liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Simona Modreanu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 520. Luni 4 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (21)


Încheiam episodul anterior cu o sinteză a ceea ce au sugerat cercetători ai Arhivelor Securității de la instituția numită CNSAS (Ioana Diaconescu included, dar și Simona Modreanu, Tudor Nedelcea și foarte mulți alții): ”răsturnarea clanului Ceaușescu și înlocuirea acestuia cu eșalonul doi al partidului comunist și al Securității biruitoare” nu ar fi fost posibilă în afara acțiunii unor politruci din eșalonul superior al partidului comunist, a unor colaboratori ai Securității, a ofițerilor Securității racolați (și aceștia!) întru bascularea puterii absolute a olteanului din Scornicești, dar și a unor ”nebuni de legat” (adică idealiști pur sânge care nu au suportat umilințele dictaturii așa cum au făcut majoritatea românilor timp de multe decenii și s-au raliat instant celor care au inițiat și executat planul de eliminare fizică a dictatorului). ”Dosarul Revoluției” – aflat, din nou, pe rol – ajută la dezvăluirea și consolidarea acestui adevăr. În mod cât se poate de firesc, Securitatea, (mai exact, o parte a acesteia) în calitatea sa de autor principal al coordonării eforturilor gorbacioviste de schimbare a indezirabilului lider comunist român – obișnuită să acționeze doar din umbră – și-a consolidat victoria și poziția în noile structuri ale puterii postceușiste și postdecembtriste, penetrând și dominând marea majoritate a instituțiilor statului. Mai mult, colegii care erau dedicați trup și suflet ”comandantului suprem” au fost recuperați și au pus, împreună cu securiștii complotiști,  bazele noului serviciu numit SRI. Marele merit al unui serviciu secret este… să rămână secret, să ia, în mod cameleonic, orice chip dorește, și să influențeze deciziile politice majore.

Toate aceste afirmații de mai sus ar părea simple alegații paranoide și conspiraționiste. Dacă, însă, dăm cuvântul și altor ”analiști”, atunci tabloul cultural al Intelligence ului românesc începe să prindă un contur tot mai apropiat de realitatea imposibil de ascuns sub preș. La un recent miting organizat de PSD-ALDE, la București, liderul ALDE, președintele Senatului, multpreaînsuratul dar mereu fericitul Călin Popescu Tăriceanu și-a amintit acest adevăr, care, întâmplător, pare a conveni acum coaliței aflate la guvernare (de fapt un nou USL, urmaș al PCR): ”Securitatea nu a murit, ci doar s-a transformat, pas cu pas”. Într-adevăr, și pe vremea dictaturii ceaușiste Securitatea se ocupa de depistarea crimei organizate, a delapidatorilor din avutul obștesc (adică al statului), a încălcătorilor legilor comuniste etc.,  funcție partajată acum de noua Securitate (SRI) cu o nouă instituție numită Direcția Națională Anticorupție. Nu doar că este foarte plauzibil ca și DNA să aibă, în interiorul său, urmași zeloși ai fostei Securități (mai exact a intereselor economice ale noilor magnați ai zilei), dar la fel de plauzibil este că și SRI ul are interese comune cu DNA ul. (De aici și zecile de protocoale prin care instituțiile statului deveneau informatori ai SRI, protocoale în afara ideii de transparență și independență a justiției. Pe scurt, al doilea om în stat (C.P. Tăriceanu) are perfectă dreptate în a devoala adevărul că Securitatea nu a murit. Dar asta este doar o jumătate de adevăr. Cealaltă jumătate o spune presa independentă. Citez opinia lui Valeriu Nicolae, colaborator la Dilema Veche: ”Cei mai mulți foști securiști au fost sau sînt în PSD-ALDE. Domnul Meleșcanu, probabil în capul domnului Tăriceanu, a luptat în munți împotriva Securității, în timpul liber, împreună cu Gheorghe Turda, meșterul care a cîntat imnul național la finalul mitingului. Instanța a dovedit că domnul Turda a fost colaborator al Securității”. (Dilema Veche, an XV, nr. 747, 14-20 iunie 2018, p. 4). Pe scurt, metodele și metehnele Securității nu dispar prin simple declarații, iar supravegherea populației în general și a celor care prezintă amenințări potențiale (eventual imaginare) la adresa statului în special nu are cum să dispară din panoplia oricărui serviciu secret bazat, în continuare, pe informatori/ colaboratori/ turnători. Iar CNSAS este, și ea, o instituție românească din democrația noastră originală în care se află – exact ca în lumea scriitorilor – securiști, nesecuriști și antisecuriști.

Cu precizarea că acest episod este scris cu întârziere (adică pe 18 iunie) redau câteva dintre ideile unei interesante dezbateri ale celor de la GDS (Grupul pentru Dialog Social) dezbatere consemnată de Răzvan Brăileanu și publicată de Revista 22 nr 23 din 12 iunie-3 iulie sub titlul ”Lista lui Hodor. Deconspirarea Securității după 30 de ani”. (vezi textul la: https://revista22.ro/70271758/listele-lui-hodor-deconspirarea-securitii-dup-30-de-ani.html ). Personajul central al dezbaterii este Mădălin Hodor, fost cercetător la CNSAS, actualmente rămas fără acreditare la CNSAS. Tema discuției a fost tocmai credibilitatea conducerii instituției numită CNSAS și riscul ca aceasta să se transforme într-un Minister al Adevărului dirijat din umbră sau chiar din interior în scopul ascunderii unor adevăruri supărătoare pentru elita culturală a României. Mădălin Hodor a ”călcat pe bec” oferind Parchetului Militar documente din Arhiva Securității în cazul ”Dosarului revoluției” ”participând la deconstruirea celebrului mit al teroriștilor străini” (Tereza Brândușa Palade). Nu peste mult timp Mădălin Hodor a ”recidivat” publicând pe site-ul Revistei 22 o listă cu 200 de colaboratori aflați în legătură cu Securitatea (printre ei nume ca: Radu Țeposu, Cornel Nistorescu, Zaharia Sângeorzan, Ioan Caproșu, Dolphi Drimer, Ștefan Costea, Ion Coja, Mihai Milca, Ștefan Cazimir, Dan Berindei, Ioan Aurel Pop, noul președinte al Academiei Române) drept pentru care i s-a suspendat acreditarea la CNSAS. Deoarece textul poate fi citit online, voi reda aici doar un pasaj din cuvântul introductiv al moderatoarei Tereza-Brîndușa Palade (GDS): ”Grav pentru interesul public este că și o instituție publică precum CNSAS, care ar fi trebuit, conform misiunii ei, să desconspire fosta Securitate, pare, dimpotrivă, să mușamalizeze vinovățiile Securității. Persecuțiile la adresa lui Mădălin Hodor par să fie pur și simplu un simptom al acestei voințe de a exonera fosta Securitate și de a combate orice virus care încearcă să se opună unei acțiuni de acest tip” (p. 10). Problema credibilității procesului de detașare de metehnele vechii Securități este intens relansată dacă amintim că dl acad Ioan Aurel Pop are adeverință de necolaborare cu Securitatea din anul 2009. Așadar, CNSAS exonerează și responsabilizează deopotrivă una și aceeași persoană! Am dedicat acest episod rolului CNSAS în ruperea României de trecutul dictatorial deoarece – pe parcursul acestui miniserial – au apărut semne de întrebare legate de calitatea celor trei scriitori invocați în titlu: au fost colaboratori, au fost luptători împotriva Securității și a regimului ceaușist sau au fost doar muște nevinovate prinse în vârtejul viforos al istoriei noastre nu prea îndepărtate? Am atras deja atenția asupra riscului de a rescrie istoria cu documente atent selectate și cu comentarii care să ducă atenția cititorului într-o lume sau alta. Nu o acuz pe poeta Ioana Diaconescu că ar răspunde unor comenzi absconse dintr-un scenariu conspiraționist în care se urmărește ”albirea” cu orice preț a unor dosare și transformarea unor scriitori-colaboratori-securiști în corifei ai rezistenței anticomuniste, dar semnele de întrebare au existat și continuă să existe până când instituția numită CNSAS se va democratiza și va publica TOATE documentele din Arhivă. Modul de acces la Arhive mi se pare dubios și generator de noi și noi suspiciuni (unele formulate chiar de către Ioana Diaconescu).

