liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Securitatea

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 524. Vineri 8 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (25)


Unul dintre apărătorii/ albitorii lui Marin Sorescu este craioveanul Tudor Nedelcea, cel care, pe lângă faptul că susține pe toate cărările că M.S. n-a colaborat cu Securitatea, este și autorul declarației de o inestimabilă valoare planetară (prin unicitatea sa mai mult decât singulară) prin care M.S. este declarat victimă a Securității și cuplul Virgil IeruncaMonica Lovinescu au fost agenți ai Securității care l-au hărțuit și turnat din greu la Securitate.  În articolul ”Marin Sorescu și Securitatea”, publicat la 13 februarie 2018 pe site ul Omniscop, Tudor Nedelcea scrie fără să clipească: ”Marin Sorescu a fost un scriitor de geniu, frecventând toate genurile literare, chiar şi pictura şi tot aşa a intrat şi în eternitate. A călătorit mult, a tradus mult, şi a fost tradus fără să fie informator sau chiar obedient faţă de securitatea antedecembristă. A fost incomod pentru regimul totalitar, dovada grăitoare fiind cenzura sau interzicerea unor piese de teatru. („Există nervi?”, de pildă), a unor poezii, strânse de Dan Zamfirescu în vol. Poezii alese de cenzură (1991). I s-a reproşat că n-a fost disident (?), deşi n-a scris nimic omagial, chiar a lăsat să se înţeleagă că, dat fiind călătoriile sale literare peste hotare, ar fi fost tolerat sau chiar a colaborat cu securitatea comunistă”. (http://www.omniscop.ro/marin-sorescu-si-securitatea/) Luând de bun ce afirmă alții, Tudor Nedelcea afirmă și el: ”Marin Sorescu nu a colaborat cu securitatea în niciun fel, dimpotrivă, era în vizorul ei, urmărit îndeaproape, cum dovedesc notele din vol. Cartea albă a securităţii (Bucureşti, Editura Presa Românească, 1996)”. Despre urmăritul îndeaproape a tuturor celor care acceptau (formal sau nu, sincer sau nu) colaborarea cu Securitatea cred că nu mai trebuie argumentat. Nefiind disident, nefiind opozant ideologic (chiar dacă cenzura i-a interzis niște piese) oare de ce să-l fi urmărit Securitatea pe amicul meu de scurtă durată Marin Sorescu? ”Dinescu susţine că Sorescu i-a spus şi lui, şi lui Pleşu, că securitatea intenţionează să-l omoare”. Oare de ce ar fi vrut Securitatea să-l omoare, devreme ce disident n-a fost? Presupunând că nu era vorba doar despre o amenințare menită să-l prevină pe M.S. să devină disident și oponent al regimului, ar mai fi o alternativă (o ipoteză a mea): după ce a fost racolat de Securitate (ca și Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi), M.S. a dat dovadă de neascultare, posibil să fi mințit și să fi scris note ”călduțe” pentru a nu-și îngropa prietenii pe care a ”trebuit” să-i viziteze. Dar formala sa acceptare s-a constituit imediat în uriaș potențial de șantaj ulterior. În consecință, s-a intensificat urmărirea sa informativă și i s-a transmis, ”finuț” să-și bage mințile-n cap, căci altfel …. Alternativă la ipoteza mea (pe care o susțin în continuare) este opinia lui Dinescu (consemnată în Arhive și preluată în articolul citat mai sus: ”Dinescu a explicat că Sorescu «vrea să fie omorât de Securitate, deoarece vrea să ia premiul Nobel»”. Dimpotrivă, zic eu. Securitatea și regimul comunist aveau nevoie ca de aer de un Premiu Nobel, chiar dacă nu era unul care să fie acordat pentru poezii patriotice și omagiale…  O altă capcană a Securității Meditația Transcendentală – a fost luată de bună de naivi și unii chiar au pătimit pentru că au aderat sincer la ”valorile ei”. Andrei Pleșu pare a fi nu doar realist, ci și mai bine informat în legătură cu această capcană: ”Meditaţia transcendentală rămâne, în continuare, o nebuloasă, aflată în obiectivul securităţii statului. Andrei Pleşu, implicat în această mişcare şi sancţionat ca atare, are o opinie autorizată. „Problema Mişcării transcendentale ar fi fost organizată special pentru a fi înlăturaţi nişte intelectuali. Ar fi aflat în urmă cu trei luni că s-au întocmit liste cu intelectualii indezirabili şi se caută un pretext ca să fie înlăturaţi. În ce-l priveşte, motivul l-ar constitui unele dintre articolele sale ce au făcut vâlvă, despre care s-a vorbit şi la postul de radio Europa liberă…Apreciază că măsurile sancţionatorii s-ar lua pe baza unui ordin, care se execută dincolo de orice legalitate şi de orice cod juridic”. (cf articolului lui Tudor Nedelcea).

În finalul articolului lui Tudor Nedelcea apare deja binecunoscuta ”minută” a unui securist cu privire la propunerea de încetare a urmăririi informative a poetului Marin Sorescu (exact ca în cazul lui Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi). Și, exact ca în cartea Ioanei Diaconescu, și T.N. are aceeași opinie ca poeta de la CNSAS. Redau întreg citatul (inclusiv inevitabilele greșeli ortografice, echitabil partajate: una a securistului, mai multe ale lui Tudor Nedelcea”): ”Cu aceste probleme au fost informate organele de partid, la data de 20 aprilie 1980. Întrucât după această informare, până în prezent, în acrivitatea lui Marin Sorescu nu au mai apărut probleme deosebite, propunem: a se aproba închiderea dosarului „Soare” şi clasarea materialelor. Căpitan Măirean Vasile (ASRI, Fond „D”, dosar nr. 11 119, vol. 7, f. 326-327). A fost, în opinia noastră, doar o propunere; dosarul de urmărire informativă a continuat până la sfârşitul vieţii sale. Alţii l-ar vrea continuat şi postmortem; atât de mult sunt deranjaţi şi azi, pe unii scriitori submediocrii de perenitatea creaţiei soresciene.”.

Vechea melodie a celor care nu suportă critica sau adevărul: invocă și suprasolicită valoarea uriașă a celui ”criticat” sau cel puțin neadulat îndeajuns. Cred că nu valoarea uriașă a lui M.S. l-a făcut pe Cezar Ivănescu să se exprime atât de aspru la adresa poeziei acestuia. (vezi episodul 23). Oricum, nici Nicolae Manolescu nu-l trece pe Sorescu la capitolul ”Poeți”, ci la capitolul ”Dramaturgi”.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 523. Joi 7 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (24)


Pentru amatorii de istorie a evoluției personajelor auctoriale (personaje numite, ușor restrictiv, scriitori) amintesc modul în care au reacționat aceste personaje la acuzele (la început, fără argumente și documente) de colaborare cu Securitatea. Majoritatea dintre ei au negat vehement, ba au amenințat cu darea în judecată, pentru calomnie, a celor care îndrăzneau să acuze (în principal, pe bază de ”auzenii”, unele lansate chiar de foștii ofițeri care aveau legătura cu personajele în cauză). O fază ulterioară a constat în apariția verdictelor date de CNSAS, cu cele două variante: a) acceptarea verdictului și b) contestarea verdictului. Dintr-o atitudine ”prietenească” față de scriitorii-colaboratori unele dosare au fost date publicității abia post-mortem (cazul poeților Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi). Am mai scris despre posibilitatea ca și Marin Sorescu să fie, inițial, colaborator (fie și pentru scurtă vreme), apoi urmărit (ca urmare a notorietății câștigate și a  riscului de a fi un model negativ, contestatar), apoi – din nou – reintrat în grațiile puterii acelei vremi cu ”momeala” numită Premiul Nobel (concretizată până aproape de faza nominalizării în cazul Sorescu) și deci și în grațiile Securității. Cred că ar fi mai mult decât interesantă, chiar pasionantă, acum când majoritatea scriitorilor aflați în atenția Securității (colaboratori, urmăriți sau ambele) au trecut în lumea umbrelor, ca un cercetător/ investigator/ analist/ istoric literar să contureze un tablou general al scriitorilor români aflați în varii raporturi cu Securitatea.

Acest tablou ar trebui să cuprindă: a) lista completă a ceea ce se considera pe atunci scriitor (recunoscut sau nu ca atare de regimul comunist, membru sau nu al Uniunii Scriitorilor); b) lista completă a scriitorilor care au avut un început de colaborare cu Securitatea (scriitori securiști); c) lista completă a scriitorilor care au fost urmăriți de Securitate (cu două subdiviziuni: lista celor care erau și colaboratori și urmăriți, urmată de lista (neagră) a scriitorilor vădit/ evident antisecuriști/ anticomuniști/ anticeaușiști. În fine, s-ar mai putea adăuga două liste: a) cea a celor care au cunoscut toate variantele: au colaborat, au fost urmăriți și apoi s-au radicalizat și au devenit antisecuriști; b) a celor care, după 1982 (adică după noiembrie 1982, anul instalării lui Iuri Andropov, adică al dezghețului postbrejnevist), respectiv anii 1983 – 1989 au fost contactați, influențați, determinați, racolați, angajați de către filiala pro KGB din România, cea care a desfășurat strategia de demolare a dictaturii ceaușiste, racolații fiind din anturajul apropiat al dictatorului (nu exclud și contribuțiile occidentale la acest proces: dimpotrivă și ele trebuie evidențiate). Mulți dintre aceștia au fost ”selectați” dintre persoane/ personalități care aveau ceva de reproșat regimului în ansamblul său, sau a unor lideri locali (șefi, șefișori, șefuți) și care au dat de înțeles că vor lupta pentru ”dreptate socială”, ”reformarea socialismului”, ”instaurarea unui socialism cu față umană” etc.). Această listă va fi cel mai dificil de realizat, date fiind  modalitățile specifice de ”lucru” cu aceste persoane: fără nimic scris, fără urme și fără posibilitatea aducerii unor dovezi (în afara memoriilor unor securiști sau a celor ”lucrați” și care au devenit, în momentul schimbării de regim, ”revoluționari” cu acte în regulă și cu răsplată materială consistentă).

