liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Tudor Nedelcea

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 522. Miercuri 6 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (23)


Ca să fac o trecere relativ lină de la episoadele care l-au avut ca personaj principal pe Cezar Ivănescu la episoadele care îl vor avea ca personaj principal pe Marin Sorescu (în principiu, toate aceste episoade au ca numitor comun relația scriitorilor din dictatura comunistă cu Securitatea ceaușistă) voi reda câteva opinii ale primului față de opera și ținuta morală a celui de-al doilea. ”Marin Sorescu: nimic din tot ce a scris el, poate doar anumite piese de teatru, care prin structura lor dramatică se țin încă în picioare, dar vorbesc de poezie că la poet mă refer, nimic nu stă în picioare. Este absolut nul. Toți acești inși, ce fac la clipa de față? Ca să nu se năruie ca valori, pentru că ei dacă ar asista la o confruntare a valorilor, ar trebui să dispară. Fac ce făceau și pe vremea lui Ceaușescu, bat Cotroceniul, au devenit artiști de curte. Cu asta vor să se țină pe picioare, dar n-o să se poată ține. Regret, dar un Adrian Păunescu are mai mari șanse să se mențină în literatura română, sau în orice caz să participe la literatura română, pentru că cel puțin el scrie ca un galerian, scrie mult, e robace, decît ăștia care sînt și leneși pe lîngă că sînt autori proști”. Cassian Maria Spiridon: ”A propos de Marin Sorescu, Laurențiu Ulici afirmă că este un viitor laureat Nobel. Cezar Ivănescu: Poate să și fie, dar ce se întîmplă, una este valoarea reală a unui autor și alta valoarea lor comercială sau valoarea lor publicitară. Marins Sorescu este din acesi autori care numai cînd mă gîndesc la el și-mi dispare cheful de a scrie literatură. Este tipul de autor vid, care toată viața și-o ocupă cu cariera lui de autor, cred că cel mai puțin timp  din viața lui l-a investit în a medita la literatură și a scrie. Cel mai mult timp la l-a investit în relații, în călătorii, în a-și face publicitate. Genul acesta de autor sigur că ajunge la o notorietate oarecare, europeană sau chiar mondială. Premiul Nobel nu-i garanție de valoare, știm atîția care au luat și care sînt autori fără valoare, dar și invers.  …. Eu sînt unul din susținătorii lui Labiș, indiferent de conjunctura în care această poezie a fost scrisă. … fac apel și acum către Securitatea din Iași să scoată la lumină poeziile antisovietice și anticomuniste ale lui Labiș pe care le țineau ei de pe vremea cînd Labiș era aici la Iași elev. Eu știu pentru că mi le-a arătat un onorabil securist pe vremuri la Securitate… Gellu Naum, care-i un mare poet, e ultimul mare poet al generației suprarealiste, n-are gloria pe care o merită”. (în: Cassian Maria Spiridon, Cezar Ivănescu, omul Nirvanei, Ed Junimea, Iași, 2016, pp 50-52) (este vorba despre o culegere de interviuri publicate în varii reviste, cel de față fiind publicat în revista ”Poesis”, anul V, 1994, nr. 2 (50), Satu Mare).

Doar câteva precizări și comentarii: 1) Cezar Ivănescu era convins că el merită Premiul Nobel; pe parcursul timpului s-a convins și el că un premiu (fie și Nobel) nu are neapărat legătură cu meritele și cu valoarea; 2) Tind să-i dau dreptate poetului Cezar Ivănescu în caracterizarea comportamentală făcută lui Marin Sorescu: în 1990, plecând din țară pe calea aerului m-am reîntâlnit cu Marin Sorescu la aeroportul de lângă București. Aeronava cu care trebuia să plecăm s-a defectat și cursa s-a amânat; brusc au mai apărut niște locuri într-o variantă cu escală. Domnul Marin Sorescu a fost invitat să plece cu acea variantă. L-am rugat să intervină și pentru mine. Nu a acceptat sub nici o formă. Inițial m-am mirat cum personalul aeroportului cunoaște poeții patriei atât de bine, dar după ce a ajuns și Ministrul Culturii am construit o explicație care nu excludea deloc o colaborare cu serviciile secrete. Poate și ca urmare a acestei întâmplări am inclus în miniserialul de față trei scriitori despre care este deja public faptul că doi dintre ei (Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi) au avut colaborare cu Securitatea (chiar dacă pentru scurt timp). În interviul din care am extras citatul de mai sus poetul Ivănescu vorbește despre ”un onorabil securist de la Securitate” cu care s-a întâlnit (și) după 1989. Despre posibila/ presupusa colaborare cu Securitatea a lui Marin Sorescu nu am găsit nimic în acest sens, dar pare foarte dubioasă insistența cu care apar articole despre suferințele dramaturgului oltean din cauza urmăririi sale de către Securitate. Ba am întâlnit și petarda lansată de craioveanul  Tudor Nedelcea conform căreia nu Sorescu ar fi avut vreo colaborare cu securitatea, ci Monica Lovinescu și Virgil Ierunca erau agenți ai Securității și l-au monitorizat pe Sorescu în străinătate (am scris despre această incredibilă ipoteză în episoade anterioare ale miniserialului). Repet: publicarea integrală a tot ce înseamnă Arhivele Securității este singurul mod în care putem cunoaște trecutul nostru relativ recent. 3) am reprodus și afirmația lui Cezar Ivănescu cu privire la Gellu Naum și ca posibil criteriu foarte subiectiv de gratulare reciprocă: ambii erau machedoni și avea strămoși comuni (ceea ce nu exclude valoarea realmente deosebită a lui Gellu Naum).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 520. Luni 4 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (21)


