liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Romania Literara

Tablouri culturale (post)moderne ale inteligenței și prostiei românești (Episoadele 201 – 220)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 201. Joi 20 iulie 2017.  ”Prostia la români” – microsioane de pseudoantropologie cultural-prostologică cvasiliterară contemporană în viziunea lui Cătălin Țîrlea (1)

 

O carte cu acest titlu nu putea scăpa, sub nicio formă, de atenția metaprostologului care mă cred. Bucureșteanul Cătălin Țîrlea (n. 1964) și-a dat (în 1990) licența în litere pe tema publicisticii lui Caragiale. Or, acest lucru nu putea rămâne fără urmări… Când i-a fost solicitată colaborarea la o revistă el a propus acest titlu (”Prostia la români”), cu precizarea făcută în Prefața (cu același titlu)  că ”Am aflat între timp că titlul îi umblase prin cap și lui Caragiale” (p. 3). Microeseurile pe tema anunțată au apărut între 1994 – 1996, săptămânal, în ”Adevărul literar și artistic”. Iată motivația autorului: ”… ce este și ce vrea să zică aceasta: ”Prostia la români”? Vrea să zică cum că românii ar fi proști? Doamne-ferește! A fi prost este un defect, ori la noi, în țărișoara noastră, unde o străveche civilizație a grâului s-a împlinit prin inventarea mămăligii – la noi prostia nu este, nu poate fi un defect. La noi, la români, prostia este o noțiune mult mai complexă decât simpla injurie sau pretinsa ofensă. Există, pe românește, o mulțime de sensuri cînd îi spui cuiva ”prostule”, iar injuria este doar unul dintre ele. Și doar românii au inventat expresia ”prost de bun”, unul dintre cele mai faimoase oximoroane dintre cîte cunosc eu. …. mărunta filozofie a acestei cărți: îmi place să fiu solidar și complice uneori cu ”proștii” onești și să țin partea prostiei cinstite în fața agresiunii șmecheriei alogene. Și mă înclin în fața celor care au tăria de a rămîne ”proști” și cinstiți într-o lume de șmecheri și de isteți.” (pp. 2-3). Cartea a apărut în 1997 la Editura Allfa Paideia și are pe copertă o pereche de ovine, un cuplu mioritic adică, format dintr-un berbec încornorat și o Mioara suavă și (bine) dispusă care grăiește: ”Aici, în țara mea, unde sub fiecare pietricică se ascunde o comoară de prostie…”. Probabil că acest idilic tablou l-a impresionat pe mini-strulul nostru agrar Daea care a propus cât se poate de serios ca oaia (o aia!) să devină simbolul nostru național. Un moment istoric pe care grecul romanizat Caragiale l-a ratat. Chiar îmi imaginez ce schiță suculentă ar fi scris I.L.C. pe această superbă temă a zicerii unui reprezentant al mioritismului pășunist căuia i s-au încredințat hățurile unui minister decisiv pentru românii iubitori de înțelepciune (îndeosebi atunci când foamea îi îndeamnă).

 

Am scris foame? Ei, atunci să citim cum vede C.Ț., problema foamei la români  (o formă de prostie, evident, dar una care începe cu prostia conducătorilor). ”Nu cred să existe pe lume un alt popor care să fi ridicat o stare fiziologică pînă la gradul de sentiment, așa cum au făcut românii cu foamea. …la noi spaima fundamentală, chiar înainte de spaima morții, este spectrul foamei…Iar apocalipsa la noi, ca popor, ia forma unui frigider gol-goluț! … Mă întreba cineva  odată că de ce ne-o fi nouă, românilor, foame încontinuu, de ce am tot mînca într-una?! – Pentru că n-am mâncat niciodată cu adevărat! – i-am răspuns. Vreau să zic că, din cauza pîrlitei ăsteia de sărăcii de care, ca țară, nu mai reușim să scăpăm, noi n-am ajuns încă la acea civilizație a mîncatului ritualic, gestual, la ore fixe. Noi mîncăm de foame. …. mîncăm pentru că n-avem încotro, și cînd prindem radem tot, în dușmănie, de-ai dracului, fără multe farfastîcuri, cu gîndul nu neapărat la foamea de moment, cît la cea care va să vină. De-aia (Daea? – LD) bucătăria românească este mai degrabă gustoasă decît sofisticată. De-aia, mesele obișnuite durează la noi mai puțin ca la alții, iar felurile de mîncare se succed cu repeziciune, aproape înnădite. … Atîta foame a adunat poporul ăsta, că nu-i de mirare că putem vorbi astăzi despre sentimentul foamei la români. (pp. 147-148).

 

Spuneam, mai sus, că foamea ca prostie începe cu prostia conducătorilor. Am citit nu de mult, pe net, despre mirarea unui diplomat norvegian care ne-a vizitat țara și a văzut piețele pline cu alimente provenite din Turcia, Argentina, Polonia, Grecia. China etc. etc., mirare exprimată astfel: ”Măi românilor, voi sunteți sănătoși la cap?” Întrebare cu răspuns, știut dar greu de schimbat. (vezi: http://romaniaa.ro/index.php/2017/07/11/ambasadorul-norvegiei-mesaj-pentru-romania-mai-romanilor-sunteti-intregi-la-cap/) Tot la ”rubrica” ”cum ne văd străinii?” amintesc o întâmplarea de pe vremea când pregăteam, la București, proiectul de Reformă a sănătății (1997). Era un proiect Phare, condus de spanioli și nemți, eu fiind singurul român din echipă. Când venea echipa pentru ședințele lunare eu trebuia să mă îngrijesc și de partea mâncăcioasă a lucrurilor. Într-o seară am mers la un restaurant-grădină din Herestrău, eu am comandat după mintea mea, iar bucătarii și ospătarii (auzind și vorbindu-se în străineză) au cărat mâncare (multă) după mintea (și interesul lor). Când au început să apară platouri supraîncărcate cu varii feluri de carne, n feluri de salate și alte muuulte altele, toți exclamau în cor: ”Oh! It s too much!”. După care, la final, chelnerii cărau platourile pe care nu mai rămăsese nimic-nimic…

 

Cât despre ”sentimentul foamei la români” autorul are perfectă dreptate. La noi foamea a fost, sub dictaturi, instrument politic fundamental. În perioada finalului de dictatură ceaușistă de la noi (1985-1989), cu totul întâmplător, Gorby cel reformator a început pregătirea Marii Revoluții KGB iste din Decembrie. Am mai scris despre rolul actorilor, scriitorilor, în general al intelectualilor în pregătirea a ceea ce s-a numit (și acceptat tâmpește) ”revoluția română”. Dem Rădulescu venise la Iași, jucând într-o piesă de teatru. La un moment dat, oarecum fără legătură cu piesa, Dem a spus, plin de curaj: ”Dac-o fi și-o fi să mor, încaltea să mor sătul!”. Aplauzele frenetice ale flămânzenilor din sală s-au constituit într-un mare succes al piesei…  Voturile la noi se cumpără, în zilele noastre, în primul rând cu alimente… (zahăr, ulei, făină), consfințind o tradiție ”democratică” îndelungată, bazată pe politica stomacului gol…

 

Astea fiind scrise, am ”recenzat” (ca să zic așa) penultimul eseu din carte intitulat, semnificativ și perfect adecvat perioadei în care a fost scris, ”Greva foamei”.

 

Cei intersați să ”citească” cartea lui Cătălin Țîrlea, o pot face gratis dând click pe link ul de mai jos. În mod normal, cartea ar fi trebuit citită de autor, dar operațiunea a fost încredințată unei doamne care a citit-o monoton, grăbit și ușor plictisitor. Dar, merge și-așa…

 

https://youtu.be/8ZHGvb5OHcY  Audiobook ”Prostia la români” (trei ore și jumătate ore de lectură … gratuită).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 202. Vineri 21 iulie 2017.  ”Prostia la români” – microsioane de antropologie cultural-prostologică cvasiliterară contemporană în viziunea lui Cătălin Țîrlea (2)

 

Nu voi prezenta analitic și critic cele 57 de articole ale cărții de cca 150 de pagini semnate de Cătălin Țurlea, dar voi aminti principalele teme abordate pentru a ne convinge cu toții că în ultimii 20 de ani nu s-a schimbat mare lucru în România. Ceea ce nu înseamnă că nimic și niciodată nu se poate schimba câte ceva pe la noi. ”Afacerea ”Tatăl nostru”” (p. 7) este, de exemplu, una perenă. Am abordat-o și eu într-un episod al serialului în care povesteam despre un vânzător de iconițe (sfințite, desigur!) care ajunge parlamentar și promovează legi favorabile vânzătorilor de iconițe… C.Ț. abordează tema ipocriziei cu care este utilizată religia ca un simplu mijloc de îmbogățire (direct, prin cerșetorie de monezi care adunate fac miliarde, sau indirect, prin apariția demnitarilor ipocriți la evenimente religioase, aceasta fiind tot un fel de cerșetorie, de data asta de voturi). Vinovați nu sunt cerșetorii (de bani și voturi), ci votantul, recte ”românul, care este o fire impresionabilă” (p. 8). Concluzia autorului: ”eu cred că nu există nicio deosebire de fond între cohortele de demnitari spășiți care umplu pînă la refuz Mitropolia de Paște și aurolacii ciopîrțiți care ne zmulg lacrimi și monede prin vagoanele de metrou. Pentru toți, religiozitatea e o chestiune de imagine” (p. 9). Într-adevăr într-o societate dominată de zeul BAN, religiozitatea nu poate fi decât comerț pur (și simplu neimpozitat de statul care are în Biserică o cârjă electorală de neprețuit).

