liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Victor Ieronim Stoichiță

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 564. Marți 17 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (20)


Victor Ieronim Stoichiță (n. 1949), critic și istoric de artă român (https://ro.wikipedia.org/wiki/Victor_Ieronim_Stoichi%C8%9B%C4%83) predă istoria artei la Universitatea din Friburg, Elveția (și nu Freiburg, cum este grafiat în textul din cartea ”Vorba rămîne”). A plecat din România în 1982. Mai multe despre personalitatea invitatului la Divan (martie, 2007) găsiți la: https://www.cotidianul.ro/victor-ieronim-stoichita-si-iubirea-sa-pentru-bucuresti/ . Un foarte interesant interviu (inclusiv audio-video!) se găsește la: http://www.contributors.ro/cultura/interviu-cu-victor-ieronim-stoichita-%E2%80%9Ecinematograful-este-o-arta-foarte-bizara-sunt-niste-umbre-care-se-plimba-pe-o-panza-%E2%80%9D/ Enunțurile profesorului Stoichiță pot fi puncte de reper pentru obținerea unui anumit mod de receptare a artei într-o perioadă când criteriile de evaluare sunt nu doar foarte multe dar și foarte amestecate (postmodernismul a lăsat și aici urme adânci). Iată câteva dintre ele:

Artele frumoase nu mai sînt arte frumoase de mult timp. E greu să stabilim exact cînd au încetat artele frumoase să fie așa. Probabil chiar cu avangardele istorice, aș spune începînd cu cubismul, noțiunea s-a diluat total. Din punctul de vedere al istoriei artei, nu neapărat urîtul, cît un alt sens al formei, o altă sensibilitate formală, care nu merge în sensul frumosului ideal, se impune la începutul secolului al XX-lea, într-un mod foarte clar. Cît despre urîtul în viața cotidiană aici lucrurile sînt ceva mai complicate. Viața e așa. Și frumoasă și urîtă. Estetizarea vieții poate fi o problemă aparte. Să ne ferim să o urîțim prea tare. Dacă putem, să o înfrumusețăm. Nu numai estetic, dar și în sens moral. Asta ar fi bine.” (p. 221).  Acest credo ar putea fi suficient pentru o introducere (frumoasă!) în istoria artei. Din acest credo eu extrag și ideea, dragă mie, a identității de esență a eticului cu esteticul. N-ar fi rău ca totul să fie frumos!

Criteriile estetice sînt și au fost întotdeauna fluctuante la nivelul vieții cotidiene. Ne îmbrăcăm azi cum nu ne-am fi îmbrăcat în niciun caz acum zece ani.” (p. 221)

Urîtul are chiar criterii estetice diferite” (p. 222)

După părerea mea, consumul nu este opus frumosului. Consumul se opune, mai degrabă, adevăratei valori. Adevărata valoare nu se consumă printr-o simplă, o primă receptare. O adevărată valoare se consumă, se reconsumă, se reînnoiește, deci receptarea e perpetuă și fiecare generație are plăcerea și avantajul de a contempla un tablou datorat unui mare maestru.” (p. 223)

”… o imagine este și ea o ”făcătură”, cum e orice text. Cînd e vorba de un text care trebuie ”desfăcut” pentru a-i putea percepe ”făcătura”, pătrunzîndu-i prin aceasta înțelesul. E un întreg demers care, pentru cultura noastră, pare mai ușor de acceptat în cazul textului, dar care pune încă probleme în momentul în care se abordează imaginea. Motivul e acela că imaginea este încărcată, în cultura noastră, încă de această aură metafizică a închisului ochilor și a desfătării dincolo de înțelegere. Nu am nici o îndoială că adevărata desfătare vine abia prin înțelegere.” (pp. 225-226)

Trupul se manifestă în epidermă, în suprafața corpului, în suprafața reprezentării, într-o statuie, într-un tablou, dar asta nu înseamnă că trupul este epidermă. A-i sonda profunzimea nu-i nicicum operă de anatomist, ci una de filozof, căci la urma urmei, dincolo de piele, chiar dincolo de ”carne”, se află cu totul altceva: sufletul. Nu se poate face o istorie a cărnii fără a face într-un fel sau altul, istoria sufletului. Dar vă dați seama, desigur, ce imensă sfidare se ascunde în acest demers.” (p. 229)