O binevenită precizare este făcută chiar de Mădălin Hodor care subliniază că ”au existat grade de colaborare. Nu toată lumea a avut angajament, nu toată lumea a dat note informative, nu toată lumea a primit chitanțe sau bani, nu toată lumea i-a turnat pe vecinii care ascultau Europa Liberă. Nu toți au fost informatori, nu toți au fost colaboratori, nu toți au fost surse. N-a existat un standard de colaborare”.  Dar Securitatea atrăgea personalitățile vremii și la modul insidios, fără contracte scrise. Istoricul Mădălin Hodor spune că majoritatea celor din lista de 200 de persoane erau istorici: unii (majoritatea) scriau istoria după cum dictau interesele partidului, respectiv cele ale regimului dictatorial. Povestea cu ”agenturile străine” se repetă astăzi cu ”oamenii lui Soros”. Naționalismul de doi bani reapare și este agreat de masele largi populare… nostalgice. Dl Ioan Aurel  Pop are azi un discurs nu foarte diferit de atunci… Nu pot să fiu decât de acord cu Vlad Alexandrescu (GDS) care  susține că între activitatea Securității și cea a SRI și a altor instituții este ”o continuitate perfectă. Deconspirarea Securității nu este despre ce s-a întâmplat în anii 80, e despre ce se întâmplă astăzi, când ni s-a pregătit un concentrat de ideologie naționalistă etnicisto-xenofobă, antieuropeană, prorusă, prin care noi suntem serviți pe tavă unor forțe obscure” (p. 11). La rândul său, istoricul Mihai Demetriade spune/ scrie că ”există în interiorul CNSAS un monopol al adevărului, această cultură a secretului care au făcut posibile și sancțiunea, dar și atitudinea față de caz. Cum să consideri așa ceva o scurgere de informații?” Au fost verificate dosarele celor 200 de personalități din ”lista lui Hodor”? Evident că nu, deși CNSAS ar fi trebuit să ceară dosarele de la SIE. Andreea Pora (GDS) a anunțat că ”Revista 22  a cerut verificarea a două personaje de pe această listă: dl Cornel Nistorescu și dl Ioan Aurel Pop” (p.11).

Acestea fiind scrise, conchid și sper ca Ioana Diaconescu să continue să dea publicității documente din Arhivele Securității, cu nuanța pecuniară că ne aflăm într-o dilemă financiar-morală: este oare firesc ca un cercetător într-o bibliotecă/ arhivă să transcrie documente, minim comentate și să se considere scriitor, cu toate drepturile de autor aferente? Dacă mi-ar cere cineva părerea aș zice că CNSAS ar trebui să apară cel puțin în calitate de co-autor al acestor categorii de cărți. Dar asta este deja mai puțin important decât faptul că cititorii pot vedea cum se făceau dosarele, care erau consecințele posibile, care erau limitele de represiune ale Securității și gradele de duritate cu care se acționa etc. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 507. Marți 22 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (8)


Preambulul Simonei Modreanu are o misiune clară: echilibrarea calităților poetice incontestabile ale lui Cezar Ivănescu cu acea infamantă și prea mult speculată etapă din viața sa – calitatea de informator al Securității timp de un an și o lună de zile. Cât de grea a fost această povară pe umerii poetului o dovedește din plin textul echilibrator care conține multe rânduri de superlaude: ”și-a purtat demn crezul și harul în pieptul despuiat, înfruntând cu mâinile goale și sufletul plin un regim opresiv care nu i-a putut veni de hac” (p. 9). (Asta aduce aminte, celor mai ”vechi”, de superlaudele aduse eroilor comuniști ilegaliști: Vasile Roaită, Donka Simo, I.C. Frimu care-și purtau ”demn crezul și harul în pieptul despuiat” etc. etc.).  Despre hidra securistică policefală postdecembristă și, probabil, actuală (SRI) autoarea subliniază, în clar, modul cum continuatoarea Securității (SRI) a luptat cu Poetul și după ciudata și grăbita sa moarte (2008): ”… după plecarea lui din această lume, …, insidios și perfid cum îi e obiceiul, hidra și-a întins capetele hîde, umbrind neîntemeiat o viață răstignită pe crucea libertății. Nu a fost deajuns că i s-a hărăzit o moarte brutală și stupidă, ci a mai trebuit să îndure și numeroase semne de întrebare și netrebnice îndoieli, șușoteli cu aer conspirativ și presupuse revelații, ba chiar și din partea unor declarați prieteni și admiratori, ai unora pe care îi ajutase să iasă din anonimat și îi binecuvîntase cu prezența și cuvintele sale…! (ibidem). Sigur, prietenul apropiat care l-a acuzat de colaboraționism a fost Mircea Dinescu, dar acesta nu a avut curajul să publice documentele care probează acuzația (cum face acum Ioana Diaconescu). Ne putem întreba: care a fost rostul unei acuzații neprobate? Îmi permit un răspuns posibil: se dorea recunoașterea ”crimei” de către ”criminalul” însuși, autoacuzarea sa publică și autorecuzarea din orice funcție publică (era campanie electorală pentru președinția Uniunii Scriitorilor). Nu (mai) contestă nimeni că Securitatea / SRI ul s-a hrănit și se hrănește cu sufletele oamenilor/ scriitorilor, dar la ospăț participă scriitorii înșiși, avizi de suflete scriitoricești concurente. Spunea Nicolae Dabija despre obiceiurile alimentare total nesănătoase ale scriitorilor români: se mănâncă între ei.

Simona Modreanu afirmă despre cei doi ”păcătoși” ieșeni care au căzut în ”păcat” cu ”mătușa Varavara” (nume dat Securității) că ei au făcut asta chipurile pentru a putea eroda sistemul din interior, din păcate însă afirmația rămâne fără dovezi sau argumente: ”Cezar Ivănescu, la fel ca Mihai Ursachi, a sfârșit prin a accepta aparent colaborarea, doar pentru a începe imediat să-și bată joc de sistem” (p. 11). Sau: ”Părînd a fi colaboratorul perfect, poetul reușește să aplice o impecabilă strategie de manipulare a recrutorului său” (p. 12) Nu cred asta, dar pot să înțeleg slăbiciuni umane sau pur și simplu momente proaste în care lucrurile iau alte forme decât în condiții normale. Tușele groase ale ”albirii” dosarului a doi mari scriitori trase de cuplul Ioana Diaconescu și Simona Modreanu (ultima în calitate de redactor colaborator al Editurii Junimea) riscă să genereze chiar efectul invers: evidențierea că cei doi n-au fost, de fapt, eroi fără prihană, sfinți pătimitori sau soldați în Armata Salvării literaturii române, ci au fost oameni care s-au luptat omenește pentru propriile lor idei și interese. Tentația mitizării ar trebui să dispară din aceste temerare încercări de documentare a realităților dintr-o epocă aparent apusă. (această tentație se observă cu ușurință atunci când S.M. nuanțează datele istorice. Astfel, deși durata statutului de colaborator al lui Cezar Ivănescu a fost de un an și o lună, S.M. scrie că ”luna (sic!) de miere nu a ținut nici un an” (p. 12). Mai departe, dorind să toarne cât mai repede fundația pentru statuia poetului rebel și greu de strunit, S.M. scrie că ”Damaschin Ștefan (L.D.: numele de cod al informatorului Cezar Ivănescu)  nu numai că își încheie prematur activitatea de colaborator, dar se mai și procopsește cu urmărirea informativă de către agentul Dorel, lui însuși atribuindu-i-se numele de cod Ivanov” (p. 13). Sigur, aceasta este doar o interpretare a ”Raportului cu propuneri de excludere din rețeaua informativă a agentului ”Damaschin Ștefan” cu numele real Ivănescu Cezar” din data de 11 ianuarie 1963, publicat de Ioana Diaconescu la pagina 42. Redau aici încheierea acestui ”Raport”: ”Față de cele de mai sus rugăm aprobați excluderea din rețeaua informativă a agentului Damaschin Ștefan fără anagjament de abandonare și urmărirea lui informativă cu agentul Dorel”. (O observație en passant: agentul Dorel nu era un securist hidos al hidrei, ci doar un alt informator, posibil prieten/ coleg cu Cezar Ivănescu). Nu rezultă deloc de aici că se propune ”începerea” urmăririi informative (cum sugerează S.M.), dar nici ”continuarea” urmăririi informative (cum îmi închipui eu că s-a întâmplat). Într-o discuție cu un colonel de justiție (Tribunalul Militar) acesta mi-a spus că orice informator/ colaborator are – simultan – și dosar de urmărire. Mi se pare logic acest lucru, deoarece informatorii nu pot fi crezuți pe cuvânt, ci trebuie verificați în permanență. În consecință, formularea dată de S.M. trebuie privită cu un semn de întrebare sau cel puțin cu o rezervă până se vor oferi date oficiale în acest sens (adică dacă s-a ”început” sau s-a ”continuat” urmărirea lui Cezar Ivănescu și cu ce dată a primit Dorel informația că urmăritul nu mai are calitatea de colaborator). Misterul este ”dezlegat” de Ioana Diaconescu care începe, în primul capitol al cărții intitulat ”Obiectiv I”, publicarea documentelor despre urmărirea lui Cezar Ivănescu cu unul datat în anul 1975! Din acest document reiese clar că ”Urmărirea informativă începe la data de 27 IX 1973” (p. 43). Așadar, poetul nu s-a ales cu urmărire informativă expresă decât peste zece ani de la propunerea de excludere din rețeaua informativă și urmărirea sa informativă cu agentul informator Dorel. Ce s-a întâmplat în cei zece ani (nedocumentați în carte) Ioana Diaconescu nu ne spune (deși se impunea o explicație, așa cum ”autoarea” cărții o face în legătură cu încetarea primirii de documente după anul 1987). Pentru corectitudine amintesc că în prima secțiune a cărții intitulată ”Obiectiv I” (pp. 43 – 211) există doar copii ale câtorva  scrisori și rapoarte din anii 1970, 1971 și  1972 (câteva pagini). Orice cititor de bună credință se va întreba: ce semnifică această perioadă ”albă” din dosarul poetului Cezar Ivănescu? Lipsa unor precizări din partea ”autoarei” obligă cititorul să avanseze scenarii posibile: a) propunerea de excludere din rețeaua informativă a lui Damaschin Ștefan/ Cezar Ivănescu nu a fost aprobată, iar agentul Damaschin a continuat să existe (cel puțin în acte) cu calitatea de informator/ colaborator; b) pentru deceniul 1963-1973 nu s-au găsit niciun fel de documente, acestea fiind scoase din dosar după 1989; c) documentele găsite pentru această perioadă sunt nerelevante pentru cunoașterea imaginii poetului în ochii Securității.

