liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Mișcarea Legionară

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 505. Duminică 20 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (6)


Voi comenta volumul Ioanei DiaconescuPoezia ca act de insurgență. Cezar Ivănescu în arhivele Securității”, Ed Junimea, Iași, 2017, 296 pagini. Subiectul este de o delicatețe extremă, riscurile derapajelor hermeneutice fiind și ele însemnate. Mai exact, un subiect sensibil nu poate fi tratat ”la general”, sau folosind expresii aproximative generatoare de noi interpretări posibil deformate, posibil exact în direcția în care s-a gândit (dar n-a scris) autoarea. Voi extrage acele pasaje care ar merita mai multă atenție, fie pentru o viitoare ediție, fie pentru prezentarea, în anii ce vin, a altor dosare de scriitori ”iubiți” de Securitate, sau chiar ”iubitori” de Securitate. Spre exemplu, despre Marin Sorescu nu s-a scris nimic documentat în legătură cu potențiala sa calitate de informator (de care de altfel, a și fost, adesea, acuzat, ca de altfel și Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi). Doar o solicitare expresă în acest sens din partea cercetătorilor de la CNSAS ar putea lămuri cum au stat (de fapt) lucrurile. Tudor Nedelcea (în deja pomenitul articol publicat în ”Lumina” (Pancevo, Serbia) pledează, categoric în favoarea tezei că Marin Sorescu nu a semnat nimic cu instituția represivă, ci a fost mereu-mereu urmărit ”până la sfârșitul vieții sale” (în 1996).  La fel au stat lucrurile și în privința celorlalți doi poeți (prezenți în acest miniserial). Totul a fost OK până când cercetarea documentară a Ioanei Diaconescu și-a spus cuvântul.

După cum calitatea de legionar a lui Noica nu l-a scos pe filosof din rândul intelectualilor de marcă ai României, tot astfel posibila calitate de informator (pentru scurt timp, cu sau fără relevanță pentru viețile colegilor și apropiaților săi) a lui Marin Sorescu nu ar putea șterge cu buretele poezia și dramaturgia sa. Dar adevărul este mai important decât scuzele și explicațiile. Redau aici autoprezentarea cărții lui Sorin Lavric, din 2007, ”Noica și Mișcarea Legionară” (care a primit, în 2009, Premiul ”Titu Maiorescu” al Academiei Române): „Autorul acestei cărți știe că nu e o cale mai sigură de a-ți atrage oprobii din toate direcțiile decât să scrii o carte despre legionari în cuprinsul căreia vrei să încerci, fără prejudecăți și fără polițe secrete de plătit, să dai răspuns unei probleme căreia nimeni până acum nu i-a putut găsi o lămurire potrivită.
Problema cu pricina poate fi înfățișată printr-o suită de trei întrebări:
1. Cum s-a putut ca atâția oameni de o stofa intelectuală incontestabila să intre, cu o dăruire prozelitică amintind de sectele religioase, în rândurile unei mișcari totalitare?
2. Cum s-a putut ca Eliade, Cioran, Noica, Gyr, Aron Cotruș, Horia Stamatu, Sextil Pușcariu, Ion Barbu, Traian Brăileanu, P.P. Panaitescu, Dragoș Protopopescu să scrie despre Corneliu Zelea-Codreanu nu doar pe un ton exaltat, descins parcă din ditirambii antici cuveniți zeilor, dar, amanunt deconcertant, s-o facă fără ca cineva să-i fi silit vreodată?
3. În sfarșit, cum s-a putut ca atâția inși de o calitate umană remarcabilă, atâția ‘băieți buni’, să fi trecut de partea unei mișcari care, judecată cu ochii prezentului, a fost neindoielnic o întruchipare a Răului? Acestor întrebari nu li s-a dat până astăzi un răspuns. În schimb, s-au rostit sentințe, s-au aruncat anateme, s-au compromis prestigii, s-au distrus vieți omenești.
Cartea de față, urmărind felul în care traseul biografic al filozofului Noica a ajuns să se întretaie cu evoluția Mișcării Legionare, încearcă sa dea o lămurire acestei probleme
.”  Am redat in extenso această prezentare pentru că ar fi suficient să punem firescul semn egal între legionarism/ fascism/ nazism și fratele său siamez sovietism/ bolșevism/ comunism pentru a înțelege că dacă eliminăm operele tuturor intelectualililor care au fost ”contaminați” de aceste idei atunci trebuie să scoatem din istoria culturii române moderne o bună parte din ea.

