liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Tele M

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 503. Vineri 18 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (4)


Cartea Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu în arhivele Securității are o structură interesantă pe care o voi prezenta și comenta imediat. Menționez și eu, ca și autoarea, că aceste cărți dedicate celor doi scriitori (Mihai Ursachi și Cezar Ivănescu) școliți și lansați la Iași, au un ”factor cauzal” în persoana poetului Lucian Vasiliu, în calitatea acestuia de director al Editurii Junimea (piața cere!). Conținutul propriu-zis al cărților dedicate urmăririi celor doi poeți de către Securitate îl reprezintă transcriptul unor documente și rapoarte ale ofițerilor și note informative ale delatorilor (colaboratori, informatori, persoane de sprijin). Sub acest aspect (strict tehnic) această carte putea apărea ca fiind un produs al CNSAS, contribuția autoarei rezumându-se la a face comentarii pe marginea documentelor prezentate, venind cu o sinteză a perioadei la care făceau referire documentele. Sunt utile și notele biografice despre numele care apar în documente. (Nu le contest utilitatea, dar Mr. Google conferă date mai complete despre aceste persoane. În plus, de fapt un minus, unele note biografice sunt ”pieptănate” de unele informații pe care, cel puțin eu, le consider relevante pentru înțelegerea climatului cultural al Iașului din ziua de azi. Două exemple: la numele lui Petru Enache (1934-1987) se scrie doar atât: ”Om politic comunist. Profesia de bază strungar. A fost secretar al CC cu probleme de propagandă.” (p. 253). Dar se eludează cel puțin două fapte relevante pentru economia cărții: faptul că a fost prim secretar al județenei de partid Iași între anii 1979-1980 și că moartea sa violentă a survenit în urma unei altercații verbale cu Elena Ceaușescu. Era un apropiat al lui Ion Iliescu și al lui Ilie Dodea (cei care au contestat clanul Ceaușeștilor și pregăteau preluarea puterii – fapt care a avut loc în 1989). De asemenea, la Virgil Cuțitaru se scrie: ”În perioada 1970-1990 lucrează ca redactor-șef și director al Editurii Junimea din Iași. Debutează publicistic în ”Iașul literar” (1963) și editorial în 1972 la Editura Junimea cu volumul ”Cărți și idei” (p. 217). Din această prezentare deducem că Virgil Cuțitaru a fost un intelectual rafinat al epocii sale. Ar fi fost util pentru cititorul cărții să se menționeze că acesta a fost ofițer de securitate, fiind infiltrat în cenaclurile literare din Iași în scop informativ. Această informație o oferă chiar Ioana Diaconescu în articolul din Convorbiri literare, aprilie 2018, p 159-161, intitulat ”Un alt dosar artă-cultură” (III). ”O supraveghere generală în bune condițiuni”, unde se scrie despre cenaclurile literare din județul Iași: 1. Cenaclul Ion Creangă condus de Rusu Ioan, fost ofițer de securitate; 2. Cenaclul M Eminescu, condus de tov. Cuțitaru Virgil, fost ofițer de securitate;”.  Nu e în intenția mea să scad meritele autoarei în a selecta, a comenta și a oferi note bio(biblio)grafice, dar mă alătur și eu lui Ion Papuc care, în recenzarea/ prezentarea cărții  în Convorbiri literare, intitulată ”Corecțiile Ioanei Diaconescu”, aprilie 2018, p. 136-138, scrie: ”Rămâne neelucidat, totuși, un aspect de maxim interes, volumele cuprind doar o selecție a documentelor de la CNSAS și nu ni se explică deloc cum a fost operată această selecție, în baza căror criterii”. Nu doar criteriile de selecție lipsesc, ci și o notă de prezentare a ÎNTREGULUI dosar Cezar Ivănescu primit de la SRI: câte pagini au fost primite, câte documente și câte note informative conține dosarul în totalitatea lui. Apoi, se putea preciza, în carte, cam câte procente dintre aceste documente au fost redate în carte. În cazul în care selecția a fost făcută din motive de spațiu tipografic (probabil ar fi rezultat o carte prea voluminoasă) restul documentelor puteau fi fotocopiate/ fotografiate și postate pe un website. De asemenea, ar fi fost utile documentele și comentariile din perioada apariției lui Gorbaciov pe scena politică externă, documente care nu putea lipsi dintr-un dosar al unui nemulțumit în căutare de soluții alternative. Din interviul acordat lui Adi Cristi la Tele M Iași s-a înțeles că SRI ul nu oferă tot ceea ce cer cercetătorii, dar – din nou – pentru mai buna înțelegere a stării de fapt erau utile precizări în legătură cu ce s-a cerut și ce (nu) s-a primit.  În episodul următor voi face o prezentare a principalelor informații relevate de inimoasa cercetătoare-poet Ioana Diaconescu.

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 500. Marți 15 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (1).