 

O altă prostie, care s-a și gonflat apreciabil de la un an la altul, este că ”ce bine era înainte, adică pe vremea dictaturii”. C.Ț. se rezumă doar la tagma scriitoricească, aflată, zic unii, în lipsă de motivație în noile condiții: cică ”scriitorul român ar scrie mult mai mult și mult mai bine dacă ar mai avea pe cap o dictatură deoarece democrația și libertatea de expresie l-ar priva, zice-se, de o anumită stare de neliniște grațioasă, foarte profitabilă artistic și care n-ar fi de găsit decît sub un regim totalitar, cît mai plin de restricții de tot felul” (p. 11). Desigur, pentru unuii va fi oricând și oriunde mai bine sau mai rău; depinde de la ce înălțime privești în jur. Dar gustul pentru dictatură încă stăruie pe limbile multor politruci care ar dori să se eternizeze la cârma trebilor comune. Cred că tot ei răspândesc tâmpenia cu ce bine era înainte.

 

Mitul românului nativ inteligent este arhicunoscut (mai puțin cunoscută e definiția prostului: unul care se crede inteligent). Zice C.Ț.: ”Eu nu știu de unde o fi apărut la noi mitul acesta al decisivei noastre inteligențe?! Și credința că, la un eventual concurs al popoarelor, noi i-am devansa pe ceilalți tocmai datorită inteligenței! Că, adică, om fi noi săraci, om fi noi ghinioniști, da în schimb sîntem inteligenți…! (p. 33).  Cred că răspunsul l-a dat chiar autorul: ”românul e fire impresionabilă” și cum îl lauzi puțin că e deștept, cum îți dă votul. Restul sunt povești miorești. Aa, să nu uităm și imaginea României în lume: păi dacă noi om zice că suntem proști, ce să mai zică străinii…?

 

Demnă de reținut este și descrierea făcură de autor, ironic desigur, Bucureștiului: ”Aici, pe malurile Dîmboviței, unde se nasc trăiesc și mor, spre jalea omenirii, cei mai inteligenți oameni de pe pământ, aici unde blîndețea, duioșia și creștinismul cetățenilor ating cote alarmante…” (p. 39). Să mai spună cineva că ”marea privatizare din decembrie” (p. 46) nu a adus mari câștiguri ”singurei noastre capitale” (p. 10)! Dacă nu ar fi așa nu s-ar mai vorbi despre cele două Românii: București și restul țării.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 203. Sâmbătă 22 iulie 2017.  ”Prostia la români” – microsioane de antropologie cultural-prostologică cvasiliterară contemporană în viziunea lui Cătălin Țîrlea (3)

 

Fără să facă vreo trimitere la încă (pe atunci) vioaia democrație originală a iliescului iubitor de mineri securizanți, C.Ț. nu poate ocoli subiectul excelenței și al excepționalismului românești: ”Nimic nu zbuciumă mai rău sufletul și așa destul de agitat al românului de azi și dintotdeauna ca obsesia originalității.  … a fi original este un mod firesc al existenței. … Pentru că la noi, se știe, e prefereabil să faci o tîmpenie originală decît să imiți un lucru cuminte și verificat. Popor de artiști, noi n-avem altă grijă decît să ne cultivăm orgoliul de a nu semăna cu nimeni și nu contează că iese prost sau nu iese nimic, vorba e că nu e altul ca noi. … Pe plaiurile acestea, dacă imiți ești în mod automat superficial” (p. 64).  De aici și până la trecerea cu maximă viteză peste efectele (majoritatea neplăcute) și sondarea indefinită la cauzele lor prime nu este decât un pas: ”Popor de filosofi cum știu că sîntem, sînt sigur însă că ne va fi enorm de greu să scoatem musca din ciorbă, cînd vocația noastră este, în astfel de cazuri, să căutăm cauzele apariției muștelor pe pămînt” (p. 65).

Am amintit, în episodul anterior, că erau și atunci (anii 1994 – 1996) nostalgici ai vechiului regim. C.Ț. nu se declară nostalgic, ci ”deziluzionat” și iată de ce: ”1) am crezut că, dacă scăpăm de dictatură, or să dispară și proștii; n-au dispărut. 2) Am crezut că dacă moare comunismul, or să moară și hoții; n-au murit. 3) Am crezut că democrația aduce automat fericirea; n-o aduce.” (p. 77). Sigur, asta era o autocritică la adresa naivității noastre native.

M-aș fi mirat ca C.Ț. să nu abordeze o prostie monumentală la românii noștri: prostia de a-ți face provizii uriașe de alimente de cu toamnă, așa, just in case… Zice Cătălin Țîrlea (și îl susțin, pentru că am făcut și eu tâmpenia în cauză): ”… detest acest obicei stupid al concetățenilor mei de a cumpăra cu toptanul fructe, legume, alimente în general, mai cu seamă toamna. Dacă sîntem puțin atenți, ne dăm seama că ideea de ”provizie” este una proprie comunităților patriarhale, unde nu s-a inventat comerțul și unde fiecare mănîncă peste iarnă ceea ce produce vara. Comunitățile urbane, comerciale, civilizate, au renunțat de mult la astfel de apucături.   … numai atunci va fi normal în România cînd orice om  va putea să-și cumpere de la piață, în orice anotimp, doi cartofi mari, o roșie și trei gogoșari” (p. 103-104). La fel este și cazul căsoaielor cu n camere, ca o formă de economisire sau de investiție… O mare prostie (vezi p. 106). Și tot la fel este și aparent inexplicabila foame bulimică a românilor de a avea cât mai multe pixuri (p. 108-109), lumânări în casă (p. 4-6), murături pentru doi ani ș.a.m.d.

Antologică mi s-a părut bucata intitulată ”Elogiul hoției”.  Începând cu concluzia, ”eu îi stimez și îi prețuiesc pe hoți”, urmează explicația: ”Eu cred că hoții sînt… partea cea mai dinamică și mai exemplară a societății, o avangardă al cărei model ar trebui preluat de categorii cît mai largi de cetățeni. Din păcate se întîmplă exact pe dos, o izolare și o marginalizare a hoților din partea societății, ceea ce i-a silit pe aceștia să se grupeze sub forma unor partide politice legal înregistrate” (p. 116).

Demnă de reținut este aprecierea că ”românii au, pe cap de locuitor, infinit mai multe prejudecăți decît judecăți” (p. 136). ”La noi prejudecata este regină, iar regele e un tîmpit care n-o pune la punct” (p. 137).  În fine, ca o coroniță de elev fruntaș apare, spre sfârșitul anului 1996 (după ce anterior evenimentele în cauză au fost numite ba ”revoluția din 89”, ba ”marea privatizare din decembrie”, ba ”evenimentele din decembrie 89”, în final, autorul se apropie de adevăr: ”cu șase ani în urmă, securitatea, armata și poporul au cucerit democrația, în această ordine, într-o confruntare pașnică și frățească de pe urma căreia au murit cîteva mii de oameni” (p. 141). Poate peste ani, o fi ajuns și autorul la concluzia că lovitura de stat din 1989 se putea reduce strict la înlăturarea dictatorului și a pcr ului unic. Atât! Dar kgb ul, nu și nu!           Liviu Druguș,      Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 204. Duminică 23 iulie 2017. Fețele acoperite ale prostiei (proștii sub acoperire) (1)

 

Granițele care separă prostia de inteligență (sau invers) sunt nu doar extrem de subțiri, dar și (supra)elastice, cameleonice, des schimbătoare și în eroare (con)ducătoare. De aici și relativitatea opiniilor/ gusturilor/ evaluărilor care nu se bazează pe criterii stricte și precise cu privire la bun și rău în general (cu variantele: pozitiv și negativ, alb și negru, frumos și urât, adevăr și minciună, corectitudine și hoție, inteligent și prost). Asta nu înseamnă însă că opiniile/ gusturile/ evaluările (oricare ar fi ele) nu trebuie făcute cunoscute și supuse criticilor, adică nu ar fi ameliorabile. Dimpotrivă.

 

Începând cu episodul de astăzi, încerc să conturez și să substanțiez câteva forme ale prostiei umane (mai vizibile, mai șocante, mai enervante), fără pretenția de a le considera definitive, necorectabile. Iată, mai jos, câteva dintre ele. Cititorii mei (care sunt mai atenți decât autorii pe care îi citesc) pot sugera eventuale inadvertențe, incompletitudini sau insuficiențe, devenind (pe față!) ceea ce sunt de fapt: coautori ai acestui serial.

 

HABARNISTUL SAVANT. Mai clar spus este vorba despre nepriceputul care vrea să se vândă drept priceput. Sau idiotul inteligent (a cărui inteligență i se termină brusc atunci când îi cade masca). Cum poate fi el/ ea recunoscut/ă? În primul rând, prin limbaj prețios, (”cu radicale maică, cu radicale!” era o celebră replică a unei mătuși care se extazia în fața cuvintelor rare/ radicale/ savante cu care o impresiona un tânăr habarnist savant). În al doilea rând, prin apelul la cuvinte goale, inutile și care nu se ”lipesc” nicidecum în economia unui discurs/ text. În al treilea rând, prin lipsa de idei ce ar putea fi urmărite și, eventual, reținute ca un plus de cunoaștere. Lipsa ideilor proprii/ originale face ca scremerea intelectuală de a naște opere memorabile (sau măcar apreciabile de trei persoane dintr-o comisie de doctorat) să producă exact efectul invers: devoalarea impostorului, autodemascarea ipochimenului în fața lumii. Pentru că doctoratul la noi deja s-a banalizat și s-a transformat doar într-o sursă de a mai adăuga 15% la salariu, sau de a accede în poziții publice) nu pot ocoli excelenta epigramă a lui Iulian Bostan: ”Dacă-n prostie s-ar putea/ Și doctoratul să se dea,/ Ar fi, la noi, o tragedie,/ C-ar fi la doctori… în prostie!”. Temerea dlui I. Bostan s-a adeverit cu vârf și-ndesat! La noi, vor rămâne în istoria imposturii savante tonele de maculatură doctorală, de dinainte și de după 1989 – adevărate monumente de prostie intelectuală – la care se adaugă zecile de cărți scrise de infractori bogați care, neconfiscându-li-se la timp averile adunate din furt, au putut plăti scribi de mâna treia care să le umple muuuuulte pagini cu … nimic(uri) și care au fost, ulterior, prezentate drept ”cercetare științifică”. În fine, bine că s-a compromis și acest cuvânt…; prea era pe buzele tuturor impostorilor care populează zecile de academii paralele (paraacademii/ pseudoacademii) și chiar instituțiile oficiale de cultură ale statului.

