liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: George Călinescu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 655. Luni 15 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (36)


Motto: ”Dacă vrei să te crezi deștept, vor fi destui proști să te creadă; iar dacă vrei să fii deștept, vor fi destui proști să te nege” (Vasile Ionescu, Facebook, 10 oct. 2018)

Ce ar mai fi de spus după o largă prezentare a ideilor din cartea lui Julien Benda, Trădarea cărturarilor, scrisă între anii 1924 și 1927, publicată la Paris în 1927 și tradusă la noi în mai multe ediții, ultima în 2017? Ar fi foarte multe de spus, dar cel mai dureros lucru ce poate fi spus este că tema acestei cărți este extrem de actuală. Sau, dacă nu tema (generoasă și dureroasă), atunci cu siguranță titlul este un îndemn la reflecții asupra vieții cărturarilor noștri din acest început de nou secol. Este trădarea mai prezentă în mediile intelectuale? Unii spun că da. Este trădarea un semn de inteligență (sau de prostie)? Unii spun că da, alții spun că nu. Eu optez pentru prima alternativă: trădările pot fi semn de inteligență atunci când te lepezi de Satana, când ai crezut că servești binele și brusc te iluminezi că ai servit răul (vezi Cioran).

Dar, la fel de inteligenți fiind, intelectualii/ cărturarii fac și (mari) prostii. Cazul Benda este exemplar în acest sens. Să deplângi trădarea de către cărturari a propriei lor meniri și, în finalul cărții, să propui tu însuți trădarea ca fiind mijlocul cel mai bun pentru evitarea războiului și să faci, chiar pe ultima pagină a cărții propagandă pentru molohul totalitar sovietic, asta da tur de forță, asta da trădare de o greu egalabilă ”calitate”. Chiar dacă opțiunea pro-comunistă a lui Benda ar fi un exemplu de trădare inteligentă sau doar de opțiune proastă/ neinspirată, rămâne valabilă constatarea: ”Nu prostia mă mâhnește, ci ticăloșia, ura” (Alexandru Ciocâlteu, FB, 10 oct. 2018). Reformulând, aș spune: inteligența nu mă încântă dacă asta duce la mișelească trădare și (auto)distrugere. ”Inteligența” unora (”cărturari”) s-a concretizat și în practicarea plagiatului: ”da ce, eu îs prost să pierd timpul?”, pastișând cu entuziasm, pornind de la ipoteza (infirmată): ”mulți vede, puțini cunoaște”.

Spuneam/ scriam în episodul 31 despre succesiunea tipurilor de societate din Estul Europei care a culminat (inițial) cu ajungerea la putere a intelectualității, trimisă direct în structurile puterii de către serviciile de informații (KGB, Securitate etc.) împreună cu acestea. Cred că dilema este următoarea: a) reformarea comunismului de tip bolșevic (aplicată standard în cam toate țările socialiste, însăși China fiind avută în planul reformator) a dorit să pună cărturarii/ intelectualitatea în funcții de conducere, iar acest lucru nu se putea face decât cu sprijinul activ al serviciilor secrete. Sau: b) partidele comuniste trebuiau să se transforme în social-democrate, lucru posibil de înfăptuit numai cu ajutorul serviciilor care trebuiau să ia puterea sub masca atragerii intelectualilor cu potențial colaboraționist și șantajabili. Pe scurt,  erau două variante: a) noua societate trebuia condusă de intelectuali ajutați de serviciile secrete sau b) noua societate trebuia condusă de serviciile secrete ajutate de intelectuali. Din această dilemă nu putem ieși. Am zis…

Verificarea ipotezei de mai sus poate fi făcută (riguros) doar printr-o cercetare sociologică și politologică aplicată la mai multe țări. Dar, până la un asemenea demers, mă voi referi la intelighenția românească (din România și Republica Moldova). În cazul României, l-am amintit deja pe scriitorul Mircea Cărtărescu – înscris pe linia intrării explicite în campania de susținere a unor președinți). (Despre trădarea cărturarilor români din perioada comunistă aproape că nu mai trebuie amintit: unii au cedat mai greu, alții mai ușor, iar alții s-au prostituat din proprie inițiativă. Nume notorii: Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, Crohmăliceanu etc.). Cât despre ”era nouă concepută” după 1989 există o lungă listă de ”trădători” (temporar sau nu) ai profesiei: Andrei Pleșu, Marin Sorescu, Paul Cornea, Mihai Răzvan Ungureanu, C.V. Tudor, Adrian Păunescu etc. etc.). Precizez că toți aceștia se înscriu în descrierea dată de Benda actului de trădare cărturărească: părăsirea menirii intelectuale prin care s-a făcut notoriu, urmată de folosirea acestei notorietăți pentru a înclina balanța pasiunilor politice într-o parte sau alta. (Nu trebuie înlăturată ipoteza că mulți au făcut-o cu multă bună credință).

Cât privește Republica Moldova, aici lucrurile stau diferit. Intelectualitatea basarabeană, fie locală, fie răspândită pe vastul teritoriu al URSS, a fost INVITATĂ, începând cu martie 1985 (ba chiar, cu unele liberalizări, înainte de 1984, când șeful partidului a devenit șeful KGB ului din acea vreme, Iuri Andropov) să adere la perestroika, la gorbaciovism și reformism. Prețul momelii: libertate mai mare de exprimare, revenirea la unele drepturi confiscate de stalinism (grafia latină, respectarea, fie și parțială, a adevărului istoric etc.), dar și implicarea directă, activă în procesul reformator. La partea de implicare activă în procesul reformator se poate considera și lupta de eliberare națională – ca expresie a înțelepciunii noii conduceri a PCUS: lungirea lanțului, urmată de mutarea momelii după dorința dresorului. Cei mai activi komsomoliști, oarecum limitați în orizonturile lor de așteptare, s-au trezit stimulați de serviciul secret sovietic să se plaseze în fruntea evenimentelor, să preia – pe cât posibil – cele mai importante funcții sau poziții din care ar putea influența (după sugestiile Moscovei) mersul evenimentelor. Neexistând o lege a lustrației, nici organisme de verificare și de documentare a legăturilor cu fostul KGB (actualul FSB), apartenența noilor vârfuri ale intelectualității perestroikiste a fost și este o întreprindere dificilă. Au fost dovediți (în calitatea lor de colaboratori ai KGB) doar de către oamenii de presă sau de foștii ofițeri de legătură. După cunoștința mea, Fronturile populare erau structurile perestroikiste cele mai active politic pe teritoriul întregii URSS; ele au activat și după destrămarea URSS (dec. 1991) și moartea perestroikăi gorbacioviste de inspirație leninistă. Democrația originală a camaradului Iliescu a insistat ca ”Frontul” românilor să aibă o conotație aparte: una salvaționistă și naționalistă (FSN). Dar, în Basarabia, trădarea a avut conotații mai ample: în primul rând, s-au ”fabricat” personalități culturale ale căror merite principale erau: dorința puternică de afirmare/ publicare, arivismul, dubla măsură (adică ”tact diplomatic”, un eufemism pentru duplicitate). Pe valurile unionismului s-au făcut averi, s-au detronat scriitori onești, s-au comis plagiate și mimări ale condiției cărturărești, s-au gonflat incredibil uniunile de creație (ale scriitorilor îndeosebi), și s-au ”oferit” titluri de academician eminamente pe criterii politice. Deja implicarea implicarea lor în politică nu mai apare ca fiind o trădare a la Benda foarte gravă…, ci o dăruire cu trup și suflet cauzei propășirii neamului. Din păcate, tot tupeiștii s-au urcat mai sus (în copac), tot ei pretind onoruri naționale pentru o operă pitică sau, doar foarte întinsă.

