liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: revolutia romana

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 740. Marți 8 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (2)


Prima perioadă postbelică: 1944 – 1965. Era Gheorghiu-Dej. România – colonie sovietică.

Perioada de subordonare economică și politică postbelică a României a început, cum se putea altfel?, cu o mare minciună: actul de la 23 august 1944 a fost ”botezat” ca fiind ”Revoluția de eliberare națională, antifascistă și antiimperialistă”, în timp ce n-a existat, de facto, nici o revoluție, ci o preluare a puterii prin forța armelor și a împrejurărilor; n-a fost o eliberare, ci o subjugare; nu a fost antifascistă (în general), ci antinazistă, adică antinațional-socialistă  (în special); nu a fost antiimperialistă, ci a fost înlocuirea subordonării față de dictatura hitleristă (germană) cu subordonarea Românei față de dictatura stalinistă (rusă/ sovietică).

Rog cititorii să-și noteze denumirea oficială (de atunci) a actului de la 23 august 1944 și semnificația reală a acestuia pentru a-l compara cu fenomenul aproape identic din decembrie 1989: oficial am avut o ”Revoluție română”. În realitate, a fost tot o lovitură de stat, urmată tot de subordonare față de o putere străină (URSS. Vezi și Tratatul de prietenie și colaborare dintre RO și URSS, semnat în 1991), tot de natură bolșevică/ leninistă, tot sângeroasă și, în final, tot mincinoasă și manipulatorie. Și da, a fost ”revoluție română” devreme ce cel puțin unul dintre artizanii acesteia a fost Saul Bruckner (Silviu Brucan), devreme ce prima Baricadă a ”revoluției” a fost apărată de fiul lui Erno-Ernest Neulander (Walter Roman), Petre Roman fiind și primul prim ministru al noului regim postceaușist (iliescian prosovietic/ prorus/ pro-perestroikist/ pro-gorbaciovist). Am anticipat puțin discuția despre rolul etniilor minoritare în conducerea statului român în (cel puțin) ultima sută de ani, dar profit de acest lucru pentru a preciza următoarele: a) nu sunt antisemit și nu sunt xenofob; b) participarea mai înalt ponderată a unor etnii minoritare (inclusiv religii minoritare) la conducerea României nu echivalează nicidecum cu faptul că amintitele persoane sunt trădători de neam și țară, că nu au apărat interesele țării și că au favorizat în mod nepermis etniile/ religiile din care fac/ făceau parte (pentru exemplificare: Klaus Werner Iohannis, Eduard Helvig, Mihai Răzvan Ungureanu etc.). Orice acuzație de acest gen ar trebui probată. Nota bene: consider că posibilele acuzații că cei de alte etnii/ religii care conduc țara sau instituții ale acesteia ar acționa împotriva cetățenilor României sunt simple populisme patriotarde, naționalisme fără noimă și etnocentrisme menite să mascheze prostia, incompetența și hoția fără măsură a liderilor care provin din etnia majoritară. Și încă un aspect: cum definești un român pur de un român impur (sub raport etnic)? Ca să conchid: ”revoluția română” a fost un concept lansat în toamna anului 1989 de către agenții de influență ai Securității aflați în contact (oficial sau nu, formal sau nu) cu agenți de influență ai KGB ului sovietic. Cartea ”Invazia spionilor” pe care o voi prezenta (cu bunele și cu relele ei) în episoade următoare are și această (posibil nedorită/ neurmărită) calitate: probează clar că ceea ce era doar zvon/ bănuială/ ipoteză etc., acum este dovedit clar cu documente de arhive (mă refer la Era Gheorghiu Dej). La fel se va întâmpla și cu toată mitologia Revoluției române peste un număr de ani. Tot ce este clădit pe minciună se va prăbuși, mai devreme sau mai târziu, dar nota de plată va fi achitată de alții.

Caracterizarea perioadei 1944 – 1958 (până la plecarea trupelor sovietice din România) este cât se poate de elocventă: ”Între anii 1944 – 1958, din cauza condițiilor existente impuse prin forța de ocupație sovietică, nimic nu se putea începe și realiza fără aprobări date de reprezentanții Moscovei. Activiștii principali prin care se înfăptuiau toate programele puterii sovietice în România  era(u) numiți după primirea unei indicații. Acest aspect este și mai mult întărit de faptul că în vârful puterii politice au fost impuși agenți ai rețelei de informații sovietice, recrutați din rândul celor care, cu mai mulți ani înainte de 1944, fugiseră din România în URSS. Toți acești agenți au fost transformați în oameni politici conducători la vârful PCR” (pagina de gardă a cărții ”Invazia spionilor” avându-i ca autori pe Adrian Eugen Cristea, Marius Marinescu și Mihai Mitran, la Ed Rao, în 2016, 444 pagini). Așadar, dacă se poate documenta cum a avut loc subordonarea elitei conducătoare a României din Era Dej, de ce nu s-ar putea face exact același lucru cu elita conducătoare din Era Ceaușescu? (deși câteva prelungiri ale elitei dejiste în ceaușism sunt deja documentate în carte). Am convingerea că peste 20 de ani, toată structura de realizare a ”Revoluției române” va putea face conținutul unui nou volum cu același titlu: ”Invazia spionilor, volumul 3”.

Deoarece voi începe descrierea Erei Dej prin folosirea cărții semnate de trio ul mai sus amintit, cred că are importanță pentru cititori să știe cine sunt autorii (aceasta cu atât mai mult cu cât am constatat că profesiile de bază, dar și cele practicate în timp, ale celor trei și-au pus amprenta asupra calității și conținutului scriiturii). O voi face într-un episod distinct, cu precizarea că sunt persoane controversate, cu strânse legături cu securitatea ceaușistă, cu realizări financiare pe măsura rezultatelor ”revoluției române”, dar și depozitare ale unor informații ce vor fi făcute publice de istoricii profesioniști doar pe bază de documente. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 562. Duminică 15 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (18)


Sub titlul ”Istoria României este compusă din mai multe straturi de tristețe” apare în Dilema veche nr 145/ 2006 dialogul cu umanistul istoric Denis Deletant (n. 1946), (http://www.lapunkt.ro/2014/12/dennis-deletant-si-romania/) un englez trăitor pentru destul timp în România pentru a o putea cunoaște și a se pronunța pertinent în privința problemelor cu care s-a confruntat și se (mai) confruntă.

”… m-au intrigat întotdeauna România și prezența ei în acest spațiu geografic” (p. 190)

”Prin vara lui 1989, m-a chemat Ion Rațiu care mi-a spus că aflase că a fost trimisă o echipă să-l omoare și mi-a spus că în același mesaj s-a transmis că, deși eu nu sînt o țintă a ”echipei morții”, eram numărul 7 pe lista Securității” (p. 193)

Despre pregătirea ”Revoluției române” de către ”organe” Denis Deletant vorbește ca și cum nu ar ști că acei membri ai aparatului de securitate și miliție care îl înjurau pe Ceaușescu o făceau cu voie de la superiorii lor (dacă nu cumva chiar cu ordin). La modul cum se făceau supravegherile în România deceniului nouă era imposibil ca aceste acte de nesubordonare să rămână nedescoperite și nepedepsite. Deci erau bine organizate și ”îngropate” în hârtii. Iată două cazuri pe care D.D. le povestește cu o candoare copilărească: a) la întoarcerea dintr-o excursie în Maramureș mașina prietenului care organizase excursia este oprită de un milițian (D.D. a fost sfătuit să tacă pentru a nu se deconspira că este cetățean străin). Acesta (milițianul) a motivat rugămintea de a fi luat cu mașina pentru că terminase cota de benzină… Apoi, tot drumul l-a înjurat pe Ceaușescu… b) vizita la dl Coposu este de antologie. Coposu era vizitat de un colonel de securitate care îi spunea lui Coposu cum este supravegheat. Apoi, reprezentatul de la Academia de Științe Sociale și Politice îi transmitea lui D.D. ce aflase de la securistul care îl urmărea, pentru ca apoi să-l avertizase că va fi percheziționat la plecarea din țară. Așa s-a și întâmplat, dar maiorul care l-a controlat i-a spus: ”Bine, scoateți dumneavoastră din geantă niște hîrtii, indiferent ce, ca să am ce să raportez...” (p. 195).

Prelungirea modului în care a fost pregătită ”Revoluția română” de către securitate se regăsește și în modul în care sunt gestionate informațiile din dosarele transferate (desigur, doar o parte, nu și cele legate de pregătirea loviturii de stat) către CNSAS. Într-adevăr, dacă ar fi existat o revoluție adevărată, cu înlăturarea completă a clasei politice creată de dictatură, lustrația era ceva firesc și necesar. Iată constatarea tristă a lui D.D., la nivelul anului 2006, despre acest proces: ”Eu sînt pentru un proces de lustrație, dar unul care să se desfășoare în parametrii legii. Este îngrijorător că se scurg tot soiul de informații de la CNSAS privindu-i pe anumiți oameni, fără să se explice contextul în care s-a făcut dosarul respectiv, fără să se explice presiunile și șantajul la care foarte mulți informatori au fost supuși; oamenii se grăbesc să judece fără să țină cont de atmosfera epocii respective. Cred că este foarte important ca românii să-și cunoască propriul trecut.  … Nu e sigur, dar bănuim că s-a distrus foarte mult în timpul Revoluției.” (p. 197)

Demne de apreciat pentru modul contextual cum analizează D.D. realitățile românești de dinainte de 1990: ”… este foarte important să înțelegem contextul acelei epoci, în care unii turnători au fost obligați să informeze, alții au făcut asta de bunăvoie. Trebuie să facem o departajare și să înțelegem contextul. …. Să nu uităm că există o perioadă din 1938 pînă în 1989 în care delațiunea era o practică zilnică.” (p. 198) Apropos de această invitație la distincția dintre turnătorii voluntari și cei constrânși la delațiune îmi amintesc momentul de sinceritate al unui fost ministru (provenit, evident, din eșalonul II al PCR și UTC) care mi-a mărturisit că m-a turnat la securitate pentru oarece abateri de la linie… Mai mult, mi-a povestit cum, având o funcție importantă în UASCR (Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști), o studentă i s-a strecurat în patul de la cămin și i-a șoptit: ”vreau să mă fac spioană!”. Amintesc asta pentru a confirma și susține ideea lui D.D. de a face distincție între cei strânși cu ușa să toarne, și cei care foloseau, printre altele, patul ca să poată apoi turna.

Ca unul care m-am pronunțat în dese rânduri pentru reducerea numărului de ore de istorie din școli atâta timp cât la aceste ore se face, în continuare, propagandă politică și se oferă minciuni pe post de adevăruri (de ex. minciuna cu Revoluția română pregătită și desfășurată de masele largi populare exploatate la sânge de partidul comunist și securitate) nu pot decât să mă bucur să văd un istoric care pune punctul pe i în privința ”științei” istoriei: ”Există însă o istorie selectivă: în momentul în care ai de-a face cu persoane care iau din istorie doar ce le convine, doar ceea ce le corespunde stărilor lor de spirit, e mai rău decît să nu cunoști deloc istoria, pentru că astfel de persoane aduc propriile preconcepții și construiesc o imagine falsă despre trecut. Situația din România e mai dureroasă tocmai datorită istoriei tragice. Istoria României este compusă din multe straturi de tristețe. … Este normal ca oamenii să nu vrea să cunoască aspectele negative ale propriei lor istorii.” (p. 201) Hmm: eu cred că este normal ca oamenii să cunoască întreaga istorie, cu negative și cu pozitive deopotrivă! Peste un număr de rânduri, D.D. pune punctul pe i: ”… în sinea lui, o parte a publicului din România vrea să știe despre aceste evenimente. Dar dacă explicăm contextul, le poate accepta.  …. Pervertirea istoriei s-a făcut în toate țările comuniste.” (p. 202) Ei, aici intervine rolul profesorului de istorie onest și prob. Iar profesorul Denis Deletant este unul dintre aceștia. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 506. Luni 21 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (7)


Aproape că mă obsedează afirmațiile aparent metaforice ale celor care au gândit și scris despre trecutul (relativ) recent, despre modul de conviețuire a binomului intelectualitate – securitate, înainte și după 1989. Cititorii atenți vor observa că majoritatea celor invocați în descrierea Dosarului care îi vizează pe trei mari poeți români au vorbit despre CONTINUITATE. De altfel e greu de imaginat să nu fi fost așa. În ritmurile contemporane a construi rapid de la zero o instituție de intelligence este de-a dreptul o utopie. Și fiind noi în deplină libertate, fostul ”intelligence” nu doar că a fost (bine) conservat, ci a fost chiar multiplicat, politicul nostru prost temperat făcându-i primului născut după ”Revoluție” (SRI) și (mulți) frățiori (cică vreo opt). Evident, nimeni nu se mai poate plânge că nu ne aflăm în deplină securitate. Pe banii noștri: adică și (bine) păziți și cu banii luați. Sporirea permanentă a alocărilor bugetare pentru ”servicii” este un fapt deja notoriu, dar cred că s-a trecut prea ușor cu vederea povestea (caldă încă a) celor 64 (ca pătrățelele de la șah!) de Protocoale între SRI și instituții fundamentale ale statului român (justiție îndeosebi!). Prin aceste protocoale intelligence-ul românesc ținea în șah clasa politică, intelectualitatea și afacerile într-o armonie demnă de unele ”democrații” sud-americane. SRI ul a evoluat formidabil pe mănoasele plaiuri (cu boi) mioritice trecând semeț la o firească etapă superioară: de la racolarea individuală la racolarea instituțională. Asta da, eficiență! Decât să te chinui să racolezi informatori din instituții, racolezi instituțiile cu totul. Aș numi această etapă din viața statului român ”totalitarism democratic”, consecința firească a ”democrației originale” creată și promovată de tătucul bolșevic ”emanat” de ”revoluția română” (actualul președinte de onoare al PSD).

Am făcut această aparentă divagare în tema dosarului scriitorilor (securiști, nesecuriști și antisecuriști) pentru a oferi un motiv pentru care nu consider deloc întâmplătoare relativ recentele ”dezvăluiri” din arhivele Securității. De ce nu au fost ele făcute în anii 90 sau la începutul anilor 2000? Pe lângă faptul că aceste dezvăluiri sunt tardive, incomplete, selectate după criterii doar de unii cunoscute și oferite publicului naiv pe post de ”democratizare” a vieții noastre spirituale, scoaterea la iveală a mizeriei morale prin care au trecut unii scriitori este și un semnal adresat intelectualilor de azi: ”Nu umblați cu prostii, nu vă mai opuneți, avem toate pârghiile în mână! Dacă tot vă credeți așa de inteligenți faceți bine și colaborați, bani avem – nu asta e problema!”. Recunosc, cu riscul de a provoca noi iritări, mi-au trecut prin minte aceste posibile îndemnuri chiar în momentul în care poeta-cercetător Ioana Diaconescu promitea solemn în cadrul emisiunii lui Adi Cristi de la TeleM,  ”Idei pe contrasens”) că va demara cercetări pentru demonstrarea faptului că începuturile ”revoluției” române au fost la Iași (la 14 decembrie 1989). Marea revoluție de la Iași (”un fâs” – după aprecierea lui Liviu Antonesei) a demarat sub conducerea neînfricatului poet Cassian Maria Spiridon,  actualul (cel mai longeviv) redactor șef al revistei Convorbiri literare. (În paranteză fie spus, C.M.S. este cel care a participat la acel prânz ”istoric” organizat, la începutul anilor 90, de un basarabean la Chișinău fiind și eu invitat. Pe la mijlocul evenimentului, gazda a declarat că ne aflăm în fața unui moment istoric: lansarea candidaturii la președinția Republicii Moldova a iubitului nostru oaspete… da, da ați ghicit: Liviu Druguș. Despre asta am mai scris pe acest blog, așa că nu mai repet).

Am inserat aceste mici considerații pe tema continuității activității serviciilor noastre intelligente pentru a face loc opiniilor alternative, neoficiale, conform cărora Securitatea și-a schimbat doar numele. Simona Modreanu scrie un preambul de cca șapte pagini intitulat (poetic, cum altfel?) ”Pînă ce mă va opri cu pieptul o lebădă!…” (pp. 9-15) și la care mă voi referi în continuare, dar și în episodul următor. Când Simona Modreanu scrie că Cezar Ivănescu a fost ”urmărit și persecutat întreaga viață” (p. 10) asta înseamnă că are în vedere întreaga sa viață de adult, încheiată tragic în anul 2008, adică după 18 ani de la înființarea SRI ului. Partea mai delicată (pentru autoarea Ioana Diaconescu, pentru Simona Modreanu și pentru Lucian Vasiliu directorul Editurii Junimea) este că o asemenea afirmație (pe care eu înclin să o cred) trebuie documentată, argumentată, probată. Altfel, rămânem la poezie… Suspiciuni există peste tot, dar nivelul de seriozitate al unei lucrări de restituire istorică a memoriei unui mare poet român nu poate să rămână la acela al unui ziar de scandal. Astfel, un ziar din Iași a vorbit despre ”asasinarea” (morală) a poetului Cezar Ivănescu în anul de grație 2008 (https://www.bzi.ro/asasinarea-lui-cezar-ivanescu-95922 ). Dar, tot un fel de asasinat moral a fost și devoalarea de către Mircea Dinescu a faptului că Cezar Ivănescu a figurat în documentele Securității ca informator, în timp ce poetul se afișa tot mai puternic ca un anticomunist și antisecurist de marcă, dorind să se implice activ în viața publică (candidând și la președinția USR). (https://www.curentul.info/actualitate/fiica-lui-cezar-ivanescu-mircea-dinescu-mi-a-bagat-tatal-in-mormant/ ) Și pentru că tot am afirmat că SRI ul a ajuns la un fel de apogeu al său redau și opinia unui actor politic despre imixtiunea serviciilor în viața politică a țării: (http://www.gandul.info/politica/basescu-infiltrarea-sri-in-institutiile-statului-gandita-in-cerc-cu-oameni-politici-17197160?utm_source=mediafax.ro&utm_medium=referral&utm_campaign=bula). Cam acesta este climatul în care se derulează campania de dezvăluiri despre colaborările scriitorilor cu fosta nefastă instituție  numită Securitate, actualmente presupusa fastă instituție  numită SRI. Pentru că trăim într-o lume a tuturor posibilităților nu exclud nici faptul că dezvăluirile la adresa durităților Securității comuniste să fie un pretext pentru un apropos transparent la încă nereformata instituție care protejează și secretele fostei Securități dar și colaboratori importanți ai acesteia.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 344. Duminică 10 decembrie 2017. Intermezzo II – 2. Istoria ca poveste cu geometrie variabilă și cu final(itate) incert(ă) (3)


 

Articolul profesorului Al. Zub, ”Istoria ca lectură a lumii” m-a încântat sub aspectul detașării autorului de mult clamata ”obiectivitate” a istoricului (mereu susțin că ”obiective” sunt doar obiectele, subiecții sunt, fatalmente, subiectivi). Departe de mine gândul că aș vrea să  sugerez, în cele ce urmează, că profesorul Zub a scris acest articol ca o ”preluare” a argumentelor mele formulate în dialogul de la Bacău. Nici vorbă despre așa ceva! Dar reamintesc aici că unele critici/ opinii formulate de mine la adresa ideilor unor personalități bine cunoscute nu vizează afirmarea vreunei presupuse superiorități din partea mea în raport cu aceștia, ci doar dorința mea de dialog și de autolămurire. Cu regretul că dialogul nu (prea) apare, voi continua seria monologurilor mele cu privire la ideile diverșilor autori formulând puncte de vedere care pot constitui puncte de plecare în viitoare dezbateri intelectuale oneste.

Articolul semnat de Alexandru Zub, ”Istoria ca lectură a lumii” poate constitui, cred, o bună bază de discuție pe tema ”Ce, cât și cum predăm istoria în învățământul preuniversitar?”. Sper ca redacția revistei ”Expres cultural” să continue să acorde spațiu dialogului pe această temă, contribuind la necesara reformare a școlii românești. Conținutul articolului este o posibilă excelentă prefață la un viitor manual de istorie: unul care să stimuleze gândirea și imaginația elevilor și nu să oblige la memorarea unor adevăruri în gravă contrazicere cu realitatea care a fost. (Spre ex. păstrarea sintagmei ”Revoluția română” pentru lovitura militară de stat din dec. 89, este, după părerea mea, la fel de nocivă ca și păstrarea sintagmei ”Revoluția de eliberare națională antifascistă și antiimperialistă de la 23 august 1944 condusă de Partidul Comunist Român”). Totuși, unele afirmații din articol ar merita o serie de lămuriri și precizări ulterioare, lipsa lor diminuând mult din valoarea transformatoare a articolului.

Deși, repet, articolul profesorului Zub m-a încântat, nu voi ezita să formulez rezerve sau chiar opinii contrare, acolo unde acestea vor apărea. În primul rând, articolul m-a cucerit prin faptul că afirmă, negru pe alb, că ”Marile ambiții scientiste ale pozitivismului au cedat locul unei atitudini mai cuminți, în sensul că nu se mai așteaptă de la istoriografie nici exhaustivitatea informației, nici sinteza atotcuprinzătoare, nici adevărul fără rest. Disciplină socială marcată de un subiectivism inerent și debitoare ale altor discipline, aceasta nu mai promite lecții infailibile și nu-și mai arogă misiuni profetice”. Cu alte cuvinte, istoria nu poate clama calitatea de știință, tocmai ca urmare a predominării viziunilor personale, subiective, multiple, schimbătoare, relative, interesate etc. despre evenimentele trecute. Dar, ca în povestea cu doamna care era ”doar puțin gravidă”, și profesorul Zub încearcă să păstreze ceva din pretinsa științificitate a istoriografiei și a istoriei în general. Cu alte cuvinte, istoria este măcar puțin… ”și știință”. Scrie acad. Zub: ”Nici numai delectantă, nici doar civică, istoria se vrea știință, o știință sui generis, atentă la  schimbare și noutate, una dispusă a căuta în același timp elemente durabile, permanențe”. Chiar și cu aceste precizări în stil diplomatic, statutul de ”știință” pentru istorie/ istoriografie nu poate fi păstrat, fie și cu atributul de ”un fel de știință” sau ”știință originală/ sui generis”. Ca și toate presupusele ”științe sociale” (care nu sunt științe, ci simple discipline formate din culegeri de opinii pe teme umane date, opinii valabile doar contextual și temporar), nici istoria nu poate clama pozitivitatea specifică disciplinelor care lucrează cu aparatură, cu exactități neinterpretabile și cu legi greu de contestat. În acest spirit al libertății de a-ți spune punctul de vedere, argumentele și dovezile de susținere a punctului de vedere scrie profesorul Zub în articol: ”Nu o istorie unică, maiestuoasă, inflexibilă, definitivă, ci mai multe istorii, avînd fiecare legitimitatea ei.”. Cu alte cuvinte, este mai cuminte să scrii ”O istorie sinceră a poporului român” sau ”O istorie a românilor” decât să pretinzi, sentențios și megaloman că ai scris ”Istoria românilor”.

Citândul pe Pierre Chanu (care pleda ca fiecare istoric ”să dea lectura sa proprie asupra lumii”), autorul articolului își justifică nu doar alegerea titlului, ci își argumentează propria sa poziție, aceea ca – prin ”lectură proprie” – fiecare istoric ”duce mai departe efortul cognitiv”. Suma viziunilor – ca esență a actului de scriere a istoriilor – face ca acestea să fie, adesea, opere colective cu un mare număr de autori. Totuși, care dintre variatele și multiplele istorii deja existente sau posibile de scris ar trebui să facă obiectul studiului elevilor? Și tot aici ar trebui dat răspunsul la întrebarea: ”care ar trebui să fie criteriile pe baza cărora să fie selectată acea ”lectură a realității” care să fie deopotrivă veridică, verosimilă și utilă?”. Probabil ar trebui consultată și societataea civilă, nu doar experții pe anumite segmente de cunoaștere istorică. Cei care știu că nu vor rezista focului încrucișat al experților și ai societății civile se vor retrage din competiție, la fel ca în cazul a doi indivizi care se acuză reciproc de boală mintală. Cel sănătos la cap va accepta să meargă la un psihiatru, în timp ce cel nesigur pe sănătatea sa va refuza să fie consultat și se va retrage din dispută sau va fi obligat să se retragă. Parafrazându-l pe Lev Tolstoi cu a sa poveste moralizatoare ”Cât pământ îi trebuie unui om?”, formulez și eu întrebarea: ”De câtă istorie are nevoie un elev, mai exact un viitor cetățean?”. Și răspunsurile la această întrebare de ordin cantitativ trebuie să fie dezbătute public și argumentate. Ar fi un merit al celor de la ”Expres cultural” dacă vor obține și opiniile profesorului Zub la întrebările de mai sus.

În încheiere, invoc un dialog – pe F.B. – cu profesorul Adrian Cioroianu pe care l-am caracterizat (într-o nevinovată postare) drept un ”amator de istorie”. Spre dezamăgirea mea, profesorul s-a supărat și ne-am ”desprietenit”. Epitetul de ”amator” (iubitor) l-am reținut de la marele Gr. Moisil, deschizător de drumuri în logica matematică. La întrebarea unei ziariste dacă se consideră expert sau doar amator în acest nou domeniu, profesorul Moisil a dat un răspuns celebru: ”Drrrrăguță, eu sînt doar amatoooohhr, dar maaaahhre amatooohhr”. În fine, ”amatorul” Cioroianu va rămâne în istoria/ amintirea contemporanilor prin emisiunea sa la TVR2, emisiune care se încheie cu un frumos îndemn la lectură: ”… pentru că istoria este cea mai frumoasă poveste”. Într-adevăr, profesorii de istorie trebuie să fie foarte buni povestitori, respectând astfel și etimologia cuvântului ”istorie”: grecescul ”historia” înseamnă ”povestire, narațiune”.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Istoria culturală a prostiei & inteligenței românești (episoadele 81 – 100) (publicate pe Facebook)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 81 (LXXXI) Miercuri, 22 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia și Agnotologia (IV)

Motto: ”Ignorant este cineva care nu știe un lucru pe care tu tocmai l-ai aflat”  Jim Backus

Pe lângă sistemele politic și educațional (care deformează grav și cu rea intenție ideile de adevăr, de utilitate, de onestitate, de solidaritate, de bine comun, de corectitudine, de împlinire personală, de stat de drept, de cunoaștere etc.), agnotologia a depistat reprezentanți de frunte ai celor 6P și în multe alte domenii. Reamintesc că cei 6P reprezintă persoanele care se ocupă cu cultivarea ignoranței. Așadar, avem harnici slujitori ai ignoranței în fosta cea de-a patra putere în stat, presa/ mass media, dar și în rețelele de comunicare (nu agreez termenul de rețele de socializare, deși entertainment-ul este esența civilizației actuale, numită de Mario Vargas Llosa civilizația spectacolului). În mod tradițional se considera că ”cine are de partea sa presa are și puterea”. Acum, s-a schimbat, oarecum, proverbul: ”puterea răsplătește presa care este de partea sa”. Idealul clasic de jurnalism este puternic estompat în zilele noastre de comercialismul agresiv (care a instaurat domnia zeului Ban în prea multe domenii de activitate). Voi încheia aici episoadele dedicate agnotologiei, preluând de pe net această excelentă sinteză a consecințelor – tot mai vizibile – ale cultivării inconștiente a ignoranței:

 

 

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 82 (LXXXII) Joi, 23 III 2017. Prostia ca balans bălăngănit între putere și putoare

 

Etimologic, puterea nu are nimic de-a face cu putoarea. Real-concret însă, da! Cel puțin la noi, unde lucrurile se derulează la vedere, fără jenă și fără alte restricții morale. ”Putoare” este cuvântul care face trimitere la ”cocotă, curvă, prostituată, târfă” (cf DEXonline), dar ”politica-i mare curvă” (zicere din popor), așa că nu oamenii curați, sinceri, corecți, onești etc. ajung la putere, ci exact opușii acestora. Paradoxurile lingvistice nu se opresc însă aici. ”Putoarea” este lingvistic legată de ”pudoare”, adică tocmai calitatea opusă a putorilor ajunse la putere. Pentru a reface echilibrul logic limba noastră cea română/ latină a generat și corelația între ”putor, -is” (putoare) și ”putridis” (putred). Mereu și pretudindeni va fi ceva putred și puturos în saloanele parfumate ale putorilor puterii (politice). Diferențele sunt date de nuanțe/ culori/ mirosuri/ miasme/ intensități și unghiuri de vedere.

 

”M-am ales!”, exclamă un personaj caragialesc aflat într-un maxim de sinceritate. Cum? ”Cu iaurt, cu gogoșele/ te făcuși vornic, mișele!”. Puterea (politică) trebuie să fie potentă, virilă, forțoasă. Altfel, cum ar putea legifera ea în contra voinței populare? Zicea, nu demult, un partizan înfocat al grațierii corupților care dorm, sărmanii, în pușcăriile patriei câte trei într-un pat (cu referire la protestele anti OUG 13 și antigrațiere): ”puteau să vină în Piață și un milion. Degeaba vin dacă nu aduc argumente juridice”. Clar? Adică, ”dacă nema putirință, ce mai chichirez gâlceava?”. Traduc zicerea de mai sus (din limbajul putorii aflate la putere): ”băi impotenților, cărați-vă acasă!”. Citez una dintre definițiile date politicului de către cel mai potent și longeviv ministru al Externelor românești: ”politica este arta posibilului”. Poate că asta este valabil în raport cu parteneri externi, dar în raport cu prostimea internă politicul devine ”arta imposibilului”. Degeabă se întreabă, mirați, unii: ”cum a fost posibil?”. Răspunsul este: ”uite-așa, pentru că puterea (la noi) poate orice”. Ea este ”in potentia”. Iar opoziția este, din păcate, impotentă. Vin ai noștri, pleacă-ai noștri, noi rămânem tot ca proștii!

 

Vreți și voi la putere? Luați pastile de putut și apoi mai vorbim…

 

Dialogul putere – opoziție este (tot la noi) unul între surzi, la fel ca în glumița de mai jos, unde cauza se suprapune cu efectul, iar discernerea lor poate avea loc doar dacă stai pe loc și observi cum stau (de fapt) lucrurile. Dar, când cauza și efectul coincid, soluția nu poate veni decât din interior:

”Un șofer conducea încet autoturismul său cu geamul deschis. Un trecător îi strigă:

  • Băi, îți bate o roată! – Ceee? – Îți bate o roată! – Nu te aud deloc! – Băi, îți bate o roată! – Nu te-aud că îmi bate o roată!”

 

Episodul de față mi-a fost inspirat de ”Sarmalele reci”, un excelent nume pentru desemnarea balcanicului aliment pur românesc care are valoare și gust doar dacă este servit fierbinte. Dar la noi ”merge și-așa”, adică putem mânca și sarmale reci, dar doar cu mămăligă explozivă in potentia. Audiție plăcută!

 

https://www.youtube.com/watch?v=QIg4aUKrt8Y Prostia-i la putere. Puterea-i plină de putori

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 83 (LXXXIII) Vineri, 24 III 2017. Prostia și cunoașterea coincid. Păcat!

 

Păcatul biblic al cunoașterii (binelui și răului) are sens îndeosebi atunci când cunoașterea umană este destinată autodistrugerii speciei (dinamita, Cyklon B, bomba atomică, manipulările genetice etc. etc). Oscar Wilde spunea că ”Nu există păcat mai mare decât prostia”, cu referire posibilă (tot) la prostia oamenilor superinteligenți de a descoperi,  mereu-mereu, tehnici de tăiere rapidă și definitivă a crăcii de sub picioarele omenirii. Consonant cu Wilde, Nicolae Steinhardt a lăsat urmașilor și aforismul: ”Prostia este un păcat”. Peste ani, mai exact în 2008, doi clujeni (Nicolae Mazilu și Mircea Porumbreanu) publică lucrarea ”Știința ca păcat”, încercând o împăciuire logică între Credință (creștină) și Știință (modernă). Granițele dintre sublim și ridicol, dintre adevăr și fals, dintre bine și rău, dintre inteligență și prostie sunt, adesea, extrem de subțiri. Iluzia deținerii adevărului blochează accesul la adevăr.

 

Generosul internet ne pune la dispoziție (via Mihaela Miroiu) un decalog pentru dialog. Rostul acestui serial este (și acela) de a stimula dialogul, de a ne îmbunătăți argumentarea, de a ne apropia cât mai mult de adevăr, de esențe. Cred că dintotdeauna a fost acceptată ideea că omul cât trăiește învață. Educația pe parcursul întregii vieți (Long Life Learning) nu este decât o adaptare a acestei idei la noile condiții ale unei lumi tot mai complexe și rapid schimbătoare. Discuțiile (unele vădit interesate, părtinitoare; altele sincere, dar naive și în necunoștință de cauză și de context) pe tema justiției și luptei împotriva corupției de la noi sunt marcate, prea adesea, de erori logice, de sofisme de adormit copiii sau de argumente doar aparent valabile. Sper ca acest Decalog să ne fie util.