Revin la textul cărții Ioanei Diaconescu. În ”Argument” (pp. 5-8) ni se oferă o nouă mostră de sugerare a faptului că nici vorbă despre dispariția regimului comunist în urma presupusei Marii Revoluții Socialiste din Decembrie, ci dimpotrivă, o consolidare a acestuia (e adevărat, unul cu o față nouă, democratică, umanistă etc.): ”Cezar Ivănescu va rămâne toată viața sub lupa serviciilor secrete comuniste” (p.5). Știind că viața poetului s-a curmat în 2008, iată avem o dezvăluire despre o incredibilă prelungire a vieții serviciilor secrete comuniste (cel puțin) până la această dată. Autoarea vine cu un bemol la afirmația de mai sus și ne comunică, deconcertant, că există documente despre urmărirea lui Cezar Ivănescu de către servicii doar până în anul 1987. Și atunci cum probează cercetătoarea Ioana Diaconescu afirmația că poetul a fost urmărit până în 2008? Am mai emis această ipoteză pe care o repet aici, în context: neaccesul la arhivele Securității, respectiv la dosarele care conțin documente scrise după 1985, dar în special după 1987, are ca posibilă explicație pregătirea loviturii de stat din decembrie 1989, proces în care au fost implicate foarte multe persoane, majoritatea fiind dintre cei aflați azi în funcții de conducere în statul român.

Limbajul ”în proză” nu este chiar la îndemâna poetei Ioana Diaconescu, stilul poetic prea ”metaforic” generând, involuntar desigur, confuzii exact acolo unde avem nevoie de clarități de cristal: ”Racolarea din anii 60 eșuată și scoaterea lui din rețeaua informativă nu-i oprește pe capii Securității să-l mențină în cartoteca generală, având tentative de asemeni (sic!) eșuate (neexprimate) de a-l atrage de partea lor”. A vorbi despre ”o racolare eșuată” înseamnă a avea documente că Cezar Ivănescu nu s-a lăsat racolat și nu a semnat actul de colaborare. Or, în carte este documentat tocmai faptul că a existat calitatea de informator a poetului în perioada 13 decembrie 1961 – 12 ianuarie 1963. Chiar dacă, aproape imediat după racolare, Cezar Ivănescu s-a lăudat (adică s-a desconspirat) cu legătura lui cu ofițerul de securitate și a ridicat semne de întrebare ofițerilor în legătură cu buna sa credință, nu se poate afirma că ”racolarea a eșuat”. Mai mult, dacă racolarea ar fi eșuat nu mai putea avea loc ”scoaterea lui din rețeaua informativă”. În schimb, se poate vorbi despre o colaborare eșuată/ întreruptă între poet și instituția de represiune.

Închei această primă parte a prezentării cărții Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu prin ochii Securității cu (încă) o opinie (ce va putea fi documentată DOAR după cunoașterea ÎNTREGII arhive a Securității cu referire la intelectualii mai importanți ai țării) și anume faptul că ABSOLUT TOȚI intelectualii au fost urmăriți, fie cu DUI (Dosar de Urmărire Informativă), fie în calitatea lor de aflători în cercul unor persoane care aveau DUI, fie pur și simplu pentru a se vedea de ce nu ies prin nimic în evidență sau de ce afișează strident iubire față de partid și conducător. Așadar, o societate totalitară cum a fost dictatura comunistă are în firea și în esența ei supravegherea întregii populații. Chiar cei din nomenclatura de partid erau urmăriți pentru a nu-i lăsa să provoace fisuri sau devieri ”de la linia politică a partidului”. Alcătuirea unui DUI era, cred, un fel de pregătire a unui iminent act de acuzare în urma căruia se puteau da pedepse (nu neapărat în instanță, schimbarea sau pierderea locului de muncă fiind o metodă de ”liniștire” a insurgenților/ rebelilor/ nemulțumiților).  Ca o consecință a acestei ipoteze, clamarea statutului de urmărit de către Securitate – ca un fel de gest eroic și demn de răsplată – devine una superfluă, nerelevantă și chiar jenantă. Rămâne însă de documentat modul cum Securitatea ”pedepsea” sau ”promova” – după caz – pe cei cu care intra în contact (în cazul nostru întreaga intelectualitate română). Dar asta va fi, probabil, peste niște decenii.      (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 414. Duminică 18 februarie 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (5)