Tentativa de ”albire” a dosarului poetului apare din nou la orizont atunci când comparăm cele scrise de Simona Modreanu despre numărul de note informative scrise de poet în perioada de când a fost racolat și până la propunerea de excludere din rețea și cele precizate de Ioana Diaconescu pentru aceeași perioadă. Astfel, Simona Modreanu scrie că în acea ”lună de miere care n-a ținut nici un an” ”recrutul nu a furnizat decât două biete note informative” (p. 12), în timp ce poeta-cercetător Ioana Diaconescu scrie că ”agentul nu a furnizat materiale informative și … nu au existat ”întâlniri de lucru” ” (p. 42), deși în Documentul nr 4 de la 11 ian. 1963, care conține motivarea propunerii de excludere din rețeaua informativă se scrie că agentul Ivănescu Cezara furnizat două note informative fără importanță operativă” (p. 41).. O asemenea neconcordanță (plus lipsa din arhive, fără explicații, a zece ani importanți din viața poetului, unii fiind chiar jaloane istorice: de ex., anul venirii la putere a lui Ceaușescu și declarația acestuia din august 1968 sigur au umplut mapele anexă ale dosarului de urmărire informativă) poate pune sub semnul întrebării onestitatea demersului și ”științificitatea” comentariilor și a notelor de subsol ale ”autoarei”. De asemenea, de dragul adevărului ar fi trebuit spus că ”urmărirea profesionistă” de care vorbește/ scrie Ioana Diaconescu (la pagina 42) era realizată, majoritar, tot cu informatori și colaboratori ai Securității, adică cu poeți, scriitori, personal administrativ, vecini etc.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 506. Luni 21 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (7)


Aproape că mă obsedează afirmațiile aparent metaforice ale celor care au gândit și scris despre trecutul (relativ) recent, despre modul de conviețuire a binomului intelectualitate – securitate, înainte și după 1989. Cititorii atenți vor observa că majoritatea celor invocați în descrierea Dosarului care îi vizează pe trei mari poeți români au vorbit despre CONTINUITATE. De altfel e greu de imaginat să nu fi fost așa. În ritmurile contemporane a construi rapid de la zero o instituție de intelligence este de-a dreptul o utopie. Și fiind noi în deplină libertate, fostul ”intelligence” nu doar că a fost (bine) conservat, ci a fost chiar multiplicat, politicul nostru prost temperat făcându-i primului născut după ”Revoluție” (SRI) și (mulți) frățiori (cică vreo opt). Evident, nimeni nu se mai poate plânge că nu ne aflăm în deplină securitate. Pe banii noștri: adică și (bine) păziți și cu banii luați. Sporirea permanentă a alocărilor bugetare pentru ”servicii” este un fapt deja notoriu, dar cred că s-a trecut prea ușor cu vederea povestea (caldă încă a) celor 64 (ca pătrățelele de la șah!) de Protocoale între SRI și instituții fundamentale ale statului român (justiție îndeosebi!). Prin aceste protocoale intelligence-ul românesc ținea în șah clasa politică, intelectualitatea și afacerile într-o armonie demnă de unele ”democrații” sud-americane. SRI ul a evoluat formidabil pe mănoasele plaiuri (cu boi) mioritice trecând semeț la o firească etapă superioară: de la racolarea individuală la racolarea instituțională. Asta da, eficiență! Decât să te chinui să racolezi informatori din instituții, racolezi instituțiile cu totul. Aș numi această etapă din viața statului român ”totalitarism democratic”, consecința firească a ”democrației originale” creată și promovată de tătucul bolșevic ”emanat” de ”revoluția română” (actualul președinte de onoare al PSD).

Am făcut această aparentă divagare în tema dosarului scriitorilor (securiști, nesecuriști și antisecuriști) pentru a oferi un motiv pentru care nu consider deloc întâmplătoare relativ recentele ”dezvăluiri” din arhivele Securității. De ce nu au fost ele făcute în anii 90 sau la începutul anilor 2000? Pe lângă faptul că aceste dezvăluiri sunt tardive, incomplete, selectate după criterii doar de unii cunoscute și oferite publicului naiv pe post de ”democratizare” a vieții noastre spirituale, scoaterea la iveală a mizeriei morale prin care au trecut unii scriitori este și un semnal adresat intelectualilor de azi: ”Nu umblați cu prostii, nu vă mai opuneți, avem toate pârghiile în mână! Dacă tot vă credeți așa de inteligenți faceți bine și colaborați, bani avem – nu asta e problema!”. Recunosc, cu riscul de a provoca noi iritări, mi-au trecut prin minte aceste posibile îndemnuri chiar în momentul în care poeta-cercetător Ioana Diaconescu promitea solemn în cadrul emisiunii lui Adi Cristi de la TeleM,  ”Idei pe contrasens”) că va demara cercetări pentru demonstrarea faptului că începuturile ”revoluției” române au fost la Iași (la 14 decembrie 1989). Marea revoluție de la Iași (”un fâs” – după aprecierea lui Liviu Antonesei) a demarat sub conducerea neînfricatului poet Cassian Maria Spiridon,  actualul (cel mai longeviv) redactor șef al revistei Convorbiri literare. (În paranteză fie spus, C.M.S. este cel care a participat la acel prânz ”istoric” organizat, la începutul anilor 90, de un basarabean la Chișinău fiind și eu invitat. Pe la mijlocul evenimentului, gazda a declarat că ne aflăm în fața unui moment istoric: lansarea candidaturii la președinția Republicii Moldova a iubitului nostru oaspete… da, da ați ghicit: Liviu Druguș. Despre asta am mai scris pe acest blog, așa că nu mai repet).

Am inserat aceste mici considerații pe tema continuității activității serviciilor noastre intelligente pentru a face loc opiniilor alternative, neoficiale, conform cărora Securitatea și-a schimbat doar numele. Simona Modreanu scrie un preambul de cca șapte pagini intitulat (poetic, cum altfel?) ”Pînă ce mă va opri cu pieptul o lebădă!…” (pp. 9-15) și la care mă voi referi în continuare, dar și în episodul următor. Când Simona Modreanu scrie că Cezar Ivănescu a fost ”urmărit și persecutat întreaga viață” (p. 10) asta înseamnă că are în vedere întreaga sa viață de adult, încheiată tragic în anul 2008, adică după 18 ani de la înființarea SRI ului. Partea mai delicată (pentru autoarea Ioana Diaconescu, pentru Simona Modreanu și pentru Lucian Vasiliu directorul Editurii Junimea) este că o asemenea afirmație (pe care eu înclin să o cred) trebuie documentată, argumentată, probată. Altfel, rămânem la poezie… Suspiciuni există peste tot, dar nivelul de seriozitate al unei lucrări de restituire istorică a memoriei unui mare poet român nu poate să rămână la acela al unui ziar de scandal. Astfel, un ziar din Iași a vorbit despre ”asasinarea” (morală) a poetului Cezar Ivănescu în anul de grație 2008 (https://www.bzi.ro/asasinarea-lui-cezar-ivanescu-95922 ). Dar, tot un fel de asasinat moral a fost și devoalarea de către Mircea Dinescu a faptului că Cezar Ivănescu a figurat în documentele Securității ca informator, în timp ce poetul se afișa tot mai puternic ca un anticomunist și antisecurist de marcă, dorind să se implice activ în viața publică (candidând și la președinția USR). (https://www.curentul.info/actualitate/fiica-lui-cezar-ivanescu-mircea-dinescu-mi-a-bagat-tatal-in-mormant/ ) Și pentru că tot am afirmat că SRI ul a ajuns la un fel de apogeu al său redau și opinia unui actor politic despre imixtiunea serviciilor în viața politică a țării: (http://www.gandul.info/politica/basescu-infiltrarea-sri-in-institutiile-statului-gandita-in-cerc-cu-oameni-politici-17197160?utm_source=mediafax.ro&utm_medium=referral&utm_campaign=bula). Cam acesta este climatul în care se derulează campania de dezvăluiri despre colaborările scriitorilor cu fosta nefastă instituție  numită Securitate, actualmente presupusa fastă instituție  numită SRI. Pentru că trăim într-o lume a tuturor posibilităților nu exclud nici faptul că dezvăluirile la adresa durităților Securității comuniste să fie un pretext pentru un apropos transparent la încă nereformata instituție care protejează și secretele fostei Securități dar și colaboratori importanți ai acesteia.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 499. Luni 14 mai 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (32)


