liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Soros

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 552. Joi 5 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (8)


Ion Vianu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Vianu) 84 de ani, este medic psihiatru și scriitor (fiul criticului literar Tudor Vianu). Taifasul care l-a avut ca invitat a fost publicat în martie 2006, când acesta avea 72 de ani. Emigrat în 1977 în Elveția, revine în țară după 1989 implicându-se în reformarea sistemului psihiatric din România. În România ceaușistă psihiatria a fost politică de stat (nerecunoscută oficial, ca atare). Magdalena Boiangiu a ținut să lămurească dacă medicii psihiatri de la noi s-au transformat în instrumente docile ale regimului dictatorial. Răspunsul, mereu același: unii da, alții ba. Tot M.B. aduce în discuție faptul că psihiatria politică este o invenție sovietică, mai exact a lui Hrușciov, preluată apoi și de Ceaușescu, la 1 octombrie 1968: ”Numai un nebun poate crede că sistemul socialist s-ar putea prăbuși, dar pentru nebuni avem și cămăși de forță, și alte mijloace mai moderne”. Ion Vianu adaugă că ”la un moment dat a fost o ”invazie” de psihiatri militari și de psihiatri activiști de partid; nu erau neprofesioniști, dar brusca lor implicare era semnificativă” (p. 79). Un exemplu concret poate ajuta pe cei care n-au trăit în comunism să realizeze în ce consta grozăvia sistemului. Astfel un student a afirmat: ”Comunismul este mai rău decât nazismul”. Un ofițer de securitate a adus un student la clinica de psihiatrie pentru a fi declarat nebun, chipurile ca să poată să scape de pușcărie. Ion Vianu l-a examinat, l-a declarat normal și… nu s-a întâmplat nimic. În fond era și un test pentru a vedea dacă medicul psihiatru acceptă să execute o comandă politică sau nu.

Interesante sunt discuțiile despre constatările etnopsihiatriei cu privire la oamenii din anumite zone: ”Omul răsăritean este orientat mai mult spre corpul lui, adică suferă psihologic prin corp. Exprimă printr-un limbaj corporal conflictele lui psihologice. Omul occidental este orientat mai mult spre expresia verbală, spre exteriorizarea lingvistică a unor arhetipuri. Am sintetizat asta într-o formulă … : elvețianul are inconștientul foarte dezvoltat, adică este o persoană mai analitică în exprimarea conținuturilor lui inconștiente   …. dar homo europaeus este, în mare, același” (p. 80). La fel de interesantă, prin ineditul pentru nespecialiști, este că nazismul a utilizat instrumentele psihologiei colective pentru a crea psihoze de masă. ”Ceva asemănător se petrece și cu islamul în momentul ăsta” a subliniat Ion Vianu, adăugând un fapt care poate ajuta la înțelegerea fenomenului terorismului: ”Există psihanaliști musulmani, dintre care unii activează la Paris. Cei din țările arabe sînt specialiști ai dublului discurs” (pp 80-81).

La o întrebare a lui Mircea Vasilescu referitoare la posibile remanențe al dublului limbaj din comunism păstrate și activate acum, în democrație, răspunsul specialistului este unul de-a dreptul îngrijorător: ”Acum suntem în faza în care există căutarea unui ”tată”, episod foarte primejdios pentru democrație. Iar în paralel toți se consideră șefi. Înainte era un singur șef, acum sunt mii de șefi. Deci, în același timp căutăm un șef suprem, dar vrem cu toții să fim șefi și posedăm aroganța șefului.” (p. 82). Iată că acum, la 12 ani de la acest dialog dilematic pe divanul democratic, avem deja un ”Daddy” (tătuc) în persoana lui Dragnea. El mărește salariile și pensiile, el are grijă ca nimeni să nu mai fie condamnat niciodată, niciunde pe nedrept (cum pățește el), el se zbate ca intelectualii plătiți de Soros și alte ”aghenturi străine” să fie țintuiți la stâlpul infamiei, el comandă mitinguri albe (vezi și dialogul cu Alexandru Tocilescu), el decide dacă îl suspendă pe președinte sau nu etc. Mai este vreun dubiu că democrația liberală clamată acum este, în fapt, o autocrație iliberală situată tot mai departe de democrație?

