liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: FSN

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 655. Luni 15 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (36)


Motto: ”Dacă vrei să te crezi deștept, vor fi destui proști să te creadă; iar dacă vrei să fii deștept, vor fi destui proști să te nege” (Vasile Ionescu, Facebook, 10 oct. 2018)

Ce ar mai fi de spus după o largă prezentare a ideilor din cartea lui Julien Benda, Trădarea cărturarilor, scrisă între anii 1924 și 1927, publicată la Paris în 1927 și tradusă la noi în mai multe ediții, ultima în 2017? Ar fi foarte multe de spus, dar cel mai dureros lucru ce poate fi spus este că tema acestei cărți este extrem de actuală. Sau, dacă nu tema (generoasă și dureroasă), atunci cu siguranță titlul este un îndemn la reflecții asupra vieții cărturarilor noștri din acest început de nou secol. Este trădarea mai prezentă în mediile intelectuale? Unii spun că da. Este trădarea un semn de inteligență (sau de prostie)? Unii spun că da, alții spun că nu. Eu optez pentru prima alternativă: trădările pot fi semn de inteligență atunci când te lepezi de Satana, când ai crezut că servești binele și brusc te iluminezi că ai servit răul (vezi Cioran).

Dar, la fel de inteligenți fiind, intelectualii/ cărturarii fac și (mari) prostii. Cazul Benda este exemplar în acest sens. Să deplângi trădarea de către cărturari a propriei lor meniri și, în finalul cărții, să propui tu însuți trădarea ca fiind mijlocul cel mai bun pentru evitarea războiului și să faci, chiar pe ultima pagină a cărții propagandă pentru molohul totalitar sovietic, asta da tur de forță, asta da trădare de o greu egalabilă ”calitate”. Chiar dacă opțiunea pro-comunistă a lui Benda ar fi un exemplu de trădare inteligentă sau doar de opțiune proastă/ neinspirată, rămâne valabilă constatarea: ”Nu prostia mă mâhnește, ci ticăloșia, ura” (Alexandru Ciocâlteu, FB, 10 oct. 2018). Reformulând, aș spune: inteligența nu mă încântă dacă asta duce la mișelească trădare și (auto)distrugere. ”Inteligența” unora (”cărturari”) s-a concretizat și în practicarea plagiatului: ”da ce, eu îs prost să pierd timpul?”, pastișând cu entuziasm, pornind de la ipoteza (infirmată): ”mulți vede, puțini cunoaște”.

Spuneam/ scriam în episodul 31 despre succesiunea tipurilor de societate din Estul Europei care a culminat (inițial) cu ajungerea la putere a intelectualității, trimisă direct în structurile puterii de către serviciile de informații (KGB, Securitate etc.) împreună cu acestea. Cred că dilema este următoarea: a) reformarea comunismului de tip bolșevic (aplicată standard în cam toate țările socialiste, însăși China fiind avută în planul reformator) a dorit să pună cărturarii/ intelectualitatea în funcții de conducere, iar acest lucru nu se putea face decât cu sprijinul activ al serviciilor secrete. Sau: b) partidele comuniste trebuiau să se transforme în social-democrate, lucru posibil de înfăptuit numai cu ajutorul serviciilor care trebuiau să ia puterea sub masca atragerii intelectualilor cu potențial colaboraționist și șantajabili. Pe scurt,  erau două variante: a) noua societate trebuia condusă de intelectuali ajutați de serviciile secrete sau b) noua societate trebuia condusă de serviciile secrete ajutate de intelectuali. Din această dilemă nu putem ieși. Am zis…

