liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: intelligence

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 500. Marți 15 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (1).


Foarte probabil titlul (și conținutul) acestui dosar va intriga (mai mult sau mai puțin). De aceea încerc o explicație înainte de a purcede la o sintetizare a câtorva lucrări (articole, cărți) care au ca ”fir roșu” comun lupta ”intelligence”-lui comunist din România cu inteligențele creatoare (scriitori, în cazul de față). Despre nevoia (și speranța) de a avea un autentic intelligence românesc am mai scris pe acest blog. Despre inteligența scriitoricească românească, de asemenea. Ceea ce lipsea era tocmai o descriere a confruntării inteligențelor (adică a eminențelor foarte cenușii) din Securitatea dejistă și ceaușistă, pe de o parte, cu inteligențele (mai mult sau mai puțin verticale, mai mult sau mai puțin consistente, mai mult sau mai puțin permanente) din rândul scriitorilor. Subiectul acestui miniserial mi-a fost sugerat de ”Cronicar”-ul României literare, care a reprodus, recent, un text – fără a-l comenta sau a-l combate – (textul integral, mai jos) din care rezultă că Marin Sorescu (1936 – 1996) a fost urmărit de Securitate până la sfârșitul vieții sale (1996).

 

Din istoria noastră recentă ne amintim că Securitatea (Departamentul Securității Statului) a fost desființat(ă) imediat după lovitura (militară) de stat (reușită) din decembrie 1989 (vezi https://www.sri.ro/), iar SRI ul a fost înființat la 26 martie 1990. (Ideea că lovitura de stat ar fi fost una militară subliniază rolul decisiv al armatei în derularea loviturii de stat, dar eludează adevărații autori ai inițiativei: o parte a nomenclaturii comuniste (atașată de ideile gorbacioviste) condusă de Ion Iliescu și o parte a Securității ceaușiste). În acel moment, gorbaciovismul era încă la putere și influența sa (și a URSS-ului) în zona sa de influență erau chiar în creștere. Ideea așa-numitelor revoluții din est viza resetarea sistemului sovietic pe baze noi (restructurare și transparență) care să-i asigure supraviețuirea și consolidarea (odată cu presupusa încetare a Războiului Rece, după unificarea germană – făcută tot cu acordul/ acceptul Moscovei). În acest context gorbaciovist a apărut la noi SRI ul care trebuia să ajute la consolidarea cuceririlor ”revoluționare” ale maselor largi populare (care s-au hotărât brusc, în decembrie 1989 să lupte împotriva celor care au ”întinat mărețele idealuri ale socialismului și comunismului” – Ion Iliescu 1989 – vezi textul la https://mariusmioc.wordpress.com/2008/12/16/ion-iliescu-au-intinat-numele-partidului-comunist-si-memoria-celor-care-si-au-dat-viata-pentru-cauza-socialismului-in-aceasta-tara-tvr-22-decembrie-1989-video/) și la instaurarea deplină și definitivă a social-democrației leniniste cu adnotări gorbacioviste (actualmente, social democrația noastră fiind una doar populistă, iliberală și tot mai puțin democratică). Ei bine, după ce comparăm afirmația că Securitatea l-a urmărit pe Sorescu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Sorescu) până în 1996, cu informația referitoare la dispariția Securității în 1989 putem avea două concluzii posibile, ambele probabile: a) Securitatea doar și-a schimbat numele, rămânând în fond aceeași instituție de supraveghere a populației în folosul puterii, oricare ar fi aceasta (ceea ce ar explica afirmația că Sorescu ar fi fost urmări de Securitate până în 1996, ea, numita instituție, existând și astăzi); și b) Securitatea a dispărut cu adevărat, dar instituția care l-a urmărit pe Sorescu până în 1996 a fost SRI – ul; c) Sigur, ar exista și varianta că autorul afirmației (Tudor Nedelcea) a comis o impardonabilă eroare, poate scuzabilă, fiind dus cu gândul de a-l asemăna pe Sorescu cu George Orwell (https://ro.wikipedia.org/wiki/George_Orwell) care, și el, a fost urmărit de Intelligence-ul britanic (fiind bănuit de simpatii comuniste) până s-a stins din viață, în ianuarie 1950. Este ironie sau cinism în această apreciere a Cronicar-ului care nu poate scăpa cititorului atent: ”Ce bine că astăzi sinistra instituție nu mai există și că serviciile nu se mai amestecă în activitatea scriitoricească”.

Iată textul complet al lui craioveanului Tudor Nedelcea (http://icsu.ro/wp-content/uploads/2011/04/CV-Nedelcea-Tudor.pdf) și comentariul Cronicar-ului din ”România literară” nr 20-21/ 11 mai 2018, p. 28, la rubrica ”Ochiul magic”: ”În revista LUMINA (1-3/ 2018) care apare la Pancevo, Serbia…. Tudor Nedelcea semnează un text intitulat ”Marin Sorescu și securitatea” în care aflăm amănunte din dosarul de supraveghere ”Soare”, pe care Securitatea i l-a deschis poetului încă din anul 1979. Marin Sorescu, conchide Tudor Nedelcea, a fost în vizorul ecestei sinistre instituții ”până la sfârșitul vieții sale” (L.D.: adică până la 8 decembrie 1996!). Este bulversant să vedem cât de prezentă era Securitatea comunistă în viața scriitorilor și ce nefastă a fost această prezență. … Ce bine că astăzi sinistra instituție nu mai există și că serviciile secrete nu se mai amestecă în activitatea scriitoricească. Vă dați seama, în atâtea situații, de la invitarea ta târguri de carte și traduceri până la imagine favorabilă în presă și obținerea de burse, cât de inegală ar fi competiția între cineva care ar beneficia de un asemenea sprijin invizibil din partea unor forțe oculte și un scriitor care ar concura de unul singur, ajutat doar de înzestrarea sa literară?”.

Dar indiferent de ipoteza luată în calcul rămâne faptul că o revistă (cea mai importantă) a Uniunii Scriitorilor din România (România literară) susține și diseminează ideea că Securitatea mai exista încă în anul 1996, ba l-a și urmărit informativ pe ministrul Culturii în Cabinetul Văcăroiu, scriitorul Marin Sorescu. Dacă Sorescu chiar a fost filat până la sfârșitul vieții înseamnă că în raza de acțiune (filaj) a noii Securități/ SRI am intrat, involuntar, și eu – între mine și poet, la începutul anilor 90 când mergeam încă destul de des prin București, înfiripându-se un fel de prietenie (mai mult la inițiativa poetului, eu neavând nici curajul și nici căderea de a-l curta sau măcar de a-l cunoaște mai îndeaproape). La fel (adică un început de prietenie) s-a întâmplat și cu ”poetul insurgent” moldav Cezar Ivănescu (1941 – 2008) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Cezar_Iv%C4%83nescu), pe care l-am întâlnit la Chișinău, din inițiativa Leonidei Lari (1949-2011) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonida_Lari).  Așadar, fie și din motive sentimentale, fie din motive legate de înțelegerea lumii în care trăim, valul de articole, cărți și emisiuni TV dedicate memoriei celor doi (prin prisma ”colaborării” și luptei lor cu Securitatea) nu m-a lăsat indiferent. Dimpotrivă. Trebuie să precizez că axul central al ”noului” val de dezvăluiri despre scriitori români care au avut de-a face cu rigorile tristei instituții opresive (evident, la comandă politică ceaușistă) îl constituie figura poetei Ioana Diaconescu, realizator Radio România și cercetător în Arhivele Securității. Interviul acordat de Ioana Diaconescu poetului și realizatorului TV Adi Cristi este demn de urmărit tocmai prin punerea celor doi poeți (Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi) într-un tandem care avea/ are ca element comun legătura acestora cu Securitatea (mai întâi în calitate de colaboratori ”cu acte în regulă”, apoi urmăriți cu acribie de ”organe”. Emisiunea lui Adi Cristi de la Tele M Iași o puteți urmări aici:  (https://www.youtube.com/watch?v=uLN0mEYIQyg). Intenționat sau nu, Adi Cristi sugerează, provocator, că Ioana Diaconescu ar proceda, prin demersuile ei publicistice, la ”albirea” dosarelor unor scriitori care au început, la tinerețe, în calitate de colaboratori ai Securității, apoi, ca driblori cu această calitate, pentru a termina cu statutul de antisecuriști și anticomuniști consacrați. După cum se va vedea și din interviul acordat, în 1993, de Cezar Ivănescu scriitorului ieșean Cassian Maria Spiridon, în intervalul post revoluționar/ postdecembrist aprecierea lui Cezar Ivănescu față de scriitorii români și instituțiile acestora (USR, în primul rând) s-a modificat, dar… în sens și mai negativ/ depreciativ. Concluzia: regres realizat în numele progresului, sau, cu alte cuvinte, bine ar fi să nu dăm cioara din mână pe vrabia din par. Dar nu despre nostalgii ale ”bunelor” vremuri ceaușiste vroia C.I. să ne comunice, ci despre o permanență a culturii române: dezbinarea, izolarea, mergeșașaismul, oportunismul, parvenitismul etc. Opinia mea este că nemulțumirile și inechitățile din perioada ceaușistă, cuplate cu libertățile nelimitate postdecembriste au dus la ceea ce avem astăzi: o devalorizare a conceptelor și realităților numite: cultură, scriitor, ierarhie valorică, meritocrație sau responsabilitate editorială și auctorială. Adică, merge și-așa!

Așadar, fără să-mi propun, am reunit în acest episod nu mai puțin de șase poeți contemporani! Despre trei dintre ei, va fi vorba în episoadele următoare, în viziunea unor literați (inclusiv a poetei cercetător Ioana Diaconescu).

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

SERIALUL ”ISTORIA CULTURALĂ A PROSTIEI/ INTELIGENȚEI ROMÂNEȘTI” (Episoadele 40 – 60)


Episodul 40 (Câteva considerații pe marginea interviului acordat de profesorul clujean Mircea Miclea, publicat de PressOne. Partea I. Interviul este atașat la episodul 39).

 

Am susținut cât am putut reforma Miclea, dar educația este mediul cel mai conservator posibil, iar concluzia tristă a intervievatului, la final de interviu, confirmă această afirmație. La fel cum nu s-a născut încă acel inteligent care să poată convinge un prost că e prost, la fel cum nu poți să convingi un manipulat că e manipulat (imediat îți zice că vrei să-l manipulezi!), tot astfel este teribil de greu să dai lecții profesorilor în materie de profesorie și de management al educației. ”Las că știm noi mai bine…”.

 

Psihicul românilor, spun studiile, este unul eminamente defensiv, conservator, cu aplecare mai mult asupra efectelor (vizibile) decât asupra cauzelor (cam invizibile). O afirmă și dl Mircea Miclea (pentru scurtime îl voi nota, în continuare M.M.), iar la istorie am învățat că românii sunt un popor pașnic, neagresiv și care nu atacă, ci doar se apără. Or, se știe că cea mai bună apărare este atacul… Așadar, M.M. spune că suntem defensivi, iar întregul interviu probează acest lucru: M.M. este el însuși un defensiv. Acum mă și mir că a îndrăznit să atace sistemul de educație (în calitate de ministru) și să fie (cât de cât) ofensiv față de (sub)mediocritate. Pun(em) asta pe seama tinereții sale din acea perioadă… Totodată – realizez abia acum – modelul meu managerial numit Metodologia Scop Mijloc (MSM) pare a fi greu digerabil, fiind orientat spre viitor, spre schimbare. Or, schimbare înseamnă să ieși din defensivă. Dar românii sunt eminamente defensivi; ei se descurcă rapid și pe termen scurt.

 

Tema interviului este chiar manipularea (în sensul de ”prosteală cu premeditare”). Am citit cu nesaț răspunsurile profesorului, așteptând să aflu cum am putea scăpa de manipulatori, de prosteală reciprocă și de șmechereală de azi pe mâine. Abia la a doua citire am realizat de ce M.M. nu se referă deloc la manipulatori, ci doar la manipulați: el pregătește defensiva în fața manipulării, nicideum vreo ofensivă împotriva manipulatorilor. Domnia sa ne dă sfaturi și ne pregătește cum să rezistăm și să ne apărăm de manipulatori. Ne explică trucul numit manipulare, dar nu intră în culise pentru a devoala ”șmecheria” magicianului care manipulează spectatorii. În schimb vine cu ”soluții” informatice, valabile – poate! – într-un viitor nedefinit. Pe scurt, vinovat este păcălitul (the dumb), nu păcălitorul (the dumber), sau – păstrând proporțiile – vinovată este persoana violată, nu violatorul. Adică nu se merge la sursă, la cauză, ci doar se constată efectele negative. Curată defensivă!

 

Dar cauzele reale ale apelului la manipulare sunt arivismul, iubirea de arginți, lenea, lăcomia, lipsa onestității, dorința bolnavă de a ajunge și de a rămâne la putere etc. Toate astea se pot atenua prin educație (chiar în cei 6-7 ani de-acasă și până la postdoc!). Dl MM constată doar că educația este distrusă, dar nu vine cu ABSOLUT nicio soluție (speranța că un soft va rezolva problema nu este o soluție). Măcar să invite la căutarea de soluții și tot era ceva… Ne spune domnia sa că împotriva manipulărilor făcute de sofiștii antici a apărut logica aristotelică, dar aceasta nu mai este suficientă azi (din motiv de supraaglomerare informațională), iar acum am avea nevoie de inteligența artificială pusă în slujba antimanipulării. Dar nu se sugerează actualilor manageri din educație că un plus de logică (disipată în orice altă disciplină) ar fi deja un câștig. Sigur, asta presupune ca politicienii puterii să accepte să fie devoalate mecanismele de păcălire a electoratului, ceea ce doar niște politicieni onești (contradicție în termeni!) ar putea-o face.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 9 februarie 2017

 

Episodul 41 (Câteva considerații pe marginea interviului acordat de profesorul clujean Mircea Miclea, publicat de PressOne. Partea II-a. Interviul este atașat la episodul 39).

 

Dl profesor Mircea Miclea (MM) arată că Era informației este un adevărat rai pentru manipulatori. Cu cât mai multă informație – cu atât mai multă manipulare. Și totuși, este acest proces cu adevărat ireversibil și incontrolabil? Rețelele de socializare (eu prefer să le numesc rețele de comunicare) contribuie și ele la domnia dulce a manipulatorilor de varii calibre, spune intervievatul. Din nou, nu creatorii rețelelor, ci utilizatorii acestora apar ca fiind ”vinovați” (în viziunea dlui M.M.). Lor li se adresează profesorul, sfătuindu-i cum să se protejeze de manipulatori. Evident, între timp manipulatorii prin/ de rețele au creat deja alte sisteme de comunicare, mai atractive și mai pline de capcane. Cursa este inegală, iar utilizatorul de informații este pierdantul/ prostitul/ manipulatul  garantat.

 

Interesantă este descrierea modului în care se fac/ construiesc listele de prieteni pe FB. Doar cei care au aceleași credințe și gusturi/ interese ideologice încap într-un/ o asemenea grup/ listă. Cum ai o părere opusă, block!/ out! Rămân doar cei care se gratulează reciproc: ”vai, ce idee pertinentă!”, ”absolut de acord!” etc. Astfel, se creează iluzia adevărului unic/ absolut pe care îl dețin doar membrii grupului. Evident, ceilalți sunt imbecili, mononeuronali, duși cu pluta, bolnavi cu capul etc. etc. (Conform butadei: ”- Doctore, nu prea sunt sigur de mine.
– Stai liniștit, siguranța absolută o au doar imbecilii. – Sunteți sigur, domnule doctor? – Absolut!). Ideal ar fi ca ”prietenii”/ ”friends” să fie de cele mai variate opțiuni și convingeri, dar asta se poate întâmpla doar în societățile foarte educate/ civilizate. Nu știu cum o fi în altă parte, dar, din experiența mea, apariția unei opinii diferite pe lista unui prieten/ friend (sau, doamne feri, contrare) este tratată cu sincere înjurături și anatemizări. Proprietarii de listă, își curăță periodic lista de persoane care gândesc altfel. De fapt, așa numitele grupuri de discuții sunt, în cea mai mare parte, forme de autogratulare, cu șanse mici de evoluție/ vindecare/ schimbare.

 

Cum spune M.M., în aceste think groups, prudența logică scade și raționamentele sunt tot mai slăbuțe…Orice idee lansată este relativ ușor acceptată  de ceilalți. Sofismele sunt, din nou, la putere. Un nou Aristotel este aștepatat, spune dl M.M., dar acesta nu poate fi decât o inteligență artificială (IA), dată fiind creșterea accelerată a cantității de informații vehiculate. O metodă ar fi, spune M.M., triangularea informației (făcută automat de către un soft), dar asta ține tot de tactica defensivă, de protecție la manipulare în timp ce manipulatorii – adevărata cauză a manipulărilor – rămân bine mersi și își perfecționează, în continuare, opera.

Opinia mea este că trebuie imaginate, în primul rând, metode de descurajare a manipulatorilor (legislative, financiare, publicistice etc.). A făcut-o, cu aproape doi ani în urmă, Umberto Eco (http://www.b1.ro/stiri/externe/umberto-eco-retelele-de-socializare-invazia-imbecililor-drama-internetului-este-ca-l-a-promovat-pe-idiotul-satului-ca-purtator-de-adevar-118531.html). Eco cade chiar în în extrema opusă: îl lasă în pace, pentru moment, pe manipulat și se ocupă doar de manipulator (pe idiotul care manipulează). Desigur, ideal este să-i avem în vedere, simultan și continuu, pe ambii ”împricinați”. Cred că ambele propuneri au și inerenta doză de risc, respectiv transformarea filtrelor de post-adevăruri (= minciuni/ fake news) în Ministerul Adevărului, condus de un manipulator și mai feroce. Interesantă concluzie: dacă manipularea este lăsată să crească netulburat, democrația se află în mare pericol. Dacă punem filtre site-urilor manipulatorii și impunem reguli rigide de comportament pe rețelele de comunicare, democrația este în foarte mare pericol! Din această dilemă, foarte greu vom ieși.

 

(va urma)                         Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 10 februarie 2017

Episodul 42 (Câteva considerații pe marginea interviului acordat de profesorul clujean Mircea Miclea, publicat de PressOne. Partea III-a. Interviul este atașat la episodul 39)

 

Mecanismul manipulării, susține dl M.M., este unul cognitiv bazat pe puterea emoțiilor care pot influența ușor raționalul. Televiziunile cele mai manipulatoare se recunosc ușor prin stridența cu care exagerează aproape orice frază. Totul este extraordinar, excepțional, nemaipomenit, dramatic, tragic, zguduitor, cutremurător, bombă, exploziv,exclusiv, incredibil, fantastic, unic, pentru prima dată în istorie etc. etc. Rostul acestor cuvinte (până la tocirea sensurilor lor reale și a capacității lor de a mai atrage atenția) este de a stârni emoții, de a lăsa rațiunea în off, în plan secund. Acesta este motivul pentru care mulți specialiști au afirmat că, în general, televiziunea tâmpește, iar televiziunile comerciale cu proprietari dubioși (la noi cele mai agresive televiziuni sunt RTV și A3, ambele cu proprietari penali) – tâmpesc în mod absolut. În limbajul machiavelic al Metodologiei Scop Mijloc scopul scuză mijloacele, indiferent câte victime colaterale ar apărea. Mijloacele principale: manipularea prin emoții și adjective extreme, sunet ridicat (acutele sunt la ele acasă), neinvitarea altor opiniomani etc. Minciuna repetată creează un puternic sentiment al adevărului. Pe fondul nominalizării acestor josnice mijloace, M.M. invită privitorii să procedeze la ”discriminarea informației”. Eu i-aș spune acestui proces: ”discernământ”. Dar cum să mai ai discernământ după ce ai deja convingeri ABSOLUTE? Nici faptul că emoțiile stârnite de magia cuvintelor dure produc dureri fizice (”emoție somatizată”) sau crize de isterie nu mai put întoarce ”bolnavul” de pe panta autodistrugerii. Poate capătă alt sens, acum, anunțul făcut de diverse persoane: ”am renunțat la TV!”. Este o formă de ieșire din sevraj, identică cu bucuria celor care doresc și reușesc să se lase de fumat, alcool, droguri.

 

Finis coronat opus! Psihologul terapeut Mircea Miclea, fost ministru al educației și profesor la Universitatea Babes Bolyai din Cluj, atacă, în încheiere, cauza cauzelor tuturor relelor, invocate sau nu de domnia sa în acest (lung) interviu: educația, mai exact proasta educație care generează, uneori, mai multe belele decât beneficii (individuale/ sociale). Presupun că dl Mircea Miclea ar putea scrie un tratat de ”Psihopatologia vieții universitare”, în bună tradiție freudiană. Defectele psihice ale majorității profesorilor actuali (și cred că nu doar de la noi, dar ar trebui să încheiem odată această eră a educației în cheie negativă): narcisiști, egoiști, monopoliști, sofisticați în discurs, sofiști de-a dreptul, critici (nu și autocritici), manglitori de faime nemeritate, adepți ai relațiilor de putere. Aș mai adăuga: cinici, conservatori, profitori, naivi, plagiatori, sadici J.  Serios vorbind, profesorul M.M. face ceea ce am făcut și eu în ultimele decenii: critică sistemul de educație și trage în el din toate direcțiile posibile. (e adevărat, mai mulți o fac…, dar fără rezultate vizibile).

 

Profesorul Miclea este, ca și mine, adeptul meritocrației, al recompenselor pentru cei buni și a penalizărilor pentru cei slabi. Într-adevăr, cum poți, tu stat serios L să plătești cu același salariu un ”profesor” care citește poticnit niște foi îngălbenite și unul care entuziasmează auditoriul prin discurs și atitudine?! Culmea este că se cunosc cursurile-balast (care nu ajută cu absolut nimic în formarea viitorului specialist!) dar nimeni nu îndrăznește să reducă medicina cu un an (perfect posibil) pentru că…. știți voi! Orice modificare radicală a curriculumului academic ar însemna o revoluție, cel puțin ca în 1968. Până a se intra în Era informației, profesorii aveau monopulul cunoașterii. Acum au doar monopolul diplomelor/ examenelor finale. Aici, revin cu o propunere (revoluționară, cum altfel?), pe care o tot ofer de cca un deceniu: eliminarea examenelor de an, a celor finale și a diplomelor. ”Și atunci, ce mai rămâne?”, se supără majoritatea profesorilor. Rămâne exact ce trebuie să rămână: cererea studentului de a se pregăti și oferta profesorului de a-l ajuta în acest sens. De preferat, contra cost (eventuale subvenții pot fi acordate de viitorii angajatori). Singurii examinatori serioși vor fi nu profesorii, ci angajatorii: vor vrea pregătire scăzută, asta vor alege; vor vrea pregătire de elită – asta vor alege! Sigur, râmâne nerezolvată problema șpăgilor și a cadourilor, mai exact concretizarea relației de putere despre care, prea delicat, vorbea profesorul Miclea. Deocamdată, din păcate, ”Universitatea românească este o economie a gratificărilor reciproce. Economia darului”, își încheie, trist, interviul fostul ministru al educației.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 11 februarie 2017

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul 43 din 12 februarie 2017 (în care se oferă ceva ”material” pentru reflecții psihoculturale despre ”cum e românii și ce vrea dânșii?”).

 

Un răspuns la prima parte a întrebării îl dă, săptămânal, Radu Pavel Gheo: ”Românii e deștepți”. La a doua parte a întrebării, mi se pare că ”românii nu prea știe ce vrea”. Și ar fi bine să (se) cam știe, acum, când facem un prim centenar de la cea mai mare realizare a noastră. Răspunsurile și comentariile sunt binevenite!