În fine, printre primii basarabeni ”demascați” ca nefiind unioniști autentici (pro-români) a fost chiar unul dintre liderii Frontului Popular din Republica Moldova, Iurie Roșca. Orice atacuri la adresa scriitorilor infiltrați în mișcarea unionistă (gen Roșca) erau taxate de aceștia drept atacuri la adresa unionismului însuși. Pe această linie de involuție s-au înscris doi mari unioniști, scriitori cu biografii coafate și operă hiperaugumentată de ”confrați” binevoitori. Mă refer la Nicolae Dabija și Valeriu Matei, ambii fiind în centrul unui război mediatic de demascare/ apărare, toate armele și procedeele fiind folosite. După ce am făcut o nevinovată pseudorecenzie a cărții sale ”Tema pentru acasă” scrisă de N. Dabija (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/04/despre-editori-autori-si-recenzori-analize-si-amintiri-generate-de-romanul-tema-pentru-acasa/ ), am fost solicitat de diverse persoane să mă înscriu în procesul de demascare a ”impostorului” și anti-românului Dabija. Am refuzat, demersul meu fiind unul pur cărturăresc și nu politic. Dar, aproape firește, pseudorecenzia mea a fost folosită în atacuri la adresa lui N.D. Oricum, peste mitul scriitorului ”reprezentativ” al Moldovei, pretendent la un Nobel, soldat fruntaș pe frontul unionist, aproape academician etc., s-au așternut mari dubii și regrete. Despre al doilea personaj am avut, personal, la finele secolului trecut, mari rețineri în a-l considera un veritabil cărturar. Dar, recent, citesc o biografie deloc coafată a poetului Valeriu Maticiuc (actual Valeriu Matei), una care întristează și probează cauzele stagnării proceselor de apropiere/ contopire între Republica Moldova și România, inclusiv marasmul moral în care se scaldă o bună parte a intelighenției moldave și românești în ansamblu. Iată adresa unde poate fi citită dezvăluirea: http://www.ziaristionline.ro/2017/02/17/umbra-kgb-ului-asupra-icr-ului-bomba-de-la-chisinau-directorul-icr-fals-doctor-si-dublu-academician-dr-vasile-soimaru-valeriu-matei-este-un-impostor-de-cariera/ . Așadar, trădare să fie, dar să știm și noi!  (acest miniserial pe tema ”Trădarea cărturarilor” se oprește aici) (va continua).

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 518. Sâmbătă 2 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (19)


Cezar Ivănescu – român/ machedon/ armân/ aromân/ grec?

Din seria documentelor prezentate (selectiv) în cartea semnată de Ioana Diaconescu reține atenția cel referitor la scoaterea de sub urmărirea informativă a poetului Cezar Ivănescu în anul 1983, după opt ani de supraveghere informativă. Evident, apare întrebarea: s-a ”cumințit” Ivănescu? A trecut (din nou) în tabăra delatorilor în schimbul promisiunii de a fi publicat și sprijinit pentru obținerea premiului Nobel? Sau poate supravegherea informativă nu a fost decât cea care asigura buna cunoaștere a oricărui colaborator al Securității? Nu am un răspuns la aceste întrebări, dar devoalările în cascadă despre scriitorii-delatori permit plasarea ipotetică în orice situație a aproape oricărui scriitor. Mulți preopinenți au considerat că era mai bine să nu se fi deschis această cutie a Pandorei, plină de miasme și care a generat mai multe suspiciuni decât înainte de deschidere. Părerea mea este că starea de permanentă suspiciune față de aproape orice personalitate vizibilă a regimului trecut trebuie stopată prin publicarea INTEGRALĂ, pe internet, a tuturor documentelor existente în arhive. Lipsa oricăror documente pentru anii 1987-1989 este greu de explicat numai prin arderea unor documente în cele două (celebre) gropi de gunoi.