 

Despre prostia deghizată (sub acoperire) a scris, concis și la obiect, G. Topârceanu, care a identificat în lumea presupus intelectuală impostura pe care eu am numit-o habarnism savant, iar el a identificat-o cu pedanteria: ”Prostul se deghizează adesea în savant, în om de știință. În această ipostază el observă cu atenție și imită tot ce se poate imita, tot ce e exterior și aparență în activitatea omului de știință. Mai cu seamă vocabularul… Pedanteria e o formă curentă a prostiei umane. Pedantul e un prost deghizat în savant. Pe stradă, la masă, în efuziunile lui amoroase chiar, prostul va vorbi numai în ”ordine științifică”, papagalicește, întortocheat și grav”. (Cf. I. Borlan, Miere și fiere; antologie, Ed Albatros, 1982, p. 275).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 205. Luni 24 iulie 2017. Fețele acoperite ale prostiei (proștii sub acoperire) (2)

 

Cu precizarea că aceste categorii/ clase de proști/ idioți (care nu sunt identificabili chiar la prima vedere/ auzire) se ating sau chiar se suprapun parțial, încerc azi să devoalez o a doua formă majoră care, adesea, reușește să mascheze prostia autentică, adevărată și aproape pură. Este vorba despre AROGANTUL AUTOSUFICIENT. Pornind de la definiția pe care (i-)am dat-o prostului (și care, evident, nu mi-a mulțumit, considerând că i se cuvine J ) aceea că prostul este persoana care o face mereu pe deșteptul (în opoziție cu  antica definire a înțeleptului care știe că nu știe) este ușor de observat că aroganța celui care pretinde că le știe pe toate este tocmai criteriul prin care el se demască/ definește/ desconspiră. Familia de cuvinte asociate cuvântului ”arogant” este, firesc, bogată și, totodată, ajutătoare în descifrarea arogantului autosuficient (suficient sieși). Iată câteva sinonime pentru arogant (adică prost): mândru, îngâmfat, fudul, fălos, fals, trufaș, înfumurat, orgolios, înfoiat ca un păun, încăpăținat, inflexibil, rigid, fixist, monologal (respinge dialogul, de plano), aferat, infatuat, nesuferit, atotștiutor, neprietenos,

 

Caracteristici ale arogantului autosuficient: cu nasul pe sus, hipersensibil la critică, apodictic, se împăunează cu merite care nu-i aparțin, este un șef nesuferit care își alege ca subalterni doar yesmeni sau mediocri în fața cărora să se impună ușor. Pentru că nu-i place să fie contrazis își începe discursurile/ textele cu ”Toată lumea știe că”, ”este indubitabil că”, ”este mai mult decât evident că”, ”acest adevăr irefutabil este cunoscut de orice individ cu oarece pregătire”, apelează des la citate din vârfurile recunoscute ca atare în domeniul său (argumentul notorietății). Este ușor de manipulat prin lingușire și aprobare permanentă (fie și una de circumstanță).

 

Pe un fond general de lipsă de cultură, proștii care defilează și luptă sub masca aroganței au adesea câștig de cauză. Simpatică observația cuiva la zicerea ”un prost aruncă o piatră în fântână și zece deștepți se aruncă s-o scoată”: ”dar de unde să iei 10 deștepți la un prost devreme ce prostia domină în cel mai democratic mod posibil?”. Până și Caragiale a conchis că prostia (aceea pe care am descris-o sub varii măști: habarnist savant, arogant autosuficient etc.) este, până la urmă, fatalmente, învingătoare: ”Cu prostia te poți lupta, dar ea întotdeauna învinge”, adevăr reluat sub altă formă și semnificație de Ana Blandiana:

“Îi plâng pe proşti şi proştii mă înving”. În acest punct al microanalizei mele se observă că ne apropiem de o altă notă caracteristică a prostului: obrăznicia (insolența, agresivitatea, directivitatea, nesimțirea). Arogantul este adesea insolent, băgăcios, incisiv și grobian autopropunându-se în funcții de conducere/ publice și apoi votându-se cu mare satisfacție. Din rândul proștilor aroganți se (auto)recrutează marii dictatori ai lumii, oameni care au convingeri mesianice și soteriologice (salvaționiste). Am dedicat un episod semnalării unui fapt istoric cel puțin la fel de important ca sucombarea dictaturilor bolșevice din Estul Europei. Este vorba despre iliberalism, o formă democratică de dictatură (democratură). Am rămas impresionat și destul de mirat că majoritatea liderilor iliberali au ceva care îi unește: aroganța, mesianismul, convingerea că popoarele le vor fi recunoscătoare pentru faptul că au înlăturat democrația liberală de tip occidental. Aceste trăsături îi apropie mai mult de bolșevicii/ progresi(vi)știi/ neomarxiștii pe care tocmai i-au repudiat și i-au înlocuit la timonă. Și asta după ce s-a demonstrat foarte clar că marile catastrofe umanitare s-au datorat unor personalități cu probleme psihice mai mult sau mai puțin vizibile. Așteaptă-te, române!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 206. Marți 25 iulie 2017. Fețele acoperite ale prostiei (proștii sub acoperire) (3)

 

Am încheiat episodul anterior cu o trimitere la psihologie/ psihiatrie, toate ”mâinile forte” care au condus state fiind mereu bănuite sau chiar dovedite ca suferind de unele manii, fobii, nevroze și psihoze, patologii mereu mascate de un comportament public cât mai apropiat de normalitate. Cred, așadar, că o a treia formă de prostie mascată este NEBUNIA (inclusiv cea mimată), una însă în forme ușoare, adesea greu detectabilă și tratabilă. De altfel, în multe scrieri/ traduceri termenii prostie și nebunie sunt, adesea, interschimbabili. Celebra lucrare a lui Erasmus de Rotterdam, ”Elogiul nebuniei” a fost tradusă și sub titlul ”Elogiul prostiei” (lat. ”Laus stultitiae”). Autorul ”Istoriei culturale a prostiei omenești”, Rath-Vegh Istvan (1879-1959), a publicat și o altă lucrare intitulată (în limba română) ”Sărbătoarea nebunilor” (Institutul European, Iași, 1998).  De altfel, latinescul ”stultitia” desemnează, deopotrivă prostia și nebunia. Chiar cuvântul românesc ”nebun” (ne-bun) sugerează că persoana astfel vizată nu este bună/ completă/ întreagă (la minte, desigur), respectiv este ”aptă” de a enunța/ face prostii. Totuși, subtilul Voltaire vedea o deosebire de grad destul de importantă între nebunie și prostie: ”Socotesc că este o mare deosebire între a face prostii şi a face nebunii: un om mediocru poate să nu facă nebunii, dar nu s-ar putea feri să facă multe prostii.”

 

Revin cu precizarea că nimeni nu este ferit, pe parcursul vieții, de idei sau acțiuni prostești/ nebunești. Problema majoră/ gravă este însă la persoanele care, ambiționându-se să preia conducerea cu orice preț, sau cu prețuri foarte foarte mari, ajung să conducă destinele a milioane de oameni. Una este să ai un acces de furie în familie și, eventual, în funcție de nivelul de educație, să recurgi la forță/ pedepse pentru impunerea unui punct de vedere, și cu totul altceva este ca, având puteri discreționare, în momente de furie/ depresie/ decompensare/ criză etc. să semnezi decrete de condamnare la moarte, să declari războaie sau să iei decizii nebunesc de riscante. Un comentator (Dan Alexe) a făcut deja o paralelă între schimbarea stării de sănătate mentală a lui Stalin după ce soția sa s-a sinucis (Stalin devenind un dictator și mai nemilos) și actualul președinte al partidului de guvernământ din Polonia, Kaczinsky, căruia i-a murit fratele geamăn, pe atunci peședintele Poloniei, în ”accidentul” aviatic din Rusia (Smolensk), cu câțiva ani în urmă, (devenind acum un iliberal dur și intransigent, cel mai grav act de până acum fiind încercarea de subordonare a justiției față de factorul politic).

 

Este interesant textul următor scris de Erasmus, respectiv discursul autodescriptiv al Nebuniei/ Prostiei: ”Nu așteptați de la mine nici definiții, nici împărțire în categorii retoricești. Nimic n-ar fi mai deplasat. A mă defini ar însemna să-mi dau margini și puterea mea nu are deloc margini. A mă diviza ar însemna să fac deosebire între diferitele lucruri ce se cred despre mine, dar sunt adorată, în mod egal pe tot pământul. Și apoi, pentru ce să caut a vă da, printr-o definiție, o copie ideală a mea însămi, care nu mi-ar semăna mai mult decât umbra mea, dacă vedeți în fața voastră originalul? Eu sunt, deci, cum vedeți, această adevărată distribuitoare de bunuri, această Nebunie, pe care latinii o numeau Stultitia și grecii Mora. Dar ce nevoie era s-o spun? Fizionomia mea nu mă arată oare îndeajuns de bine pentru a mă cunoaște? Și dacă cineva s-ar trezi susținând că eu sunt Minerva sau Înțelepciunea aș avea eu nevoie să-i descriu sufletul meu prin discursuri? Nu i-ar fi deajuns să mă privească o clipă pentru a fi convins de contrariu?” (Erasmus, Elogiul nebuniei, Ed Prietenii cărții, București, 1999, p. 13).