Verificarea ipotezei de mai sus poate fi făcută (riguros) doar printr-o cercetare sociologică și politologică aplicată la mai multe țări. Dar, până la un asemenea demers, mă voi referi la intelighenția românească (din România și Republica Moldova). În cazul României, l-am amintit deja pe scriitorul Mircea Cărtărescu – înscris pe linia intrării explicite în campania de susținere a unor președinți). (Despre trădarea cărturarilor români din perioada comunistă aproape că nu mai trebuie amintit: unii au cedat mai greu, alții mai ușor, iar alții s-au prostituat din proprie inițiativă. Nume notorii: Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, Crohmăliceanu etc.). Cât despre ”era nouă concepută” după 1989 există o lungă listă de ”trădători” (temporar sau nu) ai profesiei: Andrei Pleșu, Marin Sorescu, Paul Cornea, Mihai Răzvan Ungureanu, C.V. Tudor, Adrian Păunescu etc. etc.). Precizez că toți aceștia se înscriu în descrierea dată de Benda actului de trădare cărturărească: părăsirea menirii intelectuale prin care s-a făcut notoriu, urmată de folosirea acestei notorietăți pentru a înclina balanța pasiunilor politice într-o parte sau alta. (Nu trebuie înlăturată ipoteza că mulți au făcut-o cu multă bună credință).

Cât privește Republica Moldova, aici lucrurile stau diferit. Intelectualitatea basarabeană, fie locală, fie răspândită pe vastul teritoriu al URSS, a fost INVITATĂ, începând cu martie 1985 (ba chiar, cu unele liberalizări, înainte de 1984, când șeful partidului a devenit șeful KGB ului din acea vreme, Iuri Andropov) să adere la perestroika, la gorbaciovism și reformism. Prețul momelii: libertate mai mare de exprimare, revenirea la unele drepturi confiscate de stalinism (grafia latină, respectarea, fie și parțială, a adevărului istoric etc.), dar și implicarea directă, activă în procesul reformator. La partea de implicare activă în procesul reformator se poate considera și lupta de eliberare națională – ca expresie a înțelepciunii noii conduceri a PCUS: lungirea lanțului, urmată de mutarea momelii după dorința dresorului. Cei mai activi komsomoliști, oarecum limitați în orizonturile lor de așteptare, s-au trezit stimulați de serviciul secret sovietic să se plaseze în fruntea evenimentelor, să preia – pe cât posibil – cele mai importante funcții sau poziții din care ar putea influența (după sugestiile Moscovei) mersul evenimentelor. Neexistând o lege a lustrației, nici organisme de verificare și de documentare a legăturilor cu fostul KGB (actualul FSB), apartenența noilor vârfuri ale intelectualității perestroikiste a fost și este o întreprindere dificilă. Au fost dovediți (în calitatea lor de colaboratori ai KGB) doar de către oamenii de presă sau de foștii ofițeri de legătură. După cunoștința mea, Fronturile populare erau structurile perestroikiste cele mai active politic pe teritoriul întregii URSS; ele au activat și după destrămarea URSS (dec. 1991) și moartea perestroikăi gorbacioviste de inspirație leninistă. Democrația originală a camaradului Iliescu a insistat ca ”Frontul” românilor să aibă o conotație aparte: una salvaționistă și naționalistă (FSN). Dar, în Basarabia, trădarea a avut conotații mai ample: în primul rând, s-au ”fabricat” personalități culturale ale căror merite principale erau: dorința puternică de afirmare/ publicare, arivismul, dubla măsură (adică ”tact diplomatic”, un eufemism pentru duplicitate). Pe valurile unionismului s-au făcut averi, s-au detronat scriitori onești, s-au comis plagiate și mimări ale condiției cărturărești, s-au gonflat incredibil uniunile de creație (ale scriitorilor îndeosebi), și s-au ”oferit” titluri de academician eminamente pe criterii politice. Deja implicarea implicarea lor în politică nu mai apare ca fiind o trădare a la Benda foarte gravă…, ci o dăruire cu trup și suflet cauzei propășirii neamului. Din păcate, tot tupeiștii s-au urcat mai sus (în copac), tot ei pretind onoruri naționale pentru o operă pitică sau, doar foarte întinsă.