Locotenentul major de securitate Theodor Răpan scria, într-o Notă din 1984: ”… Cezar Ivănescu nu e român, e grec și grecul e logic ca Esop.” (p. 235). O asemenea scoatere a poetului în afara ethosului (pur?) românesc (dar și în afara emoționalului poetic, înlocuit brusc cu raționalul esopian) merită studiată mai atent. (Autoarea, I.D. nu comentează deloc acest aspect). Cu ajutorul lui Mr. Google am aflat că mama lui Cezar Ivănescu, Xantipa Naum (căsătorită Ivănescu) era ”dotată cu temperament și cu o personalitate puternică”. Sub aspectul originilor, ”Xantipa avea ca loc de naștere orășelul Korcea din estul Albaniei, nu departe de Ohrid, locul de proveniență al unei alte ramuri a familii Naum, tot aromâni, cea a poetului Gellu Naum. La Korcea, Cezar Ivanescu a ținut neapărat să ajungă, împlinind o promisiune făcută mamei sale, în toamna anului 1973, în cadrul unei delegații a Uniunii Scriitorilor din Romania (din care a mai făcut parte prozatorul Augustin Buzura), în răstimp de aproape trei săptămîni. …. Cezar Ivănescu, într-un interviu, a spus: ”bunicii din partea mamei aveau sînge grecesc și albanez, după opinia lor, de aceea studiaseră la școli grecești și albaneze. În momentul în care au venit în România, ca arendași, nu știau limba română. Buni­ca mea dinspre mamă, de exemplu, nu știa deloc și nici mama nu cunoștea bine limba română. În casă, vorbeau albaneza și greaca”.  (cf http://www.alar.ro/n96/literatura-c734/cezar_ivanescu_sau_poezia_ca_oculta_prezenta_a_mortii-s1383.html). Așadar, afirmația securistului avea ceva acoperire în fapte reale, respectiv în declarații ale însuși ”împricinatului”. De fapt, Cezar Ivănescu avea o ascendență aromână sau macedoromână. După cum se poate vedea mai jos (din textul din Wikipedia) identificarea macedoromânilor/ aromânilor cu grecii (cum a făcut securistul Theodor Răpan) înseamnă recunoașterea de către statul român (din acea vreme) a poziției oficiale a statului grec care considera aromânii ca fiind etnici greci. Nu sunt adeptul rasismelor, etnocentrismelor, ierarhizărilor pe criterii etnice și alte bazaconii inventate în scopuri de dominare/ supraviețuire, dar nu putem eluda complet unele trăsături fiziologice și cultural-morale ce derivă dintr-o modalitate contextuală de a exista a unor comunități umane bine definite. Interesant de știut este faptul că aromânii (unii dintre ei doar dintr-un părinte aromân, de regulă mama) au ocupat locuri de frunte în cultura română, lista care-i cuprinde fiind una foarte-foarte lungă. De la Nicolae Milescu – Spătaru, Emanoil Gojdu, Mihai Viteazu, George Călinescu, I.L. Caragiale, Constantin Noica, Lucian Blaga, Camil Ressu, Andrei Șaguna, Nicolae Iorga, Toma Caragiu și sora sa Matilda Caragiu, Ion Caramitru, Ion Coja, Neagu Djuvara, Cristian Teodorescu (cel de la Cațavencii) și până la excelențele lor sportive Gică Hagi și Simona Halep și la omul de afaceri Gigi Becali – toate aceste nume fruntașe în cultura românilor au drept numitor comun dârzenia, radicalismul și dorința de a fi în vârful ierarhiilor (intelectuale, economice, sportive etc.), trăsături parcă mai prezente la aromâni decât la românii din alte zone etno-culturale. Cu mici excepții, acum, aromânii din România se consideră etnici români și sunt, de regulă, foarte patrioți și promotori ai excelenței în domeniile în care activează. Aromânul român (sau românul aromân) Cristian Teodoresu de la Cațavencii scrie, la rubrica Futilități literare, un articol intitulat ”Ce sînt, de fapt, armânii?” (Cațavencii, nr 22 din 6-12 iunie 2018, p. 23). Profesoara sa de dialectologie, Matilda Caragiu, foarte interesată de genealogia aromânilor i-a demonstrat tânărului student Cristian Teodorescu, în 1986, că el este aromân și a susținut că aromâna este un dialect al românei. După 1989 însă, dna Matilda Caragiu a ajuns la o altă concluzie: aromânii sunt o minoritate națională, au o limbă proprie, diferită de română și au nevoie de grup parlamentar distinct. Iată până unde poate duce radicalismul și dorința aromânilor de a fi în fruntea trebilor! Ion Caramitru a negat vehement teoria (interesată) a dnei Caragiu și lucrurile au rămas cum au fost: aromâna este un dialect al limbii române. În concluzie, ”grecul” Cezar Ivănescu era pe jumătate un aromân (machedon sau macedo-român) care și-a prețuit originile greco-albaneze, dar a fost un vârf al poeziei românești, din păcate insuficient cunoscut și prețuit (poate și datorită atitudinilor sale dure, intransigente, radicale). Sinonimia aromân = machedon este astfel explicată de Wikipedia: ”Aromânii (numiți în România și „‘români macedoneni”, macedoromâni, macedoneni latini, macedono-vlahi[6] sau, mai popular, machedoni)[7] sunt o ramură a latinității răsăritene, alături de dacoromâni, meglenoromâni și istroromâni. În Grecia, în mediul academic oficial sunt considerați pe nedrept „greci antici latinizați”, adică parte a poporului grec. Numărul lor este greu de estimat, fiindcă există numeroase căsătorii mixte și fiindcă mulți aromâni nu mai vorbesc limba aromână, astfel că estimațiile variază de la 100.000 [8] pana la 250.000 [9]. Ei nu trebuie confundați cu „macedonenii”, care sunt locuitorii regiunii istorice Macedonia în sensul larg (fie ei greci, slavo-macedoneni sau alții), sau cetățenii Republicii Macedonia în sensul mai restrâns al cuvântului.” (cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Arom%C3%A2ni).  După cum se poate vedea/ citi, Wiki afirmă că ar exista o limbă aromână și nu un dialect al limbii române, numit aromână. În România zilelor noastre există o Societate Macedo-Română (cu sediul în București) și care se preocupă, recent, pentru a face cunoscută, prin film, ”Lupta aromânilor pentru supraviețuire” (vezi http://scmr.ro).  Nu închei aceste false dileme etno-lingvistice fără a aminti insistența cu care Dan Alexe (despre care am scris pe acest blog) face paralele și conexiuni lingvistice puternice între albaneză și română.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 404  Joi 8 februarie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (132).


A șasea vacanță de licean prostuț. Vacanța de vară 16 iunie 1965 – 14 septembrie 1965. Trecerea din clasa IX-a înspre clasa a X-a. Aveam 15 ani. Grămești, Siret, Rădăuți, Cîmpulung, București

Marți 15 iunie 1965.  ….. La 5.30 am plecat spre CASĂ. M-a așteptat tata la cursă. Mircea a rămas (corigent) la limba franceză. Acasă totu-i plin de verdeață, imagine care îmi amintește de întoarcerea din tabăra de la Bucșoaia. Acasă am vorbit, am citit, am povestit și ne-am culcat obosiți.

Miercuri 16 iunie 1965. Ieri a plouat în cîteva serii și pămîntul e ud. Bate vîntul aducînd nori albi, rari pe cerul de un albastru curat. Am terminat de citit ”Trenul trebuia oprit”. Mi-am pus în plan pentru această vacanță să învăț engleza și latina, să citesc lecturile suplimentare, să fac o excursie la Cîmpulung. Am pus cu toții două straturi de ceapă. Tata învață pentru examenul de gradul II.

Joi 17 iunie 1965. Dimineață minunată. Cu cît timpul înaintează se stîrnește un vînticel care aduce nori alburii, de vară. Ieri s-au împlinit doi ani de la zborul în Cosmos al Valentinei Tereșkova (16 VI 1963). Am compus scrisoarea pentru Dusica Adic. Pe la 5 am fost cu bicicleta (după cumpărături). Am început să citesc ”Viața lui M. Eminescu” de G. Călinescu. Mircea face transformări în cămară pentru a-și face o cameră separată.

Vineri 18 iunie 1965. Zi frumoasă. După masă s-a înnourat și a plouat un pic. Am plivit cartofii. Citesc și fac rezumate din ”Viața lui Mihai Eminescu”. Au înflorit cei doi bujori albi din fața casei. Vișinele au întîrziat tare mult anul acesta. I-am scris lui Radu.

Sîmbătă 19 VI 1965. Întreaga zi a fost caldă. Tata a fost la Siret. Am primit scrisoare de la bunița în care ne spune că ne așteaptă cu nerăbdare la București. Mircea spală țoale. Și-a cumpărat teniși (nr 42, 43 lei). Mircea speră să facă o excursie la București cu bicicleta.

Duminică 20 VI 1965. Zi călduroasă. Dimineața n-am mîncat (ca la teatru!). Mi-am petrecut duminica citind (Eminescu, Zori noi, Magazin) și jucînd (după amiază) table și dame. Azi e serbare de sfîrșit de an pentru clasele 5 – 11). Seara povestim amintiri și întîmplări sau punem la cale (VIITORUL).

Luni 21 VI 1965. Zi caldă cu înnourări slabe spre seară. M-am obișnuit să mă scol tîrziu. Am terminat de citit ”Viața lui Eminescu” și am făcut rezumat. Mi-am completat multe cunoștințe referitoare la viața lui, pe care dacă mi le-ar fi spus cineva nu le-aș fi crezut. La 9 Mircea a plecat spre Suceava și a venit la 7. A mers ocolit, prin Siret și Rădăuți. A cumpărat cărți: ”Cum rezolvăm o problemă?”, ”Învățați limba franceză fără profesor” și ”Texte alese din literatura engleză”, for me, for students. M-am culcat tîrziu. Vreau să învăț franceză…

Marți 22 iunie 1965. Cald. Soare puternic. Mircea a fost la Siret. M-am apucat să-mi trec cuvintele într-un caiet cu 48 de foi. Azi am trecut acolo 1000 de cuvinte. Am prășit grădina. Problema excursiei la București a rămas în aer.