Excepțional mi s-a părut răspunsul specialistului româno-elvețian la întrebarea lui Cristian Ghinea dacă medicul psihiatru Ion Vianu s-a gândit vreodată să se ocupe de cazurile patologice ale persoanelor publice care apar pe micile ecrane: ”Nu sînt cazuri patologice. Anormali sîntem noi cînd îi considerăm parteneri acceptabili în discuția politică, anormal e că ei nu întîlnesc o rezistență proporțională cu umflarea și vidul lor psihic” (p. 84).  Și totuși, delirurile dictatorilor, megalomaniile autocraților de varii motivații, cultul personalității dus peste limitele imaginabilului și bunului simț etc., oare toate aceste sunt cazuri de normalitate?

Foarte bine venită este întrebarea (iar răspunsul este unul demn de atenție) referitoare la evantaiul forțelor politico-partidice de la noi. Întrebarea lui Radu Cosașu suna astfel: ”Astăzi (2006) în Romania, dreapta și stînga nu mai sînt noțiuni de luat în seamă în fața personalizărilor care înlocuiesc partidele. Toată problema se reduce la averi, influență, grupuri de interese...” (p. 87). Iată și răspunsul umanistului Ion Vianu: ”Eu cred că o stîngă puternică ar da naștere și unei drepte mai subtile. La noi stînga e una a afacerilor veroase. O stîngă ideologic fundamentată ar face ca dreapta să se mobilizeze cu argumentele ei cele mai profunde. Cred că azi nu se mai poate defini stînga în funcție de proiectul social. Fiindcă socialismul a la Tony Blair este mult mai la dreapta decît social-democrația de pe vremea lui Bernstein. Însă există o întrebare fundamentală: ce este mai important, care este valoarea supremă – libertatea sau dreptatea? Cei care spun ”dreptate” sînt de stînga, cei care spun ”libertate” sînt de dreapta. Dar eu cred că poți fi și de dreapta și de stînga în același timp. Poți să fii pentru libertate, să dai prioritate libertății, dar să socotești că totuși dreptatea e și ea foarte importantă. E cazul meu” (pp. 87-88).

Revenind la specialitatea de bază, psihiatria, a medicului și scriitorului Ion Vianu, acesta își descrie astfel evoluția sa în nobila profesie: ”Pe măsură ce intram în carieră, mai ales în ultimii ani, am devenit minimalist. Mi-am dat seama că psihiatria nu poate fi cu adevărat bună decît dacă este minimală. Adică intervine foarte puțin. Psihiatrul trebuie să fie printre ceilalți medici cum este autorul de haiku uri printre poeți” (p. 89). Da, așa cred și eu; minimalismul este mult mai bun decât maximalismul! Dar pretutindeni este valabilă maxima ”Est modus in rebus” (”Este o măsură în toate”).     (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 520. Luni 4 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (21)


Încheiam episodul anterior cu o sinteză a ceea ce au sugerat cercetători ai Arhivelor Securității de la instituția numită CNSAS (Ioana Diaconescu included, dar și Simona Modreanu, Tudor Nedelcea și foarte mulți alții): ”răsturnarea clanului Ceaușescu și înlocuirea acestuia cu eșalonul doi al partidului comunist și al Securității biruitoare” nu ar fi fost posibilă în afara acțiunii unor politruci din eșalonul superior al partidului comunist, a unor colaboratori ai Securității, a ofițerilor Securității racolați (și aceștia!) întru bascularea puterii absolute a olteanului din Scornicești, dar și a unor ”nebuni de legat” (adică idealiști pur sânge care nu au suportat umilințele dictaturii așa cum au făcut majoritatea românilor timp de multe decenii și s-au raliat instant celor care au inițiat și executat planul de eliminare fizică a dictatorului). ”Dosarul Revoluției” – aflat, din nou, pe rol – ajută la dezvăluirea și consolidarea acestui adevăr. În mod cât se poate de firesc, Securitatea, (mai exact, o parte a acesteia) în calitatea sa de autor principal al coordonării eforturilor gorbacioviste de schimbare a indezirabilului lider comunist român – obișnuită să acționeze doar din umbră – și-a consolidat victoria și poziția în noile structuri ale puterii postceușiste și postdecembtriste, penetrând și dominând marea majoritate a instituțiilor statului. Mai mult, colegii care erau dedicați trup și suflet ”comandantului suprem” au fost recuperați și au pus, împreună cu securiștii complotiști,  bazele noului serviciu numit SRI. Marele merit al unui serviciu secret este… să rămână secret, să ia, în mod cameleonic, orice chip dorește, și să influențeze deciziile politice majore.