”Zece porunci ale logicii

(Cu cât le vom ști mai mulți, cu atât vom comunica mai decent și mai autentic. E bine să distribuiți)

  1. Să nu ataci o persoană, ci argumentele ei! (sofismul ad hominem)
    2. Să nu denaturezi sau exagerezi argumentele unei persoane ca să o poți ataca mai ușor! (sofismul omului de paie)
    3. Nu generaliza pe baza unui număr mic de cazuri! (sofismul generalizării pripite)
    4. Să nu îți întemeiezi concluzia pe baza simplei presupuneri că una dintre premise este adevărată! (sofismul petitio principii)
    5. Să nu susții că ceva trebuie să fie cauza a altceva fiindcă s-a petrecut mai devreme! (sofismul post hoc, ergo propter hoc)
    6. Să nu simplifici argumentul, considerând că există doar două posibilități! (argumentul falsei dihotomii)
    7. Să nu susții că ceva trebuie să fie într-un anumit fel fiindcă nu s-a demonstrat contrariul! (sofismul ad ignorantiam)
    8. Să nu arunci povara argumentării pe seama celui care se îndoiește de ceea ce susții! (sofismul aruncării poverii argumentării către celălalt)
    9. Să nu asumi că ceva decurge din altceva atunci când nu există nicio legătură logică între cele două (sofismul non sequitur)
    10. Să nu presupui că ceva este adevărat doar pentru că e admis de cei mai mulți oameni! (sofismul conformismului necritic: ad populum)”

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 84 (LXXXIV) Sâmbătă, 25 III 2017. Înțelegere intelectuală și înțelegeri interumane (I)

 

Motto: „Dacă nu înţelegem un om, avem tendinţa să-l considerăm prost.” (Carl Gustav Jung)

Pledoariile mele pentru dialog, empatizare și cât mai bună reciprocă înțelegere vor fi, în continuare, tema subiacentă a multor episoade. Dar înțelegerea, este ea oare (bine) înțeleasă? Citatul din Jung, ales ca motto, vizează unul dintre sensurile prime ale conceptului: capacitatea intelectului uman de a stabili conexiuni/ corelații/ contexte, în urma cărora apar noi date/ informații/ cunoștințe. De la această capacitate a intelectului a apărut și termenul de intelectual, adică persoană cu o capacitate de înțelegere peste medie. În mod eronat se consideră că nu poți fi intelectual decât dacă ai terminat o facultate/ un masterat/ un doctorat. Einstein sublinia că înțelegerea, nu acumularea de date este scopul studiului academic: ”Este esenţial ca studentul să dobândească o înţelegere şi un sentiment viu al valorilor. El trebuie să aibă un simţ puternic al lucrurilor frumoase şi bune din punct de vedere moral, în caz contrar, şi posedând o cunoaştere specializată, el va semăna mai degrabă cu un câine bine dresat decât cu o persoană dezvoltată armonios”. În mod cert, există persoane supratitrate care nu pot fi încadrate în categoria (prea) largă a ”intelectualilor”. În schimb, inteligențe native, cu capacitate mare de absorbție și de interconectare a informațiilor, sunt mult mai demne de această apartenență formală (și adesea ipocrită). Așadar, primul sens al ”înțelegerii” este strict legat de individ, de creierul său și de abilitățile cu care este dotat acesta și el vizează capacitatea de a pătrunde la esențe, de a decela adevărul de fals sau binele de rău. Tot Jung este acela care pledează pentru autocunoaștere – primul test de inteligență dat de fiecare individ. La fel cum nu poți iubi altă persoană dacă nu te iubești (și) pe tine, la fel nu poate exista cunoaștere adecvată/ adevărată în lipsa autocunoașterii/ introspecției: ”Avem nevoie de mai multă înţelegere a naturii umane, pentru că singurul pericol care există este omul însuşi – el este marele pericol, şi suntem conştienţi dar bieţii de noi ştim mult prea puţin despre om”. (Carl Gustav Jung). Înțelegerea nu este chiar la îndemâna oricui: ”Raţiunea nu lucrează instinctiv, ci cere încercări, practică şi învăţare pentru a progresa treptat de la un nivel de înţelegere la celălalt”. (I.Kant). Și tot Kant vorbește despre faptul că a filosofa asupra unui domeniu înseamnă, de fapt, să stăpânești/ înțelegi foarte bine acel domeniu: ”Fără cunoştinţe nu vei deveni niciodată filosof, dar nici cunoştinţele singure nu te vor face vreodată filosof, dacă nu se adaugă o reunire corespunzătoare a tuturor cunoştinţelor şi abilităţilor şi o înţelegere a concordanţei acestora cu cele mai înalte scopuri ale raţiunii umane”. (I. Kant). Idealul cartezian al definirii existenței în funcție de gândire și al gândirii în funcție de îndoială (Dubito, ergo cogito; Cogito, ergo sum) pare mai ușor de înțeles din cugetarea următoare: ”Lipsa îndoielii este o formă de nebunie. Pentru mine îndoiala este ceea ce te face uman, iar fără îndoială şi cel mai drept dintre drepţi îşi pierde capacitatea de înţelegere, nu doar a realităţii, ci şi a umanităţii lor” spune/ scrie Tilda Swinton, pe urmele mai cunoscutului Arthur Schopenhauer: ”Lipsa de înţelegere este prostie, lipsa de raţiune este nebunie”. În fine, o cugetare românească aduce și sentimentul în intimitatea rațiunii: ”Puterea de înţelegere nu permite rănii să se transforme în ură! Intelectul o va face să rămână la stadiul de amintire cotidiană, insignifiantă!” (Iulia Mirancea, 14 septembrie 2013). Câteva aforisme vor întări șansa înțelegerii corecte a conceptului de ”înțelegere”: ”Fiecare om experimentează mai mult decât înţelege, şi experienţa, mai degrabă decât puterea de înţelegere, este cea care influenţează comportamentul uman” (Marshall McLuhan). ”Oamenii sunt toţi de-o seamă şi toţi sunt înzestraţi cu aceleaşi unelte şi instrumente de înţelegere şi de judecată, exceptând faptul că acestea pot fi cantitativ deosebite” (Michel de Montaigne). ”Greşita înţelegere şi prostia iau uneori chipul faptelor virtuoase” (Michel de Montaigne). ”Nicio înţelegere nu-i mai rea decât lipsa oricărei înţelegeri”. (Dorel Schor); ”Înţelegerea nu înseamnă a dovedi şi a găsi motivări, ci a cunoaşte şi a crede” (Thomas Carlyle); ”Universul este schimbare, viaţa este înţelegere” (Marc Aureliu); ”Nu distracţia o caut, ci înţelegerea. Înţelegere, înţelegere şi iarăşi înţelegere. Mă voi îmbiba cu ea, o voi inspira prin fiecare por, o voi înghesui în fiecare orificiu. Cândva mă va răsplăti. Fiecare lucru se va aşeza în locul potrivit, iar eu, în sfârşit, voi înţelege” (Laurel Coldman); ”Înţelepciunea este cunoaştere cu înţelegere şi perspectivă”. (Eolake Stobblehouse); ”Toţi oamenii au o dispoziţie egală pentru înţelegere” (Helvetius); ”Fericit acel ce posedă o înţelegere desăvârşită a lucrurilor” (Aristofan); ”Oamenii care nu se înţeleg pe sine, tânjesc după înţelegere”.( Wilhelm Stekel).  Acest ultim aforism trimite deja la un alt sens al conceptului de ”înțelegere”, sens pe care îl voi aborda mâine.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 85 (LXXXV) Duminică, 26 III 2017. Înțelegere intelectuală și înțelegeri interumane (II)

Ca o continuare la prima parte, dar și cu intenția de a sublinia importanța înțelegerii pentru acțiunea umană voi reproduce unul dintre motto urile mele preferate din anii mei de doctorantură (exact 20!). Am folosit acest citat din J.K. Galbraith la toate referatele și l-am reluat și în conținutul tezei precum și în cartea mea ”Managementul Sănătății” (Iași, 2002, 2003). Îl am mereu în minte (și îl aplic mereu) și în aceste zile: ”Mulți vor continua efortul meu actual ca fiind puțin folositor. El eludează funcția instrumentală a Economicii și se îndreaptă spre obiectivul mai vechi, mai tradițional, mai științific, mai explicativ – acela de a încerca să înțeleg cum stau lucrurile” (”Economics and Public Purpose”,  Boston, 1973, p. 7). Desigur, efortul nu este urmat întotdeauna de efectul scontat (înțelegerea), însă exercițiul în sine este foarte folositor! Dar ”înțelegerea” are și o conotație care face trimitere și la sentiment, nu doar la rațiune/ gândire/ intelect. Oamenii trebuie să se înțeleagă în primul rând pe ei înșiși, apoi să înțeleagă contextele în care se află, pentru ca, în final, atenția să fie îndreptată spre relația cu Celălalt/ Ceilalți. A trata pe cineva cu înțelegere înseamnă a arăta/ dovedi/ practica atitudini ca: îngăduință, condescendență, compasiune, empatie, toleranță. Spune Kim Harrison: ”Tratează oamenii cu înţelegere atunci când poţi şi prefă-te atunci când nu poţi, până când vei înţelege”. În managementul vieții cotidiene, și cu atât mai mult în managementul profesionist efortul personal de a înțelege și efortul tău de a-i înțelege și pe ceilalți va avea drept rezultat buna înțelegere între membrii echipei. O spune Dale Carnegie, un profesionist în domeniu: ”Mai întâi ascultă, dă adversarului o şansă de a-şi exprima punctul de vedere. Lasă-l să termine. Nu opune rezistenţă, nu te apăra, nu dezbate. Asta ridică bariere. Scopul tău este să găseşti punţi de înţelegere”. Trecerea de la înțelegerea rațională la înțelegerea emoțională este excelent surprinsă de croatul Vladimir Milak:  ”Pentru neînţelegere e nevoie doar de unul, dar pentru înţelegere, de cel puţin doi”.  În relațiile interumane (nonprofesionale) gândirea mai trebuie pusă, uneori, în paranteze: ”Cea mai dificilă sarcină de prieten este să oferi înţelegere atunci când nu intelegi” (Robert Brault). Această capacitate de a-l înțelege pe celălat și de a avea o atitudine înțelegătoare față de acesta se numește empatie, atitudine superb surprinsă de Tom Rusk: ”Înţelegerea este consimţirea de a te pune în pantofii altuia de dragul aprecierii experienţei acelei persoane faţă de lume”. De ce trebuie să empatizăm? În primul rând pentru noi înșine. Ne va fi mereu mai bine într-o atmosferă relaxată, stare care chiar aduce beneficii: ”Buna înţelegere e începutul bunăstării. Buna înţelegere e începutul sănătăţii. Buna înţelegere e începutul fericirii. Căutarea şi găsirea bunei înţelegeri e începutul unui proces miraculos”. (Charles Lindbergh). Din păcate, mereu ”Oscilăm între proasta înţelegere a celor deştepţi şi buna înţelegere a celor proşti. Sau invers” (Victor Martin). Se spune că simțul umorului este dovadă sigură a inteligenței. În schimb, ironiile răresc prieteniile: ”Umorul aduce înţelegere şi toleranţă. Ironia aduce o înţelegere mai profundă, dar mai puţin prietenoasă” (Agnes Repplier). Excelentă concentrare de sens aduce croatul Luka Tomic: ”Omul înţelegător are înţelegere şi pentru ce nu înţelege”. Și pentru că raritatea creează valoarea, iată și un aparent paradox pro bună înțelegere: ”Neînţelegerea face mai preţuită buna înţelegere” (Publius Syrus). Rămânând în mioritica noastră grădină, amintindu-ne de legislatorii noștri postdecembriști, de stufoșenia legilor româneși, contradictorii și pline de capcane, nu-mi rămâne decât să-l invoc pe Coșbuc: ”Nu cerceta aceste legi/ Că ești nebun când le-nțelegi”!

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 86 (LXXXVI) Luni, 27 III 2017.    De ce râdem de proști? De proști?

 

Când mi-am afirmat credința (nu sunt singur aici) că prostia este parte a normalității umane, că ea este constant prezentă, împreună cu inteligența, în mințile noastre (mai mult sau mai puțin vizibil) nu am exagerat cu nimic. Totuși, ar merita să căutăm o explicație a unui fapt mai puțin studiat: cu toții râdem când dăm nas în nas cu prostia (chiar cu prostia noastră). De ce oare?

Voi emite câteva ipoteze, așteptând, ca de obicei, opiniile cititorilor. Voi pleca de la definiția mea dată prostului: ”unul care o face pe deșteptul”. Atunci când observăm că cineva face o prostie este evident că noi (observatorii) chiar suntem mai deștepți cu câteva ”grade” decât prostul în cauză, atunci când le observăm faptele prostești. Dar când ne exteriorizăm ilaritatea, ca și cum noi n-am greșit niciodată, asta da, chiar că e de râs…

Prostologul fără diplomă care a fost Ion Creangă avea darul să ne facă să zâmbim/ râdem când citeam că există oameni mai proști decât noi: unul care căra soarele în casă cu oborocul, altul care prăvălea copacul direct peste car și boi (ca să facă economie de efort!), una care urla de mama focului de frică să nu cadă cumva drobul de sare peste copilul din covata legănătoare etc. etc. În schimb, ne cam supărăm atunci când cineva ne atrage atenția că am comis vreo greșeală (de dactilografiere, de gramatică, de logică etc.).  Și atunci nu ar fi mai firesc să râdem mai întâi de propriile noastre greșeli? Uneori o facem (hă, hă, ce prost am fost!…), dar cel mai adesea suntem tentați să remediem/ ascundem/ explicăm greșeala ca să nu fim ținta ironiilor. Și atunci căutăm, iar, explicația la ”de ce râdem de proști”? Un răspuns posibil este: de proști! Pentru că doar hârbul râde de oala spartă, iar cine râde ultimul, râde mai cu poftă! Avem instinctul de a râde de semenii noștri (uneori și de noi) pentru că, într-adevăr, este ridicol să ai cap, creier(i), minte, gândire, idei, informații, intuiții, imaginații etc. și totuși să calci în străchini… Sigur, uneori ne confruntăm cu situația (tristă) că unii au cap, dar nu au minte sau au mintea afectată. Aceștia sunt bolnavii care fac obiectul muncii psihiatrilor. Cine râde de bieții clienți ai acestei specializări medicale, are el însuși o problemă… Din păcate, unii dintre acești potențial clienți conduc țări și oameni spre dezastre care nu ar mai fi avut loc dacă domniile lor ar străluci prin lipsă… De unde și titlul unei cărți: ”Acești imbecili care ne guvernează” (Andre Santini). Și atunci chiar nu ne mai vine să râdem.

Nu fără sens și rost în explicația fenomenului descris mai sus este și sintagma ”râzi ca prostul” (cu varianta agravantă ”râzi ca proasta-n târg”). Râsul de dragul râsului sau râsul pentru o imaginară eroare este taxat imediat ca fiind o formă de prostie. Dar nu și râsul vindecător. Așa se explică succesul nebun al filmelor de/ cu gag uri, comediile, bancurile/ poantele/ glumele cu proști (unele doar cu proști aparenți). O zi în care nu râdem este o zi pierdută!

O explicație a faptului că râdem de prostiile altora este conținută în adagiul latin ”Ridendo castigat mores” (Prin râs îndreptăm lucrurile/ moravurile/ comportamentele). Râsul se declanșează automat când apare elementul surpriză/ neașteptat/ inedit/ nefiresc/ ciudat/ aberant/ prostesc. Alte opinii (așteptate) despre râsul (prostesc sau nu), despre proști (sau nu) pot întregi acest minitablou. Să nu uităm că românii au personaje-simbol bine definite pentru a fi ținta ironiilor: Păcală și Tândală, Bulă, Gigel, Dorel. Personaje feminine nu (prea) avem, din presupusă eleganță și respect pentru genul cu pricina… (Alinuța ar fi un început…).

 

http://www.descopera.ro/stiinta/8835085-rasul-bate-boala Râsul este, în general, o terapie care descătușează energii latente. Uneori râdem de alții bucurându-ne că nu suntem noi în locul lor.,.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 87 (LXXXVII) Marți, 28 III 2017.      Petarde politice retarde.

 

Despre lovitura militară de stat din decembrie 89, organizată, regizată și executată de partea prosovietică a conducerii (superioare) a pcr se scrie, de regulă, în ultima lună a anului, în preajma Crăciunului. Numărul uriaș de figuranți care au jucat în această piesă a făcut ca termenul impropriu, ”revoluția română”, pronunțat prin Iași cu cca doi ani înainte de evenimentul ”spontan”, să fie ușor acceptat și (prea) larg utilizat.

 

Manipularea maselor (prin cei 6P) a continuat, an după an, cu mici-mari excepții care se tot înmulțesc (mai ales după ce Dosarul ”revoluției” a reintrat, recent, în atenția procurorilor). Atent la contexte, unul dintre bunele condeie de la ”Dilema Veche”, Valeriu Nicolae, scrie în nr. 683/ 23-29 martie 2017 (p. 4) câteva amintiri din perioada stagiului său militar care s-a suprapus/ subpus peste/ sub evenimentele de circotecă proastă special aranjate pentru un public îndobitocit și prostit timp de decenii. Câteva extrase din articol sunt o bună dovadă a prostelii în masă la care suntem supuși de prea mulți ani.

 

”La Revoluție e un haos greu de imaginat (…). Zvonurile sînt că ne-au atacat ungurii, că se face mobilizarea și că în curînd or să plece TAB urile la graniță. (…) Avem un bucureștean șmecher (…) care află că e revoluție pe 20 decembrie. În aceeași zi sîntem strînși de un maior care e șef pe la partid, care ne ține o prelegere înălțătoare despre cum nu există cale de întoarcere din comunism (…). Peste două zile, maiorul este cu Revoluția și îl înjură pe Ceașcă cu spume pe el. Sînt sigur că astăzi este un om de succes în Bistrița, dacă nu cumva e prin Parlament. Avem în curînd și primul erou al Revoluției, un APV-ist care, beat mort, cade de pe TAB, se lovește la cap și ajunge instantaneu erou. Mă lămuresc cum e și cu teroriștii, nu de alta, dar trei colegi sînt trimiși să păzească stația de apă din afara orașului și, plictisiți, se apucă să tragă la țintă într-un picior de pod. O parte din gloanțele care nu lovesc piciorul de pod ajung să lovească blocurile din oraș și așa se naște legenda teroriștilor în Bistrița. Imediat după Crăciun e o veselie totală, așa că decidem să ne luăm liber și ne cărăm acasă.  (…) În Arad sînt mai mulți eroi, inclusiv trei pe care îi cunosc. Din păcate, doi au ajuns eroi din prostie, căci au murit în momentul în care strategii cei deștepți ai armatei au decis să înconjoare un teren unde au crezut că sunt teroriști. Frica l-a făcut pe unul să înceapă să tragă, ceea ce a dus la o reacție în lanț, iar aranjarea în cerc a avut ca rezultat moartea a doi tineri. Versiunea oficială, este, desigur, că au fost împușcați de teroriști.  Sînt și o mulțime de momente stupefiante, cu APV-iști care, din cînd în cînd, se dovedesc de o prostie și de un tupeu demne de viitorii politicieni. Am primit o mulțime de ajutoare din Vest și avem un locotenent pus pe căpătuială care, după ce încearcă să vîndă ajutoare primite în piața din Arad, decide că ar fi mai ușor să ni le vîndă nouă, soldaților. Mare parte a ajutoarelor sînt ”împrumutate” și apoi vîndute de către APV-iști în piețele din oraș”. (”APV-iști, așa le spunem gradaților care lucrează în cazarmă, Armată Pe Viață”).

 

Cohortele de minciuni și hoții (la liber!) au acoperit, chiar începând de atunci, adevărul acelor zile, deopotrivă pline de extaz și de tristeți. O parte din realitățile de atunci le mai găsim în cărțile lui Grigore Cartianu. Un lucru este însă clar: o societate construită pe minciună, prosteală, păcăleală, hoție și fals nu are viitor! Cuvântul ”revoluție” are, la noi, un sens aparte: lovitură militară de stat, cu sprijin moral-uman străin, organizată de cleptocrația comunistă de partid și de stat pentru propria sa propășire.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 88 (LXXXVIII) Miercuri, 29 III 2017          Jocurile (non)cooperării (I)

 

Motto:

Copilul râde: „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul”.
Tânărul cântă: „Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea”.

Bătrânul tace:  „Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea”. Lucian Blaga, Trei fețe, din Poemele luminii

 

Teoria jocurilor ține, în esență, de etic (adecvarea scop-mijloc), respectiv de politic (stabilirea scopurilor în funcție de mijloace) și economic (combinarea mijloacelor pentru atingerea scopurilor), fiind un demers psihologico-antropologico-probabilistic de testare și educare a comportamentelor umane în situații limită. Concentrat, toate aceste dimensiuni (mono)disciplinare (plus altele) se regăsesc, coerent și unitar, în Metodologia Scop Mijloc.

 

Soluțiile de ieșire din situații dificile se bazează, în general, pe două atitudini fundamentale, ambele având drept ax central COOPERAREA. Toată evoluția omenirii (îndeosebi lupta omului de adaptare la rigorile Naturii) este intim legată de acest concept. Astfel, rostul cooperării rezidă în ”unde-s doi puterea crește și dușmanul nu sporește”. Dar, exact ca în jocurile de copii sau în cele sportive, echipele se refac mereu, cu diferite/ noi structuri de persoane: astfel partenerul de ieri poate fi dușmanul/ concurentul de mâine. De aici și reticența de a coopera deschis și sincer până la capăt. Alternativa la cooperare este promisiunea de a coopera urmată de decizia de a nu coopera (adică de a trăda și a câștiga pe termen foarte scurt). Intensificarea cooperării/ încrederii stimulează și concurența/ trădarea.

 

Pragmatismul anglo-saxon s-a dovedit mereu peren și util, culminând cu zicerea cinică și mediu-prezenteistă a lui J.M. Keynes: ”Pe termen lung vom fi cu toții morți”. De aceea, el a ales ca orizont de soluționare a crizelor din economie termenul scurt spre mediu. Alternativ, ideologia comunistă marxistă a vizat doar termenul foarte lung, iar cea comunistă leninistă termenul scurt. Pragmatismul vizează, de regulă, termenul foarte scurt. Desigur, teoria jocurilor are ca ingrediente principale concepte din psihologie: încredere și neîncredere, cooperare și trădare, sinceritate și perversitate. Toate sunt atitudini la fel de real-umane și ”nimic din ceea ce este omenesc nu trebuie să ne fie străin”. Alternanța cooperare-concurență este perechea de pedale cu care bicicleta numită Viață înaintează (în limitele biologicului).

 

Alegerea atitudinilor/ tacticilor/ strategiilor bazate pe cooperare sau concurență este determinată de costuri (eforturi) și rezultate (efecte). Postmodernitatea a introdus și terțiul inclus (tertium datur) numit co-oncurență, adică coexistența celor două într-o strategie unică. Vezi, mai pe larg, despre coopetition/ cooncurență pe Google (doar în limba engleză).

 

Unul dintre jocurile logico-psihologice cele mai cunoscute, cu largi aplicații în strategie militară, diplomație, studii geostrategice, politici externe ale statelor și ale companiilor mari este jocul numit Dilema Deținuților (și nu Dilema deținutului, Dilema prizonierului sau Dilema prizonierilor cum mai găsim prin varii studii). Recomand citirea articolului semnat de Dorin Bodea: http://dilemaveche.ro/sectiune/societate/articol/cine-sint-eu  Dorin Bodea, Cine sunt eu, Dilema veche, pentru o analiză comparată cu viziunea propusă de mine (în episodul următor).

 

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 89 (LXXXIX) Joi, 30 III 2017          Jocurile (non)cooperării (II)

 

Motto: “Se fac uneori prostii ingrozitoare de teama de a nu parea prost.” Erkki Kivi

Cele mai cunoscute situații de Dilema deținuților sunt: cuplul marital, cuplul șef-subalterni, organizații concurente în luptă cu un dușman comun (cazul triumviratelor romane care au demonstrat că o conducere triunitară NU este posibilă), hoții și vardiștii, statul și cetățenii, noi și vecinii/ aliații/ prietenii/ dușmanii etc. Desigur, cazul clasic este cel al deținuților doritori de evadare și care se văd puși în situația de a alege cooperarea (cu variantele: pe termen scurt, mediu și lung) sau trădarea (fie din start, fie pe parcursul operațiunii de evadare). În toate aceste cazuri punctul de pornire în alegerea tacticii/ strategiei este autoevaluarea și evaluarea partenerului din punctul de vedere al modului de gândire, simțire și acțiune al acestuia, respectiv al beneficiilor și pierderilor inițiativelor (proprii sau ale partenerilor). Mai precis, cântărim gradele de inteligență și de prostie ale partenerului, adesea cu scopul (nemărturisit, dar văzut și expus mereu ca o virtute) de a aduna avantaje în dreptul propriei persoane, chiar cu riscul de a provoca mari daune/ supărări/ dezamăgiri crunte partenerului (ca să nu mai amintesc de firească dorință de răzbunare a celui trădat, sentiment care potențează neașteptat de mult sârgul și capacitățile organizatorice ale sale).

 

Varianta clasică a Dilemei deținuților este tehnic-probabilistă, una care evaluează cinic și tehnic șansele de câștig în urma presupunerii empatice cu privire la intențiile partenerului. Această reducere la gândirea de tip loterie este cea mai frecventă în majoritatea variantelor construite pe această schemă logică cunoscută încă din antichitate. Ea obligă la o încercare de maximizare a beneficiilor proprii pe baza presupunerilor referitoare la ce și cum gândește celălalt. Oamenii cooperează între ei nu din altruism și iubire de semeni, ci din calcul egoist, partenerul fiind doar un mijloc, printre altele, de atingere a scopurilor personale propuse de un individ. Paradoxal, deși această schemă logică este cunoscută din antichitate, ea este mereu aplicată (cu succes) inclusiv în relațiile dintre state, unul dintre ele fiind pierdant ca și cum n-ar fi auzit niciodată de acest joc… La rândul său, statul câștigător, în euforia succesului, cade și el în capcana acestui joc devenind, la rându-i, pierdant. Pe plan intern, lucrurile stau la fel: statul păcălește cetățenii pentru ca apoi cetățenii să păcălească sau să ocolească statul. Iar istoria se repetă ca și cum nimeni nu dorește să învețe nimic din lecțiile istoriei. Deoarece spațiul pe care mi l-am acordat pentru fiecare episod nu permite acum prezentarea variantei mele de Dilema deținuților, voi amâna pentru episodul următor acest lucru, dar cu precizarea în avans a celor două aplicații practice pe care le voi lua în considerare, ulterior prezentării schemei generale: a) raporturile economice dintre cetățenii români în perioada anilor 90; b) raporturile dintre cele două superputeri (SUA și URSS) care au partajat lumea/ omenirea postbelică (1945 – 1991). În cazul a) chiar nu puteam vorbi despre o cunoaștere la nivelul întregii populații a Dilemei deținuților, fapt care a dus la câștiguri și pierderi fabuloase din partea inițiatorilor jocului (firme nou create între persoane doar presupuse a fi de bună credință, jocuri piramidale în care au fost implicate, nepermis, instituții ale statului, presa ”liberă”, personalități politice etc.). Cât privește cazul b) aici s-a lucrat timp de decenii pentru obținerea rezultatului dorit (căderea comunismului și liberalizarea piețelor acestei zone pentru un capital flămând de terenuri ”virgine”). “Un om prost nu e in stare sa faca vreodata in viata sa prostiile pe care le fac uneori natiunile conduse de sute de oameni de talent” (Benito Perez Galdos)

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 90 (XC) Vineri, 31 III 2017          Jocurile (non)cooperării (III)

 

Povestea de mai jos se poate întâmpla oriunde, oricând și oricui. De aici și gradul său de maximă generalitate. Este Dilema deținuților în varianta mea.

 

Doi răufăcători (din punctul de vedere al moralei și legilor în vigoare) sunt arestați și lăsați (la păstrare/ în detenție) până a doua zi când urmau să fie judecați și pedepsiți. Să-i numim A și B. Cunoscând ce-i așteaptă, cei doi își frământă mințile pentru a căuta o cale de scăpare/ evadare. A este reticent în a sugera colegului de celulă COOPERAREA în vederea evadării. Iată raționamentul lui A: ”B este un răulean, ca și mine, un om fără cuvânt care ar fi în stare să mă denunțe pentru a-și ușura pedeapsa. Deci, nu! Nu îi voi divulga planul meu de evadare. Mai bine îl las să adoarmă și voi vedea cum pot să mă descurc singur”. Raționamentul lui B este absolut identic. Așadar, ambii refuză cooperarea, fapt care le diminuează șansele de evadare. Ambii pierd însă. Să presupunem că ei înșiși își evaluează rezultatul raționamentului și își alocă minus 30 de puncte. Timpul trece, conștientizarea consecințelor NON COOPERĂRII îi face pe amândoi să-și ”îndulcească” atitudinea reticentă inițială. Fiecare gândește cam așa: ”în fond, dacă nu cooperez înseamnă că pe lângă paznici mai am un dușman în plus. Chiar aici, în celulă, lângă mine”. Cu riscul să fie denunțat, din aproape în aproape, fiecare calculează avantajele riscului de a se deschide întru COOPERARE. Evaluativ, noua lor atitudine este un pozitivă, iar în locul pierderilor apar beneficii. Nu foarte mari, dar beneficii. Fiecare își evaluează noua atitudine cu plus 10 puncte. În loc de o pierdere substanțială, mai bine un mic câștig, nu? Gândit și făcut: apropierea are loc, se naște un plan comun: unul dintre ei se preface grav bolnav. Celălalt cheamă un gardian pentru a nu-l lăsa să moară pe coleg. Gardianul vine să vadă, este lovit de amândoi deținuții, care  îl încuie pe gardian în celulă și … ies în curtea închisorii. Aici se vede din plin avantajul cooperării: gardul foarte înalt nu putea fi escaladat de unul singur. Urcat pe umerii lui B, A ajunge pe zid și îl trage imediat și pe B după el. Ambii sunt pe gard, libertatea este extrem de aproape, dar fiecare își evaluează, instant, șansele de scăpare. A gândește: ”dacă nu-mi măresc acum șansele de evadare, riscăm amândoi să fim prinși mergând împreună și ajungem amândoi în arest. Mai bine fiecare pe drumul său, cu norocul său. Mai mult, îmi pot maximiza șansele dacă am curajul să scap de coleg chiar în acest moment. Îi voi face un brânci și îl voi prăvăli în curte. Apoi, voi striga la pază că B a vrut să fugă. În caz că vom fi prinși amândoi, eu voi brava în doritor de justiție, oprind un deținut să evadeze. Paza va veni, fiind ocupată cu B, iar eu voi fugi în liniște…”. Dar B cum gândește? Exact la fel! Și atunci cine câștigă? Evident, cine va trăda primul. Să spunem că A este ”curajosul”. Cel care trădează chiar reușeșete să fugă, evaluarea reușitei sale fiind răsplătită cu 40 de puncte. De la minus 20, la plus 10 și apoi la plus 40! Asta da ”inteligență superioară”. Scopul scuză mijloacele! ”Dacă nu o făceam eu, o făcea B”, se mângâie A… Așa e viața: unii câștigă, alții pierd!  Și totuși… Pământul e rotund, adică se învârte și odată cu el și noi oamenii. A a ajuns un om de afaceri superbogat, a devenit și parlamentar și oferă lecții de bună purtare semenilor săi. B a fost judecat și pedepsit (inclusiv pentru tentativă de evadare). Eliberat înainte de termen pentru munci suplimentare și bună purtare, B iese din închisoare cu un singur gând: răzbunarea! Își caută prieteni, se împrumută, face un ziar (mai nou, un post TV) și îl demască pe A pentru fraude vechi, dar necunoscute. A este judecat și… acum este încă în închisoare, în timp ce B a urcat pe scara bogăției și a încrederii semenilor. “Mulți simt o ușurare când văd că și alții sunt capabili de prostiile lor.” (Nicolae Iorga).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 91 (XCI) Sâmbătă,     1 aprilie 2017          Jocurile (non)cooperării (IV)

 

Deosebirea dintre jocul Dilema deținuților din alte variante și cel din varianta mea este că eu las evaluarea la latitudinea deținuților înșiși și nu a unui evaluator extern (bancher, polițist, judecător etc.). Fiecare își asumă riscuri, își folosește mijloacele de care dispune și le consumă pentru atingerea scopului propus în deplină cunoștință de cauză. Evident, vorbim de oameni raționali, cu gândire similară și potențial cognitiv apropiat. Sigur, dacă pui la întrecere un geniu și un oligofren, lucrurile se schimbă. Contextul face și el parte din panoplia mijloacelor existente la îndemâna actanților/ actorilor/ acționarilor/ făptuitorilor. Diferența dintre A și B este dată de secunda sau fracțiunea de secundă care decide câștigătorul și pierdantul. Încă din perioada în care calculatoarele erau doar ”in potentia”, jucând șah, am afirmat mereu că, în condițiile unei capacități de stocare a TUTUROR mutărilor posibile, întotdeauna va câștiga albul (cine mută primul). Revin la dilema noastră. Evident, cazul ideal/ utopic chiar, este ca fiecare să se gândească și pe termen lung la consecințele trădării unui acord, a unei înțelegeri/ promisiuni. Câștigul pe termen scurt poate fi obținut relativ ușor de către oameni necugetați (furt, omor, trădare, corupție etc.), dar conștientizarea consecințelor obținerii acestor câștiguri va determina oamenii să coopereze, respectiv să câștige puțin, dar constant și sigur, în locul ”tunurilor” riscante și distrugătoare de vieți (inclusiv a ”tunarului”).