Miercuri 23 VI 1965. Zi minunată. Dimineață am mai scris 300 de cuvinte (1300). La amiază am plecat la apa Siretului cu Mircea. Am stat trei ore. Ne-am pîrlit bine și ne-am întors voioși și flămînzi. Îmi place să sar de la 4 metri pe nisip. După asta Mircea a fost la Siret. Numărul casei noastre este 519. Am primit Avizul de primire de la Karl Uhl căruia i-am scris la 2 iunie.

Joi 24 – 6  – 65.  Cald. În timpul amiezii a burezat puțin și s-a liniștit. Seara am plecat cu toții la film. Am împrumutat de la Bibliotecă ”Dicționarul enciclopedic romîn”, vol. I. Am văzut filmul hispano-italian ”Calabuch”. Mi-a plăcut foarte mult de Jorge. Acasă am citit din ”enciclopedic” pînă la 1.15.

Vineri 25 – 6 – 65. Ziua în general a fost caldă. În timpul amiezii au fost 15 min de ploaie și apoi iar soare. Dimineața am fost la Siret. Am primit scrisoare de la (Radio) Moscova. Mi-a trimis o vedere din (orașul) Gorki și o fotografie cu baletul Paronini. La San Francisco se comemorează 20 de ani de la înființarea ONU. (L.D. Evident, nu era o comemorare, ci o aniversare…, dar am respectat textul elevului prostuț aflat în vacanță). Cerul curat. Zăpușeală. După ce-am făcut curățenie în casă am plecat, la 12, cu Mircea la scăldat. Am stat pînă la 4.30.

Sîmbătă 26 – 6 – 65. Cerul curat. Zăpușeală (L.D. Banc din anii 90: ”Cum se spune în engleză la ”căldură mare”: Răspuns: ”the pușeală”). După ce-am făcut curățenie în casă am plecat la 12 cu Mircea la scăldat. Am stat pînă la 4.30 și m-am simțit foarte bine. Sar în apă, de pe mal, de la 4 – 5 metri înălțime). Se fac sărbătoriri pregătiri pentru sărbătorirea recoltei primăverii (mai bine a verii) ”fruntașilor în producție” ce va avea loc mîine. Seara am stat pînă la 24.00. Am scris la (Radio) Moscova și mi-am aranjat hîrtiile.

Duminică 27 – 6 – 65.   Senin. Cald. Sărbătoarea fruntașilor în producție. Fiind și înaintea hramului, n-a venit multă lume și sărbătoarea n-a avut farmec. S-a înmînat steagul de brigadă fruntașă în producție. S-a făcut concurs de biciclete. Au concurat 6. Mircea -locul I. În sat, un camion a omorît un copil de doi ani. Seara am fost la film.

Luni 28 – 6 – 65. Zi caldă. Mircea a fost la Siret, apoi la popă și pe urmă iar la Siret (chestie de butelie și de șmecherie). Am scris la Radio Iași și la Librăria Cartea prin poștă. Mircea a adus butelie (am stat o zi fără butelie). Azi am învățat (recapitulat) 100 de cuvinte la limba latină. Se împlinesc 25 de ani de cînd ”Basarabia a fost alipită patriei mamă” (Radio Chișinău). După masă a plouat. (L.D. Tatăl meu a părăsit locurile sale natale, numite atunci, în 1965, ”Basarabia alipită la patria mamă”, adică anexată Imperiului Sovietic rus, în cea de a treia zi în care cine dorea putea alege să vină în România. Motivat și de faptul că fusese membru al ”Majadahonda” (organizație antisovietică, legionară), tata a reușit, cu greu, să vină în România. Patria română s-a sovietizat însă și ea în curînd și teama tatei de a fi arestat și executat – precum colegii săi din Majadahonda – a fost cvasipermanentă. Discursul fulminant al lui Ceaușescu din august 68 împotriva imperialismului sovietic l-a determinat pe tata să intre în pcr, cu speranța că reunirea se va produce printr-o eventuală implozie a sistemului de la Răsărit. Cu același ideal  de o naivitate copleșitoare am plecat și eu la Chișinău, în 1990, ”pentru șase luni” care au devenit șase ani. Atâția ani mi-a trebuit ca să înțeleg că România gorbaciovisto-iliescisto-fesenistă a anilor 90 nu dorea DELOC unirea, ci se așeza doar mai bine în patul ”prieteniei româno-sovietice”. Asta în timp ce eu, împreună cu alți naivi, am sacrificat ani din viață pentru acest ideal. Tatăl meu a murit în 1990 cu speranța că unioniștii vor reuși… Dacă tot am dat frîu liber memorialisticii în detrimentul diaristicii, iată și opinia gânditorului Neagu Djuvara despe imposibila unire: ”Sunt destul de mulți cei care au dorit unirea în acel moment, însă s-a opus Ion Iliescu cu soția lui care este rusoaică… Am fi putut retrăi la începutul anilor 90 un al doilea 27 martie 1918” vezi interviul publicat sub titlul ”O republică independentă de România între Prut și Nistru este o monstruozitate” în: ”Adevărul” din 28 martie 2010 (ediția de Galați; interwieveur Bogdan Nistor).

Marți 29 iunie 1965. Sf Petru și Pavel – ziua de hram a satului. Toată ziua a fost înnourat și urîcios. N-am ”hramat” cu nimeni. Am stat toată ziua în casă, am jucat dame și table. Spre seară a fost în trecere pe la noi nea Alecu și tanti Ileana. A fost o zi obișnuită. M-am culcat iar tîrziu. A fost publicat la Radio proiectul de Constituție. Republica Socialistă RomÂnia, PCR, UTC, Banca Națională a RSR.

Miercuri 30 iunie 1965. Dimineața – un pic înnourat, cu cîte un pic de soare. Mircea a plecat la 8.30 la Vatra Dornei cu bicicleta. Restul zilei a fost cald și senin. Am citit ”Cum a apărut viața pe Pămînt” de P. Raicu. Spre seară a venit Jan Goraș și a plecat la 1.20. Vorba lui J.G.: ”Cine nu știe analfabetu?”

Joi 1 iulie 1965. Luna lui Cuptor și-a arătat azi puterea. M-am sculat tîrziu. Capitolul I din Constituție: isn t it (L.D. ”nu-i așa”). Tata se pregătește pentru Iași. A plecat la 2.30 cu cursa. Va sta la Iași la pregătire 20 de zile. Cloșca a mai scos o serie de 21 de pui. Avem două cloști cu pui (34) și o cloșcă cu curci (11).

