liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Alexandru Tocilescu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 550. Marți 3 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (6)


Cel de-al treilea invitat al dialogurilor dilematice pe divanuri democratice, în decembrie 2005, a fost regretatul Alexandru Tocilescu, mare și recunoscut regizor de teatru (https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Tocilescu) – primul regizor român care a primit o stea pe aleea celebrităților. Inteligent și nonconformist, instinctual și debordant de sincer, Tocilescu a făcut din arta regizorală un mod de exprimare a ceea ce vor și ceea ce nu vor oamenii să vadă, dar care ar fi trebuit văzut. Ludicul, ironicul și sarcasticul om de creație a fost dublat de un spirit vizionar, dar și de o preocupare permanentă de cunoaștere și de înțelegere (critică) a trecutului recent. Titlul ales pentru acest interviu este, și el, unul jucăuș (extras din răspunsurile regizorului) și menit să șocheze: ”Totdeauna m-am gîndit că am prea multe drepturi” (pp. 43-58). Din prima parte a dialogului dintre regizor și membrii redacției ”Dilema veche” cititorul descoperă un om ferm, aparent rigid, dar sensibil la nuanțe și schimbări de tonalitate: ”nu m-a speriat nici Securitatea, nu m-a speriat nici Ceaușescu. Nu mi-a fost frică” (p. 45).  Spectacolul montat de el, ”O zi din viața lui Ceaușescu” a stârnit controverse, critici, mult râs și… un proces cu (cavsieternul) Paul Everac, director general la TVR între anii 1993-1994. Piesa a apărut în 1994-1995, pe un text de Denis Dinulescu, la comanda regizorului. Amintirile despre ”iepoca” Ceaușescu erau prea calde, și oamenii erau prea … aceeași pentru ca să nu apară… refuzuri la propunerea de a fi montată și jucată o piesă cu un conținut politic anticeaușist și antidictatorial clar. Probabil, principiul de la care a pornit regizorul în demersul său a fost ”Să ne despărțim de trecut râzând”, dar trecutul era încă foarte prezent în sălile teatrelor și în instituții pentru ca lucrurile să poată merge firesc. Interesant este că pe vremea aceea Andrei Pleșu era ministru al Culturii. Despre despărțirea de trecut, regizorul face o paralelă între cum s-au eliberat germanii de Hitler și cum ne-am despărțit noi de Ceaușescu (regizorul având și cetățenia germană, locuind în Germania un timp): ”Am trăit atâția ani în Germania și tineretul nu era obsedat de Hitler deloc. Ba chiar cînd îi apuca, se rădeau în cap, își puneau șireturi albe, tricouri albe și o făceau pe rasiștii” (p. 46). Cine dorește să facă o comparație/ paralelă între aceste manifestații și cămășile albe ale mitingiștilor pesediști ai lui Dragnea este chiar invitat să o facă. Dar Tocilescu vorbea despre un trecut german vechi de jumătate de secol, iar trecutul ceaușist nu avea, pe atunci, decât câțiva anișori… Interesant este că nemții nu au manifestat un interes imediat față de un regizor valoros, un străin venit la ei acasă: ”Pînă în 1993 am tot încercat să fac ceva, dar nu a interesat pe nimeni. Și e perfect normal să nu intereseze. Nu aveau de ce să-și dorească să-și dezvolte cultura cu ajutorul meu” (p. 47) conchide ironic regizorul. Rezistența la a-l biciui pe Ceaușescu postmortem avea însă și o explicație, una formulată de Mircea Vasilescu: ”trecutul nostru recent nu-i chiar mort, personajele și ideologia lui încă mai bîntuie” (p. 49). Dacă acest trecut încă nu este mort nici astăzi, ba chiar tinde să fie resuscitat prin autoritarismul pseudojustițiar de tip iliberal al ideologilor partidului care vrea să se eternizeze la guvernare, atunci nu trebuie să ne mirăm că la doar doi ani de la dispariția URSS și a hegemoniei bolșevice rezistența la schimbare era foarte mare. Cu finețea nuanțelor, caracteristică marelui regizor, acesta conchide: ”În felul lui e totuși mort, ”destul de mort”” (p. 49).

Dar cum se manifestă românii atunci când vor să-și manifeste nemulțumirea? Râd, ca și pe vremea ”aialaltă”, cu deosebirea că este posibil să alegi nuanțe de râs. La întrebarea Magdalenei Boiangiu de ce unii spectatori nemulțumiți de ce vedeau pe scenă pur și simplu plecau din sală, dar nu huiduiau, regizorul are ocazia să facă o analiză comparată a psihologiei consumatorului de teatru la noi și în alte colțuri ale Europei: ”La noi nu se huiduie! Nu poți să huidui în costum!… Sigur! Mi-ar plăcea un climat teatral mai violent și mai hotărît. Un public mai hotărît. … În Germania se aplaudă cu religiozitate pentru că a costat scump biletul, în Ungaria se aplaudă sacadat și cu bătăi din picioare, în Franța se aplaudă orice căcat cu condiția să fie chiar un căcat.” (pp. 50-51).

Discuția a continuat pe tema potențialului conflict despre un text prost și o regie bună, concluzia regizorului, bazată pe propria sa experiență, fiind aceea că ”nu există text pe care să nu-l pot scoate la liman într-un fel” (p. 51).

Albanez după bunicul său, nu se sfiește să poarte o amuletă în memoria acestuia, după cum nu a pierdut nici ocazia de a lăuda genialitatea poetului aromân Gellu Naum. Alegând să nu facă paradă de patriotisme ieftine, regizorul declară că ”Întotdeauna m-am simțit european și atât. Nici balcanic (cum sînt după sînge), nici român (cum sînt după buletin), nici neamț (cum sînt după pașaport). M-am simțit un european în Europa. … Dar n-am spus vreodată că sînt portughez , ca nu cumva să se creadă că sînt român.  … Dar vreau să spun că în aceeași măsură în care mă simt european mă simt și japonez. Receptez cultura japoneză într-un mod extrem de natural” (p. 53-54).