În fine, printre primii basarabeni ”demascați” ca nefiind unioniști autentici (pro-români) a fost chiar unul dintre liderii Frontului Popular din Republica Moldova, Iurie Roșca. Orice atacuri la adresa scriitorilor infiltrați în mișcarea unionistă (gen Roșca) erau taxate de aceștia drept atacuri la adresa unionismului însuși. Pe această linie de involuție s-au înscris doi mari unioniști, scriitori cu biografii coafate și operă hiperaugumentată de ”confrați” binevoitori. Mă refer la Nicolae Dabija și Valeriu Matei, ambii fiind în centrul unui război mediatic de demascare/ apărare, toate armele și procedeele fiind folosite. După ce am făcut o nevinovată pseudorecenzie a cărții sale ”Tema pentru acasă” scrisă de N. Dabija (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/04/despre-editori-autori-si-recenzori-analize-si-amintiri-generate-de-romanul-tema-pentru-acasa/ ), am fost solicitat de diverse persoane să mă înscriu în procesul de demascare a ”impostorului” și anti-românului Dabija. Am refuzat, demersul meu fiind unul pur cărturăresc și nu politic. Dar, aproape firește, pseudorecenzia mea a fost folosită în atacuri la adresa lui N.D. Oricum, peste mitul scriitorului ”reprezentativ” al Moldovei, pretendent la un Nobel, soldat fruntaș pe frontul unionist, aproape academician etc., s-au așternut mari dubii și regrete. Despre al doilea personaj am avut, personal, la finele secolului trecut, mari rețineri în a-l considera un veritabil cărturar. Dar, recent, citesc o biografie deloc coafată a poetului Valeriu Maticiuc (actual Valeriu Matei), una care întristează și probează cauzele stagnării proceselor de apropiere/ contopire între Republica Moldova și România, inclusiv marasmul moral în care se scaldă o bună parte a intelighenției moldave și românești în ansamblu. Iată adresa unde poate fi citită dezvăluirea: http://www.ziaristionline.ro/2017/02/17/umbra-kgb-ului-asupra-icr-ului-bomba-de-la-chisinau-directorul-icr-fals-doctor-si-dublu-academician-dr-vasile-soimaru-valeriu-matei-este-un-impostor-de-cariera/ . Așadar, trădare să fie, dar să știm și noi!  (acest miniserial pe tema ”Trădarea cărturarilor” se oprește aici) (va continua).

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 553. Vineri 6 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (9)


Cel de-al șaselea invitat al divanului de la Dilema veche este scriitorul și profesorul universitar Mircea Cărtărescu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_C%C4%83rt%C4%83rescu), unul dintre râvnitorii la Premiul Nobel pentru literatură. Deoarece în acest an premiul nu se va acorda, nu ne rămâne decât să așteptăm toamna anului 2019. Dar, pe măsură ce ne îndepărtăm de moda optzecismului postmodern (practicat de scriitor) șansele sale de a fi laureat Nobel scad. Înainte de a intra în corpul propriu-zis al dialogurilor cu scriitorul bucureștean țin să fac câteva precizări: a) în lumea scriitorilor Mircea Cărtărescu este mai mult invidiat pentru succesele sale de librărie decât iubit pentru ceea ce și cum scrie; b) pentru mine, Mircea Cărtărescu este un mare naiv, atât în ce privește evaluarea clasei nostre  politice, cât mai ales, în privința aprecierilor sale concrete și exprese pentru oamenii politici ai zilei. Voi face o abatere de la modelul deja folosit pentru pseudo-cvasi-mini-recenziile deja făcute până acum și voi da spațiu pentru a proba cu propriile sale cuvinte ceea ce am afirmat la punctul b). Iată ce scria poetul și prozatorul Cărtărescu la începutul anilor 90 despre ”corifeii” noi ai clasei politice românești în articolul ”Fiziognomie…”, publicat de revista: ”Contrapunct”, nr. 3/1990:

În ultimul timp mă cam deprimă unele supoziţii ale Europei libere, apelurile Doinei Cornea şi, fireşte, în alt plan, comentariile agramate ale câte unui «om de pe stradă», care deja văd în Front o conspiraţie a comuniştilor. (…) Cele ce voi spune, în continuare, vor părea, poate, frivole. Dar a gândi politicul doar în termeni politici mi se pare insuficient. Omul obişnuit nu gândeşte numai aşa. Sau nu doar gândeşte, mai şi simte. Oricum, profit de condiţia mea de «poet» (adică de naiv, în limbajul familiar) ca să spun că îmi plac, îmi sunt simpatici câţiva membri ai actualei conduceri. Fiziognomia e o ştiinţă veche şi cu implicaţii profunde (…). Îmi plac, deci, expresia feţelor şi felul de a fi ale lui Ion Iliescu şi Petre Roman. Intuiţia îmi spune să merg pe mâna lor. Mi-e absolut imposibil să-i bănuiesc de joc dublu, de «comunism camuflat», de sete de putere, de voinţă de dictatură personală, sub o formă sau alta. Nu-i greu să-ţi dai seama că sunt extrem de inteligenţi şi că au o competenţă politică indiscutabilă. Petre Roman (a cărui expresie îmi aduce, uneori, vag, aminte de cea a lui N. Manolescu) a ieşit excelent din clenciul atent şi viclean construit al televiziunii franceze. Despre Ion Iliescu auzisem deja de câţiva ani tot felul de legende. Mi-e neclar prin ce mecanism a ajuns în locul unde se află acum, dar mi se pare omul cel mai potrivit.” Arc peste timp, probând o evoluție sinusoidală (era cât pe ce să scriu solenoidală) ce exprimă trecerea de la naivitatea juvenilă din 1990 la maturitatea experimentată din anul de grație 2018, an în care Mircea Cărtărescu afirmă, la fel de tranșant și fără să clipească vreun pic: ”Din 1950, n-am avut o clasă politică mai abisală-n prostia ei”. Mircea Cărtărescu devine, în sfârșit critic față de actuala putere, continuatoarea directă a celei cocoțată în copacul politicii românești în anul 1990: ”În ce priveşte peisajul politic actual, scriitorul crede că din anii ’50 încoace România n-a mai trăit ceva similar şi că, „dacă prostia ar durea, parlamentul ar deveni un cor măreţ, wagnerian, care ţi-ar zbârli părul de pe braţe“. (am citat din introducerea la interviul luat de Daniel Tronaru și publicat de ziarul ”Adevărul” la data de 1 iunie 2018). (vezi https://adevarul.ro/cultura/carti/interviu-mircea-cartarescuscriitor-la-moment-dat-avut-fel-epifanie-1_5b0fc429df52022f75a0f1ab/index.html). Această apreciere tranșantă vine la doar un an după ce scriitorul declarase aceluiași Daniel Tronaru că ”N-am nicio dorință de a fi un ”guru național” priceput la toate” (iulie 2017) (vezi https://adevarul.ro/cultura/carti/interviu-mirceacartarescu-scriitor-n-am-nicio-dorinta-de-a-guru-national-priceput-toate-1_595f973c5ab6550cb8e3379f/index.html). În interviul acordat ziaristului de la ”Adevărul” pe tema lansării volumului său ”Peisaj după istorie” scriitorul se detașează, oarecum, de neinspiratele sale analize politico-ideologice: ”nu există în „Peisaj după isterie“ articole politice, nici ideologice. Nu e vorba despre o carte angajată în acest sens. Am scris destule astfel de articole, dar nu le-am inclus aici şi nici nu simt vreo nevoie de-a le publica vreodată. În definitiv, trebuie omul să aibă şi ceva postume”. În încheierea acestei introduceri la dialogul de la Dilema veche amintesc doar că după ce a fost fan FSN (Ion Iliescu și Petre Roman), Cărtărescu a devenit fan Băsescu, apoi fan USR (dezamăgit și de acest pseudopartid). Concluzia mea este că scriitorul poate și uneori trebuie să se pronunțe în treburile Cetății, dar mocirla noastră politică și (non)ideologică mânjește urât de tot pe orice individ care are naivitatea să se apropie de ea.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Mutaţii ideologico-politice majore ale mutanţilor partidici minori din mioriticul meleag