Vineri 2 iulie 1965. Dimineața și pînă după masă s-a menținut o vreme minunată. Pe la 6 s-a stîrnit o furtună grozavă. A plouat repede, iar vîntul a culcat popușoii, cartofii la pămînt și a rupt multe mere. Au căzut 6 bucăți de țiglă de pe acoperiș. Șanțul curgea vijelios plin pînă în margini. Am scos lalelele. După ploaie a ieșit soarele și apoi s-a înnourat și s-a stîrnit vînt. Mama a fost după salarii. Am ascultat Bucureștiul în limba germană. M-am culcat la 12.30.

Sîmbătă 3 iulie 1965. Înnourat. Aseară a plouat. M-am sculat la 8. Am fost la Poștă. Am dat scrisoare to Spania. Mircea trebuia să ajungă aseară acasă, dar n-a venit nici azi. ”Romania Today” and ”Seven Days in Belgrad” + ”Yugoslavian Life”.

Duminică 4 iulie 1965. Aseară, pe la 10 a venit Mircea cu bicicleta de la Dorna (Șarul Dornei). A stat la Nicu (L.D. Nicu Olteanu, vecin și prieten din Șarul Dornei), la Vacaru (Stelian Vacaru, un fost elev al mamei) și a fost și pe la dna Repta + Dana + Puiu. (L.D.: Dana și Puiu Repta, copiii profesorului și directorului de școală Repta erau cam de vârsta noastră). Mircea a povestit multe lucruri despre locurile pe care le-am lăsat cu cinci ani în urmă. A adus flori. Radio București transmite, în timpul nopții, două emisiuni: una în limba germană de la 24 la 0.30 și una în limba engleză de la 0.30 la 1.0. Am trimis nouă scrisori și n-am primit încă niciun răspuns.

Luni 5 iulie 1965. Majoritatea orelor au fost reci. Din cînd în (că)cînd iese și soarele. Am primit scrisoare de la tata (Grupul școlar Tehnico Profesional, Str Sărăriei nr. 189, Iași). Alaltăieri dimineața și ieri mama a vorbit cu Comisariatul care cere să mă duc numaidecît mîine la Rădăuți. Azi mă pregătesc pentru plecare la C – Lung.

Marți 6 iulie 1965. După frigul grozav de astă noapte s-a mai încălzit în timpul zilei. M-am sculat la 5 și-am mers cu mama la cursă. La 8 am ajuns în Rădăuți. Am scos fotografiile și ceasul de la reparat. Mi-am cumpărat o pereche de pantofi maro (113 lei). Am fost la Comisariat și am vorbit cu tov căpitan Zăiceanu care m-a mai lămurit în privința Liceului Militar din Cîmpulung. Apoi am jucat voley, ne-am plimbat prin oraș și-am văzut filmul ”Doi în stepă” (prod. URSS). Am cumpărat trei vederi din Rădăuți, una din Suceava, una din Putna și una din Vatra Moldoviței. L-am cunoscut pe Nicu Zăiceanu care ne-a povestit mult(e). Seara la 22.30 am plecat din Rădăuți, cu trenul, spre Cîmpulung, 11 elevi în frunte cu tov plutonier Agachi (din Grămești). În Suceava am schimbat cu un accelerat. Din Rădăuți, de la școala noastră am plecat: eu, Lungu, Andrișan, Bîru, Tiron, Ionuț + trei elevi din Solca și unul de la Școala Medie 1 Rădăuți din clasa XI-a.  A fost cam monotonă călătoria. Acum e 1.30 noaptea.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (4)


 

de Liviu Druguș

Primele trei părți ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

Spuneam, în episodul anterior, că Aurora se descrie pe sine, atât direct – povestind despre ea – dar îndeosebi prin modul în care îi descrie pe ceilalți. După ce capitolul 2 a fost unul dedicat semnificativ monologului confesiv al Iuliei (cu scurte alternanțe dialogale cu Radu), capitolul următor (al treilea) este un monolog narativ al Aurorei cu privire la ceilalți cinci membri ai sextetului, dar și despre propria sa viață.

Autoarea dedică trei pagini povestitoarei însăși, care nu se autodescrie, ci povestește trei vise ale unei dimineți după o seară lungă și obositoare petrecută la Lăptărie. ”M-am trezit cu gura coclită. Încă o dimineață cu venin în cerul gurii, mi-am zis, ca un venetic forțat să înghită prea mult românism pe stomacul gol” (p. 40). Comparația este ușor șocantă, dar interesantă. Nu poți face un patriot autentic dintr-un străin abia venit în țară, turnându-i în cap argumente pentru care ar trebui să iubească România, la fel cum nu poți fi fericit și a doua zi după ce ți-ai turnat în stomac mai multe lichide euforizante. Pe scurt, est modus in rebus! Moreno era bun pentru ceilalți care-și povestesc (psiho)dramele vieților lor, dar pentru Aurora – în cazul de față – ar fi fost mai bun Freud cu ale sale interpretări ale viselor. Aurora are – succesiv – trei vise total distincte, ca și cum în ea ar fi sălășluit trei personalități diferite: primul vis este un oraș distrus, părăsit, pustiu (vis pe care îl am și eu adesea – posibil și mulți alții); al doilea vis are ca elemente definitorii: gară, război, soldați urmat imediat de oraș-civili-cale de ieșire-zbor (zborul fiind asociat, în psihanaliza freudiană, cu dorințele sexuale refulate); al treilea vis este compus din: luciditate–Aurora bărbat–ocean–casă pe plajă-crimă–siluetă umană–teamă–imposibilitatea de a decide dacă era victima moartă sau călăul în viață. Autoarea rezistă posibilei tentații de a interpreta visele lăsând asta amatorilor/ specialiștilor/ cititorilor. Interesant este că trezirea are loc cu chipul Iuliei în minte (ceea ce sugerează că psihodrama nu este doar un proces de curățire, ci și un transfer de personalitate sau de tensiuni ale povestitorului asupra celorlalți). Oricum, tot amintirile despre Iulia ocupă peste cinci pagini, făcând din ea punctul de reper al grupului. Doar Iulia – frumoasa vampă totală – merita o analiză cauzală a nefericirii ei. Sintetizând, Aurora conchide că  IuliaEste emanația propriei frumuseți, dureros de conștientă de sine” (p. 43), respectiv că ea este ”Exemplul viu pentru ce se întâmplă când educația frânează vocația” (p. 44). Radu a venit și el cu o descriere: ”O pasăre exotică închisă în propriul destin ca într-o colivie” (p. 46). Admirația Aurorei față de Iulia (de fapt, pentru frumusețea și inteligența cu care a dotat-o natura, mai puțin instrucțiunile de folosire ale acestora, care au fost greșite) o face să o compare cu ”o altă Evită, capabilă să împingă în fața istoriei un nou Peron!” (p. 44).  De ce admirăm ceea ce admirăm? Cred că este o întrebare pe care ne-o adresăm adesea. Răspunsul meu este: admirăm ceea ce ne place, dar nu avem sau nu putem avea/ fi. Prin această cheie am citit descrierea Iuliei cea capabilă să seducă și să devoreze aproape pe oricine (comparația cu ”călugărița” – femela care își devorează masculul la împerechere, este una bine aleasă). (Vezi despre insecta numită Călugărița: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mantis_religiosa ). În buchetul de comparații cu care este gratulată Iulia, Aurora mai adaugă (pe lângă Evita Peron, Jeffrey Dahmer, Călugărița și adjective/ atribute ca: histrionică, seducătoare, nesatisfăcută, pasăre exotică, plantă carnivoră etc. ): , Mesalină, Veneră madonă – respectiv o reînviere a ceea ce a fost odată curva sfântă numită și azi doar cu o singură calitate: Sfânta Teodora).  Iulia pare a fi transpunerea în viață a idealului modernist parizian, a acelui model de femeie liberă până la libertinajul deplin. În context, cu rol explicativ redau opiniile unei (alte) autoare (Elena Prus) despre paradigma feminină europeană a zilelor noastre: ”Modelul pariazian (francez/ franțuzesc): Ea se autoconstruieşte, se autoimpune şi, uneori, se autoeroizează în propriile scenarii. Ea este interesantă prin constituirea unor multiple și originale strategii de identificare, stratageme de afirmare, tactici de reuşită. Vom constata în actualitatea imediată a contemporaneităţii că iarăşi sunt în vogă calităţile feminine franceze: feminitatea şi seducţia; independenţa, curajul şi energia, care anunţă anumite trăsături postmoderniste, cum ar fi: integrarea în cultura spectacolului, bazată pe improvizare, dimensiunea ludică a fanteziei, indeterminarea, spontaneitatea, triumful esteticii asupra eticii etc. Femeile de la noi mai dau prioritate eticului asupra esteticului. Dar generaţia tânără se apropie vertiginos de paradigma europeană. (vezi: http://www.timpul.md/articol/interviu-cu-elena-prus-fericirea-tine-de-energia-principiilor–-41042.html )

