liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Ceușescu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 739. Luni 7 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul anarhic actual (1989 – 2019) (1)


Introducere (auto)motivantă la o temă presantă: România cu cine votează?

Despre istoria noastră recentă se scrie mai puțin decât despre istoriile demult întâmplate sau decât istoriile altora, deși, lucrurile – din punctul de vedere al interesului real – ar trebui să stea exact invers. Avem nevoie ca de aer proaspăt de deslușirea lucrurilor la care am fost martori și pe care nu le-am înțeles aproape deloc atunci sau mai târziu. Tinerii au nevoie de adevăruri fruste, necoafate și netrucate de meschine interese pasagere (adesea neplăcute și neconvenabile pentru imaginea țării, mai adesea pentru interesele unor clanuri conducătoare, dar adevăruri necesare pentru a nu mai construi pe nisipurile mișcătoare ale minciunii). Imediat după 1990 am vrut să aflu cum/ ce/ cine a fost cu adevărat în 1989 și după: cine au fost autorii, cine au fost manipulatorii și apoi cine au fost delapidatorii. Mereu mi se spunea că adevărul despre evenimentele din 1989 vor fi aflate abia după 50 de ani, după ce vor dispărea fizic majoritatea actorilor acestor evenimente. Din păcate, minciuna se amplifică, se statuează în acte oficiale, se induce cultural în conștiința noilor generații. Pentru mine, esența postcomunistă a României postceaușiste asta a fost: o revoluționară și curajoasă delapidare a bogățiilor țării, o intensă și continuă acumulare prin delapidare și îmbogățire prin prostire. (Asta nu înseamnă că în timpul dictaturilor din perioadele anterioare nu s-a furat mult și cu efecte morale negative în timp: furtul, atunci, dar mai ales după, a devenit sport și mândrie națională).

Am împărțit istoria postbelică a României în trei etape:

  1. 1944 – 1965, în care s-a produs sovietizarea/ comunizarea forțată a României, țara noastră având statut de țară învinsă în război, iar plățile către URSS au depășit cu mult datele convenite prin tratate. Statutul de colonie a fost grav resimțit prin sacrificiile făcute de populație. Această perioadă s-a caracterizat prin conducerea țării direct de la Moscova prin oameni subordonați PCUS și KGB. Documentarea acestei perioade se va face, în bună măsură pe baza cărții ”Invazia spionilor” (2016) care va fi (pseudo)recenzată în episoadele următoare.
  2. 1965 – 1989. Bogata Românie (în resurse naturale îndeosebi), fostă colonie sovietică, și-a căutat o cale independentă de Moscova, dar tot una comunistă. Începutul eliberării de sub puterea imperialismului sovietic rus a fost anunțat oficial în august 1968 de Ceaușescu, punerea la index a liderului comunist român culminând cu decembrie 1989, asasinarea dictatorului fiind mai mult decât foarte probabil, o comandă a lui M. Gorbaciov.
  3. 1989 – 2019. Sincronizarea schimbărilor de regim politic din țările ”lagărului socialist” cu cele de la Moscova s-a produs, cu oarece întârziere, și în România, în decembrie 1989, după un plan sovietic, agreat de SUA și Franța. Avantajul întârzierii a constat în aceea că s-a cunoscut modul de evoluție al țărilor care au renunțat la sistemul unipartit, jaful care a urmat fiind unul sistematic și ”cu legea în mână”. Moștenirea ceaușistă și ideologia excepționalismului românesc promovate cu un sfert de secol înainte și-au pus amprenta asupra începutului acestei cea de a treia perioade din istoria postbelică a României: ”revoluție” sângeroasă, curajoasă, națională, autohtonă, anticomunistă, mincinoasă și confuzivă. Apoi s-a instaurat o democrație originală, de sorginte sovietică (modelul suedez fiind inclus). Lucruri/ cuvinte care se repetă, obsedant, și astăzi de ”specialiști” în ascunderea adevărului istoric.

Simpla citire a celor trei perioade istorice (21 + 24 + 30) ne induce ideea că timp de mai bine de trei sferturi de secol România a existat și s-a raportat prin/ la relațiile sale cu Moscova: primele două etape (Dej + Ceaușescu) fiind oficial structurate în siajul moscovit, ultima fiind oficial structurată sub siaj european (UE) și american (NATO) cu o detașare aparentă de influența rusă, dar imposibil să nu se țină cont de aceasta (vezi și prezența trupelor rusești pe teritoriul Republicii Moldova, teritoriu românesc, cedat în condiții de război). Am scris că influența Moscovei asupra României durează de peste un sfert de secol deoarece în perioada interbelică (începând îndeosebi cu 1921, anul înființării Partidului Comunist Român) Moscova a pregătit în mod constant potențialii viitori conducători ai țării. Din cartea ”Invazia spionilor” se va vedea că întreaga conducere a României din primele două perioade postbelice a fost creată/ școlită/ instruită la Moscova (cu mici excepții care confirmă și întăresc regula). De asemenea, cea de a treia perioadă a început tot sub conducerea și influența masivă a Moscovei. Din cei 100 de ani sărbătoriți de la crearea României Mari, marea majoritate a acestora i-am trăit cu cizma rusească pe grumazul conducătorilor României. Toți conducătorii din primele două perioade postbelice ale istoriei României și chiar de la începutul celei de a treia au avut numire de la Înalta Poartă a Kremlinului, dar toți au afișat un patriotism/ naționalism ostentativ, numai bun de acoperit sursa puterii lor (pe atunci) oculte. Ceea ce se întâmplă (și) în acest an, este rezultatul luptelor dintre forțele promoscovite și pro-occidentale, cu o tendință abia perceptibilă de realiniere populistă și iliberală la ordinele ”fratelui” de la Răsărit. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 504. Sâmbătă 19 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (5)