Încheiam episodul anterior cu o sinteză a ceea ce au sugerat cercetători ai Arhivelor Securității de la instituția numită CNSAS (Ioana Diaconescu included, dar și Simona Modreanu, Tudor Nedelcea și foarte mulți alții): ”răsturnarea clanului Ceaușescu și înlocuirea acestuia cu eșalonul doi al partidului comunist și al Securității biruitoare” nu ar fi fost posibilă în afara acțiunii unor politruci din eșalonul superior al partidului comunist, a unor colaboratori ai Securității, a ofițerilor Securității racolați (și aceștia!) întru bascularea puterii absolute a olteanului din Scornicești, dar și a unor ”nebuni de legat” (adică idealiști pur sânge care nu au suportat umilințele dictaturii așa cum au făcut majoritatea românilor timp de multe decenii și s-au raliat instant celor care au inițiat și executat planul de eliminare fizică a dictatorului). ”Dosarul Revoluției” – aflat, din nou, pe rol – ajută la dezvăluirea și consolidarea acestui adevăr. În mod cât se poate de firesc, Securitatea, (mai exact, o parte a acesteia) în calitatea sa de autor principal al coordonării eforturilor gorbacioviste de schimbare a indezirabilului lider comunist român – obișnuită să acționeze doar din umbră – și-a consolidat victoria și poziția în noile structuri ale puterii postceușiste și postdecembtriste, penetrând și dominând marea majoritate a instituțiilor statului. Mai mult, colegii care erau dedicați trup și suflet ”comandantului suprem” au fost recuperați și au pus, împreună cu securiștii complotiști,  bazele noului serviciu numit SRI. Marele merit al unui serviciu secret este… să rămână secret, să ia, în mod cameleonic, orice chip dorește, și să influențeze deciziile politice majore.

Toate aceste afirmații de mai sus ar părea simple alegații paranoide și conspiraționiste. Dacă, însă, dăm cuvântul și altor ”analiști”, atunci tabloul cultural al Intelligence ului românesc începe să prindă un contur tot mai apropiat de realitatea imposibil de ascuns sub preș. La un recent miting organizat de PSD-ALDE, la București, liderul ALDE, președintele Senatului, multpreaînsuratul dar mereu fericitul Călin Popescu Tăriceanu și-a amintit acest adevăr, care, întâmplător, pare a conveni acum coaliței aflate la guvernare (de fapt un nou USL, urmaș al PCR): ”Securitatea nu a murit, ci doar s-a transformat, pas cu pas”. Într-adevăr, și pe vremea dictaturii ceaușiste Securitatea se ocupa de depistarea crimei organizate, a delapidatorilor din avutul obștesc (adică al statului), a încălcătorilor legilor comuniste etc.,  funcție partajată acum de noua Securitate (SRI) cu o nouă instituție numită Direcția Națională Anticorupție. Nu doar că este foarte plauzibil ca și DNA să aibă, în interiorul său, urmași zeloși ai fostei Securități (mai exact a intereselor economice ale noilor magnați ai zilei), dar la fel de plauzibil este că și SRI ul are interese comune cu DNA ul. (De aici și zecile de protocoale prin care instituțiile statului deveneau informatori ai SRI, protocoale în afara ideii de transparență și independență a justiției. Pe scurt, al doilea om în stat (C.P. Tăriceanu) are perfectă dreptate în a devoala adevărul că Securitatea nu a murit. Dar asta este doar o jumătate de adevăr. Cealaltă jumătate o spune presa independentă. Citez opinia lui Valeriu Nicolae, colaborator la Dilema Veche: ”Cei mai mulți foști securiști au fost sau sînt în PSD-ALDE. Domnul Meleșcanu, probabil în capul domnului Tăriceanu, a luptat în munți împotriva Securității, în timpul liber, împreună cu Gheorghe Turda, meșterul care a cîntat imnul național la finalul mitingului. Instanța a dovedit că domnul Turda a fost colaborator al Securității”. (Dilema Veche, an XV, nr. 747, 14-20 iunie 2018, p. 4). Pe scurt, metodele și metehnele Securității nu dispar prin simple declarații, iar supravegherea populației în general și a celor care prezintă amenințări potențiale (eventual imaginare) la adresa statului în special nu are cum să dispară din panoplia oricărui serviciu secret bazat, în continuare, pe informatori/ colaboratori/ turnători. Iar CNSAS este, și ea, o instituție românească din democrația noastră originală în care se află – exact ca în lumea scriitorilor – securiști, nesecuriști și antisecuriști.