Profesoară de geografie, Aurora prezintă, ca într-un catalog de evaluări strict calitative, notele caracteristice ale fiecăruia dintre membrii grupului: fizionomii, studii, profesii, relații, calități și defecte, vorbe de duh, comparații cu figuri și nume celebre, psiho-analize, amintiri etc. Este un mod interesant de a prezenta personajele prin alternanțe ale imaginilor individuale cu cele de grup, jucând la limita granițelor unor discipline (adesea, beyond the borders/ limits) care studiază asemenea ipostaze umane (sinele și socialul, individul și grupul, eu și ceilalți). Penelul descriptiv al autoarei/ Aurorei glisează  de la psihologie la sociologie, de la pe axiologie la existențialism, de la descrieri directe la altele metaforice (unde numele celebre ale altor personaje literare/ istorice/ artistice etc. au un rol important de jucat). Viața ca joc de roluri nu este cu mult mai ușoară sau mai confortabilă în comparație cu viața văzută ca fiind formată din faptele fruste ale realităților mundane. Jocul psihodramatic al personajelor are loc mereu sub teama apariției sau agravării unor tensiuni psihice morbide. Autoarea a folosit – în acest prim ”sfert” al cărții – de cel puțin trei ori cuvântul ”schizofrenie”, probabil cu intenția de a sugera că nevrozele, isteriile, tensiunile interioare, fobiile și tristețile personajelor frizează, mai mult sau mai puțin, boala psihică. Un coleg și prieten al meu de la UMF Iași ne consola pe toți cei prezenți, dacă unul   dintre noi făcea ușoare sau directe referiri la insanitatea mentală a cuiva, spunând: ”stați liniștiți, toți suntem plecați/ duși; doar intensitățile diferă”. Ceva asemănător se întâmplă și în grupul celor șase: teama de a nu o lua razna, de a nu ceda la varii presiuni interne sau externe îi face pe cei neîntâmplător întâlniți să se confeseze, să se descarce, să povestească pur și simplu. Unii se considerau, evident, mai sănătoși la cap ca ceilalți.

Scrierea unui roman (vezi și ”Cum să NU scrii un roman”  http://hyperliteratura.ro/cum-sa-nu-scrii-un roman/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+hyperliteratura-ro+%28Hyperliteratura.ro%29 ) este, adesea, o descărcare/ o defulare, o tentativă de salvare personală prin efort psihic individual, dar noile tehnici de scriere (cooperative writing, collective writing etc.) sugerează că o asemenea întreprindere poate fi și una colectivă, nu doar personală. (Eu unul sunt interesat de așa ceva, dar unele cazuri de collaborative writing pe care le-am experimentat – pe teme manageriale – nu au reușit tocmai datorită evantaiului prea larg al deosebirilor de opinii, stiluri, finalități etc.). ”George Călinescu cerea criticului să fi ratat, în prealabil, cât mai multe dintre genuri – poezia, proza, teatrul, pentru a avea o cunoaştere din interior a compartimentelor literaturii. Ajung să-l înţeleg mai bine pe Paul Valéry care scria că autorul este creaţia propriului text. Și actul critic este unul de creație, însă natura lui este euristică. Dar şi raţiunea trăieşte din pasiune” scrie Elena Prus, și cred că în citatul de mai sus există multe adevăruri concentrate (vezi interviul la: http://www.timpul.md/articol/interviu-cu-elena-prus-fericirea-tine-de-energia-principiilor–-41042.html ). Pot mărturisi că și scrierea unei pseudorecenzii are tot valoare terapeutică (în primul rând), fiind un mod de ordonare a gândurilor, de verificare a sensurilor celor mai acceptate ale cuvintelor și a intențiilor autorului, de cunoaștere a unor felii noi de realitate sau de ficțional. Din păcate, cel de-al doilea motiv pentru care scriu aceste pseudorecenzii – dialogul cu autorul și cu alți cititori – este unul a cărui finalitate este cvasinulă. Realizez că scriitorii scriu îndeosebi pentru faimă și bani (altfel ar publica textele lor doar pe bloguri și pagini de FB, așa cum fac eu), drept pentru care nu au timp de dialog, cu atât mai mult dacă laudele sunt mici, iar observațiile critice – pe măsură.  Totuși, scrierea cărților ar putea avea mai multe și absconse motivații. Una dintre acestea ar putea fi și optimista formulare a lui Cioran: ”Creația este o salvare temporară din ghearele morții”. Închei aici această minidigresiune subliniind că am (re)citit cartea în această cheie terapeutică: dacă comunicare nu e, nimic nu poate fi îmbunătățit în relațiile dintre oameni și în viața fiecăruia în parte. Drept pentru care, luciditatea cioraniană apare ca o binevenită împăcare.