Referitor la legătura dintre Ceaușescu și Andropov se poate citi cu folos articolul    http://www.ziaristionline.ro/2014/02/06/capitanul-julian-chitta-despre-dubioasa-relatie-dintre-yuri-andropov-si-nicolae-ceausescu/    din care am extras doar acest pasaj: Nicolae Ceausescu a admirat metodele la care Andropov a recurs pentru a distruge si a elimina definitv orice forme de opozitie politica, sub masca mandriei nationale si a patriotismului. Cand Nicolae Ceaușescu a organizat “Garzi Patriotice” in Romania, incepand in vara anului 1968, pentru a tempera elanul lui Brejnev de a ocupa Romania, Yurii Andropov a sugerat ca Ceausescu sa fie chemat la Moscova sa fie convins sa-si schimbe tonul. Ca atare, Andropov a finantat o lunga campanie de spionaj contra lui Ceausescu. In urmatorii ani, pana la moartea lui Andropov, in 1984, Romania a fost umpluta de agenti sovietici de toate calibrele, bine finantati, bine inarmati, gata sa intre in actiune oricand. Ceausescu a reusit sa recunoasca si sa depisteze multe din eforturile sovietice in acest sens, apropiindu-se cat de mult posibil de vest, prin uverturi diplomatice si prin tranzactii comerciale”. Tot legat de semnificația anului 1983, când la Moscova conducea kgb istul Iuri Andropov, pentru lupta dintre Estul bolșevic și Vestul democrat este și următorul eveniment: ”Pe 1 septembrie 1983, un avion de lupta sovietic a doborat cursa de pasageri a liniilor sud-coreene (zborul 007) care decolase de la aeroportul Kennedy din New York si se indrepta spre Seul dupa o escala la Anchorage in Alaska. Momentul septembrie 1983 este considerat unul de varf, deci de maxima tensiune, in ultima perioada a Razboiului Rece.” (Cf Vladimir Tismăneanu în: http://www.contributors.ro/global-europa/de-la-andropov-la-putin-ultimul-spasm-al-unei-dictaturi-decrepite/).

Consider că Ioana Diaconescu, profilată pe publicarea unor secvențe din dosarele scriitorilor este cea mai în măsură să preia o astfel de misiune extrem de dificilă, sensibilă și chiar riscantă. Dacă acest lucru nu se va face în anii imediat următori, riscul de a rămâne cu o mare pată albă în istoria culturală a României este foarte mare.

Revin la ”cazul Sorescu”: am constatat, în ultima vreme, o fervoare bizară în favoarea considerării lui Marin Sorescu ca un ostracizat, un persecutat și un luptător activ pe frontul anticomunist. Citind cu atențe aceste ”albiri”, observ că apar tot mai multe situații care pot fi citite în cheie inversă: ostracizările erau orchestrate de partea ”revoluționară” a Securității în vederea constituirii acelei mase critice de nemulțumiți care să izbucnească într-o atitudinte anticeaușistă clară. De regulă, ”ostracizații”/ ”nedreptățiții” erau selectați dintre aceia care au avut o colaborare cu Securitatea (garanția posibilității folosirii șantajului pentru executarea oricăror ordine de către cei care credeau că au fost ”lăsați în pace”), fiind trecuți apoi pe listele urmăriților de către Securitate, pentru ca apoi să apară, la ”rivoluție” ca eroi ai națiunii, ca martiri ai neamului și care urmau să devină noua elită conducătoare a României. Poetul Cezar Ivănescu s-a aflat în aceeași situație de colaborator-urmărit-reactivat ca factor antisistem pentru ca apoi să primească o dregătorie/ sinecură/ funcție care să-i aducă mai multă notorietate și mai mulți bani. Acest modus operandi este unul tras la indigo în cazurile Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi. Primul a primit conducerea Editurii Junimea de la Iași, celălalt a primit conducerea Teatrului Național din Iași. Despre catastrofala gestionare a Teatrului din Iași de către Mihai Ursachi am scris în episoade anterioare. Nu am informații despre ”succesurile” lui Cezar Ivănescu la conducerea Editurii Junimea, dar am aproape convingerea că managementul său a fost unul urechistic, bazat pe prietenii și simpatii. În aceeași perioadă postdecembristă, olteanul Marin Sorescu a primit conducerea Ministerului Culturii. Similitudinea mi se pare foarte grăitoare, iar rezultatele manageriale au fost similare ca în cazul celorlalți doi poeți (moldoveni). Consider că aceste numiri (de la Centrul condus de intelectualul inginer Ion Iliescu) sunt dovezi clare că regimul se pregătea pentru o continuare a metodelor bolșevice (uz de abuz, convingere prin constrângere și alegere prin numire) în cadrul unul socialism ușor reformat, ușor altfel coafat. Abia dispariția URSS  (în decembrie 1991) a permis câștigarea partidei de către cultura și politica occidentală.

Acestea fiind spuse și expuse, voi reproduce, în episoade ulterioare, articole de albire și chiar de mitizare a celui care era gata-gata să înhațe Nobelul (desigur, cu comentariile mele).  Încerc să răspund posibilelor nedumeriri ale celor care urmăresc acest serial referitor la utilitatea acestor analize, ipoteze, comentarii și deducții. Da, acestea sunt foarte utile, în primul rând pentru că sunt extrem de rare, iar cunoașterea ADEVĂRATĂ a trecutului este condiția elementară a construirii unui prezent care să aibă un viitor (ca să readuc în lumină o zicere similară rostită de Lucian Vasiliu într-o emisiune TV menită să-l consacre ca model de urmat, alături de plagiatorul Traian Diaconescu, cel publicat asiduu de noul director al Editurii Junimea și coordonatorul revistei ”Scriptor”, tot Lucian Vasiliu, cel care a stimulat publicarea cărților Ioanei Diaconescu despre legăturile scriitorilor cu Securitatea.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 520. Luni 4 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (21)


Încheiam episodul anterior cu o sinteză a ceea ce au sugerat cercetători ai Arhivelor Securității de la instituția numită CNSAS (Ioana Diaconescu included, dar și Simona Modreanu, Tudor Nedelcea și foarte mulți alții): ”răsturnarea clanului Ceaușescu și înlocuirea acestuia cu eșalonul doi al partidului comunist și al Securității biruitoare” nu ar fi fost posibilă în afara acțiunii unor politruci din eșalonul superior al partidului comunist, a unor colaboratori ai Securității, a ofițerilor Securității racolați (și aceștia!) întru bascularea puterii absolute a olteanului din Scornicești, dar și a unor ”nebuni de legat” (adică idealiști pur sânge care nu au suportat umilințele dictaturii așa cum au făcut majoritatea românilor timp de multe decenii și s-au raliat instant celor care au inițiat și executat planul de eliminare fizică a dictatorului). ”Dosarul Revoluției” – aflat, din nou, pe rol – ajută la dezvăluirea și consolidarea acestui adevăr. În mod cât se poate de firesc, Securitatea, (mai exact, o parte a acesteia) în calitatea sa de autor principal al coordonării eforturilor gorbacioviste de schimbare a indezirabilului lider comunist român – obișnuită să acționeze doar din umbră – și-a consolidat victoria și poziția în noile structuri ale puterii postceușiste și postdecembtriste, penetrând și dominând marea majoritate a instituțiilor statului. Mai mult, colegii care erau dedicați trup și suflet ”comandantului suprem” au fost recuperați și au pus, împreună cu securiștii complotiști,  bazele noului serviciu numit SRI. Marele merit al unui serviciu secret este… să rămână secret, să ia, în mod cameleonic, orice chip dorește, și să influențeze deciziile politice majore.