Cu precizarea că acest episod este scris cu întârziere (adică pe 18 iunie) redau câteva dintre ideile unei interesante dezbateri ale celor de la GDS (Grupul pentru Dialog Social) dezbatere consemnată de Răzvan Brăileanu și publicată de Revista 22 nr 23 din 12 iunie-3 iulie sub titlul ”Lista lui Hodor. Deconspirarea Securității după 30 de ani”. (vezi textul la: https://revista22.ro/70271758/listele-lui-hodor-deconspirarea-securitii-dup-30-de-ani.html ). Personajul central al dezbaterii este Mădălin Hodor, fost cercetător la CNSAS, actualmente rămas fără acreditare la CNSAS. Tema discuției a fost tocmai credibilitatea conducerii instituției numită CNSAS și riscul ca aceasta să se transforme într-un Minister al Adevărului dirijat din umbră sau chiar din interior în scopul ascunderii unor adevăruri supărătoare pentru elita culturală a României. Mădălin Hodor a ”călcat pe bec” oferind Parchetului Militar documente din Arhiva Securității în cazul ”Dosarului revoluției” ”participând la deconstruirea celebrului mit al teroriștilor străini” (Tereza Brândușa Palade). Nu peste mult timp Mădălin Hodor a ”recidivat” publicând pe site-ul Revistei 22 o listă cu 200 de colaboratori aflați în legătură cu Securitatea (printre ei nume ca: Radu Țeposu, Cornel Nistorescu, Zaharia Sângeorzan, Ioan Caproșu, Dolphi Drimer, Ștefan Costea, Ion Coja, Mihai Milca, Ștefan Cazimir, Dan Berindei, Ioan Aurel Pop, noul președinte al Academiei Române) drept pentru care i s-a suspendat acreditarea la CNSAS. Deoarece textul poate fi citit online, voi reda aici doar un pasaj din cuvântul introductiv al moderatoarei Tereza-Brîndușa Palade (GDS): ”Grav pentru interesul public este că și o instituție publică precum CNSAS, care ar fi trebuit, conform misiunii ei, să desconspire fosta Securitate, pare, dimpotrivă, să mușamalizeze vinovățiile Securității. Persecuțiile la adresa lui Mădălin Hodor par să fie pur și simplu un simptom al acestei voințe de a exonera fosta Securitate și de a combate orice virus care încearcă să se opună unei acțiuni de acest tip” (p. 10). Problema credibilității procesului de detașare de metehnele vechii Securități este intens relansată dacă amintim că dl acad Ioan Aurel Pop are adeverință de necolaborare cu Securitatea din anul 2009. Așadar, CNSAS exonerează și responsabilizează deopotrivă una și aceeași persoană! Am dedicat acest episod rolului CNSAS în ruperea României de trecutul dictatorial deoarece – pe parcursul acestui miniserial – au apărut semne de întrebare legate de calitatea celor trei scriitori invocați în titlu: au fost colaboratori, au fost luptători împotriva Securității și a regimului ceaușist sau au fost doar muște nevinovate prinse în vârtejul viforos al istoriei noastre nu prea îndepărtate? Am atras deja atenția asupra riscului de a rescrie istoria cu documente atent selectate și cu comentarii care să ducă atenția cititorului într-o lume sau alta. Nu o acuz pe poeta Ioana Diaconescu că ar răspunde unor comenzi absconse dintr-un scenariu conspiraționist în care se urmărește ”albirea” cu orice preț a unor dosare și transformarea unor scriitori-colaboratori-securiști în corifei ai rezistenței anticomuniste, dar semnele de întrebare au existat și continuă să existe până când instituția numită CNSAS se va democratiza și va publica TOATE documentele din Arhivă. Modul de acces la Arhive mi se pare dubios și generator de noi și noi suspiciuni (unele formulate chiar de către Ioana Diaconescu).

O binevenită precizare este făcută chiar de Mădălin Hodor care subliniază că ”au existat grade de colaborare. Nu toată lumea a avut angajament, nu toată lumea a dat note informative, nu toată lumea a primit chitanțe sau bani, nu toată lumea i-a turnat pe vecinii care ascultau Europa Liberă. Nu toți au fost informatori, nu toți au fost colaboratori, nu toți au fost surse. N-a existat un standard de colaborare”.  Dar Securitatea atrăgea personalitățile vremii și la modul insidios, fără contracte scrise. Istoricul Mădălin Hodor spune că majoritatea celor din lista de 200 de persoane erau istorici: unii (majoritatea) scriau istoria după cum dictau interesele partidului, respectiv cele ale regimului dictatorial. Povestea cu ”agenturile străine” se repetă astăzi cu ”oamenii lui Soros”. Naționalismul de doi bani reapare și este agreat de masele largi populare… nostalgice. Dl Ioan Aurel  Pop are azi un discurs nu foarte diferit de atunci… Nu pot să fiu decât de acord cu Vlad Alexandrescu (GDS) care  susține că între activitatea Securității și cea a SRI și a altor instituții este ”o continuitate perfectă. Deconspirarea Securității nu este despre ce s-a întâmplat în anii 80, e despre ce se întâmplă astăzi, când ni s-a pregătit un concentrat de ideologie naționalistă etnicisto-xenofobă, antieuropeană, prorusă, prin care noi suntem serviți pe tavă unor forțe obscure” (p. 11). La rândul său, istoricul Mihai Demetriade spune/ scrie că ”există în interiorul CNSAS un monopol al adevărului, această cultură a secretului care au făcut posibile și sancțiunea, dar și atitudinea față de caz. Cum să consideri așa ceva o scurgere de informații?” Au fost verificate dosarele celor 200 de personalități din ”lista lui Hodor”? Evident că nu, deși CNSAS ar fi trebuit să ceară dosarele de la SIE. Andreea Pora (GDS) a anunțat că ”Revista 22  a cerut verificarea a două personaje de pe această listă: dl Cornel Nistorescu și dl Ioan Aurel Pop” (p.11).