 

Aplicația promisă. Cazul a) se referea la dilema celor care au înțeles, imediat după 1990, că  economia este jocul liber al cererii și ofertei (chiar dacă acestea sunt induse prin varii șmecherii care vor fi, ulterior, decontate). Oameni iubitori de îmbogățire rapidă s-au lansat imediat în afaceri/ business. Unii nu aveau bani, dar aveau idei. Una dintre idei era să cauți un partener de afaceri care să aibă ”ceva cheag”, dar care nu avea timp să se dedice afacerilor și nici curaj să-și lase meseria pentru a risca business uri nesigure. Cazul clasic după 90, la noi, a fost cuplarea medicilor și economiștilor, în afaceri. Paradoxal sau nu, în timpul dictaturii, medicii făceau armata (patru luni) împreună cu economiștii. Prieteniile din armată au permis asocierea medicilor care mai aveau ceva rezerve bănești, cu economiștii (îndeosebi contabili) care știau să facă ”hârtiile pentru bancă”. Nu puține au fost cazurile în care excesul de încredere a făcut ca medici proprietari de firme să se trezească că au semnat actul de donație a întregii lor averi către partenerul de afaceri care ”aducea hârtiile la semnat”. Mediatizarea acestor cazuri a creat un sentiment de neîncredere cvasigeneralizat, ceea ce a îngreunat mult relansarea economică a României, crearea clasei de mijloc și o creștere economică sănătoasă. Din păcate, sloganele politicienilor cu interese de afaceri – de tipul ”Să relansăm încrederea!” – au compromis rapid și ideea de încredere reciprocă, în timp ce suspiciunea, reticența și neimplicarea erau mai prezente decât colaborarea reciproc avantajoasă. Comunismul ridicase colaborarea la rangul de unică atitudine pozitivă, concurența fiind considerată inumană și perversă. În realitate, permanent, concurența presupune și cooperare, iar cooperarea presupune concurență. Dacă nu ar exista cooperare în cadrul unei firme, acea firmă nu ar reuși în lupta de concurență. În altă ordine de idei, orice act de cooperare dintre salariații unei firme este, totodată, și o concurență tacită pentru păstrarea jobului, pentru avansare, pentru premii etc. Cele două atitudini fundamentale coexistă permanent, dar trădarea cooperării promise le permite unora ascensiuni fulgerătoare, urmate, nu de puține ori de prăbușiri zgomotoase. Este nevoie de mai multă cooperare în cadrul concurenței și renunțarea, pe cât posibil, la tentația trădării aproapelui, acel fruct otrăvit dar apetisant din care mușcă multă lume, ducând la tensiuni și la neîncredere: cancerul oricărei societăți.

 

Liviu Druguș

Pe mîine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 92 (XCII) Duminică,    2 aprilie 2017    Jocurile (non)cooperării (V)

 

”Prostia devine invizibila cand ia dimensiuni suficient de mari”     (Bertolt Brecht)

Cea de a doua aplicație (b) a Dilemei deținuților în varianta propusă de mine explică atât strategia Occidentului de prăbușire a comunismului și a URSS, cât și spiritul de revanșă/ răzbunare al fostului imperiu sovietic (Rusia imperialistă de azi) față de înfrângerea în fața Occidentului. Istoric: în WWII America a ajutat URSS să supraviețuiască atacurilor naziste germane și să întoarcă soarta războiului în favoarea Aliaților. Deoarece orice faptă bună nu rămâne nepedepsită, URSS s-a declarat, imediat după 1945, dușmanul capitalismului în general și al imperialismului american în special care tocmai a ratat șansa de a desființa comunismul printr-o lovitură nucleară împotriva Moscovei. Ca răspuns, SUA au declanșat (în anii 50) mcchartismul/ vânătoarea de vrăjitoare – un război intern împotriva tuturor simpatizanților URSS creați de SUA în anii războiului antihitlerist. A început Războiul Rece, un război surd, cu mijloace nemilitare – un precursor al Războaielor Informaționale de astăzi. Pe parcursul acestui Război Rece atât SUA cât și URSS au conștientizat faptul că fiecare dintre ele este dependentă de cealaltă. Ambele erau două state care doreau să evadeze (ca în Dilema deținuților) din situația de dependență reciprocă. Să ne amintim de cei doi deținuți arestați și care au realizat că depind unul de celălalt, dar imediat cum a apărut oportunitatea aruncării partenerului peste bord, nu au ezitat să o ia în calcul, iar cel mai abil/ iute/ curajos/ cinic/ pervers/ ipocrit etc. nu a ezitat să o și aplice.

Aplicarea mai clară a ideii din acest model managerial politico-economico-etic (numit generic Dilema deținuților) a început prin lansarea de către W. W. Rostow a teoriei convergenței sistemelor social politice opuse, sugerându-se, subliminal, renunțarea la atitudinea de noncooperare (minus 20 puncte pentru ambii parteneri). Teoria lui Rostow propunea cooperarea de pe picior de egalitate a celor ”doi mari”, fiecare având de câștigat din asta (câte 10 puncte). Dar, la un moment dat unul dintre parteneri simte că ar putea câștiga 40 de puncte, trimițându-l pe ”partener” la 80 de puncte distanță, în urmă. Prilejul aplicării acestei strategii s-a numit Gorbaciov (1985). Curtat intens de Occident ca un lider providențial, demn de istoria mondială, Gorbaciov a acceptat renunțarea la atuurile militare pe care le avea (în ideea aducerii la același numitor comun a forțelor celor două superputeri). Liderii din țările lagărului comunist au acceptat schimbările propuse (mai puțin cei din România, China, Coreea de Nord și Cuba). În România, KGB ul sovietic a rezolvat rapid situația, China a acceptat reforme de tip capitalist în câțiva ani, Cuba s-a apropiat de SUA, iar Coreea de Nord se înarmează în continuare. În decembrie 1991, URSS dispare ca stat. Europa era pregătită să integreze colosul rus rămas, dar Casa Comună Europeană avea doar acoperiș, nu și temelii. În timp, dorința de revanșă a Rusiei asupra Occidentului a fost preluată și amplificată de același sistem kgb ist care a dus la ”revoluțiile” din Est. Un kgb ist rus ambițios (Putin) a fost adus (din Germania) să îndeplinească această misiune, aflată, acum, în plină desfășurare. Semnalul revanșei a fost dat în 2008 (Georgia), proces care a culminat cu anexarea Crimeiei (2014). Întreg sistemul internațional de tratate este puternic subminat. Păcălitul (Rusia) a devenit păcălitor, iar Occidentul este acum în poziția păcălitului care ar trebui să se pregătească de revanșă. Nu avansez ipoteze și pronosticuri pentru următoarele mișcări strategice, dar acestea vor urma, în continuare, modelul numit Dilema deținuților. ”Prietenia” Trump-Putin pregătește revanșa americană asupra revanșei ruse. Cum spuneam, modelul acesta este bazat pe un binom, dar realitățile actuale au mai mulți centri de putere care se vor alia în așa fel încât, probabil,  câștigătorul va lua totul.

 

Liviu Druguș

Pe mîine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 93 (XCIII) Luni, 3 aprilie 2017          Jocurile (non)cooperării (VI)

 

Dilema deținuților este un joc predat în lume în forme variate. O aplicație simplificată a Dilemei deținuților este jocul ”x și/ sau y”. Iată ”povestea”: Axioma de bază a jocului este că ”raritatea creează valoarea”. Deci scopul jocului este acela de a acumula mai multe puncte prin ”talentul” de a fi singur pe piață (monopol natural) sau într-o companie foarte restrânsă (oligopol). Jucătorii pot fi firme, state, echipe sportive etc. Acest joc este unul co-opetitiv/ co-oncurențial (cooperare în cadrul concurenței). Partenerii cooperează pentru a se impune pe o piață concurențială/ liberă, într-o ideologie sau într-o modă. Cazul ideal este ca fiecare dintre ei să se ferească de a face același lucru ca ceilalți (asta stimulează mult inovarea, unicitatea, valoarea maximă fiind obținută prin deținerea monopolului natural). Se formează patru echipe de câte minimum patru membri: a) un lider/ manager. Acesta preia informațiile de la analist și în caz de variante echivalente optează pentru una dintre ele, asumându-și responsabilitatea și consecințele; b) un purtător de cuvânt (negociator, comunicator). În cazul în care se stabilesc relații de cooperare cu două sau cu trei echipe, merge la negocieri și stabilește o strategie comună. Aici este vârful de tensiune al jocului, la fel ca în cazul celor doi deținuți care, aflați pe gardul închisorii, decid dacă și când trădează. Nerespectarea contractului/ înțelegerii/ convenției stabilit(e) la negocieri poate aduce pierderi ambelor echipe, dar și maximizarea câștigului pentru doar una dintre echipe, cealaltă înregistrând pierderi); c) un contabil care are obligația de a consemna CORECT câștigurile și pierderile, comunicând doar managerului și coordonatorului de joc (profesorului) situația reală a echipei; d) un analist cu calități intuitive și cognitive peste medie și care ”monitorizează piața” în sensul că încearcă să țină minte variantele jucate anterior și să intuiască opțiunile echipelor adverse. Este postul cel mai important din echipă. Conducătorul de joc stabilește numărul de runde ale jocului (concurența se întețește atunci când ne apropiem de finalul rundelor, jucătorii aflați în dificultate fiind puternic stimulați să trădeze pentru refacerea situației lor financiare. De asemenea, coordonatorul de joc stabilește/ anunță dacă jocul se face ”cu comunicare/ cooperare” între echipe, sau nu. De ex: ”Runda următoare este ”cu cooperare/ comunicare” între grupele 1 și 3”. Apoi: ”Runda următoare este fără comunicare între echipe”. Apoi: ”Runda următoare este cu comunicare/ cooperare între toate cele patru echipe” etc. Modul de desfășurare a jocului este următorul: fiecare echipă are de ales între x și y presupunând (la început totul este loterie) că ceilalți vor alege cealaltă literă.  Purtătorul de cuvânt transmite (discret) coordonatorului de joc mici bilețele pe care fiecare echipă a scris x sau y (alegerea este liberă și, la început, total aleatorie). Să presupunem că toți au scris pe bilețele litera x. În acest caz, contabilul fiecărei echipe va consemna pierderi de minus 40 de puncte. La runda următoare unii vor schimba litera, iar alții vor fi consecvenți. În mod normal coordonatorul de joc ar trebui să fie informat, la finalul fiecărei runde, despre starea financiară a fiecărei echipe. Se poate merge și pe încredere, dar, experiența  a demonstrat că… se cam fură prin înregistrări false în contabilitate. Dacă toată lumea ar alege y, atunci totalul va fi 4y, ceea ce înseamnă (din nou) pierderi de minus 40 de puncte pentru fiecare echipă. Celelalte variante sunt: 3x și 1y (cei cu x primesc minus 10, iar y ul primește plus 30 de puncte.  Similar, la 1x și 3 y  y ul este premiat cu 30, iar y ul penalizat cu minus 10. La varianta 2x și 2y se acordă, aleator, plus 20 la cei cu x și minus 20 la cei cu y. (Se poate juca și varianta premierii tuturor cu câte 20 de puncte). În final se stabilește clasamentul și se premiază echipa de pe locul 1. Dacă se acordă bonusuri (un punct la examen, o carte, o sumă de bani etc.) jocul devine pasionant și… trist pentru că trădările vor curge pe bandă rulantă….

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 94 (XCIV) Marți, 4 aprilie 2017          Jocurile (non)cooperării (VII)

Motto: ”Și nu e boală mai josnică-n lume decât trădarea” (din ”Prometeu încătușat”, de Eschil)

Dilema deținuților (Prisoners’ Dilemma) este un joc pe cât de (aparent) simplu, pe atât de complex, complicat și … contondent. Deși este doar un model ludic de comportamnent uman posibil și probabil, acesta nu încetează (după două milenii de la lansarea sa) să provoace supărări, tensiuni, drame sau chiar dușmănii iremediabile între aceia care îl joacă cu bună credință, sinceritate/ naivitate și demnitate. Jucând acest joc la universități din Iași, Chișinău, Târgu Mureș, Bacău etc., la numeroase specializări, profiluri, atât la licență cât și la master, am constatat diferențe semnificative care, totuși, nu se pot constitui în reguli și etichete asupra comportamentelor (inteligente sau proaste) ale celor care au participat la joc. Câteva concluzii, pot fi, totuși, trase cu privire la modul de gândire, simțire și acțiune al actanților.

  1. Mulți au ignorat faptul (fundamental, cred eu) că acest joc este unul care pornește de la realitatea neplăcută a vieții: existența reală a răufăcătorilor/ corupților/ infractorilor/ certaților cu legea/ ilegaliștilor/ deținuților/ pușcăriabililor/ pușcăriașilor ș.a.m.d. Dorința lor de a se bucura de libertate evadând, încălcând, DIN NOU, legea apare (din păcate) multora ca fiind una firească, umană, normală, logică, acceptabilă etc. Urme de normalitate apar, culmea, tocmai în momentul în care cei doi nu intenționează să coopereze, apreciindu-se reciproc ca fiind persoane nedemne de încredere. Cum să ai încredere într-un infractor/ corupt care ar fi tentat să încalce din nou legea?
  2. De asemenea, prea mulți actanți au găsit de cuviință să trădeze cu nonșalanță, justificând această nouă mârșăvie prin beneficiile materiale și umane imediate. Deci, accepți să te pui în papucii unor infractori, apoi accepți că fuga de judecată (evadarea) este firească, iar în final te răzbuni pe fostul partener de evadare pe care îl consideri ca fiind un tip lipsit de onestitate, în timp ce tu (alt infractor) clamezi încredere, corectitudine și bună purtare de la un semen certat cu legea…
  3. Dacă jocul ar fi avut ca actori/ actanți doi tineri care ajung în beciul poliției/ închisorii dintr-o întâmplare sau coincidență nefericită, în dorința de a evita o eroare judiciară de proporții, atunci evadarea lor avea o justificare (ei urmând să se ocupe, după evadare, cu adunarea probelor cu privire la propria lor nevinovăție), atunci DA evadarea lor avea o justificare, iar trădarea lui A putea fi explicată logic prin dorința de maximizare a șanselor lor de reușită: scapă unul, adună probele apoi îl salvează și pe B care a fost sacrificat tocmai în numele ideii de dreptate.
  4. Ipoteza de bază a acestui joc (ipoteză pe care nu o agreez) este aceea că omul este inerent rău, neiubitor de semeni, că el este tentat mereu să nu respecte legea și că – odată legea nerespectată – succesiunea infracțiunilor apărea ca firească: într-o lume plină de nedreptăți, doar comițând nedreptăți și mai mari vei reuși să supraviețuiești. Este logica lui Homo homini lupus pe care sperăm să nu o mai regăsim în omenirea care (cică) s-a detașat de mult de animalitate și primitivism.
  5. Din păcate, marea majoritate a celor care joacă acest joc cad în plasa tentantă a trădării, considerând că maximizarea beneficiilor este legea fundamentală a existenței umane (fiind, de fapt, doar un alt nume pentru lăcomie, avariție, iubire de arginți etc.). Ca și în cazul aplicației ”x și/ sau y” mereu există posibilitatea obținerii unor beneficii prin cooperare, prin onestitate și prin respectarea legii. Altfel, într-adevăr, jocul (viața însăși) este plin(ă) de tristețe și de regrete în loc să fie (doar) BUCURIE.

 

Liviu Druguș

Pe curând

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 95 (XCV) Miercuri, 5 aprilie 2017  Jocurile (non)cooperării (VIII)

 

Motto1:  ”Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădător” (Iulius Cezar, apud Plutarh)

Motto 2: ”În încredere zace trădarea” (anonim)

 

  1. Interesante au fost comportamentele studenților de la diferite specializări. La o secție de psihologie-sociologie (majoritatea studente) lucrurile au fost luate extrem de în serios, două foste prietene certându-se și acuzându-se de ipocrizie și necinste pentru că au trădat convenția stabilită la negocieri (au preferat să câștige echipa din care făceau parte). La polul opus au fost studenți de la matematică și politehnică, unde lucrurile au fost tratate cu detașare, cu sânge rece și cu veselie. Fără a generaliza, multe inițiative de reformare a educației de la noi au fost lansate și urmărite de profesori de matematică. Spiritul antreprenorial era la el acasă, aceștia înființând firme sau ong uri care au oferit servicii de consultanță contra-cost sau au câștigat proiecte finanțate din bani europeni. Personal am luat aceste inițiative ca forme de trădare a intereselor sistemului de educație de la noi (motivația mea: banii au fost cheltuiți, dar nimic nu s-a întâmplat/ schimbat în bine în școala românească).
  2. Sub raport geografic, cei din zona Moldovei au fost mai predispuși spre idealism și luare a jocului în serios. Un caz aparte am cunoscut la un master dedicat managerilor de spitale (master organizat de Universitatea Al. I. Cuza din Iași) unde un cursant mi s-a adresat tranșant: ”sunt interesante aceste jocuri, dar eu v-aș ruga să ne învățați niște șmecherii cu care să facem bani mulți”. I-am recomandat să studieze cu atenție Dilema deținuților. Nu cred că mi-a urmat sfatul. Peste ani am citit în presa locală despre dosarul penal deschis pe numele fostului masterand, pentru corupție L .
  3. La o primă analiză, acest joc pare a fi unul care îndeamnă la trădare, la nerespectarea legii, la minciună și compromisuri josnice/ neoneste. Eu unul îl văd ca având o menire preponderent preventivă, sugerând actanților că este preferabil un câștig modest, dar sigur și legal, decât unul mare și bazat pe trădare/ minciună/ încălcarea legilor. Faptul că, cel puțin la noi, fiecare rând de alegeri este urmat de noi serii/ promoții/ cohorte de dosare penale, de demiteri și excluderi pe motiv de corupție îmi întărește convingere că fie acest joc (de fapt, o aplicare a Metodologiei Scop Mijloc) nu este cunoscut/ studiat/ înțeles, fie că el a fost luat exact pe dos – ca model de înălțare în ierarhii pe umerii naivilor/ păcăliților/ cinstiților/ credulilor a căror sinceritate și onestitate a fost luată drept prostie, iar tupeul de a trăda a fost considerat o veritabilă probă de înțelepciune.
  4. Deși abordarea mea și a lui Dorin Bodea diferă sub unele aspecte, concluzia domniei sale (la articolul recomandat la începutul acestui miniserial despre Jocurile non/ cooperării) este și a mea: ”Ce mai putem spera dacă majoritatea semenilor noștri se cred cu mult mai mult decît sînt, semnificativ superiori celorlalți (…)?

În încheiere, propun spre reflecție câteva aforisme despre trădare, presupusul și iluzoriul izvor al mai binelui într-o relație:  ”Cine trădează va fi trădat” (Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni); ”Trădarea înseamnă să ieşi din rând şi să pleci în necunoscut” (Milan Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei); ”Când eşti cu adevărat dedicat partenerului tău, îţi este imposibil să-1 trădezi. Asta, deoarece a-ţi trăda partenerul este acelaşi lucru cu a te trăda pe tine însuţi. Pur şi simplu, nu poţi să faci aşa ceva” (Paul Ferrini, Liniștea luminii)

Liviu Druguș

 

Pe curând

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 96 (XCVI) Joi, 6 aprilie 2017.Coeficientul de inteligență și coeficientul de prostie (I).

După cum s-a mai subliniat în acest serial prostia nu este neapărat opusul inteligenței și nici inteligența nu este inversul prostiei. Dimpotrivă, cele două ”calități” coexistă și se manifestă discret sau continuu, după caz, persoană, context și zestre genetică. Unora dintre noi încă li se mai pare inexplicabil cum oameni taxați/ considerați/ presupuși sau testați ca fiind inteligenți fac prostii de o enormitate greu de anticipat/ imaginat. La acest sensibil domeniu al continuumului prostie-inteligență se aplică foarte bine logica terțului inclus (tertium datur) a lui Ștefan Lupașcu/ Stephane Loupasco. Este logica postmodernă a lui ”și – și”, deosebită de logica modernă de tip ”sau – sau”. Așadar la întrebarea: cum este XY: prost sau inteligent?, răspunsul este: și-și! Pentru a oferi o minimă explicație acestui adevăr destul de greu de acceptat amintesc cititorilor că nimeni nu poate fi deștept/ inteligent 24 de ore din 24, 7 zile din 7. De asemenea, nimeni nu poate fi prost non-stop! Dar există în fiecare secundă a existenței noastre conștiente o anumită proporție între adecvarea acțiunilor noastre (mijloace) la intențiile nostre reale (scopuri). O persoană care să aibă capacitatea de a adecva perfect, în mod continuu și pe TOATE planurile, mijloacele la scopuri și scopurile la mijloace pur și simplu nu s-a născut încă. Cu alte cuvinte, nu putem vorbi despre o raționalitate instrumentală  perfectă/ absolută/ infinită. Prin aceasta cred că am demonstrat că în momentele în care raționalitatea noastră instrumentală scârțâie/ șchiopătă/ suferă deja avem un coeficient de prostie pozitiv supraunitar. Cu riscul să mă repet (sau să repet spusele altor autori pe care nu i-am citit încă) starea de prostie este o stare naturală, firească, omenească. A pretinde că nu avem momente de prosteală acută (uneori, chiar cronică) înseamnă să te consideri supraom/ zeu/ înger/ titan/ genial non-stop, pretenție care – culmea! – demonstrează și mai puternic faptul că prostia este, mereu, la ea acasă.

Grecii numeau ”barbari” pe toți cei care nu împărtășeau adevărurile civilizației grecești, iar religiile (îndeosebi în varianta lor fundamentalistă) numesc pe toți aceea care au o altă religie/ credință – ”necredincioși”. Din această confruntare între credințele/ religiile lumii se poate deduce cu ușurință că ele sunt simple constructe umane, neavând de a face cu (dumne)zei, sfinți, îngeri, extratereștri sau alți potențiali  creatori de lumi pământene. În copilărie, ne amuzam de triburile africane care aveau cântece, dansuri și incantații pentru aducerea ploii, pentru victoria asupra tribului vecin sau pentru pacea eternă. Cu siguranță, acele triburi priveau/ privesc și ele cu condescendență/ îngăduință/ milă la ritualurile similare din religiile europene sau asiatice care fac ceremoniii similare. Am invocat aici sensibilul și prea delicatul subiect al credințelor religioase pentru că în ochii ateilor, agnosticilor și liber cugetătorilor toate aceste credințe sunt simple tehnici de marketing și comunicare în ideea găsirii unor forme de organizare socială și societală suportabile și acceptabile. Marxișii au propus o nouă religie (comunismul) considerând vechile religii drept iraționale, iar pe adepții acestora drept lipsiți de uzul rațiunii. Într-adevăr rațiunea și credința sunt paralele și nu opuse/ antagoniste/ contradictorii. Dacă s-ar face o medie a IQ urilor raționaliștilor și cea a religioșilor rezultatele ar putea fi (foarte probabil) apropiate sau ar putea înclina când în favoarea unei tabere, când în favoarea celeilalte, de la un an la altul. Așadar, nici raționalitatea nu este identică cu inteligența, după cum cu greu ar putea cineva să găsească o corelație (pozitivă sau negativă) între gradul de inteligență (IQ) și gradul de religiozitate al unor persoane. Grav mi se pare faptul ca cineva să-l (des)considere pe altcineva pentru simplul motiv că acel altcineva are o altă credință/ religie. O asemenea (des)considerare chiar ar merita încadrată în marele ocean al prostiilor omenești. Voltaire, conștient de nocivitatea etichetărilor pe bază de credințe/ convingeri scria că ”A ne ierta reciproc prostiile e prima lege a naturii”.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 97 (XCVII) Vineri, 7 aprilie 2017. Coeficientul de inteligență și coeficientul de prostie (II).

 

Dacă cineva ar întreba: cum poate știința să oprească războaiele, obiceiurile proaste și proasta creștere a unor parlamentari (români, dacă țineți neapărat) răspunsul nu este decât acesta: nu poate! Și asta nu pentru că știința nu este suficient de științifică, ci pentru simplul motiv că studiul comportamentului uman (studiu efectuat de varii discipline cum ar fi: etica, managementul, psihologia, sociologia, relații publice și comunicare etc.) nu ține de știință, de metodologia științifică, respectiv de cunoașterea științifică (riguroasă, repetabilă, predictivă), ci de un set de aproximări care se doresc a fi științifice. S-a pretins că studierea omului ar echivala cu cunoașterea omului. Fals! Nu orice studiu are ca rezultat un plus de cunoaștere. Este și cazul studiilor despre om (despre inteligența sa și despre prostia sa) care nu vor putea converge spre adevăruri etern stabilite și general aplicabile. De ce? Tocmai pentru că cei care studiază omul sunt oameni (adică subiectul studios și obiectul de studiu coincid). Oamenii (de știință) îi studiază pe oameni (în general), dar se uită că savanții sunt aproape la fel de diferiți ca și restul oamenilor pe care îi studiază. De aici și reticența (mea) față de măsurătorile nivelurilor de inteligență ale oamenilor. Departe de a fi probe de științificitate, multe studii psihometrice au degenerat în manipulări politice și propagandistice de joasă speță. Am amintit într-un episod despre un studiu relativ recent care plasa nivelul de inteligență al românilor undeva la coada Europei. Ochiometric s-ar putea afirma că devreme ce ne-au plecat aproape patru milioane de creiere, majoritatea școlite și cu inteligență peste medie, este cât se poate de logic ca media celor rămași acasă să aibă un nivel de inteligență ceva mai scăzut în comparație cu situația când și diaspora ar fi inclusă în rândul românilor din România. Circula un banc: cum își pot crește bulgarii și polonii nivelul de inteligență? Răspuns: trimițând toate blondele în vacanță în străinătate. Așadar, despre relativitatea Coeficientului de inteligență este vorba în acest episod. Mai exact, una este să vorbești despre evaluări ale inteligenței, despre factori care pot duce la creșterea inteligenței, despre creșterea vitezelor de reacție la anumiți stimuli etc., dar cu totul altceva este să invoci ”știința” în calcularea Coeficientului de inteligență (IQ) și cu totul altceva este să faci clasamente ale națiunilor/ regiunilor ca la fotbal. În condițiile în care melanjul populațional a atins niveluri greu de presupus cu un secol în urmă, nu putem vorbi despre comparații rezonabile între etnii, între zone geografice sau între rase umane. Și totuși, setea de clasamente, trenduri și prognoze nu lasă cercetătorii să doarmă liniștiți. Iată concluzia, din 2014, a unor cercetători publicată de Daily Mail: ”Oamenii devin tot mai proşti. Coeficientul de inteligenţă a scăzut cu 14 puncte în ultimul secol”, cercetătorii prezentând câteva rezultate ale studiilor dedicate evaluării inteligenței la oameni în ultimul secol. Iată și explicațiile cercetătorilor: ”Pe măsură ce tehnologia avansează şi gadgeturile devin tot mai inteligente, oamenii par să devină din ce în ce mai proşti…. este vorba de un declin intelectual genetic, tot mai multe persoane îşi ating limita maximă de inteligenţă, dar în acelaşi timp această limită scade tot mai mult.  Oamenii educaţi aleg să aibă tot mai puţini copii, astfel că noile generaţii sunt formate mai mult din oameni cu un intelect mai limitat. Totodată, reacţiile oamenilor sunt mai lente (viteza de reacţie arată şi rapiditatea procesării informaţiei, adică inteligenţă)”. Cu titlu de opinie generală, cred că aceste concluzii reflectă ceea ce bănuim cu toții: lumea se tâmpește văzând cu ochii ”în fiecare zi și în proporții de masă”. Și atunci nu ar fi firesc ca savanții să încerce să facă estimări și asupra Coeficientului de prostie?

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 98 (XCVIII) Sâmbătă, 8 aprilie 2017. Un psihiatru ieșean a scris acum zece ani câteva reflecții despre prostiile (ne)profesioniștilor (psihiatri, psihologi, psihopați) (I)

 

Profesorul Constantin Romanescu (1926 – 2016) a predat la U.M.F. ”Gr.T.Popa” din Iași și a scris un articol intitulat ”Cum se compromite psihiatria?”, publicat în ”Ziarul de Iași” din 14 mai 2007. Am fost, la sfârșitul anilor 70, colegi într-o catedră mamut condusă de profesorul Petre Brânzei (1916 – 1985). Conceptul de bio-psiho-social, ca abordare integrată a bolnavilor, m-a inspirat în abordarea holistică a cercetărilor mele ulterioare. Domeniul de activitate al colegilor de la psihiatrie mă fascina mult, considerându-i ca având puteri deosebite devreme ce umblau prin mințile oamenilor. Eram atât de naiv în a crede că toți erau (și) de bună credință încât în ianuarie 1990 i-am destăinuit unuia dintre asistenți un gând al meu pe care nu îndrăzneam să-l spun oricui: să vină cu o propunere din partea medicilor psihiatri ca toate persoanele care doresc să ocupe funcții și demnități publice să aibă un atestat de ”normalitate” de la specialiștii psihiatri. Dacă această propunere ar fi fost acceptată și chiar adoptată cu siguranță am fi simțit cu toții acest lucru. Acum simțim lipsa luării în considerare a acelei propuneri. Profesorul Romanescu era de o modestie rară și l-am perceput ca nedoritor de comunicare. Gândurile sale despre cei care gândeau că au dreptul să manipuleze gândurile oamenilor, publicate înre-un ziar local, merită să figureze alături de cele ale altor minți gânditoare asupra negândirii unor semeni.  Voi reproduce în câteva episoade acest articol.

 

Tare îmi place prostia… 

Nu știu cum se explică această slăbiciune; poate printr-o analogie spirituală, cine știe… Dar am avut totdeauna o înclinare specială pentru starea de prostie a omului. În copilărie mă simțeam bine printre repetenți. Mai târziu m-am amuzat de câteva ori de niște frumuseți adorabile care erau nițeluș cam tâmpite. O femeie proastă nu te plictisește, pentru că își pune tot timpul probleme; poate din cauza asta cădeam în plasa lor. De altfel, am observat că bărbații se sinucid, aproape întotdeauna, din cauza unor femei proaste; aceste dulci creaturi nu găsesc, în momente critice, nici o soluție echitabilă; mintea lor operează cu idei simpliste, dar solide, cu geometrie fixă. Până nu te omori, nu te lasă. Sînt toxice, ca niște droguri care duc iremediabil la soluția fatală.

M-a interesat, de asemenea, și prostia banală. Prostul ”simplu”, banal este și el un tezaur de surprize. Nici cu acesta nu te plictisești; spre deosebire de omul obișnuit, adică ”normal”, acțiunile și ideile prostului banal sînt imprevizibile. Nici unui deștept nu-i trece prin minte ce gândește un prost.

Cum să nu-mi fi plăcut prostia? Starea de prostie este cea mai agreabilă parte din activitatea unui psihiatru. Amuzantă și plină de mistere.

