liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Denis Deletant

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 562. Duminică 15 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (18)


Sub titlul ”Istoria României este compusă din mai multe straturi de tristețe” apare în Dilema veche nr 145/ 2006 dialogul cu umanistul istoric Denis Deletant (n. 1946), (http://www.lapunkt.ro/2014/12/dennis-deletant-si-romania/) un englez trăitor pentru destul timp în România pentru a o putea cunoaște și a se pronunța pertinent în privința problemelor cu care s-a confruntat și se (mai) confruntă.

”… m-au intrigat întotdeauna România și prezența ei în acest spațiu geografic” (p. 190)

”Prin vara lui 1989, m-a chemat Ion Rațiu care mi-a spus că aflase că a fost trimisă o echipă să-l omoare și mi-a spus că în același mesaj s-a transmis că, deși eu nu sînt o țintă a ”echipei morții”, eram numărul 7 pe lista Securității” (p. 193)

Despre pregătirea ”Revoluției române” de către ”organe” Denis Deletant vorbește ca și cum nu ar ști că acei membri ai aparatului de securitate și miliție care îl înjurau pe Ceaușescu o făceau cu voie de la superiorii lor (dacă nu cumva chiar cu ordin). La modul cum se făceau supravegherile în România deceniului nouă era imposibil ca aceste acte de nesubordonare să rămână nedescoperite și nepedepsite. Deci erau bine organizate și ”îngropate” în hârtii. Iată două cazuri pe care D.D. le povestește cu o candoare copilărească: a) la întoarcerea dintr-o excursie în Maramureș mașina prietenului care organizase excursia este oprită de un milițian (D.D. a fost sfătuit să tacă pentru a nu se deconspira că este cetățean străin). Acesta (milițianul) a motivat rugămintea de a fi luat cu mașina pentru că terminase cota de benzină… Apoi, tot drumul l-a înjurat pe Ceaușescu… b) vizita la dl Coposu este de antologie. Coposu era vizitat de un colonel de securitate care îi spunea lui Coposu cum este supravegheat. Apoi, reprezentatul de la Academia de Științe Sociale și Politice îi transmitea lui D.D. ce aflase de la securistul care îl urmărea, pentru ca apoi să-l avertizase că va fi percheziționat la plecarea din țară. Așa s-a și întâmplat, dar maiorul care l-a controlat i-a spus: ”Bine, scoateți dumneavoastră din geantă niște hîrtii, indiferent ce, ca să am ce să raportez...” (p. 195).

Prelungirea modului în care a fost pregătită ”Revoluția română” de către securitate se regăsește și în modul în care sunt gestionate informațiile din dosarele transferate (desigur, doar o parte, nu și cele legate de pregătirea loviturii de stat) către CNSAS. Într-adevăr, dacă ar fi existat o revoluție adevărată, cu înlăturarea completă a clasei politice creată de dictatură, lustrația era ceva firesc și necesar. Iată constatarea tristă a lui D.D., la nivelul anului 2006, despre acest proces: ”Eu sînt pentru un proces de lustrație, dar unul care să se desfășoare în parametrii legii. Este îngrijorător că se scurg tot soiul de informații de la CNSAS privindu-i pe anumiți oameni, fără să se explice contextul în care s-a făcut dosarul respectiv, fără să se explice presiunile și șantajul la care foarte mulți informatori au fost supuși; oamenii se grăbesc să judece fără să țină cont de atmosfera epocii respective. Cred că este foarte important ca românii să-și cunoască propriul trecut.  … Nu e sigur, dar bănuim că s-a distrus foarte mult în timpul Revoluției.” (p. 197)

Demne de apreciat pentru modul contextual cum analizează D.D. realitățile românești de dinainte de 1990: ”… este foarte important să înțelegem contextul acelei epoci, în care unii turnători au fost obligați să informeze, alții au făcut asta de bunăvoie. Trebuie să facem o departajare și să înțelegem contextul. …. Să nu uităm că există o perioadă din 1938 pînă în 1989 în care delațiunea era o practică zilnică.” (p. 198) Apropos de această invitație la distincția dintre turnătorii voluntari și cei constrânși la delațiune îmi amintesc momentul de sinceritate al unui fost ministru (provenit, evident, din eșalonul II al PCR și UTC) care mi-a mărturisit că m-a turnat la securitate pentru oarece abateri de la linie… Mai mult, mi-a povestit cum, având o funcție importantă în UASCR (Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști), o studentă i s-a strecurat în patul de la cămin și i-a șoptit: ”vreau să mă fac spioană!”. Amintesc asta pentru a confirma și susține ideea lui D.D. de a face distincție între cei strânși cu ușa să toarne, și cei care foloseau, printre altele, patul ca să poată apoi turna.

