liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Nicolae Breban

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 525. Sâmbătă 9 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (26)


Statutul de funcționare al CNSAS este unul care lasă desconspirarea la ”cheremul” unei cereri individuale/ sociale concrete. Dacă nu cere nimeni să-ți vadă dosarul, atunci rămâi în incertitudinea călduță în care se scaldă majoritatea celor care au intrat în vizorul Securității (ca ”prieteni” sau ca ”dușmani”). Poetul Liviu Ioan Stoiciu a scris despre imensa sa dezamăgire că numărul scriitorilor care au colaborat cu Securitatea crește necontenit (http://www.liviuioanstoiciu.ro/sunt-foarte-dezamagit-creste-lista-scriitorilor-acuzati-de-catre-cnsas-ca-au-colaborat-cu-securitatea-vreti-bani/  ).

Poeta cercetătoare de la CNSAS a ”evoluat” și ea în atitudinea sa referitoare la poeții colaboratori-urmăriți. Astfel, în cartea sa publicată tot la Editura Junimea intitulată ”O conștiință literară. Mihai Ursachi în documentele Securității” (2016) nu amintește deloc, în substanțiala sa introducere la această voluminoasă carte, despre calitatea lui Mihai Ursachi de colaborator al Securității, ci insistă strict pe cei trei ani de pușcărie politică făcuți de poet și pe urmărirea sa informativă, fiind selectată doar perioada 1972- 1982 (desigur fără să ni se spună de ce sutele de pagini au fost umplute cu Note și Rapoarte din acest deceniu, lăsând complet albe perioade foarte interesante și demne de atenția istoricilor cum ar fi perioada în care a locuit în SUA apoi revenirea sa la Iași, unde nu exclud deloc o colaborare cu ”noile servicii democratice” sub șantajul cu publicarea acordului de colaborare). După cei trei ani de pușcărie, la șapte ani de la ieșire, în 1971, Mihai Ursachi este racolat de Securitate ca informator. Despre acest moment autoarea cărții nu comentează nimic, lasă doar Raportul să vorbească despre racolarea sa și… atât. În următoarea sa carte însă, cea despre Cezar Ivănescu, Ioana Diaconescu găsește o nouă cheie de prezentare: atât Mihai Ursachi cât și Cezar Ivănescu au acceptat colaborarea doar pentru a-și bate joc de securiști și pentru a-i manipula inteligent… Dacă așa stau lucrurile, oare de ce nu ar fi procedat și Marin Sorescu (și foarte mulți alți scriitori) exact la fel? Adică să devină mai întâi colaboratori și apoi să fie urmăriți prin DUI timp de decenii. Eu înclin spre această ipoteză și i-aș sugera doamnei Ioana Diaconescu să mai amâne Dosarul presupusei Mari Revoluții din 14 Decembrie de la Iași (”un fâs” după expresia lui Liviu Antonesei) și să caute documente despre Marin Sorescu în special din anii tinereții, atunci când racolările se fac cu mult mai multă ușurință. Sigur, aceasta se va face cu un comentariu al poetei prin care se va sublinia cum a gândit Sorescu să-i ducă de nas pe securiști semnând un angajament de colaborare cu aceștia. Și încă un lucru care ar merita lămurit de istoriografia perioadei: dacă tot s-au dat publicității documentele securiștilor despre aceste racolări de scriitori, de ce nu se dau publicității măcar câteva note informative semnate de proaspeții colaboratori din anii 70? Să fi dispărut acestea din dosare, sau ar fi dăunat aurei de eroi ai neamului și de salvatori ai literaturii române, aură pe care poeta Ioana Diaconescu cu osârdie o conturează în cărțile semnate de domnia sa.

Revenind la articolul lui Liviu Ioan Stoiciu (LIS) din 7 aprilie 2011, acesta se declară stupefiat de posibilitatea ca poetul Cezar Ivănescu să fi fost colaborator (fiica adoptivă a lui Ivănescu, Clara Aruștei văzuse dosarul și a transmis lumii teribila știre, dar confirmarea n-am avut-o decât abia acum prin cartea Ioanei Diaconescu). Probabil la fel se va declara LIS (stupefiat) și dacă se va găsi și angajamentul semnat de Sorescu și de foarte mulți alți scriitori, deveniți, ulterior, disidenți sau apărători ai regimului. Oare n-ar trebui ca toți șefii de filiale ale Uniunii Scriitorilor să aibă publicate integral dosarele lor (de colaboratori și/ sau de urmăriți). Atunci să te ții surprize, dezamăgiri, contestații și procese interminabile care – sub acoperirea prezumției de nevinovăție – vor exonera de orice responsabilitate pe cei declarați ca fiind colaboratori de către CNSAS. Redau aici un comentariu la articolul lui LIS semnat Octavian Mihăiescu, un comentariu care conturează mai bine portretul/ tabloul cultural al scriitorimii și intelighenței românești (cu compenetele sale de minorități etnice): ”Fara sa fac vreo specualtie cu conotatie oculta, ma mai bate un gând privitor la desconspirarea asta pipetata. Bun, avem toate datele că românii au avut si au vocatie de ciripitori, sunt inventivi mai ales în a face rau aproapelui, iar de li se ofera ocazia sa te fereasca Dumnezeu de un astfel de caracter ajuns „împarat”. Dar din ce am vazut io aici in fostul DDR, nici nemti nu au fost mai breji decât români, cel putin la acest capitol români cu nemti sunt pe aceeasi treapta, ba pe alocuri as zice ca nemti au fost si mai si decât români. Unde bat io; Vad ca minoritatilor nu prea li se gasesc dosarele, doar nemtilor li s-a gasit in acelasi procent cu al românilor, pe când unguri, ovrei, armeni, par avea cel mai redus (procentual vb, pastrând proportiile), de parca acestia au fost fete mari.. sau poate ca acestia fiind sefi,cordonatori sistemului comunsit, este logic sa nu intre in categoria sobolanilor, categorie rezervata doar românilor. Intreb si io asa sa nu mor prost, oare Norman Manea este fata mare la acest capitol? Asta asa ca sa ramânem in ograda scriitorilor ca tot suntem in aleia lor… Iar cum ovrei nu duc lipsa de scriitori nici in ograda româna, la acest capitol sunt superbogati, ca nu degeaba ne zice Hristos feri de scribi, iar Pavel de basmele ovreiesti, stiau ei ce le poate pielea la acest capitol, in fine,cinste lor ca au vâna, ce este al lor este al lor, sunt demn de respect la acest capitol, vb stricit cultural, ca religios le gasim mintenasi ac de cojoc, l-am si bagat, pai se putea altfel…. Ok, scriitorimea româna a fost si ea colbaorationista in procent destuld e mare, dar colegi ovrei , ca sunt multi scriitori ovrei si in Ro, acestia nu au ciripit? Colegi unguri, armeni, ca de nemti auziram, cu astia care-i daraveaua? Nu de alta insa un analist strain poate concluziona ca români astia sunt tare ai dracului de rai, iar celelate neamuri sunt ingeri cazuti in iadul românesc”.