”O să ai o mulțime de necazuri cu interesul tău științific pentru oligofreni” repeta un mare maestru al meu, doctorul Brânzei. Pe atunci eram tânăr; soarta tînărului este să-și asculte maeștrii după ce aceștia au dispărut. Eu am respectat tradiția. Acum descopăr însă că avea dreptate Brânzei: adevărul simplu că prostia este o boală care se manifestă prin ”suferința altuia”. Asculți bunăoară, conferința unui prost; el nu simte nimic, este bine mersi, dar tu te poți contamina de la prostia lui; îți strici viața. ”

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 100 (C) Luni, 10 aprilie 2017. Un psihiatru ieșean a scris acum zece ani câteva reflecții despre prostiile (ne)prefesioniștilor (psihiatri, psihologi, psihopați) (III)

 

Aceasta este ultima parte a articolului semnat de profesorul/ psihiatrul C. Romanescu:

 

”În ultimii ani, o mulțime de amatori de psihiatrie, fie diplomați în medicină (chiar în psihiatrie), fie doar ”paramedici” (interesantă denumire; și mai interesantă conversiunea acestei denumiri), mișună de la un cabinet la altul, de la o policlinică la alta, scotocind, cu înșelător interes, doctrine demult decedate  în istoria medicinei, exercitînd, în fond, o practică medicală medievală, dar fără a avea scuza mentalității medicale medievale, care era în consens cu știința timpului și se caracteriza prin mai multă credință decît a confraților ”medici medievaliști” contemporani.

            Pînă la un punct, situația trebuia tratată cu un ”umor bine temperat”. Sînt situații de tot hazul, cînd unui ins prezentînd o inhibiție sexuală nevrotică, o babă îi scoate păsărica zvîcnind de viață, lăudîndu-se că a găsit-o pitită în cracul pantalonului. Poți rîde amuzat de o mie de alte metode numai bune de mintea proștilor, care, se știe, sînt foarte mulți.

            Nu poți continua totuși toleranța de dragul hazului. Lucrurile se modernizează, pretind recunoașteri oficiale, escrocii se organizează în societăți, asociații, ligi, uniuni, urgențe etc., toate dispunînd de generoase spații, de obicei luxoase, de multe ori cu sprijin doctrinar ocult și, în toate cazurile cu fonduri consistente.

            Și în Iași există astfel de ”locații” cu conținut fictiv. Există chiar o secție de ”urgență genetică” – bizar exemplu de grăbită acceptare a progresului științific. Ceea ce lipsește, ca factor comun, este cineva, un cadru calificat.

            În paralel cu pletora de ficțiuni, o realitate stupefiantă: aglomerația de oameni bolnavi, așteptînd cuminți (ca la Auschwitz – Doamne ferește!) să ajungă, atunci cînd le vine rîndul, la un medic, la asistentă, – și aceasta, realmente, excedate de muncă și birocrație (nu înțeleg de ce atît de stufoasă).

            Parcă lipsește ceva în Iași, îmi tot spuneam. Un sentiment vag. Ajungi într-o clipită în fața unor consilieri de tot felul: de împăcare cu propria persoană sau invers, de o necesară doză de agresivitate față de tine însuți, de cabinete psihologice care tratează efectiv boli implicînd știință medicală, de cabinet de celebre nume (vedete) în consiliere sexologică. Suntem o țară de consilieri. Totuși, ne lipsește ceva, îmi spuneam.

            Dar greșeam. Prostia generală (este o realitate, să nu o eludăm) vrea încă ceva, vrea discuții naționale, la televizor. Nu se poate trăi fără o astfel de consiliere. Nu ne putem imagina o țară în care să nu existe la două-trei posturi centrale un psihiatru combinat cu un hibrid (cînd cu școală psihologică, ori, mai bine, cu un certificat de prost, care prinde bine).

            Eram sincer îngrijorat; dar acum m-am liniștit, mă simt în stare de siguranță. Am citit că a sosit iluminatul, înțeleptul, abilul doctor (care nu știu ce este: se zice că ar fi un fel de psihiatru, dar nimeni nu-l știe), care va conferenția contra sumei de intrare de 30 de lei la Casa de Cultură ”Mihai Ursachi” și, în plus, contra nu se știe cît, va consilia, va împărtăși, tot acolo, din incredibila lui experiență, sfaturi inteligente: ”este mai bine să dormi noaptea decît să ai insomnie, este mai bine să-ți supraveghezi nevasta decît s-o lași expusă unor pofte extrafamiliale, este mai bine să telefonezi la numărul… decît să rămîi în starea asta”.

Se știe că prostia costă. Să plătească acestui ins cît vrea el și cît le permitea prostia clienților lui. Dar trebuie să înțelegem, să fim convinși că nici un bolnav nu compromite psihiatria. O compromit psihiatrii de tipul acestui peregrin, conferențiar, vagabond de iluzii, de o mediocritate periculoasă. Acești indivizi produc epidemiile de prostie în masă.”

Liviu Druguș

Pe mâine!

Lovitura de stat din decembrie 89 văzută de câțiva ieșeni care au cunoscut-o în fazele pregătitoare


  Interviul realizat de Florin ANTOHI (editorul lunarului miroslăvean Mesagerul) cu consilierul comunal Vasile ILIE (PDL) al comunei Miroslava, jud. Iași (cf. http://www.primariamiroslava.ro/ziar/2014/ziar_2014_06.pdf.pdf)

  • Vasile ILIE își amintește despre Ilie DODEA, prietenul său, dar și colaboratorul apropiat al lui Ion ILIESCU (extrase din interviu sunt redate mai jos)
  • Ilie DODEA a fost un comunist nomenclaturist, gorbaciovist (perestroikist) și adept al schimbării garniturii ceaușiste de la conducere, cu o garnitură nouă – tot comunistă – dar din care să facă și el parte

 

 

Cu câteva zile în urmă am citit interviul acordat de Vasile ILIE lui Florin Antohi, editor al lunarului ”Mesagerul” care apare la Miroslava, județul Iași. Interviul mi-a trezit multe amintiri și cred că, pe lângă cele câteva extrase din interviu pe care le reproduc mai jos, pot fi utile sub raport istoric și propriile mele mărturii pe tema presupusei ”revoluții române”. Totodată, am găsit de cuviință să aduc în atenție câteva dintre adnotările diverselor instituții ieșene (Radio Iași, Cronica veche), dar și ale unor persoane cunoscute în Iași și nu numai, pe tema dată, îndeosebi cele referitoare la personalitatea ”omului de cultură” Ilie DODEA. Fără a fi ireverențios sau nerecunoscător omului Ilie DODEA pentru cooperarea pe care am avut-o la UMF (fost IMF) Iași, pentru încrederea pe care mi-a acordat-o spunându-mi deschis lucruri extrem de sensibile (dar, după cum se vede și din interviu, le-a spus la multă lume), mă încăpățânez să susțin că mai important decât adevărul nu este nimic altceva care să conteze. De aceea, precizez – îndeosebi pentru aceia care l-au cunoscut îndeaproape – că ”marele om de cultură” Ilie Dodea, nu era decât un om cultivat, ceva peste medie, dar cu un aplomb mult peste medie în a afișa dimensiunea sa culturală, intelectuală, profesorală, vizionară, revoluționară etc. De asemenea, cred că este un deserviciu adus istoriografiei culturii ieșene să vorbești azi despre ”profesorul Ilie Dodea”, în timp ce el nu a trecut niciodată pragul de lector universitar. Totodată, în mod total mincinos (specific bolșevicilor) se minte prin omisiune trecându-se sub tăcere tocmai funcțiile sale pe linie de partid: director al Școlii de partid Iași și rector al Academiei Ștefan Gheorghiu, ambele fiind funcții administrative, nicidecum recunoașteri ale calităților sale de ”mare om de cultură”. Calitatea de director al Centrului de Librării Iași iarăși nu este o dovadă a faptului că Ilie Dodea era un intelectual de prim rang al Iașului, ci a faptului că era parte componentă a nomenclaturii comuniste locale și naționale. Așa cum voi sublinia și în partea de amintiri personale legate de Ilie Dodea, acesta era un om citit, bine informat, abil și – totodată – deschis larg spre comunicare. Studenții îi apreciau prelegerile, adesea presărate cu critici mai mult sau mai puțin voalate la adresa conducerii superioare de partid, critici care atrăgeau popularitate și notorietate. M-aș bucura dacă acest articol va fi citit și de alte persoane care l-au cunoscut și care pot întregi, prin comentarii, tabloul unei personalități comuniste ieșene a anilor 70-80.

 

INTERVIU: ”Așa am crezut eu că pot ajuta oamenii din postura de consilier local” (extrase)

 

Ilie Vasile (I.V): La Centrul de Librării (Iași – nota LD) am lucrat cu Ilie Dodea, om de mare cultură.

…..

I.V. Eu l-am cunoscut personal pe președintele Iliescu încă înainte de revoluție, în 1987, pe vremea când lucram la Centrul de Librării. Și nu mi-a plăcut. A venit la noi la Centru… pe atunci directorul Ilie DODEA era directorul Centrului de Librării (e și nașul unuia dintre băieții mei)…

Rep.: Și mai trăiește?

I.V. Nu mai trăiește. Ilie Dodea a fost omorât înainte de evenimentele din 1989. El trebuia de fapt să înceapă revoluția la Iași în noiembrie, organizată de dânsul… iar eu i-am dus perna cu decorații, peste 40 la număr… am fost foarte apropiați…

Rep.: Așa… și prin Dodea l-ați cunoscut pe Iliescu...

I.V.: Da, am vorbit și cu Dodea înainte de revoluție, după întâlnirea din noiembrie care s-a ținut la hotelul partidului (actualmente cămin al stdenților de la teologie, lângă Primăria Iași – n.r.) și mi-a spus atunci că Iliescu va fi următorul președinte, după alungarea lui Ceaușescu. Mi-a zis și când va avea loc revoluția, că avea mare încredere în mine.

Rep.: Deci asta a fost înainte de 89…

I.P.: În 87, cu doi ani înainte. Nu a mai apucat-o…

  1. : Cum a fost omorât?

I.V.: Printr-un vaccin.

Rep.: M-a impresionat mult povestea asta cu Dodea. Nu v-a luat la întrebări Securitatea?

I.P.: Nu, pentru că nu eram guraliv și mi-am văzut de treaba mea. Nimeni nu știa că am vreo legătură cu el până nu a murit…

Rep.: Să revenim la Iliescu. Spuneați că la început ați avut încredere în el, mai apoi ce s-a întâmplat?

I.V.: După ce ieșise lumea în stradă și am văzut cum vorbește, cum se poartă, mi-am schimbat total impresia despre el. Nu l-am mai suportat pe Iliescu și nici acum; când îl văd la televizor mi se face greață. Ăsta a pornit tot răul în țara asta! Dacă atunci la revoluție s-ar fi pus Regele înapoi lucrurile ar fi fost mult mai bine acum… dar de acum nu mai contează…

………………   A consemnat Florin Antohi

 

(Cf. ”Mesagerul” (Lunar al Comunei Miroslava, Jud. Iași), Iunie 2014, An VI, Tiraj 6000 exemplare. Vezi http://www.primariamiroslava.ro/ziar-local  respectiv http://www.primariamiroslava.ro/ziar/2014/ziar_2014_06.pdf.pdf )

 

Despre Ilie Dodea în presa ieșeană recentă:

6 iulie 1934 S-a născut, la Dagâţa, jud. Iaşi, Ilie DODEA (m.1989), om de cultură român. Figură proeminentă a vieţii culturale ieşene. Profesor, conducător de instituţii culturale, publicist, el a fost călăuzit de aforismul care îi aparţine: „Ori scrie, ori săvârşeşte ceva despre care să se scrie”. A fost o prezenţă de marcă în publicistica ieşeană, abordând cu talent genul aforismelor şi al epigramei. (Radio Iași News)

 

http://www.ziarulevenimentul.ro/stiri-2/Casa%20si%20gradina/profesorul-ilie-dodea–250128.html    (2009, Profesorul Ilie Dodea – 75 de ani de la naștere, nesemnat)

http://www.ziaruldeiasi.ro/local/revolutia-romana-la-iasi~ni60p2  (2009, Radu Părpăuță)

https://liviudrugus.wordpress.com/tag/ilie-dodea/  (”Toader”, de Liviu Druguș, ian 2014)

http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr59p19-22.pdf (Nicolae Turtureanu, ”20 de priviri în urmă, Fără mînie”, în: Revista Română, 2010)

http://www.amosnews.ro/arhiva/1988-ion-iliescu-stia-ceausescu-va-pica-22-12-2003 Ion Arhip despre Dodea și Iliescu, Eduard Alexandru: ”În 1988, Iliescu știa că Ceaușescu va pica”, Amos News, 22 12. 2003

http://cronicaveche.files.wordpress.com/2012/11/cronica-veche-nr-22.pdf

 

 Amintirile mele despre Ilie DODEA (1934 – 1989) – comunist nomenclaturist, reformist, gorbaciovist, perestroikist, leninist – fostul posibil viitor prim-ministru al României postCeaușescu

 

Se împlineau, în anul de grație 1976, cei cinci ani ai mei de ucenicie în domeniul cercetărilor economice în cadrul Sectorului de Cercetări Economice (componentă a Centrului de Științe Sociale, subordonat Filialei Iași a Academiei Române), acesta fiind primul meu serviciu după absolvirea Facultății de Științe Economice din cadrul Universității ”Al. I. Cuza” din Iași, în anul 1971. Rectorul de atunci al Universității, profesorul Mihai Todosia îmi propusese încă din anul trei ca la terminarea celor patru ani de studii să rămân asistentul său la Catedra de Doctrine economice. Dar, ghinion, perioada de ”liberalizare” mimată de noul conducător al României, Nicolae Ceaușescu se încheiase chiar în acel an. (Vorba bancului: ”Pauza s-a termina;.capul la fund!”). Nefiind membru de partid nu am putut opta, la absolvire, pentru un post în învățământul superior, și încă la o catedră foarte ”ideologică” așa cum era cea de Economiei politică și Doctrine economice, condusă de Mihai Todosia. Se revenise la sistemul dosarelor de cadre cu verificări la sânge, promovarea doar a elementelor cu ”origine socială sănătoasă”, acceptarea pe funcții ideologice sensibile doar a membrilor de partid, a elementelor dedicate ”cauzei” etc.  Așadar, am fost vărsat la ”cercetare”, în așteptarea unor vremuri mai bune… Sfântă iluzie! Vremurile bune sunt mereu legate de viitor…

 

Pentru mine, cei cinci ani de ucenicie au echivalat cu absolvirea mai multor facultăți, curiozitatea mea de a afla lucruri noi concretizându-se în participarea la ședințele de lucru ale colegilor de la celelalte ”sectoare”: filosofie, sociologie și psihologie, în primul rând. De aici și propensiunea mea către școlile de gândire subiectiviste, psihologiste, personaliste – adică exact ce se critica tot mai vehement în, plan ideologic, în anii colectivismului stalinist vopsit în tricolor contruit cu multă ambiție de dictatorul Nicolae Ceaușescu. Librăriile și anticariatele făceau parte din programul meu ZILNIC de activitate. Apoi bibliotecile cu colecțiile de ziare și reviste vechi… Faptul că nu am acceptat, după un an de la angajare, invitația profesorului Mihai Todosia de a-mi pregăti dosarul în vederea transferului la Catedra pe care o conducea, a dus la o răcire a relațiilor cu ”protectorul” meu de rang foarte înalt. Desigur, conducerea Centrului și a Sectorului au preluat informația și au acționat în consecință: din ”preferatul/ protejatul” lui Todosia am devenit un .. paria (adică un nimeni al nimănui, un bun de … aruncat). Nu mi se mai permiteau lungile peripluri prin anticariate și librării. Am solicitat locuință (având doi copii) – dar a fost preferat portarul de la Institutul de Chimie care avea… patru copii! Logic, nu? Evident, după ce am criticat (îndeosebi din punct de vedere logic și ortografic) lucrări ale colegilor, inclusiv ale șefului, situația mea era tot mai dificilă. Mă înscrisesem la Facultatea de Matematică și îmi consumam o parte din timp mergând la cursuri la ”zi”, ceea ce împieta asupra timpului alocat … statului la serviciu.

 

În primăvara anului 1976 a venit la șeful meu (de sector), Alecsandru TACU, un domn cu un braț de cărți în engleză și franceză pe care i le-a oferit (șefului, evident) spre a le da la tradus celor din subordinea sa. Erau cărți trase la copiator (la ”xeros” cum se spunea și pe atunci). La plecare, șeful ne-a precizat – ca să se știe!: este tovarășul Ilie Dodea, noul director al Școlii de partid Iași. Era un bărbat de circa 40 de ani, mic de statură, brunet, destul de plinuț, cu priviri foarte agere, cu o dantură perfectă și cu zâmbetul mereu pe buze. Unii dintre colegi mai aveau ceva referințe despre personaj, având informații atât din zona academică (Universitatea ”Al. I. Cuza”) cât și din zona comunistă/ peceristă: ”e un tip foarte doxat, modest, omenos și comunicativ”; ”de oameni ca el ar fi nevoie la conducerea țării” etc. La următoarea vizită, cu timiditatea mea transformată subit și ad hoc în curaj plin de aroganță, l-am abordat, pe hol, pe ”amicul șefului”, omul ”de la partid” . ”Nu vă supărați, aș vrea să citesc și eu cărțile pe care le-ați adus azi….” . Reacția sa a fost peste așteptările mele: ”veniți mâine la zece, la mine la birou, la Școala de Partid din Copou”. Incredibil, dar adevărat! Paria/ urgisitul/ proscrisul care eram eu în acel an, eram invitat la directorul Școlii de Partid Iași, care era el, doxatul Ilie Dodea…. Am fost punctual și m-am trezit cu un teanc de cărți, trase la copiator, cartonate cu numele autorilor și cu titlurile gravate pe copertă: ”Sunt pentru dumneavoastră”, mi-a zis omul de 42 de ani (eu având atunci doar 26). Mi-a dat un tichet de intrare la Biblioteca Școlii de Partid, precum și ”consemnul” de a avea intrare liberă la ”Poartă”. Am simțit că se purta cu mine ca cu un coleg, ba chiar de la egal la egal… Așa a început o colaborare prietenoasă cu cel care a fost Ilie Dodea, colaborare care a durat până în anul 1989, anul morții sale subite (dar larg și divers interpretate atunci de colegii și studenții mei de la Medicină). Și pentru că discuțiile noastre erau și pe teme de teorie economică, filosofie, literatură etc. într-una din zile Ilie Dodea îmi spune: eu am o normă de lector la Economie politică la ”Medicină”. Nu ați vrea să veniți ca asistent la Catedra de Științe Sociale de la IMF?  Răspunsul meu a fost imediat, postul s-a scos la concurs, am susținut examenul de fixare pe post și din septembrie 1976 eram deja asistent la IMF (Institutul de Medicină și Farmacie) Iași. Oarecum surprinzător pentru mine, transferul meu la IMF s-a consemnat în cartea de muncă cu cea mai grea ”literă”: litera i. Aceasta însemna că eram un element periculos, fără calități și … indisciplinat! Între timp reușisem să devin și membru PCR fără de care, probabil, dosarul meu de viitor asistent universitar ar fi fost respins. Acceptarea candidaturii mele pentru a fi primit în partid s-a făcut cu ajutorul direct (ușor ”cointeresat”) oferit de un nou coleg, juristul Florin Marcel SAVA, adus de la Bârlad tot de ”liberalul” Mihai Todosia.

 

Am fost ”avertizat” că va trebui să țin și cursul de Economie Politică, din când în când… atunci când noul meu șef, Ilie Dodea, era plecat sau ocupat cu chestiuni de partid. Practic, am ținut marea majoritate a cursurilor, din 1978 fiind titularizat lector, dar cu leafa de asistent (”știți, nu sunt fonduri…”) până în decembrie 89….Așadar, 11 ani au trecut până în momentul când au ”venit fonduri”. Eu mă așteptam să mi se plătească diferența de salariu pentru acea perioadă, dar noua conducere revoluționară de la IMF (devenit UMF) a considerat că nu dă bine să plătească ”propagandiști” ceaușiști…Mai mult, deși aveam titlul de lector (obținut perfect legal) noua conducere mi-a scos postul de lector la concurs, iar dosarul meu, perfect legal, a fost respins astfel încât… mi s-a făcut favoarea de a rămâne pe postul de asistent!  Oportunitatea de a ține cursurile din norma lui Ilie Dodea (pentru care, bineînțeles, nu eram plătit…) a fost favorizată și de plecarea sa la București, pentru câțiva ani, pe poziția de Rector al Academiei ”Ștefan Gheorghiu”, apoi  de implicarea sa tot mai consistentă în opoziția anticeaușistă.

 

Într-o după amiază din anul 1987, Ilie Dodea (lector universitar, fără doctorat) mi-a spus să trec pe la el pe acasă, să discutăm câteva aspecte legate de propunerea mea de a introduce o nouă disciplină – adecvată profilului instituției noastre (medicina) – și anume ”Economie sanitară”, pe care, ulterior, am redenumit-o Economica Sănătății. Propunerea era oarecum riscantă și interpretabilă. Dar eu am interpretat-o și motivat-o în sensul că partea de Economie mondială (predată în semestrul II la anul III) nu era atât de utilă pentru mediciniști așa cum ar fi Economia sanitară. Important este că această disciplină a fost inclusă, oficial, în programă, eu fiind lector titular la Economie sanitară iar Ilie Dodea lector titular la Economie politică. Presupun că aprobarea de către Minister a unei atari propuneri riscante a fost influențată și de relațiile lui Ilie Dodea la București. Atașamentul meu față de noua disciplină a fost unul total. Am început să întreb prietenii mei prin corespondență din străinătate, unii încă din perioada liceului, despre eventuală literatură și posibilități de specializare. Nefiind ”prea” ideologică, Economia sanitară a devenit mai mult o disciplină tehnică. Prietena mea irlandeză Jane Crawford mi-a scris despre o Catedră de Healthcare Economics în Irlanda de Nord, și primisem chiar invitații de a merge acolo. (Mai trebuie oare să spun că gorbaciovismul dădude mari speranțe Occidentului că se va reuși aplicarea Convenției de la Helsinki privind libera circulație a persoanelor pentru țările socialiste?). Adaug, în context, că în 1990, am primit aprobarea Ministerului Învățământului, plus costul avionului până la Londra, dar British Council din acea vreme era condus de un ”șmecheraș” care m-a păcălit cu susținerea financiară până în preziua plecării… Am reușit doar să vizitez Londra și London School of Hygiene and Tropical Medicine (am primit și o adeverință de Visiting Professor… ce onoare!). Dar, mai important este că am adunat suficientă literatură și cunoaștere pentru a putea participa (în perioada 1994-1995) la Chișinău, la derularea proiectului de privatizare a farmaciilor, apoi la București (în perioada 1995-1996) la pregătirea reformei sanitare în cadrul unui proiect european, rezultatul căruia s-a concretizat (parțial, evident…) în Legea care a permis apoi introducerea sistemului asigurărilor sociale de sănătate în România. Și toate astea au pornit de la colaborarea mea prietenoasă cu comunistul răzvrătit Ilie Dodea.

 

În aceeași perioadă în care reușisem să înlocuiesc jumătate de Economia politică pentru anul III Medicină cu un curs nou, Economie sanitară, iar distanțele dintre mine și Ilie Dodea se reduseseră mult, generând o maximă deschidere reciprocă, am simțit că mi se acordă o atenție sporită, lucru nu prea explicabil pentru mine. Pe fondul acestui capital de încredere, într-una dintre întâlnirile noastre la Ilie Dodea acasă, șeful și colegul meu mi-a dezvăluit intențiile unor oameni din partid de a produce o schimbare…. Naivitatea mea de atunci accepta ideea de shimbare cu mare ușurință, fiind chiar încântat de schimbarea produsă în programa de învățământ prin introducerea Economiei sanitare…  În mintea mea, vedeam doar noi schimbări curriculare sau de conținut la unele discipline… În niciun caz nu vedeam schimbări de regim, de sistem politic sau de persoane din ”capul statului”… Pur și simplu nu-mi puteam imagina alternativa, deși în teza mea de doctorat (neacceptată pe atunci, mai exact în 1984 – fatidic an!,  la susținere) agreeam ideile economice radicale și libertare de stânga, dar contrare bolșevismului sovietic stalinist dictatorial și imperialist… Și totuși, din discuție în discuție, și încurajați și de un pahar de vin roșu, Ilie Dodea mi-a spus despre Ion Iliescu ca fiind în mod cert viitorul președinte al României, apoi mi-a vorbit despre posibilitatea ca el însuși să devină prim ministru, caz în care m-ar agreea ca ministru de externe… Aveam deja aproape 40 de ani și mi se repeta mereu, de către amici, colegi sau cunoștințe ”întâmplătoare” că (ne) sosise vremea noastră…  Dar chiar și în acest context în care și dorința de afirmare era firească, nu am crezut în acea propunere, considerând-o ca fiind un fel de testare a disponibilității mele de a parveni pe căi ocolite, fapt care îmi repugna și nu era în concordanță cu spirtul capricornului bucovinean care credea sincer că doar munca te poate propulsa, promova etcetera… Așa încât nu am zis nici da nici nu, luând doar act de o probabilitate care mi se părea că nu mă poate privi sub nicio formă… Ulterior, citind articole despre pregătirea schimbării eșalonului conducător al României am aflat că în mai multe orașe s-au făcut propuneri de ”guverne umbră” cu nominalizări cât se poate de concrete. Chiar dacă nu ar fi devenit prim ministru, în cazul în care ar mai fi trăit, probabil Ilie Dodea ar fi devenit, presupun, unul dintre oamenii importanți ai regimului neobolșevic Iliescu, posibil un șef pe linie economică sau ideologică. Moartea sa, în august 1989, insuccesul simulacrului de revoluție (cu voie de la stăpânire, desigur)  de la Iași, au făcut ca ponderea ieșenilor în noile structuri de conducere a țării să fie una mereu minimă sau cu indivizi de minimă valoare politică. Iașul a rămas o zonă a amintirilor, a nostalgicilor după geniile literare și politice ale începuturilor statalității românești, dar sub raport politic și cultural Iașul a re-devenit, treptat-treptat, o provincie tot mai înapoiată și mai uitată de lume…  Spuneam că voi aminti cîteva dintre zvonurile care se intensificau îndeosebi când Ilie Dodea se mai interna în Spitalul Spiridon din Iași: ”suferă de o boală incurabilă. Nu are scăpare” (îmi spunea Dan Boeru, un coleg și apropiat al Alinei Mungiu, pe atunci studentă medicinistă eminentă, dar cu preocupări culturale extrem de largi. La una dintre sesiunile de comunicări ”științifice” studențești a ales o temă despre arta medievală, împreună cu colegul Boeru, temă pe care am coordonat-o, întâmplător, oare?). ”Va fi omorât la fel ca Virgil Trofin” – emiteau alții, argumentând că ”este pe lista neagră” a lui Ceaușescu. Etc. Medicii care l-au tratat mi-au spus, pe la sfârșitul anilor 90 că Dodea suferea de pancreatită cronică și că nu era leac pentru așa ceva…  Presupunând că ar fi fost suficient de sănătos și ar fi trăit și zilele postdecembriste cred că ar fi fost și el dezamăgit de mersul lucrurilor… Poate ar fi rămas un comunist nostalgic și promotor al dictaturilor luminate sau chiar un susținător al regalității… Greu de intuit cu mai multă precizie… Dar putea fi și unul dintre fiii devorați ai ”revoluției române”, poziția sa de director la Școala de partid fiind mai slabă, în pereioada postdecembristă, decât aceea a unui director de Editură tehnică.

 

Am încercat, luni 14 iulie, să iau legătura cu Vasile ILIE, consilierul comunal din partea PDL, cel care a făcut dezvăluirile referitoare la caracterul planificat al ”revoluției române”, precizându-i că doresc să dezvolt puțin subiectul Ilie Dodea. Nu era în localitate, mi-a promis o întâlnire a doua zi, marți. Am revenit cu telefonul, dar mi-a spus că în cursul săptămânii este, întotdeauna, foarte ocupat și că întâlnirea ar putea avea loc abia duminică. Probabil duminică va fi la biserică sau va avea musafiri… Am dedus, sper eu destul de corect, că dl Vasile ILIE nu dorește să discutăm mai mul(e) despre începuturile ”revoluției române” de la Iași, astfel încât mă mulțumesc, aici, cu declarațiile domniei sale din lunarul ”Mesagerul”, despre modul cum se pregătea mult prea spontana și haotica revoltă a ieșenilor împotriva Ceaușescului.

 

Sper ca cititorii să sesizeze faptul că, inițial, complotiștii vroiau doar să înlocuiască familia Ceaușescu, și nu-și propuneau să renunțe la partidul comunist, la sistemul feudal nomenclaturist clientelar – vizibil și acum, la 25 de ani după… -,   la ideea de ”socialism cu față umană” etc. Ei, în frunte cu Ion Iliescu, nu-și imaginau nicicum dispariția URSS, a bolșevismului sovietic rus și a dictaturilor totalitare comuniste din Europa, și, în consecință, doreau doar o schimbare de fațadă, temporară și benefică în primul rând lor. Tot cititorii se vor întreba, probabil, de unde această acribie a unora (inclusiv a mea) de a sublinia că nu a existat nicio revoltă spontană și cu atât mai puțin o revoluție anticomunistă în decembrie 1989. Răspunsul meu este unul singur: tot ce este clădit pe minciună este sortit pieirii sau nimicniciei. Adevărul poate vindeca orice societate bolnavă, așa cum este – de multe decenii – și societatea românească. Poveștile cu teroriști arabi sau cu întâlnirea întâmplătoare a complotiștilor pentru lansarea FSN, după fuga lui Ceaușescu, sunt deja penibile și nici nu vreau să știu cât de cosmetizată a fost și, probabil, încă mai este lovitura de stat din decembrie 1989 în manualele de istorie de liceu și chiar în cursurile universitare.

Liviu Druguș

 

Miercuri, 16 iulie 2014, Miroslava, jud Iași

 

www.facebook.com/liviu.drugus                                  www.liviudrugus.wordpress.com

Larry L. Watts despre foarte discretul management romanesc al prieteniilor prea evidente


Larry L. Watts despre foarte discretul management romanesc al prieteniilor prea evidente

 

 

Larry L. Watts, ”Fereste-ma, Doamne, de prieteni. Razboiul clandestin al blocului sovietic cu Romania”, Traducere din limba engleza de Camelia Diaconescu, Editura Rao, Bucuresti, 2011, 795 pagini. Originalul, ”With friends like These” a aparut in anul 2010, in SUA, intr-o editura nespecificata in caseta editoriala a cartii.

 

 

Scurta prezentare a cartii si a autorului

Scriitorul istoric american L.L. Watts are datele necesare unei personalitati pe cat de straine/ stranii pe atat de apropiate/ comune Romaniei. American casatorit cu o romanca (Gabriela), vorbitor si (evident!) cititor de limba romana, specializat pe servicii de informatii si pe managementul acestora, Larry Watts (LW) se prezinta cititorului roman ca un cercetator dezinteresat, dar totusi interesat de adevar si prietenos cu trecutul recent al Romaniei, acesta fiind vazut prin prisma unor documente proaspat desecretizate, dar si printr-o grila de evaluare aparte.

Daca ar fi sa ne jucam numerologic, atunci LL Watts are o putere/ energie mare, de exact o suta de watts/ wati putere (daca socotim pe latineste L + L = C sau pe arabeste 50 + 50 = 100). Este adevarat, un ”bec de o suta” era expresia comuna, ”pe vremea aialalta”, a unei puteri de cumparare (a energiei) mult peste media la nivel de tara care folosea(u) becuri  mai ieftine si mai putin consumatoare de energie (de 60 si chiar 40 W).

(Intr-un text destinat spatiului tipografic, digresiunea de mai sus ar incapea cel mult la subsol sau la Note finale. In spatiul virtual asigurat de acest blog nu am gasit solutia de a separa pe niveluri de importanta diveresele digresiuni, completari, amintiri, puncte de vedere etc., de textul principal care pierde, inevitabil, din fluenta si coerenta. Recunosc, acest tip de ”recenzii” facute de mine cere multa rabdare, citire printre randuri, conexiuni de la un capitol la altul sau chiar un spirit critic care sa selecteze cu discernamant ceea ce este logic si ce este emotional/ atitudinal/ opinie contextuala etc. Pentru mine, ”recenzarea” este un exercitiu critic de autoclarificare si de reflexie mai consistenta in comparatie cu o lectura rapida si superficiala a unei carti. Pentru cititorul interesat, aceste ”recenzii” pot fi surse de informatii, acces la carti adesea prea scumpe pentru un buget mediu, dar si o invitatie sincera la dialog, la dezbateri chiar. Tonul, uneori prea didactic, prea dur sau prea autoritar poate genera o retinere a cititorilor de a reactiona. Un lucru interesant, pe care nu-l pot cataloga din ce directie ar veni, este faptul ca unele persoane ”vizate” in unele ”recenzii” mi-au scris personal, fara critici de fond insa.)

