liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Uniunea Scriitorilor

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 525. Sâmbătă 9 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (26)


Statutul de funcționare al CNSAS este unul care lasă desconspirarea la ”cheremul” unei cereri individuale/ sociale concrete. Dacă nu cere nimeni să-ți vadă dosarul, atunci rămâi în incertitudinea călduță în care se scaldă majoritatea celor care au intrat în vizorul Securității (ca ”prieteni” sau ca ”dușmani”). Poetul Liviu Ioan Stoiciu a scris despre imensa sa dezamăgire că numărul scriitorilor care au colaborat cu Securitatea crește necontenit (http://www.liviuioanstoiciu.ro/sunt-foarte-dezamagit-creste-lista-scriitorilor-acuzati-de-catre-cnsas-ca-au-colaborat-cu-securitatea-vreti-bani/  ).

Poeta cercetătoare de la CNSAS a ”evoluat” și ea în atitudinea sa referitoare la poeții colaboratori-urmăriți. Astfel, în cartea sa publicată tot la Editura Junimea intitulată ”O conștiință literară. Mihai Ursachi în documentele Securității” (2016) nu amintește deloc, în substanțiala sa introducere la această voluminoasă carte, despre calitatea lui Mihai Ursachi de colaborator al Securității, ci insistă strict pe cei trei ani de pușcărie politică făcuți de poet și pe urmărirea sa informativă, fiind selectată doar perioada 1972- 1982 (desigur fără să ni se spună de ce sutele de pagini au fost umplute cu Note și Rapoarte din acest deceniu, lăsând complet albe perioade foarte interesante și demne de atenția istoricilor cum ar fi perioada în care a locuit în SUA apoi revenirea sa la Iași, unde nu exclud deloc o colaborare cu ”noile servicii democratice” sub șantajul cu publicarea acordului de colaborare). După cei trei ani de pușcărie, la șapte ani de la ieșire, în 1971, Mihai Ursachi este racolat de Securitate ca informator. Despre acest moment autoarea cărții nu comentează nimic, lasă doar Raportul să vorbească despre racolarea sa și… atât. În următoarea sa carte însă, cea despre Cezar Ivănescu, Ioana Diaconescu găsește o nouă cheie de prezentare: atât Mihai Ursachi cât și Cezar Ivănescu au acceptat colaborarea doar pentru a-și bate joc de securiști și pentru a-i manipula inteligent… Dacă așa stau lucrurile, oare de ce nu ar fi procedat și Marin Sorescu (și foarte mulți alți scriitori) exact la fel? Adică să devină mai întâi colaboratori și apoi să fie urmăriți prin DUI timp de decenii. Eu înclin spre această ipoteză și i-aș sugera doamnei Ioana Diaconescu să mai amâne Dosarul presupusei Mari Revoluții din 14 Decembrie de la Iași (”un fâs” după expresia lui Liviu Antonesei) și să caute documente despre Marin Sorescu în special din anii tinereții, atunci când racolările se fac cu mult mai multă ușurință. Sigur, aceasta se va face cu un comentariu al poetei prin care se va sublinia cum a gândit Sorescu să-i ducă de nas pe securiști semnând un angajament de colaborare cu aceștia. Și încă un lucru care ar merita lămurit de istoriografia perioadei: dacă tot s-au dat publicității documentele securiștilor despre aceste racolări de scriitori, de ce nu se dau publicității măcar câteva note informative semnate de proaspeții colaboratori din anii 70? Să fi dispărut acestea din dosare, sau ar fi dăunat aurei de eroi ai neamului și de salvatori ai literaturii române, aură pe care poeta Ioana Diaconescu cu osârdie o conturează în cărțile semnate de domnia sa.