Un caz aparte îl reprezintă și scriitorul Nicolae Breban: CNSAS îi oferă cu generozitate o adeverință de colaborator, iar după trei ani de procese în instanță, acesta obține ”albirea” oficială: n-a fost colaborator! Argumentul a fost acela că Breban a fost urmărit de Securitate și deci nu avea cum să fie și colaborator și urmărit. Dar cărțile Ioanei Diaconescu tocmai asta dezvăluie: că toți colaboratorii au fost și urmăriți (deși, este adevărat, nu toți urmăriții au fost și colaboratori). „Sunt bucuros că după trei ani de zile a fost luată această decizie. Eu am rămas uimit acum trei ani de decizia CNSAS, pentru că eu n-am dat în viaţa mea Securităţii un rând, dimpotrivă, eram urmărit. Mă bucur că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie m-a reabilitat”, a declarat pentru MEDIAFAX, scriitorul Nicolae Breban. (http://www.contemporanul.ro/noutati-editoriale/nicolae-breban-nu-a-fost-colaborator-al-securitatii-a-decis-irevocabil-inalta-curte-de-casatie-si-justitie-iccj.html).  Să fie acest exemplu un motiv pentru CNSAS de a face publice doar dosarul celor decedați (care nu mai au cum să conteste)? Oricum ar fi, CNSAS a reușit să-și atragă multe suspiciuni în legătură cu modul de gestionare a dosarelor și cu ”desconspirarea pipetată” pe care o practică cu consecvență.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 516. Joi 31 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (17)


Pe lângă listele oficiale, a mai existat și o listă paralelă a celor care, chiar dacă nu întrunesc criteriile oficialilor români, au ferma convingere că merită premiul cu prisosință. Dintre aceștia, Cezar Ivănescu se distinge prin ardoarea cu care-și susținea cauza și prin convingerea că este singurul care merită (prea) celebrul premiu. Evident, aceste ”amănunte” erau scrupulos consemnate în evidențele Securității, instituție care și-a asumat nu doar cunoașterea vieții scriitorilor, ci și influențarea destinului (valoric) al acestora prin ”acțiuni specifice”. Informatorul Gheorghiu nota, în 1975, despre cele mai noi declarații și atitudini ale poetului Cezar Ivănescu: ,,Datorită greutăţilor pe care le întîmpină el a cerut să plece în Occident unde va demonstra valoarea sa. A promis că <peste cîţiva ani> se va întoarce cu milionul și vă va servi pe toţi numai cu ţigări americane.” (p.155). Desigur, ”milionul” era echivalentul financiar în dolari americani al Premiului Nobel. Dar, tot în 1975, sursa ”Fălticeanu” (cu siguranță un renumit scriitor, ba chiar unul cu funcții înalte în breaslă) scria o ”Notă în legătură cu o anumită situație a lui Nichita Stănescu” în care se vorbește despre o acțiune ”oarecum oficială de impunere peste hotare” a lui Nichita Stănescuînspre comisia premiului Nobel” (p. 162). În comparație cu mijloacele oficiale de impunere a unui poet simpla dorință, voință și credință a lui Cezar Ivănescu de a accede la Nobel era pură utopie. Dar veșnica concurență de breaslă scriitoricească va face ca unii scriitori să ”ajute” la nenominalizarea altor scriitori, convinși fiind că își netezesc propria cărare spre ”milion”. Informatorul nu uită să menționeze în susnumita notă că ”Marin Preda, de asemenea, visează Premiul Nobel” (p. 163). Apoi: ”Nichita Stănescu fiind prea sigur de Nobel se pare că-l privește cu condescendență pe Preda. … La restaurantul Berlin se pare că într-o zi Preda l-a înjurat grav și era gata să se producă o încăierare dacă nu interveneau ospătarii” (p. 163). Apare și Cezar Ivănescu în tablou: ”Generația de după el (L.D.: adică de după cea a lui Nichita Stănescu) dornică la rândul ei de a ajunge în planul prim, e invidiaosă pe faima lui și caută să-i opună adeversari pe măsură. Șansele maxime sunt acum ale lui Cezar Ivănescu căruia i se creează o aură de persecutat și chiar de rezistent. Generația de 30 de ani îl va susține puternic pe Ivănescu la premii, va organiza campanii de presă și dacă va fi o conferință a scriitorilor, îl va alege în Comitet. Deocamdată Cezar Ivănescu însuși se declară distant de Nichita, vorbește de el cu ironie, ca de un poet depășit…  Preda e în conflict cu Nechita. Al Paleologu îl apreciază pe Cezar Ivănescu, nu și pe Nichita. … În fapt, cauza comună a tuturor (conflictelor – nota L.D.) e un conflict literar alimentat, se pare, mereu, de Breban, foarte nemulțumit că e mereu netipărit, că scade în ochii scriitorilor și ai criticii” (p. 164). În această atmosferă conflictuală a orgoliilor nemăsurate și mereu nesatisfăcute era mai mult decît simplu pentru Securitate să intervină când de o parte, când de alta, manipulând și exploatând informativ starea de spirit a scriitorimii. Părerea mea este că tocmai aceste ”manipulări” securistice au permis selectarea de către Securitate a poeților ”disidenți” care au devenit, la câteva ore după căderea lui Ceaușescu noile conștiințe pure și imaculate (Dinescu, Blandiana, etc. etc.).  După o afirmație a lui Liviu Antonesei, a existat și așa numita „exploatare în orb”. Adică tu nu știi, dar lucrezi pentru servicii. Prin urmare, deja foarte subțirica linie de demarcație dintre urmăriți și urmăritori, dintre turnați și turnători pare că se subțiază și mai mult. Mai trebuie amintită și categoria ”limbuților”, indivizi orgolioși, cărora le plăcea să pozeze în atoateștiutori și care ”dădeau pe goarnă” vrute și nevrute, fiind surse bune (deși fără angajament) pentru Securitate. Evident, deși Nichita Stănescu era în grațiile guvernării comuniste și sprijinit din umbră pentru obținerea Nobelului avea Dosar de Urmărire Informativă (DUI). O sugestie pentru cercetătorii de la CNSAS: ar fi interesante și statisticile care, foarte probabil, se făceau în epocă: câți scriitori erau în total (în fiecare an), câți aveau DUI, ponderea celor cu DUI și a celor care aveau calitatea de colaborator, câți ofițeri de securitate (și % din total) erau repartizați să se ocupe de scriitori/ cultură. Cred că o asemenea sinteză ar arunca o lumină mai clară asupra statutului scrritorul român din anii dictaturii comuniste (chiar mult mai clară decât publicarea selectivă a câtorva Note informative sau a Rapoartelor cu referire doar la câțiva ani din activitatea unui scriitor urmărit.