Apropierea lui LW de generalul Ioan Talpes si stransa cooperare cu acesta – in primul rand profesionala, ca istorici si ca specialisti in servicii de informatii – atenueaza totusi ideea de presupusa impartialitate absoluta a unui autor american, idee totusi imperios necesara pentru asigurarea unei credibilitati substantiale a continutului lucrarii de fata. In lumea tenebroasa a serviciilor problema credibilitatii, veridicitatii si sinceritatii nu poate sta decat sub semnul dubitativului, a bemolului adaugat aproape instinctiv fata de tot ceea ce vine din aceasta lume vazuta, probabil, prin prisme care adesea rastoarna realitatea perceputa de majoritatea ”civila”. Filmele, buletinele de stiri si romanele de profil subliniaza ca regula de conduita – nu doar a actantilor ilegalisti, ci si a manipulatorilor lor din umbra – este indoiala, suspiciunea, neincrederea. Cred ca acest sentiment nu poate fi reprimat nici de catre cititorul obisnuit, marcat de curiozitate, dar si doritor de macar cateva certitudini. La o prima lectura a cartii ”Fereste-ma, Doamne, de prieteni”, cititorul onest si modest ramane cu convingerea ca Romania are un destin geopolitic inexorabil: suntem un perpetuu spatiu de manevra si de partajare intre marile imperii (roman, otoman, tarist, austriac, francez, britanic, american etc.). Una dintre certitudinile pe care LW ni le insufla, in subsidiar si poate chiar neintentionat, este ca integrarea europeana este solutia unica la acest destin aparent implacabil. De altfel, solutia la marea majoritate a conflictelor inter-natiuni este internalizarea acestora printr-o integrare cat mai profunda si durabila. O alta imagine – cu valente de veridicitate – este ca Romania comunista a avut o pozitie si o atitudine eroica in fata numeroaselor tentative de desfiintare a sa ca stat, desi a avut la indemana o miscare si mai curajoasa: apropierea de SUA de o maniere mai ferma si mai clara. In context, imaginea dictatorului roman Ceusescu apare, in carte, mult imbunatatita, aparand ca fiind un erou national ce si-a sacrificat viata si familia pe altarul interesului statului roman si a poporului roman. Masura in care aceste concluzii pot aparea si altor cititori este, evident, diferita si cred ca se poate rescrie aceasta carte, cu folos, pornind tocmai de la mesajele pe care autorul le transmite, voit sau fortuit.

La peste doi ani de la scrierea acestei carti in limba engleza si la peste un an de la aparitia versiunii romanesti in tiraj ”de masa”, interesul pentru cartea lui LW este relativ constant si librariile continua sa ofere noi si noi tiraje. Ar fi un indiciu important pentru masurarea gradului de patrundere a noilor adevaruri despre ”prietenii” nostri din defunctul lagar socialist sovietic daca am cunoaste volumul si dinamica vanzarii acestei carti realmente deosebite si utile. Am scris ”adevaruri”? Cred ca nu am gresit, adevarul fiind adesea unul multiplu, cu multe fatete, adesea discret si foarte rar cunoscut in integralitatea si complexitatea lui. Spre mirarea mea, eu fiind un adversar al ”stiintei” numita ISTORIE, am citit, in ultima vreme mai multa istorie decat in multe decenii anterioare, explicatia interesului pentru acest delicat si criticat domeniu fiind curiozitatea de ”audiatur et altera pars”. Poate tocmai de aici vine si interesul unui mare numar de cititori pentru acest gen de scriitura, ignorand iluzia – abil intretinuta – ca serviciile secrete si istoricii acestora nu isi devoaleaza niciodata in public principiile de organizare, sursele de informare si de finantare etc., adica ADEVARUL in esenta sa intima. Sub raportul volumului de informatii oferit de autor, ma raliez si eu acelor recenzenti care au clamat excesul de informatii, nu intotdeauna relevante, in sublinierea ideii ca Romania a fost tinta represaliilor sovietice si asta nu numai pentru pozitia de independenta si de actor autonom pe arena internationala. Sugerez publicarea (si a) unei editii prescurtate si bine compactate, esentializate si chiar fara pretentia de a spune adevaruri ultime si definitive. Traim, totusi, in era eseului, nu in aceea a romanelor fluviu… Multi dintre cunoscutii care au achizitionat cartea au marturisit ca n-au reusit sa o parcurga integral, evident in defavoarea lor insisi.

Intr-un interviu cu Ioan Talpes (IT), ziaristul interviewer l-a rugat pe interlocutor sa confirme daca in presa romaneasca contemporana exista in presa ziaristi care sunt surse directe de informare pentru servicii, iar raspunsul a fost categoric ”da”. La intrebarea cum sunt platite sursele jurnalistice, IT a spus ca nu sunt platiti, acestia actionand in virtutea unui sentiment al datoriei si … bla bla bla. Ziaristul interviewer, istet, nu se lasa si revine cu intrebarea: ”Sa presupunem ca eu ca ziarist prezint interes pentru unul dintre serviciile noastre de informatii. Cu cat credeti ca as putea fi platit?”. La care IT cade in facila capcana si raspunde: ”Depinde! Sunt situatii si situatii…”. Asadar, povestea cu patriotismul si datoria civica a cazut rapid si a ramas concluzia fireasca ca informatia este o marfa care se vinde si se cumpara pe o piata (tot mai) globala. Am inserat aici acest dialog cu scopul relativizarii  ideii de adevar, concept ideal si care ar trebui tratat si acceptat ca atare. Mereu vom citi si auzi ca avem, in sfarsit, adevarul-adevarat cu privire la ceva (revolutia romana, serviciile secrete ale tarilor prietene, lista lui Severin etc.) dar vom avea, intotdeauna, doar franturi si segmente de adevar. Precizarea de fata este valabila si pentru declaratiile lui Larry Watts referitoare la faptul ca in cartea sa este expus ADEVARUL despre cum ne-au lucrat ”prietenii” in trecutul relativ recent. Expresia latineasaca ”cum grano salis” este adecvata, cred, si acestui context.

Daca adevarul este unul contextual si complicat de comunicat, in schimb modul de transmitere a acestuia trebuie sa fie unul impecabil. De aceea, voi continua sa atrag atentia asupra multor erori de formulare, de logica, de gramatica etc., toate acestea fiind translate si asupra autorului si prefatatorului. Si editia engleza a avut parte de critici similare (vezi recenzia din revista ”Parameters”, inclusa mai jos), dar tocmai de aceea, editia romaneasca ar fi trebuit sa fie foarte bine ingrijita si redactata. Revin cu propunerea ca, in conformitate cu legislatia romana si europeana cu privire la calitate, si editurile sa fie obligate – ca si oricare alt producator –  sa treaca in caseta redactionala numele ingrijitorului de editie/ carte, al tehnoredactorului si corectorului tocmai pentru a individualiza responsabilitatea editurii, care va trebui sa angajeze personal calificat si verificat. In ultima instanta, corectitudinea unui text se instituie ca act de educatie, de model cultural. Nu voi ezita sa fac acest serviciu de ”sanitar” al textelor (unii spun ca doar caut noduri in papura) in speranta ca, prin cumulare de efecte negative scoase la iveala, sa se ajunga la masa critica necesara pentru ca factorul legislativ sa intervina si sa oblige la minime reguli de calitate si corectitudine profesionala.

In fine, o mica observatie cu referire la titlu si subtitlu. Dupa parerea mea, titlul este metaforic  si sugestiv doar in contextul subtitlului. Dar subtitlul are o mica problema de ”adevar” atunci cand face referire la ”Razboiul clandestin al Blocului Sovietic cu Romania”. Indiferent cat de ”oaie neagra” ar fi fost Romania comunista in cadrul Tratatului de la Varsovia si al Blocului sovietic in ansamblul sau, nu se poate considera ca Romania nu a fost parte integranta a acestui Bloc. Mai mult, Romania a fost perfect motivata ideologic, geopolitic, militar etc., sa faca parte din acest sistem, bloc, lagar sau ce alte descrieri s-ar putea da. Acest subtitlu porneste, din start cu o ipoteza falsa, aceea ca Romania s-a luptat si cu ea insasi, pe langa lupta sa cu celelalte componente ale blocului sovietic. Un subtitlu de genul ”Rezistenta Romaniei la atacurile prietenilor din Blocul Sovietic” ar fi fost mai corect sub aspectul respectarii adevarului. Si ideea de ”clandestinitate” este una ambigua si confuziva. Se stie ca toate serviciile de spionaj au ca specific al lor nerespectarea legilor din tara straina in care activeaza. Ele sunt antiexemplul suprem atunci cand vorbim (cu ipocrizie) in sustinerea suprematiei absolute a legii. Reluand titlul si subtitlul impreuna, atunci apare banuiala ca lucrarea de fata are ca prim obiectiv nu atat restabilirea adevarului unei perioade recente, cat construirea unui nou trecut recent, mai pozitiv si mai usor de suportat, acela in care eroul roman Ceausescu a pus bazele actualei apartenente NATO a Romaniei, a construirii scutului de la Deveselu si a perceperii Rusiei ca inamicul potential numarul 1 pentru tara noastra, acum si in perspectiva. In fine, titlul (fara subtitlu) are si un mare risc: scrisa de pe pozitiile unei tari aliate si prietene (SUA), indemnul la rezerva si la precautie in raport cu prietenii nostri actuali ramane la fel de viu ca si acela sugerat de subtitlul cartii. Evident, nu compar democratia americana cu dictatura sovietica, cultura occidentala cu cea orientala si nici traditiile culturale ale celor doua tari, dar, in opinia mea, autorul are perfecta dreptate sa fim atenti la valentele prieteniilor mai ales cand interesele au dimensiuni existentiale globale.

Ciudatenii legate de locul unde a aparut originalul american in 2010

Mr Google ma ajuta sa aflu ca, inainte de a aparea la Editura rao, cartea lui LW a aparut la o alta editura romaneasca in 2010, si anume la Editura Militara (unde Ioan Talpes a lucrat in perioada 1985 – 1990, in ultimii ani 1988 – 1990 fiind chiar redactor sef al editurii, la fel ca un alt celebru director de editura, Ion Iliescu de la Editura Tehnica). Epuizarea stocului acestei prime editii, dar si rolul urias pe care il poate juca cunoasterea continutului cartii in remodelarea mentalului romanilor a generat decizia de a incredinta Editurii rao publicarea, in 2011, a acestei lucrari care incepe cu o alta curioziate/ ciudatenie: cuvantul inainte este semnat de Ioan Talpes si datat 2010, fara a se preciza ca aceasta prefata fusese scrisa si pentru originalul american aparut tot in 2010. (In lipsa acestei precizari orice cititor va crede ca este o prefatare facuta strict pentru editia romaneasca, facuta de un specialist roman in domeniu). De retinut ca Editura rao mentioneaza ca an al aparitiei originalului american tot anul 2010. Rezumand, originalul apare in 2010, prima editie in limba romana apare tot in 2010, Cuvant-Inainte la editia romana din 2011 este scris tot in 2010, iar acelasi cuvant inainte (Foreword) a fost semnat tot de I. Talpes si pentru editia americana din 2010.

Misterul numelui editurii americane care a publicat originalul acestei lucrari ramane, dupa parerea mea, o scapare ce putea fi evitata, desigur in afara de cazul in care ratiuni foarte inalte ar fi impus incalcarea acestei norme elementare referitoare la sursa originalului. In mod curios, un recenzor de rang inalt (http://www.ziaristionline.ro/2012/05/30/with-friends-like-these-by-larry-l-watts-in-parameters-us-armys-senior-professional-journal-this-work-is-more-than-just-an-expose-of-cold-war-intelligence-secrets/) care a facut o prezentare sintetica a lucrarii lui Watts in revista americana ”Parameters” nu face nicio trimitere la editura care a lansat cartea  in limba engleza, mentionand totusi faptul ca aceasta (cartea, adica) este ”poorly edited” (adica a avut parte de o redactare nu prea grozava) lucru la care subscriu. O ipoteza pe care o avansez aici referitoare la editura care a lansat editia americana este ca aceasta editura ar putea sa fie una ”de uz intern”, respectiv o editura proprie a vreunui institut de informatii american.

Este generalul Talpes co-autor al cartii?

Cele de mai sus imi sugereaza/ genereaza ipoteza ca aceasta carte sa fi fost scrisa in paralel, in engleza si romana, eventual in ”laboratoarele SIE”, tocmai pentru a da posibilitatea partii romane (probabil SIE, dar si altor institutii interesate) sa verifice si sa livreze in timp util informatiile redactate apoi de LW. Nu exclud, in acest caz, chiar o co-productie romano – americana, respectiv Talpes – Watts, dar cu retragerea generalului Talpes din calitatea de coautor, tocmai pentru a oferi continutului cartii o credibilitate sporita. O opinie similara referitoare la ideea ca un autor strain este mai credibil decat unul roman o avanseaza, intr-unul din emisiunile de la TVR ale Monicai Ghiurco, si istoricul Ioan Scurtu.

Postura generalului Talpes de  consilier (1 iulie 1990 – 9 aprilie 1992) pe probleme de informatii al presedintelui Iliescu  – presedinte perceput in popor drept autorul moral al dublului asasinat al cuplului Ceausescu –, urmata de aceea de director al SIE (9 aprilie 1992 – 31 iulie 1997), dupa directoratul controversatuluilui (spion) Mihai Caraman, contravine destul de evident cu postura lui LW de persoana care incearca o ”reabilitare” a imaginii dictatorului roman, indeosebi prin prisma rezistentei acestuia in fata incredibilelor incercari ale tuturor serviciilor ”prietene” de a pune Romania cu botul pe labe, daca nu chiar sa o pedepseasca cu disparitia pentru indrazneala de a nu se supune tzarilor rosii. Tot la ”negativul” imaginii generalului si istoricului militar Talpes se pot aminti si urmatoarele posturi ale acestuia: in perioada ian. 1999 – dec. 2000 a fost consilier personal al presedintelui PDSR Ion Iliescu, apoi (21 dec 2000 – 10 martie 2004) a fost consilier prezidential si sef al administratiei prezidentiale a presedintelui Ion Iliescu, apoi membru PSD din 2004 pana in 2005, senator PSD etc. Or, imagina lui Ion Iliescu, aceea de ”om al rusilor”, de favorizant si aparator al vechilor nomenclaturisti comunisti nu putea crea in jurul lui Ioan Talpes o aura de anticomunist sau de promotor al relatiilor cu Occidentul. Desigur, urmatoarea postura a generalului Talpes (istoric, absolvent de Bucuresti, promotia 1970), aceea de reformator al serviciilor de informatii externe si de integrare a acestora in sistemul NATO, apoi de prezidentiabil independent (desi isi crease si un partid – Uniunea Populara Social Crestina) si de candidat la Senat pe listele PD-L in 2008  ar fi justificat un co-autorat, dar, probabil, prima postura a umbrit-o pe secunda, astfel incat autorul unic al cartii a ramas istoricul american LW.

Asadar, IT nu putea aparea drept co-autor, chiar daca in realitate asa ar fi, dar apare in calitate de prefatator al lucrarii si de colaborator direct cu serviciile occidentale in operatiunea de cosmetizare a serviciilor romanesti dupa chipul si asemanarea acestora.

In Cuvant-inainte IT isi face mai mult siesi un autoportret, exagerand – poate ca o compensare a faptului ca nu a putut deveni co-autor, sau chiar autor al unor asemenea dezvaluiri ”scandalos de incitatnte” (expresia ii apartine) – cu implicarea personala in aparitia lucrarii de fata. Stilul alambicat si usor incifrat al lui IT, dorinta de epatare printr-o manevrare riscanta a limbii romane, ii joaca feste tocmai in prima fraza a acestui Cuvant inainte: ”Indeobste, istoricii isi si iti propun sansa unui demers in care specialistul iti ofera informatii suplimentare si – nu de putine ori – analizeaza interpretari care contribuie la perceperea si intelegerea mai profunda a unor perioade si evolutii din istoria unei comunitati, popor sau chiar a umanitatii”. Constructia ”istoricii … isi …  propun sansa unui demers in care specialistul iti ofera informatii suplimentare…” este, vizibil cu ochiul liber, una incorecta. Personal, fara pretentia ca ar fi singura varianta mai buna, as propune urmatoarea formulare: ”Istoricii au misiunea de a aduce mereu informatii suplimentare despre trecut si de a oferi semnificatiile posibile ale acestora celor din prezent”. Daca finalitatea/ adresantul scrierii primei fraze dintr-un Cuvant-inainte ar fi fost cititorul si nu autorul insusi, atunci cred ca o fraza de 20 de cuvinte este preferabila uneia de 45 de cuvinte, cu un castig sensibil sub raportul claritatii. Evident, IT scrie cum vorbeste (eventual dicteaza unei secretare care va verifica apoi si corectitudinea gramaticala), iar cand vorbeste ii place sa se asculte/ auda si sa se autoincante de limbajul diplomatic-avocatesc sucit si rasucit pentru a puncta la ”impresie artistica”. Din pacate, frazele kilometrice pierd din claritate, precizie si eleganta.  Inca un exemplu de kilometraj lingvistic – evident, cu erorile inevitabile aferente: ”De aceasta data si odata cu citirea scandalos de incitantei abordari ”Fereste-ma, Doamne, de prieteni… Razboiul clandestin al Blocului Sovietic cu Romania” ne aflam in fata unei provocari ce se rosteste ca raspuns obligatoriu tuturor formelor de propaganda stiintifica, a tuturor formelor de manipulare ce ni s-au prezentat ritos a fi drept adevaruri romanesti pe parcursul a zeci si zeci de ani, in perioada comunista si – dezolant – in cei douazeci de ani ce s-au scurs de la lamentabila sa prabusire”. In locul celor 80 de cuvinte as propune doar 8: ”Este o carte-replica la neadevarurile din comunism”. Erorile usor de depistat in cele 80 de cuvinte sunt: a) trei puncte in loc de punct intre titlul si subtitlul cartii; b) abordarile nu se citesc, ele se practica, se preiau, se imbunatatesc; doar textele se citesc (nici metaforic nu merge sa ”citim o abordare”); c) provocarea lui LW nu ”se rosteste ca raspuns”, ci ”este un raspuns”; d) ”forme de propaganda stiintifica” este inca o ciudatenie: propaganda comunista era doar mincinoasa, nicidecum ”stiintifica”; e) ”formele de manipulare” nu aveau cum sa fie prezentate drept adevaruri, in schimb manipularile da; f) ”perioada comunista si … lamentabila sa prabusire” nu merge deloc; cel mult regimurile politice se prabusesc, perioadele istorice nu se prabusesc niciodata. Cel mult, acestea se pot incheia lamentabil; g) adejectivele ”ritos”, ”scandalos”, ”dezolant”, ”lamentabil” sunt briz-brizuri inutile, ba chiar daunatoare claritatii textului.  Urmatoarea fraza este nu doar prolixa si greu de urmarit, ci este una ciudata care reuseste sa se incheie cu inceputul. Dand deoparte balastul informational continut in cele cca 60 de cuvinte, invit cititorii sa urmareasca aceasta constructie: ”Decembrie 1989 … ne apare, in sfarsit, in retrospectiva si perspectiva determinarilor sale istorice de la cucerirea independentei romanesti in 1878 pana la anul de gratie si dizgratie 1989”. Esentializand, in continuare, rezulta ca ”Decembrie 1989 …. ne apare … in retrospectiva … determinarilor sale istorice pana la anul … 1989”. Perfect ”logic” si circular! Continuarea este halucinanta ca sa nu spun de-a dreptul aiuritoare: ”Si – ce este, in sfarsit, ferm angajat – preocuparea perspectivei si retrospectivei istorice nu din si prin viziunea pe care ti-o ofera documentele si declaratiile publice oficiale sau lucrarile dedicate slujirii unor optiuni politice sau a varii interese, ci prin dezvaluirea proiectelor, actelor si faptelor din umbra”.  S-ar putea declansa un concurs de ghicit: oare ce a vrut IT sa spuna in propozitia de mai sus? Ce este ferm angajat? Dar insiruirea de cuvinte ce ar putea comunica oare? Caragiale ar exploata cu mult folos expresile ”preocuparea perspectivei si retrospectivei istorice… prin viziunea…”. Nu mai insist asupra limbajului imbarligat si inutil baroc. Cititorii vor decide daca le place sau nu. Pentru mine, cele peste trei pagini de de ”Cuvant-inainte” sunt doar o proba practica a persistentei limbajului de lemn, o incercare de a impresiona cititorul mediu, chiar cu riscul de a nu-i transmite acestuia NIMIC. Finalul este unul ce se vrea curajos, promitator si optimizant. Intr-o maniera diabolic avocateasaca si as zice chiar smechereasca IT subliniaza ”cat de mult si-a dorit acelasi lucru (intrarea Romaniei in NATO – nota mea) si un profesor american, captivat de provocarea unui proiect ce ne va reconfigura chiar determinarile geografice”. Ce vrea oare sa ne comunice IT prin proiectul (intrarea Romaniei in NATO) al carui  rezultat va insemna reconfigurarea noastra sub aspectul determinarilor geografice? O prima varianta de traducere ar fi ca, oricat de departe geografic ar fi armata americana – principala componenta a NATO, tot mai aproape de interesele existentiale ale Romaniei ar fi. O alta varianta de traducere ar fi ca intrarea Romaniei in NATO ar putea schimba chiar conturul geografic al Romaniei, prin reintregirea cu teritoriile pierdute in iuresul ultimului razboi global. Dar indiferent care dintre variante ar fi cea gandita de IT (sau chiar ambele, impreuna), raman la ideea ca istoricii (mai ales aceia care sunt si profesori universitari) ar trebui sa se exprime limpede, concis, corect si clar pentru un numar cat mai mare de cititori.

Ce au retinut alti recenzori din cartea lui Larry Watts?

La o asemenea avalansa de editii, tiraje, prezentari in ziare, reviste, emisiuni de radio si TV era firesc sa apara si un numar mare de recenzii, incepand cu simple prezentari de carte si continuand cu descrieri sintetice ale ideilor principale, ceva mai rar intalnind analize detaliate si profunde, cu ipoteze si concluzii elaborate. Cei intersati ar putea sa caute pe Google sau pe alte motoare de cautare asemenea prezentari si analize, dar cum timpul tuturor este limitat, voi incerca sa sintetizez opiniile gasite pe internet, insotindu-le de comentarii si conexiuni cu alte teme de interes. In final voi scrie propriile mele concluzii la care am ajuns pe parcursul lecturarii cartii si apoi voi face o scurta trecere in revista a ideilor pe care le consider relevante si demne de urmarit si in viitor. Inainte de aceasta gasesc interesanta, dar ciudata reactia celor care sunt bine familiarizati cu serviciile de informatii si care au manifestat fie dezinteres fata de orice discutie pe marginea cartii (fiind convinsi ca cineva vrea sa le extraga opiniile, chiar pe acelea ascunse sau cu care nu ar dori sa se afiseze). O alta posibila explicatie ar fi ca nu ar dori sa deranjeze pe colegii lor rusi, oricum mai prezenti si mai apropiati geografic decat colegii lor americani pe teritoriul Romaniei. Tot ciudata mi s-a parut discutia dintre Emil Hurezeanu (EH) si (pe atunci) ministrul de externe Cristian Diaconescu, in cadrul unei emisiuni ”Compas” (The Money Channel) din luna mai. EH dorea sa obtina o pozitionare a proaspatului ministru pe tema lansata de Larry Watts, intrebandu-l despre o carte al carui titlu ii scapa, ”with friends like these”, parca… Ministrul a raspuns tot evaziv si fara entuziasm, poate si datorita functiei oficiale care ii restrictiona arealul de libera exprimare. Cred ca totusi, date fiind dezvaluirile din carte, o dezbatere serioasa, cu participarea unor istorici si analisti militari ar putea lamuri si orienta lucrurile spre o cunoastere benefica si care sa descurajeze pozitiile extreme intr-o lume care deja este cu tensiunea (prea) ridicata.

La adresa http://www.libris.ro/politica/fereste-ma-doamne-de-prieteni–larry-watts-RAO978-606-8255-95-8–p370518.html gasim: FAPTE SI INTAMPLARI CUTREMURATOARE DIN ISTORIA ROMANIEI DEZVALUITE ACUM PENTRU PRIMA DATA

O CARTE CARE VA SCHIMBA SPECTACULOS INTREAGA VIZIUNE ASUPRA ISTORIEI NATIUNII ROMANE

Fereste-mã, Doamne, de prieteni dezvãluie amãnunte senzationale din culisele spionajului si politicii internationale, care au precedat revolutia din decembrie 1989 si manevrele care i-au urmat, precum si strategiile si tacticile adoptate de serviciile secrete din Blocul Comunist pentru a tine in frau aspiratiile de independentã ale Romaniei.
Fereste-mã, Doamne, de prieteni examineazã interesele strategice aflate in spatele relatiilor antagoniste ale Romaniei cu „aliatii“ din Rãsãrit, motivatiile incredibilei sfidãri a tãrii noastre la adresa Moscovei, metodele de „eliberare“ militarã si de securitate din jugul sovietic, scopurile opozitiei fatã de politicile de la Kremlin si, mai ales, reactia sovieticilor si a loialistilor din randul membrilor Pactului de la Varsovia in cele mai inalte consilii ale acestora, asa cum au fost acestea consemnate de lideri ai Partidului Comunist, de comandanti militari si de organe ale securitãtii statului.
Adevãruri dureroase rostite acum pentru prima datã despre relatiile sovieto-romane, ce conduc la o intrebare importanta: Cum de mai existãm ca natiune in ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei?

Consultant al Corporatiei RAND la momentul revolutiei, LARRY WATTS a cãlãtorit deseori in Europa de Est si in URSS inainte de 1989. Ulterior a asistat oficiali din Romania la infiintarea Colegiului National de Apãrare si a conlucrat cu mai multi ministri romani ai Apãrãrii si sefi de stat major privind reforma in domeniul armatei, cooperarea cu Parteneriatul pentru Pace si integrarea in NATO. In 1990 si 1991 a fost seful Biroului IREX din Bucuresti, iar panã in 1997 a fost senior consultant al Project on Ethnic Relation si director al Biroului PER din Romania. Intre 2001–2004 a activat drept consultant pentru reforma sectorului de securitate pe langã consilierul prezindential pentru securitate nationalã din Romania.

O CARTE-DOCUMENT CARE TREBUIE SA EXISTE IN BIBLIOTECA FIECARUI ROMAN!

 

Thursday, April 26th, 2012  Ziaristi Online publica la adresa http://www.ziaristionline.ro/2012/04/26/larry-watts-a-vrut-sa-l-asasineze-pe-ceausescu-o-noua-emisiune-bomba-la-tvr-1-cu-dr-watts-despre-terorism-si-contra-terorism-azi-la-22-40-mostenirea-clandestina-v-video/ se afla articolul si inregistrarile video referitoare la istoria comunista a Romaniei in context international Larry Watts a vrut sa-l asasineze pe Ceausescu. O noua emisiune-bomba la TVR 1 cu dr Watts, despre terorism si contra-terorism: Mostenirea Clandestina (I-V). VIDEO

Dupa lansarea de la Craiova a primului volum al lucrarii sale, “Fereste-ma, Doamne, de prieteni“, prof Larry Watts a continuat dezbaterea inceputa in Sala Albastra a Universitatii din Craiova, intr-un cadru restrans, cu profesori, cercetatori si jurnalisti. Prezent la eveniment, reporterul Ziaristi Online a fost martorul unor confesiuni si dezvaluiri de senzatie. Discutand despre anii sai de bursa in Romania, ’82-’84, si hartuielile la care erau supusi de catre Securitate cei cu care se intalnea in scopuri stiintifice, de la Corneliu Coposu la Dinu Giurescu si, poate, chiar si Liviu Maior, Larry Watts a marturisit ca nu o data a fost tentat sa aplice un plan pe care-l concepuse pentru asasinarea lui Ceausescu. Conform calculelor istoricului american, chiar daca atentatul nu ii reusea, stia ca zorii sfarsitului comunismului sunt aproape si, dupa cativa ani in puscariile romanesti, avea sa fie eliberat ca un erou national, ba chiar international, odata cu caderea regimului. Tanarul student Larry Watts planuiese atacul asupra fostului dictator comunist ori la una dintre manifestatiile de 23 august ori la alta iesire publica a lui Ceausescu, cand spera sa poata ajunge in apropierea sa, inzestrat cu un pistol. Din fericire pentru el, planul a ramas doar in mintea sa. Cu toate acestea, studiile sale in domeniul terorismului si contra-terorismului stau la baza noului episod al serialului temerarei jurnaliste Monica Ghiurco despre Razboiul Secret contra Romaniei Moştenire clandestină (V) – Terorismul în războiul rece şi implicarea României, care va fi difuzat in aceasta seara, la TVR 1, de la 22.40(VR)

UPDATE: Vedeti aici cele cinci episoade difuzate pana acum:

(pe weblink se afla 5 ore de interviuri cu Larry Watts realizate exceptional de Monica Ghiurco).

Interviuri cu Larry Watts

La adresa http://www.ziaristionline.ro/2012/03/16/pacepa-a-recunoscut-in-fata-directorului-cia-ca-a-fost-agent-kgb-interviu-bookiseala-cu-larry-watts-am-dat-de-perete-cu-usa-secretelor-dar-mai-sunt-multe-incaperi-si-coridoare-intunecate/ gasim urmatorul interviu cu Larry Watts:

Interviu BOOKiseala cu Larry Watts: Am dat de perete cu usa secretelor dar mai sunt multe incaperi si coridoare intunecate

Cum se explica succesul cartii lui Larry Watts?, se intreba, recent, portalul BOOKiseala.ro. Intr-adevar, lucrarea istoricului american Larry Watts, “Fereste-ma, Doamne, de prieteni”, aparuta anul trecut la Editura Rao, a depasit asteptarile editorului si observatorilor de specialitate: cinci editii la rand, in mai putin de un an! Ceea ce o situeaza deja in varful topului celor mai bine vandute carti din Romania. Prezentata la lansarile din Capitala si din tara de nume prestigioase, de la academicienii Dinu C Giurescu si Florin Constantiniu la actualul director al SRI, George Maior si fostul sef al SIE, Ioan Talpes – care se va afla si la lansarea de la Timisoara -, cartea nu a beneficiat totusi si de recenzii in presa “mare”, pe masura interesului cititorilor romani. Mai precis, a fost masiv ignorata de presa centrala si de ziaristii de toate calibrele care o populeaza. Cu cateva exceptii notabile, cum ar fi Monica Ghiurco de la TVR, Ion Cristoiu de la B1 si Stelian Turlea din fosta echipa Lumea. Ceea ce releva, din nou, discrepanta crasa dintre interesul cetateanului si cel al proprietarilor de trusturi media din Romania. Dar cartea a beneficiat, totusi, de o pseudo-recenzie mai cu mot in presa scrisa, respectiv in publicatia elitista de tiraj confidential “22”, a Grupului pentru Dialog Social, cat si de o critica mai speciala in revista “Vitralii”, venita din partea unor rezervisti ai Securitatii care continua sa-i sustina legendarea americana a cartitei sovietice Ion Mihai Pacepa. Articolasul din revista GDS, care trata o lucrare stiintifica intr-un mod bascalios lamentabil, a fost preluat apoi, “cum laude”, de site-ul institutului guvernamental IICCMER administrat de bloggerul post-comunist Vladimir Tismaneanu. Blogger care incepuse sa injure cartea in aceeasi postare in care recunostea ca nu a citat-o inca. Cu toate acestea si in pofida lor, “omerta” a fost sparta. Stirile online despre cartea lui Larry Watts, raspandite din om in om, la fel ca pe vremea comunismului, au facut ca exceptionala lucrare de istorie secreta a Romaniei sa se vanda ca painea calda, aproape pe sub tejghea. De ce? Raspunsul este simplu: istoricul american ofera pentru prima oara romanilor adevarurile ascunse ale vietii lor sub comunism. Cine nu ar vrea sa inteleaga mai bine ce s-a intamplat cu viata lui? Cine ii sunt, cu adevarat, prietenii? Care dintre oaspetii cazuti de pe cai vrea sa-l alunge din propria-i casa? Ce lupte nestiute s-au dus pentru soarta lui, a Carpatilor, Gurilor Dunarii si Marii Negre? Cine este el, romanul, de ce s-au conceput planuri de stergere a identitatii lui nationale si care este rolul lui pe acest pamant? Tot ceea ce a fost ocultat si falsificat pana acum in diverse rapoarte amatoristice si toxice cu pretentii oficiale este scos la lumina, cu putere, aproape orbitor, pentru unii, in cele mai mici amanunte, documentate cu acribie de Larry Watts in arhivele CIA, ale NATO si ale fostului Pact de la Varsovia aflat sub controlul KGB. Tineti cont: din cele 800 de pagini ale volumului, doldora de documente, numai bibliografia si indicele de nume ocupa 80 de pagini. Si acesta este doar primul volum… Alte doua sunt in lucru. Dar despre acestea şi despre succesul primului volum ne vorbeşte chiar autorul, în exclusivitate pentru BOOKiseala.ro:

V-ati asteptat sa aiba un asemenea succes editorial cartea Dvs?