Toate aceste afirmații de mai sus ar părea simple alegații paranoide și conspiraționiste. Dacă, însă, dăm cuvântul și altor ”analiști”, atunci tabloul cultural al Intelligence ului românesc începe să prindă un contur tot mai apropiat de realitatea imposibil de ascuns sub preș. La un recent miting organizat de PSD-ALDE, la București, liderul ALDE, președintele Senatului, multpreaînsuratul dar mereu fericitul Călin Popescu Tăriceanu și-a amintit acest adevăr, care, întâmplător, pare a conveni acum coaliței aflate la guvernare (de fapt un nou USL, urmaș al PCR): ”Securitatea nu a murit, ci doar s-a transformat, pas cu pas”. Într-adevăr, și pe vremea dictaturii ceaușiste Securitatea se ocupa de depistarea crimei organizate, a delapidatorilor din avutul obștesc (adică al statului), a încălcătorilor legilor comuniste etc.,  funcție partajată acum de noua Securitate (SRI) cu o nouă instituție numită Direcția Națională Anticorupție. Nu doar că este foarte plauzibil ca și DNA să aibă, în interiorul său, urmași zeloși ai fostei Securități (mai exact a intereselor economice ale noilor magnați ai zilei), dar la fel de plauzibil este că și SRI ul are interese comune cu DNA ul. (De aici și zecile de protocoale prin care instituțiile statului deveneau informatori ai SRI, protocoale în afara ideii de transparență și independență a justiției. Pe scurt, al doilea om în stat (C.P. Tăriceanu) are perfectă dreptate în a devoala adevărul că Securitatea nu a murit. Dar asta este doar o jumătate de adevăr. Cealaltă jumătate o spune presa independentă. Citez opinia lui Valeriu Nicolae, colaborator la Dilema Veche: ”Cei mai mulți foști securiști au fost sau sînt în PSD-ALDE. Domnul Meleșcanu, probabil în capul domnului Tăriceanu, a luptat în munți împotriva Securității, în timpul liber, împreună cu Gheorghe Turda, meșterul care a cîntat imnul național la finalul mitingului. Instanța a dovedit că domnul Turda a fost colaborator al Securității”. (Dilema Veche, an XV, nr. 747, 14-20 iunie 2018, p. 4). Pe scurt, metodele și metehnele Securității nu dispar prin simple declarații, iar supravegherea populației în general și a celor care prezintă amenințări potențiale (eventual imaginare) la adresa statului în special nu are cum să dispară din panoplia oricărui serviciu secret bazat, în continuare, pe informatori/ colaboratori/ turnători. Iar CNSAS este, și ea, o instituție românească din democrația noastră originală în care se află – exact ca în lumea scriitorilor – securiști, nesecuriști și antisecuriști.

Cu precizarea că acest episod este scris cu întârziere (adică pe 18 iunie) redau câteva dintre ideile unei interesante dezbateri ale celor de la GDS (Grupul pentru Dialog Social) dezbatere consemnată de Răzvan Brăileanu și publicată de Revista 22 nr 23 din 12 iunie-3 iulie sub titlul ”Lista lui Hodor. Deconspirarea Securității după 30 de ani”. (vezi textul la: https://revista22.ro/70271758/listele-lui-hodor-deconspirarea-securitii-dup-30-de-ani.html ). Personajul central al dezbaterii este Mădălin Hodor, fost cercetător la CNSAS, actualmente rămas fără acreditare la CNSAS. Tema discuției a fost tocmai credibilitatea conducerii instituției numită CNSAS și riscul ca aceasta să se transforme într-un Minister al Adevărului dirijat din umbră sau chiar din interior în scopul ascunderii unor adevăruri supărătoare pentru elita culturală a României. Mădălin Hodor a ”călcat pe bec” oferind Parchetului Militar documente din Arhiva Securității în cazul ”Dosarului revoluției” ”participând la deconstruirea celebrului mit al teroriștilor străini” (Tereza Brândușa Palade). Nu peste mult timp Mădălin Hodor a ”recidivat” publicând pe site-ul Revistei 22 o listă cu 200 de colaboratori aflați în legătură cu Securitatea (printre ei nume ca: Radu Țeposu, Cornel Nistorescu, Zaharia Sângeorzan, Ioan Caproșu, Dolphi Drimer, Ștefan Costea, Ion Coja, Mihai Milca, Ștefan Cazimir, Dan Berindei, Ioan Aurel Pop, noul președinte al Academiei Române) drept pentru care i s-a suspendat acreditarea la CNSAS. Deoarece textul poate fi citit online, voi reda aici doar un pasaj din cuvântul introductiv al moderatoarei Tereza-Brîndușa Palade (GDS): ”Grav pentru interesul public este că și o instituție publică precum CNSAS, care ar fi trebuit, conform misiunii ei, să desconspire fosta Securitate, pare, dimpotrivă, să mușamalizeze vinovățiile Securității. Persecuțiile la adresa lui Mădălin Hodor par să fie pur și simplu un simptom al acestei voințe de a exonera fosta Securitate și de a combate orice virus care încearcă să se opună unei acțiuni de acest tip” (p. 10). Problema credibilității procesului de detașare de metehnele vechii Securități este intens relansată dacă amintim că dl acad Ioan Aurel Pop are adeverință de necolaborare cu Securitatea din anul 2009. Așadar, CNSAS exonerează și responsabilizează deopotrivă una și aceeași persoană! Am dedicat acest episod rolului CNSAS în ruperea României de trecutul dictatorial deoarece – pe parcursul acestui miniserial – au apărut semne de întrebare legate de calitatea celor trei scriitori invocați în titlu: au fost colaboratori, au fost luptători împotriva Securității și a regimului ceaușist sau au fost doar muște nevinovate prinse în vârtejul viforos al istoriei noastre nu prea îndepărtate? Am atras deja atenția asupra riscului de a rescrie istoria cu documente atent selectate și cu comentarii care să ducă atenția cititorului într-o lume sau alta. Nu o acuz pe poeta Ioana Diaconescu că ar răspunde unor comenzi absconse dintr-un scenariu conspiraționist în care se urmărește ”albirea” cu orice preț a unor dosare și transformarea unor scriitori-colaboratori-securiști în corifei ai rezistenței anticomuniste, dar semnele de întrebare au existat și continuă să existe până când instituția numită CNSAS se va democratiza și va publica TOATE documentele din Arhivă. Modul de acces la Arhive mi se pare dubios și generator de noi și noi suspiciuni (unele formulate chiar de către Ioana Diaconescu).

O binevenită precizare este făcută chiar de Mădălin Hodor care subliniază că ”au existat grade de colaborare. Nu toată lumea a avut angajament, nu toată lumea a dat note informative, nu toată lumea a primit chitanțe sau bani, nu toată lumea i-a turnat pe vecinii care ascultau Europa Liberă. Nu toți au fost informatori, nu toți au fost colaboratori, nu toți au fost surse. N-a existat un standard de colaborare”.  Dar Securitatea atrăgea personalitățile vremii și la modul insidios, fără contracte scrise. Istoricul Mădălin Hodor spune că majoritatea celor din lista de 200 de persoane erau istorici: unii (majoritatea) scriau istoria după cum dictau interesele partidului, respectiv cele ale regimului dictatorial. Povestea cu ”agenturile străine” se repetă astăzi cu ”oamenii lui Soros”. Naționalismul de doi bani reapare și este agreat de masele largi populare… nostalgice. Dl Ioan Aurel  Pop are azi un discurs nu foarte diferit de atunci… Nu pot să fiu decât de acord cu Vlad Alexandrescu (GDS) care  susține că între activitatea Securității și cea a SRI și a altor instituții este ”o continuitate perfectă. Deconspirarea Securității nu este despre ce s-a întâmplat în anii 80, e despre ce se întâmplă astăzi, când ni s-a pregătit un concentrat de ideologie naționalistă etnicisto-xenofobă, antieuropeană, prorusă, prin care noi suntem serviți pe tavă unor forțe obscure” (p. 11). La rândul său, istoricul Mihai Demetriade spune/ scrie că ”există în interiorul CNSAS un monopol al adevărului, această cultură a secretului care au făcut posibile și sancțiunea, dar și atitudinea față de caz. Cum să consideri așa ceva o scurgere de informații?” Au fost verificate dosarele celor 200 de personalități din ”lista lui Hodor”? Evident că nu, deși CNSAS ar fi trebuit să ceară dosarele de la SIE. Andreea Pora (GDS) a anunțat că ”Revista 22  a cerut verificarea a două personaje de pe această listă: dl Cornel Nistorescu și dl Ioan Aurel Pop” (p.11).

Acestea fiind scrise, conchid și sper ca Ioana Diaconescu să continue să dea publicității documente din Arhivele Securității, cu nuanța pecuniară că ne aflăm într-o dilemă financiar-morală: este oare firesc ca un cercetător într-o bibliotecă/ arhivă să transcrie documente, minim comentate și să se considere scriitor, cu toate drepturile de autor aferente? Dacă mi-ar cere cineva părerea aș zice că CNSAS ar trebui să apară cel puțin în calitate de co-autor al acestor categorii de cărți. Dar asta este deja mai puțin important decât faptul că cititorii pot vedea cum se făceau dosarele, care erau consecințele posibile, care erau limitele de represiune ale Securității și gradele de duritate cu care se acționa etc. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 519. Duminică 3 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (20)