În prezentarea pe care o face Dana Raluca Schipor acestei cărți a Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu în Arhiva Securității
(http://convorbiri-literare.ro/?p=9597 ), sub titlul ”Cezar Ivănescu – trei decenii în atenția Securității”, publicat în: Convorbiri literare, 23 mai 2018, autoarea scrie că această carte este  ”o ediţie unică și remarcabilă, ce cuprinde aproape în integralitate dosarele referitoare la Cezar Ivănescu, ca ,,obiect al urmărilor informative”, realizate în perioada anilor 1959-1987”. Aproape în integralitate? Cu peste 20 de ani lipsă? Cu anii 1987-1990 și după aceea lipsă? Despre ce ”integralitate” vorbim?   Așadar, statistici semnificative nu avem; date complete din arhive nu avem; o evaluare calitativă a perioadelor de colaborare și a celor de urmărire nu avem. Cu alte cuvinte suntem încă abia la începutul începutului…   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 515. Miercuri 30 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (16)


Înainte de a prezenta câteva cazuri concrete de nobelisabili români, cred că pot fi utile câteva informații pe tema acordării Premiului Nobel și a preocupărilor obsesive ale scriitorilor și oficialilor români de a intra în lunga listă a Premiaților Nobel.

https://booknation.ro/premiul-nobel-pentru-literatura/ (Criteriile și lista tuturor laureaților Nobel până azi! )

http://ziarullumina.ro/cati-romani-ar-fi-putut-lua-premiul-nobel–47487.html 2009 Cine ar fi meritat Nobelul?” Aşa cum ne-a spus academicianul Eugen Simion, „ghinionul nostru e şi norocul nostru: limba română“. Numele cu cele mai mari şanse de a fi nominalizate pentru celebrul premiu sunt cele ale poeţilor, care, pentru a fi înţeleşi, trebuie traduşi. Or, poezia tradusă îşi pierde sensurile profunde. „Poezia este intraductibilă în esenţă. Am încercat odată să selectez din autorii români, pentru o Antologie a literaturii europene apărută la Gallimard. Din Arghezi nu s-a putut da nimic. Este intraductibil, pentru că el se joacă mult cu cuvintele. În plus, în ultima vreme aceste premii se acordă şi pe criterii politice. Ei, românii n-au intrat până acum în nici o combinaţie şi nici nu avem o politică a valorilor“, a explicat Eugen Simion.

Poate, după Arghezi, ar fi trebuit să citez alt nume, pe Eugen Ionescu, numai că el devenise scriitor francez. Rămâne o curiozitate de ce Premiul Nobel l-a ocolit pe cel mai important dramaturg postbelic, Eugen Ionescu. Mă opresc însă la doi scriitori din generaţia mea, care şi ei ar fi meritat Nobelul şi poate, dacă n-ar fi murit atât de tineri, ar fi reuşit. Mă refer la Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Amândoi au fost într-o preselecţie a juriilor. Numele lor au circulat printre autorii candidaţi. Probabil, dintre toţi scriitorii pe care i-am citat, numele cel mai apropiat de Premiul Nobel a fost acela al lui Marin Sorescu. A murit, din păcate, la 60 de ani. Dacă ar mai fi trăit, sunt sigur că l-ar fi câştigat, pentru că a fost tradus, piesele lui au fost jucate, era un autor accesibil mediului intelectual european“, a subliniat academicianul Eugen Simion.”

http://www.carteadelaora5.ro/scriitori-romani-care-ar-merita-premiul-nobel/ 2016 Mircea Cărtărescu,  Norman Manea, Ana Blandiana. Alți scriitori români care s-au prefigurat în listele de propuneri de la noi sunt Mircea Ivănescu, Nicolae Breban sau Varujan Vosganian, dar niciunul dintre ei nu a fost pe deplin acceptat.

http://jurnalspiritual.eu/scriitorii-romanii-propusi-pentru-premiul-nobel/ Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu, Norman Manea şi Varujan Vosganian sunt scriitorii propuşi anul acesta de către Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România (USR) pentru premiul Nobel, relatează Mediafax. Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, a declarat că principalele criterii care au stat la baza propunerii celor patru scriitori pentru premiul Nobel au fost „valoarea lor şi traducerile (unor opere ale acestora, n.r.) în limbile străine”.

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/premiul-nobel-pentru-literatura-o-istorie-controversata Niciun scriitor român nu a câștigat până acum Premiul Nobel pentru Literatură. În 1956, Lucian Blaga a fost propus pentru premiu de către Rosa del Conte și Basil Munteanu, ideea aparținând, se pare, lui Mircea Eliade. Zvonurile privind propunerea lui Blaga au ajuns repede în țară, iar autoritățile comuniste au făcut tot posibilul pentru a împiedica decernarea premiului lui Lucian Blaga, la acel moment autor interzis. Încă din 1948, toate operele lui Blaga, fie ele poetice, dramatice sau filosofice, fuseseră interzise căci viziunea „idealistă” a scriitorului nu corespundea ideologiei de partid. Autorului, foarte apreciat în Occident, nu i s-a mai permis să publice nimic în afară de traduceri;operele sale vor începe a fi reeditate abia după moartea sa din 1961. ….  Dorința lui Alfred Nobel a fost ca premiul pentru literatură să fie acordat unui autor care a produs în domeniul literaturii „cea mai remarcabilă operă într-o tendință/direcție idealistă”. Însă cuvintele sale au devenit sursa unor controverse. Accentul pus pe criteriul idealist a făcut ca, în primii ani ai decernării premiului, scriitori foarte apreciați precum James Joyce, Lev Tolstoi, Cehov, Proust sau Henry James să nu fie luați în considerare. Ulterior însă, interpretarea dorinței lui Nobel s-a făcut mult mai relaxat, premiul fiind acordat, în general, pentru merite literare extraordinare. Cu toate acestea, controversele nu au lipsit:sunt mulți scriitori nu doar foarte cunoscuți, dar și extrem de apreciați de critici care nu au primit premiul și nici măcar nu au fost nominalizați, în timp ce alți scriitori, relativ necunoscuți publicului larg, au ajuns în atenția Academiei suedeze.

https://www.libertatea.ro/stiri/stiri-externe/premiul-nobel-pentru-literatura-in-2018-nu-se-acorda-anul-acesta-2240370 .  În acest an 2018 Nobelul pentru literatură nu se acordă! Academia Suedeză care decernează premiile Nobel a anunțat că Nobelul pentru Literatură 2018 va fi acordat anul viitor, odată cu cel din 2019 și că decizia de vineri este o amânare nu o anulare. (4 mai 2018).   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 514. Marți 29 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (15)