Iată situația nivelurilor de comunicare între cei care formau grupul celor șase: bărbații (Radu și Cristian) sunt axați pe afaceri, dar nu prea comunică între ei devreme ce unul (Radu) era eminent doar în mânuirea conceptelor manageriale și de business, iar celălat (Cristian) era foarte abil în în mânuirea (ca să nu spun managerizarea) miliardelor; celelalte perechi se aseamănă, dar și deosebirile apar, drept pentru care doritul dialog nu este decât o sumă de monologuri (mai mult sau mai puțin paralele/ secante: Iulia și Zina sunt frumoasele grupului, mereu în centrul atenției, dar fiecare își gestiona diferit înzestrarea personală: Iulia – vampă neostoită, fără studii, căsătorită cu un babalâc bogat, dar tot nefericită datorită managementului părinților ei (după mărturisirea ei), precum și a propriului management; Zina – femeia de afaceri de succes (dar de mică anvergură), frumoasă – dar care știe să-și gestioneze frumusețea, având ”trecere” atât la bărbați cât și la femei, fiind acceptată peste tot datorită energiei sale pozitive pe care o iradia cu dezinvoltură în jur. În consecință, frumoasele mai mult se concurează decât dialoghează. În fine, Ana și Aurora excelează prin discreție, spirit critic, modestie, fiind și ceva mai altruiste decât celelalte, dar comunicarea dintre ele înseamnă mai mult bârfe ocazionale și scenarite neconfirmate. Ana este o pragmatică, destul de bogată și ea,  rentieră, dar care depindea în plan psihic de sprijinul Aurorei. În concluzie, financiar vorbind, cinci personaje sunt bogate sau foarte bogate, în timp ce Aurora/ povestitoarea nu se poate lăuda deloc cu așa ceva. Ea este doar un observator, nefericită în dragoste și fără surse solide de venit. Avem, astfel, grupul CR IZ AA  pe deplin definit, cititorului nerămânându-i decât să-și spună: interesante figuri, oare ce destine vor avea în roman? Înainte de a avea răspunsurile autoarei, se prefigurează deja un criteriu de selectare a personajelor și un ax în jurul căruia se poate declanșa o interminabilă discuție existențialistă: criteriul de selecție este BOGĂȚIA (banii), iar discuția este pe eterna temă: aduc banii fericire sau ei sunt doar o iluzorie șmecherie vulpească a vieții?

Aurora (pre)simte – și chiar scrie în câteva momente din roman – că viața omului este o chestiune de management/ gestiune/ organizare/ armonizare scopuri-mijloace/ comportament (i)rațional/ moralitate etc. (Ex. ”Să te naști cu o frumusețe imposibil de gestionat și să primești pentru ea și instrucțiuni de folosire greșite…” (p. 43). Oricum, viața bate câmpii, așa încât orice om viu este liber să-i bată și el, inclusiv să inventeze, mereu-mereu, noi ”științe” (cu tomuri foarte groase și bibliografii pe măsură) care să fericească poporul (ca de exemplu ”știința” numită Management).  Pe scurt, destinele celor șase personaje confirmă că este perefct posibilă o grilă de analiză a vieților oamenilor (respectiv managementul acelor vieți) concentrată pe triada scopuri-mijloace-adecvări între scopuri și mijloace. Și încă un lucru: managementul (cel redus la câteva adevăruri, nu cel din tomurile groase) nu are neapărat legătură cu economia/ finanțele/ banii/ băncile/ creditul/ prețurile/ costurile/ afacerile businessmenilor, ci are doar legătură cu viețile oamenilor care iau decizii în ceea ce îi privește pe ei și pe ceilalți oameni. Desigur, întrebarea (una dublă!) pe care oricine o poate adresa administratorilor sistemelor de educație din lumea contemporană este: de ce se studiază managementul doar în facultățile cu profil economic (cu un număr mare de ore alocate, pe măsura tratatelor supersavante de Management) și de ce nu se studiază managementul/ comportamentul uman (doar) la nivel de gimanziu sau de liceu? La fel cum gramatica se studiază doar în preuniversitar, la fel și managementul ar trebui să fie parte a studiilor generale, fundamentale, comune fiecărui adolescent care urmează să intre în viață pe propriile picioare. Monologurile personajelor cărții confirmă faptul că – în loc să ofere cunoștințe pentru viață, pentru un management care să aducă bucurii și satisfacții (inclusiv la școală) – școala (noastră) este încremenită în proiecte premoderne și moderne, acum, în plină postmodernitate. Poate tocmai din această cauză lumea stă blocată în întrebări fără răspunsuri, în acțiuni fără finalitate și în consumarea unor mijloace care nu sunt deloc adecvate unor scopuri presupuse ca fiind bune, dar neclar definite, stabilite și asumate. Spuneam (într-un episod anterior) că romanul Doinei Popescu este o carte tristă, așa cum tristă este orice existență cu finalități și dezirabilități amputate de contexte umane inepte sau lipsite de empatie și înțelegere pentru ceilalți. Cu atât mai mult tristețea apare atunci când presupusa fericire promisă de popi, politicieni, propagandiști ai vânzărilor de produse care îți asigură/ produc fericire și bunăstare etc. se dovedește nu doar iluzorie, ci parșiv inoculată în mințile noastre ca fiind mereu și imediat posibilă.

Aurora/ autoarea/ povestitoarea nu pregetă să o judece pe Iulia după propriile canoane sau, mai plauzibil, după cele majoritar și autoritar instaurate în viața oamenilor (monogamia și castitatea fiind două dintre acestea).  ”Din cauza educației însă ea aparține unui singur bărbat. Mă rog, când e vorba de Iulia, care nu-și aparține cu adevărat nici sieși, folosirea verbului a aparține poate părea (și chiar este) destul de abuzivă. Oricum, asta ar putea, la o adică, să treacă drept o virtute, mai ales că el – ce-i drept, destul de  împiciorongat în sistem – e un păsăroi (spunea ea!) care-și amintește de femeie doar de două sau trei ori pe an, așa că Venerei noastre madone nu îi mai rămâne decât să-și tempereze cum o ști erotismul și orgoliul, ambele în mod clar nesatisfăcute” (p. 45). Trimiterea la relativismul postmodernist este, din nou, evidentă: dacă modernii opuneau Venerei o Madonă (vezi Eminescu), postmodernii au modelul uni(fică)rii contrariilor după modelul comercial ”doi în unu” sau creștin ”trei în UNU = Sfânta Treime), oferind contopirea viciului în virtute și reciproc, ca într-un joc cu oglinzi paralele ad infinitum. Astfel, Iulia poate fi văzută, concomitent și permanent (adică simultan și continuu – cum precizez eu în modelul trinitar numit Metodologia Scop Mijloc) și curvă și sfântă, la fel ca preacu(r)vioasa Teodora, împărăteasa Bizanțului, sau ca o foarte teribilă și terestră madonă venerică (și venerată de o cohortă de 55 de bărbați). Dominanta feminină a vanitoasei Iulia este LIPSA (= DORUL) – lipsuri cărora ea le oferă ”înlocuitori”, dar – susține Aurora – ”Substitutele găsite de ea sunt însă pe cât de nevinovate în aparență, pe atât de perverse în esență” (p. 46).  Idealul presupus de Aurora (”amantul veșnic disponibil și discret” – p. 46) este substituit de realitatea cohortei de amanți temporari ai Iuliei (după a căror extincție tot ea pozează în victimă neînțeleasă), listă pe care a figurat și Radu, cel cu talentul managerialo-teoretic care, în loc să vadă esența curvească a personajului feminin o descrie ca fiind ”O pasăre exotică, închisă în propriul destin ca într-o colivie” (p. 46).