Voi comenta și ultima parte a ”Dreptului la replică” compus în redacția ”Scriptor” și semnat de Traian Diaconescu, plagiatorul ofensat de adevăr, susținut în demersul său neonest de membrii Colegiului revistei: Ana Blandiana, reprezentantă a Bucureștiului, Emilia Chiscop (SUA), Cristina Hermeziu (Franța), Tereza Kortusova (Cehia), Luo Donquan (Republica Populară Chineză), Maria Pilchin (Chișinău, adică parte a României viitoare), Ion Pop (Cluj-Napoca) și Christian W. Schenk (Germania). Așadar, opt nume de scriitori care susțin, indirect, demersul proplagiat al revistei Scriptor. La această listă se adaugă membrii Parteneriatului instituțional, adică reprezentanți ai instituțiilor ieșene care sprijină și promovează plagiatul (cel puțin doi dintre ei chiar îl și practică): Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai, Eugen Mircea, Simona Modreanu, Dragoș Pătrașcu. Această modă păguboasă a scrierii unor nume pe o copertă de revistă (persoanele asumându-și bunele și relele rezultate din activitatea revistei) ar trebui să dispară. Cel puțin în ce privește revistele noastre (ieșene și nu numai) aceasta este o formă fără fond, un moft ”democratic” prin care se sugerează că toate aceste nume chiar citesc revista, dar și articolele apărute (inclusiv pe internet) pe marginea calității acestora și ”își pun obrazul” drept garant al onestității redacționale. Nu mă aștept ca vreunul dintre aceste nume să se retragă (rușinat) din cauza acuzațiilor grave de plagiat și autoplagiat la adresa colaboratorilor/ redactorilor revistei. Dimpotrivă, deși foarte probabil numele de mai sus citesc aceste semnale lansate de mine (scriindu-și numele la Search pe Google), ei le ignoră cu rea credință și neonorantă neputință de a-și schimba modul de raportare față de cititori.

În fine, voi reproduce și reacționa la ultima parte a ”epistolei” publicată de revista Scriptor nr. 5-6/ 2018 la pagina 107: ”4. În finalul acestei epistole, invit pe dl. Druguş să-şi exprime opiniile în stil academic, sine ira et studio, renunțând la frisoane de cenzor neomologat, întru binele său şi al culturii noastre româneşti”. Cu respectuoase mulțumiri pentru invitație (cred că ”îl invit” era mai corect) și pentru gândurile de bine personal alături de același bine dorit și ”culturii noastre românești”, adresez și eu redactorilor distinși și osârdioși ai revistei Scriptor aceleași urări. În altă ordine de idei, ”magistrul” latinist încheie epistola rotund, tot cu un dicton latin, de data asta unul care mă îndeamnă să las deoparte pornirile mele primitive de a urî tot ceea ce este neonest, incorect, fals, ipocrit și găunos împreună cu modul meu vădit părtinitor față de unii scriitori (cum ar fi Radu Paraschivescu, Ioanid Romanescu și alții) și defăimător față de alți scriitori (majoritatea din urbea ieșeană, pentru simplul motiv că am dat mai multă atenție revistelor ieșene). Peste puțin timp, când legea despre defăimare va fi adoptată, majoritatea criticilor (mă refer la criticii-critici, nu la criticii adulatori) vor trebui să dea samă în instanță. Cât despre stilul academic sugerat de ”magistru”, mersi, prefer să nu-l (mai) folosesc, dacă dl profesor Diaconescu înțelege prin asta ascunderea sub preș a erorilor de limbă, de gramatică și de logică (că deh, doar suntem confrați de breaslă academică), scrierea ”creatoare” prin plagiere și sporirea (cantitativă a) culturii românești prin autoplagiere (cum face și distinsul șef al publicației, dl Lucian Vasiliu). Morga ”academică” este prea adesea invocată și afișată întru acoperirea indecențelor profesionale rușinoase (plagiat și autoplagiat, dezinteres față de limba română etc.). Și pentru că tot simțea nevoia să dea un exemplu de comportament academic, dl Diaconescu mă pune imediat la colț, în genunchi, pe coji de nucă doar-doar îmi vor trece ”frisoanele de cenzor neomologat”. Probabil așa sunt etichetați toți cititorii revistei care ar îndrăzni să desconspire faptul că șeful/ regele e gol, iar curtea ”osârdioșilor” e plină de simpli adunători de texte pe care le toarnă (nu cred că durează mai mult de câteva zile) în format de revistă.

P.S. Pentru a nu încheia chiar într-o notă pesimistă, negativă și descurajantă (după ce chiar în episodul anterior mi-am exprimat slaba speranță într-un reviriment cultural local) revin acum cu o nuanțare dătătoare de speranțe: este vorba despre revista ALECART, profesorul Emil Munteanu și colaboratorii lor. Iată și o mostră de optimism: https://alecart.ro/interviu-cu-anastasia-gavrilovici/

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 469. Sâmbătă 14 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (20) Revista ”Scriptor” și păcatele benefice (pentru viitor) ale celor care o scot pe piață.


În dialogul Pleșu-Liiceanu, amintit în episoade anterioare (cu link ul aferent), Pleșu decela, pe bună dreptate, o nouă categorie de intelectuali, generic numită ”intelectualul analfabet”. Eu numisem această categorie, în episoadele de început ale acestui serial infinit, ”prostul cu diplomă”. Pleșu îl descrie cam la fel: ”are diplomă, dar e prost”. Iar prostul se definește, invariabil, ca fiind ”unul care se crede deștept”. Mi se pare că această categorie umple masiv cam tot ce se numește, autoemfatic, ”intelectual” pe la noi. Coana Lenuța, în decembrie 1989, la simulacrul de proces intentat de vechea-noua intelectualitate politico-juridică de rit sovietic, le atrăgea, dojenitor, atenția: ”poate vă aud colegii mei, intelectualii”. Scriitorii români actuali – peste 2600, adică mult prea mulți – , venerați în virtutea (de fapt în viciul) asocierii oricărui membru al Uniunii Scriitorilor cu un potențial Eminescu, Creangă, Caragiale au (îndeosebi cei care se fac foarte vizibili) acest nărav de a se crede deștepți, infailibili, greu de prins cu ocaua mică. Ei sunt colegii coanei Lenuța. Desigur, o diplomă de scriitor (carnet de membru USR) nu se obține chiar așa ușor, la fel cum nici doctoratele plagiate nu se obțin cu una cu două. Nici cărțile scrise în pușcării și girate ”științific” de ”oameni de știință” cu (puțină) frică de Dumnezeu nu sunt o bagatelă. Îmi imaginez ce lanț de șpăgari se întinde de la momentul începerii ”scrierii” cărții și până la eliberarea (nemeritată) pe bază de ”studiu științific scris în detenție”. Dacă amintești cumva asta unei persoane care a girat ”științific” o lucrare ”științifică” a unui pușcăriaș (întâmplător tot ”om de știință”) atunci supărarea este, inevitabil, uriașă. De unde și aerul de martiri pe care îl (i)au, de regulă, cei criticați. Ofuscarea și ura abia stăpânite îi îndeamnă să-și imagineze scenarii conspiraționiste legate de ”dușmanul scriitorilor”, ”criticul aflător în treabă” sau ”impostorul fără studii filologice”. Nu cred că un om de bună credință (nu neapărat credincios ortodoxist) poate accepta în continuare bătaia de joc și simularea actului literar-artistic de către veleitari bolnavi de ei înșiși, inși care își aureolează minciuna scriiturii lor ”oneste” cu afirmația fals modestă: ”tocmai mi-a mai apărut o carte…”. Da, cărțile sunt profesori tăcuți (Libri muti magistri sunt), căci dacă ar avea gură, câte adevăruri ar putea spune! Dar, simpla comparare a unor texte din reviste cu cele din cărți poate devoala minciuna, falsul, lipsa de onestitate. Mai afirm o dată: aproape tot ce se scrie în jurul ”eminiscianismului”, ”eminescologiei” sunt, în esență, eminescopatii și prezintă diverse forme de eminiscianită. Mai pe scurt, este vorba despre golănii intelectuale bolnăvicioase cu ștaif/ iz/ față de operă savantă. Esența acestui diagnostic este că scriitura provine dintr-o ”șmecherie” proastă, din convingerea că nimeni nu citește, iar dacă cumva citește, nu pricepe, și dacă, eventual, cineva pricepe atunci nu se mai obosește să scoată în băț impostura, zicând: ”La ce bun? Doar n-o să schimb eu cursul lumii!”. Remediul la eminescopatiile și eminescianita care tind să se endemizeze este cel sugerat de regretatul Andrei Gheorghe: citiți-l pe Eminescu! Doar citiți-l!