Cu regretul că nu avem posibilitatea să citim toate Rapoartele și Notele din Arhiva Securității cu privire la viața poetului Cezar Ivănescu, mă apropii de finalul acestei prezentări de carte (de fapt un pretext) și ajungem la anul de grație 1985, an de cotitură în istoria tuturor țărilor din lagărul (da, lagărul!) socialist. După 11 martie 1985, anul înscăunării lui Gorby la Kremlin, vântul schimbării (generat de kgb istul șef Andropov, antecesorul și protectorul lui Gorby, la fel cum Ceaușescu a fost continuatorul lui Dej în materie de independență față de Moscova) a antrenat conștiințe și interese deopotrivă. Am convingerea că oamenii sensibili la orice schimbare (poeții, în primul rând!) nu aveau cum să rămână indiferenți față de noul curent liberal din politica Moscovei. (Să nu uităm că și jigodiile iubitoare de arginți au fost foarte amatoare și contributoare de/ la schimbare, drept pentru care au făcut tot ce trebuia pentru a accede în structurile de putere ale Românei post-Ceaușescu, structuri care alternează la conducerea țării în mod democratic, dar fără alternativă…). Cu doar doi ani înainte, în 1983, când Securitatea hotărâse să-l scoată pe poet de sub urmărirea informativă, unul dintre argumente era că ”În legătură cu relațiile unor scriitori cu postul de radio ”Europa liberă”, Ivănescu Cezar față de rețeaua noastră informativă și-a manifestat dezacordul afirmând că este dispus să ia poziție în presă împotriva acestora” (p. 211). Dar, după doar doi ani, în aprilie 1985, ”Sursa informează: Numitul Ivănescu Cezar – aproape zilnic, seara după orele 19, ascultă postul de radio Europa liberă fără a comenta știrile audiate cu vecinii or să facă agitație în rândul locatarilor în acest sens” (p. 246). Aproape incredibil, pentru acest an de cotitură 1985, Ioana Diaconescu nu a găsit (de cuviință) să publice decât cinci note informative! Deloc lipsit de importanță este al cincilea raport informativ prin care Securitatea este informată despre invitarea lui Cezar Ivănescu în Germania federală, pentru (”un sejur” – sic! de) nouă zile. Scrisoarea era adresată Uniunii Scriitorilor. Iată cum pregătirea marilor schimbări ce urmau să vină doar în câțiva ani se făcea, aparent lin, la scară europeană și cu țintirea precisă a elementelor doritoare de schimbare. Așa au fost (bine) pregătite toate ”revoluțiile” din Est, cu îndemnuri deopotrivă de la Moscova și din Occident (Europa și SUA), deopotrivă din interiorul partidului-stat și al brațelor sale armate, serviciile secrete, dar și din partea conștiințelor disidente. Toate elementele radicale și cu potențial de nemulțumire și de schimbare au fost, brusc activate și băgate în seamă! (de fapt începutul l-a făcut deja Andropov, utilizând cunoscutele canale/ rețele kgb iste/ securiste din URSS și celelalte țări membre ale Tratatului de la Varșovia). Dovada plusului de atenție acordat de serviciile occidentale potențialilor opozanți ai regimului dictatorial o găsim (citind printre rânduri) în Documentul nr 26 (din 4 iunie 1986) de la pagina 254 unde se scrie: ”Cezar Ivănescu a fost în toamna anului 1985 în Germania de unde s-a întors mai repede decît își planificase. De la această dată este foarte irascibil, suspicios și ea (Maria Ivănescu, nota LD) crede că acolo cineva a încercat să-l racoleze. (sbl. mea – L.D.) Tot de la această dată el se plînge că muncește atîta, că nu este apreciat la serviciu, este ținut pe un salariu de 200 lei (o jumătate de normă)… el vine la serviciu cu tramvaiul etc. ”. La nici trei zile de la această Notă, o alta informează că Cezar Ivănescu se află în greva foamei spunând că ”nemulțumirile sale nu au trecere la comuniști” (p. 255).  În privința posibilei tentative de racolare, tind să-i dau dreptate soției poetului (care aflase informația direct de la poet!) că cineva a încercat să-l racoleze pe Cezar Ivănescu. Putem presupune că tentativa de racolare a avut loc din partea a) serviciului german de securitate (cu scopul slăbirii rezistenței dictaturii comuniste de la București); b) KGB ul lui Andropov – reformatorul radical incipient al comunismului sovietic; Securitatea română – cu trei ipostaze: 1. În numele propriu al Securității; 2. În numele serviciilor germane (dar, de fapt. de către Securitate ; 3. În numele KGB ului (fie direct în numele acestui serviciu, fie de către Securitate sub paravan kgb-ist. Foarte probabil, ipotezele multiple și întrebările fără răspuns l-au derutat și marcat profund pe sensibilul poet. Oricum, convingerea mea este că Cezar Ivănescu a simțit clătinarea regimului opresiv și s-a angajat cu noi energii întru slăbirea acestuia (dar nu în ultimă instanță și în promovarea propriilor interese, literare sau nu). Ipoteza acceptării de către poet a colaborării cu unul dintre serviciile notate mai sus este întărită de lipsa dosarelor corespunzătoare perioadei 1987-1989 (mai exact, din anul 1987 sunt reproduse doar patru (!) documente). Motivele pentru care poetul a intrat în greva foamei (iunie 1986) și pe care el le-a făcut publice (iar Securitatea le-a consemnat conștiincios) sunt încă o dovadă a radicalizării sale suplimentare:

  • Profesia de scriitor este depreciată de nonvalori;
  • Banii scriitorilor, precum și conștiințele sunt jucate de o mînă de negustori de cuvinte;
  • Eludarea realităților, cele mai crunte din istoria țării culminînd cu înfometarea deliberată a unui întreg popor de hipnotizați, politică fundamentală a actualei conduceri;
  • Adînci tulburări de conștiință, îmbolnăvirea scriitorilor, alienarea lor prin dedublare și minciună, prin cumpărări de conștiințe;
  • Actuala hegemonie este vinovată de prăbușirea în mediocritate a întregii mase de scriitori, devenită un instrument amorf, de manevră și de împărțit favoruri;
  • Scriitorul român de azi bine văzut de comuniști este un intestin gros îndopat cu bani luați din visterii secrete;
  • Rolul social al scriitorului român, singur răspunzător de condiția sa umilitoare a fost cu totul anihilat de Dulea 1 – personaj malefic, instrumentat de forțe oculte care duc țara de rîpă.
  • În rîndul scriitorilor nu sînt tabere, ideologii, accepții estetice divergente ci o unică și mare mizerie morală”. (Ioana Diaconescu, op. cit., pp. 255-256)

Păstrând proporțiile, oricine se poate întreba: astăzi cum stăm oare?… Sugerez autoadresarea acestei nevinovate întrebări pentru a nu ajuta și eu la căderea în prozelitism față de orice regim politic opus dictaturii. Mă apropii aici de convingerea lui Mihail Manoilescu formulată în 1946-1947 în lucrarea sa ”Etica politică” (publicată la noi în 2010), p. 253: ”În timp ce dictatura alunecă pe panta pieirii ei, suprimînd critica, democrația își consumă prestigiul său și pe acela al națiunii, exagerînd-o”.

Revin la greva foamei, rezolvată amiabil de poet cu implicarea ”tovarășului Nicolae Croitoru, secretar cu propaganda la Comitetul de Partid al Municipiului București împreună cu redactorul șef al revistei Luceafărul” (p. 257) cu mențiunea securistului: ”De către organele noastre se întreprind în continuare măsuri de influențare pozitivă asupra celui în cauză” (ibidem). Iată și comentariul (dogmatic, după părerea mea) scris de Ioana Diaconescu: ”Securitatea ia măsuri drastice. Soții Ivănescu sunt supuși amîndoi metodei de ”influențare pozitivă” (determinarea, prin diverse mijloace, a unei schimbări în ideile, atitudinea sau acțiunile unei persoane urmărite, care erau considerate potrivnice regimului comunist). Vrea să-l cumințească pe Cezar Ivănescu, amenințîndu-i și soția. Nu putem ști pînă unde au mers acțiunile de influențare pozitivă asupra soților Ivănescu…” (p. 257).  Cât de ”groaznice” au fost ”supliciile chinuitoare” la care a fost supus poetul aflăm de la aceeași Notă din 10 iunie 1986: Cezar Ivănescua predat la redacție mai multe articole pentru publicare” și ”i s-a aprobat împrumutul în bani solicitat”.  Mai mult, i s-a dat satisfacție personală prin mutarea din redacția revistei ”Luceafărul” a scriitoarei Sînziana Popcu care avea frecvente dispute” (p. 263). Cu asemenea metode ”drastice” de ”influențare pozitivă”, de ”tortură”, să tot fii disident și grevist al foamei!

În această notă de regretabile inadvertențe între conținutul Notelor din Arhivă și comentariile cercetătoarei Ioana Diaconescu se încheie demersul arhivistic făcut întru mitizarea unui poet de excepție, unul care a suferit urmărirea, frigul și foamea ca și ceilalți români, dar care a și beneficiat de ”înțelegerea” organelor de partid și, probabil, și a celor din Securitate cu care a avut și o colaborare inițială oficială.