Acestea fiind scrise, conchid și sper ca Ioana Diaconescu să continue să dea publicității documente din Arhivele Securității, cu nuanța pecuniară că ne aflăm într-o dilemă financiar-morală: este oare firesc ca un cercetător într-o bibliotecă/ arhivă să transcrie documente, minim comentate și să se considere scriitor, cu toate drepturile de autor aferente? Dacă mi-ar cere cineva părerea aș zice că CNSAS ar trebui să apară cel puțin în calitate de co-autor al acestor categorii de cărți. Dar asta este deja mai puțin important decât faptul că cititorii pot vedea cum se făceau dosarele, care erau consecințele posibile, care erau limitele de represiune ale Securității și gradele de duritate cu care se acționa etc. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 505. Duminică 20 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (6)


Voi comenta volumul Ioanei DiaconescuPoezia ca act de insurgență. Cezar Ivănescu în arhivele Securității”, Ed Junimea, Iași, 2017, 296 pagini. Subiectul este de o delicatețe extremă, riscurile derapajelor hermeneutice fiind și ele însemnate. Mai exact, un subiect sensibil nu poate fi tratat ”la general”, sau folosind expresii aproximative generatoare de noi interpretări posibil deformate, posibil exact în direcția în care s-a gândit (dar n-a scris) autoarea. Voi extrage acele pasaje care ar merita mai multă atenție, fie pentru o viitoare ediție, fie pentru prezentarea, în anii ce vin, a altor dosare de scriitori ”iubiți” de Securitate, sau chiar ”iubitori” de Securitate. Spre exemplu, despre Marin Sorescu nu s-a scris nimic documentat în legătură cu potențiala sa calitate de informator (de care de altfel, a și fost, adesea, acuzat, ca de altfel și Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi). Doar o solicitare expresă în acest sens din partea cercetătorilor de la CNSAS ar putea lămuri cum au stat (de fapt) lucrurile. Tudor Nedelcea (în deja pomenitul articol publicat în ”Lumina” (Pancevo, Serbia) pledează, categoric în favoarea tezei că Marin Sorescu nu a semnat nimic cu instituția represivă, ci a fost mereu-mereu urmărit ”până la sfârșitul vieții sale” (în 1996).  La fel au stat lucrurile și în privința celorlalți doi poeți (prezenți în acest miniserial). Totul a fost OK până când cercetarea documentară a Ioanei Diaconescu și-a spus cuvântul.

După cum calitatea de legionar a lui Noica nu l-a scos pe filosof din rândul intelectualilor de marcă ai României, tot astfel posibila calitate de informator (pentru scurt timp, cu sau fără relevanță pentru viețile colegilor și apropiaților săi) a lui Marin Sorescu nu ar putea șterge cu buretele poezia și dramaturgia sa. Dar adevărul este mai important decât scuzele și explicațiile. Redau aici autoprezentarea cărții lui Sorin Lavric, din 2007, ”Noica și Mișcarea Legionară” (care a primit, în 2009, Premiul ”Titu Maiorescu” al Academiei Române): „Autorul acestei cărți știe că nu e o cale mai sigură de a-ți atrage oprobii din toate direcțiile decât să scrii o carte despre legionari în cuprinsul căreia vrei să încerci, fără prejudecăți și fără polițe secrete de plătit, să dai răspuns unei probleme căreia nimeni până acum nu i-a putut găsi o lămurire potrivită.
Problema cu pricina poate fi înfățișată printr-o suită de trei întrebări:
1. Cum s-a putut ca atâția oameni de o stofa intelectuală incontestabila să intre, cu o dăruire prozelitică amintind de sectele religioase, în rândurile unei mișcari totalitare?
2. Cum s-a putut ca Eliade, Cioran, Noica, Gyr, Aron Cotruș, Horia Stamatu, Sextil Pușcariu, Ion Barbu, Traian Brăileanu, P.P. Panaitescu, Dragoș Protopopescu să scrie despre Corneliu Zelea-Codreanu nu doar pe un ton exaltat, descins parcă din ditirambii antici cuveniți zeilor, dar, amanunt deconcertant, s-o facă fără ca cineva să-i fi silit vreodată?
3. În sfarșit, cum s-a putut ca atâția inși de o calitate umană remarcabilă, atâția ‘băieți buni’, să fi trecut de partea unei mișcari care, judecată cu ochii prezentului, a fost neindoielnic o întruchipare a Răului? Acestor întrebari nu li s-a dat până astăzi un răspuns. În schimb, s-au rostit sentințe, s-au aruncat anateme, s-au compromis prestigii, s-au distrus vieți omenești.
Cartea de față, urmărind felul în care traseul biografic al filozofului Noica a ajuns să se întretaie cu evoluția Mișcării Legionare, încearcă sa dea o lămurire acestei probleme
.”  Am redat in extenso această prezentare pentru că ar fi suficient să punem firescul semn egal între legionarism/ fascism/ nazism și fratele său siamez sovietism/ bolșevism/ comunism pentru a înțelege că dacă eliminăm operele tuturor intelectualililor care au fost ”contaminați” de aceste idei atunci trebuie să scoatem din istoria culturii române moderne o bună parte din ea.