În numărul 1-2/ 2018 al revistei Scriptor am depistat plagiatul și autoplagiatul profesorului latinist Traian Diaconescu din articolul ”Eminescu și tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa” (pp. 50-51). Articolul este publicat la rubrica ”Eminesciana” (care mai conține, pe lângă articolul semnat de Traian Diaconescu și cel semnat de Valentin Coșereanu, alte două articole semnate de Teresa Kortusova și Nicolae Mareș). Recunosc, având deja în minte corelația eminescolog – olog la capitolele demnitate și onestitate, mi-a trecut prin minte: oare nu cumva..?. Am citit atunci, cu atenție, articolul lui Valentin Coșereanu intitulat ”Eu le ofer o șansă de-a rămâne...”. În afară de un ”din” în loc de ”dintre”, de senzația că este destulă (auto)laudă în aceste două zile (2 octombrie 1984 și 1 octombrie 1987) de Jurnal al lui V. Coșereanu,  că unele afirmații mi s-au părut de-a dreptul curajoase (știut fiind, acum, că Securitatea citea Jurnalele), că autorul a scris despre ”o veleitară botoșeneană”, dar fără să o numească – alte lucruri nu mi s-au părut în neordine… (Despre ”veleitara botoșeneană” aș putea doar presupune că este vorba despre Lucia Olaru Nenati, mare iubitoare de Eminescu, eminescolog la fel de mare ca și V.C., cea care și-a propus să facă o teză de doctorat pe Eminescu, dar a fost stopată de profesorul Ciopraga cu argumentul: ”lasă că despre Eminescu are cine să scrie...” cu sensul, probabil, că sunt suficienți alți veleitari care trăiesc și se împăuneasză cu titlul de eminescologi). Acum, constat o altă golănie scriitoricească. Titlul articolului este ”Eu le ofer o șansă de-a rămâne…” urmat de un Motto semnat C. Noica. Evident, orice cititor înțelege că titlul aparține lui V.C., iar motto-ul lui Noica. Dar în carte apare altfel: ”Eu le ofer o șansă de-a rămâne”. Semnat C. Noica. Las cititorii să judece atât autorul cât și editorii.

Din păcate, atât pentru V.C., cât și pentru revista ”Scriptor” care a publicat în numărul următor (3-4/ 2018) o recenzie a cărții (cu alt titlu decât cel anunțat în numărul anterior) din care fusese extras, lucrurile s-au clarificat și mă văd obligat să semnalez că recenzia/ prezentarea cărții lui V.C. de căre Bogdan Mihai Mandache (BMM) este una ”de serviciu”, cu ipoteza, deloc absurdă că BMM nu a citit nici textul din revista Scriptor nr 1-2/2018 și nici cartea. Nu aș exlude nici ipoteza că textul acestei prezentări îi aparține chiar lui V.C. și doar semnătura este a lui BMM. Mai multe inadvertențe și ciudățenii morale apar citind cartea lui V.C. – una care se dorește a fi crezută ca fiind un Jurnal scris chiar în anii 80 ai secolului trecut. Ca transcriptor de Jurnal (al meu) din anii de liceu (1963 – 1967) nu mi-a trecut deloc prin cap să modific textul, să adaug fraze inexistente sau să omit unele zile și întâmplări. Inițial am copiat chiar greșelile de ortografie, apoi am considerat că tinerii ar putea considera că așa este forma corectă, și, în consecință, am pus virgulele și literele (mâncate) la locul lor. Dar nu am adăugat texte care să mă facă mai curajos și mai deștept decât eram atunci. Din păcate, în cartea lui V.C. apărută la Editura Junimea, există modificări ale textului Jurnalului față de extrasul din Scriptor nr 1-2/ 2018, ceea ce îmi permite să avansez ipoteza că V.C. a operat modificări mult mai mari inclusiv față de manuscrisul său din anii 80, ba chiar îmi permite să cred că nici nu a existat un Jurnal, ci există doar amintiri datate ale unor evenimente care au fost redate, mai corect sau nu, și în presa vremii. Oare Lucian Vasiliu de la Scriptor și de la Junimea a văzut cu ochii proprii acest Jurnal? L-a confruntat cu ceea ce a prezentat V.C. drept extrase din Jurnal? Ar fi interesant de știut. În preambulul la cartea sa ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu”, Valentin Coșereanu se simte dator să garanteze că cele notate atunci (anii 80) în Jurnalul său este 100% conform realităților trăite atunci, afirmație nu doar hazarda(n)tă, ci și imposibil de probat. Scrie Coșereanu: ”… n-am ”corectat” nimic din ceea ce s-a întâmplat în realitate…” (p. 8). Pun sub semnul întrebării această afirmație prin simpla comparare a textului din ”Scriptor” cu cel publicat în carte, la Junimea (în episodul viitor). Notez aici, en passant, ciudățenia anunțării cărții cu un titlu și apariția acesteia cu un totul alt titlu. Astfel, titlul inițial anunțat era ”Eminescu și Constantin Noica”, iar cel apărut în editură este ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu” (un titlu mai comercial și mai în acord cu conținutul diaristic al cărții).

În încheierea acestui (trist) episod aduc la cunoștința cititorilor mei că Editura Junimea se află într-un mare impas moral prin faptul că un autor (V.C.) își publică o cărțulie într-o colecție coordonată chiar de el însuși. Iată componența echipei care coordonează colecția Eminesciana a editurii Junimea: acad. Mihai Cimpoi (Chișinău), acad Eugen Simion, Theodor Codreanu și (last but not least) Valentin Coșereanu. Îmi permit să afirm că niciunul dintre acești ”coordonatori” nu a citit vreo carte publicată în colecția Eminesciana (în afară de propriile cărți publicate în această colecție – serie nouă, mai exact seria a IV-a începută în 2014). Dintre membrii echipei coordonatoare, Valentin Coșereanu a publicat deja trei cărți (aceasta din urmă fiind a patra), iar Theodor Codreanu una (Fragmente despre Eminescu). Seniorii  Cimpoi și Simion nu mai au chef și putere de scris în edituri obscure, așa că ei au aura de membri foarte corecți ai acestei echipe coordonatoare… nemaipublicând nimic aici.

Despre conținutul propriu-zis al cărții lui V. Coșereanu – în episodul următor. Dar nu înainte de a atrage atenția cititorilor mei că sus amintita ”colecție” are și un redactor colaborator în persoana doamnei Simona Modreanu, membră a Colegiului editorial al revistei Scriptor, revistă care este un proiect al Editurii Junimea. Astfel, cercul este închis, sistemul integrat funcționează fără niciun fel de control extern, fără critică din partea ”criticilor”, cu alte cuvinte… trai neneacă!

Dat fiind că în aceste zile se alege noua conducere a USR (Uniunea Scriitorilor din România), iar meciul final se dă între actualul președinte Nicolae Manolescu și sociologul scriitor ieșean Dan Lungu (senator din partea Uniunii Salvați România) nu-mi rămâne decât să fiu sceptic în privința viitorului acestui sindicat scriitoricesc și a stării de lucruri din cultura română. În cazul în care iese Manolescu – lucrurile vor rămâne cum au fost și cum sunt acum, deoarece dacă era ceva de schimbat se putea schimba până acum; în cazul în care iese Lungu – lucrurile vor rămâne cum au fost și cum sunt acum, deoarece această stare de lucruri nu putea fi ignorată de scriitorul ieșean, dar nu am cunoștință de vreo atitudine critică față de confrații junimiști de la care așteaptă, nerăbdător, votul. Pentru delectare de week end recomand vizionarea acestui material despre scriitorimea română din ultimii 70 de ani: ba bolșevizată, ba libertinizată… https://www.scena9.ro/article/uniunea-scriitorilor-romania-istoric-alegeri

Închei cu evocarea unei incredibile declarații făcute la Radio Iași în seara zilei de 13 aprilie 2018 la ora 19.25 de către Cristian Stanciu, un reprezentant al PSD Iași: ”Un popor fără cultură este un popor greu de manipulat”! Popor fără (prea multă) cultură avem (o dovedesc aleșii poporului!), de unde rezultă cât de ”greu” le vine celor de la PSD să-l manipuleze…

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 461. Vineri 6 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (12)


Consider că cele două articole ale profesorului Traian Diaconescu afectează grav nu numai imaginea autorului/ (auto)plagiatorului Traian Diaconescu, dar și imaginea revistei ”Scriptor”, imaginea membrilor redacției acestei reviste, imaginea Colegiului de Onoare și a Colegiului consultativ precum și pe aceea a Primăriei Iași și a Consiliului Local Iași – instituții responsabile pentru finanțarea unor acte de incultură și de încălcare a elementarelor norme deontologice ale profesiei.