Voi încheia aceste episoade dedicate analizei unui biet articol cu pretenții savante/ academice cu partea calitativă, cea referitoare la conținutul ideatic al articolașului în cauză. Pentru aceasta, date fiind formulările eliptice, greoaie și neclare din articol am apelat și la notele bibliografice, doar-doar voi înțelege cât de cât despre ce este vorba acolo. Pe lângă citarea incorectă a textului din Marx, am mai aflat că autorul este un specialist în cultura greco-latină (atenție: nu greco-romană!) autocitându-se cu lucrarea sa din 2009, ”Eminescu și antichitatea greco-latină”, Iași, Editura Feed Back. De asemenea, elementele de elogiere a naționalismului etnocentrist promovat de Eminescu sunt preluate/ inspirate din lucrarea lui D. MurărașuNaționalismul lui Eminescu”, București, Editura ”Bucovina I.E. Torouțiu”, 1932. (În treacăt fie spus, elogierea naționalismului etnocentrist (rasist?) al lui Eminescu se făcea, în lucrarea de mai sus, în anul 1932, la cinci ani de la înființarea Mișcării Legionare în România, formațiune politică aflată în cursa pentru preluarea puterii depline în stat (dictatură). De altfel, ține de o propagandă ieftină și precară poziția actuală a unor partide politice românești care se întrec în a-și etala valențele naționaliste/ etnocentriste, antieuropene și antioccidentale: ”Mândru că sunt român!” (sintagmă la fel de logică/ firească/ normală ca și ”Mândru că sunt alb/ bărbat/ literat/ alfabetizat etc.”, sau: ”da cine-i Europa să ne dicteze nouă ce să facem?” etc. Tentativele recente de subordonare a justiției politicului – la noi, un segment societal prea populat de persoane certate cu legea – sunt nu doar vizibile cu ochiul liber, ci și extrem de periculoase. Pînă la atingerea nivelului de extremism dictatorial atins de legionarism și ceaușism mai sunt doar câțiva pași de făcut).

Câteva cuvinte despre partea calitativă/ conceptuală/ de fond a articolului, mai exact despre câteva sintagme utilizate, cred, incorect, neinspirat și neglijent. Astfel, referindu-se la momentul în care înțeleptul Agrippa este invitat să negocieze conflictul dintre plebei și patricieni, T.D. spune că ”acesta le-a relatat o fabulă” ca și cum fabula cu pricina exista în cultura timpului, iar Agrippa doar le-a ”relatat-o”. În acest caz nu se mai justifică titlul articolului în care se vorbește despre ”fabula lui Menenius Agrippa”. Modul în care este descrisă receptarea fabulei în cauză de către Marx și, respectiv, Eminescu, este – am spus-o deja – unul confuz și fără sens. Autorul articolului nu scapă însă prilejul să califice ”Capitalul” drept o ”capodoperă”. Pentru mine este cel puțin curioasă ”traducerea” dată de Marx acestei celebre fabule, considerând-o drept ”absurdă”, dar mie îmi pare absurdă tocmai interpretarea dată de Marx, una exact pe dos față de sensul vizat de Agrippa. Acolo unde Marx vede izolarea oamenilor, Agrippa vede colaborarea între semeni drept soluție pentru propășire, nicidecum luptă de clasă între patricieni și plebei. Paradoxal, împăciuitorul Agrippa pare mai marxist (în sensul ”pozitiv” dat marxismului, acela de susținător al cooperării dintre proletariatele lumii) decât conflictualul Marx (cel care a promovat lupta de clasă între plebeii proletari și patricienii burghezi).  Doar punctul propriu de vedere al ”savantului”/ autorului ieșean lipsește dintr-un articol care și-ar fi propus, chipurile, să deslușească niște ”tîlcuri” ascunse pe care doar experți ca T.D. le pot sesiza.

Dar care este interpretarea dată de Eminescu acestei fabule? După părerea mea, aceasta este și mai aiuritoare decât interpretarea marxistă. Eminescu vede stomacul drept consumator (exploatator) în loc să-l identifice ca fiind, în primul rând, însuși miezul activității economice productive (nu consumptive). Stomacul produce viață, este adevărat, aproape în aceeași măsură ca și celelalte ”mădulare”/ organe. În fond, scopul vieții este viața însăși, cu bucuriile ei (multe, puține). ”Primum vivere, deinde philosofari” și ”Primum non nocere” – acestea ar fi finalitățile ultime ale oamenilor, iar gama mijloacelor apte să ducă la atingerea acestor finalități este cvasiinfinită.  În ultimă instanță, fabula lui Agrippa este una care frizează relativismul la modul absolut, de unde și gama largă de interpretări posibile. În context, mi se pare foarte adevărată observația lui Ion Călugăru din Jurnalul său (notație făcută la data de 2 ianuarie 1937, în plină ascensiune a naționalismului etnocentrist legionar): ”Omul care nu exploatează și nu este exploatat este – mi se pare – o invenție utopistă, o acțiune care n-are curs și probabil că nici nu va avea”.  (apud Ion Călugăru, Fragmente de jurnal (2) în: Ateneu, martie 208, p. 11).