Nu, nu m-am asteptat. Cartea a fost destinata in primul rand publicului american si european, pentru a explica razboiul clandestin si rolul remarcabil pe care l-a avut Romania in aceasta lupta, pentru Statele Unite si Europa.

Si cum va explicati acest succes?

Ei bine, este vorba despreRomania, pana la urma. Dar popularitatea unei carti, sper, academice, cu mii de note lungi de subsol, spune de asemenea ceva despre nivelul sofisticat, in sensul de rafinat, al publicului roman. Carti cum este aceasta a mea in mod normal nu ating un astfel de succes in Statele Unite.

Care au fost cele mai frecvente intrebari cu care v-au abordat romanii la lansarile Dvs?

“Cand urmeaza sa apara volumul urmator?” O multime de oameni m-au intrebat, de asemenea, ce s-a intamplat in 1989, desi aceasta carte merge pana la anul 1978. In general am raspuns ca inca nu am scris – sau, cel putin, nu am terminat de scris –  volumul care trateaza anul 1989. Cu toate acestea, ce urmeaza se va concentra pe dinamica dintreRomaniasi amico-dusmanii sai aliati – acesti “frenemies” -, si nu atat de mult pe planurile, intentiile si actiunile jucatorilor nationali. Sper sa pot oferi un context care lipseste si care va ajuta la promovarea unei mai bune intelegeri a acestuia, nu o foaie de acuzare impotriva unor pretinsi vinovati.

La ce trebuie sa ne asteptam in volumul urmator?

Ei bine, vor fi, de exemplu, sectiuni destinate „defectarii” lui Pacepa, atacului asupra identitatii romanesti, implicarea in terorismul international. Si multe altele.

Recenziile negative venite din partea unor ofiteri ai fostei Securitati si din grupul de interese al dlui Tismaneanu v-au influentat in vreun fel?

Sper sincer ca lucrarea mea nu este ultimul cuvant cu privire la diversele teme pe care le-am ridicat, ci mai degraba o sursa de inspiratie si un ghid pentru continuarea cercetarii. In ce priveste unele probleme sper ca am reusit sa dau cuusade perete printr-o lovitura cu piciorul pentru a lasa lumina sa se reverse; in altele doar am indicat cateva zone intunecate dar care duc spre niste coridoare potential foarte interesante. In ansamblu, cred ca aceasta carte este doar o zgarietura pe peretele in spatele caruia se afla ascuns adevarul; o zgarietura prin care ajungi putin mai aproape de el. Comentariile critice, atat cele bazate pe  amintiri si experienta directa dar si cele originare din diferite paradigme, sunt intotdeauna utile. Uneori, ele chiar iti pot schimba perceptia. Comentariile de acest gen aproape intotdeauna dezvaluie ceva din interpretarile pre-existente si din prejudecatile cognitive ale celor care le fac. Si, uneori, te pot ajuta sa ti le dezvaluie pe ale tale. Scopul meu este de a obtine adevarul, chiar daca nu se intampla intotdeauna.

Din cate cunoasteti, fostul general comunist Ion Mihai Pacepa, pe care l-ati definit adeseori drept un agent sovietic pe deplin conspirat, a avut vreo reactie pana in prezent, alta decat cea exprimata prin criticile domnului Tismaneanu?

Permiteti-mi sa explic, pentru a „n”-a oara – nu pentru Dvs, dar pentru multi, multi altii: eu incerc sa fiu foarte clar in diferentierea intre opiniile mele si un fapt stabilit deja. Nu este „opinia” lui Larry Watts ca Pacepa a fost un agent sovietic. Acesta este un fapt stabilit clar, fara putina de tagada. Dupa cum Pacepa foarte precis a declarat intr-un cadru public, in fata fostului director CIA, James Woolsely, si a lui Vladimir Bukovski, el a fost “un agent KGB timp de 27 de ani”. Cu alte cuvinte, el a fost un agent sovietic pe toata durata serviciului sau in Securitatea romana. Nu vad nici un motiv sa-i contest pretentia. De fapt, exista o abundenta de dovezi care o confirma. Daca altii doresc sa-i conteste revendicarea ar trebui sa-l ia pe domnul Pacepa la intrebari.

Vedeti unele similitudini cu perioada trecuta si operatiunile secrete impotriva  Romaniei studiate de Dvs si situatia prezenta a Romaniei?

Ei bine, as putea sa va raspund… dar apoi ar trebui sa va impusc. Si inteleg ca trebuie sa stau la coada…

A consemnat Victor Roncea / BOOKiseala.ro

Larry L. Watts si Editura Rao vă invită la lansarea volumului Fereşte-mă, Doamne, de prieteni vineri, 16 martie, ORA 18.00, la Bookfest Timişoara, Centrul Regional de Afaceri Timiş (CRAFT), Sala Polivalentă (B-dul Eroilor de la Tisa, nr. 22, Timişoara).

La adresa http://www.ziaristionline.ro/2012/05/08/interviu-larry-watts-din-1960-pana-in-septembrie-1989-romania-a-fost-incadrata-in-grupul-statelor-ostile-urss-alaturi-de-sua-rfg-si-israel/ gasim urmatorul interviu cu Larry Watts:

 

“Din 1960 până în septembrie 1989, România a fost încadrată în grupul statelor ostile U.R.S.S., alături de SUA, R.F.G. şi Israel”

Un interviu de Melania CINCEA

Volumul istoricului american Larry Watts“Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România”, editat de RAO, a fost lansat, recent, şi la Timişoara, la Targul de Carte Bookfest (foto sus). Cartea, despre care Larry Watts spune că tratează doar chestiuni de securitate strategică din perioada Războiului Rece – situaţia României ca actant în context internaţional, şi relaţiile sale bilaterale cu state atât din interiorul, cât şi din afara alianţelor din care făcea parte –, a dat, însă, naştere unor controverse. Sunt voci care acuză că volumul propune o viziune unilaterală asupra politicii externe a României în perioada comunistă – documentele selectate insistând asupra statutului de rebel al României în cadrul Blocului Sovietic – şi că lipsesc pasajele referitoare la represiunile asupra elitei interne româneştiCe spune, însă, Larry Watts?

Nota Ziaristi Online: Istoricul american urmeaza sa sustina o conferinta publica pe aceste teme joi, 10 mai, ora 12.00, la Casa Academiei din Bucuresti, str 13 Septembrie nr 13, unde va prezenta in premiera introducerea volumului al II-lea al lucrarii “Fereste-ma, Doamne, de prieteni“.

“România a reuşit în perioada anilor ’60 să scape de controlul sovietic”

De ce a avut nevoie fostul Bloc Sovietic să poarte un răz boi clandestin cu România?

Potrivit arhivelor sovietice şi do cumentelor aferente Pactului de la Var şovia, acest război clandestin a fost mo tivat de faptul că, spre deosebire de alţi membri ai Pactului, România a reuşit în perioada anilor ’60 să scape de contro lul sovietic – şi economic, şi militar, şi informaţional, şi politic – şi a început să implementeze politici pe care Moscova le considera contrare intereselor sale.

Sunt voci care afirmă că dum neavoastră propuneţi o viziu ne unilaterală asupra politicii externe a României în perioa da comunistă – documentele selectate insistând asupra in dividualităţii, a statutului de rebel al României în cadrul Blocului Sovietic – şi că lip sesc pasajele referitoare la re presiunile asupra elitei inter ne româneşti. Cum comentaţi?

Voi comenta mai întâi prima parte a întrebării. Cartea mea abordează chestiuni de securitate strategică din perioada Războiului Rece – situaţia Ro mâniei ca actant în context interna ţio nal, şi relaţiile sale bilaterale cu state atât din interiorul, cât şi din afara alianţelor din care făcea parte. După ce am observat modul în care practic orice sursă din România a fost consi de rată nesigură sau lipsită de credibilitate în Occident, am decis să centrez cer ce tarea mea, pe cât posibil, pe surse din exteriorul României, utilizând în primul rând sursele provenind de la alţi mem bri ai Pactului, pe care le-am conside rat ca un indicator mai credibil al evaluării României şi al relaţiilor cu Statul ro­mân.

Pe perioada acoperită de cartea mea, niciunul dintre documentele din cadrul Pactului nu reflecta vreo preo cupare legată de represiunea internă din România. În schimb, ceilalţi mem bri ai Pactului de la Varşovia reclamau sprijinul popular acordat regimului de la Bucureşti, sprijin care făcea ca ope raţiunile împotriva acestuia să fie mai greu de implementat. În orice caz, eu nu cred că poate fi considerat surprin zător faptul că o carte cu titlul “Războ iul clandestin al blocului sovietic cu Ro mânia” nu a abordat pe larg un subiect care a avut foarte puţin (sau nimic) de a face cu relaţiile româno-sovietice.

În ceea ce priveşte lipsa unei in terpretări “multilateral dezvoltate”, am examinat sute de documente de arhi vă sovietice şi aparţinând statelor sem na tare ale Pactului de la Varşovia, cu ex cepţia României. Imaginea care reiese în mod constant din aceste documente este una ce denotă antagonism, osti lita te şi un adevărat război clandestin. Am citat aceste documente, în notele de sub sol, şi am inclus la multe dintre ele link-uri către documentele în limba originală de pe site-ul meu – http://www.larrylwatts.com. Am tradus, de asemenea, unele docu mente care au intrat în posesia mea du pă publicarea cărţii, acestea fiind pos tate pe site-ul Woodrow Wilson Inter national Center dinWashingtonDC. Îi invit pe toţi cei interesaţi să verifice ei înşişi documentele în cauză. Aş dori să subliniez, însă, că, în general începând din 1989, s-a vorbit despre perioada aco perită de carte doar din prisma repre siu nii interne a regimului comunist. Cred că unele persoane au început  să consi dere această stare de fapt anormală nu doar ca fiind normală, ci şi dezirabilă.

“Moscova a considerat «pierderea» Egiptului, în care România a fost puternic implicată, ca o lovitură majoră dată politicii sale din Orientul Mijlociu”

Opinaţi că plecarea României din Pactul de la Varşovia ar fi putut ameninţa inclusiv exis tenţa imperiului comunist din Europa Estică şi Centrală, ce ea ce reprezenta un coşmar pen tru U.R.S.S., în perioada comu nistă. O părere opusă o are is toricul Adrian Cioroianu care declară, în Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comu nismului românesc, că “devie rea naţional-comunistă româ nească nu a reprezentat nici o dată o primejdie reală pentru unitatea Blocului Sovietic”. Cum aţi ajuns dumneavoastră la concluzia pe care o susţi neţi?

Concluziile mele se bazează pe declaraţiile reprezentanţilor diferitelor state membre ale Pactului de la Varşo via. De exemplu, Hruşciov i-a declarat, în august 1964, liderului cehoslovac Antonin Novotny că o posibilă plecare a României din Pactul de la Varşovia ar fi fost “catastrofală” şi trebuia oprită de către ceilalţi membri ai Pactului. Sau declaraţia ministrului sovietic al Apă rării, mareşalul Grechko, care, în mai 1968, le transmitea liderilor comunişti sovietici, polonezi, est-germani, ma ghiari şi bulgari că plecarea României ar putea provoca prăbuşirea Pactului de la Varşovia. Sau notele din orga nizaţiile K.G.B. din U.R.S.S., Repu blica Sovietică Socialistă Ucraineană şi Republica Sovietică SocialistăMoldovacu privire la influenţa nocivă asupra populaţiei a exemplului românesc şi a “activităţilor subversive” ale Bu cu reştiului.

De fapt, din 1960 şi până în sep tembrie 1989, structura K.G.B. din Republica Sovietică SocialistăMoldovaşi conducerea comunistă a R.S.S. Moldova încadrau România în grupul statelor ostile, în care se regăseau, în ordine : SUA, R.F.G.,Israelşi Româ nia. Şi ştim din documentele arhivei K.G.B. ale lui Mitrohin că România nu a mai fost încadrată de către K.G.B.-ul sovietic în grupul de state socialiste partenere cu care coopera, ci în grupul ţărilor N.A.T.O., considerate ostile. Desigur, Moscova a considerat “pier derea” Egiptului, în care România a fost puternic implicată, ca o lovitură majoră dată politicii sale din Orientul Mijlociu. Mulţi dintre membrii Pactului au reclamat în mod repetat că Ro mânia rămăsese singurul obstacol din calea integrării economice în cadrul Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) şi continuarea integrării mi litare – adică, subordonarea totală, sub comanda U.R.S.S. – în cadrul Pactului de la Varşovia. Şi politica de la Kremlin a fost ameninţată în mod semnificativ de apropierea chino-americană, în pri vinţa căreia sovieticii (şi chinezii), atribuiau României un rol semnificativ. Las la aprecierea cititorilor dum nea voastră cât de “reale” au fost aceste ameninţări.

“România nu a fost o fortăreaţă asediată de-a lungul anilor ‘80”

Potrivit Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pen tru Analiza Dictaturii Comu nis te, “simulacrul de destalini zare din 1968 nu a condus, ca în Po lonia sau Ungaria, în perioa da de după moartea lui Sta lin, la arestarea şi judecarea unora dintre marii criminali”. Cum explicaţia linia aceasta pe care a mers Bucureştiul?

Nu am citit Raportul Final, astfel încât nu cunosc contextul acestei declaraţii şi ezit să mă pronunţ asupra ei. Aş remarca, însă, că o comparaţie între România anului 1968 şi perioada de după moartea lui Stalin, în Polonia sau în Ungaria, este ca o comparaţie între mere şi portocale.

“După 1980 a devenit cât se poate de clar că între politica externă (pretins autonomă) şi cea internă (extrem de represivă) exista o imensă prăpastie. (…) Mitul funda mental pe care s-a bazat ideo logia P.C.R. în toate aceste pa tru decenii şi jumătate a fost imaginea fortăreţei asedia te”, se arată în acelaşi docu ment al Comisiei Preziden ţia le pentru Analiza Dictaturii Co muniste. A fost sau nu a fost România o “fortăreaţă ase dia tă” în timpul comu nismului?

Răspunzând la întrebarea dum nevoastră, fără a mă pronunţa în pri vinţa Raportului Final al Comisiei Pre zidenţiale pentru Analiza Dicta turii Comuniste pe care, repet, nu l-am citit, aş preciza că în mod clar Româ nia nu a fost o fortăreaţă asediată de-a lungul anilor ’80.

În 1985, şeful Statului Major al Armatei Statelor Unite, generalul John Vessey Jr., a vizitat România, unde a discutat scenarii de război cu omologii săi români. Era uimitor faptul că o asemenea vizită ar fi putut avea loc într-un stat din Blocul comunist – doar România a beneficiat de o astfel de vizită în timpul Războiului Rece. Dar la fel de uimitor este că s-au discutat astfel de scenarii, şi acest fapt subli niază cât de apreciată era România. În anul următor, în 1986, ministrul ro mân al Apărării a fost invitat la Penta gon, pe care l-a vizitat. Acesta este, de asemenea, un eveniment singular în istoria Războiului Rece. Dar dacă m-aţi întreba dacă România a fost în mod constant vizată de operaţiuni ostile coordonate ale aliaţilor săi în perioada anilor ’80, răspunsul ar fi diferit.

“Dezinformarea sovietică cum că România ar fi fost «calul troian» al U.R.S.S. a fost transmisă autorităţilor americane din 1956”

Faceţi o incursiune în culisele spionajului şi politicii internaţionale. Cum au influenţat aces tea Revoluţia din ‘89?

Lucrez la un volum care abordează acest subiect. Vom putea vorbi despre acest lucru vara viitoare.

Spuneaţi că “în perioa da Revoluţiei, România a fost ţinta operaţiu nilor de dezinformare timp de mai bine de do uă decenii”. Mai precis, la ce perioadă faceţi referire? De către cine a fost dezinformată Ro mânia şi cu ce scop?

Mă refeream la perioada de după 1968. Toate statele membre ale Pactului au fost implicate în această dezinfor mare, descrisă foarte bine de către Georg Herbstritt în lucra rea sa “Eine fiendliches Bru derland: Rumänien im Blick der DDR-Staatssicherheit”, Halbjahresschrift südosteuro päische für Geschichte, Lite ratur und Politik (Berlin), nr. 1 (mai 2004).

Cu toate acestea, aş fi putut spune, pentru o mai mare acura teţe, “pentru mai bine de trei decenii”, pentru că dezinfor ma rea sovietică legată de faptul că România ar fi fost “calul tro ian” al U.R.S.S. a fost pentru pri ma dată transmisă autorităţi lor americane în 1956, la doar câteva luni după ce românii au solicitat plecarea trupelor sovie tice din România. Dezinforma rea a fost relansată de Anatolyi Golitsyn, în 1963, în aceeaşi pe­rioadă în care presa internaţio nală relata despre tentative de lovituri de stat coordonate de sovietici împotriva lui Gheor ghiu Dej. Şi dezinformarea a fost re suscitată de Ion Mihai Pacepa care, după ce a fugit din ţară, în 1978, a recunoscut în mod public în faţa fostului director C.I.A., James Woolsey, şi al lui Vladimir Bukovski că a fost “un agent K. G.B.”, pe perioada întregii sale cariere, în Securitatea română, informaţia fiind din nou vehicu lată în cartea sa din 1987. Unul dintre obiectivele principale ale acestei dezinformări a fost dis trugerea relaţiilor româno-ame ricane, autorităţile de la Wa shing ton fiind încurajate să crea dă că România era inamicul SUA, după cum autorităţilor de la Bucureşti li se inocula ideea că Statele Unite ale Americii ar fi inamicul României.

“Au ieşit la iveală extrem de puţine detalii privind operaţiunile militare, paramilitare sau ale serviciilor de informaţii, de la Revoluţie”

Într-un interviu pe care l-aţi acordat (Karadeniz Press), aţi declarat : “În România de după ’89 a existat linia gorbacio vistă care nu a vrut inter venţie militară, a fost linia GRU, care a fost pregătită pentru inter venţia militară şi para militară, şi a fost linia KGB-istă, de aseme nea, pregătită pentru inter venţia militară sau para militară. Puterea a fost acaparată de vechii agenţi sovietici înlăturaţi de Ceauşescu”. Pu terea instalată în Decembrie 1989 cărei linii a aparţinut?

Mă refeream în special la perioada generalului Nicolae Militaru – de fapt, a existat un tandem Nicolae Militaru – Silviu Brucan, după cum puteţi vedea într-un celebru interviu acordat de cei doi. Militaru s-a auto pro clamat în mod unilateral şeful Forţelor Armate Române, în toiul Revoluţiei, chiar înainte de înfiinţarea oficială a Frontului Salvării Naţionale. Brucan a făcut apoi lobby pentru ca nou-înfiinţatul F.S.N. să confirme poziţia auto-proclamată a lui Militaru. Ulterior, Militaru a re activat sau promovat peste 20 de ofiţeri – dintre care majori ta tea beneficiaseră de pregăti re în U.R.S.S., fiind pensionaţi de mai bine de un deceniu – şi i-a postat în cele mai înalte poziţii de conducere din cadrul For ţelor Armate şi Ministerului de Interne. Când el şi ofiţerii numiţi de el au fost destituiţi, începând din partea a doua a lunii fe bruarie 1990, situaţia a devenit şi mai complicată. Dar aceasta e o cu totul altă poveste…

Cum vă explicaţi faptul că România a fost sin gu ra ţară fostă comunis tă unde regimul a fost înlăturat prin vărsare de sânge şi unde con du cătorii au fost executaţi, în urma unui simula cru de proces, în care so ţii Ceauşescu au fost acuzaţi de genocid, res pectiv de moartea a 60.000 de oameni, în condiţiile în care, până în 22 Decembrie, fu se se ră 162 de morţi? Cine şi de ce s-a temut, gră bind astfel procesul şi executarea celor doi, ingnorând dreptul de apel şi recurs al condam naţilor şi girând astfel o imensă minciună ofi cială?

Mă voi opri asupra acestor aspecte în următoarea carte pe care o pregătesc. Cu toate aces tea, este puţin probabil că voi putea oferi răspunsul la între ba rea pusă de dumneavoastră. În noul meu volum m-am concen trat asupra atitudinilor, reac ţiilor şi operaţiunilor celorlalte state membre ale Pactului, le gate de România în perioada în cauză, în ceea ce priveşte po li ticile internaţionale şi acţiunile aferente. Au ieşit la iveală ex trem de puţine detalii privind operaţiunile militare, paramili tare sau ale serviciilor de infor maţii – planurile şi procedurile operaţionale sunt, de fapt, la nivel global, cele mai bine păs trate informaţii. Numai în Arhi vele STASI, care au devenit disponibile deoarece partidul şi statul în sine au fost destruc tu rate atât de repede şi apoi au dispărut – ceea ce reprezintă o circumstanţă unică –, sunt dez văluite astfel de informaţii, în orice cantitate. De obicei, cea mai bună sursă la care se poate spera sunt solicitările de colec tare de informaţii, care pot sau nu pot indica intenţiile reale, precum şi deciziile politice şi măsurile de implementare, aici exemplificând documentele structurii K.G.B. din Republica Sovietică Socialistă Moldova, care au devenit disponibile, putând fi consultate.

1.104 morţi au fost în registraţi în timpul Re voluţiei din Decembrie 1989; 942 au fost din 22 până în 27 decembrie. Din sursele pe care le-aţi cercetat, cine şi cu ce scop a ucis aceşti oa meni, după căderea re gimului comunist?

Răspunsul anterior este valabil şi în cazul acestei întrebări.

CV Larry Watts

A fost consultant al Corporaţiei RAND, în momentul Revoluţiei din Decembrie 1989.

După 1990, a asistat oficiali din România la înfiinţarea Colegiului Naţional de Apărare şi a colaborat cu mai mulţi miniştri români ai Apărării şi şefi de Stat Major la reforma în domeniul Armatei, la cooperarea cu Parteneriatul pentru Pace şi la integrarea României în N.A.T.O.

În 1990 şi 1991 a fost şeful Biroului IREX, din Bucureşti, iar până în 1997 a fost senior consultant al Project on Ethnic Relation (PER) şi director al Biroului PER din România.

Între anii 2001 – 2004 a fost consultant pentru reforma sectorului de securitate pe lângă consilierul prezidenţial pentru securitate naţională din România.

“With Friends Like These represents a monumental effort by Watts to come to terms with Romania’s Warsaw Past legacy”

With Friends Like These:

by Larry L. Watts

Reviewed by Colonel Charles W. Van Bebber, Ph.D.,
Director of National Security Policy and Strategy,
US Army War College

During the Cold War, American diplomats, intelligence specialists, and scholars viewedRomaniaunder the leadership of Communist dictator Nicolae Ceausescu as something of a paradox. On one hand, it was a harsh, Stalinist regime that clearly fell within the Soviet orbit. On the other hand, it behaved internationally as a maverick state that often defied the foreign policy positions ofMoscowand even withdrew from the Warsaw Pact command structure after the invasion ofCzechoslovakiain 1968. Conventional wisdom asserted that such defiance could be tolerated byMoscowbecause Ceausescu’s firm Stalinist control over the country gave the Soviets no expectation thatRomaniawould deviate from communism. With the defection in 1978 of Romanian intelligence chief Ion Mihai Pacepa, the idea thatRomania’s autonomous foreign and security policy was actually a Moscow-orchestrated conspiracy to deceive the West (known as Red Horizon) became widely circulated and accepted by many. In fact, the idea thatBucharestwas not a Warsaw Pact maverick but rather a “Trojan Horse” would become a contentious issue within theUSpolicy community in the 1980s. In 1987, formerUSambassador to Romania David Funderburk asserted in his book Pinstripes and Reds that the US Department of State had been deceived into givingRomaniaMost-Favored-Nation status and thatUSdiplomats had been hoodwinked by Ceausescu to believe the false pretense ofRomania’s independence fromMoscow.

In With Friends Like These, historian Larry L. Watts provides the historical “coda” to the question ofRomania’s geostrategic orientation during the communist era. Using evidence gleaned from recently opened intelligence and defense archives of the Warsaw Pact, Watts examinesRomania’s strategic behavior during the Cold War and explains why this country earned a reputation from scholars and diplomats of the era as a so-called “maverick” and why some believedRomania’s seemingly autonomous behavior was really a sham. By tracingRomania’s relationships withMoscow and its Warsaw Pact satellites through the dimensions of intelligence and defense relationships, Watts confirms thatRomania was at the very least a reluctant if not defiant member of the Warsaw Pact. Watts demonstrates thatRomania never enthusiastically embraced its inclusion in the Soviet bloc and that its relationships with its nominal allies deteriorated from the early 1950s onward. Watts documents the clandestine disinformation campaign (beginning in the 1950s and heightening after the events of 1968) orchestrated byMoscow to discredit and isolateBucharest. The archival evidence Watts reveals indicates that this premeditated effort to discreditRomania met with a large degree of success and Ceausescu’sRomania would consequently become increasingly isolated both from the West as well as from its fellow Soviet bloc “friends.”

This work is more than just an exposé of Cold War intelligence secrets. The author has written a geopolitical history ofRomaniaand not, as the title implies, simply an examination ofRomania’s experience as a member of the Warsaw Pact. This lengthy first volume specifically spans a period from the early 19th century to 1978 and highlights the turbulent relationship Bucharest experienced with its allies—particularly its problematic historical relationships with Moscow and Budapest. The author takes the reader through this history in five of the first six chapters which are best skipped if the reader’s focus is on the Cold War. Although the background provides an insightful context for Romania’s subsequent defiance of Moscow, this book’s real merit lies not in the breadth of the author’s treatment of Romania’s struggle for national autonomy from the region’s great powers and irredentist neighbors, but in its particular focus on Romania’s status within the Eastern bloc of communist states after World War II. It is Watts’s detailed narrative ofRomania’s experience as a member of the Warsaw Pact that captures the reader’s attention and justifies the title.

The author is well qualified to examine the topic of Romanian strategic culture and history. He has authored a biography ofRomania’s controversial Second World War leader Marshal Ion Antonescu, and has written extensivel on contemporary Romanian military and intelligence affairs. He also served intermittently as an advisor to the Romanian government on defense and intelligence issues. Most notably, he was an advisor to General Ioan Talpeş, a former director of the Romanian foreign intelligence services and national security advisor to President Ion Iliescu, who penned the foreword to this work.

With Friends Like These represents a monumental effort by Watts to come to terms withRomania’s Warsaw Past legacy. Although it is poorly edited and somewhat lengthy—at times it becomes mired in the details of covert activity—it is nonetheless a worthwhile read for those who wish to understand contemporaryRomania. In particular, Watts’s understanding of Romanian strategic culture and his access to communist-era archives combine to make this volume a must read for those interested in Cold War history and the Warsaw Pact.

Parameters Book Reviews

http://www.larrylwatts.com/comments.php Opinii ale unor personalitati romanesti si straine despre aceasta carte

http://www.larrylwatts.com/news.php  „The Clandestine Legacy/Moştenirea clandestină” Trailer for Episode I, TVR1, Produced and Directed by Monica Ghiurco VIDEO [Romanian]

„Moştenirea clandestină,” Episodul I

Un film despre ultimii 70 de ani de istorie, despre România necunoscută. Alta decât cea pe o ştim din manuale. Opiniile unui american (prof. dr. Larry Watts) despre istoria României şi a Blocului Estic, completate, confirmate sau contestate de istoricii noştri (acad. Florin Constantiniu, acad. Dinu C. Giurescu, prof. dr. Mihai Retegan, prof. dr. Ioan Scurtu, prof. dr. Cristian Troncotă, lector dr. Laurenţiu Constantiniu). Un documentar despre adevăruri incendiare, despre dizidenţă şi dezinformare, despre un război clandestin care a avut ca ţintă România. Adevăruri incomode despre spioni, defectori, agenţi dubli, operaţiuni secrete şi figuri controversate: Caraman, Pacepa, Bodnăraş. Despre oamenii Cominternului.

Americanul Larry Watts ne propune o reconsiderare a ultimului secol de istorie, în baza documentelor desecretizate din ţările Pactului de la Varşovia. Cartea intitulată „Fereşte-mă Doamne de prieteni” scoate la lumină un adevărat război clandestin al blocului sovietic împotriva României, bazându-se pe arhivele serviciilor secrete. Deseori românii s-au întrebat de ce nu mai vin americanii… Documentarul „Moştenirea clandestină” oferă câteva răspunsuri….

http://www.youtube.com/watch?v=N0y-yQPwXNE&feature=relmfu Larry L Watts, la RRCultural in dialog cu Dan Manolache 3 iunie 2011: LLW: ”Romanii sunt maestrii celei de a treia alternative” – de unde se poate conchide ca transdisciplinaritatea este specific romanesc in politica de supravietuire si ca nu intamplator Romania este un important pol mondial de promovare a transdisciplinaritatii.

http://www.youtube.com/watch?feature=endscreen&v=R17yOM7nDlw&NR=1 Larry Watts in dialog cu Victor Roncea: Atacul maghiar si rusesc prin KGB asupra Romaniei (I) mai 2011

 Ideile principale rezultate din structurarea pe capitole a cartii

In partea I–a (Introducere) si la inceputul capitolului 1 se insista pe exceptionalismul romanesc rezultat din caracterul de singura tara izolata in cadrul Pactului de la Varsovia si de modul cu totul specific in care a avut loc asa numita Revolutie Romana (in comparatie cu revoltele de catifea din celelalte tari satelite ale Moscovei). Este capitolul care probeaza faptul ca schimbarea de la Bucuresti s-a facut cu o implicare substantiala a Moscovei. Decembrie 1989 este momentul in care presiunea clandestina a Moscovei asupra Bucurestiului iese la iveala si devine un modus operandi care avea drept obiect executia Ceausestilor, instalarea unui regim obedient Moscovei, reactivarea fostilor spioni pro-rusi si instalarea lor in fruntea institutiilor statului. Urmeaza (in partea a II-a, Cap. 2) descrierea modului in care au evoluat relatiile ruso-romane in perioada de la obtinerea independentei (1877) si pana la sfarsitul primului razboi mondial. Ca o continuare a discutiei incepute de mine in recenzii anterioare pe seama denumirii (corecte? uzuale? semnificative?) a unuia dintre principatele romane, mentionez aici ca in hartile prezentate in carte provincia numita, de regula la noi, Tara Romaneasca, este trecuta in hartile de la pp. 62 si 63 cu denumirea de Valahia. Cred ca este aici si o problema de traducere (nu am gasit in niciun text strain sa se vorbeasca despre Romanian Count(r)y/ Principate. Ca un necunoscator intr-ale istoriei si geopoliticii imi este greu sa ma pronunt asupra faptului daca aceasta folosire alternativa de denumiri pentru unul si acelasi teritoriu este benefica pentru noi. Sau poate nu este vorba chiar exact de acelasi teritoriu? O fi aceeasi problema de non identitate intre denumirile de Basarabia si actuala Republica Moldova? Daca locuitorii Valahiei era firesc sa se numeasca valahi, atunci care este legatura dintre valahii nostri si vlahii de la sud de Dunare? Este doar o problema de pronuntie, au o alta limba si alte trasaturi etno-culturale? La p. 314, intr-o nota de subsol LW face referire la ”comunitatea etnicilor vlahi. Mai ales din zona Dunarii si din Valea Timocului”.