Despre rolul Securității în (ne)primirea de către vreun scriitor român a multrâvnitului, ultramediatizatului și hipermitizatului premiu Nobel s-au scris sute de articole și destule cărți care au aprins și mai tare flacăra mistuitoarei dorințe scriitoricești (și nu numai) de a-l avea. Mereu apar (acum, în mult dorita libertate) liste cu scriitorii nobelizabili, cu avantajul că publicul cititor află, direct și pe șleau, cine sunt cei aflați în grațiile celor care au primit demnitatea (?) de a transmite către Comitetul Nobel din Suedia o listă scurtă cu propuneri de nobelizabili. Într-un articol din 2006, România Liberă a publicat un material pe marginea temei primirii premiului Nobel în general și a obsesiei naționale pentru obținerea acestuia de către scriitorii români (vezi https://romanialibera.ro/cultura/arte/de-ce-n-a-luat-inca-romania-premiul-nobel-pentru-literatura–72637De ce n-a luat inca Romania Premiul Nobel pentru Literatura?”): ”o rana mai veche a orgoliului national: de ce n-a luat inca Romania Premiul Nobel pentru Literatura, desi a avut si are mari valori, in conditiile in care toate tarile europene din jurul nostru (inclusiv Albania, prin prozatorul Ismail Kadare) au obtinut marea performanta?  Nobelisabilii romani (subtitlu). De-a lungul anilor, au fost propuse mai multe valori literare romanesti pentru Premiul Nobel, dar, din pacate, nici unul dintre marii nostri scriitori nu a obtinut consacrarea mondiala oferita de Academia Suedeza: Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stanescu, Marin Sorescu. Intr-o Addenda la volumul doi al antologiei „Nobel contra Nobel”, aparuta la Cartea Romaneasca, in 1988, regretatul critic Laurentiu Ulici a nominalizat 12 mari scriitori din intreaga lume care ar fi putut lua Premiul Nobel, in urmatorii 12 ani, ultima sa propunere anticipata fiind Marin Sorescu, pentru anul 2000. Desi o buna parte dintre previziunile lui Laurentiu Ulici s-au adeverit, poetul roman s-a intors in istorie fara gloriosul premiu suedez. PEN Clubul Roman i-a propus in ultimii ani pe scriitorii Eugen Ionescu, Emil Cioran si Gellu Naum (pentru anul 2000). Din pacate, si Gellu Naum, care avea un urias potential nobelisabil, s-a intors la Domnul doar cu gloria conferita de istoria literaturii romane. Ultimele nume vehiculate in presa romana ca posibili laureati Nobel: prozatorul Nicolae Breban, poetii Emil Brumaru, Mircea Ivanescu, Ana Blandiana si Mircea Cartarescu”. Cât privește posibilele predicții pentru anul acesta lucrurile s-au simplificat prin faptul că Comitetul Nobel a decis ca în acest an Nobelul pentru literatură să nu se acorde, urmând ca în 2019 să se acorde două premii Nobel pentru literatură. (Motivul este unul de ordin… sexual: un membru al Comitetului Nobel a avut o relație de ”prietenie” cu o nobelisabilă).

În episodul următor voi extrage din cartea Ioanei Diaconescu acele informații din arhivele Securității cu referire la marea gâlceavă din scriitorimea română pe tema accederii la marele premiu mondial (și banii aferenți).         (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 513. Luni 28 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (14)


Idee pentru un posibil roman ”istoric”. Ne aflăm în anul 2222. Despre viețile (amoroase, profesionale, psiho-sociale, morale, economice etc. ale) scriitorilor români din antica societate numită ”comunistă” putem afla (cu asupra de măsură) studiind (pe internet, la liber) fie Notele informative ale scriitorilor foarte delatori despre scriitorii mai puțin delatori, fie sintezele realizate (la comandă expresă, pe tema deja amintită) de către specialiștii din noua meserie scriitoricească numită ”sintetizator”. ”Sintetizatorul scriitor” primește o comandă de genul ”Amănunte intime din viața amoroasă a poetului Cezar Ivănescu”. Comanda este acceptată doar în tandem cu Editura ”Junimea” din Iași, la fel de proaspătă și dinamică precum era în anii de tranziție spre societatea perfectă (2050-2100). Odată asigurată vânzarea pe piață, ”sintetizatorul” se apucă de muncă și cere un timp de studiu de minimum opt ani (pentru vizionarea miilor de casete audio și chiar a celor câteva zeci de filmulețe din camerele de hotel, sau chiar din dormitorul propriu al poetului). Voyeriștii vor fi oarecum dezamăgiți de sărăcia imaginilor (în comparație cu, să zicem, înregistrările SRI despre viața amoroasă a scriitorilor din anii 2030-2040), dar vor fi răsplătiți prin cunoașterea unor tehnici (aparent) uitate prin care se derulau preludiile poetice (wow!) ale urmăritului de către fosta Securitate. Ca în orice act istoric impregnat de relația binomială feminin-masculin postludiile poetului vor fi fost la fel de prozaice ca, să zicem, cele ale inginerilor hidrotehniști.

O organizație feministă de la Iași a înaintat, prin 2220, conducerii Țării o notă de protest prin care se atrage serios atenția că orele de educație sexuală din licee și universități au deviat de la evidențierea normalității prin care – toată lumea știe – nu bărbații sunt aceia care cuceresc cordurile sensibile ale femininelor, ci, dimpotrivă. Conform noilor curente științifice din economia politică a anilor 2120 – pe baza cărora se predau fundamentele bazale elementare ale economiei eficiente prin exemple pur umane în care femeia reprezintă cererea și bărbatul oferta – s-a ajuns la concluzia că eficiența economică a scriitorilor nu poate fi studiată în afara orelor de educație și practică sexuală, ci intim legat de acestea. Societatea de bunăfacere ”Nina Cassian” s-a raliat protestului oferind exemplul (ce pare încă viu) al poetei care a dat numele organizației. Vezi: http://adevarul.ro/cultura/carti/nina-cassian-1_5290efe5c7b855ff562dd85d/index.html Dacă nu ar fi existat delatori talentați, istoria dinamică a literaturii române ar fi fost grav vitregită de tablourile culturale moderne ale amorului liber în socialismul românesc imatur. ”Este binecunoscută nota de Securitate a scriitorului Ion Caraion, care informa organele statului că Marin Preda şi Nina Cassian „făceau sex într-unul din birourile Ministerului Artelor, iar pat era duşumeaua“. Concluzia organizației feministe ieșene este că, pe vremurile de mult apuse ale primelor secole ale mileniului trei, preocuparea conducerilor de partid și de stat de a lăsa posterității o infinită sursă de inspirație istorică și faptică în legătură cu iubirile dese, variate și pline de originalitate ale scriitoarelor noastre cu scriitorii noștri încă nu este apreciată la justa sa valoare. Dincolo de iubirea scriitorilor români față de patrie și partid se întindeau (chiar și pe jos) iubirile nețărmurite ale scriitoarelor cu scriitorii, fapt insuficient consemnat de istoricii literari misogini. În fața acestor insuficiențe organizația de bunăfacere ”Nina Cassian” propune înființarea ”Uniunii Scriitoarelor Române” ca un prim pas înspre sublinierea ideii că patria are nu doar scriitori, ci și scriitoare. Iată ce valoare inestimabilă avea turnătoria făcută, în 1975, de sursa ”Fălticeanu” într-o notă care îl privea și pe Cezar Ivănescu: ”Gabriela Melinescu (care pare că se va căsători cu suedezul) e tradusă și ea în Suedia dar ea  avut relații semimatrimoniale cu Nichita care e prieten cu Breban (…)” (p. 163). Concluzia romanului din 2222: în viața literară românească de la sfârșitul mileniului trecut scriitorimea națională a rezistat opresiunii securistice prin multă multă iubire.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 508. Miercuri 23 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (9)


Așadar, nu știm nimic despre relația lui Cezar Ivănescu cu Securitatea în perioada 1963 – 1973 (cu excepțiile minore amintite în episodul anterior). De asemenea nu știm nimic despre această relație în perioada 1987 – 2008. În total 22 de ani lipsă! Mai mult decât asta, numărul anual al documentelor publicate în carte scade pe măsură ce urmărirea scriitorilor din România se intensifica! Anul 1987 este anul revoltelor de la Brașov care sigur au generat multe Note informative despre modul cum văd scriitorii aceste acte de ostilitate față de regimul dictatorial comunist. Ce ni se oferă în schimb? Scrisori in extenso (unele doar parțial relevante), comentarii și note bio(biblio)grafice despre personajele amintite în documentele găsite. Lipsa perioadelor importante din viața politică a țării (moartea lui Dej, venirea lui Ceaușescu, greva din 1987, venirea la putere a lui Gorbaciov, întâlnirea de la Malta, ”revoluțiile” de la Iași, Timișoara și București etc.) toate acestea ar fi avut darul să creioneze nu doar lupta unui poet cu sistemul, ci să ajute la înțelegerea mecanismelor de funcționare ale sistemului însuși).