Foarte probabil titlul (și conținutul) acestui dosar va intriga (mai mult sau mai puțin). De aceea încerc o explicație înainte de a purcede la o sintetizare a câtorva lucrări (articole, cărți) care au ca ”fir roșu” comun lupta ”intelligence”-lui comunist din România cu inteligențele creatoare (scriitori, în cazul de față). Despre nevoia (și speranța) de a avea un autentic intelligence românesc am mai scris pe acest blog. Despre inteligența scriitoricească românească, de asemenea. Ceea ce lipsea era tocmai o descriere a confruntării inteligențelor (adică a eminențelor foarte cenușii) din Securitatea dejistă și ceaușistă, pe de o parte, cu inteligențele (mai mult sau mai puțin verticale, mai mult sau mai puțin consistente, mai mult sau mai puțin permanente) din rândul scriitorilor. Subiectul acestui miniserial mi-a fost sugerat de ”Cronicar”-ul României literare, care a reprodus, recent, un text – fără a-l comenta sau a-l combate – (textul integral, mai jos) din care rezultă că Marin Sorescu (1936 – 1996) a fost urmărit de Securitate până la sfârșitul vieții sale (1996).

 

Din istoria noastră recentă ne amintim că Securitatea (Departamentul Securității Statului) a fost desființat(ă) imediat după lovitura (militară) de stat (reușită) din decembrie 1989 (vezi https://www.sri.ro/), iar SRI ul a fost înființat la 26 martie 1990. (Ideea că lovitura de stat ar fi fost una militară subliniază rolul decisiv al armatei în derularea loviturii de stat, dar eludează adevărații autori ai inițiativei: o parte a nomenclaturii comuniste (atașată de ideile gorbacioviste) condusă de Ion Iliescu și o parte a Securității ceaușiste). În acel moment, gorbaciovismul era încă la putere și influența sa (și a URSS-ului) în zona sa de influență erau chiar în creștere. Ideea așa-numitelor revoluții din est viza resetarea sistemului sovietic pe baze noi (restructurare și transparență) care să-i asigure supraviețuirea și consolidarea (odată cu presupusa încetare a Războiului Rece, după unificarea germană – făcută tot cu acordul/ acceptul Moscovei). În acest context gorbaciovist a apărut la noi SRI ul care trebuia să ajute la consolidarea cuceririlor ”revoluționare” ale maselor largi populare (care s-au hotărât brusc, în decembrie 1989 să lupte împotriva celor care au ”întinat mărețele idealuri ale socialismului și comunismului” – Ion Iliescu 1989 – vezi textul la https://mariusmioc.wordpress.com/2008/12/16/ion-iliescu-au-intinat-numele-partidului-comunist-si-memoria-celor-care-si-au-dat-viata-pentru-cauza-socialismului-in-aceasta-tara-tvr-22-decembrie-1989-video/) și la instaurarea deplină și definitivă a social-democrației leniniste cu adnotări gorbacioviste (actualmente, social democrația noastră fiind una doar populistă, iliberală și tot mai puțin democratică). Ei bine, după ce comparăm afirmația că Securitatea l-a urmărit pe Sorescu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Sorescu) până în 1996, cu informația referitoare la dispariția Securității în 1989 putem avea două concluzii posibile, ambele probabile: a) Securitatea doar și-a schimbat numele, rămânând în fond aceeași instituție de supraveghere a populației în folosul puterii, oricare ar fi aceasta (ceea ce ar explica afirmația că Sorescu ar fi fost urmări de Securitate până în 1996, ea, numita instituție, existând și astăzi); și b) Securitatea a dispărut cu adevărat, dar instituția care l-a urmărit pe Sorescu până în 1996 a fost SRI – ul; c) Sigur, ar exista și varianta că autorul afirmației (Tudor Nedelcea) a comis o impardonabilă eroare, poate scuzabilă, fiind dus cu gândul de a-l asemăna pe Sorescu cu George Orwell (https://ro.wikipedia.org/wiki/George_Orwell) care, și el, a fost urmărit de Intelligence-ul britanic (fiind bănuit de simpatii comuniste) până s-a stins din viață, în ianuarie 1950. Este ironie sau cinism în această apreciere a Cronicar-ului care nu poate scăpa cititorului atent: ”Ce bine că astăzi sinistra instituție nu mai există și că serviciile nu se mai amestecă în activitatea scriitoricească”.