Revenind la articolul lui Liviu Ioan Stoiciu (LIS) din 7 aprilie 2011, acesta se declară stupefiat de posibilitatea ca poetul Cezar Ivănescu să fi fost colaborator (fiica adoptivă a lui Ivănescu, Clara Aruștei văzuse dosarul și a transmis lumii teribila știre, dar confirmarea n-am avut-o decât abia acum prin cartea Ioanei Diaconescu). Probabil la fel se va declara LIS (stupefiat) și dacă se va găsi și angajamentul semnat de Sorescu și de foarte mulți alți scriitori, deveniți, ulterior, disidenți sau apărători ai regimului. Oare n-ar trebui ca toți șefii de filiale ale Uniunii Scriitorilor să aibă publicate integral dosarele lor (de colaboratori și/ sau de urmăriți). Atunci să te ții surprize, dezamăgiri, contestații și procese interminabile care – sub acoperirea prezumției de nevinovăție – vor exonera de orice responsabilitate pe cei declarați ca fiind colaboratori de către CNSAS. Redau aici un comentariu la articolul lui LIS semnat Octavian Mihăiescu, un comentariu care conturează mai bine portretul/ tabloul cultural al scriitorimii și intelighenței românești (cu compenetele sale de minorități etnice): ”Fara sa fac vreo specualtie cu conotatie oculta, ma mai bate un gând privitor la desconspirarea asta pipetata. Bun, avem toate datele că românii au avut si au vocatie de ciripitori, sunt inventivi mai ales în a face rau aproapelui, iar de li se ofera ocazia sa te fereasca Dumnezeu de un astfel de caracter ajuns „împarat”. Dar din ce am vazut io aici in fostul DDR, nici nemti nu au fost mai breji decât români, cel putin la acest capitol români cu nemti sunt pe aceeasi treapta, ba pe alocuri as zice ca nemti au fost si mai si decât români. Unde bat io; Vad ca minoritatilor nu prea li se gasesc dosarele, doar nemtilor li s-a gasit in acelasi procent cu al românilor, pe când unguri, ovrei, armeni, par avea cel mai redus (procentual vb, pastrând proportiile), de parca acestia au fost fete mari.. sau poate ca acestia fiind sefi,cordonatori sistemului comunsit, este logic sa nu intre in categoria sobolanilor, categorie rezervata doar românilor. Intreb si io asa sa nu mor prost, oare Norman Manea este fata mare la acest capitol? Asta asa ca sa ramânem in ograda scriitorilor ca tot suntem in aleia lor… Iar cum ovrei nu duc lipsa de scriitori nici in ograda româna, la acest capitol sunt superbogati, ca nu degeaba ne zice Hristos feri de scribi, iar Pavel de basmele ovreiesti, stiau ei ce le poate pielea la acest capitol, in fine,cinste lor ca au vâna, ce este al lor este al lor, sunt demn de respect la acest capitol, vb stricit cultural, ca religios le gasim mintenasi ac de cojoc, l-am si bagat, pai se putea altfel…. Ok, scriitorimea româna a fost si ea colbaorationista in procent destuld e mare, dar colegi ovrei , ca sunt multi scriitori ovrei si in Ro, acestia nu au ciripit? Colegi unguri, armeni, ca de nemti auziram, cu astia care-i daraveaua? Nu de alta insa un analist strain poate concluziona ca români astia sunt tare ai dracului de rai, iar celelate neamuri sunt ingeri cazuti in iadul românesc”.

Un caz aparte îl reprezintă și scriitorul Nicolae Breban: CNSAS îi oferă cu generozitate o adeverință de colaborator, iar după trei ani de procese în instanță, acesta obține ”albirea” oficială: n-a fost colaborator! Argumentul a fost acela că Breban a fost urmărit de Securitate și deci nu avea cum să fie și colaborator și urmărit. Dar cărțile Ioanei Diaconescu tocmai asta dezvăluie: că toți colaboratorii au fost și urmăriți (deși, este adevărat, nu toți urmăriții au fost și colaboratori). „Sunt bucuros că după trei ani de zile a fost luată această decizie. Eu am rămas uimit acum trei ani de decizia CNSAS, pentru că eu n-am dat în viaţa mea Securităţii un rând, dimpotrivă, eram urmărit. Mă bucur că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie m-a reabilitat”, a declarat pentru MEDIAFAX, scriitorul Nicolae Breban. (http://www.contemporanul.ro/noutati-editoriale/nicolae-breban-nu-a-fost-colaborator-al-securitatii-a-decis-irevocabil-inalta-curte-de-casatie-si-justitie-iccj.html).  Să fie acest exemplu un motiv pentru CNSAS de a face publice doar dosarul celor decedați (care nu mai au cum să conteste)? Oricum ar fi, CNSAS a reușit să-și atragă multe suspiciuni în legătură cu modul de gestionare a dosarelor și cu ”desconspirarea pipetată” pe care o practică cu consecvență.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 521. Marți 5 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (22)