Demersul detectivistic al cercetătoarei-poetă ne ajută să citim printre rânduri și să corelăm informații pentru a încerca să găsim verigile lipsă. După ce în ianuarie 1963 se propune urmărirea lui Cezar Ivănescu prin agentul Dorel (posibil un coleg de breaslă), abia în decembrie 1970, adică după exact opt ani se propune, de către căpitanul de securitate Nicolae Barbusă fie lucrat în mod organizat” (p. 46). Iar ne punem întrebarea: în cei opt ani Dorel a reușit să furnizeze informații complete despre poet astfel încât să nu fie necesară ”lucrarea sa în mod organizat” (montarea clasicelor microfoane în telefon sau deschiderea corespondenței).

Dintr-o notă informativă a maiorului Bojin rezultă că ”La 2 noiembrie 1972 Cezar Ivănescu a apreciat că mulți scriitori sunt dați afară din servicii fără motiv, că există o inflație de critică literară conjuncturistă. Consideră că ”România literară” publică în mod frecvent poezii agramate, sub orice nivel artistic, orientate tematic ca pe vremea celui mai de jos proletcultism”. Oare cum ar caracteriza un poet valoros din zilele noastre starea actuală a criticii literare de la noi?

Cei care vor citi cartea Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu în arhivele Securității vor fi impresionați de Documentul nr 23 din 15 10 1973. De aici se vede cât de importantă este publicarea INTEGRALĂ a arhivei Securității, aceasta fiind și o sursă de psihoistorie literară, uneori deformată ideologic, dar adesea exactă în descrierea persoanelor urmărite. În acest document este făcută o descriere (ca de dicționar, și aș îndrăzni să spun – scrisă cu talent) a personalității și activității unor mari scriitori români, începând cu Cezar Ivănescu și continuând cu Ileana Mălăncioiu și Nicolae Breban. Din păcate, Ioana Diaconescu nu redă/ nu reproduce/ nu dezvăluie numele (de cod al) informatorului (în mintea mea acesta nu poate fi decât agentul informator Dorel, un scriitor talentat al cărui nume real îl pot bănui doar acei prieteni și colegi care i-au fost în preajmă, dar care foarte probabil este cunoscut și de autoare). Pentru că episoadele din acest miniserial îl vizează – în prezentarea acestei cărți – doar pe Cezar Ivănescu, voi reproduce doar acest psihoportret literar scris de un talentat informator al Securității: ”Cezar Ivănescu, un mare talent, foarte adesea respins de edituri, un permanent nemulțumit față de redactorii unor reviste și de cei ai editurilor, cu plăcerea de a povesti în context și în ce împrejurare i s-au respins cutare articole, cutare cărți, chiar cu un mic dosar de articole care au fost respinse de (revista) ”România literară”, luate de această revistă după ce au fost semnate, vizate de cineva din conducerea revistei, cu porniri împotriva ”spiritului îngust”, aproape fără prieteni, cercetat (L.D. aici bănuiesc o eroare de transcriere, cuvântul mai potrivit fiind aici ”certat”, nu ”cercetat”) pe rînd și cu foștii săi colegi mai apropiați, dar el fiind autentic – ca să zic așa în această stare de debusolare, avînd și antecedente de ”alienare”, poate că nu doar mimate și complexat, se pare din pricina lui însuși. Cezar Ivănescu este firea cea mai ciudată, întîlnindu-se însă cu cele mai nobile intenții în sinea lui și cu o bunătate mai întotdeauna suspicioasă. Prietenia cu Paul Goma mi se pare cel puțin ciudată, el pare în acest grup un fel de venetic, spre deosebire de Virgil Tănase care este integrat, lejer, din ”familie”…”. (p. 83).  … ”Ivănescu are și o stare materială precară și mai ales foarte puțini prieteni sau deloc. Cultivarea de către el a lui Goma este cel puțin pentru mine, interesată” (p. 84). Descrierea lui Nicolae Breban este realmente savuroasă (de parcă ar fi fost scrisă de el însuși!). Închei aici acest episod tot cu un extras din aceeași Notă de mai sus, ceea ce surprinde fiind atitudinea informatorului – una clar de partea celor nemulțumiți: ”De vreme însă ce nu se acordă împrumuturi decît pe apartenență la ”găști”, de vreme ce … Zaharia Stancu a cheltuit două milioane pentru a-și pregăti nu mai știu ce premiu Nobel, de vreme ce unii încasează de la Fondul literar mii de lei pe lună, iar alții, o mare majoritate, cerșesc cîte 4 sau 500 de lei, și asta cu înjurături, iar cei care iau mii de lei sunt departe de a fi niște autori cu opere copleșitoare, atunci este normal ca majoritatea aceasta a unei bresle care totuși există, care este o realitate socială, să cadă în lungi nemulțumiri și răbufniri deloc utile din punct de vedere social” (p. 86). Obsesia Nobelului la scriitorii români are, iată, și dimensiuni financiar-morale serioase!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!


Așadar, nu știm nimic despre relația lui Cezar Ivănescu cu Securitatea în perioada 1963 – 1973 (cu excepțiile minore amintite în episodul anterior). De asemenea nu știm nimic despre această relație în perioada 1987 – 2008. În total 22 de ani lipsă! Mai mult decât asta, numărul anual al documentelor publicate în carte scade pe măsură ce urmărirea scriitorilor din România se intensifica! Anul 1987 este anul revoltelor de la Brașov care sigur au generat multe Note informative despre modul cum văd scriitorii aceste acte de ostilitate față de regimul dictatorial comunist. Ce ni se oferă în schimb? Scrisori in extenso (unele doar parțial relevante), comentarii și note bio(biblio)grafice despre personajele amintite în documentele găsite. Lipsa perioadelor importante din viața politică a țării (moartea lui Dej, venirea lui Ceaușescu, greva din 1987, venirea la putere a lui Gorbaciov, întâlnirea de la Malta, ”revoluțiile” de la Iași, Timișoara și București etc.) toate acestea ar fi avut darul să creioneze nu doar lupta unui poet cu sistemul, ci să ajute la înțelegerea mecanismelor de funcționare ale sistemului însuși).

Demersul detectivistic al cercetătoarei-poetă ne ajută să citim printre rânduri și să corelăm informații pentru a încerca să găsim verigile lipsă. După ce în ianuarie 1963 se propune urmărirea lui Cezar Ivănescu prin agentul Dorel (posibil un coleg de breaslă), abia în decembrie 1970, adică după exact opt ani se propune, de către căpitanul de securitate Nicolae Barbusă fie lucrat în mod organizat” (p. 46). Iar ne punem întrebarea: în cei opt ani Dorel a reușit să furnizeze informații complete despre poet astfel încât să nu fie necesară ”lucrarea sa în mod organizat” (montarea clasicelor microfoane în telefon sau deschiderea corespondenței).