Eminescu este adeptul lui Fr. List  (1789 – 1846) respectiv al protecționismului național (”naționalismului economic”). Nu cred că T.D. – dacă și-ar fi propus – nu ar fi găsit că esența gândirii economice eminesciene este protecționismul, iar teza ”compensării economice” nu poate fi nicidecum un semn de genialitate și originalitate autohtonă, ci doar o compnentă explicativă a protecționismului. Încet încet, protocronismul reapare, iar ceaușismul pare a deveni tot mai actual… Protecționismul contemporan (urmare și a crizei mondiale din 2008) – urmaș al protecționismului listian – este, azi, la modă în SUA. De ce fac americanii asta? Pentru că pot. Iar alții vor spune că este un model ce merită urmat (inclusiv de noi). Iată însă opinia părintelui protecționismului pe această temă: “Numai în țările care întrunesc toate condițiile, toate mijloacele spirituale și materiale necesare ca să creeze o industrie proprie și să atingă gradul cel  mai înalt de civilizație, de prosperitate și de putere politică – susținea Listpot fi legitime măsurile comercial restrictive…(și) numai până când industria s-a consolidat suficient  pentru a nu se mai teme de concurența străină”.  (apud http://e-incluziune.ro/wp-content/Cursuri/Stiinte_Economice/Cristina_Tanasescu/Doctrine_Economice.pdf ).

Discuția despre care ar putea fi opțiunea optimă pentru România este mai largă și nu-și are locul aici (personal consider că integrarea europenă este o șansă istorică pentru România, șansă pe care unii conducători actuali o vor ratată). Deocamdată mă limitez să scot în discuție publică un mod nociv de a face presă (culturală!), educație și chiar politică/ propagandă în lumea de azi. Ce să înțeleagă tânărul cititor care alocă timp să citească cele două pagini ale articolașului semnat de T.D.? Nu mare lucru, dar nici cele care ar putea fi înțelese, nu vor fi înțelese corect. De exemplu, T.D. vorbește despre politica protecționistă a lui Eminescu: ”Prin acest fapt, Eminescu își justifică politica sa protecționistă”. Dar poetul nu a făcut politică protecționistă, nu a fost decident pentru a avea o anumită politică (protecționistă) de urmat, ci doar a cules și emis idei, (ipo)teze și a făcut pledoarii în favoarea unei atitudini politice sau alta (în cazul de față, el a optat pentru protecționism ca doctrină economică potrivită, credea el, pentru România). Oricum, faptul că Eminescu a avut, totuși, curajul opțiunii doctrinare nu face din el un deschizător de drumuri, un geniu în gândirea economică mondială (cum mai cred protocroniștii naționaliști postceaușiști). Zice/ scrie: T.D. ”Așadar teza compensării economice este fundamentul teoriei sale”. Nu, nu este teoria lui Eminescu, ci  a lui List!