Despre unele interpretări/ opinii legate de acțiunea de restituire istorică (selectivă) a documentelor din Arhiva Securității de către unii cercetători – în episodul următor. Nu înainte de a aminti că volumul de documente prezentat/ recenzat aici se încheie cu o reproducere a unui interviu din anul 1993 acordat de Cezar Ivănescu lui Cassian Maria Spiridon și publicat de revista ”Dacia Literară” în martie 1993, articol reprodus de CMS în cartea sa ”Un oaspete al Nirvanei” publicat la Junimea în 2016. Desigur, citarea sursei/ surselor este un fapt onorant pentru Ioana Diaconescu, dar parcă niște mulțumiri pentru permisiunea reproducerii acestui interviu către redacțiile ”Daciei literare” și ”Junimii” ar fi dat o notă suplimentară de eleganță și respect către un confrate de breaslă. Este adevărat, Ioana Diaconescu lucrează la o viitoare carte în care se vor pune fundațiile pentru statuile dedicate ”martirilor” ”Revoluției din 14 decembrie 1989” de la Iași (CMS included), astfel încât se consolidează opera de mitizare a celor care au acceptat să colaboreze întru răsturnarea clanului Ceaușescu și înlocuirea acestuia cu eșalonul doi al partidului comunist și al Securității române biruitoare.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 517. Vineri 1 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (18)


Despre nocivitatea și maleficitatea serviciilor secrete comunisto-dictatoriale s-a scris mult. Despre urmărirea scriitorilor și a oamenilor care lucrau (în trecut) în greu definibilul domeniu al culturii, de asemenea. Evident, despre toate astea nu s-a scris atunci, ci abia după (1989), adică după instalarea democrației noastre originale, neaoșe, gorbacioviste, social democrate, neoleniniste. În schimb, despre activitatea celor mai mulți decât înainte nu se scrie, acum, nimic, deși toți ziariștii au deplina libertate să o facă. De ce oare? Poate pentru că serviciile nostre nu mai vizează cazurile de conștiință, ci îndeosebi pe cele de terorism. Asta ar însemna că România este mult mai expusă terorismului decât Germania. Sau poate cifra atât de mare de oameni plătiți din bugetul public asigură (și) bunul trai al acoperiților din justiție, armată, presă, biserici, parlament, guvern, partide politice, sindicate, ONG uri, familii, universități, spitale, primării, consilii locale, firme ale statului, firme străine care acționează pe teritoriul României, firme românești care acționează pe teritoriul României etc. etc. Atunci totul se explică și chiar se justifică. Dacă, prin absurd, decidenții de nivel macro ar hotărî să se renunțe la ”acoperiți”, atunci șomajul va crește, iar poporul o va duce mai rău. În consecință, pentru binele poporului român, numărul acoperiților din toate domeniile de activitate ar trebui să crească la un maximum care se poate apropia de cifra care reprezintă populația adultă din patria noastră. Deocamdată se cunoaște doar reducerea cu o persoană a numărului acoperiților din presă (Robert Turcescu), dar – conform legii compensației – numărul acoperiților din Parlament a crescut tot cu o persoană (la PMP).

Publicația Cotidianul din 30 mai 2016 precizează că, pe ansamblu, România zilelor noastre are de șase ori mai mulți angajați în serviciile secrete decât avea Securitatea lui Ceaușescu. https://www.cotidianul.ro/angajatii-din-serviciile-secrete-de-6-ori-mai-multi-ca-securitatea-lui-ceausescu/ ). Teoretic ar trebui să avem cel puțin de șase ori mai multe arhive. O pâine (bună) de mâncat pentru cercetătorii din deceniile ce urmează. La doi ani după această dezvăluire, Marius Chivu de la Dilema Veche reduce cifra de cca 55.000 de angajați în serviciile secrete la un maximum de 15.000. Diferența dintre cele două cifre mi se pare prea mare pentru a nu compromite veridicitatea ambelor cifre. În decembrie 1989, conform articolului din Cotidianul, toate direcțiile Securității Statului, inclusiv cele de la Interne și Armată organizate în cele 6 direcții ale Securității, aveau un total de 14.500 de angajați. Comparând această cifră cu cea avansată de Marius Chivu (vezi citatul de mai jos) pentru zilele noastre (cca. 15.000) putem conchide că, deși populația țării a scăzut, numărul supervizorilor angajați să vegheze la somnul nostru (cel de moarte, conform Imnului național) a crescut, ceea ce denotă o îngrijorare suplimentară a statului român față de riscurile interioare care-i subminează existența și opulența. (vezi un studiu comparativ la http://www.romaniacurata.ro/cat-de-mare-este-sri-fata-de-serviciile-din-alte-tari/).

Iată ce scrie Marius Chivu cu doar două luni în urmă: ”România are o duzină de servicii secrete: SRI, SIE, SPP, STS, DIPI, DGIA, probabil și altele, ceea ce înseamnă undeva între 10 – 15.000 de angajați (mai mulți decît are Germania). Bugetele primelor patru însumează peste trei miliarde de lei adică de două ori mai mult decît se cheltuiește pe cercetare și inovație, de pildă. Cu acest surplus de informații & spionaj, toți marii infractori ai patriei, aflați în curs de condamnare, fug din țară la pas. Nu doar că avem un ministru al Justiției analfabet funcțional și un prim ministru gîngav, dar avem și servicii neinformate, trîndave ori corupte, că nici nu știu ce-ar fi de preferat, dată fiind situația”. (M.C.) Dilema Veche nr. 734 din 15-21 martie 2018 p. 24. (Nota mea: de regulă ”duzină” înseamnă 12, dar dacă acum avem și sejururi (sept jours) de trei-patru zile, putem accepta că și duzina nu mai înseamnă, ca pe vremuri, 12, ci doar șase).

Am făcut această digresiune pe tema serviciilor secrete românești foste și actuale pentru a mai ridica o dată întrebarea referitoare la cât de mare este vinovăția celor care au colaborat cu Securitatea (mult, puțin) și care au fost hăituți de presă parcă ceva mai rău decât criminalii de război naziști (deocamdată despre criminalii de război ai Armatei roșii învingătoare nu vorbește/ scrie nimeni). Îmi aduc aminte despre articolele demascatoare și condamnatoare la adresa unor scriitori ca Ioan Groșan, Ioan Es Pop, Andrei Marga (inclusiv Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi și nu în ultimul rând Mona Muscă) etc. în timp ce securiștii adevărați, cu activitate bogată în regimul ceaușist au fost în dese rânduri decorați și promovați de ”noile” structuri social-democrate pregătite înainte de 89 și instalate în fruntea bucatelor țării după asasinarea dictatorilor. O lectură atentă a acestei liste (http://asapteadimensiune.ro/raportul-armaghedon-serviciile-secrete-ii.html)  poate produce o minimă explicație referitoare la marasmul moral în care se scaldă lumea românească a acestor prime trei decenii de după ieșirea din marasmul moral comunist (Pentru a vedea cum a fost și mai este infestată presa cu ”mentalități” departe de democrație vezi: http://asapteadimensiune.ro/raportul-armaghedon-media-i.html). Desigur, scrierea mincinoasă a ”istoriei” din perioada așa numitei ”revoluții” din decembrie 1989 își are originea și explicația tot în această continuitate nedorită despre care am scris în episoade anterioare ale acestui miniserial. Interesant de remarcat și faptul că lovitura de stat din decembrie (benefică în esență, malefică doar prin unele consecințe nefaste) se numește sec ”revoluția română din 89” fără vreo altă precizare conotativă. Putea fi continuată această sintagmă cu epitete ca: ”anticomunistă”, ”antisocialistă”, ”anticeaușistă”, ”antidictatorială”, ”antisecuristă” etc. Da, putea, dar cum se justifica apoi conducerea țării de către partide socialiste, de persoane securiste, de tentative de a instaura dictatura prin îngenuncherea independenței justiției și a puterii prezidențiale? Despre modus operandi al Securității (regăsibil, concret, în Arhivele Securității) se poate citi cu folos și https://gabrielcatalan.wordpress.com/2013/09/24/scurta-istorie-a-securitatii/  Aplicând acest modus operandi la cazul lui Cezar Ivănescu găsim și internarea la psihiatrie sau cel puțin consemnarea unor tratamente psihiatrice ca un mod de ”calmare” a spiritelor insurgente. În martie 1978 găsim (în cartea Ioanei Diaconescu) un document emis de unul dintre supraveghetorii (profesioniști) care îl avea în atenție pe poetul Cezar Ivănescu: ”Cezar Ivănescu, poet, este lucrat pentru Supravegherea Informativă Generală. Are tulburări nervoase, fiind și în tratament la Spitalul 9”. (p. 192).

Toate aceste adevăruri (rezultate și din arhive) sunt de natură să cristalizeze adevăratele caracteristici ale societății românești care a trecut (în 1989) de la un feudalism (medievalism) construit și întreținut cu mijloace moderne, capitaliste la un neofeudalism (medievalism târziu) construit cu mijloace postmoderne, postcapitaliste. Baronetul neofeudal bine instalat în scaunele puterii va uza de toate mijloacele pentru a-și atinge scopul suprem: perpetuarea la putere sine die.    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 516. Joi 31 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (17)