O scrisoare găsită la 1 aprilie 2013

Mutaţii ideologico-politice majore ale mutanţilor partidici minori din mioriticul meleag

Istorie recentă. Beatificaţi de atâta putere delegată şi propagată direct de şi dinspre popor, politicaştrii manolici români aflați temporar la conducerea țării își propun să reconstruiască și să redefinească molohul uselist. Ei vor să unifice monopolul naţionalismului (de la național-liberali – PNL) cu monopolul socialismului (de la social-democraţi – PSD) și cu monopolul conservării trecutului naționalist-socialist ceaușist (de la PC). Noua construcţie politico-manolică stângace va consfinţi şi va proba irefutabil sorgintea şi esenţa bolşevică a feseniştilor comunişti postdecembrişti români cu faţadă umană care populează azi toate partidele patriei.  Se pregătește, astfel, revenirea la partidul-patrie (sau partidul-popor) care a mai fost în România cu aproape un sfert de secol în urmă (PCR). Acesta a fost desfiinţat printr-o eroare dintr-o voită greşeală comisă de cel mai longeviv preşedinte român postdecembrist, oltenițeanul care a blagoslovit execuția național-comunistului N.C., oltean din Scornicești, cu acuza gravă că ”a încălcat mărețele idealuri ale socialismului și comunismului”.

Motivaţie. Deoarece mai multe oligopuluri nu înseamnă un monopol, gânditorii ideologici din primele trei partide cel mai iubite de electorii români veseli şi amanţi de consensuri unanime au hotărât azi, 1 aprilie 2013, să contopească cele două chintesenţe ideologice (naţionalismul şi socialismul) într-una singură, naţional-socialistă. Unirea – deziderat istoric milenar al tuturor românilor din Dacia – se va produce la nivel de esenţa a cincea ideologică, ştiut fiind că esenţele tari se păstrează în sticluţe mici și se consumă in Crescento. Noul născut va fi botezat de cei trei Naşi care uselesc 70 la sută dintre voinţele noastre cele mai populare.