Revin la textul cărții Ioanei Diaconescu. În ”Argument” (pp. 5-8) ni se oferă o nouă mostră de sugerare a faptului că nici vorbă despre dispariția regimului comunist în urma presupusei Marii Revoluții Socialiste din Decembrie, ci dimpotrivă, o consolidare a acestuia (e adevărat, unul cu o față nouă, democratică, umanistă etc.): ”Cezar Ivănescu va rămâne toată viața sub lupa serviciilor secrete comuniste” (p.5). Știind că viața poetului s-a curmat în 2008, iată avem o dezvăluire despre o incredibilă prelungire a vieții serviciilor secrete comuniste (cel puțin) până la această dată. Autoarea vine cu un bemol la afirmația de mai sus și ne comunică, deconcertant, că există documente despre urmărirea lui Cezar Ivănescu de către servicii doar până în anul 1987. Și atunci cum probează cercetătoarea Ioana Diaconescu afirmația că poetul a fost urmărit până în 2008? Am mai emis această ipoteză pe care o repet aici, în context: neaccesul la arhivele Securității, respectiv la dosarele care conțin documente scrise după 1985, dar în special după 1987, are ca posibilă explicație pregătirea loviturii de stat din decembrie 1989, proces în care au fost implicate foarte multe persoane, majoritatea fiind dintre cei aflați azi în funcții de conducere în statul român.

Limbajul ”în proză” nu este chiar la îndemâna poetei Ioana Diaconescu, stilul poetic prea ”metaforic” generând, involuntar desigur, confuzii exact acolo unde avem nevoie de clarități de cristal: ”Racolarea din anii 60 eșuată și scoaterea lui din rețeaua informativă nu-i oprește pe capii Securității să-l mențină în cartoteca generală, având tentative de asemeni (sic!) eșuate (neexprimate) de a-l atrage de partea lor”. A vorbi despre ”o racolare eșuată” înseamnă a avea documente că Cezar Ivănescu nu s-a lăsat racolat și nu a semnat actul de colaborare. Or, în carte este documentat tocmai faptul că a existat calitatea de informator a poetului în perioada 13 decembrie 1961 – 12 ianuarie 1963. Chiar dacă, aproape imediat după racolare, Cezar Ivănescu s-a lăudat (adică s-a desconspirat) cu legătura lui cu ofițerul de securitate și a ridicat semne de întrebare ofițerilor în legătură cu buna sa credință, nu se poate afirma că ”racolarea a eșuat”. Mai mult, dacă racolarea ar fi eșuat nu mai putea avea loc ”scoaterea lui din rețeaua informativă”. În schimb, se poate vorbi despre o colaborare eșuată/ întreruptă între poet și instituția de represiune.

Închei această primă parte a prezentării cărții Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu prin ochii Securității cu (încă) o opinie (ce va putea fi documentată DOAR după cunoașterea ÎNTREGII arhive a Securității cu referire la intelectualii mai importanți ai țării) și anume faptul că ABSOLUT TOȚI intelectualii au fost urmăriți, fie cu DUI (Dosar de Urmărire Informativă), fie în calitatea lor de aflători în cercul unor persoane care aveau DUI, fie pur și simplu pentru a se vedea de ce nu ies prin nimic în evidență sau de ce afișează strident iubire față de partid și conducător. Așadar, o societate totalitară cum a fost dictatura comunistă are în firea și în esența ei supravegherea întregii populații. Chiar cei din nomenclatura de partid erau urmăriți pentru a nu-i lăsa să provoace fisuri sau devieri ”de la linia politică a partidului”. Alcătuirea unui DUI era, cred, un fel de pregătire a unui iminent act de acuzare în urma căruia se puteau da pedepse (nu neapărat în instanță, schimbarea sau pierderea locului de muncă fiind o metodă de ”liniștire” a insurgenților/ rebelilor/ nemulțumiților).  Ca o consecință a acestei ipoteze, clamarea statutului de urmărit de către Securitate – ca un fel de gest eroic și demn de răsplată – devine una superfluă, nerelevantă și chiar jenantă. Rămâne însă de documentat modul cum Securitatea ”pedepsea” sau ”promova” – după caz – pe cei cu care intra în contact (în cazul nostru întreaga intelectualitate română). Dar asta va fi, probabil, peste niște decenii.      (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 502. Joi 17 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (3)


Reiau puțin afirmația lui Tudor Nedelcea (de la care am pornit în acest miniserial) despre faptul că Securitatea l-a urmărit pe Marin Sorescu până în anul 1996. Dacă adăugăm însă alte două opinii despre ce s-a întâmplat cu Securitatea sistemului dictatorial comunist după înlăturarea vechilor stăpâni de la conducere (doar clanul Ceaușescu) atunci parcă se conturează o realitate ce contravine acut afirmațiilor oficiale. Iată aceste două opinii. Prima. Ioana Diaconescu, în Convorbiri literare, martie 2018, pp. 152 – 155, scrie un articol intitulat: ”Un alt ”Dosar artă-cultură” (II). ”Reinstruirea întregii rețele informative la nivelul tuturor cenaclurilor literare din județul Iași”.