Dar ceva tot s-a schimbat (ca formă) în urma criticilor mele (presupun eu). Lipsa de onoare a Colegiului de onoare a fost amendată substanțial, esențial și definitiv prin eliminarea atributului ”de onoare”. Acum, fostul Colegiu de onoare se numește doar Colegiu (fără onoare!) și și-a mărit componența cu încă un membru (i)responsabil de respectarea normelor elementare de moralitate ale oricărei publicații: Christian W. Schenk (Germania) (vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Christian_W._Schenk). Oricine poate sesiza componența puternic și preponderent feminină a Colegiului (conform gândirii primului oltean al partidului conducător al țării în această perioadă): inițial scorul era 5 la 2, dar acum, după consolidarea prezenței masculine în Colegiu, scorul a devenit 5 la 3. Totodată, fostul Colegiu consultativ (existent pînă la nr 1-2/ 2018) și-a schimbat numele în Parteneriat instituțional (care nu mai consultă nimic), și subliniază că numiții: Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai, și Simona Modreanu, la care se adaugă, începând cu nr 3-4/ 2018 și Eugen Mircea  de la Galeriile de Artă ale Municipiului Iași și Dragoș Pătrașcu de la Universitatea de Arte George Enescu din Iași, sunt reprezentanți ai instituțiilor la care lucrează și nu se reprezintă doar pe ei înșiși. Aici măiestria managerială a maestrului fondator și coordonator al revistei ”Scriptor” este realmente impresionantă. De acum înainte, zecile de greșeli la un singur articol nu vor mai fi imputabile doar reprezentanților acestor instituții (reprezentanți care, după umila mea părere, nici nu citesc revista cu atenție), ci instituțiilor ca atare, în integralitatea lor, respectiv unor zone culturale destul de reprezentative pentru cultura Iașului/ Iașilor. Dacă în Colegiu scorul este 5-3 pentru doamne, în Parteneriatul instituțional scorul este de 5-2 în favoarea bărbaților. Deoarece în concepția managerului revistei Echipa tehnică nu are nicio responsabilitate pentru numărul excesiv de mare de greșeli la un singur articol analizat, componența (și denumirea!) sa a rămas intactă.

Îndrăznesc să caut și să găsesc câteva cauze/ motive posibile ale crizei de imagine a acestui proiect al Editurii Junimea (președinte al Consiliului științific al Editurii Junimea: Lucian Vasiliu; director al Editurii Junimea: Lucian Vasiliu) și al Societății Culturale ”Junimea 90” (inițiator și coordonator al Societății: Lucian Vasiliu, 1993), proiect care părea promițător și stimulator pentru relansarea Iașului pe orbita orașelor cu contribuții culturale notabile și exemplare. Acest proiect, intitulat ”Scriptor” îl are ca director fondator și coordonator tot pe Lucian Vasiliu. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Vasiliu). O înregistrare video din mai 2016  cu Lucian Vasiliu de la emisiunea ”Modelele și valorile de lângă noi” (emisiune la care a fost invitat, în altă emisiune, și ”magistrul” (auto)plagiator Traian Diaconescu) se găsește la https://www.youtube.com/watch?v=m-vX8Ms88GA . În ultimă instanță, dacă acest proiect s-a dorit a fi un vector de îmbunătățire a imaginii Iașului în ochii decidenților în competiția stabilirii de capitale europene ale culturii pentru anul 2021, iar tristul rezultat fiind deja cunoscut, îmi pun întrebarea dacă acest proiect a ajutat sau a împiedicat obținerea unui rezultat favorabil Iașului.

Sper (la modul naiv) că analiza cauzală va stimula și alte opinii, sugestii și soluții utile Iașului și renumelui său grav afectat acum de meschinăria clanurilor de ”scriitori” cu patalama de USRist. (USR = Uniunea Scriitorilor din România, uniune a cărei președinție este vizată, în aceste zile, de un userist ieșean  – USR = Uniunea Salvați România -, senatorul USR Dan Lungu, despre care presa a scris că are de dat unele explicații în justiție pe tema utilizării unor fonduri europene: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_Lungu). Este adevărat că Filiala scriitoricească de la Iași este a doua ca mărime din țară (după București), dar această gonflare cantitativă nu asigură automat și o calitate pe măsura locului ocupat.

Inflația de scriitorași (știați că în România sunt 2600 de ”scriitori”?) care au invadat pur și simplu sindicatul de profil (USR) este o primă cauză care a afectat ideea de scriitor văzut ca ”om de cultură”/ intelectual/ ”om de spirit”. Deși definiția termenului de scriitor (https://ro.wikipedia.org/wiki/Scriitor) mă include cu asupră de măsură (fiind jurnalist profesionist, profesor și… blogger) eu unul prefer să restrâng această profesie/ calitate/ denumire la literatură și la persoanele recunoscute ca atare în istoriile consacrate și larg acceptate ca atare în  enciclopedii, dicționare și manuale școlare. Din păcate, acum scriitor înseamnă orice persoană care știe să scrie, o persoană alfabetizată adică. Orice alfabetizat poate publica în edituri care publică orice și oricum: bani să iasă! Pe fondul acestei precarizări a statutului scriitoricesc (și al celor care se ocupă cu îndeletniciri intelectuale în general) a apărut o reacție a celor de la ”old boys”, scriitori seniori care s-au simțit îndrituiți să ”salveze” onoarea (nereperată) a Iașului cultural.

În contextul competiției pentru obținerea titlului de ”capitală europeană a culturii pentru anul 2021” Primăria Iași a hotărât sprijinirea financiară a apariției unei noi reviste (”Scriptor”) care să influențeze în favoarea Iașului decizia referitoare la capitala europeană a culturii. Sub pretextul promovării valorilor (re)cunoscute/ clasicizate s-au publicat în revistă cu osebire valorile osificate/ pensionate, dar și valorile care umplu listele de membri ai Colegiului și ai Parteneriatului (în ultimele două numere duble apărute aceste nume sunt în număr de 8, respectiv 11, din totalul de cca 48 articole/ număr dublu). O primă concluzie: ”Scriptor” publică cu prioritate articolele semnate de colegi de generație și colegi de redacție (considerând Colegiul și Parteneriatul ca fiind extensii ale redacției revistei). Cea mai bună dovadă că revista este una îmbătrânită și încremenită în vechi și vetuste proiecte este vârsta autorilor. Media de vârstă (peste 70 de ani!) a celor 49 de persoane care au publicat în cel mai recent apărut număr al revistei ar trebui să dea de gândit celor care diriguiesc/ influențează/ finanțează cultura Iașului. Senectute nu înseamnă automat înțelepciune, după cum nici junețe nu înseamnă automat creativitate maximă, dar parcă lipsa semnificativă a tinerilor din Cuprinsul fiecăruia dintre cele 38 de numere (adică 19 numere duble de revistă) ridică un mare semn de întrebare în legătură cu viitorul culturii ieșene și moldave. Pe când o Junime(a) autentică?

Așadar, ponderea sexagenarilor, septuagenarilor (chiar octogenarilor) este majoritară: cca 30 nume din 48. Rezultă de aici o mare contradicție între ”junețea” trecută a autorilor și numele instituțiilor proiectului ”Scriptor”: Editura ”Junimea” și Societatea Culturală ”Junimea 90”. Iar ”junii”  autori au, de regulă, peste 60 de ani… Cititorii vor înțelege de ce autorii au poze din ”junețe” (chiar aproape octogenarul Traian Diaconescu are o poză de pe la 40 de ani…). Cred că și aici apare o problemă de moralitate și sinceritate. Dacă pe FB poți pune la ”profilul” contului orice poză dorești, într-o revistă literară se impune o poză proaspătă, conformă cu vârsta reală a autorului. Este adevărat, dacă nici autorul unui articol nu este cel real, de ce n-ar fi și poza din altă epocă, fără legătură cu realitatea actuală?

De fapt, politica redacțională nu face un secret din promovarea clasicismului și, pe cale de consecință,  practică ocolirea discretă a junimii locale și naționale. Toate rubricile au denumiri latinești. (Oare de ce? Un posibil răspuns: pentru că limba dacă nu este cunoscută și nici scriere/ scrieri/ scriitori nu a avut). Ușor amuzantă este denumirea rubricii dedicată artei, rubrică ce a cunoscut mai multe formulări în cei trei ani de la apariția revistei: Artis amica nostrae, Artis amica nostre, Ars amica nostra. Tot cu latina-n cap, primul grupaj de articole apare sub semnul ”semina sapientiae” (semințe de înțelepciune). Probabil și prezența constantă în revistă a latinistului Traian Diaconescu ține de acest orgoliu nu doar de a ne adăpa din limba și înțelepciunea anticilor, ci și de a publica cu prioritate anticele personalități ale Iașului.