Inevitabil, spre sfârșitul taifasului, apare, printre altele, și întrebarea: ”Cum stăm cu teatrul? Stăm bine?” (Andrei Pleșu). Răspunsul maestrului merită reținut și gândit: ”Da. Eu cred că da. Am observat că au început să apară iar piesele rusești. De astea cu fuck, cu porcării, s-a săturat lumea… S-au terminat. E vărsat de vînt. Dacă te scarpini lasă urme. Lumea se duce la piesa rusească care este baza teatrului frumos. Și la noi rimează: la noi, teatrul rusesc, cînd se face, se face foarte bine. Și actorii simt nevoia să joace personaje adevărate. În plus problemele tineretului american nu sînt și ale noastre.  … noi am inventat Teatrul absurd. Eu sînt foarte fericit de abundența de telenovele românești, pentru că va duce la un plictis urgent. Ele vor ieși din modă rapid. Publicul telenovelei apare din lipsa unor propuneri culturale reale, bune, interesante pentru toată lumea, care să nu fie la nivelul ăsta.” (p. 56).

Inevitabil, discuția trebuia să conțină și ceva despre regizorul Alexandru Tocilescu însuși, despre al său modus operandi, adică despre specificul creării unui spectacol marca Tocilescu. Iată o bijuterie de răspuns: ”Au fost zile de repetiții cînd ce am făcut între noi a fost atît de bine încît m-am gîndit că vin să vadă spectacolul unii care nu merită. … Și la Harms m-am gîndit să scriu pe afiș ”spectacol interzis tuturor”. E ceva care se întîmplă acolo atît de special și de deosebit că nu-ți vine să-l dai; e ca atunci cînd o măriți pe fată. … Regizorul-dictator e o specie scîrboasă. Am văzut regizori făcînd scandal, urlînd la actori, reproșîndu-le pe meserie chestii urîte, într-un fel neplăcut. M-am purtat și mă port întotdeauna cît se poate de gentil. Urli la ăia care sînt departe și trebuie să urli. Scena are ceva în plus în partea stîngă, iar în dreapta e un minus de căldură. În stînga e benefic. Nu știu cum să spun, astea le-am simțit în timp. Îndrăgostiții îi vei trimite întotdeauna în stînga, scena de amor se va juca în jumătatea stîngă. Pe partea cu inima. Jumătatea dreaptă e ceva strîmb, nu iese bine. … Instinctul, pur și simplu, te duce așa. Nu e nevoie să elaborezi ori să gîndești” (p. 57-58).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 547. Sâmbătă 30 iunie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (3)


Fără pretenția de a fi făcut o selecție riguroasă a celor mai strălucite minți românești ale ”acestor complicate vremuri”, antologatorul Mircea Vasilescu a avut, probabil, în minte, un set de criterii de selecție. Totuși lista celor 21 de participanți la cele 20 de ”interogatorii bine temperate” poate stârni legitime întrebări: De ce (doar) ei și nu (și) alții? De ce nu toate ”interogatoriile” care au avut loc pe divan? De ce doar trei feminine dintr-un total de 21 (cca 14%) sunt invitate pe divan? De ce doar ”telectuali dă Capitală” (excepții: britanicul Deletant, elvețienii români Victor Ieronim Stoichiță și Ion Vianu, și nord-americanii români Matei Călinescu, Aurelian Crăiuțu și Vladimir Tismăneanu)? De ce numai ”maturi” de la 50 de ani în sus, majoritatea având peste 70 de ani (unii dintre ei fiind acum decedați)? Pe când o listă cu tineri valoroși de maximum 35-40 de ani care să contureze o brumă de speranță pentru viitorul României? De ce s-au oprit divanurile ad-hoc în anul de grație 2012? De ce nu au fost invitați mai mulți intelectuali de stânga (majoritatea fiind dreptaci sau extremiști de centru după celebra expresie a lui Radu Cosașu, exceptându-l pe Mircea Cărtărescu care în 1990 își declara iubirea nețărmurită față de alesul Ion Iliescu și tovarășul său de partid socialist Petre Roman, pentru ca ulterior să devină un admirator al președintelui Băsescu, urmând să aflăm în viitor care sunt/ au fost feblețurile ideologice ale profesorului și scriitorului Cărtărescu).

Pe prima copertă a cărții este ”afișată” lista celor 21 de împricinați/ invitați. Pentru a avea o posibilă imagine de ansamblu asupra criteriilor de selecție, iată lista (strict alfabetică) a inteligențelor/ invitaților chemate/ chemați la taifas turcesc: Lucian Boia, Matei Călinescu, Mircea Cărtărescu, Andrei Cornea, Aurelian Crăiuțu, Dennis Deletant, Neagu Djuvara, Luminița Gheorghiu, Toni Grecu, Monica Macovei, Alexandru Paleologu, Horia Roman Patapievici, Andrei Pleșu, Cristi Puiu, Antoaneta Ralian, Victor Ieronim Stoichiță, Mihai Șora, Vladimir Tismăneanu, Alexandru Tocilescu, Mihai-Răzvan Ungureanu și Ion Vianu. Precizez că rostul acestor cvasipseudomicrorecenzii care vor urma este acela de a extrage acele puncte de vedere și formulări mai insolite, mai semnificative și mai utile din punctul de vedere al înțelegerii ”pe ce lume trăim” și care care mai este ”regimul armelor și munițiilor”.     (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!