evreii reprezentau elementul cu pondere mare în educație, în medicină și în afaceri. De aici și ponderea lor mare în politicile comuniste care, desigur, le-au adus și avantaje materiale și morale.
Închei cu o amintire pe care am mai redat-o în paginile acestui blog. La Institutul de Medicină și Farmacie din Iași, unde am predat Economie politică și Economie sanitară (disciplină înființată de mine în detrimentul economiei politice) erau (mai ales în anii 60, dar și mai târziu) foarte mulți profesori evrei (renumiți pentru profesionalism și corectitudine). Unul dintre aceștia a emigrat în Israel în anul de grație 1988, tocmai când pregătirile pentru lovitura de stat erau în toi. În întreaga perioadă de activitate a mea la această instituție (mă refer la perioada din Era Ceaușescu: 1976 – 1989), nu am luat cuvântul (într-o ședință de partid) decât de două ori: o dată pentru excluderea din partid a tovarășului profesor Șneer care a emigrat în Israel și nu și-a mai plătit cotizația la partid, și a doua oară cu ocazia procesului public de excludere a mea din partid, despre care, de asemenea, am mai povestit). Nu mică mi-a fost mirarea când la sfârșitul anului 1989 mă întâlnesc pe holurile Institutului (actualmente Universitatea) cu dl prof. Șneer. M-am bucurat să-l revăd, ne-am strâns mâinile, dar am observat o răceală și o urmă de nemulțumire pe chipul său. M-am lămurit imediat, atunci când mi-a zis: ”Tovarășe Druguș, m-ați dezamăgit profund. Nu mă așteptam de la dumneavoastră la așa ceva… Am aflat că dumneavoastră ați propus excluderea mea din partid…”. Eu am râs și l-am asigurat că eram convins că i-am făcut un bine, dar ne-am despărțit tot.. cu răceală. Abia peste ani am deslușit supărarea sa: din mediile din care venea, dl profesor aflase care era esența loviturii de stat – eliminarea lui Ceaușescu și instalarea lui Iliescu, cu prezervarea nomenklaturii existente în posturile de conducere a țării, cu scopul instaurării unui socialism ușor vopsit altfel. Doar naivul de mine credea că, 1n 1989, am pășit în imperiul libertății, prosperității și onestității… (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!