Dintr-o notă informativă a maiorului Bojin rezultă că ”La 2 noiembrie 1972 Cezar Ivănescu a apreciat că mulți scriitori sunt dați afară din servicii fără motiv, că există o inflație de critică literară conjuncturistă. Consideră că ”România literară” publică în mod frecvent poezii agramate, sub orice nivel artistic, orientate tematic ca pe vremea celui mai de jos proletcultism”. Oare cum ar caracteriza un poet valoros din zilele noastre starea actuală a criticii literare de la noi?

Cei care vor citi cartea Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu în arhivele Securității vor fi impresionați de Documentul nr 23 din 15 10 1973. De aici se vede cât de importantă este publicarea INTEGRALĂ a arhivei Securității, aceasta fiind și o sursă de psihoistorie literară, uneori deformată ideologic, dar adesea exactă în descrierea persoanelor urmărite. În acest document este făcută o descriere (ca de dicționar, și aș îndrăzni să spun – scrisă cu talent) a personalității și activității unor mari scriitori români, începând cu Cezar Ivănescu și continuând cu Ileana Mălăncioiu și Nicolae Breban. Din păcate, Ioana Diaconescu nu redă/ nu reproduce/ nu dezvăluie numele (de cod al) informatorului (în mintea mea acesta nu poate fi decât agentul informator Dorel, un scriitor talentat al cărui nume real îl pot bănui doar acei prieteni și colegi care i-au fost în preajmă, dar care foarte probabil este cunoscut și de autoare). Pentru că episoadele din acest miniserial îl vizează – în prezentarea acestei cărți – doar pe Cezar Ivănescu, voi reproduce doar acest psihoportret literar scris de un talentat informator al Securității: ”Cezar Ivănescu, un mare talent, foarte adesea respins de edituri, un permanent nemulțumit față de redactorii unor reviste și de cei ai editurilor, cu plăcerea de a povesti în context și în ce împrejurare i s-au respins cutare articole, cutare cărți, chiar cu un mic dosar de articole care au fost respinse de (revista) ”România literară”, luate de această revistă după ce au fost semnate, vizate de cineva din conducerea revistei, cu porniri împotriva ”spiritului îngust”, aproape fără prieteni, cercetat (L.D. aici bănuiesc o eroare de transcriere, cuvântul mai potrivit fiind aici ”certat”, nu ”cercetat”) pe rînd și cu foștii săi colegi mai apropiați, dar el fiind autentic – ca să zic așa în această stare de debusolare, avînd și antecedente de ”alienare”, poate că nu doar mimate și complexat, se pare din pricina lui însuși. Cezar Ivănescu este firea cea mai ciudată, întîlnindu-se însă cu cele mai nobile intenții în sinea lui și cu o bunătate mai întotdeauna suspicioasă. Prietenia cu Paul Goma mi se pare cel puțin ciudată, el pare în acest grup un fel de venetic, spre deosebire de Virgil Tănase care este integrat, lejer, din ”familie”…”. (p. 83).  … ”Ivănescu are și o stare materială precară și mai ales foarte puțini prieteni sau deloc. Cultivarea de către el a lui Goma este cel puțin pentru mine, interesată” (p. 84). Descrierea lui Nicolae Breban este realmente savuroasă (de parcă ar fi fost scrisă de el însuși!). Închei aici acest episod tot cu un extras din aceeași Notă de mai sus, ceea ce surprinde fiind atitudinea informatorului – una clar de partea celor nemulțumiți: ”De vreme însă ce nu se acordă împrumuturi decît pe apartenență la ”găști”, de vreme ce … Zaharia Stancu a cheltuit două milioane pentru a-și pregăti nu mai știu ce premiu Nobel, de vreme ce unii încasează de la Fondul literar mii de lei pe lună, iar alții, o mare majoritate, cerșesc cîte 4 sau 500 de lei, și asta cu înjurături, iar cei care iau mii de lei sunt departe de a fi niște autori cu opere copleșitoare, atunci este normal ca majoritatea aceasta a unei bresle care totuși există, care este o realitate socială, să cadă în lungi nemulțumiri și răbufniri deloc utile din punct de vedere social” (p. 86). Obsesia Nobelului la scriitorii români are, iată, și dimensiuni financiar-morale serioase!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Bogdan Cretu, Alexandru Petria si Liviu Ioan Stoiciu – o triada exemplara de neurmat


Bogdan Cretu, Alexandru Petria si Liviu Ioan Stoiciu – o triada exemplara de neurmat

• Liviu Ioan Stoiciu isi autoplagiaza blogul personal reproducand ceea ce a scris la 4 iunie 2012, in totalitate, in revista Contemporanul (evident, fara a preciza sursa)
• Bogdan Cretu de la Iasi isi pregatea autoplagierile din acest an (si, poate, isi scuza autoplagierile anterioare) prin articolul din 19 aprilie 2011 din Ziarul de Iasi
• Alexandru Petria (alias Calaul harnic) – ideologul de serviciu in lupta pentru revenirea bolsevicilor la putere in literatura si cultura romana (USR, ICR) este un bun aliat ad hoc in promovarea autoplagiatului de catre LIS si BC
• Autoplagiatorul Pavel Susara, de la Romania Literara, dat afara pe bune de Nicolae Manolescu pentru autoplagiat este, acum, inrolat automat in armata autoplagiatorilor care vor sa oficializeze autoplagiatul ca pe un act de normalitate pe taramul nostru mioritic/ becalic