Voi încheia prezentarea cărții Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu, cel aflat mereu în atenția și în Arhivele Securității, cu interviul acordat de către poet lui Cassian Maria Spiridon, alt poet ieșean, insurgent și el, revoluționar decembrist și – de ceva vreme – liderul scriitorilor ieșeni membri ai Uniunii Scriitorilor. Interviul este foarte binevenit în contextul acestei culegeri de Note și Rapoarte despre ce și cum făceau scriitorii români înainte de 1990, oferind cititorului posibilitatea de a aprecia cum evoluează scriitorii în condiții de libertate de creație și de manifestare artistică.

Ioana Diaconescu îi caracterizase deja pe cei doi poeți care au trăit un timp pe meleaguri ieșene (Mihai Ursachi și Cezar Ivănescu) ca fiind excesivi: ”Cei doi aveau temperamente excesive: unul extrem de placid și celălalt extrem de ardent”. (p. 263). Și încă un comentariu al Ioanei Diaconescu: ”Rănit sufletește, vocal pînă la disperare, cu un temperament aprins, opus diametral celui subtil-cinic al prietenului Mihai Ursachi (care, în fond, lupta pentru aceeași cauză, dar folosind cu totul alte mijloace) adesea gafeur, labil sau violent, drama poetului se derulează între apoteoză și lipsa de speranță” (p. 182). Ei bine, această labilitate nu avea cum să dispară, ea fiind o trăsătură de personalitate și nu una care ținea de societate/ context social. Poate și din curtoazie față de gazda ieșeană (CMS), poetul ”excesiv” intră direct în caracterizări extreme, greu credibile și – pentru cunoscători – nereale. Iată câteva mostre de ”extremism analitic” ivănescian produs în anul de grație 1993: ”În Moldova cred eu, începe să se reorienteze centrul cultural al culturii românești – în Iași în mod special”. (p. 267). Aș fi întrebat, moromețian: ”Pe ce te bazezi, mon cher?”. Cezar Ivănescu își devolează singur motivația și ”sursele” analizei sale: cu o seară înainte petrecuse o seară plăcută la Casa Pogor, moment în care și-a dat seama că ”în Iași există o notabilă cohortă de autori, de spirite în primul rând, de scriitori de mare viitor, de poeți, de critici literari, prozatori, traducători ș.a.m.d. care cred că vor reuși să alcătuiască o nouă generație de scriitori moldoveni și am plăcerea să fac parte – să spunem – dintre veteranii sau dintre cei care au prefigurat rotunjimea acestei generații de scriitori” (p. 267). Nu s-a oferit o explicație a acestei generații spontanee, a anilor 60, afirmată mai consistent ”prin anii 80, cînd veneam la Iași”. Amintește, totuși, principalii reprezentanți (în opinia sa) ai generației ieșene: ”generația noastră ieșeană, rezumată la niște nume: eu, Dan Laurențiu, Mihai Ursachi, Ioanid Romanescu, Cristian Simionescu ș.a., în momentul în care ar fi trebuit să ne afirmăm ca atare, deci, Iașul nu exista din punct de vedere cultural.” Sigur, opiniile depre generații, clase valorice și lideri de generație pot diferi, dar, de dragul comparației amintesc aici că trei dintre poeții citați de intervievat (Cezar Ivănescu, Dan Laurențiu și Mihai Ursachi) sunt clasați de Nicolae Manolescu (În ”Istoria critică a literaturii române”) în Generația 60, alături de Marin Sorescu, Ana Blandiana, Emil Brumaru și (mulți) alții, iar Cristian Simionescu nu este menționat deloc de N. Manolescu. (Amintesc aici că autorul cunoscutei ”Istorii critice...” a anunțat recent o nouă ediție, revizuită, a acestei lucrări). Spre deosebire de Manolescu care nu vede o generație 1970, Cezar Ivănescu o definește și o susține cu exemple. De ce oare? Cred că a decupat această imaginară generație pentru a-și satisface orgoliul de a fi liderul incontestabil al acesteia. Mai mult, ca să fie sigur că este liderul generației sale a inventat generația 1968! (anul debutului său). Merită cunoscută această axiologie poetică ivănesciană: ”Vine apoi ca o prelungire a ”generației Labiș”, generația lui Nichita Stănescu. … Labiș conducea și ducea mai departe marea linie a lirismului moldav, care venea de la Alecsandri, Eminescu, Bacovia – spre lirismul abisal, tragic, profund. Generația lui Nichita, preponderent muntenească ca formație stilistică, a împins poezia românească a anilor 1960 către retorică, către ludic, mai ales. Și din această generație luxuriantă au rămas, de-a lungul timpului, niște nume, alături de Nichita Stănescu: Grigore Hagiu, Cezar Baltag, Ilie Constantin (cu opere foarte inegale). Dintre ei, după Nichita, cel mai mult îmi place Grigore Hagiu, profund, sentimental, de o ținută moldavă (basarabean ca origine). Aici am putea face o subclasă poetică, pînă la generația 1970, generația noastră” (p, 274). CMS se miră la auzul acestei clasificări: ”Generația 1970!”, iar Ivănescu vine cu explicații: ”1970 zice Ulici. Eu zic 1968 – pentru că am debutat în 1968 și sînt liderul generației mele, incontestat, cred. Deci, de ce să nu spun că este generația 1968? (p. 275)”. Lesne de observat că Cezar Ivănescu se autodefinește, mereu, ca lider de generație.