Modul în care onor conducerea redacției revistei ”Scriptor” înțelege să facă politica culturii locale este identic cu cel care a dus la răsunătorul insucces al Iașului cultural în lupta pentru obținerea de finanțări europene în proiectul capitalelor europene ale culturii. Am analizat și am publicat multe concluzii pe acest subiect și am prezis, în mai multe rânduri, insuccesul garantat/ inevitabil la care s-a abonat Iașul cultural prin reprezentanții săi. De fiecare dată am atras atenția asupra bolii mortale a culturnicilor ieșeni contemporani: PASEISMUL, ochiul întors spre trecut, spre clasici/ antici, respectiv regurgitarea și mestecarea la infinit a unor fraze, clișee, teme, modele, practici (plagiatul fiind doar una dintre ele) de către mereu-mereu aceleași persoane…

În episodul următor voi face o radiografie a ultimului număr apărut în librării și on line. Sper ca aceste analize să fie utile și altor redacții sau instituții de cultură ieșene, tot mai greu de trezit din ”somnul cel de moarte”.    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 456. Duminică 1 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (7)


Pentru că audiența de care are parte blogul meu nu este una impresionantă (ba, dimpotrivă) am considerat de cuviință să informez direct principalele ”personaje” implicate în povestea plagiatului și autoplagiatului acceptate și promovate de revista ”Scriptor” din Iași. Prin urmare am trimis cele 6 episoade anterioare atât redacției revistei ”Scriptor” (revista plagiatoare) cît și redacției revistei ”Tribuna” (revista din care s-a plagiat). De asemenea, am trimis aceste materiale și Primăriei municipiului Iași – instituție care sprijină financiar apariția revistei (în mod indirect, instituția amintită – neluând nici o măsură disciplinară asupra revistei plagiatoare – sprijină plagiatul). Am trimis semnalarea respectivă și unor membri din Colegiile (zise ”de onoare” și ”consultativ”) care ”patronează” (vorba vine) activitatea revistei ”Scriptor” (Maria Pilchin, Ana Blandiana, Ion Pop, Cristina Hermeziu, Emilia Chiscop). Conform principiului arhicunoscut: ”Cu cît e mai mică mintea, cu atît este mai mare îngîmfareaPrimăria Iași și revista ”Tribuna” de la Cluj n-au răspuns. Nici autorul plagiat, Dumitru Velea, nu a mai răspuns. Nici onorabilele nume din lista care compune Colegiile amintite. Din motive încă neclare, redacția revistei ”Scriptor” prin persoana coordonatorului revistei, dl Lucian Vasiliu, a răspuns semnalării mele. Răspunsul merită analizat deoarece este unul simptomatic pentru o revistă care nu dă doi bani pe principiile de moralitate care ar trebui să guverneze activitatea oricărei publicații.

Dar înainte de a publica și analiza răspunsul revistei ”Scriptor” voi reproduce textul scrisorii mele de semnalare a plagiatului comis de profesorul universitar (pensionar) Traian Diaconescu.

Plagiate în serie. Revista ”Scriptor” din Iași promovează plagiatul și autoplagiatul. Pînă cînd?

Motto:Nu tupeul hoților mă înspăimântă cel mai mult, ci aplauzele celor furați

Valeriu BUTULESCU

Revista ieșeană ”Scriptor” beneficiază de suportul financiar al Consiliului local Iași și al Primăriei Iași. Fiind subvenționată din bani publici, revista se vinde la un preț incredibil de mic (4 lei un număr care are cca 150 pagini!). Dar acest cadou făcut ieșenilor din banii ieșenilor pare a fi un fruct otrăvit atât timp cât redacția revistei, Colegiul de onoare (care onoare?) și Colegiul consultativ promovează sau cel puțin acceptă articole (auto)plagiate (ca să fie revista plină, mare și multă). Concret, un articol semnat de Traian Diaconescu, (publicat în nr 1-2, ianuarie-februarie 2018, pp. 50-51) este un plagiat după un autor din Petroșani (Dumitru Vela) care și-a publicat articolul în revista clujeană ”Tribuna”. Mai mult, același articol (deja un plagiat) semnat de Traian Diaconescu a fost publicat anterior și în revista ”Studii eminescologice” care apare la Cluj (în acest caz avem de-a face și cu un autoplagiat, autorul și redacția revistei ”Scriptor” neprecizând că articolul nu este unul original, ci este o simplă preluare a unui articol publicat anterior într-o altă revistă. În cazul în care redacția a plătit acest articol ca pe unul original ne aflăm în fața unui abuz, respectiv ”primirea de foloase necuvenite” de către un autor. Cred că oricine citește reviste literare/ de cultură poate sesiza cu ușurință furăciunea auctorială și redacțională și este în drept să reproșeze Consiliului Local Iași faptul că se cheltuiesc bani publici (obținuți din impozitele date de contribuabili) pentru o revistă care acceptă și promovează plagiatul, neonorând pretențiile elitiste ale culturii ieșene. Oricine poate citi și vedea (inclusiv pe internet) că ne aflăm în fața unui caz simultan de plagiat și de autoplagiat, fapt care trebuie să dea de gîndit responsabililor care ar trebui să răspundă la întrebări ca: finanțăm cultura sau incultura? finanțăm valoarea sau impostura academică? Demonstrarea plagiatului este făcută în cele șase episoade dedicate acestui subiect pe blogul www.liviudrugus.wordpress.com (episoadele 410, 411, 412, 413, 414 și 425).

Se știe că cine plătește comandă muzica. În consecință, Consiliul Local al municipiului Iași este perfect îndrituit să ceară ferm ca redacția revistei să nu abandoneze etica profesională, să nu promoveze sub nici o formă plagiatul și autoplagiatul. În caz contrar, aș sugera revistei să-și schimbe numele din ”Scriptor” în ”Transcriptor” (pentru că doar transcrie articole publicate în alte părți) și să renunțe la a mai asocia Consiliul Local Iași și Primăria Iași cu furtul intelectual (inevitabil, și unul material).

 

Consider că este posibil și necesar ca printr-o Hotărîre a C.L. Iași, (care ar putea lua și forma unei inițiative legislative susținută de TOȚI parlamentarii ieșeni care doresc să contribuie la diminuarea corupției din România) să se instituie obligația ca orice publicație subvenționată să includă, printre cerințele minimale de publicare, următoarele (reiau din textul publicat pe internet în serialul ”Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit. Episodul 425 din 1 martie 2018”. Precizez că textul are și cîteva mici modificări față de cel publicat la 1 martie.): ”prima condiție a acceptării unui text (articol, studiu, carte) spre publicare trebuie să fie semnarea ”Declarației de non(auto)plagiere”. Printre sancțiunile posibile în caz de constatare a faptului că articolul a mai fost publicat de autor în altă parte (autoplagiere/ conținut duplicat) sau că este preluarea ușor modificată a articolului unui alt autor (plagiere) ar putea fi: a) includerea autorilor plagiatori într-un registru național al plagiatorilor (există unul făcut de un clujean; se numește Asociația GRAUR și are adresa http://www.plagiate.ro/ ); b) în cazul în care redacția este sesizată despre infracțiunea numită plagiat să fie obligată să publice într-un număr următor explicații și să prezinte scuze adevăraților autori; c) autorul care a plagiat să aibă obligația de a restitui banii încasați ca folos necuvenit și eventual să plătească daune interese persoanelor lezate; d) instituirea obligației fiecărei redacții/ edituri de a preciza ca, în cazul în care articolul a mai fost publicat în altă parte, să se precizeze locul și data publicării, plus acordul editorului anterior de a republica acel articol (eventual cu mulțumiri). O inițiativă legislativă mai clară, mai elaborată și mai aspră se impune. Juriștii ar trebui să fie mai expliciți în privința definirii dreptului de proprietate intelectuală și a consecințelor ce trebuie suportate de încălcătorii acestui drept fundamental”. Aș mai adăuga aici și declararea plagiatorului ca persona non grata în redacția oricărei reviste care se respectă, fapt ce va fi notificat de orice revistă care va face dovada acestui simț elementar al onoarei. Ministerul Culturii (dacă mai există așa ceva) să aibă, prin lege, o pagină dedicată plagiatului, plagiatorilor și celor care acceptă sau încurajează plagiatul. Plus de asta, sugerez membrilor Consiliului de onoare (Ana Blandiana, Emilia Chiscop, Cristina Hermeziu, Maria Pilchin și Ion Pop) dar și membrilor Colegiului consultativ (Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai și Simona Modreanu) să condamne plagiatul semnalat mai sus și, eventual, să se disocieze de o revistă care practică și promovează plagiatul.

 

Senatorii (melcilor) au decis (în 2015) că plagiatul nu este infracțiune și nu poate fi inclus ca atare în Codul penal. Iată și rezultatul: plaga plagiatului se răspîndește epidemic, vânjos și voios, iar presupusele ”modele de urmat” (în fapt, plagiatori ordinari) se vor multiplica indefinit strivind definitiv orice pretenție sau speranță ca Iașul să fie o capitală a culturii române. Dar mai există vreun Comitet de Etică jurnalistică/ publicistică în România? Înțeleg că hoția este (ca și) legiferată la noi, dar morala publică, bunul simț și onoarea de breaslă chiar sunt specii pe cale de dispariție?

Cu mare tristețe,

Liviu Druguș

P.S. Reproduc, în continuare, cele șase episoade care devoalează plagiatul și autoplagiatul comise de Traian Diaconescu cu acordul tacit al unor persoane (i)responsabile din cultura ieșeană. (L.D.: au fost anexate cele 6 episoade).