În finalul dialogului (mult mai interesant decât am reușit eu să reliefez prin câteva extrase) Andrei Pleșu îl întreabă pe profesorul și istoricul artei româno-elvețian de ce a rămas la ”Freiburg” cu răspunsul: ”Mă simt bine la Freiburg. Îmi place Elveția” (p. 133). Acum este mai mult decât clar că nu este vorba despre orașul german Freiburg, ci de orașul elvețian Fribourg. Iată și explicația oferită de Wikipedia: https://ro.wikipedia.org/wiki/Freiburg_im_BreisgauFreiburg im Breisgauaudio (ajutor·info), prescurtat Freiburg i. Br., numit colocvial Freiburg) este un oraș din landul Baden-Württemberg, Germania, în regiunea Breisgau, la marginea vestică a părții de sud a munților Pădurea Neagră. A nu se confunda cu regiunea administrativă germană Freiburg, și nici cu cantonul Freiburg cu capitala sa Fribourg (sau, în germană, Freiburg im Üechtland) din Elveția).     (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 547. Sâmbătă 30 iunie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (3)


Fără pretenția de a fi făcut o selecție riguroasă a celor mai strălucite minți românești ale ”acestor complicate vremuri”, antologatorul Mircea Vasilescu a avut, probabil, în minte, un set de criterii de selecție. Totuși lista celor 21 de participanți la cele 20 de ”interogatorii bine temperate” poate stârni legitime întrebări: De ce (doar) ei și nu (și) alții? De ce nu toate ”interogatoriile” care au avut loc pe divan? De ce doar trei feminine dintr-un total de 21 (cca 14%) sunt invitate pe divan? De ce doar ”telectuali dă Capitală” (excepții: britanicul Deletant, elvețienii români Victor Ieronim Stoichiță și Ion Vianu, și nord-americanii români Matei Călinescu, Aurelian Crăiuțu și Vladimir Tismăneanu)? De ce numai ”maturi” de la 50 de ani în sus, majoritatea având peste 70 de ani (unii dintre ei fiind acum decedați)? Pe când o listă cu tineri valoroși de maximum 35-40 de ani care să contureze o brumă de speranță pentru viitorul României? De ce s-au oprit divanurile ad-hoc în anul de grație 2012? De ce nu au fost invitați mai mulți intelectuali de stânga (majoritatea fiind dreptaci sau extremiști de centru după celebra expresie a lui Radu Cosașu, exceptându-l pe Mircea Cărtărescu care în 1990 își declara iubirea nețărmurită față de alesul Ion Iliescu și tovarășul său de partid socialist Petre Roman, pentru ca ulterior să devină un admirator al președintelui Băsescu, urmând să aflăm în viitor care sunt/ au fost feblețurile ideologice ale profesorului și scriitorului Cărtărescu).

Pe prima copertă a cărții este ”afișată” lista celor 21 de împricinați/ invitați. Pentru a avea o posibilă imagine de ansamblu asupra criteriilor de selecție, iată lista (strict alfabetică) a inteligențelor/ invitaților chemate/ chemați la taifas turcesc: Lucian Boia, Matei Călinescu, Mircea Cărtărescu, Andrei Cornea, Aurelian Crăiuțu, Dennis Deletant, Neagu Djuvara, Luminița Gheorghiu, Toni Grecu, Monica Macovei, Alexandru Paleologu, Horia Roman Patapievici, Andrei Pleșu, Cristi Puiu, Antoaneta Ralian, Victor Ieronim Stoichiță, Mihai Șora, Vladimir Tismăneanu, Alexandru Tocilescu, Mihai-Răzvan Ungureanu și Ion Vianu. Precizez că rostul acestor cvasipseudomicrorecenzii care vor urma este acela de a extrage acele puncte de vedere și formulări mai insolite, mai semnificative și mai utile din punctul de vedere al înțelegerii ”pe ce lume trăim” și care care mai este ”regimul armelor și munițiilor”.     (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!