Cap 3 cuprinde analiza trecerii de la tarism la comunism in Rusia si descrierea modus operandi al Cominternului in perioada interbelica in zona de interes a Rusiei, Romania fiind, evident, inclusa. Partea a III-a a cartii este sugestiv intitulat ”Stalin se foloseste de problema transilvana”, iar cap. 4 se ocupa de reprimarea identitatii romanesti in Basarabia, purificarea etnica in Transilvania, iar cap. 5 si 6 sunt dedicate in intregime  problemelor transilvanene (pp. 141 – 166  si pp. 167 – 188).  Partea a IV-a este intitulata ”Iesirea de sub tutela Moscovei in perioada Hrusciov” (pp. 189 – 255).  Punctul de vedere al omului politic Hrusciov fata de realitatea politica romaneasca este redat de urmatoarea  afirmatie a conducatorului imperiului sovietic, Hrusciov, in anul 1960: ”In Romania, chiar si printre oficialii Partidului Comunist, se dezvolta o atitudine nesanatoasa, nationalista si antisovietica, care trebuie taiata de la radacina…. Mamaligarii nu sunt o natiune, ci o curva”. (LW face precizarea, intr-o nota de subsol, ca denumirea peiorativa de ”mamaligari” era data de rusi romanilor din Moldova si Ucraina, incepand cu sec. al XIX-lea, vezi p. 189). Partea a V-a face arc peste timp intre primavara de la Bucuresti (1964) si primavara de la Praga (1968). Contraatacul sovietic la independenta afisata de Romania, plus sprijinirea de catre Romania a afirmarii Cehoslovaciei independente a constat in lansarea ideii ca ”mitul” independentei Romaniei a fost creat chiar de sovietici pentru a penetra, in favoarea URSS, secretele Occidentului. Aceasta tactica de subminare a independentei de stat a Romaniei dusa de KGB si  de catre alte servicii sovietice de contrainformatii, si la care s-au raliat si celelalte servicii din tarile obediente Moscovei – oficial, mai putin cele din Romania, desi tradari au existat permanent: cazul Pacepa este graitor – a avut destul succes, astfel incat aud si astazi ironii si critici la ”presupusa” lupta de independenta dusa de Romania ceausista fata de Moscova. La aceasta legendare se aduga promovarea ”mitului de mediator” al lui Kadar, (tocmai pentru punerea in umbra a rolului real de mediator al lui Ceausescu) obtinand prin aceasta abila lovitura nu doar subminarea regimului Ceausescu, ci si tensionarea relatiilor cu Ungaria, tensionare ce a fost utilizata din plin ca detonator al miscarilor din decembrie 1989 (Laszlo Tokes). Partea a VI-a a cartii este intitulata ”1968: ”turisti”, prieteni si dezamagiri” parte in care se probeaza ca fiind un modus operandi tipic sovietic trimiterea de ”turisti” sovietici in locurile unde urma sa aiba loc o rezolvare armata a unor tensiuni, ”turistii” fiind, in fapt, angajati ai serviciilor sovietice militare sau de contrainformatii. Rostul acestui capitol este acela de a proba inca o data ca Uniunea Sovietica, chiar in varianta sa reformista a lui Gorbaciov, a aplicat in decembrie 1989 exact aceeasi tactica ca si cea aplicata cehoslovacilor in august 1968. De asemenea, si in 1968 si in 1989 URSS era pregatita sa invadeze militar Romania, inclusiv sa ”reorganizeze” viata politica a romanilor dupa modelul propus/ impus de ”eliberatori”. Partea a VII-a a cartii este intitulata ”Dupa invazie – tirul pe Romania”, titlu care sugereaza si continutul capitolelor care sunt subsumate acestei parti: presiunea uriasa a Moscovei asupra Bucurestiului. Capitolul VIII vorbeste documentat despre ”Angajarea in razboiul clandestin” respectiv evolutia relatiilor romano-sovietice in perioada post-Praga. Citirea cu atentie a acestor capitole explica in buna masura – celor care au trait in acele timpuri – modul in care se resimtea in interiorul Romaniei ofensiva Moscovei de supunere neconditionata a Bucurestiului, fapt reusit pe deplin in decembrie 1989. Esentializand, acesta ofensiva este excelent sintetizata intr-un subtitlu din cap 24: ”Asalturile interne asupra resurselor, asalturile externe asupra perceptiilor occidentale” (p. 591). Ultima parte a cartii (cea de a IX-a)  este intitulat ”Dusmanul din <Casa Comuna>”, acest dusman fiind, desigur, Romania, iar ”Casa Comuna” fiind comunitatea statelor comuniste aservite Moscovei. Nu este lipsit de interes sa amintesc aici aparitia, incepand cu decembrie 1989, se pare la Galati sau la Iasi, a publicatiei ”Casa Comuna” condusa de prof univ dr C.Ghe Marinescu, fostul sef al colectivului de Stiinte Sociale de la Institutul de Medicina si Farmacie din Iasi (actualmente, UMF Gr T Popa), persoana care a afirmat, prin anii 90, ca folosirea denumirii de ”Casa Comuna” pentru o publicatie ce se dorea ”foarte romaneasca” a fost o eroare a sa. Chiar daca prof Marinescu a fost sau nu a fost ofiter al Securitatii pana in 1989 – asa cum se clama de catre studenti (?!) in ianuarie 1990 -, este dificil sa ma pronunt in privinta faptului daca i s-a ordonat/ sugerat aceasta denumire sau a fost o initiativa personala. Am amintit aici acest episod, ca o continuare a unei idei anterioare referitoare la dificultatea si riscurile la care se supune orice agent de informatii, respectiv riscul de a deveni tradator al intereselor tarii fara sa realizeze imediat acest lucru (vezi eroarea autoasumata de prof Marinescu). Cred ca acest lucru se intampla deopotriva in dictatura si in democratie. Asadar, ultima parte a cartii este dedicata analizelor relatiilor externe ale Romaniei pana in anul 1978. Ultimul capitol al cartii (cap 28) este dedicat, simbolic, ”Parteneriatului strategic SUA – Romania 1974 – 1978”. Probabil ca un al doilea volum al acestei carti ar putea sa analizeze ultimul deceniu al rezistentei Romaniei in fata presiunilor Moscovei, rezistenta ce ar fi fost absolut imposibila fara deschiderea Romaniei catre SUA, China si Europa Occidentala. Intarzierea aparitiei acestui volum nu poate fi motivata, cred, decat de faptul ca majoritatea personajelor implicate in derularea evenimentelor din Romania in ultimul deceniu al dictaturii lui Nicolae Ceausescu se afla nu numai in viata, ci si in plina activitate de conducere a destinelor Romaniei contemporane. Imi amintesc de o vizita, in Lituania, la Vilnius, inainte de anul 2000, la un muzeu al KGB ului din acea tara (de la infiintarea acestui serviciu si pana la fatidicul an 1991). Muzeul era amenajat chiar in sediul KGB ului din Vilnius, iar documentele erau cat se poate de convingatoare si emotionante. Ghidul muzeului a prezentat cu lux de amanunte modul cum erau arestati, torturati, impuscati si disparuti (in apele unui rau care trecea prin apropiere) a oricaror persoane cu activitate ”neconforma” (eufemistic vorbind). L-am intrebat, naiv, daca se mai stie ceva despre tortionarii care au facut posibile aceste crime. ”Cum sa nu se stie?! Toti sunt parlamentari, la Vilnius sau la Moscova!”. Cu acest raspuns in minte, inclin sa inteleg ca publicarea unui al doilea volum care sa trateze pregatirea revolutiilor (catifelate sau sangeroase) din 1989, va mai avea de asteptat, poate chiar mai mult de un deceniu. Oricum, modul de abordare din acest volum ne sugereaza foarte mult despre continutul volumului urmator.

Marturisesc ca m-as fi asteptat, lecturand cartea lui LW, sa aflu mai multe aprecieri/ comentarii dincolo de simpla factologie, evident interesanta. Sunt de interes, presupun ca nu doar pentru mine, conceptiile strategice globale ale vremii. Fara descrierea acestui context global, multe fapte  (aparent) marunte pot aparea ca total nesemnificative. I-as sugera lui LW sa dedice un capitol din urmatorul volum teoriilor care au invaluit actiunile politice, diplomatice si militare. Spre ex. teoria convergentei sistemelor a lui W.W. Rostow ar putea explica mult mai bine aparitia lui Gorbaciov, dar indeosebi misiunea acestuia in contextul mondial al anilor 80. Au fost revolutiile din 1989 un exercitiu de aplicare a acestor teorii? S-a renuntat la teoria convergentei pe plan global? Aplica China in interiorul tarii aceasta teorie tocmai pentru a nu se expune riscurilor la care s-a expus Gorbaciov? Acestea nu sunt doar simple intrebari, ci posibile teme de analiza si de utilizare a acestor analize la mai buna intelegere a evolutiilor contemporane. Ideologiile nu au disparut, ci doar unele forme ale acestora s-au atenuat pe alocuri.

Personal, am avansat ideea ca destramarea comunismului cu uriasele piete flamande/ flaminde si rapid absorbante de produse cu calitati doar ceva mai sus fata de ceea ce produceau fostele industrii comuniste, a fost un mijloc bine ales si a carui finalitate era evitarea unei crize uriase de supraproductie. Eterna problema a lipsei pietelor a generat doua conflagratii mondiale si caderea unui sistem (comunist dictatorial) ce risca sa devina mondial si periculos pentru democratiile occidentale. Marx si Lenin au oferit – ca solutie la aceasta imposibilitate de crestere a capacitatii de absorbtie a pietelor – trecerea la economia planificata. Occidentul a gasit, ca paliativ la o iminenta rabufnire a crizei pietelor, in anii 80, destramarea sistemului planificat si expansiunea spre rasarit (Drang nach Osten, varianta americana). In 2008 a rabufnit criza bulelor speculative, cu implicatii majore asupra structurilor economice, somajului, inflatiei, puterii de cumparare si sigurantei zilei de maine. Finalul crizei nu se intrevede la orizont; cel mult, se constata lesne a crestere a tensiunii pe plan mondial, investitii sporite pentru inarmare si iminenta unor conflicte regionale si globale. Am facut aceasta digresiune in dimensiunea economica a conflictelor internationale pentru a sublinia ca lupta pentru teritorii, pentru aserviri si dominari este unica ratiune de a fi a serviciilor secrete (de stat, particulare, ale unor organizatii economice, religioase etc.). Cele descrise in cartea lui LW demonstreaza constant, desi in subtext, aceasta motivatie si impletire pana la indistinctie dintre domenii doar aparent distincte: politic, economic, etic, juridic, militar etc.

Idei si fapte prezentate in carte si pe care eu le-am perceput ca fiind semnificative si demne de comunicat si celor care nu au acces la continutul cartii (din motive financiare sau temporale)

Cu siguranta, daca inceputul cartii lui LW nu ar fi fost dedicat evenimentelor din 1989, cititorul nu ar fi avut motivatia necesara sa parcurga peste 700 pagini de carte, format mare, pentru a citi o istorie a relatiilor romano-ruse si apoi romano-sovietice, foarte bine documentate, dar poate tocmai de aceea nu suficient de apetisante pentru un public mai larg. Asadar, si sub raport comercial, dar si sub raportul tacticii editoriale de a comunica cititorilor niste adevaruri socante, altfel usor de renuntat la ele in momentul actual cand grijile cotidiene ale romanilor sunt preponderent materiale. Desi extrem de scurt (pp. 32 – 57) acest prim capitol cu rost de captatio benevolente contine informatii care doar ele insele ar putea lamuri o parte a ”misterelor” asa numitei (inclusiv de LW) ”revolutii romane”. Intentia Moscovei de a acorda ”o asistenta masiva satului vecin si prieten” (cuvantul ”asistenta” este luat intre ghilimele, ca si cuvintele ”vecin” si ”prieten”, ceea ce sugereaza din start ideea ca era vorba despre aceeasi ”eliberatori” din 1944, cu aceleasi intentii fratesti si prietenesti) deschide clar ochii celor care nu vor nici astazi sa vada in pornirea si continuarea evenimentelor din 1989 mana lunga si neprietenoasa a Moscovei. Mai mult decat simplele declaratii oficiale, in ideea ca fortele loiale lui Ceausescu ar fi opus rezistenta, calea armata a eliberarii era una deja foarte pregatita si foarte probabila. Viitorii raniti din Romania urmau sa primeasca ajutor intr-un spital cu 6000 de de paturi la fratii moldoveni, peste Prut, adica pe teritoriul de atunci al URSS. La acestea se adauga 60 de echipe mobile de chirurgi si personal medical, acestea aflandu-se deja pe teritoriul Romaniei (cu acordul cui??). Budapesta era pe faza si astepta ca evenimentele sa ia o turnura favorabila Ungariei. Acestea masuri si foarte multe altele luate impotriva Romaniei l-au determinat pe LW sa afirme ca actiunile de dezinformare ale serviciilor sovietice erau ”una dintre cele mai surprinzatoare descoperiri din arhivele Blocului Sovietic din timpul Razboiului Rece” (p. 32). Din pacate, fraza care constituie esenta acestei descoperiri este gresit formulata, astfel incat efectul scontat este mult diminuat. Iata fraza cu pricina: ”In perioada revolutiei, Romania a fost tinta operatiunilor de dezinformare timp de mai bine de doua decenii” (p.32). Posibil sa se fi schimbat un cuvant: (probabil ”incepute” in loc de ”timp”). Altfel, propozitia nu are sens. Continuarea este insa clarificatoare: ”inca de la sfarsitul anilor 50 Kremlinul a inceput sa trateze Romania ca pe un teritoriu ostil” (p. 32). (Si aici, formularea este ambigua: de regula, teritoriile nu pot fi ostile sau prietenoase; in schimb, organizarile politice DA). In 1962, Hrusciov restrictiona cooperarea serviciilor de spionaj romane cu cele ale celor 6 tari socialiste europene din Pactul de la Varsovia, fapt continuat imediat, in 1963 de ”cateva tentative de asasinat impotriva conducatorului roman Gheorge Gheorghiu-Dej” (p. 33).

In acest punct fac o ”digresiune” pe seama destinului nefast al conducatorilor Romaniei, in raport cu marele stat de la rasarit. Dupa executia maresalului Ion Antonescu in anul 1946, la ordin sovietic, urmatorul conducator roman (Gheorghiu Dej) se pare ca a avut aceeasi soarta nefasta, tot din ordin sovietic, iar cel de-al treilea conducator roman (Nicolae Ceausescu) a fost executat in mod mai mult decat cert, tot la ordin sovietic. Speculand, in continuare, se poate spune ca primul sef de stat roman de dupa al doilea razboi mondial neexecutat de sovietici este Ion Iliescu. Emil Constantinescu, cel care preluase conducerea Romaniei de la Ion Iliescu, s-a declarat infrant/ ”executat” de sistemul bolsevic dominant, de origine sovietica, si s-a retras, posibil sub amenintari, locul sau fiind luat din nou de Ion Iliescu, omul sovieticilor/ rusilor.  Traian Basescu a fost suspendat tot de o camarila iliesciana, fiind insa reconfirmat popor, dar cu scaderi rapide de popularitate dupa aceasta. Acum, Traian Basescu este pe cale, in aceste zile fierbinti de iulie 2012, sa repete gestul lui Emil Constantinescu, sub presiunile crescande ale tripletei bolsevice Ion Iliescu (presedinte onorific PSD) – Adrian Nastase (fost presedinte PSD, fost prezidentiabil, infrant de T. Basescu, condamnat la doi ani de inchisoare si autorul unui simulacru de sinucidere pentru a se sustrage executarii pedepsei) – Victor Ponta (liderul actual al PSD, copresedinte al USL, premierul Romaniei, plagiator dovedit cu o teza de doctorat condusa de Adrian Nastase). Aceasta punctare in timp a soartei conducerii Romaniei in ultimele sapte decenii sugereaza, daca mai era nevoie, faptul ca mersul politicii romanesti este influentat in mod fatal, masiv si mereu, de Moscova. Prin prisma acestei concluzii sintetice, apare nu numai ca justificata, ci si oarecum disperata, lansarea pe scena politicii romanesti, in calitate de premier, a unui sef in functiune al serviciului de informatii externe (SIE), Mihai Razvan Ungureanu, nu doar un cunoscator direct al jocurilor Moscovei in context european si mondial, ci si, probabil, unul care nu a fost prins in clenciurile serviciilor rusesti, asa cum s-a intamplat cu multe personalitati ale vietii politicii romanesti postdecembriste. Presiunile pentru debarcarea lui Ungureanu au fost mai mari decat cele pentru debarcarea fostului premier Boc. In mod cert, la inceput de iulie 2012, serviciile romanesti si europene lucreaza febril. Dincolo de partide, oameni, scaune, interese personale, mize financiare uriase si fuga de justitie, se joaca pozitionarea euro-atlantica a Romaniei. Din pacate, la nivelul electoratului deciziile se iau pe baza de simpatii generate de idealuri masculine sau feminine, de promisiuni desarte sau de clamarea interesului general si nu pe baza de asemenea pozitionari geostrategice. Cei care vor citi cu multa atentie cartea lui Larry Watts pot decela multe situatii actuale similare cu cele din istoria recenta a Romaniei. Din pacate, ca o concluzie a acestei scurte perioade de democratie din istoria Romaniei (o buna parte din aceasta fiind una foarte ”originala”, iliesciana, numita si democratura sau capitalism de cumetrie) se observa ca influenta rasariteana este mai puternica decat cea occidentala, iar sperantele romanilor in americani s-au tocit si sub propaganda politica directa a fortelor stangii roamnesti actuale de a juca jocul facut de Ceausescu si anume: Romania fiind in Tratatul de la Varsovia (deci aliata Rusiei sovietice) Ceausescu cocheta cu NATO, acum, Romania fiind in NATO, cocheteaza cu Rusia si acolitii ei. Cred ca lipsa de interes (sau manifestarea unui interes formal din partea SUA fata de Romania) va putea duce, in viitor la redesenari geopolitice, poate nu chiar dintre cele imaginate de Ioan Talpes. Astazi, 4 iulie 2012, cand scriu aceste randuri, este ziua nationala a SUA, moment in care ar fi motive mai serioase sa-l felicit pe Larry Watts pentru dezvaluirile facute, decat sa felicit guvernul SUA pentru modul in care sprijina democratia in Romania. Sa fie oare venirea socialistilor la putere in Franta, concomitent cu prezenta social democratului Obama la carma SUA doi factori conjuncturali de care a profitat masiv partida rusa? Oricum, piesa este cam aceeasi. Doar personajele s-au mai schimbat. Daca in citatul de mai jos vom schimba Ceausescu cu Basescu si Brejnev cu Putin putem conchide ca in ultima jumatate de secol nimic semnificativ nu s-a schimbat in relatiile ruso-romane: ”Ceausescu a mers prea departe. Conduce lupta impotriva noastra si constituie principalul obstacol in calea liniei noastre… Noi am avut rabdare in privinta comportamentului Romaniei. Trebuie sa incercam sa exercitam influenta asupra evolutiilor din interiorul tarii” – Leonid Brejnev, august 1971 (citat de Larry Watts la pagina 529). Revolutia romana – editia II-a – pare sa se repete… Forma poate diferi usor (fara sange!) si continutul pare a avea o alta coloratura. De la bolsevismul prosovietic al lui Iliescu din 1989 s-a ajuns la nazismul prorus al lui Ponta, Antonescu si Constantin . Sunt dator cu o justificare a utilizarii conceptului de nazism  cu referire la USL. Imbinarea dintre Nationalismul liberal al lui Antonescu si Socialismul bolsevic/ mensevic al lui Ponta creeaza sintagma National Socialism, prescurtat Nazism, concept folosit insistent de actuala coalitie cu trimitere la Traian Basescu cu ceva timp inainte de alegerile locale. Vorba aia: cine spune, ala e…! In fine, tot simptomatic si semnificativ este concluzia dialogului dintre Ponta si Blaga de dinaintea destituirii (nelegale!) a acestuia din fruntea Senatului: fiecare dintre noi are un alt stapan…

Istoria izolarii Romaniei in cadrul Pactului de la Varsovia culmineaza cu ”eliminarea cu totul a Romaniei din strategia de razboi a Pactului de la Varsovia” la mijlocul anului 1965, adica imediat dupa venirea la putere a lui Ceausescu. De aici si pana la eliminarea fizica a acestuia au mai trecut 25 de ani, ani de presiuni si ingerinte de tip imperial, suportate cu stoicism de un popor saracit, dezinformat si care nu avea cum sa simpatizeze cu agresorii istorici ai statului roman. Politica rusa si sovietica a tintit mereu la varful conducerii Romaniei, unul dintre obiectivele  si totodata metodele KGB fiind ”izolarea Romaniei pe plan international si … divizarea conducerii interne” (p. 34). Incepand cu 1971, precizeaza LW, Brejnev si alti conducatori ai Pactului au considerat ca este necesar ”sa fie identificate acum acele persoane din Romania pe care ne vom putea baza in viitor”. Probabil nu mai este nevoie de subliniat ca aceste persoane au preluat conducerea Romaniei in decembrie 1989. Incepand cu 1967, URSS avea doua ”probleme” mari de rezolvat: China si Romania. Nu intamplator, apropierea romano-chineza s-a realizat atat de rapid si de intens.

Contraatacul sovietic a constat in ironizarea si minimalizarea disidentei romanesti fata de Moscova si supralicitarea unor presupuse sau fabricate ”disidente” ungare sau polone. De aici si mereu dezbatuta tema a rolului ”calului troian” jucat de Romania in favoarea Moscovei si in defavoarea Occidentului, in timp ce in realitate, ne asigura LW, lucrurile stateau exact pe dos. Aici, ca peste tot in cazul activitatii serviciilor secrete, care isi construiesc adesea legende false pentru acoperirea directiilor reale de actiune, este dificil de separat actiunile ”fumigene”, de acoperire, si actiunile reale desfasurate in spatele cortinei de fum… In acest context, merita citite cu atentie doua pasaje ale acestui prim capitol introductiv. Astfel, la p. 44 se scrie: ”Descoperirea unei operatiuni coordonate a Pactului impotriva Romaniei, membra a Tratatului, ar fi relevat o mult mai mare importanta acordata tarii decat cea pe care campania de dezinformare publica a Moscovei dorea sa o recunoasca si ar fi indicat adevaratul grad de ostilitate dintre Romania si Pact, aspecte care pana atunci erau atat de bine ascunse. O astfel de dezvaluire ar fi naruit legenda ”calului troian” si a ”dependentei ascunse”, probabil ar fi impins si mai mult Romania spre tabara occidentala…”. Trecand peste derutanta folosire alternativa a denumirilor de Pact si Tratat, cu sanse mari de a crea confuzii in mintea cititorilor, aflam, la p. 46, ca Romania insasi dorea ca adevarata dimensiune a miscarii de independenta a Romaniei sa fie ascunsa cat mai mult. LW citeaza el insusi din documentele (secrete!) ale Romaniei anului 1964: ”…cu cat se va face mai putina publicitate independentei Romaniei cu atat mai bine. … Pentru moment, Romania ar dori sa fie plasata in ochii opiniei publice dupa Iugoslavia si Polonia, printre tarile est-europene. Aspiratiile noastre de independenta ar putea fi mult mai bine atinse nu prin publicitate insistenta si zgomotoasa, ci prin dezvoltarea constructiva si in liniste a relatiilor Romaniei cu Statele Unite si cu Occidentul”. Asadar, avem, pe de o parte, legenda rolului de cal troian jucat de Romania contra occidentului si, pe de alta parte, dorinta reala a Romaniei de a fi perceputa astfel de catre serviciile sovietice, inamice. Aceasta aparenta contradictie este foarte bine relevata de constatarea, intr-un film, a unui spion care se simtea urmarit: ”Acesti gunoieri seamana prea mult a gunoieri pentru a fi chiar gunoieri… Deci, cred ca sunt urmaritorii mei!”. Concomitent, rusificarea populatiei romanesti din Moldova si Ucraina viza contopirea acestora cu statul rus, urmand ca Romania sa fie si ea eliminata din calea apropierii fizice si comunicationale a Rusiei de ”Balcanii puternic rusofili” (p. 39). Calitatea Romaniei de stat inamic s-a intensificat dupa venirea lui Gorbaciov la putere. Toate acestea ridica o justificata intrebare: dupa trecerea a 70 de ani de opresiune sovietica si rusa asupra intereselor Romaniei este la fel de actuala si penetranta imaginea odiosului dictator Ceausescu, nimicitorul romanilor, in timp ce americanul LW si cartea sa demonstraza contrariul: dincolo de ideologii si represiuni staliniste interne, Ceausescu a pastrat Romania in afara rusificarii si aservirii tarii intereselor Moscovei. Evident, costurile nu sunt deloc invocate aici. Viitorul indeosebi, va decanta aceste doua imagini si o va pastra pe cea mai utila ca exemplu de urmat in probleme existentiale majore ale Romaniei. In fond, si Stefan cel Mare s-a aliat, prin una dintre sotiile sale, cu Curtea imperiala rusa, pentru a-si asigura spatele in lupta sa cu turcii, desi, inainte de a muri a lasat cu limba de moarte vointa sa in privinta atarnarii sau neatarnarii Moldovei fata de unul sau altul dintre cele doua imperii, tarist si otoman: ”mai bine turcilor, decat rusilor!”. De asemenea, informatiile despre nivelul de trai al taranilor de pe vremea lui Stefan cel Mare sunt absolut irelevante in raport cu meritele sale de luptator pentru independenta. LW constata el insusi aceste contradictii dintre politica ”la vedere” si politica ”de transee” dusa de Ceausescu si conchide: ”Combinatia dintre secretul autoimpus si masurile active externe, alaturi de irationalitatea crescanda a regimului intern au condus la obscurizarea comportamentului Romaniei si a facut plauzibile chiar si cele mai extravagante acuzatii” (p. 47). In pastrarea acestei imagini de dictator odios si lipsit de iubire fata de poporul sau, un rol important l-au jucat serviciile de informatii sovietice care, dupa 1990, au avut acces oficial la arhivele tarilor foste socialiste aliate, distrugand dosare si selectand informatiile dupa propriile interese. Agentii dubli sovietici (Brucan, Militaru, Caraman) au perorat activ pe tema Ceausescu – dusmanul romanilor, construindu-si, sustine LW, piedestaluri de patrioti, disidenti, aparatori ai cauzei romanilor etc. Este demna de retinut nota de subsol 2 de la p. 48, care, corelata cu nota de subsol 1 de la pagina 49 vorbesc mai mult decat intregul capitol 1:

”Brucan a recunoscut ca a complotat cu autoritatile sovietice in anii 1970-1980 (in: Silviu Brucan, Generatia irosita, Bucuresti, Universal & Calistrat Hohas, 1992, p. 188). Brucan si prim ministrul Petre Roman au luptat cu tenacitate pentru numirea lui Caraman, care a ramas subordonat prim-ministrului din ian. 1990 pana la adoptarea  Legii securitatii nationale, in iulie 1991. Dupa demiterea sa, in aprilie 1992, Caraman a devenit consilierul pe probleme de securitate al lui Roman. (in: Armaghedonul spionilor: Reteaua Caraman, Ziua din 7 februarie 2005). Efectul numirii lui Brucan a fost enorm. Militaru a reactivat 30 de ofiteri in retragere, majoritatea instruiti in URSS si a transferat altii astfel incat, din ianuarie 1990, agentii GRU demascati in anii 70 au fost numiti ministru de interne, seful informatiilor militare, seful statului major general. Caraman a reactivat fosti adjuncti la Securitate, dintre cei mai notabili fiind Constantin Silinescu care a incercat sa blocheze negocierile pentru integrarea in NATO in 1996-1997, si Ristea Priboi, partener al teroristului condamnat Omar Haysam. Silinescu si Priboi au devenit consilierii prim-ministrului Adrian Nastase. Vezi ”Un grup, cu o clara dependenta estica, a incercat impiedicarea integrarii Romaniei in NATO!”, interviu cu senatorul Ioan Talpes, fost coordonator al Comunitatii romane de informatii, in: Independent, 18 ianuarie 2008, pp. 6-7, www.independent.ro ; O.C. Hogea, ”Generalul Silinescu, fost spion, consilier special al prim ministrului”, in: Evenimentul Zilei, 19 ianuarie 2001; L.P., ”Nastase: L-am aparat si il mai apar pe Priboi, in: Evenimentul Zilei, 20 noiembrie 2002”.   (p. 48)

Si nota de la p. 49:

”… Brucan a fost ”nashul” Grupului pentru Dialog Social (GDS), organizatia pentru drepturi civile care a operat ca un paznic ce a determinat cine erau interlocutorii cuveniti pentru Vest si cine nu. Din februarie 1990 comunitatea de informatii americana considera deja acest grup ca o autoritate legitima (”caine de paza”) in democratizarea Romaniei. …Cativa dintre membrii fondatori ai GDS au fost demascati drept colaboratori ai Securitatii si ai spionajului sovietic, iar alti cativa au fost complici la acoperirea legaturilor cu securitatea ai colegilor din GDS. Vezi Deleanu (1995), pp. 279-280; www.civicmedia.ro. Pentru o descriere a rezultatelor dezamagitoare inregistrate de ”US aid” cu GDS, vezi Thomson Carothers, Assessing Democracy Assistance: The Case o Romania, Washington, Carnegie Endowment, 1996. GDS – ul si membrii sai au ramas principalii beneficiari ai sprijinului societatii civile occidentale”. (p. 49)

Am copiat aproape complet cele doua note de subsol pentru ca ele contureaza mai bine si ne ajuta sa intelegem actuala (2012) si viitoarea politica externa a Romaniei – prin noul guvern USL condus de Victor Ponta – de apropiere de Rusia si de indepartare de Occident. In treacat fie spus, am incercat – data fiind concentratia intelectuala de exceptie pe care o afisa GDS ul – sa-mi prezint Metodologia Scop Mijloc in fata membrilor acesteia pentru a avea un feed back direct si dur de la oameni cu orizont larg. Am mers, pentru aceasta, inainte de anul 2000, la sediul GDS, am solicitat o intrevedere cu cineva din conducere, a iesit dna Sandra Pralong dintr-o sedinta, m-a ascultat, m-a privit cu suspiciune intrebandu-ma de ce am ales GDS ul pentru acest ”test”, apoi, in final mi-a retinut cartea de vizita si a spus ca-mi va comunica decizia lor. O astept si astazi…

Deloc intamplator, ci, dimpotriva, ca o continuare fireasca a masivei infiltrari sovietice in structurile politice ale Romaniei, tara noastra a avut, din nou, soarta unei tari cucerite si in care se decid, si dupa 1990, prin gura acolitilor locali/ nationali, directii de actiune, orientari politice externe si atitudini fata de ”marele prieten de la Rasarit”. Sub acest aspect, este mai mult decat graitor titlul unui subcapitol: ”Negocierea revolutiei, asigurarea continuitatii”. Evident, negocierile (si continuitatile) au avut loc cu si in tarile vasale, unde nu s-a varsat deloc sange, in timp ce in Romania s-a mers pe varianta caii armate, a uciderilor in masa, ca un mijloc adecvat de decimare a structurilor de rezistenta fata de Moscova. Observatia lui LW este convingatoare: ”Ca o ironie, cu toate ca fusese singura tara care isi dizolvase aparatul de spionaj, desfiintand directii intregi si concediind peste 60% din personal, in timp ce celelalte tari si-au asigurat o remarcabila stabilitate a cadrelor si aranjamentelor institutionale, numai despre Romania s-a spus ca taragana reforma serviciilor” (pp. 49-50).  Pledoaria facuta de LW pentru continuitate, mod in care au facut tranzitia Polonia, Bulgaria, Ungaria este, cred, usor ciudata pentru cititorul roman. Si argumentul pare unul straniu: chipurile, serviciile occidentale au putut vedea la lucru mai bine si la vedere pe ofiterii din tarile satelite scoliti la Moscova, cunoscandu-le astfel stilul si metodele. Un asemenea argument poate fi sustinut de dl Talpes, dar imi vine greu sa cred ca LW ar fi (fost) in favoarea mentinerii vechiului personal, si in defavoarea insertiei de noi generatii, cu o mentalitate democratica si cu finalitati noi.

O pozitie, din nou, curioasa este aceea referitoare la semnarea noului Tratat cu Rusia, semnare care il are drept ”erou” pe presedintele Ion Iliescu, nume ignorat de LW, ca si cum acesta nu ar fi avut lipsa de inspiratie sa semneze, in 1991, un Tratat cu URSS ul, cu cateva luni inainte de prabusirea statului sovietic. Acest ”amanunt” ar putea explica reticenta ulterioara a Rusiei de a semna imediat un Tratat romano-rus, cu acelasi presedinte roman care a semnat cu putin timp in urma un Tratat cu statul sovietic aflat in disolutie (vezi amanunte la adresa http://www.ziare.com/international/stiri-externe/rusia-si-romania-se-indreapta-catre-o-casatorie-din-interes-683456). Se pare ca ”mana” dlui Talpes a pus aici ”piciorul” in prag si l-a absolvit pe fostul sau sef de o critica binemeritata. Iata formularea lui LW: ”Emblematica pentru strategia Rusiei a fost conditionarea tratatului bilateral cu Bucurestiul de includerea unei clauze care sa excluda aderarea la alianta nord-atlantica – conditie asupra careia nu a insistat (mult timp) in tratatele sale cu Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia” (pp. 56 – 56). Ceva este exagerat aici. LW scrie ca Rusia nu a insistat mult timp asupra clauzei anti NATO cu Cehoslovacia. Daca ne reamintim ca Federatia Rusa a aparut abia in decembrie 1991, iar Cehoslovacia se destrama la mijlocul anului 1992, inseamna ca acest ”mult timp” a durat cca sase luni…. Dar impreciziile continua: ”Drept rezultat, Romania a fost singurul stat fost membru al Tratatului de la Varsovia cu care Rusia a refuzat sa incheie un astfel de tratat de-a lungul anilor 1990” (p. 57).  Dar, reamintesc, Rusia nu a existat de-a lungul anilor 1990, ci doar … opt ani ai acestui ultim deceniu al secolului XX. Si pentru ca imprecizia sa fie pe deplin la ea acasa, LW scrie despre incheierea unui tratat intre Rusia si Cehoslovacia. Poate intre Rusia si Cehia, dar in acele 6 luni in care au coexistat Rusia si Cehoslovacia nu s-a semnat un asemenea tratat.