 

  1. Rădulescu-Motru (București, 1937): „Absolut fără pereche este curajul românului în exprimarea opiniilor, dacă exprimarea el o face în numele grupului, ca redactor de jurnal bunăoară! Ești din același grup cu dânsul, atunci lauda lui pentru tine nu mai are margini; ești din celălalt grup, atunci ocara lui nu mai are margini! Iată un redactor curajos în tot cazul, îți zici! Ei bine, te înșeli. E curajos numai ca mandatar al grupului. Vorbește cu el între patru ochi și vei constata că nu-și aduce bine aminte de ce a scris. Între patru ochi opinia lui este chiar că toți românii sunt buni și patrioți…“. „La război ne luptăm voinicește, fiindcă acolo suntem umăr la umăr, dar la munca profesională suntem neglijenți, fiindcă aici fiecare este lăsat pe seama datoriei sale proprii. Nu avem curajul părerilor noastre, când este să ni le apărăm fiecare în parte, dar suntem poporul cel mai susceptibil, când este să ne rostim în grup, și ca grup. Ne aprindem ușor ca un foc de paie, dar ne și trece ușor aprinderea, cum trece și focul de paie, fiindcă sufletele noastre luate în parte sunt prea puțin personale ca să opună rezistență, și o dată ele aprinse au prea puțin substrat propriu ca să nu se și stingă ușor. (…) Dacă sufletul nostru ar fi mai puțin gregar, noi am fi mai consecvenți în idealurile noastre naționaliste și, mai ales, în dușmăniile noastre.“ (Psihologia poporului român, 1937) (https://vechisirare.files.wordpress.com/2015/10/psihologia-poporului-roman.pdf)

 

Daniel David (Cluj, 2015): ”Cred că profilul psihocultural al românilor este dominat de neîncrederea în oameni, care ne face să fim mai puțin toleranți și cooperanți cu alții în beneficiul comun (cooperarea noastră  este mai ales una de supraviețuire, nu de succes). Lipsa de cooperare nu ne permite să ne folosim potențialul intelectual și creativ, ceea ce generează performanțe sub nivelul său. Acest lucru duce la exagerarea pozitivului – orice realizare este amplificată ca un semn că, deși nu se vede, potențialul este acolo -, pe un fond de emoționalitate crescută, cât și la exagerarea negativului – din frustarea faptului că nu reușim să ne deblocăm potențialul, pe un fond de competitivitate nedublată de disciplină/ autodisciplină, cinism și scepticisn crescute. Probabil că acest profil psihocultural s-a născut pe fondul unei nesiguranțe/ insecurități cronice de-a lungul istoriei” (Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom, 2015, p. 319)

 

Dumitru Borțun, (București, 2 februarie 2017): ”Este vorba despre o cultură învățată cu șmecherie, cu descurcăreală, cu mici furtișaguri, cu hoție mai mare sau mai mică. Sunt cei care votează un primar hoț și care spun „lasă-l să fure, dar măcar să lase ceva după el”. Dacă îi întrebi ce ar face în locul lor îți vor răspunde că ar fura și ei, dar mai puțin. Este un etos. Aici avem un conflict între două etosuri. Pe de o parte este un etos tradiționalist, care vine dinainte de comunism. Este o Românie veche, aproape feudală. Pe de altă parte, este un etos emergent care ține de o Românie modernă și postmodernă. Este o Românie civilizată. Acești oameni nu se înțeleg unul pe altul. Cel din România veche va spune că cei care ies în stradă sunt niște moftangii, că sunt manipulați, că primesc bani de la Soros, iar Uniunea Europeană are ceva cu România. Nu le poți scoate din cap acest lucru.” (Cf. http://www.rfi.ro/social-92837-expert-comunicare-politica-psd

 

Dorel Dumitru Chirițescu (Târgu Jiu, 2 februarie 2017): ”Se spune că…Țara este împărțită în două, în România și Românica. ”Deștepții” care fac asta au impresia mereu că ei fac parte din categoria românilor, adică a celor care sunt mai deosebiți și mai buni. Cealaltă categorie, a românicilor (adică locuitori ai Românicăi) este alcătuită din proști care nu știu să voteze, fiind mult involuați din toate punctele de vedere.  …. Interpretarea fenomenului social românesc nu este un exercițiu ușor, de aceea cei mai mulți se declară obosiți chiar înainte de a fi spus ceva valabil. Caracterele mici obosesc ușor și dau în patima negativismului. Îi recunoști ușor după ton. Ei se ceartă cu țara lor crezând că ei sînt deștepți, iar țara lor este proastă.    … Este o prostie a falsului intelectual român să creadă că  toți cei din jurul său sunt niște proști, numai el este deștept.   ….Dacă intervine un proces al autocunoașterii, cel puțin la nivelul elitelor, atunci poate că nu vom mai fi atât de precipitați și vom ști exact ce avem de făcut. Autocunoașterea este obligatorie, primul pas înspre rezolvarea  marilor noastre probleme. Autocunoașterea este obligatorie” (în: Dilema Veche, nr 676/ 2-8 februarie 2017, p. 23)

 

Pe mâine!

 

Liviu Druguș

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul 44 din 13 februarie 2017 (în care se constată că rezultatele cercetărilor serioase și sincere despre cultura românilor interesează prea puțin. În schimb, ironiile dure la adresa prostiei în general au mare audiență)

Episodul anterior a fost un turnesol, o grilă de testare a apetenței – celor care frecventează această pagină – pentru texte mai dense și care presupun chiar citiri repetate și comparate. Rezultatul a fost previzibil: în era informației ultrarapide și ultraconcentrate, un text de o pagină este enorm de lung, mai ales că se referea la noi înșine. Acest dezinteres nu poate rămâne neanalizat. Dacă textul ar fi fost scris de mine nu era nicio problemă: era un dezinteres firesc față de un autor oarecare. Dar să rămâi indiferent la cele (grave!) spuse de nume cu destulă greutate în cultura română înseamnă, în opinia mea, un dezinteres față de noi înșine. De unde și fatalismul mioritic.

”Cine nu simte nevoia să fie judecător al trecutului se desolidarizează de o întreagă lume ce l-a precedat, chiar dacă instinctul îl integrează prin legături invizibile; nu mai puțin este lipsit de existență în viitor acel ce nu se angajează în profeție, ca într-o actualitate.” În traducerea mea: cum poți pretinde că te interesează ziua de mâine, dacă cele – importante! – spuse ieri sau alaltăieri nu te interesează? Cioran, autorul rândurilor de mai sus (”Schimbarea la față a României”, Humanitas, 1990, p. 7), a subliniat că ”perspectivismul istoric definește dimensiunile conștiinței” (ibidem). Adică, ce pretenții de autorealizare conștientă pot avea românii ca popor-națiune dacă nu se situează mereu, în prezent, pe axa trecut-viitor? Rupți de trecut și de viitor, clamând un etnicism dubios și primitiv, unul strict emoțional și epidermic, șansa noastră de a nu rămâne o cultură minoră tinde, asimptotic, spre zero.

Începând cu episodul anterior am modificat puțin titlul acestui serial pentru că am intuit un reproș destul de serios al unora dintre cititori: pretinzând că ”dau în vileag” doar prostiile românilor, aș face, chipurile, operă de desconsiderare a inteligenței românești, care chiar dacă nu sperie mapamondul, totuși, există! Mai mult, unii s-au supărat (ușor) pe motiv că nu scot în evidență talentele noastre, ba chiar evidențiez tâmpeniile noastre. Dar când am schimbat registrul, (supărații) au dispărut din dialog. De unde și apelul meu la Cioran, care, conchide, în finalul apelului său disperat de a ne trezi, scriind: ”În viitor să ne fie rușine că am aparținut unei astfel de comunități și trecutul să ne fie singura noastră calomnie” (p. 107).

Un individ (ca mine, ca tine), poate greși, și chiar se întâmplă. Dar spiritul critic al celorlalți poate repara, îndrepta, stimula. În lipsa lui, nimic nu mai este de făcut. De aceea:

”În lumea asta infernală,
Cu nebunia în derivă,
Prefer greșeala personală
Decât prostia colectivă”

(Constantin Tudorache)

Pe mâine!

Liviu Druguș

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul 45 din 14 februarie 2017 (în care apar unele deosebiri între Prostologie și Antropologia prostiei)

 

Am promis că (aproape) tot ce se scrie/ spune despre prostie/ (lipsă de) inteligență ca fenomen – în măsura în care aflu despre asta – va fi menționat/ comunicat/ analizat aici în acest serial infinit. Primul doctor în prostologie, dl Andrei Pleșu (spun dr. în prostologie pentru că domnia sa a primit un titlu de Doctor Honoris Causa din partea Universității ”Ovidius” din Constanța, iar discursul său de acceptare a fost ”Despre prostie”), așadar specialistul în prostologie, dr. HC, Andrei Pleșu, va fi prezent (cu texte și cu comentarii asupra acestora) în episoade din infinitul meu/ nostru serial. Prostologul de mine are destule de învățat de la primul prostolog al țării, dar nici reciproca nu este exclusă, după cum nu sunt excluse – ba, dimpotrivă! – nici învățăturile noastre din propriile greșeli. Eu numesc demersul meu și al dlui dr. Pleșu PROSTOLOGIE. Pentru că am folosit deja termenul, iar preluarea sa ar însemna ca bietul (prostolog) de mine să fie citat de primul prostolog al patriei, acesta a găsit un termen oarecum similar/ sinonim/ echivalent: ANTROPOLOGIA PROSTIEI. O spune chiar dl Pleșu în articolul ”Despre prostie. Informații din teren”: ”O „antropologie a prostiei” nu se poate opri aici. E un proiect de-o viaţă (care nu exclude, în fond, şi evaluări cinstite asupra prostiei proprii). Mi-aş dori, totuşi, să nu mai am atîta „material” în imediata vecinătate a politicii autohtone.” (Cf. adev.ro/olar83).

 

Una dintre caracteristicile principale ale prostiei (proștilor) este că aceasta se află, strict, (doar) la alții, în tabăra cealaltă. Această caracteristică o găseam din plin la propagandiștii comuniști al căror principal argument în combaterea capitalismului era că ”ideologii burghezi nu înțeleg că… ”, adică erau neajutorați intelectual, erau duși cu capul, nu gândeau așa de bine ca ideologii comuniști etc. Credeam că această formă de prostie, adică de a considera prost pe oricine gândește altfel/ diferit de tine a dispărut demult, fiind, în fond, o formă de sofistică ieftină: mai întâi te declar prost, drept pentru care apare logic că tot ce iese (ideatic vorbind) din tine este doar …prostie. Hmm! Cine sunt proștii din articolul bloggerului Pleșu? Iată-i: 1. un deputat PSD; 2. dl Tăriceanu; 3. adepții teoriei conspirației (cu citat din Mircea Miclea); 4. Dl Octavian Hoandră de la Realitatea TV. Ați înțeles: toate aceste patru cazuri sunt exemple de PROȘTI (nu exemple de prostii). Ajuns în acest punct realizez că, totuși, cele două demersuri teoretice/ analitice (prostologia și antropologia prostiei) nu sunt chiar identice.

 

Prostologia (mea) încearcă să studieze faptele prostești ale oamenilor (recte fenomenul numit prostie), indiferent de tabără politică, de religie, gen, rasă etc., în timp ce antropologia prostiei (a dlui Pleșu) vizează oamenii cu convingeri ideologice diferite, adică proștii ”irecuperabili” (decât doar dacă ar păși, ferm, în tabăra ideologică adeversă). Pentru a demonstra că nu am dreptate, dl Pleșu ar trebui să vină și cu patru exemple (de proști) din tabăra opoziției. Cât despre ”demonstrația” că lovitura militară de stat organizată de persoane cu rang înalt din PCR, armată și securitate (dată ca exemplu de…. teoria conspirației) este bine să se numească, totuși, revoluție, ei bine această demonstrație este exact sofistica nesuferită care a dus la apariția Logicii lui Aristotel (cu cca. două mii de ani în urmă), dar și la speranța profesorului Miclea că Inteligența Artificială  ne va izbăvi de acest simulacru de gândire (numit sofistică).  Asupra acestei ”demonstrații” voi reveni.

 

Pe mâine!

 

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul 46 din 15 februarie 2017 (în care se vede cum ”adevărul” istoric se poate ”construi” – a la Staline – pe sofisme atent ticluite)

 

Dl Pleșu încearcă să demonteze, în blogul Adevărul (vezi episodul de ieri) ”teoria conspirației” care ar fi dus la căderea comunismului și a dictaturii ceaușiste în România. Se induce, clar, ideea că nu a existat nicio conspirație, niciun joc geopolitic care ar fi schimbat TOATE regimurile politice din Estul comunist al Europei, inclusiv la noi. Nuuuu! A fost o Revoluție. Populară. Democratică. Ca la Ploiești. Sau ca în 1848. Poporul, unit în cuget și simțiri, a hotărât ca la 22 decembrie 1989 să-l răstoarne pe Ceaușescu și să-l instaureze pe comunistul cu față umană Ion Iliescu la cârma țării, iar dl A. Pleșu să fie ministru la Cultură (28 dec. 1989 – 16 oct. 1991). Evenimentele din 1989 erau astfel caracterizate de dl Pleșu în 30 sept 2010 (Evenimentul Zilei – http://www.evz.ro/nota-lui-basescu-catre-securitate-vazuta-de-andrei-plesu-907350.html): ”… în 1989, când s-a dat voie la revolte…”. Poftiiiiim? Cine ”a dat voie la revolte” în 1989? Misteeeerrrr. Conjurațieeeee. Conspirațieeee… Acum, după aproape șapte ani, dl Pleșu are răspunsul: a fost Revoluție adevărată, mămăliga a explodat, poporul s-a organizat și l-a răsturnat pe dictator… Rușii și americanii, cică, nu s-au implicat. Poporul bine înarmat a ieșit învingător în lupta inegală cu odiosul regim. Urât mod de a scrie istoria unor evenimente majore! Ca argumente în favoarea acreditării schimbării prin revoluție populară a evenimentelor din 89, dl Pleșu amintește că la fel s-ar fi petrecut lucrurile și la Revoluțiile din 1848. Mă mir că nu a amintit și de Marea Revoluție Socialistă din Octombrie (în fapt, tot o lovitură de stat) ca dovadă că doar masele largi populare creează istoria și nicidecum vreo personalitate orgolioasă (ca Lenin sau ca urmașul său Gorbaciov cu discipolul său român Iliescu). Un impuls independentist/ naționalist/ patriotist de ultimă instanță îl determină pe dl Pleșu să scrie în articolul din blogul ”Adevărul” că, deși contextele externe mai pot influența viața unei societăți, rolul determinant în evoluția socială îl au doar factorii interni. Dar, a crede că te poți sustrage influențelor externe, susține dl Pleșu, este o dovadă certă de ”prostie țanțoșă”. Cam da. Iată ce spune/ scrie dl A.P.:

 

”S-ar zice că suntem miza nesemnificativă (sau trecătoare) a unor „socoteli” externe, desfăşurate peste capul nostru. E asta gîndire patriotică? E postura victimei eterne postura unei naţii viguroase? De ce ne place să ne lamentăm, ca unii ce sunt tot timpul luaţi de fraieri, destructuraţi de ample hoarde de trădători? E evident, pe de altă parte, că, mai ales în era globalizării, dar, de fapt, în toate perioadele istoriei, lucrurile nu se petrec în izolare de restul lumii. Nicio ţară nu e o insulă opacă, ferită de consecinţele a ceea ce se întîmplă de jur împrejur. Să pretinzi asta şi, mai rău, să vrei asta nu e decît prostie ţanţoşă”. (Andrei Pleșu, Adevărul blog, 13 februarie 2017).

 

Cu alte cuvinte, este bine să fim (ca în 1989) și patriotiști români (de la patriotism!), dar și internaționaliști/ globaliști. Ca să nu fie discuții! Adică putem fi, la o adică, și cu Evropa și cu Maica Rusie. Am numit, în 1996, acest stil ”dilematico-dialectic” drept ”confuzionism academic”. Acum aș numi acest stil cu cuvintele: ”prosteală înțeleaptă” sau ”înțelepciune prostească”. Sintagma ”prostie țanțoșă” este deja folosită, așa că nu mai apelez la ea. Dar, la așa operă, apar imediat și admiratori pe măsură: ”Exersez o irepresibila incantare cu veleitati perplexe, fata de condeiul, inteligenta, discernamantul, rafinamentul, profunzimea analizei si harul acestui om!” (Daniel Uncu). Grafia este conformă cu originalul. Curat ”incantare”, coane Fănică!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul 47 din 16 februarie 2017  (Alte câteva considerații personale despre prostie)

 

”Prostie” este un (supra)nume pentru tot ceea ce considerăm a fi neconform cu un normal/ firesc/ moral pe care pretindem a-l cunoaște, deși, de regulă, dovezile acestei presupuse cunoașteri nu există. Am mai spus-o: o prostie sau chiar mai multe prostii făcute de cineva nu ne permit să lipim eticheta de ”prost” pe fruntea acelui cineva. Când însă suma prostiilor/ inadecvărilor/ nefăcutelor/ trăsnăilor/ erorilor/ inepțiilor/ minciunilor inutile/ furtișagurile făcute doar pentru a-ți dovedi ție că poți/ știi/ ai curajul etc., așadar doar când această sumă are o pondere suficient de mare (majoritară per totalul acțiunilor persoanei în cauză), cineva (inclusiv persoana în cauză) poate lipi această etichetă.

 

Apoi are mare importanță ”dimensiunea” prostiilor făcute. Poți face o multitudine de prostioare (adesea greu detectabile din exterior), dar lumea să nu te considere ”prost”. În schimb, este suficient să faci câteva gugumănii colosale pentru ca lumea să te caracterizeze exact pe măsura acelei gugumănii: ”mare prost a fost X atunci când….”. Autocaracterizarea este, paradoxal, mai frecventă decât caracterizarea făcută de alții. Pentru că cine știe cel mai bine decât tu însuți exact ceea ce ai vrut să faci și raportul real dintre așteptările tale și rezultatele obținute? În fond, tocmai această autocunoaștere stă la baza evoluției. Rareori se îndreaptă cineva doar pe baza spuselor altora: ”ai greșit acolo…”, ”ai fost prost în momentul ăla când…”. În schimb, conștientizarea propriilor erori este aur curat. De aceea, nu sunt întru totul de acord că este mai bine să înveți din greșelile altora, decât din propriile greșeli. Această zicere miroase mai mult a probă de șmecherie, a istețime ieftină și de scurtă durată… Învățarea din propriile greșeli/ prostii este valoroasă dat fiind faptul că nu e om să nu fi comis o prostie, măcar o dat, măcar o dat!, în viața lui! Așa cum stă bine oricărui prostolog (sau antropolog al prostiei), prima sursă de material pentru studiul prostiei este propria noastră viață. În calitate de prostolog amator (fără doctorat în domeniu) am început acest serial chiar cu câteva episoade despre propriile mele prostii. Iar dacă aș lista acum câteva sute dintre greșelile mari/ uriașe ale vieții mele, atunci –  cu siguranță – cota de simpatie și de compasiune față de biata mea ființă ar crește …logaritmic! Dar țin neapărat să mai reduc din această cotă afirmând: nu le regret deloc din două motive: a) regretele nu ajută la nimic: b) nu există istorie contrafactuală (făcută cu ”cum aș fi acum dacă nu făceam prostia aia?) Aici misterul este deplin și definitiv!).

 

Desigur, atunci când ”prostiile”  (ieșirile din rigorile acceptabilului, expectabilului, obișnuitului) sunt și multe și mari, atunci problema devine serioasă și iese din sfera de studiu a prostologiei umane aplicabilă majorității oamenilor și intră în sfera de preocupări a psihiatriei, a psihologiei clinice, deviante sau a microbiologiei patologice. De regulă, la acest gen de prostii (multe & mari) se referă cei care emit ”maxime și cugetări despre prostie”. De exemplu, Caragiale spunea că  „Cu prostia te poţi lupta, dar ea întotdeauna învinge!”. Sau binecunoscuta aserțiune a lui Einstein în legătură cu infinitatea prostiei. Aceste (mici) exagerări au doar rol de șoc psihic adresat celor care nu acceptă că ar putea figura, fie și pentru scurt timp, din categoria proștilor.

 

În încheierea acestor scurte considerații pe tema binomului prostie-inteligență, voi încerca să demonstrez două afirmații. Prima se referă la inevitabilitatea prostiei (nu am găsit la niciun autor această idee). A doua se referă la infinitatea prostiei (subliniată de Einstein și de alții).  Prostia este inevitabilă pentru simplul motiv că cunoașterea umană estre fatalmente limitată. Mai concret: ca și materia/ substanța, ca și energia, informația existentă în univers/ lume este infinită. Imposibilitatea de a cunoaște totul sau foarte-foarte multe, ne obligă aproape pe toți să facem prostii (mari sau mici). Deci, prostia face parte – inevitabil – din viața omului. Cât despre infinitatea prostiei, aceasta provine tot dintr-un infinit. Necunoscutul (sau ”de cunoscut – ul”) este infinit de mare, respectiv cunoașterea noastră este finită. Rezultă că prostia este infinită în raport cu probabilitatea de a prezice TOATE consecințele acțiunilor noastre. Homo sum…

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul 48 din 17 februarie 2017 (Alți prostologi, adică teoreticieni ai prostiei, despre…. ați ghicit! prostie)

Valeriu Gherghel, a publicat la 12 februarie 2014, pe blogul personal, următoarele:

”Eseistul Alexandru Paleologu (1919 – 2005) a scris în mai multe rînduri (și tind să-l cred pe cuvînt, avea multă experiență!) că starea normală a lui homo erectus sapiens sapiens este prostia. Că ne place, ori că nu ne place, a fi om (înțelept) înseamnă a fi de obicei prost (rareori deștept!) și a recunoaște cu franchețe acest amănunt (altfel, destul de amuzant).
Nu există om rațional (nu mă refer, desigur, la idioți și politicieni), care să nu fi spus (și să nu fi făcut) în viața lui măcar o prostioară, dacă nu o prostie adevărată, demnă de acest nume glorios. La urma urmelor, toți ne căsătorim (și toți, fără excepție, regretăm amarnic după această ispravă propria-ne stupizenie, dar ce folos?).
Pot da exemple de prostii năprasnice cu nemiluita, din oameni cît se poate de deștepți, îndeosebi din filosofi. Nu știu cum se face, dar la domnii filosofi prostia este mult mai vizibilă decît la oameni ”obișnuiți”. Să ne gîndim bunăoară la Schopenhauer sau la Nietzsche. Nu cunosc prostie mai acută decît îndemnul lor mult citat de misogini: ”Cînd te duci la femeie, nu uita biciul!”.
N-am dispoziția de a scoate din bibliotecă aforismele lui Arthur Schopenhauer, mă grăbesc să redactez această notulă (și oricum am mai citat din ele pe blog), dar cartea lui este plină de năzdrăvănii gogonate.
Descopăr acum, răsfoind volumul lui Janik și Toulmin despre Viena lui Wittgenstein (București: Humanitas, 1998), că Ludwig Wittgenstein (1889 – 1951) avea o opinie similară (cu a lui Paleologu) cu privire la firea omenească. Iată ce spune el despre Sir Alfred Jules „Freddie” Ayer (1910 – 1989), un filosof englez important: „Ceea ce nelinişteşte la Ayer este că el e totdeauna deştept”. Desigur, Wittgenstein face o ironie. Prin urmare, nu este recomandabil să încerci cu tot dinadinsul să fii inteligent. Dimpotrivă :)))
Închei cu o remarcă a aceluiași Wittgenstein: ”Pentru filosof, în văile prostiei creşte totuşi mai multă iarbă decît pe înălţimile sterpe ale deşteptăciunii” (însemnare din 1949).
P. S. În imagine, o miniatură medievală din Codex Manesse, înfățișînd un magistru foarte deștept, cu nuiaua în mînă”. (Cf http://filosofiatis.blogspot.ro/2014/02/prostologhicon.html)

Reproducerea textului de mai sus are motivații multiple. Iată câteva: a) un adevăr care trebuia neapărat spus: nu sunt primul prostolog din spațiul cultural românesc; b) textul îi aparține profesorului ieșean Valeriu Gherghel, un binecunoscut sceptic, cartea căruia a primit o neașteptată și lungă pseudorecenzie din partea mea; c) expresia ”starea naturală a omului este prostia” va fi predată laboratorului de analize prostologice; rezultatele vor fi comunicate sub forma unui episod distinct; d) este prima dată când unul și același citat are doi autori: fiecare alege gânditorul preferat – Scopenhauer sau Nietzsche; e) Oare de ce doar misoginilor le-ar plăcea citatul metaforic: ”Când te duci la femeie, nu uita biciul”? Eu cred că autorul metaforei a spus un adevăr elementar, similar cu: ”Dacă vrei să cânți la vioară, nu uita arcușul”; f) Se pare că citatul aparține totuși lui Arthur Schopenhauer, singurul creditat ca spunând/ scriind ”năzdrăvănii gogonate”; g) din textul gherghelian rezultă că politicienii nu sunt raționali. OK, dar cei care îi votează cum sunt?

Pe mâine!

Liviu Druguș

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul 49 din 18 februarie 2017 (despre posibile criterii de departajare între inteligență și prostie și, din nou, despre Metodologia Scop Mijloc. Vezi și ep. 25 și ep. 30)

 

Avem nevoie de criterii de separare a celor două stări care descriu gândurile și faptele oamenilor (proaste/ inteligente), respectiv cele două posturi/ ipostaze ale ființei umane (prost/ inteligent). Am discutat deja (critic) despre definirea inteligenței într-un manual de clasa X-a (autorul lecției: Nicolae Mitrofan). Reiau, superconcentrat, cele zece note definitorii ale inteligenței în accepțiunea acestui autor: discernământ, adaptare la nou, decizii raționale, capacitate de schimbare adaptivă, imaginație și crearea de modele practice, adecvare scop-mijloc, capacitate previzională, capacitate de abstractizare și comunicare eficientă, gândire și acțiune logice, contextualizare corectă. Conform propriei selecții, autorul reduce, în final, inteligența la capacitatea de adaptare a omului la mediul în care trăiește. Sunt de acord cu această supraconcentrare ideatică și practică de natură teleologică (conformă și cu Metodologia Scop Mijloc). Prostia apare când calitățile de mai sus lipsesc, parțial sau, Doamne feri, total…

 

Rostul acestei reveniri vizează modul concret în care școala în general și psihologia în special ar putea contribui la creșterea capacității de adaptare la mereu noile realități ( = inteligență). Decalogul criterial al inteligenței poate fi respectat doar prin adăugarea și a altor discipline, pe lângă psihologie: antropologie, filosofie/ metafizică, drept, lingvistică, logică, economică, politică, etică, praxeologie, sociologie, gnoseologie & epistemologie, semiotică și hermeneutică, teoria jocurilor, teoria probabilităților, teoria mulțimilor, statistică, futurologie, teoria informației, informatică, analiză tranzacțională, teorii ale cogniției, filosofia minții, biologie, neurologie, anatomia și fiziologia omului, tactică & strategie, istoria domeniului în care se acționează, management, leadership, psihiatrie, psihanaliză  etc. etc. Deci, un minimum de 30 de discipline care ar putea ajuta la creșterea nivelului de inteligență al copiilor/ tinerilor. Cam multe, nu? Depinde ce înseamnă mult(e) pentru fiecare, dar, cantitativ vorbind, cele peste 30 de discipline care ar putea ajuta la dezvoltarea inteligenței nu încap în și așa foarte încărcatul curriculum de pe la noi. Și atunci, ce ar trebui să facem? Opiniile și propunerile celor care citesc acest serial sunt binevenite. De asemenea, orice întrebare despre MSM va avea un răspuns concret.