Pe lângă listele oficiale, a mai existat și o listă paralelă a celor care, chiar dacă nu întrunesc criteriile oficialilor români, au ferma convingere că merită premiul cu prisosință. Dintre aceștia, Cezar Ivănescu se distinge prin ardoarea cu care-și susținea cauza și prin convingerea că este singurul care merită (prea) celebrul premiu. Evident, aceste ”amănunte” erau scrupulos consemnate în evidențele Securității, instituție care și-a asumat nu doar cunoașterea vieții scriitorilor, ci și influențarea destinului (valoric) al acestora prin ”acțiuni specifice”. Informatorul Gheorghiu nota, în 1975, despre cele mai noi declarații și atitudini ale poetului Cezar Ivănescu: ,,Datorită greutăţilor pe care le întîmpină el a cerut să plece în Occident unde va demonstra valoarea sa. A promis că <peste cîţiva ani> se va întoarce cu milionul și vă va servi pe toţi numai cu ţigări americane.” (p.155). Desigur, ”milionul” era echivalentul financiar în dolari americani al Premiului Nobel. Dar, tot în 1975, sursa ”Fălticeanu” (cu siguranță un renumit scriitor, ba chiar unul cu funcții înalte în breaslă) scria o ”Notă în legătură cu o anumită situație a lui Nichita Stănescu” în care se vorbește despre o acțiune ”oarecum oficială de impunere peste hotare” a lui Nichita Stănescuînspre comisia premiului Nobel” (p. 162). În comparație cu mijloacele oficiale de impunere a unui poet simpla dorință, voință și credință a lui Cezar Ivănescu de a accede la Nobel era pură utopie. Dar veșnica concurență de breaslă scriitoricească va face ca unii scriitori să ”ajute” la nenominalizarea altor scriitori, convinși fiind că își netezesc propria cărare spre ”milion”. Informatorul nu uită să menționeze în susnumita notă că ”Marin Preda, de asemenea, visează Premiul Nobel” (p. 163). Apoi: ”Nichita Stănescu fiind prea sigur de Nobel se pare că-l privește cu condescendență pe Preda. … La restaurantul Berlin se pare că într-o zi Preda l-a înjurat grav și era gata să se producă o încăierare dacă nu interveneau ospătarii” (p. 163). Apare și Cezar Ivănescu în tablou: ”Generația de după el (L.D.: adică de după cea a lui Nichita Stănescu) dornică la rândul ei de a ajunge în planul prim, e invidiaosă pe faima lui și caută să-i opună adeversari pe măsură. Șansele maxime sunt acum ale lui Cezar Ivănescu căruia i se creează o aură de persecutat și chiar de rezistent. Generația de 30 de ani îl va susține puternic pe Ivănescu la premii, va organiza campanii de presă și dacă va fi o conferință a scriitorilor, îl va alege în Comitet. Deocamdată Cezar Ivănescu însuși se declară distant de Nichita, vorbește de el cu ironie, ca de un poet depășit…  Preda e în conflict cu Nechita. Al Paleologu îl apreciază pe Cezar Ivănescu, nu și pe Nichita. … În fapt, cauza comună a tuturor (conflictelor – nota L.D.) e un conflict literar alimentat, se pare, mereu, de Breban, foarte nemulțumit că e mereu netipărit, că scade în ochii scriitorilor și ai criticii” (p. 164). În această atmosferă conflictuală a orgoliilor nemăsurate și mereu nesatisfăcute era mai mult decît simplu pentru Securitate să intervină când de o parte, când de alta, manipulând și exploatând informativ starea de spirit a scriitorimii. Părerea mea este că tocmai aceste ”manipulări” securistice au permis selectarea de către Securitate a poeților ”disidenți” care au devenit, la câteva ore după căderea lui Ceaușescu noile conștiințe pure și imaculate (Dinescu, Blandiana, etc. etc.).  După o afirmație a lui Liviu Antonesei, a existat și așa numita „exploatare în orb”. Adică tu nu știi, dar lucrezi pentru servicii. Prin urmare, deja foarte subțirica linie de demarcație dintre urmăriți și urmăritori, dintre turnați și turnători pare că se subțiază și mai mult. Mai trebuie amintită și categoria ”limbuților”, indivizi orgolioși, cărora le plăcea să pozeze în atoateștiutori și care ”dădeau pe goarnă” vrute și nevrute, fiind surse bune (deși fără angajament) pentru Securitate. Evident, deși Nichita Stănescu era în grațiile guvernării comuniste și sprijinit din umbră pentru obținerea Nobelului avea Dosar de Urmărire Informativă (DUI). O sugestie pentru cercetătorii de la CNSAS: ar fi interesante și statisticile care, foarte probabil, se făceau în epocă: câți scriitori erau în total (în fiecare an), câți aveau DUI, ponderea celor cu DUI și a celor care aveau calitatea de colaborator, câți ofițeri de securitate (și % din total) erau repartizați să se ocupe de scriitori/ cultură. Cred că o asemenea sinteză ar arunca o lumină mai clară asupra statutului scrritorul român din anii dictaturii comuniste (chiar mult mai clară decât publicarea selectivă a câtorva Note informative sau a Rapoartelor cu referire doar la câțiva ani din activitatea unui scriitor urmărit.

În prezentarea pe care o face Dana Raluca Schipor acestei cărți a Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu în Arhiva Securității
(http://convorbiri-literare.ro/?p=9597 ), sub titlul ”Cezar Ivănescu – trei decenii în atenția Securității”, publicat în: Convorbiri literare, 23 mai 2018, autoarea scrie că această carte este  ”o ediţie unică și remarcabilă, ce cuprinde aproape în integralitate dosarele referitoare la Cezar Ivănescu, ca ,,obiect al urmărilor informative”, realizate în perioada anilor 1959-1987”. Aproape în integralitate? Cu peste 20 de ani lipsă? Cu anii 1987-1990 și după aceea lipsă? Despre ce ”integralitate” vorbim?   Așadar, statistici semnificative nu avem; date complete din arhive nu avem; o evaluare calitativă a perioadelor de colaborare și a celor de urmărire nu avem. Cu alte cuvinte suntem încă abia la începutul începutului…   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 509. Joi 24 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (10)


Lectura(rea) articolelor și cărților de restituiri către societatea civilă actuală a adevărurilor dinspre partea nevăzută a dictaturilor comuniste are cu siguranță un efect de reparație morală: unii se băteau cu cărămida în piept că nu au fost niciodată în viața lor contactați de securitate, pentru ca apoi să citim dovezile publicate în volume cum că au fost informatori de frunte sau cel puțin au avut, fie și temporar, calitatea de informator. Pe de altă parte, mulți bănuiți/ acuzați de a fi avut această calitate s-au dovedit a fi doar ”maculați” cu această calitate, tocmai pentru că au refuzat colaborarea. Oricum subiectul este extrem de delicat și orice afirmație ar trebui dovedită cu înscrisuri din arhive. Am făcut această mică abatere de la tema propriu-zisă la episodul de față ca urmare a citirii într-o publicație românească actuală a unei caracterizări infamante la adresa soților Ierunca (Virgil Ierunca și Monica Lovinescu). Redau aici acest pasaj referitor la Marin Sorescu, tocmai pentru a avea un filtru ceva mai puternic atunci când citim literatură de reabilitare istorică a unor personalități, respectiv ”literatură” de defăimare a unor personalități culturale românești. Sper ca povestea soților Ierunca să nu fie deloc asemănătoare cu cea relativ recent devoalată a Agentului Victor (vezi https://www.youtube.com/watch?v=LL7bMJbRKvk) – un mare erou anticomunist dovedit a fi agent al Securității comuniste.

Dar iată ce scrie Mihai Sultana Vicol (MSV) în revista ”Flacăra lui Păunescu” din 25-31 mai 2018, cu referire la luările de cuvânt din cadrul Congresului spiritualității românești care a avut loc la Chișinău în perioada 16-17 mai 2018, eveniment desfășurat sub egida Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni: ”O voce care s-a făcut auzită în sală a fost cea a criticului literar Tudor Nedelcea, omul cu un verb aprins, cu dragoste nețărmurită față de idealul național și față de Mihai Eminescu. În luarea sa de cuvânt, pe lângă momentul fast de Unire din 1918 a venit și cu unele date despre Marin Sorescu, urmărit de Securitatea românească prin agenții săi de la Europa Liberă, Virgil Irunca (sic!) și Monica Lovinescu. Discursul său s-a încheiat apoteotic și asistența l-a aplaudat îndelung” (p. 11). Las deoparte agramatismul apoteotic al ziaristului sub acoperire MSV și mă gândesc că aplauzele îndelungate au aparținut și celor amintiți (cu rezumate ale discursurilor lor) în articolul cu pricina: acad. Mihai Cimpoi, Anatol Petrencu, Mihai Stan, Aurelian Silvestru, Florin Copcea, Nicolae Dabija și Iulian Filip. Deduc, din articol, că cei enumerați mai sus sunt întru totul de acord cu acuzația de colaboraționism adusă Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca. Am căutat pe Google să aflu dacă a mai scris cineva până acum despre calitatea de ”securiști” a celor doi stâlpi ai ”Europei Libere”: Virgil Ierunca și Monica Lovinescu. Nimic! Doar despre alte presupuse vârfuri ale culturii române care s-au dovedit a fi colaboratori zeloși scrie un alt nume de renume al Europei Libere: Nicolae Constantin Munteanu (http://evz.ro/europa-libera-top-5-cei-mai-scarbosi-informatori-ai-securitatii-1075381.html). Să fie și cartea Iuliei Vladimirov o ”făcătură” care să acopere trecutul ”securistic” al celebrei Monica Lovinescu? (http://www.elefant.ro/carti/carte/istorie/istoria-romanilor/monica-lovinescu-in-documentele-securitatii-iixivix-iixviiiix-190152.html).

Ca să nu mai lungesc mult acest joc de-a securitatea lansat de criticul literar craiovean Tudor Nedelcea, în lipsă de orice alte probe referitoare la calitatea de colaboratori/ agenți ai securității atribuită celor doi ziariști radiofoniști de la Paris, rămâne doar o singură întrebare: cum pot proba cele șapte nume invocate mai sus, plus Tudor Nedelcea și MSV calitatea de colaboratori a soților Ierunca? Totodată, cred că doamna Ioana Diaconescu are posibilitatea să se angajeze pe un nou front: acela al spunerii adevărului despre Marin Sorescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și Tudor Nedelcea. În lipsa unor serioase puneri la punct a acuzațiilor aruncate ”la liber” de persoane publice cu destulă vizibilitate (și acceptate ca atare de vârfuri ale culturii române actuale) ne vom trezi într-o altă ”realitate”: aceea că absolut toată lumea matură care a trăit în anii dictaturii comuniste a colaborat cu Securitatea! Paradoxal sau nu, combaterea acestei (posibile) aberații trebuie documentată și demontată cu arhive și probe. Până una alta, ceea ce reușesc să facă aceste ”declarații-bombă” este să inducă o și mai mare neîncredere între români, să generalizeze suspiciune și să compromită celebrarea ideii de un secol de unitate a românilor. (va continua).