În fine, revin la Note (care nu sunt doar note, ci și trimiteri la surse). Se găsește, chiar la nr. 2 o trimitere la Dumitru Velea cu al său articol ”Fabula lui Menenius Agrippa și amara ei ironie”, publicat în ”Tribuna” nr 323, 16 – 29 februarie 2016. În mod normal, știut fiind că revista ”Tribuna” are întreaga colecție pusă pe net, era recomandabil să fi fost scris și link ul (adresa de internet) a acestui articol. Autorul nu a făcut-o, dar nu aceasta este partea proastă a lucrurilor. Partea proastă este modul meschin, ordinar și potlogăresc în care autorul ieșean Traian Diaconescu își propune să ascundă un plagiat cât casa, unul care ar merita să fie utilizat pe post de studiu de caz în cadrul unor cursuri (post)universitare care ar putea avea loc sub numele/ scopul generic ”Cum descoperim un plagiat?”. Iată fraza ”tampon” pe care T.D. o plasează la începutul articolașului său pe post de scuză/ explicație/ acoperire a furtului intelectual numit (și) plagiat: ”În articolul de mai jos ne ocupăm de valorificarea fabulei lui Menenius Agrippa în opera cu profil economic a lui Eminescu, încercînd să sporim exegeza referitoare la receptarea antichității greco-latine în opera jurnalistică a marelui nostru poet”. Oare cum a sporit T.D. ”exegeza” față de ceea ce a scris Dumitru Velea în articolul său (unul mult mai clar și mai onest, cel puțin în comparație cu plagiatul plin de ”patriotism economic” al ieșeanului ”nostru”)? Simplu! A făcut un rezumat (prost) al articolului din ”Tribuna”, a adăugat câteva fraze elogios patriotarde la adresa marelui poet, a împănat articolul cu pleonasme, sintagme scrise greșit, și… gata articolul! Mare rușine mare! Să copii în proporție de peste 90% articolul unui confrate (structura este copiată în proporție de 100%) și să te semnezi cu nerușinare, eventual obținând și un onorariu dezonorant, iată o mostră de (in)cultură ieșeană muribundă, fetidă și cu iz penal. În mod normal, plagiatul se pedepsește, iar autorul real, Dumitru Vela, poate cere satisfacție. Măcar scuze și recunoaștere și tot ar fi un pas spre asanarea morală a climatului ieșean de furăciune intelectuală și calitate precară a prestațiilor culturale de pe aceste meleaguri. Acum, când știu/ știm că este vorba despre un plagiat transcris sub forma unui rezumat trunchiat și cu adăugare de ”conținut științific” (cum ar fi ”ferment catalitic”, ”nesus formativus”, ”politica protecționistă a lui Eminescu”, toate tartinate cu un protocronism grețos) îmi apar mai de înțeles fracturile logice și greșelile de ortografie din articolul semnat de T.D.! Iată, așadar, un modus operandi clasic: hoțul îl invită pe păgubit la masă, îl laudă, îl trece la Bibliografie și parcă hoția nu se mai simte așa de tare… Mă întreb: are revista ”Scriptor” un tiraj și o căutare atât de mică pe internet încât Dumitru Vela n-a aflat încă?

Cititorul curios să vadă cum arată un plagiat nu are decât să deschidă aceste două link uri la care se află cele două articole în cauză: primul, care trimite la articolul lui Dumitru Velea din Petroșani, publicat exact cu doi ani în urmă de revista ”Tribuna” de la Cluj (febr 2016): https://revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2016/03/323_interior.pdf (vezi pagina 19 din revistă) și cel semnat de profesorul universitar Traian Diaconescu din Iași, publicat în ”Scriptor”, ianuarie – februarie 2018: http://www.editurajunimea.ro/wp-content/uploads/2018/01/SCRIPTOR-1-2-2018.pdf       Să fie ăsta un semn clar că Iașul nostru cel vestit se află, cultural, sub Petroșani? Se pare că da.

Am trăit (prea) mult timp în iluzia că mai avem puțin și devenim un popor european, modern, cult, creativ, demn, serios etc., pentru a constata că suntem, din nou, la începuturi. Pentru că lui T.D. îi place mult Eminescu (asta pentru că poate câștiga ceva bani și oarece faimă de pe urma invocării și studierii lui) îi amintesc ”ilustrului eminescolog” că (și) la el se referea Eminescu atunci cînd scria, în ”Geniu pustiu”: ”Vezi la noi istorici ce nu cunosc istoria, literați ce nu știu a scrie, actori ce nu știu a juca, miniștri ce nu știu a guverna, financiari ce nu știu a calcula, și de aceea atîta hîrtie mîzgălită fără nici un folos…”.

Speram să incit la dialog pe teme de etică și doctrină economică și am încheiat cu o scârbă morală și cu regretul că din impozitele plătite (și) de mine cineva susține și (poate) chiar plătește furăciunea. Incultura și furăciunea sunt surori gemene (ca să nu spun ”frați siamezi”). Sigur, dacă o afirm eu, nu are nici o valoare. Dar a spus-o și preferatul plagiatorului ”eminescolog”, Eminescu: ”lipsa de cultură adevărată e egală cu lipsa de moralitate, căci imoral e cel ce asumă treburi pentru care nu e pregătit”. Drept pentru care închei cu acest mesaj-avertisment (pe care l-am mai folosit o dată pe blogul de față):

Pe un copac dintr-o pădure am citit următorul anunț: ”Dintr-un singur copac se pot face milioane de chibrituri. Un singur chibrit poate distruge milioane de copaci. Feriți pădurea de foc!”. Translat în domeniul culturii/ educației aș putea reformula anunțul de mai sus astfel: ”Un singur profesor poate educa zeci de mii de elevi. Un singur elev needucat sau prost educat poate arunca lumea în aer. Feriți școlile și alte instituții de cultură de impostori!     (final de Intermezzo, dar serialul va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!