 

În ce mă privește, eu am dat răspunsul în Metodologia Scop Mijloc (MSM), mai cunoscută (și foarte probabil aplicată) în afară țării, dar și în destule universități și centre de cercetare din România și din Republica Moldova pe unde am lucrat/ colaborat/ cercetat/ scris/ publicat/ comunicat. Bucăți din această Metodologie, dar îndeosebi din limbajul specific acesteia au fost și sunt preluate în mod constant de diferite Școli doctorale, Catedre sau discipline, de lideri partidici, de publiciști etc., evident în pur stil românesc (ceea ce se încadrează perfect titlului serialului). Stil românesc, adică fără precizarea sursei, concomitent cu modificări ad-hoc pentru sublinierea ”originalității” abordării ”noi”. În fond, oricui i-ar putea trece prin minte să combine niște cuvinte acolo…  L Pretenția (recunosc, obraznică) a acestei Metodologii este că aceasta reușește concentrarea/ compactizarea/ combinarea esențelor majorității tuturor disciplinelor de mai sus într-un demers unitar și esențializat, pe axul (transdisciplinar) căruia i se pot atașa, ulterior, cvasiinfinite extensii, dezvoltări, specializări etc.

 

Cu titlul de amuzament trist, amintesc faptul că înainte de 89 și (mai consistent) după, am insistat pentru o redenumire și redefinire a disciplinelor academice umaniste, tocmai din dorința de a le face compatibile și integrabile. Pentru început, am pledat ca disciplina numită Economie să se numească Economică. Am lansat/ întemeiat/ fondat o revistă a ASEM Chișinău numită ”Economica” (apare și astăzi), am făcut modificări în curriculum etc. După cca cinci ani de asemenea eforturi a apărut un articol al rectorului ASEM (1995) în care acesta se confesa cum a ”născut” el conceptul de Economică și cât de util este…

 

Pe mâine!

 

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul 50 din 19 februarie 2017 (despre inteligenți, deștepți, isteți, oți și … șmecheri)

 

Pe bună dreptate se consideră că inteligența nu este neapărat opusul prostiei, dat fiind faptul că atât inteligența cât și prostia au nenumărate nuanțe, intensități și durate. Spre exemplu, o persoană foarte inteligentă, (re)cunoscută ca atare poate face o eroare monumentală, cu consecințe grave pentru acea persoană și pentru semeni. În acest caz unde plasăm acea persoană, la inteligenți sau la proști? Am mai spus-o, nu există atât inteligenți și proști cât fapte/ acțiuni/ atitudini inteligente sau proaste.

 

Manualele/ tratatele vorbesc doar despre inteligență și arareori vorbesc despre nuanțele/ gradările acestei calități umane: deșteptăciune, istețime, vioiciune mentală, gândire așezată, minte bine organizată, om calculat etc. Mai în glumă, mai în serios, se spune că deșteptul se remarcă prin faptul că iese (cu bine) din orice situație, iar inteligentul este acela care nu intră în ”situații” din care să trebuiască să iasă… (diferența este dată de gândirea anticipativă a inteligentului). În Occident, serviciile de informații se numesc ”inteligente”/ ”inteligență”, iar ”smart”/ (deșteptăciune) se numesc doar unele soluții pe termen scurt ale unor firme. Într-adevăr, inteligența este gândire cu bătaie lungă (cu rază lungă de acțiune), în timp ce deșteptăciunea este asociată cu descurcăreala pe termen scurt. Leadershipul necesită inteligență, gândire pe termen lung, în timp ce managementul vizează doar deștăptăciunea, gândirea pe termen scurt și, eventual mediu. Așa numitul Management strategic este, în realitate un management pe termen mediu. Aș plusa puțin spunând că managementul înseamnă să-ți rezolvi problemele, iar leadershipul înseamnă să pui probleme altora.

 

Invocarea moralității (în sensul comun de ”set de reguli de urmat”) în definirea termenilor de inteligență și deșteptăciune este superfluă, din punctul meu de vedere. În constructul numit Metodologia Scop Mijloc ”moralitatea” este o dimensiune strict individuală și autocentrată. Așadar, moral înseamnă comportamentul obișnuit, dictat de interese personale, de educație, de precepte religioase sau laice etc. al fiecărei ființe umane. Omul este, deopotrivă,  ființă socială (zoon politikon), ființă economică (homo oeconomicus) și ființă morală (dotată cu liber arbitru în efectuarea acțiunilor sale). Nu s-a inventat acel sistem care să poată opri oamenii să nu fure, să nu mintă sau să nu omoare. Pur și simplu nu am auzit/ citit să fi existat vreodată, în istoria omenirii, un asemenea sistem. Decizia de a fura sau de a nu fura este strict personală. De asemenea, nu accept identificarea moralității cu starea ideală, de pozitivitate, cu binele abstract (imposibil de definit). Binele este o noțiune strict individuală, concretă, iar fiecare îl definește conform puterii minții sale, asumând și suportând consecințele (pozitive sau negative pentru el, a tuturor acțiunilor sale).

 

Nu pot încheia aceste rânduri fără să-l invoc pe Niccolo Machiavelli, fondatorul politologiei moderne și a managementului general uman cu celebra sa zicere ”Scopul scuză mijloacele” și care reprezintă chintesența a trei discipline simultan și continuu coexistente: Politica, Economica și Etica. În traducerea mea acest dicton sună astfel: ”Scopurile și mijloacele se adecvează simultan și continuu”. Sau, mai pe larg, viața omului înseamnă adecvarea permanentă a scopurilor propuse și a mijloacelor induse”. Doar gradele de (in)adecvare a lor sunt diferite…

 

Revenind la tema acestui episod, afirm că ierarhizarea acțiunilor/ atitudinilor  umane se face în funcție de gradele de adecvare a scopurilor la mijloace și a mijloacelor la scopuri. În funcție de gradele de adecvare S – M în mintea fiecăruia dintre noi, acțiunile/ atitudinile noastre și ale altora vor putea fi descrise ca fiind inteligente, deștepte, istețe, oațe, șmecherești sau… prostești, tâmpe, idioate, imbecile etc. Conceptul de adecvare, introdus – la inspirație! – cu peste patru decenii în urmă, are deja o istorie căreia îi voi dedica un episod distinct.

 

Pe mâine!

 

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul  51 din 20 februarie (despre esența actelor umane inteligente sau proaste: gradul de adecvare dintre scopuri și mijloace)

 

Metodologia Scop Mijloc este o viziune concentrată asupra vieții și acțiunii umane (una ”teleologico-instrumentală”, adică axată pe binomul finalitate-instrumentalitate). În miezul acestei esențializări se află conceptul de adecvare (între scopurile propuse și mijloacele induse). Etimologic, ”adecvare” vine de la ”ad equatio” cu sensul de echilibrare, egalizare. Frecvența utilizării acestui cuvânt a crescut exponențial în cultura română după 1990 (eu îl folosesc din anii 80). Lipsa folosirii sale anterioare crea, uneori, dificultăți de memorare și de înțelegere: ”cum ziceai că este cuvântul ăla care…?”. Ulterior, am sugerat că acest cuvânt cheie poate fi asimilat cu ideea de ”bine”, ”bun”, ”acceptabil”, ”agreabil”, ”corect”, ”pozitiv” etc., dar mirarea mea a fost că cuvântul ”a prins”, dar acum are o ȘI MAI PROASTĂ folosire. Cine ascultă discursuri politice, texte de analiză socio-politică etc., va fi chiar deranjat de folosirea în exces a acestui cuvânt. Eu sunt și mai deranjat, nu pentru că cineva ”mi-a furat cuvântul”…, ci pentru că este folosit PROST  (cum altfel?). Deja cuvântul s-a tocit prin suprauz, dar și prin reducerea sa la un sens banal și general ( = bine/ bun). Mai grav, antonimul său (”inadecvat”) este și mai frecvent, dar ȘI MAI PROST folosit. În Dosarul Dilema Veche din decembrie 2015 cu tema ”Prostia – câteva repere” am verificat dacă apare. Evident că DA! Radu Paraschivescu (pe care îl simpatizez și pentru lecțiile de gramatică de la TV) scrie: ”Există cîteva situații care confirmă atît amplasamentul precar al prostului în lume, cît și inadecvarea lui în ale rîsului” (”Rîsul prostului”, pagina II). Cuvîntul ”inadecvare” suferă, cred, în această frază, de un ”amplasament precar” de tot râsul… Sorin Costreie (S.C.) scrie despre ”Prostia academică” (un articol bun!), dar ține neapărat să-și ilustreze titlul ales cu folosirea (nefericită) a cuvântului INADECVAT. Mi-ar trebui măcar un alt episod pentru a analiza cele ȘAPTE (con)texte în care S.C. folosește cuvântul ”INADECVAT”. Mare criză de sinonime, dar și cuvintele-scamă au vina lor…! Amintesc doar câteva exemple de (proastă) folosire a acestui cuvânt de către S. Costreie: !”Prostul este inadecvat…”, ”bibliografii neadecvate”, ”reviste neadecvate” și ”costum …inadecvat”! Mda… Ca să completez tabloul folosirii masive a cuvântului (in)adecvat amintesc și traducerea în limba română a titlului cărții lui Richard H. Thaler ”Misbehaving: …” prin ”Comportament inadecvat:…” (Ed Publica, 2015).  În încheiere, țin să precizez, măcar pe scurt, cum văd eu utilizarea cuvântului cheie al MSM. – adecvare. Cuvântul este golit de sens dacă nu precizezi clar ”ce este de adecvat” și ”cu ce este ceva adecvat”. De exemplu: ”mijloacele trebuie să fie adecvate scopurilor pentru care  au fost atrase/ induse/ aduse”. Adecvarea presupune existența obligatorie a doi termeni: ”adecvatorul” (cel care se adecvează/ potrivește la ceva; el are calitatea de mijloc) și ”de adecvatul” (ceva la care faci potrivirea – el are calitatea de scop). Partea mai frumoasă este că cei doi termeni își pot schimba rolurile: uneori adecvezi mijloacele la scop, alteori adecvezi scopul la mijloace, dar tot timpul adecvezi ceva la altceva. A ști să adecvezi instrumentele/ mijloacele de care dispui (obiecte, idei, sentimente, credințe, convingeri, tu însuți, alți oameni, timp, imaginație etc.) la finalități/ scopuri clar definite și dorite (să fii sănătos, să ajuți semeni, să produci bucurie, să gândești bine, să ai cele necesare traiului bun etc. etc.) înseamnă: inteligență, echilibru, armonie, eficiență etc., adică să ai un comportament demn de a fi numit uman.

 

Pe mâine!

 

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul  52 din 21 februarie (despre prostologie și despre prostiile prostologilor de ocazie)

 

Dacă perfecțiunea este doar la Domnul, atunci, sigur, imperfecțiunea ține de cele lumești și terestre. Nu puțini gânditori au afirmat/ scris că starea naturală a omului este aceea de a face prostii. Nu sunt de acord cu formularea că ”prostia ar fi starea naturală a omului” pentru simplul motiv că prostia nu ESTE, ci se MANIFESTĂ ACȚIONAL/ SOCIAL. Chiar dacă cineva gândește prost/ rău/ ilogic, atât timp cât nu expune lumii gândurile sale sub formă de enunțuri prostești, nimeni nu poate afirma despre el că gândește/ face prostii și cu atât mai puțin că este un prost. De unde și zicerea străveche ”dacă tăceai filosof rămâneai!. ”Tăcerea într-o conversaţie este plăcută şi lăudată atunci când se ştie că acela ce tace are destulă îndrăzneală şi pricepere să vorbească”, susținea Giacomo Leopardi, iar Moliere spunea că ”Un prost care nu spune nici un cuvânt nu se deosebește de un savant care tace”.

 

A gândi/ scrie despre prostiile oamenilor ( = a face prostologie) este atât un act temerar, cât și unul, uneori, prostesc. Cred că nu prea avem mulți contemporani care să recunoască cu ușurință faptul că proporția dintre gândurile/ acțiunile (lor) prostești și cele inteligente este net în favoarea primei categorii. M-am descoperit ca mare amator de dialog inter-uman atunci când mi-am dat seama că prin dialog îți vezi mai ușor propriile limite/ prostii. Empatizând cu interlocutorii este exact ca și cum te-ai privi în oglindă. Desigur, doar argumentele contează. Dar dialogul nu pare a fi sportul preferat al românilor. Gabriel Liiceanu, citat de Matei Pleșu în deja amintitul Dosar Dilema Veche cu tema ”Prostia – câteva repere”, spunea, oarecum lipsit de modestie, că ”problema prostiei este problema inteligentului, devreme ce prostul nu-și pune niciodată problema prostiei lui” (p. I).  Îi dau (multă) dreptate lui Matei Pleșu când afirmă că ”Lecturile despre prostie pot fi stingheritoare. Te simți adesea vizat, descris întocmai, deconspirat…” (p. I). Această sensibilitate este ea oare specific românească sau pur și simplu omenească? Aș înclina să cred că este general umană, dar cu un specific al nostru provenit dintr-un complex de inferioritate, transformat brusc, dar rar, în complex de superioritate. Oricum, proștii sunt, mereu-mereu, ceilalți…

 

Într-un recent eseu pe tema prostiei românești, Mihnea Rudoiu (http://www.ramonaursu.ro/2017/02/20/despre-un-brand-neaos-prostul-mioritic/ ).

ajunge la concluzia că TOȚI românii sunt proști. Acești TOȚI sunt alcătuiți din a) proștii irecuperabili – o minoritate; b) proștii relativ frecventabili – o majoritate – pentru că ei votează (dintre care o parte, pentru a nu fi luați de proști, protestează în stradă împotriva proștilor care ne conduc); c) proștii indezirabili (care nici nu votează, nici nu protestează). Pe scurt, românii adulți se pot împărți în trei categorii de proști: a) aleșii; b) alegătorii (care aleg prost); c) nealegătorii (care nu aleg nimic). Iată câteva ”argumente” ale autorului:

”prostul autohton a ajuns atît de omniprezent, că e suficient să arunci o privire în jur”; ”să dai de prost e și mai simplu: uită-te în oglindă!”; ”în România, prostia a ajuns un fel de plusvaloare”; ”prostul autohton este impermeabil la critici”; ”Prostul e mîndru că-i român când olimpicii iau aur la matematică și își reevaluează mîndria cînd confrați de-ai săi pun de-un viol ghiduș în Italia”; ”în ochii prostului, adevăratul și unicul prost este cel care NU vede lumea cum ți-o descrie el”.        Capisci?

Pe mâine!

 

Liviu Druguș

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  53 din 22 februarie 2017 (Condiția postumană: despre inteligența artificială creată de roboți inteligenți)

 

Despre inteligență în general și despre cea românească în special se scrie mult mai puțin decât despre prostie/ prostii și oameni concreți care gândesc prost sau fac/ spun/ scriu prostii. Încercând să-mi explic ”de ce?” constat că, în general, răul domină binele (doar în povești și povestiri sci-fi binele învinge – ca un balsam aplicat realităților dureroase care ne înconjoară). Negativul bate de la mare distanță pozitivul – unul mai mult dezirabil decât real. Neghiobii se insinuează mai frecvent în ”soluționarea” crizelor decât o fac cei realmente îndrituiți să o facă. Hoții clamează întâietatea în lupta anticorupție, iar penalii se încăpățânează să facă legi pentru chipul și apucăturile lor. Și lista e mult mai lungă.

 

Se clama, pe la mijlocul secolului trecut, faptul că ființa umană are un mare defect originar: nu a fost prevăzută cu piese de schimb. Încet-încet (dar sigur) inteligența umană a îndrăznit să creadă în transplantul de organe, iar minunea s-a produs: multe vieți sunt salvate sau prelungite prin transplant. Apoi a venit și ultima provocare: se poate face și un transplant de creier? Sau măcar unul de cap… Specialiștii consideră însă că, de fapt, este vorba despre un transplant de corp atașat unui alt cap. În fine, dezvoltarea softurilor și a informaticii în general a adus o nouă provocare: ce ar fi să înlocuim omul cu totul? Zis și făcut. Poștașii care cărau scrisori au fost înlocuiți de e-mail, Messenger, Facebook etc. Poștașii care aduceau pensiile sunt demult înlocuiți cu transferuri electronice pe card/ cont. Casieriile au fost degrevate de cozile din ziua de salariu și înlocuite cu carduri bancare. Muncitorii din industria grea (metalurgie, auto etc.) sunt deja înlocuiți cu roboți industriali care preiau muncile grele, repetitive și scump plătite. Băncile și marile firme nu mai au purtători de cuvânt/ PR-iști, ci roboți care spun aceleași baliverne ca și PR iștii umani. Mai nou, șoferii de autoturisme sunt înlocuiți de piloți automați (ca la avioane), iar circulația este dirijată de sisteme ”smart”. Telefoanele și televizoarele au devenit și ele ”smart”. Calculatoare puternice bat campioni mondiali la șah și la alte sporturi care presupun memorarea unor algoritmi generatori de victorii. Diplomații nu mai au mașini ultrasecrete de codificare, ci încifratori/ descifratori electronici de mesaje. Copiii (și bonele lor) sunt supravegheați și dirijați prin sisteme audio-video de la distanță. Echipe complexe și numeroase de chirurgi fac acum operații prin intermediul unui robot condus (deocamdată) de câțiva medici. Se vorbește despre rețele inteligente, iar impactul lor va fi resimțit curând. Rezumând, prostia umană este la mare strâmtoare și există riscul/ speranța ca și justiția să devină cu adevărat imparțială prin apelul la sisteme axiomatice de luare a deciziilor. Prin asta s-ar rezolva un vechi deziderat justițiar: ”Rațiune, nu pasiune!”/ ”Ethos, nu pathos!”. În domeniul securității (cibernetice și nu numai) apar mereu sisteme din ce în ce mai inteligente. Războaiele se vor duce prin intermediul calculatoarelor de mare putere (inclusiv putere de decizie).  Într-un viitor apropiat, programatorii vor fi înlocuiți de softuri producătoare de softuri. Puțin suflet în aceste calculatoare și noi dumnezei creatori de lumi vor putea acționa liber, restricționați doar de alți dumnezei creatori de noi realități.

 

Cu un mic efort de imaginație ne putem duce cu gândul într-o lume în care nu se va mai vorbi despre prostie și inteligență umană, ci doar despre niște foști softiști care au creat mașinării creatore de înlocuitori totali ai omului. Omul, deja rușinat de propria nimicnicie, se retrage din societatea supertehnologizată. Demografia va scădea vertiginos deoarece nimeni nu va mai avea nevoie de forță de muncă proaspătă și educată. Orgoliile câtorva lideri mondiali vor definitiva scenariul  hotărând (axiomatic!) de câți oameni vii ar mai fi nevoie pe planetă… Cu toate astea în minte, oare nu este mai bună o lume condimentată cu proști/ neștiutori și gângavi?

Bibliografie: http://posthum.ro/posthum-1-postumanismul/ Ce este postumanismul?

Pe mâine!

Liviu Druguș

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  54 (LIV) din 23 februarie 2017 (despre frânele din cultura Iașilor. Despre frânari concreți, altă dată)

 

Cu exact un an în urmă, Călin Ciobotari organiza la Casa Pogor-Pod o interesantă dezbatere-analiză ocazionată de neputința Iașului de a se califica pentru onorantul și bănosul titlu de Capitală europeană a culturii pentru anul 2021. Nu doar ratarea titlului, ci neintrarea în finala celor patru orașe din care se va fi ales viitoarea câștigătoare (fapt cunoscut acum: Timișoara a câștigat trofeul, în competiție strânsă cu Bucureși, Cluj și Baia Mare) a fost un duș extrem de rece peste capetele ieșenilor. Fapt remarcabil și, deopotrivă, reprobabil: autorii proiectului nu au găsit de cuviință să ofere ieșenilor un raport public de închidere a proiectului, unul care să fie util îndeosebi altor temerari într-ale managementului faptelor de cultură. În lipsa acestuia, redactorul șef al revistei ”Dacia literară” i-a întrebat public pe câțiva dintre cei implicați. Cel mai grav mi s-a părut faptul că șeful de proiect, Florin Cântic, în discuția de la Casa Pogor, a subliniat – în două rânduri! – că dacă ar fi să reia acest proiect ar urma EXACT aceeași pași. Evident, cu aceleași rezultate. Până și Adrian Năstase, foarte atent cu rezultatele financiare ale actelor sale, dar mult mai puțin atent cu limba română, a atras atenția că: ”Singura greșeală care trebuie să nu o faci niciodată este să nu faci niciodată o greșeală de două ori”. Încăpățânarea (sau încremenire în proiect) nu este, în cultura europeană, un fapt asimilabil actelor inteligente. Culmea ironiei, nu de persoane inteligente duce lipsă Iașul, ci de persoane care să facă legătura dintre figurile culturii ieșene și consumatorii ieșeni de cultură. Avem nevoie de athanori culturali (am preluat expresia și explicația de la Simona Modreanu în dialog cu Nicu Gavriluță la un post TV), adică de intermediari, unificatori, promotori și activatori ai pieței noastre de cultură. Pe scurt, proiectul cultural european viza, de exemplu, nu măreția și celebritatea actorilor ieșeni, ci numărul de spectacole și de spectatori la teatru și operă. Ruptura între actorii/ făuritorii culturii și consumatorii culturii persistă, dacă nu cumva se adâncește. Este adevărat, profesia de ”manager cultural” a fost inclusă abia recent în COR (Codul Ocupațiilor din România), alături de interesante specializări cum ar fi aceea de ”navigator de pacienți” (!?), dar nu cred că acest lucru i-a împiedecat pe cei care s-au insinuat în calitatea de ”manager cultural” să performeze (măcar la nivelul celor din Timișoara…). Pe marginea și în întâmpinarea dezbaterii de la Casa Pogor am scris, anul trecut, pe blog ul meu câteva opinii pe seama strălucitorului eșec ieșean.
https://liviudrugus.wordpress.com/…/iasi-fosta-viitoare-c…/…

Rândurile din episodul de astăzi mi-au fost stimulate de participarea, aseară, la un eveniment de cultură autentică organizat de Filarmonica Moldova Iași în Aula Bibliotecii Centrale Universitare Mihai Eminescu. Tema spectacolului: ”Poveste de dragoste”. A evoluat Corul academic Gavriil Musicescu dirijat de Doru Morariu. Au recitat poezii de dragoste (pentru seniori) actorii Mihaela Arsenescu Werner și Constantin Avădanei. A participat, ca spectator, și unul dintre autorii câtorva poezii, Dorian Obreja, acesta fiind plăcut surprins de calitatea vibrantă, incitantă și măiestrită a recitării poeziei sale ”Ce joc parșiv de zaruri este viața”, ( C. Avădanei). OK! Și ce-i cu asta?, veți spune. Ei bine (vorba vine!), este concretizarea neplăcută a ce spuneam mai sus: încăpătoarea Aulă era absolut liberă la balcon, iar la parter erau cam câte persoane erau în cor L. Deci cultură ar fi, public nu prea. Dar nu ieșenii sunt vinovați, ci tocmai managerii culturali care strălucesc prin lipsă. Să ne bucurăm, așadar, și de slavonul Dragobete, după cum ne-am bucurat de occidentalul St. Valentine și ne vom bucura, în curând, și de românescul Mărțișor.
Pe mâine!, Liviu Druguș

https://liviudrugus.wordpress.com/2016/02/22/iasi-fosta-viitoare-capitala-europeana-a-culturii-a-sad-story/?fb_action_ids=10208592102578758&fb_action_types=news.publishes  Liviu Druguș despre impostura culturală ieșeană

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  55 (LV) din 24 februarie 2017 (despre inteligenții proști sacrificați de proștii inteligenți)

 

Imaginați-vă că sunteți mezinul familiei (cel făcut din resturi…). Fratele cel mare – primum inter pares – primește TOT ce este mai bun din puținul pe care-l are familia. El este viitorul familiei, speranța ieșirii din sărăcie și mândria neamului. Lui i se iartă aproape orice (chiar atunci când fură ca să aibă bani pentru pipițe), iar mezinului aproape nimic (chiar dacă făptașul este frac-su). Dacă Prâslea mai are și-un defect fizic – un picior strâmb (handicap), atunci soarta lui este ca și pecetluită. Tatăl i se adresează cu duioșie: ”te-ai încurcat ca prostul în picioarele alea strâmbe!”, sau i se confesează primului născut: ”ratatu de frac-tu”. Vecinul îi spune fratelui mai mare că ”tâmpitu de frac-tu a făcut o nerozie”, sau i se adresează direct lui: ”spune și tu ceva, mă prostovane”. Din toate astea, mezinul (care sunteți!) își încordează simțurile și puterile spre un țel unic: să dovedească contrariul, că el nu e prost, sau, mai grav, că e prost doar când vrea el. Zis și făcut. Prâslea mănâncă cartea și nu are alt gând decât să înțeleagă lumea în care trăiește. Are accese de filosofeală acută. Cei din jur care au mai trecut prin școală se gândesc la un nume de filosof, unul care a pus voința mai presus de orice, la Nietzsche, de exemplu. De atunci toată lumea îi spune (vă spune!), simplu și scurt, Nice. El realizează că e bine să înveți nu numai din prostiile proprii, ci și dintr-ale altora. Nice se întâlnește cu Supraomul vieții sale (un fost ministru al CULTURII, adică un fel de ȘTIETOT), un șmecher care s-a înfruptat din bani publici dar, pentru că n-a fost suficient de inteligent, l-au prins și l-au dat afară. A rămas doar cu grămezile de bani. Plin de remușcări metafizice, ex-ministrul cu nume predestinat – Iuda – realizează că lumea este în pericol de moarte. Nice ajungă să-i spună lui Iuda: ”Din prostiile dumneavoastră învăț mai mult decât la școală”. Nice este primit ca viitor student eminent la Harvard… Iuda a avut și el momente de țicneală, iar acum se crede Salvatorul lumii (un fel de Președinte neales al Frontului Salvării Mondiale): ”Zilele Pământului sunt numărate și doar cei nebuni ca mine încă mai speră la o minune!”.  Iuda de ex-ministru crede că doar Nice, cu voința sa de putere, ar putea să se coboare în nucleul Pământului și să vindece Planeta cu prețul vieții sale. Nice își dă seama că ”În viață ori contezi pentru alții, ori contezi pentru tine”. Deși este îndrăgostit de Anastasia fiica lui Iuda, Nice acceptă sacrificiul suprem în folosul comunității mondiale. Anastasia, însărcinată, îi spune lui Nice ce crede despre gestul lui: ”Vorbești prostii!”, dar apoi se acomodează cu noua realitate: Nice a murit în străfundul Pământului pentru ca ea, Iuda și copilul să aibă parte de viață, în continuare. La fel și familia sa, beneficiara unui substanțial ajutor de înmormântare… Un președinte și un prim ministru (care au acordat bani pentru ca Nice să coboare în Infern) serbează victoria eroului căzut, cu multă-multă șampanie. Mai lipsea Oda bucuriei care să sublinieze ce bine este atunci când lumea formată din miliarde este salvată de un singur ins, doar unul singur. Câtă eficiență economică!