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 508. Miercuri 23 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (9)


Așadar, nu știm nimic despre relația lui Cezar Ivănescu cu Securitatea în perioada 1963 – 1973 (cu excepțiile minore amintite în episodul anterior). De asemenea nu știm nimic despre această relație în perioada 1987 – 2008. În total 22 de ani lipsă! Mai mult decât asta, numărul anual al documentelor publicate în carte scade pe măsură ce urmărirea scriitorilor din România se intensifica! Anul 1987 este anul revoltelor de la Brașov care sigur au generat multe Note informative despre modul cum văd scriitorii aceste acte de ostilitate față de regimul dictatorial comunist. Ce ni se oferă în schimb? Scrisori in extenso (unele doar parțial relevante), comentarii și note bio(biblio)grafice despre personajele amintite în documentele găsite. Lipsa perioadelor importante din viața politică a țării (moartea lui Dej, venirea lui Ceaușescu, greva din 1987, venirea la putere a lui Gorbaciov, întâlnirea de la Malta, ”revoluțiile” de la Iași, Timișoara și București etc.) toate acestea ar fi avut darul să creioneze nu doar lupta unui poet cu sistemul, ci să ajute la înțelegerea mecanismelor de funcționare ale sistemului însuși).

Demersul detectivistic al cercetătoarei-poetă ne ajută să citim printre rânduri și să corelăm informații pentru a încerca să găsim verigile lipsă. După ce în ianuarie 1963 se propune urmărirea lui Cezar Ivănescu prin agentul Dorel (posibil un coleg de breaslă), abia în decembrie 1970, adică după exact opt ani se propune, de către căpitanul de securitate Nicolae Barbusă fie lucrat în mod organizat” (p. 46). Iar ne punem întrebarea: în cei opt ani Dorel a reușit să furnizeze informații complete despre poet astfel încât să nu fie necesară ”lucrarea sa în mod organizat” (montarea clasicelor microfoane în telefon sau deschiderea corespondenței).

Dintr-o notă informativă a maiorului Bojin rezultă că ”La 2 noiembrie 1972 Cezar Ivănescu a apreciat că mulți scriitori sunt dați afară din servicii fără motiv, că există o inflație de critică literară conjuncturistă. Consideră că ”România literară” publică în mod frecvent poezii agramate, sub orice nivel artistic, orientate tematic ca pe vremea celui mai de jos proletcultism”. Oare cum ar caracteriza un poet valoros din zilele noastre starea actuală a criticii literare de la noi?

Cei care vor citi cartea Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu în arhivele Securității vor fi impresionați de Documentul nr 23 din 15 10 1973. De aici se vede cât de importantă este publicarea INTEGRALĂ a arhivei Securității, aceasta fiind și o sursă de psihoistorie literară, uneori deformată ideologic, dar adesea exactă în descrierea persoanelor urmărite. În acest document este făcută o descriere (ca de dicționar, și aș îndrăzni să spun – scrisă cu talent) a personalității și activității unor mari scriitori români, începând cu Cezar Ivănescu și continuând cu Ileana Mălăncioiu și Nicolae Breban. Din păcate, Ioana Diaconescu nu redă/ nu reproduce/ nu dezvăluie numele (de cod al) informatorului (în mintea mea acesta nu poate fi decât agentul informator Dorel, un scriitor talentat al cărui nume real îl pot bănui doar acei prieteni și colegi care i-au fost în preajmă, dar care foarte probabil este cunoscut și de autoare). Pentru că episoadele din acest miniserial îl vizează – în prezentarea acestei cărți – doar pe Cezar Ivănescu, voi reproduce doar acest psihoportret literar scris de un talentat informator al Securității: ”Cezar Ivănescu, un mare talent, foarte adesea respins de edituri, un permanent nemulțumit față de redactorii unor reviste și de cei ai editurilor, cu plăcerea de a povesti în context și în ce împrejurare i s-au respins cutare articole, cutare cărți, chiar cu un mic dosar de articole care au fost respinse de (revista) ”România literară”, luate de această revistă după ce au fost semnate, vizate de cineva din conducerea revistei, cu porniri împotriva ”spiritului îngust”, aproape fără prieteni, cercetat (L.D. aici bănuiesc o eroare de transcriere, cuvântul mai potrivit fiind aici ”certat”, nu ”cercetat”) pe rînd și cu foștii săi colegi mai apropiați, dar el fiind autentic – ca să zic așa în această stare de debusolare, avînd și antecedente de ”alienare”, poate că nu doar mimate și complexat, se pare din pricina lui însuși. Cezar Ivănescu este firea cea mai ciudată, întîlnindu-se însă cu cele mai nobile intenții în sinea lui și cu o bunătate mai întotdeauna suspicioasă. Prietenia cu Paul Goma mi se pare cel puțin ciudată, el pare în acest grup un fel de venetic, spre deosebire de Virgil Tănase care este integrat, lejer, din ”familie”…”. (p. 83).  … ”Ivănescu are și o stare materială precară și mai ales foarte puțini prieteni sau deloc. Cultivarea de către el a lui Goma este cel puțin pentru mine, interesată” (p. 84). Descrierea lui Nicolae Breban este realmente savuroasă (de parcă ar fi fost scrisă de el însuși!). Închei aici acest episod tot cu un extras din aceeași Notă de mai sus, ceea ce surprinde fiind atitudinea informatorului – una clar de partea celor nemulțumiți: ”De vreme însă ce nu se acordă împrumuturi decît pe apartenență la ”găști”, de vreme ce … Zaharia Stancu a cheltuit două milioane pentru a-și pregăti nu mai știu ce premiu Nobel, de vreme ce unii încasează de la Fondul literar mii de lei pe lună, iar alții, o mare majoritate, cerșesc cîte 4 sau 500 de lei, și asta cu înjurături, iar cei care iau mii de lei sunt departe de a fi niște autori cu opere copleșitoare, atunci este normal ca majoritatea aceasta a unei bresle care totuși există, care este o realitate socială, să cadă în lungi nemulțumiri și răbufniri deloc utile din punct de vedere social” (p. 86). Obsesia Nobelului la scriitorii români are, iată, și dimensiuni financiar-morale serioase!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!


Așadar, nu știm nimic despre relația lui Cezar Ivănescu cu Securitatea în perioada 1963 – 1973 (cu excepțiile minore amintite în episodul anterior). De asemenea nu știm nimic despre această relație în perioada 1987 – 2008. În total 22 de ani lipsă! Mai mult decât asta, numărul anual al documentelor publicate în carte scade pe măsură ce urmărirea scriitorilor din România se intensifica! Anul 1987 este anul revoltelor de la Brașov care sigur au generat multe Note informative despre modul cum văd scriitorii aceste acte de ostilitate față de regimul dictatorial comunist. Ce ni se oferă în schimb? Scrisori in extenso (unele doar parțial relevante), comentarii și note bio(biblio)grafice despre personajele amintite în documentele găsite. Lipsa perioadelor importante din viața politică a țării (moartea lui Dej, venirea lui Ceaușescu, greva din 1987, venirea la putere a lui Gorbaciov, întâlnirea de la Malta, ”revoluțiile” de la Iași, Timișoara și București etc.) toate acestea ar fi avut darul să creioneze nu doar lupta unui poet cu sistemul, ci să ajute la înțelegerea mecanismelor de funcționare ale sistemului însuși).

Demersul detectivistic al cercetătoarei-poetă ne ajută să citim printre rânduri și să corelăm informații pentru a încerca să găsim verigile lipsă. După ce în ianuarie 1963 se propune urmărirea lui Cezar Ivănescu prin agentul Dorel (posibil un coleg de breaslă), abia în decembrie 1970, adică după exact opt ani se propune, de către căpitanul de securitate Nicolae Barbusă fie lucrat în mod organizat” (p. 46). Iar ne punem întrebarea: în cei opt ani Dorel a reușit să furnizeze informații complete despre poet astfel încât să nu fie necesară ”lucrarea sa în mod organizat” (montarea clasicelor microfoane în telefon sau deschiderea corespondenței).

Dintr-o notă informativă a maiorului Bojin rezultă că ”La 2 noiembrie 1972 Cezar Ivănescu a apreciat că mulți scriitori sunt dați afară din servicii fără motiv, că există o inflație de critică literară conjuncturistă. Consideră că ”România literară” publică în mod frecvent poezii agramate, sub orice nivel artistic, orientate tematic ca pe vremea celui mai de jos proletcultism”. Oare cum ar caracteriza un poet valoros din zilele noastre starea actuală a criticii literare de la noi?