Toate aceste afirmații de mai sus ar părea simple alegații paranoide și conspiraționiste. Dacă, însă, dăm cuvântul și altor ”analiști”, atunci tabloul cultural al Intelligence ului românesc începe să prindă un contur tot mai apropiat de realitatea imposibil de ascuns sub preș. La un recent miting organizat de PSD-ALDE, la București, liderul ALDE, președintele Senatului, multpreaînsuratul dar mereu fericitul Călin Popescu Tăriceanu și-a amintit acest adevăr, care, întâmplător, pare a conveni acum coaliței aflate la guvernare (de fapt un nou USL, urmaș al PCR): ”Securitatea nu a murit, ci doar s-a transformat, pas cu pas”. Într-adevăr, și pe vremea dictaturii ceaușiste Securitatea se ocupa de depistarea crimei organizate, a delapidatorilor din avutul obștesc (adică al statului), a încălcătorilor legilor comuniste etc.,  funcție partajată acum de noua Securitate (SRI) cu o nouă instituție numită Direcția Națională Anticorupție. Nu doar că este foarte plauzibil ca și DNA să aibă, în interiorul său, urmași zeloși ai fostei Securități (mai exact a intereselor economice ale noilor magnați ai zilei), dar la fel de plauzibil este că și SRI ul are interese comune cu DNA ul. (De aici și zecile de protocoale prin care instituțiile statului deveneau informatori ai SRI, protocoale în afara ideii de transparență și independență a justiției. Pe scurt, al doilea om în stat (C.P. Tăriceanu) are perfectă dreptate în a devoala adevărul că Securitatea nu a murit. Dar asta este doar o jumătate de adevăr. Cealaltă jumătate o spune presa independentă. Citez opinia lui Valeriu Nicolae, colaborator la Dilema Veche: ”Cei mai mulți foști securiști au fost sau sînt în PSD-ALDE. Domnul Meleșcanu, probabil în capul domnului Tăriceanu, a luptat în munți împotriva Securității, în timpul liber, împreună cu Gheorghe Turda, meșterul care a cîntat imnul național la finalul mitingului. Instanța a dovedit că domnul Turda a fost colaborator al Securității”. (Dilema Veche, an XV, nr. 747, 14-20 iunie 2018, p. 4). Pe scurt, metodele și metehnele Securității nu dispar prin simple declarații, iar supravegherea populației în general și a celor care prezintă amenințări potențiale (eventual imaginare) la adresa statului în special nu are cum să dispară din panoplia oricărui serviciu secret bazat, în continuare, pe informatori/ colaboratori/ turnători. Iar CNSAS este, și ea, o instituție românească din democrația noastră originală în care se află – exact ca în lumea scriitorilor – securiști, nesecuriști și antisecuriști.

Cu precizarea că acest episod este scris cu întârziere (adică pe 18 iunie) redau câteva dintre ideile unei interesante dezbateri ale celor de la GDS (Grupul pentru Dialog Social) dezbatere consemnată de Răzvan Brăileanu și publicată de Revista 22 nr 23 din 12 iunie-3 iulie sub titlul ”Lista lui Hodor. Deconspirarea Securității după 30 de ani”. (vezi textul la: https://revista22.ro/70271758/listele-lui-hodor-deconspirarea-securitii-dup-30-de-ani.html ). Personajul central al dezbaterii este Mădălin Hodor, fost cercetător la CNSAS, actualmente rămas fără acreditare la CNSAS. Tema discuției a fost tocmai credibilitatea conducerii instituției numită CNSAS și riscul ca aceasta să se transforme într-un Minister al Adevărului dirijat din umbră sau chiar din interior în scopul ascunderii unor adevăruri supărătoare pentru elita culturală a României. Mădălin Hodor a ”călcat pe bec” oferind Parchetului Militar documente din Arhiva Securității în cazul ”Dosarului revoluției” ”participând la deconstruirea celebrului mit al teroriștilor străini” (Tereza Brândușa Palade). Nu peste mult timp Mădălin Hodor a ”recidivat” publicând pe site-ul Revistei 22 o listă cu 200 de colaboratori aflați în legătură cu Securitatea (printre ei nume ca: Radu Țeposu, Cornel Nistorescu, Zaharia Sângeorzan, Ioan Caproșu, Dolphi Drimer, Ștefan Costea, Ion Coja, Mihai Milca, Ștefan Cazimir, Dan Berindei, Ioan Aurel Pop, noul președinte al Academiei Române) drept pentru care i s-a suspendat acreditarea la CNSAS. Deoarece textul poate fi citit online, voi reda aici doar un pasaj din cuvântul introductiv al moderatoarei Tereza-Brîndușa Palade (GDS): ”Grav pentru interesul public este că și o instituție publică precum CNSAS, care ar fi trebuit, conform misiunii ei, să desconspire fosta Securitate, pare, dimpotrivă, să mușamalizeze vinovățiile Securității. Persecuțiile la adresa lui Mădălin Hodor par să fie pur și simplu un simptom al acestei voințe de a exonera fosta Securitate și de a combate orice virus care încearcă să se opună unei acțiuni de acest tip” (p. 10). Problema credibilității procesului de detașare de metehnele vechii Securități este intens relansată dacă amintim că dl acad Ioan Aurel Pop are adeverință de necolaborare cu Securitatea din anul 2009. Așadar, CNSAS exonerează și responsabilizează deopotrivă una și aceeași persoană! Am dedicat acest episod rolului CNSAS în ruperea României de trecutul dictatorial deoarece – pe parcursul acestui miniserial – au apărut semne de întrebare legate de calitatea celor trei scriitori invocați în titlu: au fost colaboratori, au fost luptători împotriva Securității și a regimului ceaușist sau au fost doar muște nevinovate prinse în vârtejul viforos al istoriei noastre nu prea îndepărtate? Am atras deja atenția asupra riscului de a rescrie istoria cu documente atent selectate și cu comentarii care să ducă atenția cititorului într-o lume sau alta. Nu o acuz pe poeta Ioana Diaconescu că ar răspunde unor comenzi absconse dintr-un scenariu conspiraționist în care se urmărește ”albirea” cu orice preț a unor dosare și transformarea unor scriitori-colaboratori-securiști în corifei ai rezistenței anticomuniste, dar semnele de întrebare au existat și continuă să existe până când instituția numită CNSAS se va democratiza și va publica TOATE documentele din Arhivă. Modul de acces la Arhive mi se pare dubios și generator de noi și noi suspiciuni (unele formulate chiar de către Ioana Diaconescu).