 

Acum, urmează întrebarea: în ce an s-a născut Nice? Orice răspuns va fi evaluat cu atenție și prețuire.

 

Atașez un link cu date mai complete despre cel care s-a crezut Nice marți seara în Sala (aproape plină a) Teatrului Național din Iași.    Anton Tadeusz Mincă, împreună cu ”familia” sa artistică au lăsat o amintire plăcută ieșenilor care îl/ îi așteaptă cu drag să revină!

Pe mâine!

Liviu Druguș

http://www.desteptarea.ro/eu-nu-contez-un-spectacol-marca-artfel-ca-un-lant-al-slabiciunilor-iubire-tradare-sacrificiu/ Eu nu contez! Cronicheta de la Bacău.

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  56 (LVI) din 25 februarie 2017 (addendum la povestea-problemă postată ieri)

 

O constatare legată de postarea de ieri: prostirea inteligenților proști de către proștii inteligenți nu pare că interesează prea mult cititorii acestui serial (din motive imposibil de detectat/ decelat, sau doar probabilistic induse). Un prost (devenit) inteligent (respectiv Nice) este sacrificat de trei inteligenți (dar proști, în esența lor: un ex-ministru al culturii, un actual prim ministru și președintele partidului de guvernământ). Sacrificarea idealistului Nice este simptomatică pentru o societate românească aparent civilizată și modernizată, cum este cea în care trăim cu toții. Minciuna, proasta creștere, ipocrizia, curvăsăria pe față, meschinăria politică și administrativă, cultul celui mai tare care face legea, hoția ca mijloc de procurare a plăcerilor, atotputernicia banului, sacrificarea celor slabi pentru presupuse idealuri umaniste, corupția endemică, pedepsirea corupților prin forme care nu ating fondul (adică hoțul este criticat/ admonestat, dar … rămâne cu banii la purtător) – toate aceste sunt culori și nuanțe dintr-un tablou (post)modern din care facem cu toții parte. Este vorba despre piesa de teatru ”Eu nu contez”, scrisă de Florin Coman (regia Costel Stoica, regia muzicală Adrian Petrescu, coloana sonoră live Narcisa Bălteanu), parte a unui turneu Bacău-Iași-București realizat în cadrul unui proiect privat intitulat ARTfel 2017. La Iași piesa s-a jucat pe 21 februarie.  Spectacolul s-a bucurat de un binemeritat succes și voi încerca o explicație: tema este foarte actuală, fierbinte chiar; actorii consacrați și cei aflați încă la începuturi au probat maturitate artistică, siguranță și… mult bun simț. S-au evitat scenele și cuvintele explicite, bine suplinite de decor, costumație, mimică, gesturi etc. O coloană sonoră live (voce și nai) este, pentru mine, o noutate plăcută. M-a încântat simplitatea decorurilor (obligatorie pentru turnee!), dar și ingeniozitatea jocului cu imagini proiectate pe cinci panouri de pânză: imagini ale ruralului, ale urbanului, ale anotimpurilor etc. au fost sugerate prin simple proiecții. Mai mult, aplicând relativ noua tehnică PiP (picture in picture), s-a utilizat și un filmuleț care a economisit timp, schimbări de decoruri și costume etc. Aș spune că, regizoral și scenografic, s-a adus un elogiu simplității și eficacității. Pe scurt, piesa este un joc inteligent care vizează varii aspecte ale prostiilor omenești/ românești, drept pentru care am alocat două episoade pentru un spectacol ce va mai fi posibil de văzut doar la București (TNB) pe 13 martie. Cum mai spuneam, perfecțiunea este la Domnul, oamenilor fiindu-le hărăzite varii grade de imperfecțiune. Voi aminti câteva scăderi ale spectacolului, după mintea mea, desigur: a) dicția majorității personajelor ar putea fi, cred, îmbunătățită; b) unele scene au avut o derulare prea lentă față de cea presupusă/ imaginată/ cunoscută de spectator; c) părinții lui Nice s-au dorit a fi țărani români tradiționaliști și cu o cultură țărănească clasică, dar am descoperit în îmbrăcăminte, vocabular și gesturi mai multă trimitere la Ferentari decât la un sat românesc străvechi.

 

În finalul pseudocronicii mele de ieri am adresat și o întrebare bazată pe faptul că am invitat cititorii la empatie și la un plus de imaginație: ”Imaginați-vă că sunteți…”, adică fiecare cititor era invitat să intre în pielea lui Nice. Dacă se dădea curs acestei invitații, pentru aflarea răspunsului era suficient ca fiecare să se uite în cartea sa de identitate… Dar nu vă fie cu supărare: știm că lecturile au loc în grabă, pe telefon, prin pauze sau cât ține reclama la TV… Pentru aflarea răspunsului mai era necesară, cred, încă o lectură atentă a textului, unde, pe parcurs, am mai atras de două ori atenția că era vorba despre fiecare dintre cei care citeau și empatizau… Sper să nu-mi fie luată în nume de rău această joacă… de-a atenția și empatia.

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  57 (LVII) din 26 februarie 2017 (despre vulgarizarea științelor. Care ”științe”?)

Evoluția omului este un proces bazat pe cunoaștere, imaginație, intuiție, inspirațe și – foarte adesea – pe greșeală/ întâmplare/ contexte (ne)favorabile etc. Dar nu despre evoluția omului îmi propun să meditez acum, ci despre cunoaștere și forma sa (deocamdată) supremă, cunoașterea științifică, pe scurt ȘTIINȚĂ/ ”științe”. Adesea, cunoașterea este automat asociată cu inteligența, iar marile descoperiri științifice cu genialitatea, ceea ce nu este întru totul adevărat. Inteligența ține de dota nativă a fiecăruia. Câteva note/ semne/ simptome ale inteligenței: a) adaptare rapidă la nou/ mediu/ contexte; b) capacitate de a stabili rapid și credibil conexiuni între fapte, evenimente, realități; c) o disponibilitate nativă/ dobândită de asimilare a informațiilor, de corelare a acestora și de imaginare a unor soluții inedite în cazuri mai puțin obișnuite. Aș spune că așa s-au constituit ceea ce numim azi ”științe”. Deranjat de ”explozia de științe” postbelică (avem acum mii sau poate zeci de mii de ”științe”), John Horgan, (SUA) a scris ”The end of science. Facing the limits of Knowledge in the Twilight of the Scientific Age”, în 1996. În realitate, el a relatat despe sfârșitul ÎNCREDERII în știință. (ceva similar cu sfârșitul actual al încrederii în universități și profesori universitari…). Ca și în filosofie, în artă sau în alte îndeletniciri umane, și în știință ( = cunoaștere înalt sistematizată, capabilă de predicții) apar momente de încetinire a ritmurilor sau de banalizare a unor teorii, astfel încât fosta recunoaștere și admirație necondiționată dispar. Ca redactor șef al unor reviste de ”științe economice/ sociale”, am receptat din plin bagatelizarea ”științei”. Orice persoană care scria ceva despre ceva era autor, om de știință, savant, înțelept etc. Pe scurt, m-am raliat, oarecum, ideilor lui John Horgan și am scris un editorial intitulat ”Știința a murit. Trăiască cunoașterea!”. În realitate, am scris împotriva felierii ultraînguste a cunoașterii bazate pe disciplinaritate extremă și în favoarea compactării și unificării cunoașterii, fără de care, cred și acum, zvâcniri/ izbucniri/ descoperiri consistente nu pot să apară.

Desigur, mă refeream la așa numitele ”științe sociale” și ”umanioare”, domeniu în care am lucrat. Am ajuns, ulterior, să neg caracterul de ”științe” acestor colecții de opinii și păreri mai mult sau mai puțin fondate, mai mult sau mai puțin utile oamenilor. Din primul an de studenție (1967) îmi amintesc cum profesorul de contabilite ”demonstra” că contabilitatea este ”știință” (oricum noi credeam cam orice…), pentru ca, în acest început de mileniu, să asist la o dezbatere cu tema ”Este contabilitatea știință?”, cu concluzia că nu trebuie să ne grăbim cu răspunsul… Asta în timp ce eu spuneam studenților că toată contabilitatea ( = sistemul de conturi și de decontări) va dispărea odată cu apariția calculatoarelor și softurilor specializate. Cred că acum Facultățile de contabilitate au cam dispărut. La fel, cred, se va întâmpla și cu alte ”științe”. Nu intru în amănunte. Rostul acestei sublinieri este de a aminti că în lipsa spiritului critic (”Dubito, ergo cogito. Cogito, ergo sum!”) șmecherii și șarlatanii, ”magicienii” și vânzătorii de iluzii (medicale, gastronomice, psihotronico-cuantico-terapeutice etc. etc.) vor prospera pe seama naivilor/ credulilor/ proștilor. Spre exemplu, acum au apărut profesori de scris literatură (știința literaturii!), în bună tradiție prostească a fostei Școli de literatură de la noi, din anii 50. Haruki Murakami a scris în cartea ”Meseria de romancier”, Polirom, 2016:  ”Puterea minții mele e limitată. Nu prea reușesc să leg teorii logice sau idei abstarcte. Doar când scriu încerc să-mi aranjez gândurile într-o anumită ordine”. Atât! Mare lucru modestia celor dotați nativ. În fond, mințile oamenilor sunt limitate și orice zeificare a unor descoperitori de corelații noi spune mai multe despre zeificatori decât despre descoperitori.

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  58 (LVIII) din 27 II 2017. Despre dubla măsură ca mijloc/ mod de prosti(r)e (I)

Sintagma ”dublă măsură” pare a fi clară, la prima auzire/ vedere/ citire, dar este și destul de confuză dacă nu exemplifici imediat cu cele (cel puțin) două cazuri de aplicare a două măsuri diferite pentru una și aceeași speță/ situație. Cel mai des este invocată în religie, justiție, morală, politică (inclusiv politici economice și financiare). Scopul clar al utilizării dublei măsuri de către o persoană oarecare este propriul confort și prostirea/ păcălirea/ manipularea celorlalți.

În religia creștină se spune că fățărnicia este cel mai urât păcat în ochii lui Dumnezeu. În realitate, cred că este și cel mai frecvent. ”Să nu judecăm cu două măsuri, să acuzi cu asprime neputințele altora, dar să găsești îndreptățiri pentru ale tale”. Porunca ”să nu judeci” face trimitere și la acest mod pernicios de a ”judeca” lucrurile/ oamenii.

Antonime ale sintagmei în cauză ar fi: ”corectitudine”, ”onestitate”, ”principiu unic”, ”principialitate” etc. Sinonimele sunt cu duiumul, pentru că și realitatea dublei măsuri este mai frecventă/ prezentă: curvă, om cu două fețe, minciună, compromis, ipocrizie, fățărnicie, fățoșenie, figură/ a face figuri/ figurație, fals/itate, figurant, manipulant/ manipulator, nesincer, formă fără fond, vânzător de iluzii, dreptate strâmbă (oximoron), sofism/ sofistică/ logică ad hoc, propagandist plătit, ideolog de serviciu, politicastru, diplomat, duplicitate etc.

Exemple generale de duble măsuri: soțul adulterin gelos pe soția (și ea geloasă) pentru că este adulterină; serviciile de ”intelligence” care încalcă constant regulile transparenței acționale în societate; tratativele de reducere a armamentelor (nucleare) paralel cu investiții în cercetare pentru inventare de noi arme, mai ”eficace” și mai eficiente; să participi la o ședință/ întrunire/ reuniune unde votezi pentru instituirea unei măsuri pentru ca apoi să ieși afară și să critici ”idioții” care au adoptat acea măsură etc. etc.

Dar avem cu duimul și exemple concrete de dublă măsură (unele, aparent, motivate). Am scris în acest serial despre Andrei Pleșu care, recent, a devenit apărător fervent al tezei ”Revoluției române”, după ce tot el a scris cu câțiva ani în urmă despre cum ”s-a dat voie la revolte” în 1989. Dar tot el este autorul unui eseu despre dubla măsură. (http://adevarul.ro/news/societate/dubla–masura-1_50a7b8a67c42d5a66369f141/index.html Laureata Nobel pentru literatură, Herta Muller, a condamnat din toți rărunchii securitatea și turnătorii, dar, după ce s-a comunicat că prietenul ei fusese colaborator al securității, nu s-a dezis de acesta și nu l-a condamnat. Subsemnatul, prostul dumneavoastră de serviciu, în ziua 22 dec 89 scria un articol despre necesitoatea creșterii productivității muncii, ca imperativ pentru creșterea bunăstării în societatea socialistă (nu contează că corelația productivitate – salarii este una etern valabilă). În jurnalism, exemplele abundă și ar trebui multe sute de pagini pentru a proba cum XY a criticat dur partidul sau persoana AB, după care a devenit un fervent apărător al acesteia. Mai mult, ”deontologi” de la televiziunile comerciale albesc/ înnegresc (după caz) persoane/ idei/ atitudini. Cei care au criticat OUG 13 au făcut-o în numele apărării statului de drept. Cei care au emis-o și cei care au susținut-o și apărat-o au făcut-o/ o fac tot în numele apărării statului de drept.  (va urma)

Pe mâine!

 

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  59 (LIX) din 28 II 2017. Despre dubla măsură ca mijloc/ mod de prosti(r)e (II)

A folosi dubla măsură are ca prim sens intenția de a prosti/ păcăli pe cineva. Comercianții încercau să păcălească clienții folosind, la propriu!, dubla măsură: una mai mică – cu care vindeau, și una supradimensionată cu care cumpărau. Zicala ”l-am prins cu ocaua mică” de pe vremea lui Cuza (campion al luptei anticorupție și mazilit tocmai din acest motiv), se referea exact la (sur)prinderea celor care vindeau cu o măsură mai mică. Acum, lucrurile au evoluat …muuult! În loc de măsură mai mică, acum se lipește un magnet (sau un obiect magnetizat) de cântarul mecanic sau electronic și hoția-i gata! Mai nou, codurile de bare par a împiedica hoții să fure cum vor… Am spus: par… La un supermarket, punga mea de orez de 1 kg a fost ”evaluată” la zece kg! (Explicație: dar ați văzut la raft că orezul se vinde doar la bax de 10 kg!). Unii se prind de hoție, alții nu, și constată doar că salariul/ pensia de pe card s-a terminat parcă prea repede…

 

În justiție, sistemul de drept roman (valabil în Europa), acceptă ca aceleași probe/ dovezi/ documente să fie văzute diferit de avocatul apărării și de cel al acuzării. Fiecare are propriul său cântar de evaluare, plus propriul sistem de interpretare a legilor. Dar hoția tot hoție rămâne și doar un judecător corupt/ incompetent/ de rea credință ar putea ignora dovezile și să achite un inculpat.

 

Fiecare dintre avocați îi acuză pe judecători de folosirea dublei măsuri (evident, doar în cazul în care decid contrar intereselor lor): Exemplu din martie 2015: ”Avocatul Elenei Udrea, Marius Striblea, a explicat, …că vede o dublă măsură în respingerea cererii de reţinere pe numele lui Dan Şova”. Un alt exemplu, din oct. 2015: ”Tribunalul Bucureşti i-a condamnat pe cinci jurnalişti ai postului Antena 3 – Mihai Gâdea, Mugur Ciuvică, Bianca Nae, Radu Tudor şi Răzvan Savaliuc – să îi plătească, în solidar, şefei DNA, Laura Codruţa Kovesi, daune morale în valoare de 250.000 lei”. Evident, avocatul celor cinci a acuzat justiția că a aplicat dubla măsură (procedând diferit într-un caz similar). Într-o știre din feb. 2016 ”Mircea Badea a comentat (…) proiectul de lege denumit “legea defăimării” și a explicat că este foarte scârbit de dubla măsură: E o mizerie, e o prostie!”. În lumea literară, lucrurile stau cam la fel: În articolul ”Dubla măsură” Gabriel Chifu (România Literară, 2016) scrie, cu privire la acordarea premiilor literare pe la noi, că ”dubla măsură este o practică obișnuită”.  Varujan Vosganian a considerat că ”Dubla măsură este una dintre cele mai grele boli ale tranziției”. După cum se vede, în posttranziție lucrurile stau exact la fel: la 16 dec 2016, Mihai Vasilescu scria pe blogul său pe tema dublei măsuri:   http://mihaivasilescublog.ro/2016/12/16/dubla-masura-rang-virtute/  .

 

Închei acest episod cu o superbă reflecție a lui Constantin Noica (invocând dubla măsură) cu privire la capacitatea oamenilor de a-și ierta semenii (sau nu): ”Oamenii te iartă dacă faci crime. Dar nu te iartă dacă ești fericit”. (va urma)

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  60 (LX) din 1 III 2017. Despre dubla măsură ca mijloc/ mod de prosti(r)e (III)

Cred că avem o solidă tradiție în privința folosirii în exces a dublei măsuri, ceea ce mă face să fiu sceptic în privința precizării secolului în care, probabil, lucrurile se vor fi îmbunătățit câtuși de puțin sub acest aspect. Oricum, convingerea mea este că apelul la dubla măsură nu este o dovadă de inteligență. Duplicitatea și perversitatea, minciuna și hoția, oportunismul nu pot fi nicicând considerate semne ale unei culturi pozitive, avansate, demne de laudă, chiar dacă dubla măsură este un frecvent instrument al avocaților, preoților (să faci ce spune popa, nu ce face popa), politicienilor, adulterinilor, comercianților etc. După părerea mea, dubla măsură ține de încercarea (neelgantă) de prostire a proștilor cu prostii prostești de către proști profesioniști.

Dubla măsură nefiind un semn de inteligență, consider că aceasta (dubla măsură) ar trebui descurajată  pe cât posibil. Nu știu dacă ”dubla măsură” este o infracțiune sau doar o metaforă care cuprinde un șir lung de posibile infracțiuni, dar cred că pedeapsa pentru abaterea politicienilor și judecătorilor de la principiul măsurii unice/ unitare ar trebui să fie maximă. Anticii aplicau chiar un multiplu de pedeapsă infractorului care deținea și o demnitate publică. Ehei, la noi este exact invers (deci am involuat serios…). O culme a aberației legislative de la noi este aceea că parlamentarii care comit o abatere de la lege să nu poată fi arestați decât cu, ați ghicit, voia lor (a majorității parlamentarilor). Este un exemplu de dublă măsură ce ar trebui rapid eliminat.

S-a clamat mult faptul că evaluarea tezelor de doctorat ale lui Victor Ponta și a Laurei Kovesi s-ar fi făcut cu aplicarea unei duble măsuri: pentru unul ciumă, pentru cealaltă, mumă. În realitate, cred că s-a aplicat o măsură unitară; în schimb, diferite au fost măsurile în care s-a practicat și dovedit plagiatul: la Ponta în foarte mare măsură, iar la Kovesi în foarte mică măsură…

Duplicitară și dubioasă este dubla măsură a electoratului care a votat PSD: nominalizarea pentru postul de prim ministru a unei persoane de etnie tătară și religie musulmană  a fost acceptată de electorat, dar același electorat a protestat, recent, împotriva sasului Iohannis care, chipurile, servește interesele Germaniei. În realitate, este vorba despre doi cetățeni români care, principial, pot ocupa orice funcție în statul român.

Dubla măsură poate să apară nu doar la indivizi, fie ei și demnitari, dar ea apare, adesea, și în cadrul relațiilor dintre state sau în politica marilor companii multinaționale (CM). Acestea din urmă au păcătuit grav prin faptul că oferă pieței Europei de Est produse de o calitate inferioară produselor similare oferite țărilor din Vest. O asemenea discriminare nu este negativă doar pentru noi, cei (”proști”) din Est, ci este nocivă pentru ideea de unitate europeană, atât de necesară astăzi. Pentru mine, politicul, economicul și eticul UNA SUNT. Prin urmare, practica (economică) discriminatorie de a ne vinde nouă marfă mai proastă (asta este o dimensiune etică) nu face decât să devoaleze planul (politic) al UE de a construi o Europă cu două viteze.

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

 

Sub semnul analizei: de la Securitate înspre Intelligence, via SRI (3)


 

Ionel Nițu, Analiza de intelligence. O abordare din perspectiva teoriilor schimbării, Editura Rao, 2012 (pe baza tezei de doctorat susținută în vara anului 2012), 283 pagini, cu o prefață de George Cristian Maior. (Nota LD: redactarea, tehnoredactarea și corectura sunt asumate implicit deopotrivă de către editura Rao și autorul cărții. Din motive de creștere a profitului cam toate editurile din România nu mai angajează tehnoredactor, redactor de carte, corector  – toate aceste activități fiind trecute tacit în sarcina și responsabilitatea autorului, dar riscul asumat este al editurii. Multele observații de natură tehnoredacțională și redacțională vor, scădea punctajul final acordat cărții și editurii. Vorba românului: ieftin dai, ieftin porți. Sau: tai din poale și cârpești în coate…)

 

 

Vezi coperta cărții la:  http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2012/12/Analiza-de-Intelligence-de-Ionel-Nitu-Editura-RAO.jpg

 

Pentru o mai bună punere în temă a cititorului cu problematica analizei de intelligence, așa cum face trimitere și autorul cărții, este benefică lectura materialului de la adresa: http://www.animv.ro/files/Ghidul-Analistului–RO-.pdf Ghidul analistului de intelligence

 

Vezi partea întâia a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/14/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-1/

 

Vezi partea a doua a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/23/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-2/

 

Câteva cuvinte despre autor: Ionel Niţu (41 de ani) a fost şef al departamentului central de analiză al SRI în perioada 2009-2012.  În prezent este director executiv la Intergraph Computer Services din Bucureşti şi preşedinte al Asociaţiei Specialiştilor în Informaţii pentru Afaceri.
A absolvit Academia Naţională de Informaţii “Mihai Viteazul” (ANIMV), mai multe cursuri post-universitare şi masterate, este lector universitar şi deţine un doctorat în ştiinţe militare şi informaţii. (Conform publicației Bursa). Alte informații pot fi obținute de la adresele de mai jos:

https://www.facebook.com/ionel.nitu.10                    http://www.oranoua.ro/tag/ionel-nitu/

http://www.oranoua.ro/ionel-nitu-avem-nevoie-de-elite-cu-viziune-in-ce-masura-analistii-vor-fi-parte-a-constructiei-viitoarelor-elite-din-romania-ramane-de-vazut/ (Interviu publicat in ziarul Bursa). Autorului i se poate scrie pe adresele de la SRI: ionelnitu@sri.ro sau la relatii@sri.ro

      Motto:

”In topul universităților sunt exclusiv universități în care cercetarea este foarte puternică, în care cunoașterea se produce, nu numai se transmite. La noi acest reflex de a produce cunoaștere s-a pierdut de multa vreme”

                                                                                                    Dragoș Ciuparu, august 2013

 

Introducere

 

În primele două părți ale acestei recenzii am pornit de la unele considerații generale referitoare la conceptele de ”intelligence”, ”analiza de intelligence” și la câteva presupuse schimbări paradigmatice de la cultura organizațională specifică unui sistem de dictatură personală la cea specifică unei democrații occidentale (NATO) – în partea I-a – și la modul (neglijent, superficial și chiar eronat) de utilizare a surselor de informare webografice – în partea a II-a.

 

Addendum la partea a II-a

Cu speranța că voi fi bine înțeles, recomand autorului Ionel Nițu, dar și conducătorilor de doctorat și doctoranzilor din România să consulte un manual de liceu pentru clasa V-a din SUA: ”Beginner & Intermediate 5: Evaluating credibility of sources” manual al cărui conținut (pentru profesori) este descries la adresa:

https://docs.google.com/a/ugb.ro/document/d/1wpDm3zSQn8xgfsM4k53MKXopO9YshbFp7og9LZmDN6Y/edit?pli=1.