 

Așadar, ”homo sapiens” este, concomitent sau succesiv, și ”homo demens”, nu doar ”homo faber”, ”homo religiosus”, ”homo economicus” sau alte atribute care își cereau, aberant, unicitatea și exclusivitatea. ”Iisus a onorat și sanctificat nebunia, tot așa cum a sanctificat infirmitatea vindecată, păcatul iertat sau sărăcia. S-a înconjurat de nebuni, de posedați, de oameni stăpâniți de puteri inumane și a parcurs El însuși, în viața Sa pământească, toate treptele umanului, până la cea considerată de ceilalți drept nebunie, vrând să arate prin aceasta că nu există nimic inuman în om care să nu poată fi răscumpărat și salvat” (Mirela Mîrțu, Studiu introductiv la ”Sărbătoarea nebunilor”, p. 40).

 

Prostia mascată (și adesea justificată) de nebunie este una dintre acele limite subțiri dintre normal și patologic, dintre legal și ilegal, dintre acceptabil și inacceptabil etc. De ex. nebunul (cel autentic, inclusiv bufonul care o face pe nebunul autentic) nu poate fi judecat și condamnat, în timp ce prostul da.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 207. Miercuri 26 iulie 2017. Fețele acoperite ale prostiei (proștii sub acoperire) (4)

 

S-ar putea spune că prostia îmbracă nenumărate (cavsiinfinite) chipuri/ măști deoarece, până la urmă, orice faptă prostească este imediat îmbrăcată în altceva (decât prostie), clamându-se, de regulă, circumstanțe atenuante, scuze de circumstanță pentru prostii evidente. Dincoace de ceea ce am numit ”nebunie”, există – la baza faptelor noastre prostești – părți componente ale unor stări care frizează patologicul. Voi aminti, în acest ultim episod despre măștile prostiei, doar câteva dintre ele. Nu intenționez să dau o notă savantă și livrescă descrierii acestor forme benigne de prostie care, culmea!, vor să acopere/ mascheze/ ascundă tocmai prostia, drept pentru care le voi prezenta (și) la modul personal, ceea ce nu este departe de adevăr (oricum, trebuie să reamintesc, măcar din când în când, că am o vastă experiență în emiterea și facerea de prostii).

 

Cred că printre cele mai frecvente forme de prostie (aparent benignă) este NEATENȚIA! ”Nu am fost atent, îmi pare rău!”, spun(em) adesea în loc să afirm(ăm) răspicat: ”vai, ce prost am fost!”. Cu siguranță psihologii pot explica/ argumenta care este linia de demarcație între neatenția normală și cea patologică, dar comoditatea umană (legea efortului minim) ne face să nu depunem efortul firesc de a fi atenți/ pe fază/ cu toate antenele în funcțiune. Dar nu trebuie uitat că și atenția, ca și multe alte atribute ale inteligenței umane se pot educa (nu sunt doar daruri primite la naștere). O observație: majoritatea profesorilor/ părinților admonestează elevii/ copii: ”Fii atent!”, ”De ce nu ești atent?” (”de ce nu caști ochii?”) în loc să le ofere acestora contexte și modalități prin care atenția chiar este consolidată, ”ascuțită”. (De fapt, la fel se comit greșeli și în privința stimulării plăcerii/ curiozității de a învăța, de a citi, de a te informa, de a fi creativ. În locul acestor stimulente firești apar doar imperative/ comenzi/ ordine: ”Ia și învață! De ce nu citești? Mai informează-te că o să ți-o ia alții înainte!” Etc.).

 

Preiau un exemplu de neatenție din manualul de Psihologie pentru clasa X-a (2005). (Reamintesc în treacăt și testul – unul de verificarea a atenției – pe care l-am prezentat la începuturile acestui serial: sunteți mecanicul unui tren care….., cu întrebarea finală: câți ani are mecanicul). Iată testul propus de N. Mitrofan la începutul capitolului despre ”atenție”: ”Un elev se adresează unui coleg cu rugămintea de a face un calcul în gând pe măsură ce îi va prezenta niște date, de genul: într-un tramvai în care sunt 18 călători, la următoarea stație coboară 5 și urcă 3, la următoarea coboară 4 și urcă 11, la următoarea coboară 9 și urcă 10. La următoarea coboară 7 și urcă 13, la următoarea coboară 8 și urcă 4. Întrebarea finală: ”câte stații au fost?” Colegul, de regulă, răspunde: ”nu știu, pentru că nu am fost atent la asta”. Dar problema (mare) nu se reduce la un asemenea test, aparent jucăuș. Nefiind atent azi, nefiind atent mâine, la una sau mai multe aspecte care, de fapt, te interesează/ te afectează până la urmă ajungi să acumulezi insuccese (și ale căror cauze le pui, de obicei, pe seama celorlalți…). Din nou subliniez că atunci când ești neatent doar în ce te privește, asta e, tragi ponoasele și invoci destinul/ divinitatea/ societatea, dar atunci când ești în funcții de răspundere toate formele de atenție trebuie să fie bine (an)trenate, dezvoltate și folosite. Altfel, ”unde nu-i cap, vai de popoare” (Dragoș Pătrașcu).

În încheiere, amintesc că tot forme mascate de prostie sunt și autoacuzațiile: ”n-am voință”, ”nu pot să vorbesc în public”, ”nu stau bine cu memoria”, ”eu n-am imaginație”, ”stau prost la capitolul creativitate” etc. uitându-se (ah! memoria!) că toate aceste pot fi (auto)modelate, (auto)stimulate, (auto)dezvoltate, (auto)educate. Da, dar pentru asta îți trebuie voință, răbdare, atenție, efort de memorie etc., adică atribute ale inteligenței…

Liviu Druguș     Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 208. Joi 27 iulie 2017. Critica literară ca demascare a prostiilor literaturizate (1)

Pe blogul www.liviudrugus.wordpress.com am publicat multe așa-numite ”pseudorecenzii” ale unor articole/ cărți scrise de autori mai mult sau mai puțin cunoscuți. Nefiind nici cronici literare, nici critică (literară) de întâmpinare făcută după canoane, nici analize literare, nici comentarii literare, le-am numit, ad-hoc, pseudorecenzii, ele fiind câte ceva din toate cele menționate plus încă ceva… Miza lor era în primul rând autolămurirea mea și, eventual, dialogul (tot lămuritor) cu autorul/ autorii. Cea mai importantă parte a mizei a fost atinsă: m-am (auto)lămurit! Fiind eminamente critice, arareori laudative  ele mai sunt și împănate cu digresiuni, considerate probabil de specialiști ca fiind abateri de la orice normă de recenzare. Recunoștea și O. Paler: ”Asta e slăbiciunea mea – digresiunea”. Drept urmare toată această scriitură a fost trecută ușor cu vederea (îndeosebi de către autori) chiar și atunci când cineva atrăgea atenția că au fost spuse, totuși, niște adevăruri acolo. Ele au fost considerate ca irelevante nefiind scrise de… un filolog expert/ specialist/ profesionist în domeniu. Autocritic vorbind, acele pseudorecenzii aveau și niște hibe greu de acceptat: erau excesiv de lungi (multe zeci de pagini) ceea ce le face ușor de ignorat (este mai ușor de citit o cronichetă de câteva rânduri pe FB!), erau prea tranșante și, adesea, foarte dure folosind un stil nu prea utilizat în călduțele prezentări de carte sau în criticile strict pozitive de prin gazetele noastre literare (în special din centrele culturale periferice). În fine, dar nu în ultimul rând, acele pseudorecenzii păcătuiau prin sinceritate și lipsă de compromis. Devoalarea (auto)plagiatelor, a erorilor de logică și chiar de gramatică găsite în texte care au trecut, chipurile, prin redacții cu pretenții, cu ifose chiar (dar care nu aveau în caseta redacțională nici corector nici redactor de carte) nu putea fi recunoscută/ acceptată cu ușurință. Pe atunci nu aflasem că „Este foarte periculos să fii sincer în condiţiile în care nu eşti şi prost.” (G. B. Shaw). Cât despre lipsa de compromis, aici lucrurile au fost bine puse la punct de Camil Petrescu: ”Marea înțelepciune e să-ți alegi prieteni care nu te vor sili să faci compromisuri”. Faptul că nu (mai) am prieteni în lumea literară m-a salvat de la a face vreun compromis oarecare.

În studenție și mulți ani după, am fost un consecvent cititor al ”României literare”, iar în ultimii ani am citit doar sporadic, criticile literare fiind, de regulă, mai mult omagii și adulații decât …critici! Cu atât mai ”grozavă” mi s-a părut o cronică sinceră și corectă semnată de Dan Alexe, prin anii 80, la o carte semnată… Nichita Stănescu (unde și greșelile de ortografie ale marelui poet erau ”scoase-n băț”). Eram atât de atras de critica literară adevărată încât am scris la – pe atunci – ”Revista  Economică” propunând ca toate cărțile cu subiecte economice să fie recenzate și prezentate CRITIC în revistă, după modelul din literatura beletristică. (Consecința a fost că am fost invitat să vin la revista din București ca redactor, cu promisiunea de a primi și locuință. La Iași nu aveam așa ceva… Era în anul de grație 1972, dar în scurt timp stalinismul dur a fost reinstaurat în RO, revista cu pricina a fost comasată cu un ziar și astfel s-au rezolvat toate problemele…). Am renunțat la citirea paginilor de critică literară (utile doar pentru gonflarea ego – urilor autorilor). Peste timp, după decenii, cu câțiva ani în urmă (vreo 5-6 cred) o fostă colegă de liceu m-a rugat să-i prezint cartea (voluminoasă!) cea mai nou apărută în fața unui public băcăuan. Abia am avut timp să citesc o parte din conținut… dar m-am lămurit repede despre ce era vorba. În fine, la data fixată m-am prezentat în fața unui auditoriu scriitoricesc, jurnalistic și nu numai. Prezentarea mea a fost pe cât de scurtă, pe atât de acidă: cartea nu era propriu-zis o carte, ci reluarea unor articol(aș)e publicate în ziare locale sau reviste literare generoase cu autorii harnici și care mai aveau și funcții administrative. Critica este, și ea, o formă de artă, dar parcă prea adesea aceasta, la noi, este mai mult o artă a fugii (de răspundere). În ce mă privește am ales să nu fac compromisuri cu mine însumi și cu autorii (adică să citesc ceva ce nu place, dar eu să spun/ scriu că acel ceva este promițător, înălțător, provocator etc., adică să nu spui mai nimic, dar să placă urechilor autorului). Drept pentru care am spus că era mai bine ca acea carte să nu fi apărut, sau măcar să nu fi pretins la o lansare publică de carte sub convingerea/ speranța că nu are cum să fie criticată, ci doar mângâiată pe creștet, talentul prezentatorului fiind chemat să îndemne oamenii să citească cartea, adică să o cumpere! Supărare maaaare! Bref, intervenția mea a fost un eșec. Dar „pentru a reuşi nu este suficient să fii stupid, trebuie să ai şi bune maniere.” (Voltaire). Bunele maniere invocate de Voltaire se referă – cred – și la masa la restaurant plătită de ”autorul lansator” ca o mică răsplată pentru efortul criticilor invitați: unii pentru că au vorbit, alții pentru că au tăcut… Am declinat invitația la restaurant, conștient fiind că am mai bifat o prostie la activ. Prostia mea se trăgea din faptul că am ignorat evidențele vremurilor noi, aflate sub legea lui OM (Ești om cu mine, sunt om cu tine). Prin urmare, îi dau perfectă dreptate lui Octavian Șuluțiu (via Costin Tuchilă): „Prostia e o deficienţă organică. Prost e omul care nu înţelege evidenţele. Evidenţa e corespondentul axiomei din matematică. Omul căruia trebuie să i se explice o evidenţă e prost. Fiindcă evidenţele nu se pot explica. Ele trebuie înţelese în sine şi spontan.”