Cu cateva zile in urma poetul Nichita Danilov din Iasi ”devoala” secretul scrierii unor opere de succes (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/despre-scrierea-pe-banda-rulanta-si-alte-afaceri literare~ni90cs?fb_action_ids=4708902519256&fb_action_types=og.likes&fb_source=aggregation&fb_aggregation_id=288381481237582). Redau cateva idei din acest “manual de bune practice”. Astfel, autorul specializat in asemenea afaceri literare vine cu o idee, cu sfaturile de ”how to” si cu … banii. Angajeaza palmasi, mai exact oameni dispusi sa faca munca rutiniera, dar a caror experienta este foarte utila autorului. La fel se intampla, in intreaga lume dezvoltata, in activitatea de cercetare, acolo unde maestrul isi pune ucenicii la treaba (cautare de bibliografii, traduceri, aranjari in pagina, grafice, tabele, poze, corespondenta, tehnoredactare si chiar redactare etc). Toate astea inseamna insa sa ai deja un “cheag”, o suma disponibila sau sa risti sa faci un credit la banca. Nu exclud ca acest procedeu sa fi fost aplicat chiar de marii scriitori, care – dat fiind volumul urias de opere scrise – erau deja banuiti ca acestea nu reprezinta opera lor cu adevarat. Au patit-o Shakespeare, Solohov si altii… Prin urmare, procedeul este bun, dar riscant si el, ca orice afacere, de altfel.
Iata, insa, ca palmasii vor si ei sa devina mari maestri, sa produca macar muuuuult, daca ceva bun inca nu pot. La un anumit nivel de educatie si de cultura (din eterna si fascinanta Romanie) ambitia lor de marire (sau – in cazul unora – de pastrare a unui status inalt, anterior castigat) este imediat blocata de constientizarea putinatatii resurselor (financiare, in primul rand). Prin urmare, se intalneste saracia cu trufia, pereche ce genereaza – automat – o alta, la fel de bolnava si detestabila, aceea a intalnirii hotului cu prostul. Aici, aparent, cercul se inchide si …lucrurile chiar merg, pana se iveste un alt cuplu, evident unul detestat de cele doua anterioare: spiritual critic si dorinta de normalitate si normalizare. Concret, saracia si trufia scriitorasului de duzina, gasesc, la noi, un teren fertil de dezvoltare, teren format din hotia (scriitorului, editorului, redactorului) cu prostia (cititorului credul si mergesasaist). Scremerea intelectuala este livrata pe post de contributie scriitoriceasca majora, adaugand astfel, noi caramizi la imaginara statuie literara a presupusului literat. Infertilitatea creatoare obliga trufasul sa insiste/ persiste in greseala si sa-si formeze un stil de lucru pe care il impartaseste si il recomanda si altora. Pai daca toti fura, de ce nu as fura si eu? Cu ce sunt eu mai prost ca altii?, se justifica sarmanul trufas. Drept pentru care, modelul devine majoritar, consituie normalitatea noastra neaosa, care devine, insa, total anormala in conditiile in care intra in contact si in comparatie cu normalitatea europeana si mondiala. Preceptul crestin “sa nu furi” devine, in ortodoxismul romanesc de inspiratie moscovita (in pofida autocefaliei arogante), “daca nu furi, inseamna ca esti prost”… Nu intamplator, hotia (de voturi, de titluri academice, de onoruri de stat sau cetatenesti) a devenit virtute nationala, un dar divin cu care suntem blagosloviti, chit ca la iesirea in lume, renumele de hot si identitatea roman = hot ne (cam) deranjeaza.
Aceste ganduri cu tenta moralizatoare m-au bantuit (din nou!) cand am avut neplacerea sa vad ca pledoaria pro-hotie, pro-facatura scriitoriceasca rabufneste mereu, agresiv si cu fireasca nesimtire ridicata la rang de virtute nationala, de drept fundamental al omului est-european, din pacate unul prea sarac (in duh) pentru a-si permite luxul corectitudinii, onestitatii si virtutii. Mai mult, se confirma zicerea lui Dem Radulescu (dinainte de caderea comunismului) conform careia “in economie si-n amor, nimic nu e-ntamplator” (replica spusa intr-un spectacol, dar, cred eu, aceasta nu facea parte din rol). Adica sa nu-mi inchipui cumva ca aparitia in revista Contemporanul pe luna septembrie 2012, nr. 9 (726), p. 14, a unei reluari de articole publicate anterior (pe blog sau print), la care se adauga cateva randuri concluzive, este, cumva, intamplatoare. Dimpotriva. Sub pretextul unei luari de atitudine (perfect ideologice, partinice, specifica luptei de clasa imprumutata de la proletariatul industrial si agricol) Liviu Ioan Stoiciu publica un articol “original” pe toate cele trei coloane ale paginii format mare, format pe care inca il mai pastreaza revolutionara revista: “Demisia criticului Daniel Cristea Enache din Uniunea scriitorilor, in semn de protest”. Inainte de a intra in miezul disputei ideologico-partinice oferita cititorului de “Contemporanul” pe post de analiza critica (la rubrica “Pe cont propriu”), putina statistica nu strica. Din totalul de 252 randuri ale articolului semnat Liviu Ioan Stoiciu (prescurtat de mine, in acest articol, LIS) doar 26 sunt (sau, mai exact, par a fi) originale, adica nepublicate anterior. Dintre cele 226 randuri copiate acestea se partajeaza dupa cum urmeaza: toate sunt copiate de pe blogul dlui LIS, fara insa a se preciza undeva acest lucru, cu mica diferenta ca 108 sunt scrise de LIS insusi la 4 iunie 2012 (http://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/06/demisia-criticului-daniel-cristea-enache-din-uniunea-scriitorilor-trebuie-respinsa-lupta-cu-un-presedinte-trecator/ in iunie 2012) si 118 sunt preluate integral din articolul lui Bogdan Cretu intitulat “Cateva scene din viata literara” (http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/citeva-scene-din-viata-literara~ni79gv) publicat in Ziarul de Iasi la 19 aprilie 2011 (initial, preluat pe blogul lui LIS, apoi si in Contemporanul, cu simpla precizare: Preluat din Ziarul de Iasi). Dar dincolo de statistici si surse precizate doar partial/ incomplet, articolul din Contemporanul semnat de LIS este, in proportie de peste 90% un autoplagiat. Mai grava este si interventia in stilul de grafiere a unor litere (nu spun orto-grafie, pentru ca inca nu s-a hotarat care dintre ele este “mai orto”….). Este stiut ca Ziarul de Iasi nu a acceptat si nu accepta nici acum propunerea iliesciana de reforma a grafiei limbii romane, respectiv aceea de a scrie cu â și nu cu î (cu exceptiile aferente). Faptul ca redactia revistei Contemporanul a gasit de cuviinta sa prezinte articolul lui Bogdan Cretu cu grafie iliesciana este, cred, un abuz si o impietate fata de optiunea publicatiei iesene. Dar ce mai conteaza respectful fata de o optiune public afirmata devreme ce insusi Bogdan Cretu face compromisuri ideologice conjucturale evidente. Dupa ce am atentionat asupra adeziunii formale (si neglijente) a lui Bogdan Cretu la tabara basesciana si a criticilor plagiatorului Victor Ponta (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/08/06/bogdan-cretu-autoplagiator-si-plagiator-universitar-iesean-vajnic-luptator-impotriva-plagiatului/) il aflam pe vajnicul luptator impotriva plagiatorilor ca accepta sa publice in revista taberei adverse ideologic publicand in repetate randuri (inclusiv in numarul 9/ sept 2012: ”Calinescu sub vremi”, in p. 4. Nu am avut timp sa verific daca acest articol a mai fost publicat si in alte reviste…), ca sa nu mai vorbesc despre faptul ca LIS ii face un imens deserviciu tanarului publicist iesean luandu-l ca martor al apararii in atacul impotriva celor care ii ataca pe plagiatori si autoplagiatori. Iata ce sustinea BC in articolul din Ziarul de Iasi din aprilie 2011, articol preluat integral de LIS in Contemporanul: ”La un moment dat, cu ocazia reluarii unei expozitii a graficii lui Marin Sorescu, Pavel Susara a reluat un articol pe care il scrisese cu ceva vreme in urma, cind fix aceeasi expozitie iesise pentru prima oara in lume. Sigur, procedeul e discutabil, dar cert este ca el a devenit o norma in presa noastra culturala. Multi autori isi publica articolele si colo, si colo. Sau revin asupra lor, le modifica, le ajusteaza pe ici, pe colo, nu neaparat in partile esentiale, si le arunca din nou in lume. Nu cred ca e neaparat incorect, dat fiind ca memoria periodicelor tine o saptamina.” Aproape incredibil pentru un profesor de la Filologia ieseana care trebuie sa stopeze tendintele (auto)plagiatoare ale studentilor! Acesta, desi sustine ca autoplagiatul este discutabil (deci nu condamnabil, doar discutabil…), ii gaseste explicatii si scuze care sa-l faca acceptabil si … practicabil in continuare. Sancta simplicitas! Oare ar trebui ca pedagogii nostri de scoala noua sa fie obligati sa faca ceva scoala occidentala pentru ca, ulterior, sa renunte la apucaturile hotesti si lipsite de respect fata de cititorii carora li se recomanda/ prezinta ca fiind autori originali, proaspeti si corecti (macar cu ei insisi)? Se pare ca mentalitatile hotesti, puternic proletare, au fost transmise constant si continuu de catre vechii profesori, acum mari indrumatori de doctorate…Poate! incerc si eu o explicatie. Desigur, o alta explicatie o ofera Bogdan Cretu insusi care crede ca memoria cititorilor (eufemistic spus ”memoria periodicelor”) nu tine mai mult de o saptamana, dupa care li se poate oferi, iar si iar, acelasi articol, pe post de prospatura…
Numarul mare de (auto)plagiatori ma face sa cred ca marea majoritate a celor care scriu plagiaza (si defineste, astfel, normalitatea si moralitatea) si doar o minoritate ar cadea in pacatul originalitatii si onestitatii… Poate ma ajuta cineva sa dezleg aceasta dilema. Cred ca prezinta interes si faptul ca – in urma articolelor prin care acuzam autori de autoplagiat si chiar plagiat – niciunul dintre acestia nu a raspuns, tacere pe care eu o consider ca fiind o rusinata recunoastere. Dar cred ca ma insel…