Iată textul complet al lui craioveanului Tudor Nedelcea (http://icsu.ro/wp-content/uploads/2011/04/CV-Nedelcea-Tudor.pdf) și comentariul Cronicar-ului din ”România literară” nr 20-21/ 11 mai 2018, p. 28, la rubrica ”Ochiul magic”: ”În revista LUMINA (1-3/ 2018) care apare la Pancevo, Serbia…. Tudor Nedelcea semnează un text intitulat ”Marin Sorescu și securitatea” în care aflăm amănunte din dosarul de supraveghere ”Soare”, pe care Securitatea i l-a deschis poetului încă din anul 1979. Marin Sorescu, conchide Tudor Nedelcea, a fost în vizorul ecestei sinistre instituții ”până la sfârșitul vieții sale” (L.D.: adică până la 8 decembrie 1996!). Este bulversant să vedem cât de prezentă era Securitatea comunistă în viața scriitorilor și ce nefastă a fost această prezență. … Ce bine că astăzi sinistra instituție nu mai există și că serviciile secrete nu se mai amestecă în activitatea scriitoricească. Vă dați seama, în atâtea situații, de la invitarea ta târguri de carte și traduceri până la imagine favorabilă în presă și obținerea de burse, cât de inegală ar fi competiția între cineva care ar beneficia de un asemenea sprijin invizibil din partea unor forțe oculte și un scriitor care ar concura de unul singur, ajutat doar de înzestrarea sa literară?”.

Dar indiferent de ipoteza luată în calcul rămâne faptul că o revistă (cea mai importantă) a Uniunii Scriitorilor din România (România literară) susține și diseminează ideea că Securitatea mai exista încă în anul 1996, ba l-a și urmărit informativ pe ministrul Culturii în Cabinetul Văcăroiu, scriitorul Marin Sorescu. Dacă Sorescu chiar a fost filat până la sfârșitul vieții înseamnă că în raza de acțiune (filaj) a noii Securități/ SRI am intrat, involuntar, și eu – între mine și poet, la începutul anilor 90 când mergeam încă destul de des prin București, înfiripându-se un fel de prietenie (mai mult la inițiativa poetului, eu neavând nici curajul și nici căderea de a-l curta sau măcar de a-l cunoaște mai îndeaproape). La fel (adică un început de prietenie) s-a întâmplat și cu ”poetul insurgent” moldav Cezar Ivănescu (1941 – 2008) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Cezar_Iv%C4%83nescu), pe care l-am întâlnit la Chișinău, din inițiativa Leonidei Lari (1949-2011) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonida_Lari).  Așadar, fie și din motive sentimentale, fie din motive legate de înțelegerea lumii în care trăim, valul de articole, cărți și emisiuni TV dedicate memoriei celor doi (prin prisma ”colaborării” și luptei lor cu Securitatea) nu m-a lăsat indiferent. Dimpotrivă. Trebuie să precizez că axul central al ”noului” val de dezvăluiri despre scriitori români care au avut de-a face cu rigorile tristei instituții opresive (evident, la comandă politică ceaușistă) îl constituie figura poetei Ioana Diaconescu, realizator Radio România și cercetător în Arhivele Securității. Interviul acordat de Ioana Diaconescu poetului și realizatorului TV Adi Cristi este demn de urmărit tocmai prin punerea celor doi poeți (Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi) într-un tandem care avea/ are ca element comun legătura acestora cu Securitatea (mai întâi în calitate de colaboratori ”cu acte în regulă”, apoi urmăriți cu acribie de ”organe”. Emisiunea lui Adi Cristi de la Tele M Iași o puteți urmări aici:  (https://www.youtube.com/watch?v=uLN0mEYIQyg). Intenționat sau nu, Adi Cristi sugerează, provocator, că Ioana Diaconescu ar proceda, prin demersuile ei publicistice, la ”albirea” dosarelor unor scriitori care au început, la tinerețe, în calitate de colaboratori ai Securității, apoi, ca driblori cu această calitate, pentru a termina cu statutul de antisecuriști și anticomuniști consacrați. După cum se va vedea și din interviul acordat, în 1993, de Cezar Ivănescu scriitorului ieșean Cassian Maria Spiridon, în intervalul post revoluționar/ postdecembrist aprecierea lui Cezar Ivănescu față de scriitorii români și instituțiile acestora (USR, în primul rând) s-a modificat, dar… în sens și mai negativ/ depreciativ. Concluzia: regres realizat în numele progresului, sau, cu alte cuvinte, bine ar fi să nu dăm cioara din mână pe vrabia din par. Dar nu despre nostalgii ale ”bunelor” vremuri ceaușiste vroia C.I. să ne comunice, ci despre o permanență a culturii române: dezbinarea, izolarea, mergeșașaismul, oportunismul, parvenitismul etc. Opinia mea este că nemulțumirile și inechitățile din perioada ceaușistă, cuplate cu libertățile nelimitate postdecembriste au dus la ceea ce avem astăzi: o devalorizare a conceptelor și realităților numite: cultură, scriitor, ierarhie valorică, meritocrație sau responsabilitate editorială și auctorială. Adică, merge și-așa!

Așadar, fără să-mi propun, am reunit în acest episod nu mai puțin de șase poeți contemporani! Despre trei dintre ei, va fi vorba în episoadele următoare, în viziunea unor literați (inclusiv a poetei cercetător Ioana Diaconescu).

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!