Cei care vor citi cartea Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu în arhivele Securității vor fi impresionați de Documentul nr 23 din 15 10 1973. De aici se vede cât de importantă este publicarea INTEGRALĂ a arhivei Securității, aceasta fiind și o sursă de psihoistorie literară, uneori deformată ideologic, dar adesea exactă în descrierea persoanelor urmărite. În acest document este făcută o descriere (ca de dicționar, și aș îndrăzni să spun – scrisă cu talent) a personalității și activității unor mari scriitori români, începând cu Cezar Ivănescu și continuând cu Ileana Mălăncioiu și Nicolae Breban. Din păcate, Ioana Diaconescu nu redă/ nu reproduce/ nu dezvăluie numele (de cod al) informatorului (în mintea mea acesta nu poate fi decât agentul informator Dorel, un scriitor talentat al cărui nume real îl pot bănui doar acei prieteni și colegi care i-au fost în preajmă, dar care foarte probabil este cunoscut și de autoare). Pentru că episoadele din acest miniserial îl vizează – în prezentarea acestei cărți – doar pe Cezar Ivănescu, voi reproduce doar acest psihoportret literar scris de un talentat informator al Securității: ”Cezar Ivănescu, un mare talent, foarte adesea respins de edituri, un permanent nemulțumit față de redactorii unor reviste și de cei ai editurilor, cu plăcerea de a povesti în context și în ce împrejurare i s-au respins cutare articole, cutare cărți, chiar cu un mic dosar de articole care au fost respinse de (revista) ”România literară”, luate de această revistă după ce au fost semnate, vizate de cineva din conducerea revistei, cu porniri împotriva ”spiritului îngust”, aproape fără prieteni, cercetat (L.D. aici bănuiesc o eroare de transcriere, cuvântul mai potrivit fiind aici ”certat”, nu ”cercetat”) pe rînd și cu foștii săi colegi mai apropiați, dar el fiind autentic – ca să zic așa în această stare de debusolare, avînd și antecedente de ”alienare”, poate că nu doar mimate și complexat, se pare din pricina lui însuși. Cezar Ivănescu este firea cea mai ciudată, întîlnindu-se însă cu cele mai nobile intenții în sinea lui și cu o bunătate mai întotdeauna suspicioasă. Prietenia cu Paul Goma mi se pare cel puțin ciudată, el pare în acest grup un fel de venetic, spre deosebire de Virgil Tănase care este integrat, lejer, din ”familie”…”. (p. 83).  … ”Ivănescu are și o stare materială precară și mai ales foarte puțini prieteni sau deloc. Cultivarea de către el a lui Goma este cel puțin pentru mine, interesată” (p. 84). Descrierea lui Nicolae Breban este realmente savuroasă (de parcă ar fi fost scrisă de el însuși!). Închei aici acest episod tot cu un extras din aceeași Notă de mai sus, ceea ce surprinde fiind atitudinea informatorului – una clar de partea celor nemulțumiți: ”De vreme însă ce nu se acordă împrumuturi decît pe apartenență la ”găști”, de vreme ce … Zaharia Stancu a cheltuit două milioane pentru a-și pregăti nu mai știu ce premiu Nobel, de vreme ce unii încasează de la Fondul literar mii de lei pe lună, iar alții, o mare majoritate, cerșesc cîte 4 sau 500 de lei, și asta cu înjurături, iar cei care iau mii de lei sunt departe de a fi niște autori cu opere copleșitoare, atunci este normal ca majoritatea aceasta a unei bresle care totuși există, care este o realitate socială, să cadă în lungi nemulțumiri și răbufniri deloc utile din punct de vedere social” (p. 86). Obsesia Nobelului la scriitorii români are, iată, și dimensiuni financiar-morale serioase!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 501. Miercuri 16 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (2).


Pentru ca nu cumva să uit și să trec sub tăcere, involuntar, titlul cărții Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu (titlu foarte sugestiv) îl amintesc aici, deși voi vorbi, despre această carte în episoade ulterioare. Titlul cărții este: ”Poezia ca act de insurgență. Cezar Ivănescu în Arhivele Securității”, carte apărută în colecția ”memoria clepsidrei” la Editura Junimea din Iași, 2017. Din titlu (dar și din carte) reiese un adevăr nu prea mult diseminat: din lumea scriitorilor poeții sunt cei mai sensibili la opresiune, cei mai doritori de schimbare, de altceva, de mai bine. Deci, nu întâmplător cei invocați în acest miniserial dedicat modului cum au ”rezistat”/ ”colaborat” scriitorii cu regimul politic dictatorial comunist și cu brațul ei mușchiulos, Securitatea (înainte și după 1989), sunt majoritar și preponderent poeți. Probabil și acum tot de la (unii) poeți ar trebui să așteptăm mai multă luare de poziție/ atitudine față de mersul prea poticnit al lucrurilor de la noi.

Dar atenționez de la bun început asupra riscului care planează, mereu, asupra acestor restituiri/ albiri/ reconsiderări: subiectivismul și partizanatul nu dispar integral din aceste evaluări și reevaluări de ordin istoric. Mai mult, prin acuze diferențiate, scuze conjuncturale și reconsiderări posibil interesate asupra unor persoane se ajunge la o relativizare, la o schimbare de atitudine față de Big Brother-ul bolșevic român (Securitatea): de la o atitudine de desconsiderare publică totală față de primele nume ”mari” devoalate ca ”amici” sau chiar colaboratori ai Securității (vezi Mona Muscă, Ioan Groșan, Ioan S. Pop, Andrei Marga etc.), se ajunge, treptat-treptat, la o bagatelizare (prin supradoză) a temei și la o relaxare suspectă a atitudinilor față de turnătorii de vocație. Formula nouă este lansată de cititorul ”intoxicat” cu prea multe devoalări (inevitabil incomplete): ”lasă bre că știm; toți au/ ați turnat; nu vă mai emoționați atâta…”.

Dar lucrurile nu stau chiar așa. Mai mult, prin lecturi succesive pe această teamă se degajă imaginea unui aisberg ce navighează pe apele culturii/ societății române actuale, aisberg ce simbolizează ”vinovații principali” (în ordinea descrescândă a vizibilității) și care sunt: 1) vârful aisbergului: colaboratorii/ turnătorii (unii forțați să o facă, alții din simplă vocație și oportunism mizerabil); 2) baza vizibilă a aisbergului: securiștii (scuzați din când în când că ”ce să facă și ei; asta le era meseria”); 3) baza invizibilă a aisbergului: politrucii (adică șefii de partid comunist de varii niveluri, inteligențe, implicări și durități) – cel mai puțin invocați ca fiind vinovați de ororile cunoscute, ei fiind, actualmente, în marea lor majoritate, fie prosperi oameni de afaceri, fie deputați în Parlament sau persoane cheie în funcții de decizie (justiție, SRI etc.). Despre activitatea lor nu am citit mai nimic până acum: în schimb, colaboratorii și securiștii sunt mereu sub reflector, devin personaje principale în noua literatură. Pe măsură ce vor fi devoalate noi și noi personalități care ”au pus botul” la propaganda comunistă, cu atât se vor dilua tot mai mult reponsabilitățile celor mai vinovați de tot ce s-a întâmplat, adică cei din  nomenclatura comunistă. Nici la ora actuală nu avem o Chartă cu numele tuturor celor trecuți în acest Nomenclator de funcții al sistemului monopartidic ceaușist. (Dar nici o listă alfabetică a tuturor colaboratorilor Securității, pe perioade și nivel de angajament, nu avem încă). Oricine intra în acel nomenclator al statului totalitar bolșevic era absolvit din start de orice pedeapsă pentru orice fel de derapaje, abateri sau chiar crime (mai puțin cele care erau direcționate împotriva sistemului nomenclaturist). Închei cu regretul că Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara nu a fost acceptat de societatea românească. Îmi permit o presupunere cauzală: pentru că marea majoritate a elitei era prinsă mai mult sau mai puțin în acest păienjeniș totalitar.

Departe de a nega utilitatea discuțiilor și dezvăluirilor despre (scriitori) turnători și torționari, cele de mai sus au menirea de a invita cititorii de a nu se lăsa duși de valul interesului detectivistic asupra părții (încă) nevăzute a sistemului dictatorial comunist. Sunt de acord cu ceea ce susținea poeta-cercetător Ioana Diaconescu: nu atât numele turnătorilor sunt importante acum (oricum foarte mulți fiind ieșiți din activitate sau chiar din viață), ci înțelegerea mecanismului prin care caracatița totalitară poate sufoca/ strangula viața liberă a unei societăți. Mai mult, imperfecțiunea legii referitoare la accesul publicului la ORICE dosar pune sub semnul întrebării onestitatea și buna intenție a legiuitorului de a asigura liberul acces la documente. Dincolo de această imperfecțiune voită mai există și caracterul discriminatoriu al aprobării (de către SRI) la un dosar sau altul. De ex. pentru cartea sa despre Cezar Ivănescu, Ioana Diaconescu nu a primit informații decât până în anul 1987, și alea din ce în ce mai puține, deși după 1985 activitatea Securității s-a intensificat ca urmare a presiunilor de schimbare venite de la Moscova. Voi reveni asupra acestui aspect atunci când voi face prezentarea cărții sus-amintite. De asemenea, voi încerca să comentez și recenziile/ prezentările (asupra) acestei cărți, deja apărând puncte de vedere interesa(n)te, diverse și chiar contradictorii față mesajul cărții. Voi ”dialoga”, indirect, și cu poeta-cercetător Ioana Diaconescu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioana_Diaconescu) pe marginea interviului acordat de acesata petului-realizator TV Adi Cristi. (http://uniuneascriitorilorfilialaiasi.ro/cristi-adi-rosentzveig-adrian/) .

(va continua)

 Liviu Druguș

Pe mâine!