Aceasta a fost scrisoarea mea (cu ușoare modificări stilistice) către instituții și persoane pe care eu le consider (co)părtașe la păstrarea climatului de imoralitate care se vrea a fi definitoriu pentru (in)cultura ieșeană actuală. În episodul următor voi publica răspunsul, de fapt răspunsurile primit(e) din partea redacției ”Scriptor”.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 413 Sîmbătă 17 februarie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (4)


Motto: ”Prietenie înseamnă să fii alături de cineva nu când are dreptate, ci când greșeșteAndre Malraux

Voi prezenta, în continuare, în esență, modul cum percepe Traian Diaconescu receptarea semnificației/ moralei fabulei lui Menenius Agrippa de către Marx și de către Eminescu. Încep cu propria mea concluzie în privința acestei receptări și a modului cum sunt prezentate, în articol, ideile/ operele celor doi gânditori. Prima impresie este aceea de neclaritate, de inutilitate și de prețiozitate academică ieftină, cu mesaj ambiguu sau cel puțin incomplet. Frazele par rupte dintr-un alt context, le lipsește continuitatea logică și lasă cititorul cu gustul amar al unei făcături (adică al unui lucru făcut doar ca să fie făcut, cititorul responsabil simțind că cineva și-a bătut joc de el, de revistă, de ideea de cultură ieșeană – una doar clamată și departe de a fi aclamată pentru asemenea produse ”intelectuale”). În mod surprinzător pentru un filolog de limbi clasice (T.D.), numărul erorilor de ortografie și de citare este prea mare, chiar și pentru un începător într-ale publicisticii. Degeaba m-am bucurat că, în sfârșit, apar în casetele redacționale (inclusiv la ”Scriptor”) persoanele (i)responsabile de acuratețea lingvistică și tehnoredacțională a articolelor publicate. Voi arăta că articolul semnat de T.D. nu a fost văzut de niciun ochi de corector și stau și mă gândesc dacă articolul este scris/ dactilografiat/ corectat de autorul însuși. Încep cu aceste elemente de natură formală și voi încheia cu cele de natură conceptuală și de moralitate publică și academică (mult mai grave și mai dureroase decât cele formale). Am găsit mai multe erori de scriere pe care le voi enumera (explica), apoi voi arăta nedumeririle mele legate de modurile confuze/ neclare/ greșite de prezentare/ explicare ale unor idei/ principii/ teze/ doctrine.

Lista ciudățeniilor lingvistice ale profesorului universitar de la filologia ieșeană (acum pensionar) începe cu un pleonasm: ”ferment catalitic”. ”Cultura greco-latină, temelie a spiritualității europene, este în opera lui Eminescu un ferment catalitic, un nesus formativus al societății contemporane, hrănind sufletul, mintea și caracterul, crescînd oameni devotați valorilor perene ale  cetății și ale omenirii.”, scrie T.D. Pleonasmul (pro)vine din faptul că fermentul acționează prin cataliză. (Vezi: FERMÉNT, fermenți, s. m. (Biol.) Substanță proteică produsă de celule vii sau de microorganisme, care dirijează prin cataliză reacțiile de sinteză și de degradare din organismele animalelor, plantelor și microorganismelor, având un rol fundamental în reglarea proceselor metabolice; enzimă. – Din fr. ferment, lat. fermentum. Catalític, ~ă a [At: DA / Pl: ~ici, ~ice / E: fr catalytique] 1 Care se produce prin cataliză. 2 Specific catalizei. 3 Care aparține catalizei. 4 Referitor la cataliză). A doua ”perlă” profesorală este ”nesus formativus”, cuvînt pe care nici măcar Mr Google nu a reușit să-l găsească (decît în opera lui T.D., mai exact chiar în articolul său (?), ceea ce poate însemna un început de contribuție ieșeană la creșterea vocabularului limbii române contemporane. Desigur, ”nesus formativus” așteaptă să fie explicat în viitoare articole, studii și cărți. Întrevăd ca posibilă explicație din partea autorului ieșean că noua sintagmă este rezultanta combinației ideatice dintre ”nexus formativus” și ”nisus formativus”, concepte latinești cu sensuri mult diferite. Dacă autorul a vrut să scrie ”nisus formativus” cu sensul de ”efort creator/  formator/ director, atunci o definire a conceptului o găsim la: https://gnosticteachings.org/glossary/n/3435-nisus-formativus.html). Dar dacă autorul a vrut să scrie ”nexus formativus”, atunci o bună explicație contextuală a sintagmei o găsim la Nechifor Crainic (http://crispedia.ro/nichifor-crainic/)  sau la https://es.scribd.com/doc/52321660/STUDIUL-OMULUI-SOLAR . Latinescul ”nexus” (cu sensul de legătură, mănunchi, fascicol/ grup de nuiele greu de frînt) a stat la baza ideologiei fasciste, legionare, fără ca prin asta să translez asupra autorului T.D. acuzații de legionarism/ fascism/ nazism). În fond, autorul nici nu a foslosit cuvântul ”nexus”, ci inexistenul (până în acest an) a cuvântului ”nesus”.

Urmează erori de dactilografiere, acceptabile într-o ciornă, dar total inacceptabile într-un articol publicat într-o revistă ce se dorește a fi (re)cunoscută și apreciată (și) la nivel național: ”Munteel” în loc de ”Muntele” și ”bătrînul ți înțelepul” în loc de ”bătrînul și înțeleptul”. O altă eroare de dactilografie este chiar în cuprinsul fabulei lui Menenius Agrippa, redată, desigur în traducere, dar nu știm în a cui traducere (deși T.D. face trimitere, în ”Note” la cartea lui Titus Livius tradusă în românește în 1959): ”îndeplinește îndatoririle cel mai trebuincioase” (în loc de ”cele mai trebuincioase”). Șirul greșelilor de (dactilo)grafiere continuă cu ”îndeamnă … al omenie”, în loc de ”îndeamnă la omenie” și ”de la registru social la registru moral” în loc de ”de la registrul social la registrul moral”. Pe pagina următoare găsim o ”perluță” chiar în textul citat din Marx: ”individul însuți” în loc de ”individul însuși”. Și tot în citatul din ”Capitalul” lui Marx (presupun că este din cadrul citatului, deși autorul deschide citatul cu ghilimele, dar uită să le pună și la sfârșitul citatului) găsim scris ”… îl prezintă pe om ca simplul fragment al propriului său grup” în loc de ”… îl prezintă pe om ca simplu fragment al propriului său grup”. În fine, pe lista erorilor de dactilografie includem și un cuvânt dintr-un citat din Eminescu: este scris ”unui altuia” în loc de ”unul altuia”. Chiar dacă eroarea ar fi existat în citatul original (în fond, niște notații fulgurante, superficiale, pe spatele unor foi și neprelucrate ulterior de poet) cred că era de datoria autorului T.D. să precizeze acest lucru. De asemenea, în calitatea sa de filolog latinist consider că era de datoria sa să explice sintagma ”posito spoliare ar fi”. Închei aici lista erorilor de formă, dar nu înainte de a remarca citarea (la bibliografie) ”a la Gâgă” a textului din Marx: ”8. Karl Marx, Capitalul” (nu an, nu ediție, nu localitate!). Ce nu-i de înțeles aici? Cititorul este invitat să citească tot ”Capitalul” pentru a vedea (în context) ce a vrut Marx să spună prin ”fabula absurdă a lui Menenius Agrippa” …  Mă opresc aici cu enumerarea erorilor (toate grave atunci când ele apar sub semnătura unui universitar ieșean și într-o publicație subvenționată care ar putea folosi mai înțelept hârtia și spațiul virtual. Să mai precizez oare că hârtia revistei, salariile membrilor redacției și onorariile autorilor sunt plătite și de naivul de mine, contribuabil iașiot?). Înțeleg că redacția s-a derobat de orice responsabilitate față de textele primite: ”Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textelor”, dar mirarea sporește cînd citesc și precizarea ”Respectăm ortografia autorilor” (care ”orto”?) urmată de ”amenințarea”: ”Nu publicăm tot ce primim”. Oare? În aceste condiții ce rost mai au în echipa tehnică funcțiile de tehnoredactare (Cezar Baciu) și corectură (Viorel Dumitrașcu)? Dar oare ce vini au persoanele din Colegiul de onoare (Ana Blandiana, Emilia Chiscop, Cristina Hermeziu, Tereza Kortusova, Luo Donquan, Maria Pilchin și Ion Pop) și chiar cele din Colegiul consultativ (Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai, Simona Modreanu) pentru a-și asocia numele cu cauționarea unor texte de felul celui semnat de Traian Diaconescu? Un răspuns posibil: când preocuparea pentru calitate este minimă, încerci dispersarea responsabilității asupra unui număr cât mai mare de persoane (unele chiar personalități). Iar dacă responsabilitatea este transferată automat numai asupra autorilor, atunci nu ar fi mai bine ca autorii care publică în revistă (pe bani publici) să-și posteze producțiile lor pe infinitele pagini ale internetului?

Mai precizez, în finalul acestui episod, că articolul cu pricina are alocate două pagini de revistă, întinderea sa fiind de 75 de rânduri, din care 32 de rânduri sunt citate din Agrippa, Marx și Eminescu. Deduc că partea de contribuție auctorială se rezumă la doar 43 de rânduri, dintre care multe sunt fraze clișeice și răsuflate despre genialitatea lui Eminescu. Oare doar un micro-șoricel a putut naște muntele (de om) Traian Diaconescu? Dacă este așa, atunci o parte a culturii ieșene nu este doar ignorantă, ignorată, ci și demnă de a fi astfel.  (va contina)

Liviu Druguș

Pe mâine!