Afirmația sa că, în anii 60, când s-a mutat la București, ”Iașul nu exista din punct de vedere cultural” (p. 268) pare șocantă, dar reverberațiile acestei afirmații se simt în starea actuală a culturii ieșene, tot mai puțin vizibilă pe plan național. În schimb, poetul spera în ”refacerea Moldovei în întregime, cu partea basarabeană de peste Prut și să cunoaștem cu toții o mare înflorire a acestei uriașe provincii culturale românești” (p. 268). (Soția sa era născută în Basarabia).

Mereu nemulțumit de contextele în care a evoluat, și-a definit clar ”Destinul de a fi confruntat tot timpul cu agresiunea haitei împotriva omului singur” (p. 269). Cu alte cuvinte, chiar dacă n-ar fi trăit pe vremea dictaturii comunisto-securiste, destinul său ar fi fost același: mereu singur, mereu agresat, mereu neînțeles. Sintagma înalt apreciativă a prietenului său Marin Preda despre cartea sa ”Rod III” (”O voce de mare poet”) o consideră pe deplin meritată pentru el, dar nu și pentru alții: ”S-a devalorizat, s-a demonetizat complet formula” (p. 273).  Totuși, face o excepție: ”Eu cred că Labiș a fost cel mai mare talent poetic apărut de la Eminescu până astăzi” (p. 274).

Insurgentul și mereu nemulțumitul poet (indiferent de ideologiile dominante și de faptul dacă trăia în dictatură sau democrație) s-a retras, după 1990, atât din Uniunea Scriitorilor cât și din Societatea Scriitorilor Români al cărei președinte era. Pe scurt: un mare poet nu are ce căuta într-o mare Uniune (de scriitori). Percepându-se pe sine ca genial și vârf valoric, orice apartenență administrativă este exclusă prin definiție. Interesant de reținut că poetul considera USR de dinainte de 1989 ca fiind mai acceptabilă decât cea de după schimbarea de regim politic.