(Sugerez colegilor care lucrează la proiectul Elaborarea Strategiei Nationale în domeniul cercetarii, dezvoltarii tehnologice si inovarii pentru perioada 2014-2020”, finanțat de Ministerul Educatiei Nationale, coordonat de UEFISCDI să ia ca punct de plecare în pregătirea pentru cercetare acest manual american, ușor de accesat la adresa de mai sus. (Informații despre acest proiect derulat pe perioada 2014-2020 se pot găsi la: http://www.cdi2020.ro).  Deoarece nu mă voi implica în acest proiect, atrag atenția organizatorilor și participanților la proiect nevoia pregătirii viitorilor cercetători începând din clasele mici, nu doar de la masterat și doctorat, luând și exemple (negative și pozitive) recenziile pe care le-am făcut la cărți și articole românești, publicate pe acest blog de pe platforma wordpress.com, inclusive cea de față care analizează o teză de doctorat. De asemenea, cred că merită urmărită și discuția recentă despe educația academică în SUA, existâmd șansa arderii unor etape și a apropierii de nivelul unor sisteme de educație performante în timp mai scurt (vezi:

http://links.whitehouse.gov/track?type=click&enid=ZWFzPTEmbWFpbGluZ2lkPTIwMTMwODIzLjIyMjUwNjgxJm1lc3NhZ2VpZD1NREItUFJELUJVTC0yMDEzMDgyMy4yMjI1MDY4MSZkYXRhYmFzZWlkPTEwMDEmc2VyaWFsPTE2ODk2MTIyJmVtYWlsaWQ9bGl2aXVzZHJ1Z3VzQHlhaG9vLmNvbSZ1c2VyaWQ9bGl2aXVzZHJ1Z3VzQHlhaG9vLmNvbSZmbD0mZXh0cmE9TXVsdGl2YXJpYXRlSWQ9JiYm&&&103&&&http://www.whitehouse.gov/blog/2013/08/23/check-out-secretary-education-arne-duncans-google-hangout-sal-khan?utm_source=email&utm_medium=email&utm_content=email232-graphic2&utm_campaign=education)

sau

http://www.whitehouse.gov/blog/2013/08/23/check-out-secretary-education-arne-duncans-google-hangout-sal khan?utm_source=email&utm_medium=email&utm_content=email232-graphic2&utm_campaign=education

Revenind la prezentarea cărții semnate de dl Ionel Nițu, subliniez subtitlul acesteia: ”O abordare din perspective teoriilor schimbării”. Tradus în altă cheie, acest titlu sugerează că sub aspectul conținutului, analiza de intelligence cunoaște și trebuie să cunoască în continuare, schimbări atât sub aspectul perfecționării metodologice cât și al adaptării sale la schimbările intelligence-ului însuși. Lecturând cele 283 pagini ale cărții mi-am pus, de mai multe ori, întrebarea: avem noi servicii de intelligence astfel încât să se pună problema existenței și perfecționării analizei de intelligence (prin prisma noului intelligence occidental rezultat în urma analizării cauzelor care au permis lovitura din 11 septembrie 2001)? Răspunsul este orecum solomonic: intelligence ul contemporan presupune serioase analize de intelligence, iar analiza de intelligence poate avea loc la modul serios doar în serviciile de intelligence autentice. Eram pregătit să vin cu critici aspre/ vehemente/ crâncene prin care să demonstrez că fosta Securitate și-a schimbat doar numele, după 1990, transformându-se în SRI, cu păstrarea vechilor politici, tehnici și tactici. Există deja filme și suficiente dovezi care probează aserțiunea de mai sus, respectiv faptul că mai este încă o cale lungă până ca SRI să devină serviciu de intelligence propriu-zis (așa cum se încearcă, subliminal, să se sugereze prin traducerea SRI drept Romanian Intelligence Service…). Nu întâmplător am ales drept titlu al acestor episoade ale recenziei unei singure cărți ”Sub semnul analizei: de la Securitate înspre Intelligence, via SRI”.

Anticipez puțin conținutul părților următoare ale acestei recenzii spunând/ scriind că autorul Ionel Nițu mă scutește de a fi, în continuare, ”băiatul cel rău”, criticul nemilos și distrugător de cariere, biografii sau alte asemenea posibile (dar inadecvate) descrieri ale demersului meu. Mi-am notat, pe parcursul lecturii, pagini întregi prin care se probează – atitudinal, contextual și prin conținut –  că SRI ul actual este mult mai aproape de fosta Securitate decât de viitoarea structură de tip intelligence (lipsă pe care o clamasem, cu peste trei ani în urmă, într-o opinie a mea publicată de ”Ziarul de Băcău”). Ajuns la finalul cărții/ tezei de doctorat, mi-am descoperit, cu surprindere, un adept și un aliat al punctului meu de vedere în chiar persoana autorului cărții care face obiectul recenzării. Paradoxal sau nu, proba supremă a criticilor la adresa stării de fapt din SRI, a modului de gândire/ a mentalității dominante specifice acestei instituții, dar și a nevoii uriașe de schimbare o reprezintă însăși modul de scriere a cărții de față. Modul de gândire ”securist”  (prietenii știu cum este acesta) este prezent în carte tocmai când se vorbește/ scrie mai ardent și mai pasional despre nevoia de schimbare a mentalității, despre nevoia de meritocrație și de ierarhizare valorică în SRI, despre schimbările paradigmatice care au loc în intelligence-ul mondial și față de care trebie să grăbim pasul… Ca să nu cad în păcatul pe care tocmai îl critic (securismul secretomaniac, mimarea actului autentic de cercetare și inovare etc.) voi da un exemplu, extras din carte: scriind despre nevoia de schimbare de mentalitate care a dus la trecerea de la o etapă/ paradigmă la alta în serviciile de securitate naționale, autorul, Ionel Nițu, exemplifică, curajos (!), cu erorile făcute de președintele american Jimmy Carter (cel care ignora, superior, serviciile de intelligence) sau ale altor președinți americani, în timp ce eul meu interior aștepta, nerăbdător, să citească măcar un exemplu-două de asemenea erori, respectiv încercări de trecere de la o paradigmă – generatoare de insuccese – la o alta, mai bună, mai adecvată, mai utilă și care să fie puse pe seama unui președidinte român, a unui premier român, a unui director de servicii de informații român etc. Zadarnic, stilul balcanico-mioritico-securist (traduc din gândurile nescrise ale autorului cărții: mai bine nu scriu de nimeni, ce să mă leg eu la cap? Dar, dacă se supără și îmi arată obrazul? Mai bine nu, mai bine scriu despre americani…) nu s-a dezmințit, ocolind, sistematic orice nominalizare, trimitere sau măcar aluzie la vreo stare de fapt negativă concretă din SRI. Tradiția eroică a KGB ului dictatorial nu poate fi eludată cu una cu două: astfel, după cum în cei 25 de ani de dictatură ceaușist-stalinistă nu am auzit niciodată vreo critică la adresa Departamanentului Securității Statului sau – eventual – să se publice vreo analiză a acestei structuri informative, cu nume, exemple, măsuri etc., azi, la după încă aproape 25 de ani de la presupusa dispariție a Securității, lucrurile se prezintă, esențialmente, identic. Adică, un întuneric deplin, o liniște deplină și o tăcere cvasigeneralizată în privința activităților concrete ale serviciilor de informații – servicii PUBLICE par excellence. Nu întâmplător, unii demnitari sau jurnaliști (mai mult sau mai puțin acoperiți) utilizează în loc de sintagma ”servicii de informații” expresii ”alternative” (dar sugestive față de modus operandi al acestora): ”servicii secrete” sau ”servicii speciale”.  Or, tocmai secretomania era esența fostelor servicii specifice modernității și Războiului Rece. Desigur, pe lângă secretomania – care domina toate serviciile din acea epocă – se adăugau  și metodele specifice ale serviciilor de informații din dictaturi: uz de abuz și convingere prin constrângere (expresii vehiculate, în epocă, chipurile, ca glume, dar care urmăreau să atragă atenția populației asupra acestor ”specificități”).

Așadar, caracterizarea mea că SRI este instituția are multe lucruri de reparat și reformat pentru a se apropia de serviciile de intelligenge occidentale, nu-mi mai aparține doar mie, ci este dovedită de cartea de față și întărită de însuși autorul cărții, care o afirmă deschis, expresis verbis, în partea concluzivă a cărții sale. Deși o face fără nominalizări și concretizări, autorul face o binevenită critică din interior a SRI, aspecte pe care le voi sublinia și, eventual concretiza, în măsura în care voi găsi exemple

Am considerat utile aceste câteva considerații introductive, înainte de a mă ”năpusti” asupra conținutului cărții/ tezei de doctorat. Voi analiza, în acest al treilea episod, Cuprinsul lucrării, extrem de generos, atractiv și incitant la lectură.

Scheletul unei teze de doctorat căruia îi lipsește chiar coloana vertebrală

Cuprinsul cărții, detaliat pe trei pagini, vorbește de la sine despre intențiile autorului, desigur corelate cu exigențele conducătorului de doctorat, al cărui nume (în mod ciudat) este …secret. Pentru a ajuta cititorul (care, poate, nu-și permite timpul să meargă la o librărie sau la o bibliotecă pentru a-l vedea) voi consuma ceva timp copiind aceste trei pagini:

CUPRINS

Cuvânt înainte / 11

Capitolul 1 – CADRUL CONCEPTUAL / 17

Capitolul 2 – SCHIMBAREA ÎN INTELLIGENCE / 48

Ipoteze / 48

Stadiul cercetării științifice în domeniu / 48

2.1. Schimbarea instituțională / 51

2.2. Managementul schimbării / 59

2.3. Necesitatea și implicațiile schimbării în intelligence / 67

2.3.1 Factorii care determină necesitatea schimbării / 68

2.3.2 Consecințe asupra sistemelor de securitate / 72

2.4 Abordări cu privire la schimbarea în intelligence / 78

2.4.1 Particularități / 78

2.4.2 Modele conceptuale / 82

Concluzii / 86

Capitolul 3 PARTICULARITĂȚI ALE SCHIMBĂRII ĂN ANALIZA DE INTELLIGENCE / 91

Ipoteze / 91

Stadiul cercetării științifice în domeniu / 91

3.1 Premise și implicații / 96

3.2 Dihotomii în dezbaterile privind schimbarea din domeniul analizei de intelligence / 97

3.2.1 Analiza de intelligence – știință versus artă / 99

3.2.2 Analiza tactică versus analiza strategică / 101

3.2.3 Politizarea intelligence versus control civil / 103

3.2.4 Reformă versus transformare în procesul de analiză / 110

3.2.5 Alte dihotomii cu relevanță asupra analizei de intelligence / 115

3.3 Condiționalități în schimbarea analizei de intelligence / 130

Concluzii / 137

Capitolul 4 MODELUL CELOR 3P ÎN MANAGEMENTUL SCHIMBĂRII ÎN ANALIZA DE INTELLIGENCE / 143

Ipoteze / 143

Stadiul cercetării științifice în domeniu / 143

4.1 Procesul / 145

4.1.1 Rolul analizei în cadrul ciclului de intelligence / 146

4.1.2 ipologii clasice ale analizei informațiilor / 150

4.1.3 Etapele procesului analytic / 152

4.1.4 Metodologia procesului de analiză / 153

4.1.5 Componenta predictivă a analizei de informații / 156

4.1.6 Schimbarea procesului de analiză /

4.2 Personalul / 164

4.2.1 Tipologia analistului de informații / 164

4.2.2 Profilul psihoprofesional al analistului / 168

4.2.3 Pregătirea analiștilor / 170

4.2.4 Etică și deontologie în analiza de intelligence / 173

4.2.5 Factori care influențează procesul analytic. Limite psihologice și erori de analiză / 177

4.2.6 Tehnici destinate evitării erorilor și stimulării  creativității / 179

4.2.7 Schimbarea în politicile de selecție și pregătire a analiștilor / 181

4.3 Produsul / 185

4.3.1 Produsul de intelligence / 185

4.3.2 Informarea / 189

4.3.3 Relația producător – consummator / 191

4.3.4 Schimbări în relația intre producători și consumatori / 202

Concluzii / 206

Capitolul 5 – CĂTRE O NOUĂ PARADIGMĂ ÎN ANALIZA DE INTELIGENCE / 209

Ipoteze / 209

Stadiul cercetării științifice în domeniu / 209

5.1 Repere ale schimbării de paradigmă în intelligence / 210

5.2 Coordonate ale schimbării de paradigmă în analiza de intelligence / 215

Concluzii / 222

Capitolul 6 – CONCLUZII ȘI PROPUNERI / 226

6.1 Concluzii privind ipotezele de cercetare / 226

6.2 Repere pentru dezvoltarea unei culture analitice în cadrul comunității de informații din România / 233

6.3 Schimbarea în analiza de intelligence la nivelul SRI / 237

Lista de abrevieri / 249

Index / 255

Bibliografie selectivă / 267

Câteva cuvinte despre structura cărții prin prisma Cuprinsului (deși nu întotdeauna Cuprinsul se suprapune peste cuprinsul cărții…)

Cum am subliniat și în partea a doua a recenziei (vezi link ul la începutul acestei a treia părți a recenziei, care analizează excesul de trimiteri webografice care nu duceau la adresele căutate) se observă și aici, în cazul Cuprinsului, preocuparea autorului pentru a obține aprecieri pozitive la ”impresia artistică”. Aceste efect se dorea a fi obținut din modul de a intitula și de a structura materialul. Iată observațiile mele:

  1. Folosirea (la toate cele 5 capitole, cu excepția ultimului, Concluzii, care, de fapt, nu este un capitol și nici nu trebuia numerotat) sintagmei ”cercetare științifică” în loc de mai firescul și modestul ”cercetare” vrea să arate cititorului că acesta are în față o carte de ”știință” (nu un simplu raport de cercetare, cum este, de fapt, teza de doctorat). Poate este doar o idiosincrazie a mea, dar o reamintesc aici, sintetic: ”Știința a murit, trăiască cunoașterea” (despre asta cititorul poate afla mai multe în aproape toate articolele mele publicate în revista Economy Transdisciplinarity Cognition (www.ugb.ro/etc ). Fac deja alergie la cuvântul ”știință” pentru simplul motiv că în majoritatea cazurilor unde întâlnesc acest cuvânt nu întâlnim ”știință” în adevăratul sens al cuvântului (rigoare maximă, repetabilitate și verificabilitate, failibilitate, predictibilitate etc.) ci, avem, cel mult, opinii – documentate sau nu, argumentate  sau nu – și care, de regulă, aduc un foarte mic plus de cunoaștere, întărind concluzia sugerată de Dragoș Ciuparu (vezi Motto). Așadar, propun – ca înlocuitor al pomposului ”cercetare științifică” – mai modestul, mai simplul și mai adecvatul termen ”cercetare”.
  2. Pe lângă utilizarea insistentă a termenilor de ”știință” și ”cercetare științifică”, lectorul universitar dr. Ionel Nițu mai apelează la un procedeu impresionist, care să întărească convingerea cititorului că se află în fața unui op ”științific” major, o carte de căpătâi, un ”must read”. Procedeul nu este unul reprobabil în sine. Ar fi fost chiar unul lăudabil dacă această structurare a fiecărui capitol pe modelul unei cercetări de sine stătătoare ar avea un corespondent real în economia cărții. După cum voi arăta la timpul cuvenit, apelul autorului la terminologia ”științifică” este doar unul de fațadă, de ”acoperire”… Iată structura fiecărui capitol: Ipoteze, Stadiul cercetării științifice în domeniu, apoi ceva elemente de conținut/ umplutură cu discuții și opinii ale altora, Concluzii. Este schema oricărei cercetări care pornește de la formularea unei ipoteze care vizează o ALTERNATIVĂ la explicațiile deja existente, respectiv o VARIANTĂ de extragere de informații mai efectivă, apoi se efectuaează cercetarea propriu-zisă a cărei finalitate constă în demonstrarea corectitudinii ipotezei inițiale sau a falsității acesteia. Concluziile trebuie întotdeauna trase, deoarece în urma unor încercări de testare a unor ipoteze se poate ajunge și la alte adevăruri, la fel de utile ca și confirmarea unei ipoteze de lucru. Așadar, autorul, în loc să se concentreze asupra descrierii procesului analitic și a unor eventuale noi modele de analiză și de sinteză, reproduce masiv opinii din literatură (ceea ce, în exprimarea profesorului Ivanciu Nicolae – Văleanu, conducătorul tezei mele de doctorat, nu reprezintă decât ”conspecte de lămurire”, respectiv faze preliminare ale cercetării propriu-zise și care au drept rezultat scrierea a două-trei referate, dar nu o teză de doctorat). Mai mult decât atât, formularea ipotezelor nu este, de fapt, în carte, o ”formulare de ipoteze”, ci constituie, adesea, întrebări retorice sau afirmații generale ce nu pot fi nici infirmate, nici confirmate.
  3. Excesul de preocupare pentru ”impresia științifică” a tezei de doctorat culminează cu subcapitolul 6.1 Concluzii privind ipotezele de cercetare. Așa se întâmplă când ideea schematică a structurii de cercetare se transformă în dogmă. Despre conținutul concret al ”Concluziilor la ipoteze” – atunci când voi ajunge cu analiza la acel subcapitol. Fac aici doar o altă trimitere la ceea ce înțelege autorul cărții prin ipoteză de lucru: ”Principala ipoteză de lucru a cercetării mele științifice a constat în faptul că schimbările a doi parametri importanți (mediul de securitate și nevoile consumatorilor) au determinat schimbări relevante (procesuale, organizatorice) ale intelligence și, implicit, ale activității de analiză” (p. 19). Reformulată, ipoteza de mai sus poate fi scrisă astfel: ”voi încerca să demonstrez că dacă input ul se schimbă, musai să avem un alt output”, sau, mai trivial spus, dacă în loc de clasica omletă făcută din ouă și șuncă, prăjită trei minute la foc mediu vom face o nouă rețetă din care scoatem ouăle și dublăm timpul de prăjire, la foc iute, presupunem că omleta își va schimba gustul… J
  4. Fără a particulariza și exemplifica acum și aici, este de sesizat o mare dificultate pentru autor să umple cu ”material” cărnos și arătos acest schelet astfel încât imaginea finală să fie una cel puțin agreabilă. Din păcate, mogâldeața născută și scoasă în lume va fi una greu de suportat, fie datorită faptului că nu are coloană vertebrală (studiul de caz), fie pentru ca adesea pielea se găsește uneori prin interior și unele organe sunt lăsate dezgolite… Pe scurt, contradicția dintre titlurile cuminți și foarte echilibrat plasate în economia Cuprinsului, pe de o parte, și conținutul acestora, pe de altă parte, face ca  rezultatul general să nu fie unul agreabil/ pozitiv/ utilizabil. Voi arăta, în episoadele următoare, de ce.
  5. Dacă cineva ar citi doar aceste titluri și subtitluri ar conchide pe loc: da, este o carte despre managementul schimbării cu aplicații în domeniul serviciilor de informații și de intelligence. Drept pentru care conducătorul tezei de doctorat ar fi trebuit să fie, cred, din domeniul ”management”, nicidecum din domeniul ”studii militare și informații”. Cel mult, o cotutelă a celor două domenii ar fi fost mult mai binevenită.

(Va urma)

Liviu Druguș    Miroslava, Iași   2 septembrie 2013

 

www.liviudrugus.ro        www.liviudrugus.wordpress.com         www.facebook.com/liviu.drugus

Sub semnul analizei: de la Securitate înspre Intelligence, via SRI (2)


 

(cum lucrează cu informațiile în format electronic un proaspăt doctor în științe militare și informații)

 Ionel Nițu, Analiza de intelligence. O abordare din perspectiva teoriilor schimbării, Editura Rao, 2012 (pe baza tezei de doctorat susținută în vara anului 2012), 283 pagini, cu o prefață de George Cristian Maior

 

Vezi coperta cărții la:  http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2012/12/Analiza-de-Intelligence-de-Ionel-Nitu-Editura-RAO.jpg

http://www.animv.ro/files/Ghidul-Analistului–RO-.pdf Ghidul analistului de intelligence

 

Vezi partea întâia a acestei recenzii-rechizitoriu a cărții lui Ionel Nițu la: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/14/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-1/

 

Câteva cuvinte despre autor: Ionel Niţu (41 de ani) a fost şef al departamentului central de analiză al SRI în perioada 2009-2012.  În prezent este director executiv la Intergraph Computer Services din Bucureşti şi preşedinte al Asociaţiei Specialiştilor în Informaţii pentru Afaceri.
A absolvit Academia Naţională de Informaţii “Mihai Viteazul” (ANIMV), mai multe cursuri post-universitare şi masterate, este lector universitar şi deţine un doctorat în ştiinţe militare şi informaţii. (Conform publicației Bursa). Alte informații pot fi obținute de la adresele de mai jos:

https://www.facebook.com/ionel.nitu.10                    http://www.oranoua.ro/tag/ionel-nitu/

      Motto:

 

”In topul universităților sunt exclusiv universități în care cercetarea este foarte puternică, în care cunoașterea se produce, nu numai se transmite. La noi acest reflex de a produce cunoaștere s-a pierdut de multa vreme”    Dragoș Ciuparu, august 2013

 

În această a doua parte a recenziei-rechizitoriu la cartea domnului Ionel Nițu voi lista și comenta cele 40 de trimiteri la adrese web/ internet, trimiterile (împreună cu Bibliografia și Referințele) formând aparatul critic al lucrării de doctorat publicată, recent, sub formă de carte. Pentru a demonstra utilitatea și chiar necesitatea ca această carte de interes public larg să fie publicată și în format electronic voi face și eu trimiteri la noi adrese web, dar voi și lista, în Anexe, texte preluate de la adrese web. Fac acest lucru din două motive: a) să ofer cititorului contemporan, mereu grăbit și adesea neîncrezător, conținutul concret al unor articole sub aspectul valorii lor informaționale; b) să evit întâmplarea (ce va deveni tot mai frecventă ca urmare a creșterii exponențiale a numărului de adrese web, platforme, site uri sau bloguri) ca la o anumită adresă să nu mai găsim decât anunțuri de genul ”Error!”, sau ”Pagină inexistentă”.  Citorul atent și răbdător va beneficia, citind comentariile la cele 40 de trimiteri (Note de subsol) din carte, de multă informație suplimentară și de ce nu?, de un posibil model de a face recenzii la cărți cu pretenții de mare științificitate și probitate academică.

 

Deoarece consider (ca și directorul acestei instituții, dl George Cristian Maior) că lucrătorii SRI care vor să răspundă noilor exigențe de intelligence și apelurilor-îndemn ale șefului instituției (aceea ca SRI să se deschidă către cooperarea cu lumea academică), sunt realmente interesați de aceste feed back uri din lumea academică, voi încerca, în limita disponibilităților mele temporale, să fac recenzii-prezentări și altor lucrări cu conținut similar publicate invariabil la Editura Rao. De asemenea, așa cum am promis în partea întâia a acestei recenzii-rechizitoriu, voi reproduce și corespondența mea cu SRI și/sau cu autorii proveniți de la această instituție. Fac acest lucru pentru a testa în ce măsură deschiderea SRI către sursele deschise și cooperarea cu mediul academic este o atitudine reală și concretă și nu doar una de imagine și, eventual, de noi generații de informatori (de altfel, foarte necesari în actualul Război informațional global). Pentru început, reproduc scrisoarea trimisă (la adresa relatii@sri.ro) către instituția numită SRI și care, destul de previzibil, nu a primit niciun fel de răspuns, ceea ce îmi întărește convingerea că drumul de la Securitate la Intelligence este unul foarte foarte lung și dificil:

”Bună ziua,

Va trimit linkul de la prima parte a unei recenzii la cartea ”Analiza de intelligence. O abordare din perspectiva teoriilor schimbării”, Ed RAO, 2012.

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/14/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-1/

Am convingerea că invitația, lansată public și de Domnul director George Cristian Maior, membrilor mediului academic de a se constitui în parteneri epistemici în procesul de adaptare a serviciilor de intelligence la imperativele actuale a primit multe răspunsuri. Recenzia cărții ”Analiza de intelligence”  pe care o atașez ca adresă web poate fi utilă, cred, în acest proces de deschidere spre nou. Notele critice vizează tocmai acest deziderat al creșterii calității analizelor specialiștilor dumneavoastră.

Cu deosebită considerație,

Prof Liviu Drugus”

 

(Scrisoarea a fost trimisă la 14 august, iar răspunsul/ reacția – dacă va veni vreodată…. – va  fi inclus(ă) în partea a treia a acestei recenzii-rechizitoriu).