O binevenită precizare este făcută chiar de Mădălin Hodor care subliniază că ”au existat grade de colaborare. Nu toată lumea a avut angajament, nu toată lumea a dat note informative, nu toată lumea a primit chitanțe sau bani, nu toată lumea i-a turnat pe vecinii care ascultau Europa Liberă. Nu toți au fost informatori, nu toți au fost colaboratori, nu toți au fost surse. N-a existat un standard de colaborare”.  Dar Securitatea atrăgea personalitățile vremii și la modul insidios, fără contracte scrise. Istoricul Mădălin Hodor spune că majoritatea celor din lista de 200 de persoane erau istorici: unii (majoritatea) scriau istoria după cum dictau interesele partidului, respectiv cele ale regimului dictatorial. Povestea cu ”agenturile străine” se repetă astăzi cu ”oamenii lui Soros”. Naționalismul de doi bani reapare și este agreat de masele largi populare… nostalgice. Dl Ioan Aurel  Pop are azi un discurs nu foarte diferit de atunci… Nu pot să fiu decât de acord cu Vlad Alexandrescu (GDS) care  susține că între activitatea Securității și cea a SRI și a altor instituții este ”o continuitate perfectă. Deconspirarea Securității nu este despre ce s-a întâmplat în anii 80, e despre ce se întâmplă astăzi, când ni s-a pregătit un concentrat de ideologie naționalistă etnicisto-xenofobă, antieuropeană, prorusă, prin care noi suntem serviți pe tavă unor forțe obscure” (p. 11). La rândul său, istoricul Mihai Demetriade spune/ scrie că ”există în interiorul CNSAS un monopol al adevărului, această cultură a secretului care au făcut posibile și sancțiunea, dar și atitudinea față de caz. Cum să consideri așa ceva o scurgere de informații?” Au fost verificate dosarele celor 200 de personalități din ”lista lui Hodor”? Evident că nu, deși CNSAS ar fi trebuit să ceară dosarele de la SIE. Andreea Pora (GDS) a anunțat că ”Revista 22  a cerut verificarea a două personaje de pe această listă: dl Cornel Nistorescu și dl Ioan Aurel Pop” (p.11).

Acestea fiind scrise, conchid și sper ca Ioana Diaconescu să continue să dea publicității documente din Arhivele Securității, cu nuanța pecuniară că ne aflăm într-o dilemă financiar-morală: este oare firesc ca un cercetător într-o bibliotecă/ arhivă să transcrie documente, minim comentate și să se considere scriitor, cu toate drepturile de autor aferente? Dacă mi-ar cere cineva părerea aș zice că CNSAS ar trebui să apară cel puțin în calitate de co-autor al acestor categorii de cărți. Dar asta este deja mai puțin important decât faptul că cititorii pot vedea cum se făceau dosarele, care erau consecințele posibile, care erau limitele de represiune ale Securității și gradele de duritate cu care se acționa etc. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!