Iată opinia poetei Ioana Diaconescu despre ”dispariția” Securității în 1989: ”În cazul Iașului  … urmărirea informativ-operativă precum și măsurile de represiune față de mediul scriitoricesc au fost sporite mai cu seamă după anii 80′ . În acești ani serviciile secrete ale României Socialiste sporesc numărul rețelelor informative ”de calitate” deoarece se constată ”lipsuri în ce privește munca informativă” (p. 152)”. Prin aceasta înțeleg că măsurile sporite de represiune s-au intensificat începând cu anii 90, deși referirea se face la ”serviciile secrete ale României socialiste”. Pot presupune, ca și în cazul anterior (Tudor Nedelcea) că este vorba despre o exprimare neatentă (că, de fapt autoarea Ioana Diaconescu ar fi vrut să scrie ”în anii 80′ ”  nu ”după anii 80′ ”). Dar asta ar fi o ofensă la adresa poetei ieșene: de ce să presupun(em) că a vrut să scrie altceva decât ceea ce a scris? Mai ales că publicarea textului în revista ”Convorbiri literare” presupune trecerea textului pe sub destule perechi de ochi.

Cea de a doua opinie, este formulată de Ion Papuc, în prezentarea cărții Ioanei DiaconescuPoezia ca insurgență. Cezar Ivănescu în arhivele Securității” (Junimea, 2017) prezentare intitulată  ”Corecțiile Ioanei Diaconescu” și publicată în Convorbiri literare, aprilie 2018, p. 136-138. Iată opinia scriitorului Ion Papuc: ”Ca martor al acelui timp, convingerea mea fermă este că după revoluția din 1989 activitatea securității, a celei comuniste, a cunoscut o intensificare furibundă…..”. Mai poate fi, acum, vreo îndoială că și Tudor Nedelcea dar și Ioana Diaconescu nu au greșit în ceea ce au scris? Practic ei au afirmat că Securitatea – ca sistem nedemocratic și clar orientat antipopulație – și-a continuat existența de facto, după desființarea sa formală, până într-o perioadă pe care doar analiștii consacrați, scriitorii neîncovoiați și comentatorii onești o vor putea observa, stabili și defini cu claritate.

În ce mă privește, am scris în dese rânduri despre mine și despre nenumăratele încercări (nereușite) de racolare atât de către SRI cât și despre odiosul ”doi și-un sfert” cunoscut ca serviciul secret al lui Ion Iliescu, toate acestea fiind fapte/ scrieri de natură să confirme cele trei opinii de mai sus, doar aparent eronate/ ciudate și neverosimile. Am vaga bănuială că numărul recrutărilor făcute de SRI din rândul scriitorilor, supă decembrie 89, l-a depășit pe cel realizat, din mediul ”artă-cultură”, de instituția care până în 1989 purta alt nume. Cei care au avut cât de mici tangențe cu ”organele” înainte de 1989 au fost, cred, primele ”victime” în acest proces ”furibund”, ca să folosesc cuvintele lui Ion Papuc. Apoi au picat naivii că ”trebuie consolidată democrația”, ”apărată țara de corporațiile străine” etc., sporind masiv numărul ”prietenilor” acestei instituții. ”Victime” este, desigur un eufemism. Aceste ”victime” au conturile pline, funcții de conducere și … mereu gata la datorie! Mă abțin să calific aceste realități pentru simplul motiv că nu știm niciodată cum ar fi fost (acum) dacă ar fi fost altfel (atunci). Istoria contrafactuală nu este acceptată (și pe bună dreptate).  Deci, privirea înainte! Se pare că ideea continuității fără fisură între regimu predecembrist și cel postdecembrist este deja o constantă a presei culturale din România. Iată ce scrie cunoscutul scriitor Ștefan Cazimir în nr 20-21/ 2018, p. 4 al României literare despre o întâmplare din vara anului 1990 când epigramistul devenise parlamentar (în prealabil, profesorul Șt.C. a descris, pe parcursul unei lungi scrisori adresată CNSAS, cum a avut repetate întâlniri cu un securist care îl chestiona despre starea de spirit a mediului în care lucra). Deși era deja parlamentar (în 1990), securistul l-a contactat din nou și i-a sugerat să-l mai sune. Cum unde? La același număr. Concluzia lui Șt Cazimir: ”Am avut pe loc revelația unei continuități organice și fecunde. Numeroase exemple din istoria culturii, de forme vechi simulând conținuturi noi sau de forme noi conservând conținuturi vechi, păleau în fața faptului viu….”.

Deoarece ”doi și-un sfertul” și-a pierdut acum autonomia și are alte coordonate existențiale, dar știut fiind că metodele securistice de intimidare, șantaj, amenințare (”uz de abuz” și ”convingere prin constrângere”) au fost aplicate cu asupră de măsură după înființarea sa (câteva exemple personale: incendierea apartamentului de la Chișinău unde locuiam, încercarea de racolare în numele unor servicii străine etc.) adresez întrebarea retorică: oare care dintre forțele politice actuale va avea curajul să înscrie în programul politic electoral ”necesitatea accesului liber la dosarele poliției politice efectuate de instituția numită 0215 din perioada 1990 – … ? ”.

Mai mult, cred că implicarea serviciilor secrete în luptele politice de la noi a fost una semnificativă. Cât de semnificativă? Atât de semnificativă încât caracterul democratic al alegerilor, al guvernărilor și al apropierii noastre de civilizația europeană să apară ca evidente. Este o realizare similară celei din 1989 prin care s-a subliniat că ”organizarea (de către securitate) a fost atât de bună încât caracterul spontan, revoluționar al evenimentelor a fost evident”. Aștept cu interes rezultatul promisiunii făcute de Ioana Diaconescu (în emisiunea TV pe care am citat-o deja) aceea că va căuta să facă public adevărul despre Revoluția de la 14 decembrie de la Iași (cum am fost ”implicat” și eu în această ”revoluție” am mai scris).