 

Iată, în continuare, comentariile mele la cele 40 de trimiteri webografice, urmate de articole și preluări de pe internet menite să ajute mai bine la înțelegerea mesajului aceste interesante și importante cărți, la care aduag 4 Anexe cu articole preluate de pe internet dar care pot ajuta mai bine la înțelegerea conținutului acestei cărți și a noii profesii, aceea de analist de intelligence:

 

1) La pagina 18 se face o trimitere la documentul intitulat ”Viziunea Strategică 2007-2010” și ”SRI în era informațională. Viziunea strategică 2011-2015” disponibile online (la 01.07.2012) la www.sri.ro/categorii/64/documente/strategice.html Scriu în browser această adresă și se deschide pagina SRI. OK, măcar pot spera să găsesc și alte surse bibliografice, pe lângă cele două documente programatice (deși, normal al fi fost ca să se deschidă prin click la adresa citată în carte. N-a fost să fie așa..). Încerc să citesc câte ceva de pe site ul SRI prezentat pe sectiuni, dar site ul nu conține și o sectiune de documente strategice. Pe scurt, o adresă falsă! Oare de ce acest document public de real interes nu este afișat chiar pe pagina de gardă a website ului SRI? Iată alte câteva link uri pe care le-am accesat: http://www.sri.ro/video/videoPlay-Maior.html?id=1 Mesajul directorului SRI Cristian George Maior. Rezultat: nu se deschide.  Voi sesiza acest lucru la adresa de contact relatii@sri.ro și voi ține cititorii la curent despre corespondența cu instituția publică numită SRI (denumire care nu face deloc trimitere la ”intelligence”. Poate, în procesul de schimbare permanentă să încapă și adaptarea denumirii la realitățile occidentale față de care ne manifestăm atașamentul). Caut mai departe. La adresa http://www.sri.ro/educatie-si-cercetare/educatie-cercetare.html dedicată activității de educație și cercetare nu există o listă cu articole, cărți, autori, conferințe, proiecte de cercetare derulate, în curs de derulare și propuse a se derula în viitor. Normal ar fi fost să găsesc prezentate lucrările (multe) semnate de George Cristian Maior, precum și lucrarea dlui Ionel Nițu. Ciudat mod de a face publice produsele personalului SRI (chiar dacă actualmente, dl Ionel Nițu nu mai lucrează, oficial, la SRI, ci la o firmă intim legată de această instituție a statului român). Presupun că lucarea ”Analiza de intelligence” publicată în acest an la Rao a fost elaborată folosind resursele, inclusiv financiare, ale instituției, drept pentru care contribuabilii ar fi putut citi această carte în format pdf pe site ul instituției. Eu am plătit 24,91 lei pentru a o citi și a găsi (pe lângă informațiile utile) destule inadvertențe, superfiacialități și inconsecvențe (neașteptate pentru mine) pe care le voi semnala pe parcursul acestei recenzii. Încă un exemplu: la adresa http://www.sri.ro/ghid-de-autoprotectie.html#ghid4 unde ar trebui să primim sfaturi de a nu cădea în capcanele unor agenți străini, link ul nu se deschide… Am postat link ul pe FB și am sugerat potențialilor vizitatori să încerce să-l deschidă… Testul de civism este edificator: niciunul dintre sutele de postatori nu a dat vreun feed back. Probabil aceasta este atitudinea majoritară față de SRI: maximă reticență! Adică, pentru mulți dintre noi, SRI = Securitate, instutuție cu care nu trebuie să ai de-a face… Sugerez compartimentului de RP al instituției să facă o adresă (un cont) pe FB a acestui Departament și să lanseze periodic chestionare pe diverse teme, inclusiv pe aceea a atitudinii populației față de SRI. Cred că majoritatea prietenilor mei de pe FB care au văzut link ul și au trecut repede mai departe au gândit că nu are rost să te pui cu SRI ul… Mentalitate pe care chiar autorul cărții o critică. Dar nu cu critici în cărți groase se poate recâștiga încrederea publicului în această instituție, ci cu o pagină web funcțională și ceva mai prietenoasă. Măcar dacă se posta un banner cu inscripția ”Închis pentru inventar” sau ”Vin imediat”… O soluție ar fi o chetă publică pentru adunarea a cca 500 de euro  pentru a plăti un student de la informatică ca să face o pagină web ca lumea… În fine, tot pe pagina web a SRI se află și numărul de telefon 0 800 800 100 care este o linie gratuită pentru semnalarea riscurilor teroriste. Nu am riscat să verific dacă funcționează. Prefer (doar) să sper că da…

2) La pagina 24 se face trimitere la www.cia.gov pentru a verifica sursa Random, H.A. (1958), Intelligence as a Science, in: Studies in Intelligence, p. 76, Washington, disponibil online (la 01.09.2010). Pagina superbogată în informații: Dau search după itemul Random H.A. Intelligence as Science și obțin https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/kent-csi/vol46no3/html/v46i3a02p.htm unde găsesc un articol semnat de Michael Warner unde se face o trecere în revistă a mai multor definiții. Un alt link, același autor (Warnrr) ne trimite la un articol mai complet, dar nu la Random H.A…. Acest autor este citat la nota de final 17 (din 19), dar lucrarea lui Random nu se poate citi (deși se precizează că este declasificată). Mai rafinez căutarea și dau peste revista în cauză la adresa https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/csi-publications/csi-studies/studies/volume-54-number-1/PDFs-Vol.-54-No.1/U-%20Studies%2054no1-UnclassExtracts-Web.pdf care, scrie în browser, conține 80 de pagini. Caut pagina 76. În realitate revista are doar 71 de pagini! De fapt, constat ulterior, este numărul 54 din 2010…. Din nou la căutat/ cercetat/ investigat… Apelez la Google. Dintre zecile de trimiteri (inclusiv cele de mai sus) găsesc și https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/kent-csi/vol2no2/html/v02i2a09p_0001.htm Mare bucurie! Găsesc un articol semnat de Random H.A. Dar nu este cartea, ci un extras din articolul autorului republicat cu aprobarea CIA în anul de grație 1993 Sepember 22. Iată articolul integral, spre uzul celor interesați, în Anexa 1:

Dacă autorul cărții, dl Ionel Nițu, dorea să ajute cu adevărat cititorii să afle mai multe despre autorul american și cartea sa, putea face trimitere la http://www.animv.ro/files/RRSI–5-.pdf respectiv la site ul Revistei Române de Studii de Intelligence nr. 5/ 2011 (182 pagini), unde este publicat articolul dlui Ionel Nițu, ”Contribuții la definirea unui cadru conceptual și metodologic al analizei de intelligence”, pp 11-31. Este citat în articol și Random H.A. cu buclucașa carte care nu se (mai) află pe site ul CIA. De reținut că articolul editorial, semnat de George Cristian Maior, directorul SRI, este intitulat ”SRI în era informațională. Argument pentru o viziune strategică”, pp.  7-8 și, în contextul discuției despre viziunea strategică a SRI, putea fi și el citat în lucrare. Eventual, se putea face și o analiză critică a acestui editorial care, în mod normal, ar fi trebuit (dar nu este) să fie impecabil din punct de vedere al tehnoredactării și logicii limbii române (o eventuală analiză a acestui editorial, în viitor). De reținut că articolul ”Contribuții…” susamintit nu este citat nicăieri în carte, deși părți ale articolului sunt preluate sau ”topite” în textul cărții pe parcursul mai multor capitole (ex. la paginile 26-27, 94-95, pentru a da doar două exemple). Faptul că articolul dlui Ionel Nițu a apărut în anul 2011, iar cartea domniei sale, apărută în 2012, nu citează acest articol, așa cum era firesc, dă de gândit asupra unui aspect deontologic generic numit autoplagiere, dar în legătură cu care mă voi exprima doar după ce voi face o analiză specială, cu soft specializat.

3) La p 25 se face o trimitere la adresa www.odci.gov Rezultatul? Pagină inexistentă!

4) La p. 25-26 se vorbește/ scrie: ”Dicționarul elaborat de Statul Major General al Statelor Unite (2001, revizuit în 2007) definește noțiunea de intelligence sub forma unui produs rezultat al procesului (de culegere, procesare, integrare, analiză, evaluare și interpretare” și se face trimitere la adresa http://www.apd.army.mil Surpriză plăcută: site ul se deschide! Dar bogăția de informații afișate face imposibilă găsirea amintitului Dicționar… Ajung, intuitiv și aleatoriu la adresa http://armypubs.army.mil/doctrine/DR_pubs/dr_a/pdf/adrp1.pdf în speranța că voi găsi ceva aici. Cei cca 12 MB se deschid în câteva zeci de minute (evident, laptopul meu bătrân e de vină…) dar textul (de 62 pagini) se referă la armata regulată a SUA, nu la serviciile de military intelligence. Mai mult, autorul cărții, Ionel Nițu, nici nu citează (deci nu folosește ghilimele), ci povestește, lăsându-ne pe noi, cititorii, să căutăm cam de pe unde s-a extras aproximativa definiție a intelligence ului, conform căreia ”intelligence (este)… un produs rezultat al procesului (de culegere, procesare, integrare, analiza, evaluare și interpretare)”. Logică beton: avem de-a face cu un… proces de procesare… Nu ni se spune ce anume se procesează în acest proces… Îmi permit să deduc că este vorba despre date, informații, cunoștințe și chiar mai mult decât atât, deși poate autorul se referea la altceva. Autorul nu ne spune și nouă, cititorilor, la ce se referea. Secret! J Concluzie: citarea sursei americane este făcută la plesneală, impresionist, adică pentru impresie artistică și pentru impresionarea publicului care, de fapt, se aștepta la rigoare, claritate, exactitate… Nu exclud și ipoteza ca această lucrare (tradusă) să fie trimisă și colegilor americani, spre a le dovedi că cultura lor organizațională este un izvor nesecat de inspirație pentru țările frățești din NATO: băi, v-am citat la greu, puteți acuma să ne credeți că voi sunteți modelul nostru, nu – Doamne ferește! – alte servicii (foste) frățești.

5) Tot la pagina 26 este dată o definiție a conceptului de intelligence în conformitate cu concluziile unei mese rotunde organizate de SRI în 2008 cu următoarea trimitere de subsol: ”Masă rotundă cu tema Societate, Democrație, Intelligence, organizată de Serviciul Român de Informații, 8 octombrie 2008 (referințe în revista Intelligence nr. 13, decembrie 2008, București, editată de SRI”. Evident, verific trimiterea. Într-adevăr, SRI are o revistă cu titlul ”Intelligence” al cărui număr din martie-mai 2010 are 120 pagini. Caut numărul din oct 2008. Rezultat: 404 Page not found! Găsesc – grație Google – doar numărul din martie 2010 (https://www.sri.ro/fisiere/publicatii/intelligencemartie2010.pdf revista din martie 2010). Încerc să dau de numărul din octombrie 2008. Încerc următoarele trei link uri, cu următoarele rezultate:

https://www.sri.ro/fisiere/publicatii/intelligenceseptembrie2008.pdf Not found!

https://www.sri.ro/fisiere/publicatii/intelligenceoctombrie2008.pdf Not found

https://www.sri.ro/fisiere/publicatii/intelligencenoiembrie2008.pdf Not found! Apelez din nou la Mr Google: Iată ce găsesc: http://www.sri.ro/fisiere/publicatii/intellspecial.pdf adică revista Intelligence, an 5, Număr special, Decembrie 2008.  Trebuie să recunosc că este un număr foarte interesant, sub mai multe aspecte: pe de o parte sub aspectul contributorilor (George Cristian Maior – de 4 ori – Ioan Mircea Pașcu, Sergiu Medar, Cristian Tabără, Vasile Dâncu, Liviu Mureșan, Răzvan Ionescu, Iulian Fota, Dan Claudiu Frunzulică, Doreș Șandor, Marian Preda, Cornel Codiță, Gabriel Sebe, Elena Istode, Radu Tudor, Mihai Stănișoară, Mihaela Matei, Stejărel Olaru, Gabriel Oprea, Cristian Pârvulescu la care îl adaug și pe Victor Ciutacu, prezent la reuniune, dar fără o intervenție publicată în acest număr special) și, pe de altă parte, sub aspectul ideilor avansate și susținute. Tocmai ca urmare a interesantelor idei avansate la Masa rotundă (cu cei 20 + 1 contributori/ comunicatori) găsesc nefirească citarea trunchiată, respectiv neprecizarea link ului direct la care se poate găsi revista în cauză.

 

6) La pagina 27 este citată lucrarea lui Marin Ioniță (2011) publicată în cartea coordonată chiar de Ionel Nițu și intitulată ”Ghidul analistului de intelligence. Compendiul pentru analiștii debutanți”, Editura ANIMV, p. 15. Cele 130 de pagini ale lucrării se găsesc la adresa http://www.animv.ro/files/Ghidul-Analistului–RO-.pdf adresă necomunicată cititorului de către autorul Ionel Nițu, cititor care, dacă vrea să verifice, trebuie să facă eforturi suplimentare de căutare. Nu ascund faptul că suspiciosul din mine s-a întrebat mereu: oare de ce? Este ceva acolo care este preluat și nepus în ghilimele?  După lecturarea materialului din ”Compendiul…”  publicat în 2011 am ajuns la concluzia că aici materialul este mult mai bine dezvoltat în cele 130 de pagini, dintre care 12 sunt semnate de Ionel Nițu, comparativ cu cele 65 de pagini dedicate Modelului celor 3P, în cartea publicată de Ionel Nițu în 2012. În linii mari ideile și informațiile sunt cam aceleași, diferența fiind făcută de structurarea materialului. Revin cu observația că, odată ce există adresa web/ link ul pe internet de ce să nu fie făcută publică această adresă electronică (ca alternativă rațională și firească la trimiterea cititorului la biblioteci specializate, eventual chiar la biblioteca ANIMV). Și încă un lucru: în scopul pregătirii și informării populației cu problematica intelligence cred că lucrările elaborate de lucrătorii SRI în cadrul activității pentru care sunt plătiți ar trebui să fie postate pe pagina web a SRI, cu titlu gratuit. Mai exact, dacă cartea ”Analiza de intelligence. O abordare din perspectiva teoriilor schimbării” este un produs al unui angajat al SRI care a produs-o strict în timpul liber, atunci e ok, autorul trebuie să primească drepturile ce i se cuvin. Dar conținutul cărții contrazice această ipoteză, așa încât ar fi de dorit ca lucrarea să fie postată ”for free” (free of charge) pe pagina instituției. Care pagină ar mai trebui să fie și funcțională… O a treia situație, de compromis, poate chiar ceva mai echitabilă, ar fi ca lucrarea să fie vândută și în librării, dar să fie postată și pe pagina web a SRI. Altfel, îi voi da dreptate autorului pentru concluzia generală a cărții, mai mulți ani de acum încolo: instituția are mare nevoie de schimbare! În primul rând, una de mentalitate!

 

7) La pagina 28 există o trimitere la lucrarea din 1999 a lui Richards J. Jr Heuer intitulată ”Psychology of Intelligence Analysis”, publicată sub egita Center for the Studdy of Intelligence, Washington, DC cu trimitere la adresa online (la 01.09. 2010): http://www.cia.gov/csi/books/19104, p. 34. Evident, ghinion. Adresa nu mai este valabilă… Cu respect față de vizitatori, agenția scrie: CIA.gov has changed its Web address . . .CIA.gov is now encrypted, except for our Electronic Reading Room, to assure visitor confidentiality. As a result, the Web address for pages and documents in our site has changed from http:// to https://. In addition, CIA Careers has moved to a new location within the Web site. Please use the links or the search form below to find the information you seek. See: CIA.gov home page. Caut cartea și dau peste https://www.cia.gov/library/kent-center-occasional-papers/pdf/OPV3No1.pdf (Making Sense of Transnational Threats) o lucrare de 35 de pagini publicată în 2004 de Centrul Sherman Kent. O compensație destul de bună. Am deja un modus operandi: după ce SRI și CIA nu mă ajută să găsesc o carte recomandată chiar de aceste instituții, fac apel la Mr Google. Excelentă idee: iată rezultatul: http://www.scip.org/files/Resources/Heuer-Psychology-of-Intelligence-Analysis.pdf Cartea, de 214 pagini, este oferită integral, gratuit… Desigur, merită citită… Și din nou adresez o întrebare retorică dlui Ionel Nițu: în loc să citeze o sursă din 2010, cu un pic de efort putea oferi cititorilor acest ultim link. Dar așa, accesul la cartea lui Heuer va fi doar pentru aceia dintre specialiștii realmente interesați de domeniu care vor citi această recenzie (în stilul meu, inconfundabil, cu laude, critici și …întrebări retorice  J).

 

8) La pagina 34 se face o trimitere (disponibilă online la 01.07. 2012) la adresa: www.systems-thinking.org/dikw/dikw.htm. Trimiterea chiar funcționează! În cazul în care dl Ionel Nițu va accepta propunerea mea de a face o carte electronică (cu toate adresele hypertextualizate și cu texte relevante preluate de pe site urile cu acces public) atunci va putea prelua  și textul integral al articolului mai sus citat (tocmai pentru a evita pierderea de informație prin nedeschiderea unor adrese) și pe care îl reproduc în Anexa 2.

9) La pagina 35 se preia definiția informației clasificate și se face trimitere la www.sri.ro/categorii/44/lexicon.html Rezultatul era previzibil: nu se deschide nimic! Păcat! (Precizez că toate aceste încercări de a accede pe site ul SRI au avut loc pe data de duminică 11 august 2013. O fi fost zi liberă…).

 

10) La pagina 39 se face o trimitere la incredibila (!) sursă online (disponibilă la 01.07.2012): www.fac.org/irp/congress/1996_rpt/ic20001.tm  Evident, o asemenea adresă (scrisă greșit) nu se va deschide niciodată… Încerc o reparație: www.fac.org/irp/congress/1996_rpt/ic2001.html  Nu merge… Reduc adresa la pagina principală www.fac.org Se deschide pagina FAC înseamnă First Amendment Center, o pagină ce merită studiată. Cazurile Wikileaks (Julian Assange) și Edward Snowden au legătură directă cu primul amendament al Constituției SUA, referitoare la Free Speech… Iată motivația înființării acestui Centru (de la adresa:  http://www.firstamendmentcenter.org/about-the-first-amendment) în Anexa 3:

 

Din păcate, lucrarea indicată de dl Ionel Nițu nu există în conținutul site – ului. Oricum, modul gresit în care s-a făcut trimiterea (cu litere lipsă și cu trimitere la anul 21001) dă o notă de neseriozitate unei lucrări care, de fapt, tratează chestiuni fundamentale, vitale pentru fiecare om, pentru oameni și pentru omenire.

 

11) La pagina 40 avem o nouă trimitere electronică la lucrarea autorilor Barry James A, Davis Jack Gries, David D Sullivan, Bridging the Intelligence Policy Divide (disponibil online la 01.09. 2010) la www.cia.gov/library  După cum am arătat mai sus, site ul CIA a fost redirecționat la o altă adresă (probabil după 11 sept 2001), deci din nou eșec! Întrebarea pe care probabil orice cititor și-o adresează: ce rost are o trimitere verificată cu doi ani în urmă?  Din nou, o întrebare retorică…

 

12) La pagina 42 există o trimitere la o sursă online (disponibilă la 01.07. 2012) pentru lucrarea autorilor români Sârbu Bianca și Nițu Ionel intitulată ”Security Risk Analysis and Management” la adresa: www.isanet.org  Din nou, nu este o trimitere reală/ corectă adresa de mai sus fiind a unui site care oferă cărți contracost sau dă acces limitat la unele lucrări, pe post de promo. Dezamăgirea crește… În loc să obțină aura de actualitate, conexare la surse de primă mână și în loc de acces facil și rapid pentru doritorii de informații suplimentare se obține exact contrariul: aură de superficialitate, neconexare la surse directe, timp pierdut de către cititorii care doresc să-și amplifice bagajul informațional. Chiar vroiam să citesc această lucrare a celor doi autori. Sugerez autorului Ionel Nițu să facă efortul de a crea o secțiune specială pe pagina SRI dedicată literaturii de specialitate, pagină unde pot fi postate toate aceste lucrări de negăsit, deocamdată… Încerc să alung gândul insidios că unele dintre lucrările citate nici nu există, ci doar au fost transmise titlurile comunicate la unele conferințe, urmând ca lucrările finale să fie transmise ulterior. Dacă nu s-au mai transmis, atunci este posibil că nici nu au fost scrise. Acest lucru se mai întâmplă și la universitari prestigioși de la universități cu renume. Totuși, de la un lucrător de informații care scrie o lucrare de doctorat, în anul 2012, despre analiza informațiilor orice cititor se așteaptă să aibă informații mult mai exacte și mai corecte. Deja apar semen de întrebare legate de calitatea îndrumătorului și a comisiei de doctorat…

 

13) La pagina 45 se face trimitere la lucrarea autorilor Matei Mihaela și Nițu Ionel (2011), ”Intelligence Analysis in the Romanian Intelligence Service (SRI): The Critical P’s – People, Products and Processes, 16-19 martie 2011, cea de-a 52-a convenție anuală a ISA, Montreal (Canada). Adresa online a Conferinței și eventual a Proceeding(s) urilor lipsește cu desăvârșire. Altfel, la ce bună trimiterea dacă adresă online nu are, iar print nu există?

 

14) La aceeași pagină se face trimitere online (disponibilă la 01.07.2012) la încă un link din cadrul website ului SRI: www.sri.ro/categorii/44/lexicon.html Adresa pare corectă, dar link ul nu se deschide…

 

15) La pagina următoare, 46, se fac două trimiteri (ibidem) la aceeași lucrare trimisă la pagina 45 (adică… în eter).

 

16) La pagina 48 se face o trimitere la cartea lui Alvin Toffler, din anul 1970, ”The Future Shock”. Nefiind vorba despre un citat cred că trimiterea se putea face la ediția în limba română (”Șocul viitorului”), publicată în mai multe ediții și înainte și după 1989. Opinia mea este că dorința de epatare bate dorința reală de informare… Eventual, necitarea unei lucrări apărute pe timpul regimului ceaușist poate fi generată de dorința irepresibilă de a demonstra ruperea definitivă  cu trecutul… Prea multă preocupare la capitolul formă face trimiteri la nevoia de a mai verifica capitolul fond…

 

17) La pagina 50, o altă trimitere în eter: www.rand.org Cine este curios să găsească la această adresă lucrarea autoarei Barger Deborah G (2005) intitulată ”Towards a Revolution in Intelligence Affairs”, RAND Corporation National Security and Research Division, Santa Monica, p. 49 o face pe riscul său. După cum se vede din adresa website ului, aceasta este doar pagina principală web a RAND unde sigur nu se află o carte din anul 2005… Așadar, din nou impresia ”artistică” primează în comparație cu rorința reală de informare a cititorului.  Caut cu ajutorul funcției search si găsesc lucrarea la adresa http://www.rand.org/pubs/technical_reports/TR242.html Parcă sunt două adrese diferite, nu-i așa? Iar lucrarea chiar merită citită!

 

18) La pagina 51 se face trimitere la două lucrări: una a fostului director al SRI, Radu-Alexandru Timofte (2004) în Editura ANI, București, alta a actualului director al SRI George Cristian Maior (2012) publicată în International Journal of Intelligence and Counterintelligence, vol 25 number 2 , summer 2012 (paginile din revistă nu sunt indicate). Ambele puteau avea o trimitere la formatul electronic al acestor surse. Iată adresa articolului din revista IJIC: http://www.tandfonline.com/doi/full/10.1080/08850607.2012.652525 Articolul integral se poate obține doar contracost (37 USD), dar există și o previzualizare a articolului înainte de achiziționare. Paginile la care se găsește articolul sunt 217-239 (deci este vorba despre un articol serios și substanțial).

 

19) La pagina 53 se află următoarea trimitere de subsol: Lewin Kurt (1935), A Dynamic Theory of Personality, McGraw Hill Books Company, New York & London, disponibil online la 01.09. 2010:  http://www.archive.org/stream/dynamictheoryfp032261mbp#page/n5/wode/2up  Pagina nu există.

 

20) La pagina 54 o trimitere (disponibilă online la 01.09.2010) la revista Management Science: http://www.angelfire.com/creep/brendan/Quinn_effectiveness.pdf  Linkul se deschide si apare o perfectă pagină complet neagră… Ghinion…

 

21) La aceeași pagină 54 (valabil pentru aceeași data) trimiterea: http://ujdigispace.uj.ac.za:8080/dspace/bitstream/10210/1395/1/psyc_a4.pdf  Nimic! Nici măcar vreo indicație că pagina nu mai există… Deci, iar ghinion!

 

22) La aceeași dată fatidică a fost disponibil online și linkul de la subsolul paginii 55: http://xa.ymg.com/kq/groups Aici lucrurile se tranșează rapid: Pagină inexistentă! Ghinion!

 

23) La p. 57 găsim trimiterea de subsol (disponibilă tot în 2010) http://www.lsbu.uk Evident, Pagină inexistentă! Ghinion…

 

24) La pagina 61 o nouă trimitere la o lucrare a lui Kurt Lewin: (disponibilă în iulie 2012) http://www.archive.org/stream/dynamictheoryofp032261mbp#page/n5/wode/2up Mare bucurie. Cartea, scanată există și poate fi citită integral! Victorie!

 

25) La pagina 84 și 121: (disponibilă la 01 07 2012) www.dni.gov/electronic_reading_room/ICD_205.pdf  Pagină inexistentă! Ghinion!

 

26) www.fas.org/sgp/crs (la p. 84) Este o pagină care nu face trimitere la articolul lui Best. După îndelungi căutări ajung și la acest articol, foarte interesant, de doar șase pagini, pe care îl reproduc în Anexa 4: (Adresa articolului este http://www.fas.org/sgp/crs/intel/RS21948.pdf)  Acest articol/ Raport precum și altele sunt un bun mod de a înțelege supărarea și preocuparea președintelui Obama în legătură cu plecarea din sistem a lui Edward Snowden.

 

27) Paginile 85, 143, 171, 206, 211, 219, 222 există trimiterea: www.dni.gov/Vision_2015.pdf  Pagină inexistentă! Ghinion… deci cititorul român nu poate afla care este viziunea strategică a DNI din România până în 2015. Asta înseamnă întoarcerea la viziunea securistică bazată pe secretomanie și lipsa accesului publicului la cunoașterea deciziilor majore care îl privesc.