Acest marketing de duzină, ocolitor al criteriilor valorice/ estetice/ documentare/ culturale/ literare etc. îmi repugnă. Spunea Nicolae Manolescu: ”Junimiștii introduc, odată cu spiritul critic, un criteriu care nu se negociază: al adevărului”. Dar, se știe, adevărul umblă prin lume cu capul spart… Tocmai de aceea nimic nu ar trebui negociat atunci când se face o evaluare critică a unei cărți în general, îndeosebi a unei cărți PROASTE, sau a unei cărți care nu este, de fapt, o cartea, ci o simplă colecție de texte deja publicate. Altfel, rămânem încremeniți într-un proiect cu orizont sumbru și acceptăm/ practicăm indefinit politica formelor fără fond de care parcă suntem blestemați a nu mai scăpa vreodată.

 

  1. Merită cită această confesiune (”Moartea lecturii amenință sufletul”) dedicată tuturor iubitorilor de citit și scris: https://www.washingtonpost.com/news/acts-of-faith/wp/2017/07/21/the-death-of-reading-is-threatening-the-soul/?tid=ss_fb&utm_term=.78bba354c2cd

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 209. Vineri 28 iulie 2017. Critica literară ca demascare a prostiilor literaturizate (2)

Am criticat (foști) amici sau pur și simplu cunoscuți din zona academică/ universitară cărora le-am reproșat autoplagiatul, adică publicarea aceluiași material/ articol (eventual cu titluri schimbate) în mai multe publicații/ reviste/ cărți ca fiind noutăți de ultimă oră, absolut inedite/ originale. Am considerat asta (autoplagiatul) o lipsă de respect față de cititorul care primește aceeași mâncare (reșapată), dar pe care o plătește de mai multe ori… Fenomenul este destul de răspândit, din păcate, fiind o meteahnă balcano-danubiano-pontică de tip negustoresc primitiv (ah, marketizarea!) larg răspândită în dictaturile bolșevice, dar și acolo mai bătea, din când în când, câte un vânt de libertate. Voi prezenta, pe larg, un exemplu de critică autentică (exemplu pe care l-am descoperit anul acesta) datorat scriitorului român Ion Druță de la Chișinău (născut în anul 1928).

 

Ion Druță, la un Congres al Uniunii Scriitorilor din Moldova (RSS Moldovenească pe atunci) din anul de grație 1965 a ținut un discurs intitulat ”O samă de îndoieli literare” în care a făcut o trecere în revistă (foarte critică) a stării literaturii din fosta republică sovietică (nu exclud să fi avut voie de la partid și kgb, dar valoarea de adevăr al celor spuse atunci, rămâne). Evident, critica literară nu putea lipsi din analiza marelui scriitor. Iată cum a descris I.D. modul cum se făcea  pe atunci critică literară (vezi în special minutele 19-21): ”Criticul își formează o părere despre o carte și scrie un articol la gazetă. După aceea el scrie un articol problematic (tematic, LD) unde adună tot ce a scris la gazete și publică în revista ”Nistru” aceleași păreri pe care noi de-acum le-am citit în gazete. După asta se editează o culegere a criticilor și el pune articolul ăsta și-l editează, și vine cu absolut aceeași părere, pe ici pe colo modificată. După aceea criticul își publică el însuși o carte aparte cu aceleași articole și păreri pe care de-acum noi le știm. După asta se face o Istorie a  Literaturii Moldovenești: toți criticii scot de prin geantă tot ceea ce au spus despre literatură, împachetează un pic altfel și vin peste capul meu cu Istoria Literaturii. După asta iau această Istorie și o traduc, o editează la Moscova, după care vin iar pe capul tău cu aceleași chestiuni și aceleași păreri despre aceleași cărți. Și este, tovarăși, pur și simplu înjositor pentru literatura noastră ca un critic să vină cu aceeași părere și se poartă cu ea pur și simplu ca un rus cu traista…”.  Așadar, iată schema de cultivare a verzei numită pompos ”critică literară”: pe un ”cotor/ ciocan” de varză numit articol de gazetă se înfășoară un articol mai mare format din același articol de gazetă, după care se publică într-o revistă, iar articolul din revistă, puțin amplificat, dar în esență același ca articolul de la gazetă și de la revistă, se publică într-o cărțulie de autor, care apoi este tradusă și readusă la locul de plecare cu surle și trâmbițe, cu lansări de carte etc., pt că, nu-i așa, cartea vine oho… din străinătate, de la un centru cultural mai mare etc. etc. Exact la fel procedase colega mea de liceu, atunci faza fiind ”lansare de carte formată din articole de revistă formate din articole de ziare locale”!  Iar eu, în virtutea colegialității și prieteniei care ne legase odată ar fi trebuit să laud acest demers nu foarte onest de înghesuire în Istoria Literaturii Române a încă unui nume ce și-a însușit bine tehnica sovietică a făcutului cărților din articole și din alte cărți… Mi-a fost imposibil, drept pentru care am mai adăugat un nume la lista lungă de foști prieteni…(vezi aici discursul integral al lui Ion Druță. Este interesant, amuzant și foarte actual!) https://www.youtube.com/watch?v=6OEWAGjAsxM&feature=youtu.be

Iată cum (mai) funcționează (sper că din ce în ce mai puțin) mecanismul de pervertire atât a literaturii propriu-zise, cât și a criticii literare de pe la noi. Prin 1997, un fost coleg de presă, ieșean, cu care am lucrat un timp la Chișinău îmi solicită o întrevedere și mă roagă, nici mai mult nici mai puțin decât să-i scriu prefața la o carte (de versuri, parcă…) pe care intenționa să o publice într-o generoasă editură ieșeană de apartament. ”Să văd manuscrisul” încerc eu să nu-l refuz chiar din prima. ”Aaaa, încă mai am de scris”, zice ”poetul”. ”Dar tu fă-mi introducerea și apoi ne mai vedem…”. Sancta simplicitas! La o asemenea schemă nu mă gândisem. ”Autorul” lipea în fața ”poeziilor” sale (eventual copiate de la poeți mai puțin cunoscuți) o Prefață laudativă  pe care o prezenta Editurii, sub semnătura mea, ca pe un fel de recomandare! După care urma lansarea de carte cu șprițurile aferente. Cu trei asemenea cărți și o recomandare de la un scriitor cu patalama puteai deveni membru al USR (Uniunea Scriitorilor din România) și aveai asigurată o pensie viageră… Mai este de mirare că RO are acum mii de scriitori cu patalama la mână din care merită citiți cel mult câteva sute? Faptul că în câteva numere relativ recente din România Literară am găsit câteva prezentări cu adevărat critice ale unor romane mi-a insuflat o undă de optimism și speranță. Prostia literaturizată, se pare, are leac și la noi!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 210. Sâmbătă 29 iulie 2017. Critica literară ca demascare a prostiilor literaturizate (3)