În fine, nu poate fi trecută cu vederea lipsa atât din partea intervievatorului cât și din partea intervievatului a oricărei referiri, fie și tangențiale, la faptul că a fost urmărit de Securitate (de menționarea colaborării cu Securitatea nici nu putea fi vorba).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 459. Miercuri 4 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (10)


Cu riscul să-mi supăr/ irit/ plictisesc puținii mei cititori voi reproduce aici textul variantei îmbunătățite a scrisorii redacției ”Scriptor” către subsemnatul pentru a puncta mai ”la obiect” ceea ce cred eu că ar fi trebuit spus/ tăcut din partea redacției revistei sus amintite.

Scriptor Revista <revistascriptor@gmail.com>

To:liviusdrugus@yahoo.com

Mar 9 at 3:00 PM

Stimate domnule Liviu(s) Druguș, am fost înștiințat despre întâmpinarea dumneavoastră de pe blog. Luăm lucrurile în serios. Este vorba despre onoare, demnitate, responsabilitate.

Vom tipări o precizare în SCRIPTOR nr.5-6 (numărul 4-5 a apărut de ziua junimistului Ion Creangă). Am solicitat magistrului Traian DIACONESCU un punct de vedere, un drept la replică! În textul dumneavoastră ați uitat să menționați că revista precizează, între altele:  „Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textelor”. Cunoaștem Legea drepturilor de autor, nu slujim impostura, sancționăm, cât putem, veleitarismul etc.

 

Revista apare prin eforturi redacționale voluntare, Prin proiect, din bugetul primarial, sunt plătite doar hârtia și tipografia… Numerele duble au 144 de pagini, un număr simplu ar avea 72 de pagini! Iașii „Daciei literare”, acum cu o populație de circa jumătate de milion, merită, credem, acest proiect de revistă nouă, susținut, discret, de românii de peste Prut, și nu numai. La CENTENAR naţional, la SEMICENTENAR al editurii JUNIMEA…

 

Răspundem pentru ceea ce facem, zi de zi, noapte de noapte, prin contract managerial, autorităților competente: DNA, AUDIT etc.

 

AUGURI!

Lucian Vasiliu

Editura JUNIMEA, revista SCRIPTOR

Iată răspunsul meu la această scrisoare:

Domnule Lucian Vasiliu,

Am publicat pe blogul meu șase episoade (în total 14 pagini A4, la un rând) ale unui miniserial despre (auto)plagiatul comis de colaboratorul dumneavoastră, profesorul Traian Diaconescu, care, într-un articol de două pagini de revistă, a adus în fața cititorilor un articol plagiat după un articol al lui Dumitru Vela, publicat în revista ”Tribuna”, articolul semnat de T.D. fiind, totodată și un autoplagiat (”conținut duplicat” în terminologia folosită în normele de etica/ integritatea cercetării) el fiind publicat anterior în revista ”Studii eminescologice”.

V-am trimis, spre informare, în format electronic, cele șase episoade pentru a vă convinge de soliditatea afirmațiilor/ acuzațiilor mele. De asemenea, am trimis (pe data de 6 martie 2018) aceleași materiale și Primăriei Iași, Ziarului de Iași, Ministerului Culturii, revistei ”Tribuna”, Uniunii Scriitorilor, Editurii Clusium, revistei România literară precum și unor membri ai Colegiului de onoare (autodezonorat prin acceptarea plagiatului în revista ”Scriptor”). Aproape firesc într-o țară guvernată de interese directe, meschine și de moment, niciunul dintre co-destinatarii sesizării mele nu mi-a răspuns. Faptul că ați binevoit să-mi răspundeți este unul pozitiv și pe care îl apreciez ca atare.