Am scris aceste rânduri și mirarea că dosarul lui Cezar Ivănescu se oprește în 1987, adică în toiul pregătirilor – cu sprijin extern și cu elan intern – pentru detronarea cuplului dictatorial, adică în momentul în care TOATE serviciile (românești și străine) activau intens. Cu cine activau? Cu elitele noastre nemulțumite care trebuiau să devină elite mulțumite. Și au devenit.

Pentru că am invocat actul important în istoria României (lovitura de palat din 1989, numită eufemistic ”revoluție”) amintesc un răspuns celebru la eterna întrebare: ”Cine a tras în acel moment istoric?”.  Un răspuns care s-a dat: ”Toată lumea a tras: armata – în unii, securitatea – în alții, justiția – de timp, nomenclatura – foloase, poporul – nădejde”.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 500. Marți 15 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (1).


Foarte probabil titlul (și conținutul) acestui dosar va intriga (mai mult sau mai puțin). De aceea încerc o explicație înainte de a purcede la o sintetizare a câtorva lucrări (articole, cărți) care au ca ”fir roșu” comun lupta ”intelligence”-lui comunist din România cu inteligențele creatoare (scriitori, în cazul de față). Despre nevoia (și speranța) de a avea un autentic intelligence românesc am mai scris pe acest blog. Despre inteligența scriitoricească românească, de asemenea. Ceea ce lipsea era tocmai o descriere a confruntării inteligențelor (adică a eminențelor foarte cenușii) din Securitatea dejistă și ceaușistă, pe de o parte, cu inteligențele (mai mult sau mai puțin verticale, mai mult sau mai puțin consistente, mai mult sau mai puțin permanente) din rândul scriitorilor. Subiectul acestui miniserial mi-a fost sugerat de ”Cronicar”-ul României literare, care a reprodus, recent, un text – fără a-l comenta sau a-l combate – (textul integral, mai jos) din care rezultă că Marin Sorescu (1936 – 1996) a fost urmărit de Securitate până la sfârșitul vieții sale (1996).

 

Din istoria noastră recentă ne amintim că Securitatea (Departamentul Securității Statului) a fost desființat(ă) imediat după lovitura (militară) de stat (reușită) din decembrie 1989 (vezi https://www.sri.ro/), iar SRI ul a fost înființat la 26 martie 1990. (Ideea că lovitura de stat ar fi fost una militară subliniază rolul decisiv al armatei în derularea loviturii de stat, dar eludează adevărații autori ai inițiativei: o parte a nomenclaturii comuniste (atașată de ideile gorbacioviste) condusă de Ion Iliescu și o parte a Securității ceaușiste). În acel moment, gorbaciovismul era încă la putere și influența sa (și a URSS-ului) în zona sa de influență erau chiar în creștere. Ideea așa-numitelor revoluții din est viza resetarea sistemului sovietic pe baze noi (restructurare și transparență) care să-i asigure supraviețuirea și consolidarea (odată cu presupusa încetare a Războiului Rece, după unificarea germană – făcută tot cu acordul/ acceptul Moscovei). În acest context gorbaciovist a apărut la noi SRI ul care trebuia să ajute la consolidarea cuceririlor ”revoluționare” ale maselor largi populare (care s-au hotărât brusc, în decembrie 1989 să lupte împotriva celor care au ”întinat mărețele idealuri ale socialismului și comunismului” – Ion Iliescu 1989 – vezi textul la https://mariusmioc.wordpress.com/2008/12/16/ion-iliescu-au-intinat-numele-partidului-comunist-si-memoria-celor-care-si-au-dat-viata-pentru-cauza-socialismului-in-aceasta-tara-tvr-22-decembrie-1989-video/) și la instaurarea deplină și definitivă a social-democrației leniniste cu adnotări gorbacioviste (actualmente, social democrația noastră fiind una doar populistă, iliberală și tot mai puțin democratică). Ei bine, după ce comparăm afirmația că Securitatea l-a urmărit pe Sorescu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Sorescu) până în 1996, cu informația referitoare la dispariția Securității în 1989 putem avea două concluzii posibile, ambele probabile: a) Securitatea doar și-a schimbat numele, rămânând în fond aceeași instituție de supraveghere a populației în folosul puterii, oricare ar fi aceasta (ceea ce ar explica afirmația că Sorescu ar fi fost urmări de Securitate până în 1996, ea, numita instituție, existând și astăzi); și b) Securitatea a dispărut cu adevărat, dar instituția care l-a urmărit pe Sorescu până în 1996 a fost SRI – ul; c) Sigur, ar exista și varianta că autorul afirmației (Tudor Nedelcea) a comis o impardonabilă eroare, poate scuzabilă, fiind dus cu gândul de a-l asemăna pe Sorescu cu George Orwell (https://ro.wikipedia.org/wiki/George_Orwell) care, și el, a fost urmărit de Intelligence-ul britanic (fiind bănuit de simpatii comuniste) până s-a stins din viață, în ianuarie 1950. Este ironie sau cinism în această apreciere a Cronicar-ului care nu poate scăpa cititorului atent: ”Ce bine că astăzi sinistra instituție nu mai există și că serviciile nu se mai amestecă în activitatea scriitoricească”.