Răzvan Voncu (Rz.V.), redactor șef la România Literară, nu ezită să facă o recenzie acidă la o carte de memorialistică (”proză confesivă”) semnată de Radu Vancu (R.V.) (”Zodia Cancerului, Jurnal 2012-2015”, Editura Humanitas, București, 2017, 347 pag.). Nu am citit cartea așa că nu voi face dialog nici cu autorul, nici cu recenzentul. Mă voi limita să depistez doar un eventual dialog între cei doi. Ar merita, în viitor, să caut și să găsesc și alte recenzii ale cărții. După o analiză comparată a stilurilor și criteriilor de recenzare s-ar putea vedea unde este prostia: la autor sau la unii dintre recenzenți. S-ar putea să avem surpriza că R.V. este considerat, de alt recenzent, un talent de geniu și propus pentru Nobel… Nimic nu este imposibil la noi. Deocamdată, mă voi rezuma să scot în evidență modul tranșant în care recenzentul (Rz.V.) percepe și reflectă textul autorului R.V. Voi începe chiar cu finalul, care doar el ar fi fost suficient pentru a demola autorul unei cărți cu – ni se spune – pretenții scriitoricești nejustificate (eventual, cartea ar fi putut să nu apară…): ”Având în vedere asiduitatea cu care autorul se auto-promovează ca scriitor, lui Radu Vancu nu i-ar strica nițel talent literar” (Rom Lit, nr. 29/ 7 iulie 2017, p. 7). Cu o asemenea măciucă în moalele cărții, autorul este ca și desființat ca scriitor. Întrebarea mea (și, presupun, nu doar a mea) se îndreaptă către onor conducerea Uniunii Scriitorilor, recte dl Nicolae Manolescu, director USR și director Rom Lit: dacă un membru al Uniunii Scriitorilor se dovedește lipsit de talent, atunci cum a devenit membru? Și încă: dacă a devenit membru pentru (foste presupuse) merite reale, asta înseamnă că el poate să scrie și să publice mereu cărți proaste, umbrind USR ca asociație de scriitori profesioniști? Sigur, întrebările sunt doar retorice.  Dar să revin la reproșurile pe care Rz.V. i le face lui R.V. În primul, rând i se reproșează că, la cca 35-40 de ani, nu prea se cade să trântești publicului un jurnal intim dintr-o perioadă fadă, neînsemnată prin nimic extraordinar; în al doilea rând, i se reproșează lipsa de stil (singurul care i-ar fi salvat textul, zice Rz.V.). Lipsită de stil fiind, cartea lui R.V. este ”o narațiune aglutinantă, plicticoasă, alcătuită dintr-o  mulțime de notații și întâmplări mărunte, între care se insinuează, însă,  și fragmente interesante”. Dar lovitura de baros abia acum vine: ”Ceea ce deranjează până la sațiu, în text, este, înainte de toate, noianul de banalități crase, pe care Radu Vancu le dă publicității, probabil din convingerea secretă (și falsă) că tot ce scrie e literatură”. Și asta nu e decât pregătirea pentru un atac cu rachete cu rază de acțiune cât toată România cititoare de Rom Lit: ”La fel de supărătoare e și mania lui Vancu de a face observații improvizate, complet plate, despre personalități și opere culturale, cu o superficialitate care nu e a genului diaristic, ci chiar a relației sale cu cultura”. Aceste observații improvizate sunt, în mintea lui Rz. V. ”niște puștisme”, adică niște ”infantilisme copilărești”  ca să apelez la un pleonasm. Dar, brusc, o grenadă critică explodează și în capul FILIT (Festival Internațional de Literatură) de la Iași: (”o manifestare literară a cărei gestiune financiară este acum anchetată de justiție”). Așadar, o schijă aparent rătăcită intră și în capul scriitorului ieșean Dan Lungu, actualmente membru USR (Uniunea Salvați România), dar și membru USR (Uniunea Scriitorilor din România). Recitind recenzia lui  Rz.V. nu pot să nu observ cam multe note acute și sulițe bine ascuțite adesate OMULUI Vancu, nu SCRIITORULUI Vancu. Iată câteva ”monstre”: R.V. este ”îngâmfat”, are ”manii”, este ”ridicol”, ”autor încă neacreditat” care scrie ”puștisme”, ”un autor înzestrat cu aspirația culturii, însă nu și cu măsura ei”, ”chibiț al unei vieți literare mărunte” etc. Parcă ar fi și un pic de atac la persoană, nu vi se pare?, că mie mi se cam pare… Voi încerca, așadar, în episodul următor, să văd dacă cei doi se cunosc, dacă au vreo relație personală (eventual conflictuală) de rezolvat sau este doar o suspiciune a mea? Cu alte cuvinte, avem o critică literară autentică, una demolatoare de proști și demascatoare de prostii literaturizate, sau avem doar un bâlci balcanic bâlbâit cu iz de balamuc?    Liviu Druguș   Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 211. Duminică 30 iulie 2017. Critica literară ca demascare a prostiilor literaturizate (4)

 

Mai întâi să lămurim cine este Răzvan Voncu (n. 1969, Constanța, actualmente conf. univ. dr. la Facultatea de Litere – Universitatea București. A debutat în literatură în anul 1988). El este  redactor șef al RomLit. În 2002 a apărut o caracterizare pozitivă la adresa celui ce se prevedea deja că va fi ”șeful noii generații de critici literari” (mi se pare că exact la fel s-a spus și despre Daniel Cristea Enache – LD): ”Razvan Voncu poate deveni mâine întâiul stătător al cumpănirii cărților scrise de beletriștii români de ieri și de azi”, spune dramaturgul și romancierul Dumitru Radu Popescu în „Tinerii lupi”, cuvântul înainte al cărții lui Răzvan Voncu, ”Secvențe literare contemporane” ”. (în Revista Magazin din 10 aprilie 2002 (http://www.revistamagazin.ro/content/view/1901/21/). Din articolul din ”Magazin” deduc că debutul lui Răzvan Voncu s-a făcut cu o culegere de critici literare culese de prin gazete și re-vândute sub formă de carte. Domnule academician Ion Druță, ceea ce ați criticat dumneavoastră la scriitorii sovietici din Moldova sovietică (și nu numai) la nivelul anilor 60 se repetă aidoma cu criticii literari români de la începutul acestui nou secol. Se pare că ”merge și-așa”, și-atunci la ce bun schimbarea modelului? Dacă avem forme, ce ne mai trebuie fond? Recenziile de formă, sau chiar vădit personale, umplu spații de reviste, iar cititorul onest (prost de bun) chiar crede că avem o critică literară normală… și preia modelul!

Iată ce scria Radu Vancu în săptămânalul ieșean ”Timpul” la data de 12 mai 2015, sub titlul ”Moravuri literare autohtone. Copilăriile domnului Răzvan Voncu”: ”La rubrica mea din ianuarie din Timpul, intitulată „O anchetă canonică ratată”, observam că domnul Răzvan Voncu răspunde inadecvat la ancheta României literare despre scriitorii generației 2000: Răzvan Voncu, pe care îl apre­ciez pentru cronica edițiilor și pentru cartea privind istoria lite­rară a vinului, e în mod evident complet aerian în acest context. Numai așa îmi explic faptul că i‑a putut include pe Ovidiu Verdeș și Gabriel Mihăilescu, amândoi scriitori născuți în 1963 (cu doar șapte ani mai tineri decât Mircea Cărtărescu, așadar), printre douămiiști. La rubrica domniei sale din România literară (nr. 12/2015), în cronica edițiilor intitulată „Dincolo de frontierele unei ediții restitutive”, domnul Răzvan Voncu ține să-mi demonstreze că nu e aerian. Iată cum: scriind despre proza lui Sorin Stoica, ajunge cu o stranie necesitate logică la o concluzie care mă privește: „Pe lângă mulții închipuiți ai «literaturii noi» (de la Claudiu Komartin la Radu Vancu), Sorin Stoica e un scriitor”. Pe lângă Claudiu Komartin și cu mine, în cronica domnului Voncu despre Sorin Stoica mai sunt admonestați Paul Vinicius și Dan Mircea Cipariu, la fel de out of the blue. Cum absolut toți patru se întâmplă să fim și critici la adresa directorului României literare, domnul Nicolae Manolescu, sunt nevoit să retractez: domnul Răzvan Voncu nu e câtuși de puțin aerian. La cât de avântat și prompt știe să atace scriitorii care îi critică directorul, aș zice acum că, dimpotrivă, e foarte bine orientat.”

Avem, așadar, dovada că între cei doi este o râcă personală, un diferend apărut pe teme de apartenență la o gașcă (literară?) sau alta. Vancu l-a criticat pe Voncu pentră că a răspuns inadecvat la o anchetă despre copilărie. Apoi Voncu râde de Vancu că scrie copilării/ puștisme. Urmează Voncu la serviciu. C-așa-i în tenis! Că doar nu credeați că avem oameni serioși și inteligenți care să scrie cărți bune și care să primească recenzii la obiect (nu la subiect, adică la autor). Nu pot decât să subscriu la titlul folosit de Rz. Voncu, unul larg acoperitor: ”Sub zodia mediocrității”, dar și la titlul alăturat, al Simonei Vasilache: ”Bolile copilăriei”.

Liviu Druguș  Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 212. Luni 31 iulie 2017. Critica literară ca demascare a prostiilor literaturizate (5)

 

Cu speranța că nu nimeresc iar într-un duel ”literar” între recenzor și autor, ambii orgolioși, partizani, nervoși și iuți la mânie, așa cum am pățit în episoadele anterioare, încerc să găsesc și o critică literară mai aproape de menirea acesteia: semnalatoare de erori și sugeratoare de soluții. Așa îmi pare a fi cronica lui Daniel Cristea-Enache (DC-E) la cartea lui Dan Stanca, ”Cum mi-am distrus viața”, Editura Cartea Românească, București, 2017, 376 pag. Și uite așa încep să pendulez între metaprostologie și metacritică literară. Critica este, și în acest caz, una cvasidemolatoare, dar una cu câteva portițe de scăpare în momentul prăbușirii. Încep, și în acest episod de căutare a demascării prostiei literaturizate, cu finalul cronicii: ”Lui Dan Stanca îi trebuie un lector de carte” (D.C.-E., ”Cum mi-am distrus cartea”, România Literară nr 29/ 7 iulie 2017, p. 10). Cu un asemenea verdict mai poți spera la reparații (fie și capitale) ca la o nouă ediție cartea să fie chiar una foarte apreciată.

 

Ce-i reproșează DC-E lui D.S.? Cam astea: lungimea prea mare a cărții și a unor secvențe nu foarte importante în economia cărții, lipsa stilului (ceea ce i-a reproșat și Rz.V lui RV), lipsa coerenței și excesul de explicații etc. Redau câteva caracterizări: ”scris lăbărțat”, apropiat de grafomanie, ”acumularea cantitativă de pagini tot mai avântate, dar cu o expresivitate tocită prin redundanță”, ”chinuitul și chinuitorul autor”, ”precipitare stângace”, ”incapacitate de focalizare, ca și de sinteză”, ”autor fără auto-control”, ”scris dezlânat”, ”aștepți finalul cărții ca pe o eliberare”, ”gărgăuni spiritualiști”, ”stil întristător , cu fraze lemnoase tot mai frecvente” etc. Rezultatul, conchid, avem o carte aproape bună cu o scriitură proastă. De aici și concluzia sugestivă că autorului îi trebuie un lector de carte, fapt aproape general valabil la tot mai marea masă de maculatură aruncată de edituri pe piața de carte, lăsând autorii fără redactor de carte, fără corector, lăsând critica liteară să demoleze ceea ce era bine să nu se construiască. Mă întreb (retoric): oare de ce recenzorii/ cronicarii/ comentatorii etc. nu sunt solicitați de autori ÎNAINTE de apariția cărții, fapt necesar mai ales la începători? S-ar evita multă grafomanie și s-ar mai economisi spații în depozitele cu carte nevândută ale editurilor.