Citirea pe episoade a informațiilor legate de viața celor trei scriitori în dictatura stalinist- securistică și în cea imediat instalată la putere în 1989 are un (destul de mare) neajuns. Cei care nu au urmărit chiar de la primul episod al acestui miniserial (început cu episodul 500) pot să nu înțeleagă ce rost are acest demers prin care unii vor vedea doar acuzația de colaboraționism adusă celor trei poeți, alții vor vedea o laudă deșănțată la adresa teribilei rezistențe în fața Securității a celor trei, iar alții vor înțelege că ambele sunt adevărate, fără ca prin asta valoarea literară a operei celor trei să scadă cu ceva. Faptul că regimul politic s-a schimbat nu în 1989 (așa cum cred încă destul de mulți), ci abia în 1996 (după prăbușirea ireversibilă a URSS în decembrie 1991) explică în bună măsură faptul că intelectualitatea română a fost și mai intens supervizată, urmărită și invitată să colaboreze cu brațul militar al noii puteri numit SRI. Într-un articol despre ”Doina Cornea și cultul autenticității” autorul Adrian Mureșan afirmă că cunoscuta militantă anticomunistă, după decembrie 89 ”va continua să fie urmărită, iar corespondența îi va fi interceptată în continuare, timp de câțiva ani, deși astăzi ni s-ar părea incredibil acest fapt” (Dilema Veche, an XV, nr 743/ 17 – 23 mai 2018, p. 23). Cât despre mult discutata problemă a colaboraționismului și anticomunismului multor intelectuali din anii dictaturii am găsit un elegant și omenesc răspuns în afirmația Doinei Cornea: ”Toți am fost la fel de lași, la fel de fricoși. Eu am fost la fel ca și ceilalți, poate mai mare lașă…” (Cornel Jurju, ”Doina Cornea – dincolo de zid: individualitate, autenticitate, opoziție în comunism”, Ed Argonaut, 2017). Ca foarte mulți alți intelectuali români, și Doina Cornea, dar și cei trei scriitori care fac obiectul acestui miniserial au avut (folosesc aici cuvintele lui Andrei Mureșan din articolul dilematic citat mai sus): ”admirația sinceră și autentică pe care i-a(u) purtat-o lui Ceaușescu, mai cu seamă în urma discursului său contestatar la adresa invaziei Cehoslovaciei din august 68”. Conchid: faptul că unii l-au admirat pe Ceaușescu (cel care abia împlinise 50 de ani), că unii au căzut în plasa vorbelor mieroase, patriotarde și lingușitoare ale securiștilor anilor de dictatură dejistă și ceaușistă și apoi ale celor din perioada iliesciană a anilor 90, sau că unii au preferat să se izoleze față de tot ce se întâmpla în juru-le – toate acestea nu sunt decât simple fapte umane: nici merite ce trebuiau răsplătite cu bănoase Certificate de ”revoluționar”, nici țintuiri la stâlpul infamiei pentru că au fost sensibili și au cedat cântecelor de sirenă ale securiștilor special pregătiți să cânte această partitură. Faptul că gândirea bolșevică (cea care a reprezentat esența așa numitei revoluții din decembrie 89) s-a concretizat, în anii 90 în numiri pe funcții administrative doar pe bază de dosar (model sovietic clasic) și nu pe bază de valoare a însemnat un mare deserviciu făcut celor numiți, dar și celor administrați. Este și cazul lui Mihai Ursachi, (valoros poet, dar fără har managerial) numit, postdecembrist, director al Teatrului Național din Iași (primul său loc  de muncă în România) directoratul său fiind apreciat de actori ca unul ”catastrofal” (motiv pentru care a și fost demis după mai puțin de doi ani de ”activitate” managerială, mai exact în 1992). Tot dintre ”urmăriții” Securității ceaușiste predecembriste au fost selectați să servească patria în mandatele iliesciene ale lui Petre Roman, Andrei Pleșu la Cultură (28 dec 1989 – 16 oct. 1991), apoi la Externe în guvernul Radu Vasile (dec 1997 – oct 1992) și Marin Sorescu la Cultură (1993-1995). În final (adică la urma urmelor), se va vorbi despre scriitori doar în legătură cu ceea ce au lăsat fiecare în urmă (scrisul vorbește!). Probabil punctul 8 de la Timișoara – pus corect în aplicare – ar fi limpezit, mai din timp, apele pentru ceva timp. Am scris aceste rânduri și ca urmare a dialogului  cu doi prieteni care s-au declarat iubitori necondiționați ai lui Cezar Ivănescu, declamând poezii ale acestuia, considerându-l printre primii trei poeți geniali ai României dar neacceptând faptul că poetul ar fi semnat ceva, vreodată, fie și pe termen scurt, ca turnător al Securității. Doar cartea Ioanei Diaconescu îi va convinge, deoarece acolo se scrie negru pe alb că poetul a semnat ”pactul cu diavolul”.  După cum nimeni din lume nu a comis exclusiv fapte bune sau exclusiv fapte rele, trebuie să ne consolăm cu condiția noastră terestră și să ne amintim de adagiul latin ”sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin!”   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!