Minuta ședinței de constituire. Primul Naş (Viorel) a zis: eu propun ca uselimea românească, majoritar socialistă, să se numească național-socialistă, noul prunc fiind menit a se numi Partidul Național Socialist Român. Motivaţie: primul cuvânt din denumirea unui partid devoalează adevărata esenţă a acelei organizaţii. Aşadar, partidul numit Social Democrat pune socialismul pe primul loc între priorităţi. Al doilea Naş (în ordinea micimii) (Crinel) a zis: eu propun ca noua amestecătură uselistă, mult și înalt naţionalistă, să se denumească Partidul Naţional Socialist Român. Motivaţie: primul cuvânt din denumirea unui partid devoalează adevărata esenţă a acelei organizaţii. Aşadar, partidul Naţional Liberal pune naţionalismul pe primul loc între priorităţi. Al treilea Naş (Felix cel Ferice) a zis: eu propun ca amalgamul naţional-socialist să nu mai fie contaminat de alte cuvinte, noi conservatorii români rezervându-ne rolul de conservant al noului ghiveci politic rezultat prin reîncălzirea la foc mic a partidului unic care a mai fost. Motivaţie: primul cuvânt din denumirea unui partid devoalează adevărata esenţă a acelei organizaţii. Aşadar, partidul Conservator pune pe primul loc între priorităţi conservarea partidului care a fost înainte de tămbălăul din decembrie (PCR) şi care va mai fi pentru încă multă vreme (partidul și tămbălăul). Consider că numele de Partidul Naţional-Socialist este unul foarte potrivit pentru aceste vremuri foarte tulburi şi foarte interbelice. Mai ales că numele acesta are un înaintaş  european admirabil, care a jucat – tot  pe partea stângă – la echipa Nibelungilor saxoni. Din păcate, naşul lor – cel cu mustața pătrată – a întinat măreţele idealuri ale naţional-socialismului, drept pentru care frații și urmaşii lor ideologici răsăriteni au fost nevoiţi sa-şi schimbe numele, zicându-şi – simplu și firesc – comunişti. În concluzie, eu fiind Naşul cel mai matur şi mai conservator dintre voi, voi vota cum am propus eu. Ca să nu mai fie discuţii! În încheiere, vă rog să se consemneze în minută că partidul nostru național-socialist nu va fi pe deplin victorios fără vadimiştii lui Tudor şi fără gigeii lui Becali. Să ne gândim și la diaconescianul Partid al Poporului la modul cel mai serios. Dacă nu-l luăm noi, se va topi în partidul Mișcarea populară.  Va trebui sa-i convocaţi și pe ei, de urgenţă, pentru a serba, cu toţii împreună, naşterea celui mai mare partid din întreaga istorie a dacilor, un partid mai mare decât întregul din care face parte. Sigla partidului nostru național-socialist va trebui să renunțe la însemnele binecunoscute, respectiv la trandafirii roșii socialiști (PSD), la săgeata galbenă național-liberală agresiv îndreptată înspre dreapta și împotriva Dreptei (PNL) și la balanța albastră conservatoare (PC), deși tare ne-ar fi plăcut ca lumea să confunde culorile alianței noastre cu cele ale tricolorului românesc. Prin urmare, propun ca sigla național-socialiștilor români să fie o balanță albastră dezechilibrată, cu o Viorea roș-violetă în talgerul ascendent și cu un Crin galben ofilit în talgerul descendent. Prin apelul la două flori binecunoscute sperăm să atragem în partidul unic și pe verzii ecologiști dar și pe maghiarii români cu al lor nufăr imaculat. Poporul român, în imensa sa înțelepciune, va putea supranumi național-socialismul românesc drept Partida Florilor (viorea, crin, nufăr etc.) cu posibilitatea ca și alte flori îndrăgite de românii verzi să intre în această partidă etno-botanico-ideologică.

Aceasta este minuta şedinţei constitutive a celui mai mare partid românesc – Partidul Naţional-Socialist, minută semnată de cei trei năşei-ciobănei care pasc/ păstoresc trei turme de miei (mioare & cârlani). Orice asemănare cu nazional-socialismul german (nazism) nu este deloc întâmplătoare, mica deosebire ţinând doar de specificul naţional al limbii germane. Semnatarii se angajează să nu recunoască în veci şi-n pururi această evidentă asemănare, conform modelului: „Himler zice: nu-s fascist, Goebles zice: nu-s nazist, iar din groapă, suflet trist, Hitler zice: nu sunt hitlerist!”.

Minută încheiată azi, 1 aprilie 2013.

P:S 1: Apropo, n-ar fi bine ca ziua aceasta, de 1 aprilie,  să fie, de azi încolo, Ziua naţional-socialistă a poporului român veşnic vesel şi ferice?

P.S. 2: Din cauza diferențelor de fus orar acest articol va apărea pe blogul www.liviudrugus.ro la data de 31 martie 2013.

P.S. 3: Nume care nu s-au scris dar care au un cuvânt greu de spus în viitorul politic al național-socialismului românesc: Ion Iliescu, Victor Viorel Ponta, George Crin Laurențiu Antonescu, Dan Voiculescu, Dan Diaconescu, Vadim Tudor, Gigi Becali, Kelemen Hunor.

P.S. 4: Acest pamflet nu vine dintr-o stare de vis, ci previne un posibil coșmar.

Pentru conformitate: Liviu Drugus