 

În narațiunea din carte autorul scrie o carte în care un (alt) scriitor scrie o carte despre un ins care s-a apucat să scrie o carte, formulă neagreată de critic/ cronicar: ”Pare că o întreagă filială a Uniunii Scriitorilor se regăsește în cartea lui Dan Stanca, membrii ei neavând ceva mai bun de făcut decât să se scrie unii pe alții, într-un același roman al ratării”. Chiar dacă această tehnică (carte în carte) snu este bine mânuită, recenzorul putea să precizeze faptul că asta este o modă postmodernistă de care (ab)uzează cam toate artele: PiP (picture in picture), TiT (theater in theater), FiF (film in film) etc. și evident BiB (book in book), cu varianta exagerată (BiBiB) (book in book in book).  Nu pot încheia această metacronică fără a sublinia că, totuși, critica lui D.C.-E. nu este una atotdemolatoare, cartea având capitole sau părți care sunt lăudate pentru reușită.

 

Întrebarea e: oare, de ce citim cărți? Sigur, fiecare are un răspuns și o acțiune în consecință, dar îmi face plăcere să inserez trei răspunsuri ale unor scriitori consacrați (via Gigi Ghinea): „Lectura este o formă a fericirii. Ultima la care vom renunţa” (Fernando Savater); ”Dacă nu-ţi place să citeşti, înseamnă că n-ai găsit cartea potrivită” (J.K. Rowling) și ”Îmi plac mai mult cărţile decât oamenii. Ele – cele adevărate – nu vor să te convingă de nimic, nu vor să aibă dreptate. Dacă nu se potrivesc cu vocea ta interioară, le-nchizi” (Simona Popescu).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 213. Marți 1 august 2017. Critica literară ca demascare a prostiilor literaturizate (6)

 

D.C.-E. a publicat în 2016 o culegere de articole după modelul bolșevic pe care tocmai l-am criticat. Conștientă de precaritatea și penibilitatea unui asemenea demers de revindere a articolelor deja publicate și plătite, Sonia Elvireanu găsește necesar ca prezentarea acestei adunături articoliere să înceapă cu o explicație/ justificare/ scuză: ”Între reunirea articolelor într-un volum de publicistică și disiparea lor în diverse publicații este o mare diferență, după cum vom putea constata din cartea lui Daniel Cristea-Enache ”Aproape liber” (Curtea Veche, 2016). În primul rând, fiindcă ne oferă o imagine globală asupra subiectelor abordate între 2011-2016. În al doilea rând, ne livrează simultan cu exprimarea opiniilor despre problematica actualității culturale românești portretul spiritual al autorului însuși, în dinamica gândirii sale dialectice. În al treilea rând, dezvăluie concomitent două aspecte ale scrisului său, publicistica și critica literară, într-o coexistență senină, sprijinindu-se pe experiența directă și pe studiu documentat.” (România Literară, nr. 32/ 21 iulie 2017). S.E. nu găsește de cuviință să menționeze măcar revistele în care au fost publicate articolele și de la care, sper, D.C.-E. și-a cerut (măcar) voie să le republice (sigur, în afara cazului în care contractele de colaborare dintre D.C.-E. și revistele în cauză stipulează că autorul este și deținătorul unic al drepturilor de autor). O face însă chiar autorul culegerii, lucru pozitiv. (Vezi autoprezentarea culegerii de articole de la Târgul de Carte Gaudeamus, din luna noiembrie 2016: https://youtu.be/OHoMEVw_OrI ). La cele trei argumente oferite de S.E. în favoarea cvasiautoplagiatului (faptul că D.C.-E. menționează sursele elimină acuza de autoplagiat), eu vin cu trei precizări: 1) În primul rând, ar trebui să se facă distincție între ”carte de autor” și ”culegere de articole”. Deosebirea este mare: nu doar drepturile de autor sunt în chestiune, ci și in-actualitatea subiectelor scrise în ultimii 7-8 ani. D.C.-E afirmă că în țările civilizate publicistica nu este ”înfloritoare” pentru că nu mai au subiecte de abordat/ criticat…  O sugestie: demersul de re-aducere în memoria cititorilor a ceea ce a fost deja publicat și citit (și plătit, desigur) ar putea avea o bună justificare și acceptare ca fiind chiar literatură (carte de autor) dacă: a) s-ar preciza acordul expres al tuturor redacțiilor revistelor în care s-a publicat, eliminând suspiciunea de ”obținere de foloase necuvenite”; b) la fiecare articol/ eseu autorul să intervină cu o updatare, cu comentarii aduse la zi, cu precizări, sublinieri, retractări etc, înviorând lectura (prin trecerea de la o istorie publicistică la un nou gen publicistic; c) să se publice și eventuale reacții (pozitive și negative) de la rubrica de Comments a publicațiilor care au și varianta on-line. Prin asta s-ar aduce în atenția cititorilor noi grile de lectură, noi puncte de vedere, adăugând dimensiunii hedonistice a lecturii și una mai pronunțat educațională. 2) În al doilea rând, agreez faptul că simpla republicare de articole, aduce la lumină și ”portretul spiritual al autorului însuși” (S.E), dar nu unul luminos-intelectual, ci unul strict negustoresc-financiar și, nu în ultimul rând, (i)moral; 3) Sonia Elvireanu susține că între critica literară și publicistică se instituie, prin adunarea în volum a unor articole pe aceste teme, o ”coexistență senină”; eu înclin să cred că acesta  este doar un ”argument” de circumstanță, pro causa autoris. Mai mult, deși articolul dnei S.E (intitulat ”Despre cultură și libertate în două lumi opuse”) este doar o prezentare de carte și nu o recenzie/ cronică de carte, el este plasat în revistă la rubrica ”Comentarii critice” (sic!) a României literare. În fine, dacă tot am invocat și delicatele chestiuni financiare legate de drepturile de autor, o ieșire elegantă din situație ar fi postarea gratuită a acestei culegeri pe un blog sau portal cu acces gratuit. Cartea s-a vândut cu 35 de lei și online cu 27, dar faptul că autorul a primit deja contravaloarea articolelor ar fi un argument pentru vinderea stocului rămas la un preț simbolic (adică la cost de producție).

Liviu Druguș   Pe mâine!
https://youtu.be/5iFV5uJorL8    https://youtu.be/MSmipBgPjYY

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 214. Miercuri 2 august 2017. Critica literară ca demascare a prostiilor literaturizate (7)

Cu critica literară contemporană de la noi ne-am (cam) lămurit. Avem câteva nume de referință care sunt nu numai cunoscute, ci și – în general – crezute (atunci când li se citesc producțiile). Nu-mi permit să fac liste și ierarhii (asta mi-ar mai trebui!). Voi reveni asupra acestor producții în episoade viitoare. Dar nu doar criticii literari consacrați lasă urme sau influențează câtuși de puțin destinul literar al unor scriitori. Scriitorii înșiși, în bună tradiție a breslelor concurente, se caracterizează între ei, desigur cu trimitere la operele lor, dar și la … caracterele lor. Cu alte cuvinte, scriitorii devin critici literari care pretind ca opiniile lor să fie luate în seamă, fie și pentru că – de la Călinescu cetire – un critic bun trebuie să fie, în primul rând un scriitor bun. Altfel, cum să dai sfaturi de cum să scrie o carte dacă tu n-ai scris măcar una? Precizez aici, în context, că opiniile mele despre autori, articole și cărți (pseudorecenzii) sunt esențialmente de natură etică, logică, managerială și foarte puțin de natură estetică, artistică, literară.

”Eroul” episodului de azi este doamna Magda Ursache (n. 1943) de la Iași care a publicat o carte teribilă (și teribil de interesantă și utilă), dar nu la Iași, ci la Cluj (să mai repet a n-a oară că sunt fan Cluj de multă vreme?). Filiala Iași a USR a acordat premiul pentru publicistică pe anul 2012 doamnei Magda Ursache pentru cartea ”Vieţile cărţarilor contimporani după Magda U.”, Ed. Eikon, Cluj, 2012. Mr. Google m-a ajutat să aflu că există doar o cronică la această deosebită carte (epuizată, din păcate). Aceasta îi aparține lui Ion Beldeanu și a apărut la Suceava în ziarul local ”Crai nou” sub titlul ”Magda Ursache și realitatea contemporană”, la 4 august 2012. (http://www.crainou.ro/2012/08/04/magda-ursache-si-realitatea-contemporana/) Pentru a avea o primă impresie despre cantitatea de acid și de turnesol folosită de dna M.U., redau câteva pasaje preluate din cronicheta suceveană (aprecierile aparțin autoarei): ”editorii sunt niște ,,tipăritori”, deoarece li se datorează ,,o industrie a cărții scrise de grafomani și de plagiatori” și ,,Somnul spiritului critic naște monștri”. Interesante sunt nu doar părerile dnei M.U. despre cohortele de scriitor(aș)i ale căror producții umplu depozitele și librăriile cu maculatură pe post de literatură, ci și opiniile unor monștri sacri despre alți monștri sacri, opinii care arată că și scriitorii sunt oameni, că a existat dintotdeauna o concurență emoțională și deopotrivă pragmatică pentru premii și alte întâietăți, și că o critică serioasă nu rămâne (la noi) niciodată nepedepsită etc. Voi extrage câteva (din cartea dnei M.U.) și le voi prezenta într-un format sintetic de tipul X despre Y. Iată-le:

Camil Petrescu despre Sadoveanu: ”Sadoveanu este o glumă în literatura română”;          Eugen Lovinescu despre Camil Petrescu: ”un maniac…. groaznic de megaloman și agresiv”; Tudor Arghezi despre Nicolae Iorga: ”moș pârțag”;                                                             Tudor Arghezi despre Eugen Lovinescu: ”îi este greu morcovului să facă fragi”;                    Tudor Arghezi despre Mihai Beniuc: ”moț de căcat”;                                                           Alina Mungiu Pippidi despre George Pruteanu (pamflet-necrolog): ”Moartea unui clovn”;         Adrian Marino despre George Călinescu: cabotin, farseur, penibil, ridicol, violent, cinic, fals, ipocrit, venal, duplicitar, abject, infatuat, emfatic, megaloman, grobian, diletant, anacronic, dogmatic, carierist, tinichea.