Ca unul care m-am pronunțat în dese rânduri pentru reducerea numărului de ore de istorie din școli atâta timp cât la aceste ore se face, în continuare, propagandă politică și se oferă minciuni pe post de adevăruri (de ex. minciuna cu Revoluția română pregătită și desfășurată de masele largi populare exploatate la sânge de partidul comunist și securitate) nu pot decât să mă bucur să văd un istoric care pune punctul pe i în privința ”științei” istoriei: ”Există însă o istorie selectivă: în momentul în care ai de-a face cu persoane care iau din istorie doar ce le convine, doar ceea ce le corespunde stărilor lor de spirit, e mai rău decît să nu cunoști deloc istoria, pentru că astfel de persoane aduc propriile preconcepții și construiesc o imagine falsă despre trecut. Situația din România e mai dureroasă tocmai datorită istoriei tragice. Istoria României este compusă din multe straturi de tristețe. … Este normal ca oamenii să nu vrea să cunoască aspectele negative ale propriei lor istorii.” (p. 201) Hmm: eu cred că este normal ca oamenii să cunoască întreaga istorie, cu negative și cu pozitive deopotrivă! Peste un număr de rânduri, D.D. pune punctul pe i: ”… în sinea lui, o parte a publicului din România vrea să știe despre aceste evenimente. Dar dacă explicăm contextul, le poate accepta.  …. Pervertirea istoriei s-a făcut în toate țările comuniste.” (p. 202) Ei, aici intervine rolul profesorului de istorie onest și prob. Iar profesorul Denis Deletant este unul dintre aceștia. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 547. Sâmbătă 30 iunie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (3)


Fără pretenția de a fi făcut o selecție riguroasă a celor mai strălucite minți românești ale ”acestor complicate vremuri”, antologatorul Mircea Vasilescu a avut, probabil, în minte, un set de criterii de selecție. Totuși lista celor 21 de participanți la cele 20 de ”interogatorii bine temperate” poate stârni legitime întrebări: De ce (doar) ei și nu (și) alții? De ce nu toate ”interogatoriile” care au avut loc pe divan? De ce doar trei feminine dintr-un total de 21 (cca 14%) sunt invitate pe divan? De ce doar ”telectuali dă Capitală” (excepții: britanicul Deletant, elvețienii români Victor Ieronim Stoichiță și Ion Vianu, și nord-americanii români Matei Călinescu, Aurelian Crăiuțu și Vladimir Tismăneanu)? De ce numai ”maturi” de la 50 de ani în sus, majoritatea având peste 70 de ani (unii dintre ei fiind acum decedați)? Pe când o listă cu tineri valoroși de maximum 35-40 de ani care să contureze o brumă de speranță pentru viitorul României? De ce s-au oprit divanurile ad-hoc în anul de grație 2012? De ce nu au fost invitați mai mulți intelectuali de stânga (majoritatea fiind dreptaci sau extremiști de centru după celebra expresie a lui Radu Cosașu, exceptându-l pe Mircea Cărtărescu care în 1990 își declara iubirea nețărmurită față de alesul Ion Iliescu și tovarășul său de partid socialist Petre Roman, pentru ca ulterior să devină un admirator al președintelui Băsescu, urmând să aflăm în viitor care sunt/ au fost feblețurile ideologice ale profesorului și scriitorului Cărtărescu).

Pe prima copertă a cărții este ”afișată” lista celor 21 de împricinați/ invitați. Pentru a avea o posibilă imagine de ansamblu asupra criteriilor de selecție, iată lista (strict alfabetică) a inteligențelor/ invitaților chemate/ chemați la taifas turcesc: Lucian Boia, Matei Călinescu, Mircea Cărtărescu, Andrei Cornea, Aurelian Crăiuțu, Dennis Deletant, Neagu Djuvara, Luminița Gheorghiu, Toni Grecu, Monica Macovei, Alexandru Paleologu, Horia Roman Patapievici, Andrei Pleșu, Cristi Puiu, Antoaneta Ralian, Victor Ieronim Stoichiță, Mihai Șora, Vladimir Tismăneanu, Alexandru Tocilescu, Mihai-Răzvan Ungureanu și Ion Vianu. Precizez că rostul acestor cvasipseudomicrorecenzii care vor urma este acela de a extrage acele puncte de vedere și formulări mai insolite, mai semnificative și mai utile din punctul de vedere al înțelegerii ”pe ce lume trăim” și care care mai este ”regimul armelor și munițiilor”.     (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 545. Joi 28 iunie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (1)