Iată textul complet al lui craioveanului Tudor Nedelcea (http://icsu.ro/wp-content/uploads/2011/04/CV-Nedelcea-Tudor.pdf) și comentariul Cronicar-ului din ”România literară” nr 20-21/ 11 mai 2018, p. 28, la rubrica ”Ochiul magic”: ”În revista LUMINA (1-3/ 2018) care apare la Pancevo, Serbia…. Tudor Nedelcea semnează un text intitulat ”Marin Sorescu și securitatea” în care aflăm amănunte din dosarul de supraveghere ”Soare”, pe care Securitatea i l-a deschis poetului încă din anul 1979. Marin Sorescu, conchide Tudor Nedelcea, a fost în vizorul ecestei sinistre instituții ”până la sfârșitul vieții sale” (L.D.: adică până la 8 decembrie 1996!). Este bulversant să vedem cât de prezentă era Securitatea comunistă în viața scriitorilor și ce nefastă a fost această prezență. … Ce bine că astăzi sinistra instituție nu mai există și că serviciile secrete nu se mai amestecă în activitatea scriitoricească. Vă dați seama, în atâtea situații, de la invitarea ta târguri de carte și traduceri până la imagine favorabilă în presă și obținerea de burse, cât de inegală ar fi competiția între cineva care ar beneficia de un asemenea sprijin invizibil din partea unor forțe oculte și un scriitor care ar concura de unul singur, ajutat doar de înzestrarea sa literară?”.

Dar indiferent de ipoteza luată în calcul rămâne faptul că o revistă (cea mai importantă) a Uniunii Scriitorilor din România (România literară) susține și diseminează ideea că Securitatea mai exista încă în anul 1996, ba l-a și urmărit informativ pe ministrul Culturii în Cabinetul Văcăroiu, scriitorul Marin Sorescu. Dacă Sorescu chiar a fost filat până la sfârșitul vieții înseamnă că în raza de acțiune (filaj) a noii Securități/ SRI am intrat, involuntar, și eu – între mine și poet, la începutul anilor 90 când mergeam încă destul de des prin București, înfiripându-se un fel de prietenie (mai mult la inițiativa poetului, eu neavând nici curajul și nici căderea de a-l curta sau măcar de a-l cunoaște mai îndeaproape). La fel (adică un început de prietenie) s-a întâmplat și cu ”poetul insurgent” moldav Cezar Ivănescu (1941 – 2008) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Cezar_Iv%C4%83nescu), pe care l-am întâlnit la Chișinău, din inițiativa Leonidei Lari (1949-2011) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonida_Lari).  Așadar, fie și din motive sentimentale, fie din motive legate de înțelegerea lumii în care trăim, valul de articole, cărți și emisiuni TV dedicate memoriei celor doi (prin prisma ”colaborării” și luptei lor cu Securitatea) nu m-a lăsat indiferent. Dimpotrivă. Trebuie să precizez că axul central al ”noului” val de dezvăluiri despre scriitori români care au avut de-a face cu rigorile tristei instituții opresive (evident, la comandă politică ceaușistă) îl constituie figura poetei Ioana Diaconescu, realizator Radio România și cercetător în Arhivele Securității. Interviul acordat de Ioana Diaconescu poetului și realizatorului TV Adi Cristi este demn de urmărit tocmai prin punerea celor doi poeți (Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi) într-un tandem care avea/ are ca element comun legătura acestora cu Securitatea (mai întâi în calitate de colaboratori ”cu acte în regulă”, apoi urmăriți cu acribie de ”organe”. Emisiunea lui Adi Cristi de la Tele M Iași o puteți urmări aici:  (https://www.youtube.com/watch?v=uLN0mEYIQyg). Intenționat sau nu, Adi Cristi sugerează, provocator, că Ioana Diaconescu ar proceda, prin demersuile ei publicistice, la ”albirea” dosarelor unor scriitori care au început, la tinerețe, în calitate de colaboratori ai Securității, apoi, ca driblori cu această calitate, pentru a termina cu statutul de antisecuriști și anticomuniști consacrați. După cum se va vedea și din interviul acordat, în 1993, de Cezar Ivănescu scriitorului ieșean Cassian Maria Spiridon, în intervalul post revoluționar/ postdecembrist aprecierea lui Cezar Ivănescu față de scriitorii români și instituțiile acestora (USR, în primul rând) s-a modificat, dar… în sens și mai negativ/ depreciativ. Concluzia: regres realizat în numele progresului, sau, cu alte cuvinte, bine ar fi să nu dăm cioara din mână pe vrabia din par. Dar nu despre nostalgii ale ”bunelor” vremuri ceaușiste vroia C.I. să ne comunice, ci despre o permanență a culturii române: dezbinarea, izolarea, mergeșașaismul, oportunismul, parvenitismul etc. Opinia mea este că nemulțumirile și inechitățile din perioada ceaușistă, cuplate cu libertățile nelimitate postdecembriste au dus la ceea ce avem astăzi: o devalorizare a conceptelor și realităților numite: cultură, scriitor, ierarhie valorică, meritocrație sau responsabilitate editorială și auctorială. Adică, merge și-așa!

Așadar, fără să-mi propun, am reunit în acest episod nu mai puțin de șase poeți contemporani! Despre trei dintre ei, va fi vorba în episoadele următoare, în viziunea unor literați (inclusiv a poetei cercetător Ioana Diaconescu).

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!