Tocmai din dedublarea permanentă și din conștientizarea prea insistentă a planurilor relevate de monologurile personajelor și de comentariile povestitoarei (curvie – sfinție, teorie – practică, ideal – real, compasiune – frustrare, viciu – virtute, sinceritate – naivitate, formal – informal, căsnicie – poligamie,  prietenie – prefăcătorie, bovarism – madonism, plăcere – supliciu etc.) rezultă o imensă greață (nausea infinita)  care are și un corespondent malign în plan psihic: schizofrenia. Încercarea de a trata/ vindeca gândirea schizoidă, odată conștientizată, este obiect(iv)ul/ scopul întâlnirilor terapeutice de la Lăptărie. Dar, ca orice medicament autoadministrat în exces, apare imediat și reacția la stimulul excesiv. După ce și-au refulat orice tentații de a folosi informații compromițătoare unii despre ceilalți, iată că și aceasta are costuri și lasă urme. Experimentul Moreno la care s-au supus liber cei șase a fost bazat pe compasiune, pe iluzia unui paradis creat de ei înșiși, pentru ca – la final – să apară crunta dezamăgire. Aș îndrăzni să spun că deziluzia a fost pe măsura iluziilor visate la început, dar și pe măsura cantității prea mari de informații care se deversau de către ei, înspre ei înșiși. În fond, s-a trăit iluzia contrazicerii legilor fizicii, respectiv iluzia că transferul de informație de orice fel și în orice cantitate ar fi unul benefic pentru toți. S-a întâmplat însă ca și cum șase leproși s-ar scălda într-o baie comună, transferând doar infecția de la unul la altul. Rezultatul a fost chiar cu mult mai rău comparativ cu ipotetica situație că transferul nici nu ar fi avut loc. Sigur, ideea predestinării își face, insidios, din nou apariția, fiecare urmând să suporte supliciile și greutatea propriei cruci. Oricum, verdictul final al acestui psihotratament de grup eșuat este formulat chiar aici, la începuturile povestirii, cititorul fiind împins spre o ieșire bruscă din lectură: dacă s-a terminat, ce ne mai poate spune interesant autoarea? Vom vedea…. Pentru claritate reproduc aici acest verdict concluziv: ”Și chiar dacă experimentul – y compris psihodramele – a sfârșit cum nimeni nu se aștepta, eu nu-mi permit nici azi să mă dezic de acel episod, deși nici în acest moment nu pot cântări obiectiv consecințele pe care el le-a avut asupra mea. Am înțeles de ce nu-mi mai concepeam viața fără reuniunile de la Lăptărie. Pentru că, altfel, porții întregi din propria-mi existență începeau să mă sufoce, mai ales când timpul curgea fără niciun reper, în afara acelor întâlniri periodice. Încep și să înțeleg de ce atunci când ne-am năclăit în experiment ca într-o bășică toxică și când discreția și surdina ajunseseră să fie tot ce mai căuta fiecare, nimeni nu îndrăznea să spargă membrana acelei dependențe care se contracta tot mai strâns în jurul nostru, asfixiindu-ne parcă.  Nici astăzi nu-mi explic ce ne-a ținut împreună timp de aproape trei ani. Totul părea făcut să ne separe, mai mult decât să ne țină uniți” (pp. 46 – 47).

După acest verdict fără drept de apel, Aurora explică și posibila cauză a disoluției. În fond, ce i-a legat pe acești oameni timp de trei ani în afară de iluzia purificării prin spovedanii repetate și succesive? Pentru a marca diferențele care mai mult i-au separat decât i-au atras, autoarea purcede – din nou! – la strigarea catalogului și la caracterizarea personajelor. Criteriul principal ales? Profesia și averea! Chiar în autoportretul făcut, Aurora notează: ”Profesoară de geografie. Profesie anostă, avere zero, perspective care se opresc…  Incapacitate de a presta ceva lucrativ și neputința de a găsi un bărbat din care să fac tatăl unui copil – pe care nici nu mi l-am dorit vreodată cu adevărat” (p. 47). Fire introvertită și percepută de ceilalți ca o bună ascultătoare, fac din Aurora un bun analist și judecător al celorlalți, discretă, dar curioasă să vadă ce se ascunde sub aparențele afișate de semeni. Probează, prin aceasta că face parte din masa mare a oamenilor simpli, obișnuiți și care pot fi caracterizați prin faptul că își apără cu disperare intimitatea dar mor de curiozitate să afle intimitățile altora. Mereu se bănuiește de comportament la limita schizofreniei, unul dintre simptome fiind, crede ea, punctualitatea excesivă.

A doua la catalog este însăși Iulia pe care o caracterizează astfel: ”O altruistă. Reputație de sfântă, chip de madonă, ce mai, o piesă de mândrie în panoplia oricărui vânător de prestigiu social. Ea, singura dintre noi a renunțat la studiile universitare. A făcut-o de dragul acelui bărbat cu douăzeci și ceva de ani mai în vârstă, destul de influent însă, care și-a adjudecat-o ca pe un obiect de colecție, fără să mai investească apoi în ea nici interesul și nici înțelegerea de care ar fi avut nevoie.” (p. 48).

Zina – intuitivă și caldă, magnet animalic, fără fasoane, o frumoasă la modul inconștient.

Radu – bursier Fulbright, preda managementul afacerilor la o facultate din Iași. Nimic din înțepeneala altor universitari (”găoșenia poleită a altor magiștri”, p. 49)

Ana – cea mai pragmatică făptură de pe pământ, secretoasă dar deschisă față de Aurora, rentieră

Cristian – inteligent, bogat, măsliniu, citit, autoritar, generos cu oferte mici (plata consumațiilor de la Lăptărie), pasiuni înăbușite, distanțat invizibil de grup chiar în cadrul grupului.

Așadar AIZRAC  ar putea fi un alt nume al grupului (dat de ordinea făcută de autoare) și nu CRIZAA – nume pe care l-am inventat eu, după o ordine care vroia să extragă un sens ascuns al inițialelor numelor (doar autoarea poate ști dacă acest sens a existat sau nu în mintea sa).

După ce ne-a arătat fișele de lucru ale personajelor, mai are oare autoarea ceva de spus în următoarele cca 200 de pagini? Să avem puțintică răbdare.

(va urma)

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași

17 septembrie 2015

 

Webografie

http://www.timpul.md/articol/interviu-cu-elena-prus-fericirea-tine-de-energia-principiilor–-41042.html   Elena Prus – Interviu de Tatiana Corai

http://hyperliteratura.ro/cum-sa-nu-scrii-un-roman/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+hyperliteratura-ro+%28Hyperliteratura.ro%29    Howard Mittelmark, Sandra Newman, ”Cum să NU scrii un roman”, Ed Baroque Books & Arts, 2014, 307 pagini

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mantis_religiosa Călugărița – insecta care-și devorează masculul în timpul acuplării

Bibliografie

 

Popescu Doina, Iluzoria vulpe a fericirii, Editura Adenium, Iași, 2014

Tag uri: Doina Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii, Editura Adenium, Liviu Drugus, Elena Prus, Tatiana Corai, Howard Mittelmark, Sandra Newman, Cum să nu scrii un roman, Metodologia Scop Mijloc, Experimentul Moreno, Lăptăria lui Enache, Sfânta Teodora, Mihai Eminescu, Venere și madonă, Cioran, George Călinescu, UMF Iași, Evita Peron, Jeffrey Dahmer