Cred că pot fi considerat cel mai fervent și frecvent promotor de imagine (pe gratis!) al publicației Dilema Veche condusă de primul prostolog al țării, dl Andrei Pleșu, cel care (pot/ putem spune) are un doctorat în prostologie prin susținerea publică a discursului său de acceptare a onorificului titlu de doctor al Universității Ovidius din Constanța (discurs intitulat ”Despre prostie”). Pentru unii folosirea termenului de ”prostolog” ar putea avea o conotație negativă (probabil pentru că accentul cade pe ”prost”, nu pe ”olog”). Susțin, în continuare, că termenul este cât se poate de pozitiv și de onorant pentru acela care îl primește și îl poartă (oficial sau neoficial). Confuzia de interpretare poate proveni și din faptul că ”prostolog” definește un ”discurs despre prost”, în timp ce eu mi-am permis să ofer termenului în cauză accepțiunea de ”discurs despre prostie”. La rigoare, ”discursul despre prostie” ar trebui să primească numele de ”prostiologie”. Ne aflăm în pline dileme de definire a infinitului spațiu numit ”prostie” și a infinitivului verbului ”a prosti”. (În treacăt fie spus, uneori trebuie să ne prostim pentru a putea prosti pe prostul care vrea să ne prostească).

Dar o nouă dilemă apare la orizont: dacă numim ”prostolog” pe acela care se ocupă de scoaterea în băț a prostiei și a proștilor (rrromânești, dar nu numai), atunci cum îl putem numi pe acela care se ocupă de scoaterea în băț a inteligenței și a inteligenților (după cum vom vedea în continuare, inteligenții luați în cătare de către dilematicii jurnaliști bucureșteni sunt doar vorbitori de limbă română și chiar doar din România, cu excepția notabilă a englezului cunoscător de români, Denis Deletant). Aș fi tentat să numesc preocuparea pentru studiul inteligenței umane cu termenul ”sofologie” (gr. sophos = înțelepciune, de unde și filo-sophos, iubitor de înțelepciune), dar asta duce cu gândul la ”sofisme” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Sofism), termen ce ar trebui să fie unul pozitiv, adică o extremizare a inteligenței, respectiv produsul suprem al înțelepților. În realitate însă este exact invers. Nici ”sofrolog” nu este bun pentru că a fost deja uzurpat de cei care îl restrâng la studiul conștiinței umane. Conchid: suntem atât de inteligenți încât nu am găsit un termen potrivit pentru a desemna studiul inteligenței și al inteligenților.

Depășind faza terminologiilor, intru în subiectul acestui miniserial dedicat ”interogării” unei duzini de inteligenți, oameni de la care ar trebui să învățăm mai mult(e) decât de la ”inteligenții de duzină”, adică de la proști. Sper ca interesul pentru ”emanațiile” sofrologice ale unor persoane considerate foarte inteligente și scoase în văzul lumii pentru a avea și noi posibile modele de urmat să fie unul crescut. Citez un amic care simte mereu nevoia să declare: ”m-am săturat de proști!”. Dintre cei 20 de intervievați, cinci au deținut și demnitatea de ministru (cultură, educație, justiție). Să deducem de aici că dacă ai ajuns ministru ești neapărat inteligent? S-ar părea că nu, dacă mai avem în minte episodul de ieri (544) cu PLM (botezat de ziariști ”Genunche”).

Cele de mai sus se doresc a fi o mică introducere la un demers mai puțin practicat: cvasipseudominirecenzia unui interviu. Dar și ”Divanurile” Dilemei vechi, înregistrate și apoi publicate nu sunt chiar interviuri, ci adevărate interogatorii din partea redactorilor Dilemei vechi. Cu alte cuvinte, la o ”întrupare ciudată” (termenul îi aparține lui Mircea Vasilescu, fost redactor șef al revistei), răspund cu altă ”întrupare ciudată”: cvasipseudominirecenzia (un fel de scurtă recenzare a ideilor principale / vorbelor de duh dintr-un interviu-interogatoriu).

În acest an a apărut, la Editura Adevărul Holding cartea ”Vorba rămîne. Douăzeci de conversații pe Divanul Dilemei vechi” (350 pagini), având ca autor… revista Dilema veche. Antologia și prefața îl au ca autor pe Mircea Vasilescu. Redactorul colectiv a ales pentru descrierea și clasificarea bibliometrică a cărții doar trei dintre cele 20 de nume: Boia, Călinescu și Cărtărescu. O fi bine? O fi rău? În fine, înainte de a încerca să ”povestesc” lumii despre vorbele de duh ale unor oameni considerați inteligenți, în episodul următor voi ”recenza” prefața la acest volum intitulată ”Amintiri în jurul ”Divanului””. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!