 

28) La pagina 91 trimiterea http://www.cia.gov/csi/books/19104  este vechea adresă a CIA. La noua adresă https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/ nu am găsit lucrarea în cauză. Ghinion…

 

29) La pagina 92, din nou o trimitere la www.rand.org Cu functia Search ajung la adresa care ar putea contine cartea în cauză: http://www.rand.org/nsrd/pubs/pubs05.3.html Încercați…

 

30) pagina 105 și 112: www.odci.gov Pagină inexistentă! Ghinion…

 

31) paginile 152, 179 și 199:  trimiterea la site ul CIA… Povestea e deja veche. Ghinion…

 

 

Concluzii la această a doua parte a recenziei mele referitoare la citarea surselor electronice. Din cele 40 trimiteri la linkuri de pe internet doar 2 s-au deschis sau au putut fi utilizate după noi căutări. Restul de 38 sunt fie pagini inexistente, fie cartea/ articolul/ comunicarea la care s-a făcut trimiterea nu există. Statistic, doar o pondere de 5% dintre citări sunt realmente utilizabile de către cititori, Puțin, mult prea puțin, din partea unui doctor în științe militare și informații. Dacă aș transforma procentul de citări corecte din totalul de citări electronice într-o notă de examen (dl dr Ionel Nițu fiind și lector universitar) atunci nota ar fi 0,5. Rotunjit, nota 1. Notă pe care o primește și conducătorul de doctorat în domeniul ”științe militare și informații”. Încă o dovadă că așa numitele ”științe” nu sunt deloc științe, iar nivelul doctoratelor de la noi continuă să rămână unul extrem de scăzut. Îmi permit o comparație: dacă un absolvent de licență mi-ar prezenta o lucrare de licență cu asemenea carențe la capitolul referințe electronice în mod cert lucrarea ar fi respinsă și studentul obligat să facă necesarele corecții. Aceste concluzii se referă strict la calitatea trimiterilor la resurse bibliografice electronice. După ce voi analiza cartea și sub celelalte aspecte (conținut, contribuții, aplicabilitate etc.) voi formula o concluzie (și o notă de examen) finală. Sper ca toate aceste observații să fie utile nu doar autorului (lansat într-un iureș de publicări de cărți, coordonator de lucări etc.), ci și studenților mei precum și oricăror persoane interesate în mod real de cercetare.  (Va urma)

 

Liviu Druguș    Miroslava, Iași   23 august 2013

www.liviudrugus.ro        www.liviudrugus.wordpress.com         www.facebook.com/liviu.drugus

 

 

 

A N E X E

 

 

 

Anexa 1

 

APPROVED FOR RELEASE
CIA HISTORICAL REVIEW PROGRAM
22 SEPT 93

CONFIDENTIAL

A professional logician defines intelligence and draws important conclusions both theoretical and practical.

INTELLIGENCE AS A SCIENCE

R. A. Random

Some writers on intelligence problems suggest that intelligence is a science or at leas should be made one. This article examines the question and discusses its practical implications.

We shall need two or three definitions. The first is one for intelligence, and some care must go into its phrasing, for it is central to the argument that follows. In polling some of my professional colleagues, I find no general agreement on the meaning of „intelligence”; each of them tends to particularize his definition so that it covers at best but little more than his own occupational specialty. Each will admit that there are others who engage in activities similar, even very similar, to his, but „what they are doing is not intelligence, strictly speaking.” And I find a similar lack of agreement, and of precision, in the literature of intelligence. We must therefore construct our own definition.

The definition of a concept, if the aim is truth and accuracy, is not to be undertaken without due regard for logical principles. Any definition must take the form of a two-part equivalence. The first part is the constant to be defined, or the definiendum, and the second, the definiens, is an arbitrary structure containing only constants whose meaning is either initially clear or previously explained. The definiens, to avoid a vicious circle, must exclude the constant being defined and any other expression previously described with the help of this constant.1 Further, if the definition is to be useful, or perhaps even logically sound, it has to define the concept not in terms of its properties, but in terms of the unique set of operations with which it is synonymous.2

In constructing a definition for intelligence we must therefore state its general and then itsspecific unique set of synonymous operations. These sets derive from the fact that intelligence is, above everything else, a particular kind of human activity. Our definition must be both comprehensive, in that we omit nothing which is a part of intelligence, and exclusive, in that we include nothing which is not a part of intelligence.

The definition here proposed is the following: Intelligence is the official, secret collection and processing of information on foreign countries to aid in formulating and implementing foreign policy, and the conduct of covert activities abroad to facilitate the implementation of foreign policy. This definition appears to meet the logical requirements given in the preceding two paragraphs. Its critics will have to demonstrate that the constants in the definiens, the italicized words, are not components, or do not include all the components, of what is, or may be, generally thought of as intelligence. All of these constants refer to activities that are and have been carried out at one time or another under the intelligence banner, and they are sufficiently particularized by their official-secret designation to exclude other categories of human activity.

Another definition we need is for science. A generally accepted definition has it that science is accumulated knowledge, systematized and formulated with reference to the discovery of general truths or the operation of general laws.

If we review these two definitions together, it is apparent that there is nothing in intelligence which precludes its being a science. The unity of science is a matter of methodology, not of subject matter, and intelligence has accumulated knowledge, empirical data, susceptible of systematization and formulation. It therefore can be a science. But an examination of the present state of this accumulation with reference to the discovery of general truths and the operation of general laws leads to the conclusion that intelligence probably has not yet reached that status.

If intelligence could be a science, what kind of a science could it be? What developed sciences deal with data similar to the data of intelligence? Is it possible that some developed science, a science that has gone a long way toward finding its general truths and the operations of its general laws, may not have covered all or a very large part of the ground covered by intelligence? Answers to the first two questions will throw light on the methodological problems of organizing the data of intelligence and the formulation of its general truths and laws. An affirmative answer to the third question would suggest that it might be redundant to make a separate science of intelligence.

In the taxonomy of science there is one large grouping called the social sciences, or more recently the „policy sciences.” The policy sciences deal with the integration of values realized by and embodied in interpersonal relationships. Matching this definition against our definition of intelligence, it is quite clear that nothing in intelligence excludes it from the group of policy sciences as one of their specialized aspects. The general, across-the-board policy science principles or general truths and laws are, then, applicable to intelligence.

Now let us look again at intelligence to see which of its aspects set it apart or distinguish it from some other kind of human activity, or „interpersonal relationships.” The more one studies this question, the more apparent it is that if we take away the words „official,” „secret,” and „covert” from our definition, there is nothing done under the heading of intelligence that is not done in an identical or nearly identical way in the non-intelligence world. But these three modifiers are qualifying and adjectival, rather than fundamental. With this breakdown it is very difficult to see intelligence as a system of related phenomena so specific, separate and irreducible that it must be treated as a separate science. As pointed out above, intelligence can be treated as a separate science. However, if obviously related systems of phenomena, or developed sciences, can be extended to include intelligence, and if the differentiating aspects of intelligence are more qualifying than basic, the development of a science of intelligence becomes altogether redundant.

To suggest that it is redundant and impractical to erect a science of intelligence is not to reject the application of scientific methodology to intelligence, and specifically the acknowledgement and use of the principles of the social sciences applicable to the phenomena of intelligence. Such a rejection would reject rationality and scientific principle as a basis for practice, and substitute intuitive guesses and unanalyzed conjectures. While irrational conduct of intelligence practice, like non-principled behavior generally, may become skillful and may be successful to the extent of attaining particular ends desired, as a rule it can be recommended only as a kind of short-cut in simple situations. When the situation is complicated and the actor is confronted with multiple choices of action, reliance on non-principled behavior introduces an unacceptably high level of probable error.

The propositions advanced above – that it is not profitable to develop intelligence as a separate science because the phenomena with which it deals are covered by the social sciences, and that the only sound practice of intelligence is that based on the scientific method as specifically applied in the social sciences – have important practical implications. The main one of these is that we must build up within the intelligence community a knowledge of scientific method and the techniques and principles of the policy sciences and must study their application to intelligence problems. We must do this because it is the only way to effect any fundamental improvement in professional intelligence practice.

For the intelligence officer to concern himself with scientific method and its application in the policy sciences and with the application of the principles and techniques of the policy sciences to his work may seem to introduce complexity and irrelevancies into an already complicated business. It may seem „theoretical” in the invidious sense of the word, that is impractical. Yet if he does not do this, he opts for non-principled, irrational activity patterns, and he has no place else to go to find the principles basic to his professional activity.

Since World War II a great deal of progress has been made in finding practical application for improved social science methodology and techniques, progress comparable in quality, if not in breadth and depth of application, to contemporary technical advances in physical science. While most of this progress in practical application has been in the military field (in use of weapons systems as distinguished from weaponry itself, a sub-discipline of physical science and technology), and in economics (applications in business and industry), there has been some attempt at application of the other policy sciences. However, there is a considerable technological lag in adapting new methods to some fields of endeavor that derive their principles from the policy sciences. When one examines some of the work that has been done in such organizations as the Rand Corporation and notes its application to, say, business and industry, one is forced to conclude that kinds of activity similar to intelligence make fruitful use of techniques of which we in the intelligence profession are only dimly aware.

To list in detail new social science techniques which could be of practical use to intelligence would require a thoroughly annotated bibliography of a length beyond the scope of this paper. It may be said here that the progress in this field stems mainly from developments in logic, where it takes such forms as symbolic logic and heuristic science. These developments are basic to the current progress in both the physical and policy sciences. Those interested in this newer logic can consult Hans Reichenbach’s The Rise of Scientific Philosophy, reprinted in 1957 in a paperback edition by the University of California Press. As an example of technique derived from the development in logic, one might cite Operations Research, defined as a scientific method of providing executive departments with a quantitative basis for decisions on operations under their control. This technique is described by J. F. McCloskey and Florence N. Trefethen in their Operations Research for Management, published in 1954 by the Johns Hopkins Press. Karl W. Deutsch’sNationalism and Social Communication, Wiley & M. I. T., 1953, is a fine example of how the newer techniques can be applied to the analysis of specific political problems.

Introducing these new methods and techniques into the intelligence profession will be difficult. Many of them have not yet been processed to a point where they can have direct practical application. As presently stated, they are often unintelligible to any but social sciences experts with a strong methodological or symbolic-logic bent. Other methods, more developed toward the practical, have been evolved for concrete problems which pertain to the intelligence profession only by extension. What is needed in either case, in effect, is to bring together those who are concerned with the formulation of principles and underlying methods and those – the intelligence technicians -who are concerned with practice, so that the latter can communicate their needs. Once the need is perceived, there is no reason why this kind of consultation cannot be arranged. Through such communication we should derive the insights that we require to improve our professional practice.


1 See Tarski, Alfred. Introduction to Logic. New York, OxfordUniversity Press, rev. ed., 1946, p. 35.

2 P. W. Bridgeman. „The Logic of Modern Physics” in Readings in the Philosophy of Science, Herbert Feigl and May Broderick, ed. New York: Appleton, Century, Crofts, 1953, pp. 36-7.

Top of page

CONFIDENTIAL

 

Historical Document

Posted: May 08, 2007 07:06 AM

Last Updated: Aug 03, 2011 01:53 PM

 

Anexa 2

 

Data, Information, Knowledge, and Wisdom

by Gene BellingerDurval CastroAnthony Mills

There is probably no segment of activity in the world attracting as much attention at present as that of knowledge management. Yet as I entered this arena of activity I quickly found there didn’t seem to be a wealth of sources that seemed to make sense in terms of defining what knowledge actually was, and how was it differentiated from data, information, and wisdom. What follows is the current level of understanding I have been able to piece together regarding data, information, knowledge, and wisdom. I figured to understand one of them I had to understand all of them.

According to Russell Ackoff, a systems theorist and professor of organizational change, the content of the human mind can be classified into five categories:

  1. Data: symbols
  2. Information: data that are processed to be useful; provides answers to „who”, „what”, „where”, and „when” questions
  3. Knowledge: application of data and information; answers „how” questions
  4. Understanding: appreciation of „why”
  5. Wisdom: evaluated understanding.

Ackoff indicates that the first four categories relate to the past; they deal with what has been or what is known. Only the fifth category, wisdom, deals with the future because it incorporates vision and design. With wisdom, people can create the future rather than just grasp the present and past. But achieving wisdom isn’t easy; people must move successively through the other categories.

A further elaboration of Ackoff’s definitions follows:

Data… data is raw. It simply exists and has no significance beyond its existence (in and of itself). It can exist in any form, usable or not. It does not have meaning of itself. In computer parlance, a spreadsheet generally starts out by holding data.

Information… information is data that has been given meaning by way of relational connection. This „meaning” can be useful, but does not have to be. In computer parlance, a relational database makes information from the data stored within it.

Knowledge… knowledge is the appropriate collection of information, such that it’s intent is to be useful. Knowledge is a deterministic process. When someone „memorizes” information (as less-aspiring test-bound students often do), then they have amassed knowledge. This knowledge has useful meaning to them, but it does not provide for, in and of itself, an integration such as would infer further knowledge. For example, elementary school children memorize, or amass knowledge of, the „times table”. They can tell you that „2 x 2 = 4” because they have amassed that knowledge (it being included in the times table). But when asked what is „1267 x 300”, they can not respond correctly because that entry is not in their times table. To correctly answer such a question requires a true cognitive and analytical ability that is only encompassed in the next level… understanding. In computer parlance, most of the applications we use (modeling, simulation, etc.) exercise some type of stored knowledge.

Understanding… understanding is an interpolative and probabilistic process. It is cognitive and analytical. It is the process by which I can take knowledge and synthesize new knowledge from the previously held knowledge. The difference between understanding and knowledge is the difference between „learning” and „memorizing”. People who have understanding can undertake useful actions because they can synthesize new knowledge, or in some cases, at least new information, from what is previously known (and understood). That is, understanding can build upon currently held information, knowledge and understanding itself. In computer parlance, AI systems possess understanding in the sense that they are able to synthesize new knowledge from previously stored information and knowledge.

Wisdom… wisdom is an extrapolative and non-deterministic, non-probabilistic process. It calls upon all the previous levels of consciousness, and specifically upon special types of human programming (moral, ethical codes, etc.). It beckons to give us understanding about which there has previously been no understanding, and in doing so, goes far beyond understanding itself. It is the essence of philosophical probing. Unlike the previous four levels, it asks questions to which there is no (easily-achievable) answer, and in some cases, to which there can be no humanly-known answer period. Wisdom is therefore, the process by which we also discern, or judge, between right and wrong, good and bad. I personally believe that computers do not have, and will never have the ability to posses wisdom. Wisdom is a uniquely human state, or as I see it, wisdom requires one to have a soul, for it resides as much in the heart as in the mind. And a soul is something machines will never possess (or perhaps I should reword that to say, a soul is something that, in general, will never possess a machine).

Personally I contend that the sequence is a bit less involved than described by Ackoff. The following diagram represents the transitions from data, to information, to knowledge, and finally to wisdom, and it is understanding that support the transition from each stage to the next. Understanding is not a separate level of its own.

Data represents a fact or statement of event without relation to other things.

Ex: It is raining.

Information embodies the understanding of a relationship of some sort, possibly cause and effect.

Ex: The temperature dropped 15 degrees and then it started raining.

Knowledge represents a pattern that connects and generally provides a high level of predictability as to what is described or what will happen next.

Ex: If the humidity is very high and the temperature drops substantially the atmospheres is often unlikely to be able to hold the moisture so it rains.

Wisdom embodies more of an understanding of fundamental principles embodied within the knowledge that are essentially the basis for the knowledge being what it is. Wisdom is essentially systemic.

Ex: It rains because it rains. And this encompasses an understanding of all the interactions that happen between raining, evaporation, air currents, temperature gradients, changes, and raining.

Yet, there is still a question regarding when is a pattern knowledge and when is it noise. Consider the following:

  • Abugt dbesbt regtc uatn s uitrzt.
  • ubtxte pstye ysote anet sser extess
  • ibxtedstes bet3 ibtes otesb tapbesct ehracts

It is quite likely this sequence represents 100% novelty, which means it’s equivalent to noise. There is no foundation for you to connect with the pattern, yet to me the statements are quite meaningful as I understand the translation with reveals they are in fact Newton’s 3 laws of motion. Is something knowledge if you can’t understand it?

Now consider the following:

  • I have a box.
  • The box is 3′ wide, 3′ deep, and 6′ high.
  • The box is very heavy.
  • The box has a door on the front of it.
  • When I open the box it has food in it.
  • It is colder inside the box than it is outside.
  • You usually find the box in the kitchen.
  • There is a smaller compartment inside the box with ice in it.
  • When you open the door the light comes on.
  • When you move this box you usually find lots of dirt underneath it.
  • Junk has a real habit of collecting on top of this box.

What is it?

A refrigerator. You knew that, right? At some point in the sequence you connected with the pattern and understood it was a description of a refrigerator. From that point on each statement only added confirmation to your understanding.

If you lived in a society that had never seen a refrigerator you might still be scratching your head as to what the sequence of statements referred to.

Also, realize that I could have provided you with the above statements in any order and still at some point the pattern would have connected. When the pattern connected the sequence of statements represented knowledge to you. To me all the statements convey nothing as they are simply 100% confirmation of what I already knew as I knew what I was describing even before I started.

References:

theWay of Systems * Feedback * Musings
Copyright © 2004 Gene Bellinger

 

Anexa 3:

”Congress shall make no law respecting an establishment of religion, or prohibiting the free exercise thereof; or abridging the freedom of speech, or of the press; or the right of the people peaceably to assemble, and to petition the Government for a redress of grievances.

—     The First Amendment to the U.S. Constitution

 

 

The First Amendment was written because at America’s inception, citizens demanded a guarantee of their basic freedoms.

Our blueprint for personal freedom and the hallmark of an open society, the First Amendment protects freedom of speech, press, religion, assembly and petition.

Without the First Amendment, religious minorities could be persecuted, the government might well establish a national religion, protesters could be silenced, the press could not criticize government, and citizens could not mobilize for social change.

When the U.S. Constitution was signed on Sept. 17, 1787, it did not contain the essential freedoms now outlined in the Bill of Rights, because many of the Framers viewed their inclusion as unnecessary. However, after vigorous debate, the Bill of Rights was adopted. The first freedoms guaranteed in this historic document were articulated in the 45 words written by James Madison that we have come to know as the First Amendment.

The Bill of Rights — the first 10 amendments to the Constitution — went into effect on Dec. 15, 1791, when the state of Virginia ratified it, giving the bill the majority of ratifying states required to protect citizens from the power of the federal government.

The First Amendment ensures that “if there is any fixed star in our constitutional constellation, it is that no official, high or petty, can prescribe what shall be orthodox in politics, nationalism, religion, or force citizens to confess by word or act their faith therein,” as Justice Robert Jackson wrote in the 1943 case West Virginia v. Barnette.

And as Justice William Brennan wrote in New York Times Co. v. Sullivan in 1964, the First Amendment provides that “debate on public issues … [should be] … uninhibited, robust, and wide-open.”

However, Americans vigorously dispute the application of the First Amendment.

Most people believe in the right to free speech, but debate whether it should cover flag-burning, hard-core rap and heavy-metal lyrics, tobacco advertising, hate speech, pornography, nude dancing, solicitation and various forms of symbolic speech. Many would agree to limiting some forms of free expression, as seen in the FirstAmendmentCenter’s State of the First Amendment survey reports.

Most people, at some level, recognize the necessity of religious liberty and toleration, but some balk when a religious tenet of a minority religion conflicts with a generally applicable law or with their own religious faith. Many Americans see the need to separate the state from the church to some extent, but decry the banning of school-sponsored prayer from public schools and the removal of the Ten Commandments from public buildings.

Further, courts wrestle daily with First Amendment controversies and constitutional clashes, as evidenced by the free-press vs. fair-trial debate and the dilemma of First Amendment liberty principles vs. the equality values of the 14th Amendment.

Such difficulties are the price of freedom of speech and religion in a tolerant, open society.”

 

Anexa 4

1 For further detail on various legislative proposals, see CRS Report RL32600, Comparison of

9/11 Commission Recommended Intelligence Reforms, Roberts Draft Bill, H.R. 4104, S. 190, S.

1520, S. 6, H.R. 4584, Current Law; also, CRS Report RL32601, Comparison of 9/11

Commission Recommended Intelligence Reforms, Collins/Lieberman Draft Bill, S. 2774, H.R.

5024, Administration Proposal, and Current Law.

Congressional Research Service ˜ The Library of Congress

 

CRS Report for Congress

Received through the CRS Web

Order Code RS21948

Updated February 11, 2005

The Director of National Intelligence and

Intelligence Analysis

Richard A. Best, Jr.

Specialist in National Defense

Foreign Affairs, Defense, and Trade Division

 

Summary

 

The 9/11 Commission made a number of recommendations to improve the quality

of intelligence analysis. A key recommendation was the establishment of a Director of

National Intelligence (DNI) position to manage the national intelligence effort and serve

as the principal intelligence adviser to the President — along with a separate director of

the Central Intelligence Agency. Subsequently, the Intelligence Reform and Terrorism

Prevention Act of 2004, P.L. 108-458, made the DNI the principal adviser to the

President on intelligence and made the DNI responsible for coordinating communitywide

intelligence estimates. Some observers note that separating the DNI from the

analytical offices may complicate the overall analytical effort. This report will be

updated as new information becomes available.

Background

 

The fundamental responsibility of intelligence services is to provide information to

support policymakers and military commanders. In reviewing the performance of the U.S.

Intelligence Community prior to the terrorist attacks of September 11, 2001, the 9/11

Commission, the National Commission on Terrorist Attacks Upon the United States,

concluded that greater coordination of the nation’s intelligence effort is required to

enhance the collection and analysis of information. Specifically, the 9/11 Commission

recommended that a new position of National Intelligence Director (NID) be established

to ensure greater inter-agency coordination. A number of legislative proposals were

introduced in 2004 to establish such an office separate from the Director of the Central

Intelligence Agency (CIA).1

 

CRS-2

2 See CRS Report RL32506, The Position of Director of National Intelligence: Issues for

Congress.

3 U.S., National Commission on Terrorist Attacks Upon the United States, The 9/11 Commission

Report (Washington: Government Printing Office, 2004), p. 411.

4 Ibid., p. 414. (Subsequently, there appears to be a growing consensus to locate the NID outside

the Executive Office of the President.)

5 9/11 Commission Report, p. 411.

6 50 USC 403-3(a)(2).

7 P.L. 108-487, the Intelligence Authorization Act for FY2005, signed on December 23, 2004,

provides that the DCI may discharge the functions of the DNI until the DNI is appointed.

The NID was envisioned by the 9/11 Commission as having a number of budgetary

and managerial responsibilities.2 In addition, the occupant of the position would “retain

the present DCI’s role as the principal intelligence adviser to the president.”3 The

Commission also envisioned that the NID who would “be confirmed by the Senate and

would testify before Congress, would have a relatively small staff of several hundred

people, taking the place of the existing community management offices housed at the

CIA.”4 The Commission adds, however, that “We hope the president will come to look

directly to the directors of the national intelligence centers [the National Counterterrorism

Center, and other centers focusing on WMD proliferation, international crime and

narcotics, and China/East Asia] to provide all-source analysis in their areas of

responsibility, balancing the advice of these intelligence chiefs against the contrasting

viewpoints that may be offered by department heads at State, Defense, Homeland

Security, Justice, and other agencies.”5

There is some debate whether the 9/11 Commission envisioned the NID as having

the responsibility for coordinating national intelligence estimates and other community

products. The Director of Central Intelligence (DCI) has been responsible for providing

intelligence to the President, to the heads of departments and agencies of the Executive

Branch, the Chairman of the Joint Chiefs of Staff and senior military commanders, and

“where appropriate” the Senate and House of Representatives and the committees thereof.

The statute provides that “such national intelligence should be timely, objective,

independent of political considerations, and based upon all sources available to the

intelligence community.”6 Draft legislation in the fall of 2004 did include the assignment

of responsibilities for preparing national intelligence estimates to the DNI.

On December 17, 2004, the President approved the Intelligence Reform and

Terrorism Prevention Act of 2004 (hereafter the “Intelligence Reform Act”)(P.L. 108-

458). The Act incorporated many of the proposals of the 9/11 Commission, including the

establishment of a Director of National Intelligence (DNI) separate from the Director of

the CIA. Although most of the debates prior to passage of the legislation addressed the

DNI’s responsibilities for managing the intelligence budget, the Act also made a number

of changes affecting the preparation of analytical products for consumers at the highest

levels of government. The DNI will serve as head of the Intelligence Community and as

the principal adviser to the President and the National Security Council, and the

Homeland Security Council for intelligence matters related to the national security.7

CRS-3

8 50 USC 403-3(b).

9 50 USC 403-3(b)(2).

10 On the 2002 NIE see U.S. Senate, Select Committee on Intelligence, U.S. Intelligence

Community’s Prewar Intelligence Assessments on Iraq, S.Rept. 108-301, July 9, 2004; on the

more recent NIE, see Douglas Jehl, “U.S. Intelligence Shows Pessimism on Iraq’s Future,” New

York Times, September 16, 2004, p.1. Neither of these NIEs has yet been made public; earlier

NIEs are occasionally released; see, for instance, Donald P. Steury, ed., Intentions and

Capabilities: Estimates on Soviet Strategic Forces, 1950-1983 (Washington: Center for the Study

National Intelligence Council and National Intelligence Estimates

Under the new legislation, the Office of the DNI will include the National

Intelligence Council (NIC), composed of senior analysts within the Intelligence

Community and substantive experts from the public and private sector.8 The members

of the NIC “shall constitute the senior intelligence advisers fo the Intelligence Community

for purposes of representing the views of the [I]ntelligence [C]ommunity within the

United States Government.” The members of the NIC are to be appointed by, report to,

and serve at the pleasure of the DNI.