La pagina 61 sunt amintite cele trei principate romanesti, printre care si ”…Muntenia (Valahia)” (desi pe harti este scrisa doar denumirea de Valahia). Ridic din nou aceeasi intrebare: denumirea de Tara Romaneasaca nu a fost cunoscuta de strainatate cu aceasta denominatie? Sau este doar o autodenumire in scopul argumentarii esentei etnice comune a populatiei din cele trei principate (romanesti). Lipsa informatiilor relevante si pertinente pe aceasta tema nu favorizeaza deloc istoria ca disciplina teoretica.

LW insista convingator asupra motivatiei care sta in spatele atitudinii antiromanesti a politicilor si strategiilor Moscovei de-a lungul istoriei. In opinia sa (si citez pe larg, mai jos):

”romanii reprezentau singurul obstacol non-slav in ”arcul slavic”, care se intindea initial din Rusia, prin Dobrogea, spre Bulgaria, Macedonia, Serbia, Bosnia, Croatia si Slovenia. Dupa cum nota un observator, Romania latina – mereu orientata spre Vest – ”nu incapea” in planul panslav al Rusiei si nu exista ”nici o legatura si niciu un fel de simpatie intre cele doua tari”. (ultimele ghilimele se refera la trimiterea facuta de LW la cartea din 1991 semnata de C.R.M.F. Cruttwell, A history of the Great War 1914 – 1918, Academy Chicago, p. 292). Insa, pentru bolsevici, una dintre cele mai puternice si stabile surse de animozitate fata de romani si-a avut izvorul in sovinismul justificat ideologic nascut in revolutiile din 1948. Conform lui Karl Marx si Friederich Engels, intre est-europeni numai polonezii si maghiarii erau ”purtatorii standard ai progresului” si, mai important, popoare ”revolutionare” care ”joaca un rol activ in istorie”.

Acesta este citatul din cartea lui LW. Ar fi meritat citate chiar mai multe pagini, dar cei interesati o vor face, cu siguranta. Concluzia este simpla: pozitia geopolitica a Romaniei este una care obliga la atitudini prudente, reticente chiar fata de vecinii cu potential ofensiv si chiar agresiv, dincolo de faptul ca aceasta pozitie geopolitica poate fi atentuata sau amplificata de jocul aliantelor, al criteriilor de apropiere fata de centrele de putere mereu schimbatoare, fie contextual (inediat), fie intr-o dinamica presupusa si prognozata a avea loc (in viitor).

Nu este lipsita de interes baza ideologico-politica a neagrearii Romaniei de catre asa numitele forte revolutionare/ progresiste/  marxist-leniste si staliniste, stangiste/ bolsevice. Dupa caracterizarile negative facute de Marx si Engels la adresa romanilor ca popor, a venit apoi randul lui Lenin si Stalin de a pretexta lipsa de apetit pentru schimbare revolutionara a romanilor (vezi paginile 87 – 89). De la acest dispret generalizat la adresa unui popor si pana la politicile sovietice de deznationalizare si/ sau de subordonare a romanilor nu a mai fost decat un pas, o continuitate al carui final nu se intrevede inca… Mentinerea tensiunilor la zonele de granita constituie deja un modus operandi de tip imperial, cu o continuitate evidenta chiar pana la ora scrierii acestor randuri. Problema basarabeana, intretinuta mai abil (cred eu) de catre Moscova in raport cu balbaiala si inabilitatea (voita?) damboviteana, si problema transilvana, gestionata mult mai eficient, fiind o problema strict interna (iar Budapesta, nu este, totusi, Moscova), sunt la fel de actuale azi ca si la inceputul secolului trecut. (LW: ”Conducerea PCR a oscilat intre aripa transilvaneana Ungaria Mare si factiunea anexionista bulgaro-basarabeana” p. 116). In incheierea capitolului 4 LW conchide: ”Sovinismul antiromanesc incurajat de monarhia duala a fost exacerbata de propaganda revizionista, efortul educational intreprins de regimul Horthy in perioada interbelica creand un mediu permisiv pentru abuzurile antiromanesti. In mod similar, sovinismul rusesc a fost mentinut de autoritatile sovietice, inca furioase ca Romania se situa pe pozitia sa le combata si sa le ameninte. Alaturi de interesul comun ruso-maghiar in reanexarea teritoriilor romanesti si in modificarea componentei etnice prin realocarea populatiei, asimilare fortata si executii in masa, sovinismul antiromanesc pare sa fi fost un element de unitate si nu de controverse ideologice intre cele doua state” (p. 140).

Cele doua zone tensionate au inca un element comun, pe care doar il semnalez, lasand specialistii in geopolitica, lingvistica si etnologie sa se pronunte in mod argumentat. M-am intrebat (si am intrebat) de ce se folosesc, pentru etnicii maghiari/ (unguri?) doua glotonime pentru una si aceeasi limba: ungara si maghiara. Mai adug doar ca antiunionistii de la Chisinau isi aleg(eau) ”argumentele” prin exemple preluate indeosebi din zona relatiilor si realitatilor romano-maghiare.

Ideologia internationalista bolsevica venea ca o manusa idealurilor imperiale ruse, munca ideologica fiind o buna motivare (si acoperire) a activitatii de spionaj: ”Toti cominternistii trimisi peste hotare erau agenti sovietici. Nu existau granite fixe intre munca de partid si cea de spionaj sau intre diversele servicii ale tinerei comunitati de informatii sovietice, iar cominternistii treceau constant de la o activitate sau de la o organizatie la alta” (pp. 106 – 107).  Fara a intenta un cap de acuzarea la adresa descendentilor Petre Roman si Vladimir Tismaneanu, LW subliniaza, intr-o nota de subsol, ca ”Tentative de a nega faptul ca Valter Roman si Leonid Tismaneanu, cominternisti romani, au fost agenti sovietici au fost facute individual de membri ai familiilor lor. In cazul Tismaneanu statele de plata ale Cominternului din februarie-iunie 1944 indica faptul ca era platit cel mai bine, dintre cei 26 de agenti de pe lista surclasand agenti semnificativi ca Vasile Luca, Iosif Chisinevschi sau Valter Roman” (p. 106).  Tot pe linia continuitatii ar fi de semnalat ca ziarul interbelic Adevarul era de orientare socialista, iar transformarea oficialului PCR Scanteia in Adevarul in decembrie 1989 nu este nicidecum intamplatoare. De retinut, pentru cititorii care nu cunosc limba rusa, ca in limba rusa Adevarul se traduce prin Pravda. In timp ce lucram ca ziarist la Chisinau am glumit, intr-un articol in care faceam o referire la ziarul Adevarul de la Bucuresti, numindu-l (recunosc, cu intentie, Pravda), a generat proteste energice de la colegii angajati la Adevarul. Intr-adevar, adevarul supara, dar si pravda…

Capitolul 7 al lucrarii este consacrat mecanismului de control sovietic 1953 – 1959 precum si inceputul rezistentei fatise a Romaniei fata de Moscova. La doar doua zile dupa moartea lui Stalin (5 martie 1953) Gheorghe Gheorghiu Dej incepe dezvaluirea publica a relatiilor de subordonare pe care Moscova le impusese Romaniei in decursul perioadei imediat postbelice, cand La Yalta se hotarase ca 90%  din influenta externa asupra Romaniei revenea URSS. Iata formularea lui LW referitor la acest debut al eliberarii de sub jugul eliberatorilor sovietici:

”La 7 martie 1953, Gheorghe Gheorgiu Dej informa Comitetul Central ca consilierii sovietici care controlau economia ”trebuie sa predea functiile pe care le-au detinut pana acum, unor reprezentanti din tara noastra”. Gheorghe Gheorghiu Dej era convins ca Sovromurile erau menite numai sa exploateze si nu erau cu nimic mai bune decat institutiile capitaliste, opinie care i-a creat probleme inca din 1947. In decurs de un an, Gheorgiu Dej a abordat Occidentul, s-a oferit sa rezolve pretentiile britanicilor si a sporit comertul cu Statele Unite. La mijlocul anului 1954, Romania a devenit primul membrul al Blocului care si-a ”rascumparat” Sovromurile (cu exceptia a doua care se ocupau de extractia de petrol si uraniu si la care Moscova a refuzat sa renunte pana in 1957)” (p. 191). In continuare, Dej s-a pozitionat clar impotriva Moscovei in privinta construirii zidului Berlinului (p. 213), iar in contextul revoltei de la Budapesta din 1956, ”Bucurestiul a trecut rapid la restrictionarea posibilitatilor sovietice de recrutare a personalului din armata si serviciul de informatii, pana la eliminarea surselor identificabile de influenta sovietica din cadrul acestor servicii”. (p. 214). LW descrie astfel noua situatie: ”Asa cum remarca un fost ofiter de informatii din Tratat, dupa 1962, cooperarea dintre Romania si celelalte servicii din Blocul Sovietic a inceput sa ”degenereze pana cand s-a rezumat doar la contacte oficiale formale, dar neproductive” (p. 218). Dar serviciile sovietice au reactionat adecvat si au lansat celebra legenda a ”calului troian”, respectiv faptul ca presupusa independenta a Bucurestiului fata de Moscova era doar una de fatada, fiind direct si total orchestrata de Moscova. Efectul a fost total, serviciile americane fiind perfect intoxicate cu aceasta legenda: ”Paradoxal, cu cat disidenta romaneasca era mai deschisa si mai evidenta, cu atat se considera mai putin ca reflecta dezacorduri reale si importante” (p. 223). Si peste cateva pagini: ”Paradoxal, Statele Unite, Marea Britanie si Germania au cazut in aceeasi cursa in perioada in care a precedat revolutia din decembrie 1989 si in perioada de tranzitie, bazandu-se pe persoane care se declarau anticeausiste, disidenti si reformisti plasati de Moscova si de o aripa prosovietica din fosta Securitate, in loc sa se angajeze in discutii directe cu conducerea postcomunista (singura etichetata in continuare ca fiind ”ex-” sau ”neocomunista”. Aceasta a mentinut Romania izolata de Vest mai mult decat orice alt regim postcomunist (care nu se afla in razboi) pana in 1993” (p. 232). Discreditarea Romaniei de catre serviciile sovietice a fost substantial intretinuta de situatia interna precara a populatiei romanesti sub raportul conditiilor de viata si a libertatii de expresie. Pe de alta parte, serviciile americane erau si ele penetrate la varf de etnici unguri, naturalizati in SUA, in special in perioada revolutiilor din 1989 si dupa acestea (vezi pp. 224 – 225). Si pozitia lui Ion Mihai Pacepa este relevanta pentru meciul informativ sovieto – roman. Citandu-l pe Markus Wolf, LW incearca sa lamureasca  (utilizand si explicatiile lui Ioan Talpes) statutul post-defectare a sefului Securitatii romane, slovacul de origine, Pacepa: ”Dezertorul roman Ion Pacepa sustine ca abia in decembrie 1964 a fost retras contactul sau sovietic. Daca este adevarat, contactul sau facea posibil parte dintr-una din subcategoriile de ”experti” care au ramas pe loc sub control strict pana la plecare. Totusi, deoarece Pacepa a recunoscut ca de-a lungul carierei sale in DSS a fost agent sovietic, contactul s-ar putea sa fi fost clandestin. …Ioan Talpes, sef al SIE in perioada 1992-1997, sustine ca Pacepa a avut motive sa pretinda ca nu era tradator pentru ca el isi pastreaza statutul de ofiter de informatii sovietic in cadrul Securitatii, inca din momentul cand Moscova ii finantase studiile, chiar inainte de recrutarea sa formala in aparatul de securitate, nou-creat de oficialii sovietici. De aceea el poate fi mai bine descris prin termenul de ”cartita”  decat prin acela de ”tradator”. Vezi Ioan Talpes, In umbra marelui Hidalgo, Bucuresti, Vivaldi, 2009, pp. 77 – 107”. (p. 228).  Ar fi interesanta lamurirea diferentei dintre ”cartita” si ”tradator” in mintea lui Ioan Talpes. In mintea mea, orice cartita este si tradator.

Modul in care Moscova a inteles sa reia controlul asupra Romaniei, in 1989, este sugerat cat se poate de clar de LW, indiferent de perioada istorica pe care o analizeaza: ”De exemplu, este semnificativ faptul ca Kremlinul si-a extins protectia asupra lui Silviu Brucan, in 1989, instruindu-l pe corespondentul Pravda, Stanislav Petuhov, sa il viziteze periodic. … Acelasi tip de protectie a fost extins si asupra poetului Mircea Dinescu, care acceptase oferta sovietica de a vizita URSS ul, unde l-a atact pe Ceausescu, dar nu si regimul comunist, la Radio Moscova” (p. 198). La p. 240 se face referire la scrisoarea celor cinci ”comunisti din vechea garda” (Apostol, Barladeanu, Brucan, Parvulescu si Raceanu) plus C. Manescu, cu precizarea ca toti, in afara de primul si ultimul din aceasta lista de sase nume, fusesera cominternisti si cetateni sovietici (p. 240).

Revenind la binomul Basarabia-Transilvania, intr-un capitol dedicat ”dreptului de proprietate in Transilvania” LW precizeaza: ”Traditionalul sovinism antiromanesc a realimentat politicile nationaliste sovietice si rusificarea Republicii Sovietice Socialiste Moldova (eu stiam de o denumire care punea accentul pe adjectivarea substantivului Moldova, respectiv, pe acea vreme denumirea oficiala era de RSS Moldoveneasca – LD), unde limba ”moldoveneasca” a fost redusa la statutul de ”limba de bucatarie” (p. 243). De aici rezulta, cred eu, aversiunea romanilor si a uniunistilor moldoveni fata de ideea denumirii limbii oficiale a statului independent Republica Moldova cu glotonimul ”limba moldoveneasca”. Amintirea acestui statut de mana a doua in argumentarea denumirii ”corecte” a limbii oficiale a statului moldav este, cred, inoportuna si inadecvata. Tocmai pe baza fostului statut de ”limba de bucatarie”, indepedentistii moldoveni considera ca au facut o reparatie istorica prin ridicarea fostei ”limbi de bucatarie” la statutul de limba oficiala. Memoria relativ recenta se dovedeste mai tare decat memoria indepartata…

In context, apare ca utila, interesanta si lamuritoare precizarea facuta de LW (in textul capitolului 11 si apoi intr-o nota de subsol, ambele la p. 292) pe tema denumirii de Basarabia (problema ridicata de mine si in alte postari anterioare, indeosebi in Istoria Daciei de Dimitrie Fotino):

”Moscova folosise o singura data denumirea de Basarabia pentru intreg teritoriul dintre Prut si Nistru, in 1812, atunci cand tarul il utilizase pentru a emite pretentii asupra sa si a anexa intreaga regiune. In realitate, majoritatea regiunii facuse parte din Moldova romaneasca, cele trei tinuturi sudice corespunzand mai mult sau mai putin Republicii Autonome Gagauze de astazi, parte a Basarabiei istorice. Ulterior, diplomatia sovietica a insistat in capitalele occidentale ca Basarabia reprezenta numai partea sudica a teritoriului dintre Prut si Nistru – parte pe care Stalin o transferase Ucrainei simultan cu impunerea Regiunii Autonome Maghiare in 1952 – si acuza Romania ca extinde termenul asupra intregului teritoriu asupra RSS Moldova, dovedind astfel iredentismul ei agresiv. (Nota de subsol 4: Aceasta confuzie intentionata, promovata initial de Moscova, domina chiar si in mediile academice si politice romanesti in care, din diverse motive, denumirea de Basarabia continua sa fie folosita pentru a desemna intreg teritoriul dintre Prut si Nistru. A devenit standardul academic in Vest si este utilizata astfel si de acest autor)” (p. 292).

Care autor? Nu cumva aceasta nota a fost redactata de I. Talpes si ”acest autor” este chiar Larry Watts? Sau este o nota a redactiei, dar in acest caz trebuia asumata ca atare sub semnatura N(ota) red. Din nou, aruncarea pe piata a acestei carti pare a fi facuta sub semnul grabei si a unei superficialitati ce poate fi pusa pe seama volumului urias de informatii, nuante, reluari, accentuari, sublinieri etc.

Dupa cum am mai afirmat si la inceputul acestei prezentari, abundenta materialului si lipsa unei ordonari tematice mai riguroase sunt punctele slabe ale lucrarii. O sinteza, facuta de autor, si publicata separat ar fi o idee buna, urmand ca partea extinsa si cu multe amanunte sa faca obiectul altor tipuri de lucrari, destinate in primul rand istoricilor si documentaristilor. Astfel, faptul ca KGB ul avea informatori, agenti sau/ si spioni cu solda platita regulat, recrutati din toate nivelurile de competente si pozitii in administarea unor state nu ar fi o veste prea socanta, dar atunci cand ai fost contemporan cu sefi de state – altfel, figuri onorabile si agreabile la nivelul publicului larg – si citesti ca acestia erau aflati in slujba serviciului sovietic de informatii, atunci vestea este chiar nuacitoare. Sa afli ca marele luptator pentru pace, seful statului finlandez Urho Kekkonen si conducatorul partidului si statului ungar Janos Kadar erau simpli executanti ai ordinelor unor ofiteri KGB este cu adevarat o rasturnare si o bulversare de valori, asa cum au fost acestea inseminate, timp de decenii, in mintile noastre. LW noteaza in cadrul unui capitol dedicat ”Puterii distructive a dezinformarilor” (pp. 317 – 324): ”Atat Kekkonen cat si Kadar erau prezentati drept mediatori importanti intre Est si Vest, dar acestia au lansat dezinformari si au cules  informatii din alte tari, la Comanda Moscovei. Kekkonen urma instructiunile unui ofiter de caz al KGB si, in cadrul unor discursuri si conversatii private, a transmis informatii denaturate si teme de dezinformare < pregatite de catre Departamentul International al Comitetului Central si inmanate lui de catre rezidentul [KGB]>”, cu trimitere la literatura de specialitate de dupa 1994. Daca orice serviciu de informatii activeaza eminamente la limita legii sau chiar mult dincolo de ea, atunci serviciile de informatii ale statelor totalitare nu au chiar niciun fel de limita in privinta NERESPECTARII legii,  a adevarului istoric si a drepturilor omului, fapt inca (prea) vizibil intr-o tara iesita partial din mrejele bolsevismului estic cum este Romania.

Asta sugereaza si o slabiciune a sistemelor educationale (in cazul de mai sus, cel finlandez, azi, cel mai performant din lume!, si ungar). Mai mult ca sigur, recrutarile s-au facut in frageda copilarie, cu mici si ”nevinovate” santaje, cu promisiuni sau cu idealuri sincere ale unor puberi, ajungand sa nu mai aiba taria sa nu accepte functii publice la maturitate. LW prezinta aceste fapte de tradare in stilul sec al rapoartelor informative, lasand emotiile sa se dezvolte in sufletul fiecarui cititor… Atat de puternice sunt (inca) infipte in mintile unora ideile de corectitudine si de loialitate ale celor doi aflati in fruntea statelor lor incat, atunci cand le-am spus despre tradarile lui Kadar si Kekkonen, replica a fost: ”ai vazut tu documente sau doar ai citit undeva?”… Acest mod de a reactiona este oarecum justificat, date fiind utilizarea istoriei si a unei literaturi pe teme de istorie ca simple unelte de propaganda mincinoasa, clamand ”obiectivitatea”, ”stiintificitatea” si ”respectul fata de adevar”. Daca aceste manipulari vor continua, daca istoria – ca disciplina scolara – va avea mereu alte ”adevaruri” de dezvaluit tinerilor, atunci credibilitatea acestor cronici va fi mereu sub semnul intrebarii.

Tehnicile ofiterilor si agentilor KGB de persuadare din om in om, cu repetarea acelorasi informatii in varii locuri (cu sansa ca fiecare cetatean care, sincer, auzind o informatie si care se bucura atunci cand primeste o ”confirmare” sa spuna: ”da, am auzit si eu, cred ca este adevarat…”) au dat, de-a lungul timpului, roade, influentand voturi, politici, strategii, respectiv intorcand virtutile democratiei (transparenta, deschiderea, increderea in semeni etc.) impotriva ei insasi. Americanii si occidentalii in general au fost victime usoare ale acestui mod de intoxicare, generat de propriile sisteme culturale si educationale, aspecte subliniate cu amaraciune de LW.  Conform unor studii CIA, citate la p. 334, LW sintetizeaza ca ”Moscova era maestra in <dezinformarea politica>, tocmai datorita <controlului complet pe care il detinea asupra presei si a caracterului secret al procesului decizional>”.  In strategia acestor dezinformari se aflau si atacurile asupra rolului real jucat de Romania in crearea unei atitudini anti-Bloc, minimalizand si trecand in derizoriu aceste eforturi. Cuplarea acestor dezinformari cu campania (usor de motivat in plan intern) impotriva lui Ceausescu le-a potentat pe ambele, concomitent cu ridicarea de piedestaluri false de mari mediatori cu sistemele nesovietice tocmai celor care serveau cel mai bine Moscova (Gomulka, Kadar, Jivkov etc.). De retinut afirmatia transanta ca  ”In timp ce administratia SUA incerca sa imbunatateasca relatiile cu Bucurestiul, ceea ce necesita o imagine publica acceptabila pentru a obtine sprijinul si aprobarea Congresului, redactorii de la sectia romana a REL (Radio Europa Libera / nota LD) il tratau pe Ceausescu ca pe <Inamicul Numarul Unu>” (p. 338). Acum apare ceva mai explicabil tonul extrem de rezervat al lui Emil Hurezeanu in dialogul cu (pe atunci minstru de externe) Cristian Diaconescu, in cadrul unei emisiuni Compas de la The Money Channel, mai ales daca continuam cu precizarea de la pagina urmatoare, unde se spune limpede ca, ”volens nolens, politica diversilor sefi ai sectiei romane a servit scopurilor sovietice de izolare a Romaniei si de creare a unei brese intre conducerea ei si populatie” (p. 339). Iar asta se intampla in timp ce sectia maghiara a REL era instruita, de directorul acesteia, sa nu-l critice pe Kadar, iar directorul sectiei poloneze facea acelasi lucru in privinta lui Gomulka (pp. 339 – 340).

Un loc aparte il ocupa in cartea lui LW anul 1968, anul invadarii Cehoslovaciei de trupele Tratatului de la Varsovia (mai putin Romania si Cehoslovacia), precum si iminenta invadare a Romaniei de trupele sovietice concentrate masiv la Prut (realitatea pe care am vazut-o cu ochii studentului total neinitiat in meandrele politicii in momentul in care, aflandu-ne in vizita la familia tatalui meu, am primit cu totii ordin de parasire imediata a teritoriului URSS, a doua zi dupa celebrul discurs al lui Ceausescu de la balcon). LW aminteste ca numarul militarilor concentrati la granita de nord-est a Romaniei se ridica la 235 000 de soldati (vezi p. 382 si p. 427).

Desi nu voi insista cu citate din aceste capitole dedicate anului 1968  cred ca el merita citit si recitit, dat fiind rolul crucial al acelui an in cadrul relatiilor romano-sovietice, respectiv pregatirea debarcarii lui Ceausescu, indeosebi dupa 1985.  Mai mult, tehnica trimiterii de ”turisti” in Cehoslovacia, inainte de invazie, ca avangarada a armatei, a fos reeditata cu mare succes in Romania anului 1989. Posibil ca paralelismul 1968/ 1989 sa se fi continuat si dupa 1989. Astfel, merita retinuta formularea transanta a avertismentului dat de SUA URSS ului de a nu invada Romania in 1968, avertisment relatat, ca o ironie a soartei chiar de Dobrinin, ambasadorul URSS in SUA: ”Dobrinin isi aminteste ca Rusk (secretarul american pentru externe – nota LD) si-a exprimat ingrijorarea in termeni emotionali: In numele omenirii, va cerem sa nu invadati Romania, deoarece consecintele vor fi imposibil de prevazut si vor fi dezastruoase pentru relatiile sovieto-americane si pentru intreaga lume” (p. 407). Vor fi fost atentionari asemanatoare si catre Gorbaciov in anul de gratie 1989? Posibil DA.

Importanta cruciala a anului 1968 pentru Romania este subliniata de LW si prin alocarea a inca patru capitole perioadei postinvazie. Toate initiativele mai deosebite ale Romaniei au fost criticate, minimalizate si subminate de serviciile sovietice de (contra)informatii. Reminiscente ale ofensivei antiromanesti au dainuit, oficial si la vedere, multi ani dupa 1989, inclusiv dupa prabusirea URSS si transformarea KGB in FSB, iar actualmente s-ar parea ca singura deosebire este ca aceasta ofensiva este neoficiala si mai putin vizibila, fara a insemna ca ea nu exista. LW face, in acest context, dar intr-o nota de subsol, un denunt destul de curajos si rasunator prin rezonanta numelor si prin pozitiile personajelor (presupun, din nou, ca aceasta nota de subsol nu este contributia lui Ioan Talpes…): ”Dupa 1989, primul director postcomunist al spionajului intern (SRI), Virgil Magureanu, si primul premier, Petre Roman, au repetat aceasta propaganda, mai degraba unica, in favoarea unui agent sovietic anti-NATO. Roman, de exemplu, afirma ca Mihai Caraman a fost <cu adevarat, unul dintre cei mai straluciti spioni pe care ii cunoscuse lumea vreodata>, Ziua, 23 august 2008; Realitatea TV, 21 august 2008, 22.58. Roman si Silviu Brucan se luptau pentru numirea lui Caraman ca sef al Serviciului de Informatii Externe postcomunist, sub coordonarea lui Roman, din ianuarie 1990 pana la adoptarea Legii Securitatii Nationale din iulie 1991, prin care a fost resubordonata Presedintiei Romaniei” (p. 504). Doar o observatie: dupa ce il critica pe Roman, in momentul in care vine vorba despre Ion Iliescu, fostul pesedinte al Romaniei, despre acesta nu se afirma nimic, ca si cum nu Ion Iliescu ar fi cel scolit la rusi si coleg cu Gorbaciov la facultatea din Moscova… LW aminteste (p. 514) ca au fost pe lista celor ce urmau sa fie recrutati ca agenti sovietici Ceausescu, Maurer, Bodnaras, Mizil, Corneliu Manescu (spion sovietic dovedit), adica varful conducerii tarii. Nu au rezistat la tentatiile tradarii Alexandru Draghici (”slav sudic” in formularea lui LW), fost sef al Securitatii, Nicolae Doicaru, Ion Stanescu (fost Szilagy) sef al Securitatii, Dumitru I. Dumitru (tigan) si Ion Mihai Pacepa (slovac, dar dupa propria marturie era slovaco-maghiar) (vezi nota de subsol de la p. 515).  Mai adaug ca Emil Bodnaras era ucraineano-german si spion deconspirat al URSS, iar Ion Gheorge Maurer provenea din tata francez si mama romanca. Sa fie oare neapartenenta la etnia majoritara o preconditie si o facilitate in a trada fara prea multe remuscari? Dar, la rigoare, melanjul etnic este atat de pronuntat (la noi) incat a cauta romani puri este la fel de temerar cu a cauta politicieni cinstiti…

Lista tradatorilor din preajma lui Ceausescu este una lunga si surprinzatoare (oare care o fi fost continutul Listei lui Severin?). La paginile 517-518 gasim trimiteri clare la inamicii interni ai lui Ceausescu. Astfel, Brucan a recunoscut colaborarea cu Kremlinul pentru rasturnarea lui Ceausescu si instalarea unui regim prosovietic la Bucuresti. Sergiu Celac fiul unui Cominternist, translator la ambasada Romaniei la Washington, era in atentia unitatii anti KGB. Corneliu Bogdan, ambasador in SUA intre 1967 si 1978 era casatorit cu o fosta cominternista si fasta sotie a unui ofiter sovietric de informatii. Victor Dumitriu, ambasador in Franta, se pare ca a ajutat la acoperirea lui Caraman la Paris si a promovat la propaganda sovietica de discreditare a lui Ceausescu si respectiv a Romaniei. Multi tradatori care au servit la sovietici au aparut, dupa 1989, ca eroi, ca reformisti sau ca salvatori ai natiunii (vezi nota 1 de la p. 521). LW pune aceasta cohorta de tradatori pe seama lipsei mecanismelor democratice de verificare a colaboratorilor politici ai lui Ceausescu. Parerea mea este ca aceasta este doar partial adevarat, dovada infiltrarile de spioni spioni sovietici in multe guverne occidentale.

Cartea lui LW se incheie circular, cu pregatirea caderii lui Ceausescu. Citez un pasaj foarte graitor care zugraveste conceptia Moscovei (neschimbata nici azi) in raporturile sale cu Bucurestiul:

”Strategia Moscovei pentru inlocuirea lui Ceausescu si a tovarasilor lui, sustinatori ai politicii nationale independente a incercat sa exploateze vulnerabilitatile externe (”contradictiile” existente cu diversi parteneri), sa eaxacerbeze vulnerabilitatile interne (tensiuni, insatisfactii) si sa recruteze o conducere alternativa. Succesul inregistrat in prima etapa ar fi taiat sprijinul economic si de politica externa acordat Romaniei si ar fi demoralizat conducerea si opinia publica. Succesul in a doa faza ar fi sporit tensiunile economico-sociale si insatisfactia generala. In timp ce ambele ar fi creat un mediu propice pentru recrutarea unei conduceri alternative, trebuiau sa fie create si oportunitatile pentru asemenea recrutari (precum si identificarea si / sau crearea acelei conduceri alternative)”. (p. 547).

Nu trebuie uitata si relatia mereu buna dintre Franta socialista si URSS, situatie ce pare a se repeta acum, in 2012, intre Franta socialista si Rusia, cu implicatii si asupra Romaniei. (vezi paginile 566 si 567).

Finalul cartii este dedicat relatiilor Romaniei cu alte zone de interes major (China, Orientul Mijlociu, statele nealiniate, SUA, Israel etc.). Concluzia este, conform intentiilor autorului, una faorte pozitiva, si o redau in intregime:

”Cel putin de la sfarsitul anilor 1960, Romania fusese de departe cel mai constructiv actor international din Blocul Sovietic si a devenit cunoscuta pentru capacitatile de mediere si realizarile in comunitatea internationala. Nu numai ca guvernul ei participase la rezolvarea pasnica a conflictelor internationale si blocase expansiunea influentei disruptive sovietice, dar refuzase si sa participe la traficul de droguri, la sprijinirea terorismului si a operatiunilor antioccidentale in care serviciile si conducerile partidelor loiale Moscovei se angajasera, la comanda Kremlinului. Dar, in numai cativa ani, ”partenerii apropiati” aveau sa transforme imaginea Romaniei si a guvernului sau din cea a unui partener apreciat in Occident, intr-una de paria international, ”nu numai in fata comunitatii internationale, dar si a propriului popor” (cf Barnes, 1990, p. 4). Cu astfel de prieteni, Romania nu avea nevoie sa-si caute dusmani mai inversunati in afara aliantei Pactului de la Varsovia”. (Larry Watts, Fereste-ma Doamne de prieteni, pagina 714.

Erori (probabil) de tehnoredactare, de traducere sau de logica ce necesita remediate la o proxima reeditare

p. 32:  ”In perioada revolutiei, Romania a fost tinta operatiunilor de dezinformare timp de mai bine de doua decenii”

p. 36:   ”dezinformarea la o asemenea scala” (este vorba, evident, de ”scara”)

p. 378: George Apostol in loc de Gheorghe Apostol

p. 393: Anwar As Sadat, in loc de Anwar El Sadat

p. 503: Romania ca si partener…, in loc de Romania ca partener

p. 503: Felix Dierjinschi in loc de Felix Dzerjinski

p. 513: La plenara partidului din 1961 (lipseste ”lui”) Pirvulescu li s-a alaturat tovarasilor agenti sovietici Miron Constantinescu si Iosip Chisinevschi, pentru a-l ataca pe Gheorgiu-Dej dupa ce acesta denuntase teroarea si controlul stalinist asupra partidului

p. 710: la nota 2 se face referire la …. Standford University Press, desi o asemenea institutie nu exista. Exista doar Stanford University Press. S-ar parea ca dna rector Corina Dumitrescu de la Univ Dimitrie Cantemir a citit aceasta carte inainte de a-si redacta CV ul, de unde si increderea ca o traducatoare nu poate gresi in grafierea corecta a numelor proprii….

Liviu Drugus,                                            4 IULIE 2012 Ziua nationala a SUA

www.liviudrugus.ro

www.liviudrugus.wordpress.com

liviusdrugus@yahoo.com