Dezamăgitor, pentru mine, a fost însă modul mai mult decît superficial, formal și neimplicat în care ați formulat acest răspuns. Mă asigurați (pe mine și pe cititorii blogului meu) că ”Luăm lucrurile în serios. Este vorba despre onoare, demnitate, responsabilitate”. Despre ce responsabilitate poate fi vorba atunci când nu numai că nu verificați originalitatea și respectarea criteriilor deontologice ale breslei la articolele primite, dar – și mai grav – atunci cînd vi se semnalează încălcarea flagrantă a acestor criterii/ norme/ cutume deontologice de către un autor nu luați nicio măsură de stopare a oribilului fenomen (furt intelectual, conținut duplicat, citări incorecte etc.). Dimpotrivă, mă asigurați că voi primi replica (cuvenită!) din partea (auto)plagiatorului! Mai mult, în textul scrisorii trimise mie nu pomeniți deloc cuvântul ”plagiat”, ca și cum acesta (plagiatul) nu ar exista sub nicio formă. Nici despre autoplagiat (conținut duplicat) nu pomeniți nimic, ca și cum așa ceva nu s-a întâmplat în revista pe care o conduceți. Aveți însă grijă să mă admonestați că ”În textul dumneavoastră ați uitat să menționați că revista precizează, între altele: „Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textelor”. Cunoaștem Legea drepturilor de autor, nu slujim impostura, sancționăm, cât putem, veleitarismul etc.”. Această ”punere la punct” demonstrează cu nu ați citit cu atențe analiza mea critică sau că nu ați considerat-o demnă de atenție. În episodul 4 al acestui miniserial pe tema plagiatului din revista ”Scriptor” (17 februarie 2018), supărat de faptul că ați acceptat un text agramat, cu pleonasme și construcții ciudate, neromânești, am scris: ”Înțeleg că redacția s-a derobat de orice responsabilitate față de textele primite: ”Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textelor”.  Și atunci cum poate fi luată în serios afirmația dumneavoastră că ”Luăm lucrurile în serios. Este vorba despre onoare, demnitate, responsabilitate.”? În fond, a arunca întreaga responsabilitate asupra calității și originalității unui articol doar asupra autorului înseamnă a lăsa orice plagiator să publice în revistă. Dacă va fi prins e treaba lui: să răspundă! Mă amăgesc cu faptul că veți întări controlul asupra textelor primite și sper ca acesta să fie conținutul și consecința afirmației dvs. din  scrisoarea din 9 martie: ”Vom tipări o precizare în SCRIPTOR nr.5-6”. Sunt sceptic că despre asta ar fi vorba, atunci când citesc, în continuare: ”Am solicitat magistrului Traian DIACONESCU un punct de vedere, un drept la replică!”. Am aproape convingerea că acel drept la replica va fi o ”demonstrare” a faptului că… nici vorbă de plagiat și autoplagiat! Dar nu mai este mult pînă la începutul lunii iunie, așa că voi relua atunci și aici, pe acest blog, dreptul la replică acordat colaboratorului dumneavoastră.

 

Sigur, este democratic și elegant să acorzi dreptul celui acuzat să se apere, dar asta presupune echidistanță și reciprocitate. Mai exact, consider că revista Scriptor ar trebui să facă un anunț despre acuzațiile mele pentru ca cititorul să știe exact la ce m-am referit și ce argumente am folosit. Pînă una alta, ”magistrul Traian Diaconescu”, este din nou publicat de revista Scriptor, în numărul care a apărut chiar de 1 martie, ziua de naștere a junimistului Ion Creangă (nr 3-4/ 2018): (Traian DIACONESCU, SIMBOLISMUL TERMENULUI DIES ÎN POEZIA LUI PRUDENTIUS, pp. 110 – 112).  http://www.editurajunimea.ro/wp-content/uploads/2018/02/Scriptor-nr-3-4-2018.pdf . Probând ”onoare, demnitate și responsabilitate” revista Scriptor se încarcă din nou cu glorie negativă publicând acest (nou?) articol al ”magistrului”, unul care conține cel puțin 30 de erori de scriere și de exprimare (includ aici și trimiterile bibliografice incorecte). Sper ca voluntarii care asigură corectura să verifice textul, să găsească erorile și să se rușineze. Măcar atât. Sper ca ”magistrul” să primească, încă o dată, dreptul de a replica și la această acuzație documentată și evidentă pentru orice cunoscător și iubitor de limbă română.

Al dumneavoastră,

Liviu Druguș

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!