Puncte de vedere asupra celor doua articole din articolul lui LIS, publicat de Contemporanul

Dincolo de autoplagiatul evident al dlui LIS si de pledoaria pro-autoplagiat a lui BC, merita atentie si continutul propriu-zis al articolului semnat de LIS. Se insista, direct si indirect, asupra faptului ca scriitorimea romana este impartita in (cel putin) doua mari tabere. Fara a se nominaliza, rezulta din acest text (ca si din link urile notate la final) ca una este condusa de basescianul academician Nicolae Manolescu, presedintele USR si redactor sef la Romania Literara; cealalta este condusa de iliescianul academician Eugen Simion, fost presedinte al Academiei Romane (evident, in mandatele lui Ion Iliescu). Cine nu e cu noi e impotriva noastra (reciproca fiind inca si mai valabila!). Prin urmare, daca autoplagiatorul Pavel Susara este dat afara de Nicolae Manolescu de la revista Romania Literara, pe cale de consecinta, acesta este luat in brate de tabara adversa (revistele Contemporanul, Cultura etc.). La fel, daca Daniel Cristea Enache (DCE) pleaca din USR, rezulta ca el trebuie preluat de tabara/ aripa stangista (Nicolae Breban, Augustin Buzura, Bogdan Cretu, Liviu Ioan Stoiciu si nu in ultimul rand, Alexandru Petria, un harnic demolator de imagini/ statui ale reprezentantilor dreptei (Traian Basescu, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cartarescu etc.). Pleaca Daniel Cristea Enache din Uniunea lui N. Manolescu? Nu-i nimic, DCE se pliaza pe organizatia scriitoriceasca de rezerva (Asociatia Scriitorilor), iar LIS are grija sa mediatizeze aceasta dihonie din lumea scriitorilor romani. Mai mult, cu aceasta ocazie, trebuie sunata goarna in toata Romania, astfel incat si alti (auto)plagiatori sa se adune, sa stranga randurile in jurul plagiatorului El Maximo, aflat temporar in fruntea guvernului Romaniei. Se prefigureaza o Internationala a (auto)plagiatorilor, o organizatie mondiala a celor dati afara din servicii pe motive de furaciune si minciuna (respectiv autoplagiat sau chiar plagiat). Pe scurt, cine se aseamana se aduna, merg impreuna la alegeri si la alte actiuni patriotice, pentru ca exploatarea nemiloasa a plagiatorilor de catre neplagiatori sa inceteze. O data si pentru totdeauna! Este de asteptat ca toti autoplagiatorii criticati de mine pe acest blog sa devina membri ai Asociatiei Scriitorilor, sa submineze, invechita USR si – dupa (ce) Victor ia in alegeri – ca Pavel Susara sa fie reprimit la RomLit, evident, dupa ce in fruntea USR va fi redesemnat Mihai Ungheanu sau, de ce nu? Nicolae Breban. In realitate, LIS, regreta plecarea lui DCE din USR, fapt care imi permite sa banuiesc ca se impune o revenire a acestuia asupra demisiei si, prin vot democratic, sa fie instalat in fruntea USR. De ce nu? In ultima instanta, literatura este un simplu act de propaganda, iar scriitorii – excelente unelte ideologice in bataliile electorale. Scriitorii (majoritatea dintre ei) nu pot trai din scris si din vandut carti si articole, ci trebuie sa stea cu mana intinsa la guvernul generos care doreste, prin distribuire atenta si corecta a resurselor financiare, sa promoveze adevaratele valori in cultura romana. Ce Cartarescu? Ce premiu Nobel pentru literatura? In caz ca laureatul de anul acesta ar fi fost chiar Mircea Cartarescu, cu siguranta LIS & comp. ar fi scris in Contemporanul: “Preferatul Angelei Merkel, cu voie de la Basescu a fost incununat cu un nemeritat premiu Nobel, acordat pe nefiresti criterii ideologice!”.
De fapt, LIS doreste sa comunice cititorilor un singur lucru: bagati-va mintile in cap, vin alegerile si la USR, iar DCE merita presedintia acestei venerabile institutii. Fiti atenti cu cine votati si cum va afisati prin presa zilei. Noi nu glumim! In fine, nu trebuie nicio clipa sa uitam ca revista Contemporanul (care apare tot sub egida USR) are si un subtitle, perfect cameleonic: Ideea europeana. Ce legatura are europenismul cu plagiarismul? Cred ca un raspuns l-a dat deja LIS cu un articol format din doua alte articole, publicate anterior: NICIUNA!

PS Contemporanul Ideea europeana va publica si online numarul pe luna septembrie, asa incat invit cititorii interesati de amanunte sa acceseze http://www.contemporanul.ro

Lecturi suplimentare recomandate (intru verificarea celor afirmate de mine mai sus)

http://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/06/demisia-criticului-daniel-cristea-enache-din-uniunea-scriitorilor-trebuie-respinsa-lupta-cu-un-presedinte-trecator/ in 4 iunie 2012

http://spunesitu.adevarul.ro/Cultura/Interviuri/Alexandru-Petria-Intelectualii-sa-fie-oameni-intregi-nu-proiectii-de-liste-de-preturi-9963 7 sept 2012

http://www.stelian-tanase.ro/sa-stam-de-vorba/vinatoarea-de-vrajitoare/

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/03/03/zero-mila-pentru-intelectualii-lui-basescu/

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/03/05/scandal-literar-pe-facebook-si-turnator-al-securitatii-si-premiat/ 5 martie 2012

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/04/28/ce-vor-face-intelectualii-rusinii-profitorii-si-girantii-regimului-basescu/ aprilie 2012

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/02/22/lasitate-scriitoriceasca/ 22 februarie 2012

 

Liviu Drugus,  www.liviudrugus.worpress.com    www.liviudrugus.ro      www.ugb.ro/etc        facebook.com/liviu.drugus

sat Valea Adanca, Miroslava, jud Iasi                                                                     17 octombrie 2012