The Intelligence Reform Act, provides that the DNI, when appointed, will be

responsible for NIEs and other analytical products prepared under the auspices of the NIC.

The three statutory responsibilities of the NIC have been to:

! produce national intelligence estimates for the Government, included,

whenever the Council considers appropriate, alternative views held by

elements of the intelligence community;

! evaluate community-wide collection and production of intelligence by

the intelligence community and the requirements and resources of such

collection and production; and

! otherwise assist the [DNI] in carrying out responsibilities established in

law.9

The DCI historically, and the DNI in the future, has a unique responsibility for the

quality of intelligence analysis for consumers at all levels of government. While a

number of agencies produce analytical products, the most authoritative intelligence

products of the U.S. Intelligence Community are published under the authority of the DCI

and potentially the DNI. NIEs are the primary, but not the sole, form in which the

Intelligence Community forwards its judgments to senior officials, and they are the only

one prescribed in statute. NIEs are produced at the NIC’s initiative or in response to

requests from senior policymakers.

NIEs are sometimes highly controversial. They are designed to set forth the best

objective judgments of the Intelligence Community, but they occasionally are more

closely related to policy rationales than some analysts would prefer. An NIE produced

in October 2002 on Iraq’s Continuing Programs for Weapons of Mass Destruction has

been much criticized; a more recent NIE on prospects for Iraq has been the source of

significant media attention.10

CRS-4

of Intelligence, Central Intelligence Agency, 1996).

11 See CRS Report RS21696, U.S. Intelligence and Policymaking: the Iraq Experience.

12 For a listing of the NIOs and a description of the NIC’s functions, see [http://odci.gov/nic/].

13 50 USC 403-3(b)(2)(A).

Although the importance of particular NIEs to specific policy decisions may be

debatable,11 the NIE process provides a formal opportunity for the Intelligence

Community’s input to policy deliberations. Arguably, it is the responsibility of

policymakers to seek the input of the Intelligence Community, but most observers would

argue that the DNI should not be reticent in presenting intelligence information and

judgments on major policy issues when difficult decisions are under consideration.

National Intelligence Officers

The most recent chairman of the NIC is Ambassador Robert L. Hutchings, who had

previously served in the State Department and in academic institutions.12 In addition,

there are senior analysts, known as National Intelligence Officers (NIOs), for Africa, East

Asia, Economics and Global Issues, Europe, Intelligence Assurance, Latin America,

Military Issues, Near East and South Asia, Russia and Eurasia, Transnational Threats,

Warning, and Weapons of Mass Destruction and Proliferation. The NIOs, who do not

receive Senate confirmation, come from a variety of government agencies, inside and

outside the Intelligence Community, and from the private sector.

National Intelligence Officers supervise the production of NIEs and other

community-wide products. Typically, an analyst in one agency is designated by the

relevant NIO to prepare a draft analytical product; the draft then is reviewed by relevant

analysts throughout the Community. Subsequently, if approved by the leadership of the

Intelligence Community (the National Foreign Intelligence Board) and the DCI, the draft

has been circulated to policymakers in the Executive Branch and, on occasion, to

Members of Congress. NIEs set forth the best information and judgments of the

Intelligence Community and are usually directed at significant issues that may require

policy decisions.

The NIOs have worked for the DCI in his capacity as head of the Intelligence

Community rather than in his capacity as director of the CIA. (In the future they will

report to the DNI.) Thus, NIEs and related analytical products have not been CIA

products; they have represented the consolidated views of the Intelligence Community

(with alternative views held by elements of the Intelligence Community noted, in

accordance with the statutory mandate13).

It may be reasonably assumed that the NIC will continue to depend heavily on the

resources of the CIA. The CIA contains the most extensive analytical capability across

the board on all subjects that might concern national policymakers, as well as

considerable capability to support military commanders and mid-level desk officers. The

CIA was originally designed to be “central,” without obligations to support departmental

objectives as has been considered to be the case with the intelligence arms of the military

services and the State Department. In some areas, however, other agencies have more

extensive capabilities and can make an equal or greater contribution to NIEs and other

CRS-5

14 See S.Rept. 108-301, pp. 27-29.

15 The views of different agencies as reflected in the October 2002 NIE, Iraq’s Continuing

Programs for Weapons of Mass Destruction, are discussed in U.S., Senate, Select Committee on

Intelligence, U.S. Intelligence Community’s Prewar Intelligence Assessments on Iraq, S.Rept.

108-301, July 9, 2004. The report also contains a description of the NIE drafting process; see pp.

9-11.

products designed to express the judgments of the entire Intelligence Community. Some

critics, moreover, charge that CIA on occasion develops an agency “position” that tends

to discourage alternate perspectives.14

 

Alternative Views and Concerns About Politicization

 

On many topics, there are inevitably different perspectives, and according to many

observers, policymakers are best served by rigorous presentations of alternative

positions.15 At the same time, however, some NIEs reflect an effort to craft language that

all agencies can agree on and thus to avoid airing differences that might draw agencies

into policy arguments between and among government departments. Agency managers

understand that too close involvement in a policy argument by intelligence analysts can

make their analyses unwelcome across the board. In addition, they well understand that

analysis is an uncertain science and art and that even the best analysts can miss

developments that loom large in retrospect and leave their agencies open to harsh

criticism or retribution.

 

Concern is often expressed about the extent to which intelligence products can

become “politicized,” i.e., be drafted to support or undermine certain policy options. A

charge of politicization is difficult to prove and is often dependent upon a reader’s

subjective viewpoint. Most observers believe that analysts make a conscientious effort

to avoid policy advocacy, but note that they are fully aware of policy disputes and may

have their own views that may, subconsciously or otherwise, influence their products.

There is, according to some observers, a tendency to avoid making intelligence judgments

that directly conflict with policy options that have been chosen. Observers caution that

placing intelligence analysis at the center of policy disputes can undermine the

effectiveness of the analytical contribution; they suggest that intelligence can best serve

by informing policy debates, but analysts cannot be expected to provide definitive

judgments that will resolve disputes that may involve a myriad of different factors, some

far removed from intelligence questions. In addition, observers note that it should be

recognized that policymaking sometimes involves making judgments based on incomplete

intelligence or on a willingness to accept risks and uncertainties beyond the ken of

analysts. Analysis can have a subjective quality to some degree and can be undermined

by unreasonable expectations.

 

The Intelligence Reform Act provides several provisions designed to ensure that

analysis is well-prepared and not politicized. In addition to having authority to establish

an Office of Inspector General, the DNI is to assign an individual or entity to ensure that

agencies conduct alternative analyses of information and conclusions in intelligence

products (section 1017). The DNI is also to assign an individual or entity to ensure that

intelligence products are “timely, objective, independent of political considerations, based

on all sources of available intelligence, and employ the standards of proper analytic

CRS-6

tradecraft” (section 1019). Another section requires that the DNI assign an individual to

address analysts’ concerns about “real or perceived problems of analytic tradecraft or

politicization, biased reporting, or lack of objectivity in intelligence analysis” (section

1020).

 

Other Analytical Products: the President’s Daily Brief (PDB)

 

Left uncertain are responsibilities for preparing the written brief on current

intelligence that is prepared daily for the President and a very few other senior officials.

The President’s Daily Brief (PDB), along with the Senior Executive Intelligence Brief

(SEIB) that has a somewhat wider distribution, have been prepared by CIA’s Directorate

of Intelligence (DI) and are considered that directorate’s “flagship products.”

Nonetheless, should the DNI be responsible for daily substantive briefings at the White

House rather than the CIA Director, it might be considered appropriate that the DNI staff

draft the PDB and the SEIB, based on input from the CIA and other agencies. The

number of analysts who actually prepare the PBD/SEIB is not large, but their work

reflects ongoing analysis in the CIA and other parts of the Intelligence Community. Some

might argue, moreover, that close and important links between CIA desk-level analysts

and the PDB would be jeopardized should the briefs be prepared outside of the CIA.

In addition, there are myriads of other analytical products: reports, memoranda,

briefings, etc. that are prepared on a routine basis. The Intelligence Reform Act does not

transfer extensive analytical efforts to the NID; leaving such duties to existing agencies;

the NIC will be responsible for assessments that set forth the judgments of the Intelligence

Community as a whole.

 

Issues for Congress

 

The Intelligence Reform Act provides that the DNI will assume responsibilities for

managing the NIC. The DNI will be support by the NIC staff (probably numbering less

than 100 positions). This gives the DNI the capability to oversee the preparation of NIEs

and to ensure that the views of all agencies have been taken into consideration in interagency

assessments. A major change will be the fact that the NIOs and their staff will

work for one person (the DNI) while CIA analysts will report to a separate Director of the

CIA. Congress may ultimately assess whether these changes, as they are implemented,

have improved the efforts of the Intelligence Community and its analytical products.

The future responsibility for the production and presentation of the PDB/SEIBs is

uncertain. They are currently prepared by CIA’s Directorate of Intelligence, and that

responsibility could be continued. On the other hand, if the DNI, rather than the CIA

Director, is to conduct the daily briefing for the President and senior White House

officials, it might be argued that the DNI and the DNI’s immediate staff should have

responsibility for the document that provides the basis for the daily briefings.

Sub semnul analizei: de la Securitate înspre Intelligence, via SRI (1)


 

O recenzie cu accentul inițial pus pe modul cum lucrează cu informațiile în format electronic un proaspăt doctor în științe militare și informații

 Ionel Nițu, Analiza de intelligence. O abordare din perspectiva teoriilor schimbării, Editura Rao, 2012 (pe baza tezei de doctorat susținută în vara anului 2012), 283 pagini, cu o prefață de George Cristian Maior

 

 Vezi coperta cărții la:  http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2012/12/Analiza-de-Intelligence-de-Ionel-Nitu-Editura-RAO.jpg

 

http://www.animv.ro/files/Ghidul-Analistului–RO-.pdf Ghidul analistului de intelligence

 

Autorul, Ionel Nițu, merită felicitări pentru curajul (deh, și orgoliul) de a ieși pe piață cu un produs intelectual, rezultatul dorinței domniei sale de autoperfecționare și, de ce nu, de avansare în ierarhii și în venituri. Într-o perioadă în care plagiatorii de doctorate ies mereu în frunte și se prevalează (probat!) de eforturile altora, însușindu-și-le pe nemerit, a ieși pe piața de carte cu o teză de doctorat este, evident, un act de curaj și de probitate profesională. După cum se va vedea din această recenzie (de fapt, un fel de rechizitoriu), lucrarea are multe merite și multe limite/ nereușite, dar faptul că lucrarea este accesibilă publicului larg, deschisă criticilor și propunerilor de îmbunătățire, este un fapt demn de apreciat. O precizare: această prezentare/ analiză de carte nu se referă decât parțial la autor, ci vizează contextul/ mediul în care a apărut, determinările unui mod de gândire și de scriere, raportarea acestor moduri la contextul educațional mai larg la care se referă. Trebuie subliniat acest lucru: cartea nu se adresează ofițerilor de informații și analiștilor de intelligence profesioniști (fatalmente, aflați într-o minoritate glorioasă), ci publicului larg care ar trebui să cunoască cum funcționează instituțiile statului, cercetătorilor începători care trebuie să aibă modele de elaborare a unor lucrări de doctorat de bună calitate, respectiv să știe cum NU trebuie să fie elaborată o asemenea lucrare. Din păcate, pagina de internet a SRI nu funcționează, respectiv niciunul dintre linkurile din carte care fac trimitere la acest website (www.sri.ro) nu se deschid. Deoarece absolut toate celelalte link uri pe care le-am accesat se deschid imediat și doar cel al SRI nu, mi-am pus întrebarea dacă nu cumva laptopul meu obosit e de vină. Am adresat rugămintea, pe Facebook, celor peste o mie de prieteni să mă ajute cu un răspuns la întrebarea: la voi se deschide acest site sau nu? Un singur răspuns, din Spania, a venit: se deschide, dar trebuie insistat. La mine nu se deschide chiar dacă las să meargă ore în șir. În acest caz, cred că problema este a instituției numită SRI care nu face ca informația publică să ajungă la TOȚI cetățenii. Întrebarea ar fi: la ce ajută tezele de doctorat, cărțile scrise și comunicările la congrese internaționale ale angajaților SRI dacă aceștia nu fac ca instituția publică (plătită de noi) nu funcționează ca lumea? Și asta într-o perioadă în care Curtea Constituțională, DNA, SRI și SIE se află, în aceste zile de august 2013, pe un trend ascendent al încrederii populației în aceste instituții.

 

Cu câțiva ani în urmă am publicat în ”Ziarul de Bacău” o opinie referitoare la ”Securiștii vechi și noi”, constantând faptul că termenul de ”intelligence” nu este adoptat și folosit la noi, respectiv sugeram faptul că serviciile noastre secrete (dar publice!) să facă pasul dinspre culegerea de informații înspre intelligence. Acest termen are nu doar virtuți, ci și servituți. Principala servitute constă în faptul că (încă) nu are un echivalent în limba română, fiind înghițit cam pe nemestecate și pe negândite. Un articol al directorului Serviciului Român de Informații, ambasadorul (?!) George Cristian Maior apare, în varianta engleză cu un titlu care generează, cel puțin mie, destule nedumeriri. Mă refer la articolul ”Managing the change: The Romanian Intelligence Service in 21st Century”, publicat în 2012 în International Journal of Intelligence and Counterintelligence, vol 25, nr. 2/ Summer 2012 (conform trimiterii de subsol de la pagina 51 a cărții semnate de Ionel Nițu).  Dl Ionel Nițu precizează în carte (la pagina 22), citându-l pe Sherman Kent (1947) (”dă madăr end dă fadăr”  J of  American intelligence) că există ”confuzii conceptuale în ceea ce privește termenul de intelligence”, termen ”care a ajuns să semnifice atât activitatea persoanelor angrenate în acest domeniu, cât și produsul activității lor”. (Nu pot  trece cu vederea că citatul în cauză este preluat dintr-un articol publicat în anul 1947, iar  dl Nițu face precizarea că ”Sherman Kent susținea, încă din 1949, existența unei confuzii conceptuale în ceea ce privește termenul de intelligence”. Pînă se va hotărî dl Nițu dacă anul corect este 1947 sau 1949, noi rămânem cu confuzia conceptuală în cap… Din câte știu, prima traducere a denumirii Serviciului Român de Informații în limba engleză era Romanian Information Service, pentru ca acum să avem Romanian Intelligence Service. Este această schimbare traductologică un semn că SRI va avea (într-un viitor) denumirea de Serviciul Român de Intelligence? Oricum ar fi, activitățile SRI nu sunt perfect acoperite semantic nici prin cuvântul ”informație”, nici prin cuvântul ”intelligence”. Introducerea cuvântului ”intelligence” în denumirea SRI ar putea avea semnificația unei aderări mai profunde la doctrina euro-atlantică de …intelligence. Interesantă este descrierea semnificației acestui termen de către Thomas Troy, în 1992: ”cunoașterea inamicului” (cf notei de subsol de la p. 23). Îmi permit și eu o opinie: intelligence este activitatea de cunoaștere care presupune folosirea în cel mai înalt grad a inteligenței umane. Abia această definiție poate face conexiunea, tot mai dezirabilă la nivel mondial, între activitatea serviciilor de informații și activitate de cercetare academică. În numele acestei dezirabilități a fost redactată și susținută și teza de doctorat a dlui Ionel Nițu, pe care publicul român o poate cunoaște, acum, sub formă de carte print (pe când și necesara ediție electronică a cărții?). Cred că trecerea sub tăcere a numelui conducătorului de doctorat nu este un mod prea respectuos de a mulțumi conducătorului pentru îndrumare. Sau asta a fost dorința expresă a onor conducătorului de doctorat care nu prea și-a făcut treaba, cel puțin sub unele aspecte formale, pe care le voi aborda pe parcursul acestei pseudorecenzii.

 

Serviciile de intelligence devin, tot mai mult, activități de cercetare academică autentică, așa cum – cred eu – au cam fost dintotdeauna, cu deosebirea că acum acest lucru este recunoscut și inclus, programatic, în paradigma de funcționare a uneia dintre instituțiile importante ale statelor. Cu atât mai mult mimarea/ simularea cercetării autentice atât în domeniul intelligence cât și în activitatea de cercetare academică este nu doar regretabilă, ci și condamnabilă. Iar eu, în calitatea mea de cercetător profesionist, de profesor de management și de jurnalist profesionist trebuie să mă pronunț și să ajut la creșterea calitativă a acestei activități de cercetare, prea mult căzută în derizoriu în România, în ultimii 70 de ani, dar îndeosebi în ultimii 23. O teză de doctorat care nu produce MULTĂ cunoaștere, ci doar sintetizează și (re)transmite ceea ce au gândit și scris alții este, de fapt, un simplu exercițiu premergător unei cercetări autentice. Deși cartea semnată de Ionel Nițu nu excelează prin cercetări asiduui și îndelungate, cu rezultate notabile demne de a fi făcute publice și pe plan mondial, ea conține unele propuneri demne de atenție pe care le voi semnala la timpul potrivit. Probabil cititorii (specializați sau nu pe probleme de cercetare și informații) se vor întreba în ce calitate îmi permit să fac judecăți de valoare asupra unei activități pe care nu o cunosc îndeaproape. De peste 20 de ani predau capitole de Managementul Informației (am introdus această disciplină la UMF Iași, începând cu 1997, la Secția de Managementul Sănătății și BioInformatică) și Metodologii de cercetare. Mereu atrag atenția că orice serviciu de informații nu face decât să aplice managementul informației și să-și perfecționeze metodele și paradigmele de cercetare. Cărțile domnilor G.C.Maior și I.Nițu probează acest lucru. Afirm de mult că Educația, Cercetarea și Serviciile de informații (CNI = Comunitatea Națională de Informații) ar trebui să fie conduse de un minister unic, eventual cu dublă subordonare: guvern și CSAT. Am constatat, citind lucrarea domnului Ionel Nițu, că unele dintre ideile și formulările mele se regăsesc, în diverse forme, în tezele susținute de domnia sa. Este bine că informația circulă, dar orgoliile îi împiedică pe autorii citați mai sus să se raporteze direct și concret la modelele paradigmatice propuse de mine sub genericul Metodologia Scop Mijloc (MSM) (Vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/27/despre-continuumul-politic-economic-etic-35-de-ani-de-existenta-a-metodologiei-scop-mijloc/  pentru varianta sintetică și https://liviudrugus.wordpress.com/2012/06/11/metodologia-scop-mijloc-varianta-publicata-in-anul-2000/ pentru varianta mai extinsă).

 

Începând cu cartea lui George Cristian Maior, ”Un război al minții. Intelligence, servicii de informații și cunoaștere strategică în secolul XXI”, Editura Rao, București, 2010, se afirmă tot mai deschis și public, (inclusiv prin cartea lui Ionel NițuAnaliza de intelligence. O abordare din perspectiva teoriilor schimbării”, Editura Rao, București, 2012) nevoia de adaptare, în continuare, a eternelor servicii de informații la imperativele prezentului și viitorului: democratizare și cooperare cu mediul privat, profesionalizare prin intelectualizare, pe scurt: adecvare permanentă a scopurilor la mijloace și a mijloacelor la scopuri, ceea ce presupune un bun management al schimbării.

 

Ca un preambul la prezentarea critică a lucrării domnului Ionel Nițu, amintesc, succint, câteva dintre ideile de bază ale cărții sale, toate prezentate prin chintesența ”Schimbare de paradigmă în intelligence”, schimbare pe care eu o înțeleg și ca fiind o trecere de la ”smulgerea” și ”secretizarea” informațiilor specifică Securității comuniste la cooperarea și diseminarea informațiilor în vederea prevenirii diverselor boli ale societății umane:

 

  • Schimbare de paradigmă în intelligence: de la servicii secrete la servicii de analiză a informației
  • Schimbare de paradigmă în intelligence: de la căutarea de secrete (finite și puțin credibile) la informații abundente (cvasiinfinite și puțin credibile)
  • Schimbare de paradigmă în intelligence: spionii sunt tot mai mult înlocuiți de analiști de informații
  • Schimbare de paradigmă în intelligence: singura constantă în lumea informațiilor este schimbarea
  • Schimbare de paradigmă în intelligence: modelele de acțiune în intelligence au nevoie de fundamentare teoretică consistentă (”științifică”)
  • Disciplina care se ocupă de conceptualizare și modelare informațional-decizională se numește analiza de intelligence (ANAINT) alcătuită din: proces (obținerea informațiilor), personal (cei care procesează și analizează informațiile), produs (noi informații destinate decidenților politici) și public. Pe scurt, cei 4 P ai noii paradigme de intelligence
  • Ambasadorul George Cristian Maior invită, în prefață, cercetătorii să ofere viziuni proprii, novatoare pentru analiza de intelligence
  • Instituții intersate în parteneriatul cu mediul academic: SRI, Academia de Informații ”Mihai Viteazul” și Institutul Național de Intelligence, toate făcând parte din CNI (Comunitatea Națională de Informații)
  • Inerția birocratică a instituțiilor statului (inclusiv a celor amintite mai sus) scade eficiența și performanța acestora
  • Limbaj comun și interoperabilitate conceptuală – nevoi stringente pentru analiza de intelligence în RO
  • Cel mai confuz(iv) termen este acela de ”intelligence”
  • ”Intelligence service” se referă, în terminologia occidentală, la serviciul extern, iar ”security service” la serviciul intern de informații (dar granițele dintre intern și extern sunt tot mai subțiri)
  • Analiza este evaluarea informațiilor pentru un scop dat. ”Rolul analizei este de a depăși limitele informației incomplete prin intermediul unor exerciții de judecată analitică” (Fleisher et al, 2010). Analiza include și sinteza informațiilor într-o formă nouă, utilă
  • Analiza de intelligence poate fi tactică, operațională sau strategică
  • Analiza de intelligence (cea care vizează doar securitatea statului) este o ramură a anlizei de informații
  • Ionel Nițu, p. 32: ”analistul de intelligence este un analist de informații care lucrează într-un mediu secret, cu informații secrete, în slujba securității naționale” (LD: această definiție este cf vechii paradigme de intelligence și nu are nimic de-a face cu OSINT, HUMINT adică cu noile paradigme ale sec XXI pe care le clamează și G.C.M. și I.N.)
  • Informație (etimologic) provine din latinescul informo-are (alcătuit din prepoziția in și substantivul forma). De verificat: informeo – are = ……. http://en.wikipedia.org/wiki/Information (the verb „informare” (to inform) in the sense of „to give form to the mind”, „to discipline”, „instruct”, „teach”: „Men so wise should go and inform their kings.” (1330) Inform itself comes (via French informer) from the Latin verbinformare, which means to give form, or to form an idea of. Furthermore, Latin itself already contained the word informatio meaning concept or idea, but the extent to which this may have influenced the development of the word information in English is not clear.) http://en.wikipedia.org/wiki/Information_history#History_of_the_word_and_concept_.22information.22

 

 

Am ales ca Motto al prezentării critice de față următoarea afirmație a unui profesor român:

 

”In topul universităților sunt exclusiv universități în care cercetarea este foarte puternică, în care cunoașterea se produce, nu numai se transmite. La noi acest reflex de a produce cunoaștere s-a pierdut de multa vreme”

 

Dragoș Ciuparu, august 2013

 

(1) Cum se face, în cartea de față, trecerea de la cercetarea de bibliotecă la cercetarea și citarea surselor electronice

 

Ca o constatare generală, (ne)citarea surselor electronice de informare de către autorul cărții este deficitară, superficială și uneori greșită. Este unul dintre punctele slabe ale cărții. În mod normal, conducătorul tezei de doctorat trebuia să se asigure că modul de citare și citările în sine sunt făcute corect. Ca și în cazul tezei de doctorat a lui V.V. Ponta, vinovat de acceptarea plagiatului este și conducătorul de doctorat A. Năstase, dar și autorii plagiați care au preferat să accepte starea de fapt și să nu revendice anularea titlului de doctor în drept celui care a preluat texte din lucrările lor, fără să citeze. Din păcate, la ora actuală, general vorbind, referatul conducătorului de doctorat și referatele membrilor comisiei de doctorat sunt doar formale, laudative și… fără o verificare atentă a conținutului lucrării. În cele ce urmează mă voi substitui, virtual, conducătorului tezei de doctorat și voi alcătui o listă exhaustivă a tuturor citărilor electronice sau potențial electronice care ridică semne de întrebare și, uneori, chiar de exclamare. Voi număra totalul citărilor (electronice) și voi raporta ponderea celor cu probleme din total citări (electronice), cu propunerea și presupunerea că acestea vor fi remediate la o (necesară!) ediție revăzută. Cu siguranță, conducătorul de doctorat este o persoană în vârstă decât doctorandul, sau cel puțin de modă veche, dat fiind modul de trimitere la surse. Spre deosebire de stilul anglosaxon generalizat și acceptat în spațiul euroatlantic și nu numai, autorul folosește stilul învechit, acela cu trimiteri la subsolul paginii. Aceasta face ca la finalul cărții să nu mai existe Referințe, ci doar o Bibliografie selectivă. Este de apreciat faptul că autorul a oferit nu doar o multitudine de trimiteri la surse electronice, ci a respecta și cutuma (de dată recentă) aceea de a preciza data ultimei accesări. Din păcate, unele ”ultime accesări” datează din anii 2009 sau 2010, în timp ce lucrarea a fost finalizată în 2012. Așadar, mă voi referi, în continuare, strict la citările electronice cu probleme. (Va urma)

Miroslava, Iași   13 august 2013

Liviu Drugus              www.liviudrugus.ro http://www.liviudrugus.wordpress.com http://www.facebook.com/liviu.drugus