No comment!

Liviu Druguș                                                                                                                              Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 215. Joi 3 august 2017. Critica literară ca demascare a prostiilor literaturizate (8)

 

Despre cum se gratulau scriitorii români între ei cu epitete intens colorate și imprecații degradante (pentru ambele părți) am amintit în episodul anterior. În lumea intelectuală, criteriul suprem de ierarhizare este, desigur, intelectul/ inteligența/ capacitatea de înțelegere și de re-creare a ceva inedit. Cum să-l critici mai bine pe intelectual decât luându-i calitatea de intelectual, demascându-i lipsa de înțelegere și autourcându-te în slăvi tocmai prin coborârea diabolică a concurentului în iadul cu fraieri! Sintetic, fiecare dintre criticaștrii etichetanți aruncă înspre colegii de breaslă un mesaj necriptat care ar putea fi o variațiune a exclamației simple: ”uăi, da prost mai este Y” (semnat: X). Faptul că am extras doar exemple cu scriitori români (grație dnei M.U.) nu înseamnă că doar la noi există o asemenea practică demnă de ușile neglisante ale corturilor de vacanță. Dimpotrivă, fenomenul este (oarecum) uman și se practica/ se practică și la case mai mari. De exemplu, în Franța. Măreția literaturii franceze nu mai trebuie argumentată. Mai mult, ”sensibilitatea literară” a limbii franceze (cum sublinia, recent, Andrei Makine, în discursul de primire în Academia Franceză) este considerată chiar o trăsătură națională specifică, iar cultura franceză a devenit ”o cultură prin excelență a expresiei literare” (sursa: Marina Vazaca, ”Modelul francez și farmecul rus” în Rom. Lit. Nr 32/ 21 iulie 2017. p. 23). Dar la acest rafinament de elită s-a ajuns și prin ”călirea” scriitorilor care și-au aruncat reciproc în cap găleți cu mizerii, alternativ cu laude și înnobilări. Despre aceste ”exerciții de denigrare” efectuate de nume mari ale literaturii și culturii franceze scrie Constantin Coroiu (C.C.) în Expres cultural, Iași, nr. 3/ martie 2017. Voi aplica același model sintetic de forma X despre Y folosit în episodul anterior (cu sublinierea că persoanele sunt vizate, nu opera lor):

Voltaire despre Rousseau: ”acest șarlatan mincinos și gol; acest câine de vânătoare arțăgos și răutăcios”;

Leon Bloy despre Rimbaud: ”un avorton care se pișă la poalele Himalaiei”;

Baudelaire despre G. Sand: ”G. Sand e proastă, vorbăreață. Nu mă pot împiedica să mă gândesc la această stupidă creatură fără un anumit fior de groază”;

  1. Bataille despre Andre Breton: ”o bătrână beșică religioasă”;

Andre Breton despre Anatol France: ”Pentru a-i închide cadavrul trebuie golită una din cutiile de pe malurile Senei, pline de cărți vechi pe care el ”le iubea atât de mult” și să se arunce totul în Sena. Nu mai trebuie ca acest om să producă praf, măcar cât e mort”;

Jaques Prevert despre Montherlant: ”un cur care se dă Grande de Spania”;

Paul Claudel despre Andre Gide (la moartea sa): ”Moralitatea publică are de câștigat din asta, iar literatura n-are mare lucru de pierdut”;

Albert Camus despre Paul Claudel: ”acest bătrân avid năpustindu-se spre Sfânta Masă spre a înfuleca onoruri. … Ce mizerie!”;

Celine despre Sartre: ”o satanică măruntă parșivenie îndopată cu căcat”;

Eugen Ionescu despre Sartre: ”acest rege al dobitocilor”.

Revenind ”a nos mouttons”, același C.C. amintește despre ”delicatul” refuz al lui P.P. Carp de a lua parte la înmormântarea lui Maiorescu: ”Nu-i fac porcului o politeță pe care nu mi-o mai poate întoarce”. Așadar, suntem aproape de modelul cultural francez, dacă nu cumva l-am și depășit și trebuie să ne așteptăm ca și limba română să devină una cu o ”sensibilitate literară” de invidiat, așa cum este limba franceză. Nu ne rămâne decât să fim perseverenți (ceea ce nu ne prea caracterizează) și în privința înjurăturilor (ceea ce ne cam caracterizează). Deduc că ceea ce critica Ion Druță și modul cum am ”criticat” eu producția colegei mele de liceu sunt monumente de cumințenie și inabilă delicatețe. Conchid: dragi scriitori, ”pentre creșterea limbii românești și-a patriei cinstire” vă recomand: ”Să înjurați bineeeee!.

Liviu Druguș      Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 216. Vineri 4 august 2017. Critica literară ca demascare a prostiilor literaturizate (9)

 

Am văzut, în episoadele anterioare, că atacul la persoană se identifica, adesea, cu un fel de critică (indirectă) la adresa operei literare. Dacă persoana este infectă, cum ar putea acea persoană să scrie lucruri diafane, suave și sensibile? Dar legea concurenței (generatoare de invidii, uri și blesteme) funcționează în unele culturi cu o frenezie greu de stăvilit. Până la urmă, prostia, prostirea și prosteala trebuie criticate sau nu? Și dacă da, cum? Cu duhul blândeții, ca la copii și adolescenți, sau cu asprimea vorbelor și tăișul calificativelor, ca la oamenii maturi? Orice postmodern relativist și împăciuitorist ar răspunde fără să clipească: ambele. Așa zic și eu. Dar depinde și de persoana care face critica, precum și de opera persoanei criticate. Este critica totuna cu bășcălia/ ironia/ zeflemeaua? N-aș crede. Tocmai pentru că în locul produsului/ operei a fost criticat producătorul/ autorul, critica literară s-a compromis fiind asimilată cu atacul la persoană, injuria, calomnia, zeflemeaua ieftină/ facilă. Pe aceste teme voi încerca să perorez astăzi. Adică: avem nevoie de critică (inclusiv literară) adevărată/ constructivă/ ajutătoare? Este aceasta un folos sau un ponos?

 

De regulă, se instituie un fel de continuum între autor și operă, astfel încât atacul la persoana autorului poate fi, până la un punct, justificat. Probabil tot legea efortului minim îi îndeamnă pe unii critici să atace mai întâi autorul – o țintă vizibilă, una care poate da și replici, genera o  polemică și întreține o mică circotecă aducătoare (și) de profituri din vânzări. Personal nu agreez atacarea autorului, deși eliminarea răului/ nocivului din cultură poate fi mai bine înfăptuită atacând originile și nu consecințele. Drept urmare se țintuiește la stâlpul infamiei ”prostul” și nu ”prostia”, producătorul și nu produsul. Divaghez puțin: într-un manual de teorie economică din zorii apariției acesteia pe meleaguri miorești se preciza clar: ”producțiunea trebuie regulată la origine”. Uneori, producătorul este analizat cu osebire și, doar ca o consecință, la final, este analizat și produsul.

 

După devoalarea ”prostiei” mele de a-mi critica în public o colegă de liceu (criticând mai mult procedeul ”înfoierea verzei” și nu opera în sine, cu atât mai puțin autoarea) o cititoare mi-a sugerat că, din experiență, insuflarea încrederii prin scoaterea în față a aspectelor pozitive, dă mai bune roade decât criticarea directă și fără menajamente. Da, cred că în fazele incipiente ale afirmării acest procedeu este unul bun, conform unei pedagogii pozitive eficiente. Dar atunci rolul criticii scade, el fiind și așa în mare deficit la noi. Piața cere și lecturi facile, infantile chiar, nu doar poeme filosofice și ficțiuni savante. Dacă vom fi blânzi cu făcăturile, atunci cel ”făcut” va fi cititorul (printre cititori fiind și potențiali autori care percep imediat că ”merge și-așa”, drept pentru care vor deversa în continuare făcături).

 

În context, semnalez apariția, la Iași, a revistei lunare ”Expres cultural” (24 pagini), revistă la care mă voi referi mai pe larg în alte episoade. Deocamdată precizez doar că finanțatorii revistei sunt Editura ALFA (directorul editurii fiind una și aceeași persoană cu directorul fondator al revistei: Nicolae Panaite) și o misterioasă Fundație ”C.A.V.” (nici Mr. Google n-a auzit de ea. O fi Centrul de Arte Vizuale Multimedia cu sediul în București?). Partea foarte bună a acestei noi apariții este că revista se distribuie gratuit pe net (toată arhiva se găsește la http://exprescultural.ro/ ).

 

În numerele 6 și 7-8 este publicat articolul semnat de redactorul-șef Constantin Pricop, articol intitulat ”Critică și zeflemea”, foarte util în contextul discuției de față. Câteva idei din acest articol – în episodul următor.

Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 217. Sâmbătă 5 august 2017. Critica literară ca demascare a prostiilor literaturizate (10)

Pentru Constantin Pricop (C.P.), autorul acestui articol, critica este evaluarea estetică a operelor. Dar critica nu a fost mereu bine văzută. Scrie C.P.: ”În cultura română critica suscită însă chiar de la începuturi o polarizare bine conturată a atitudinilor față de actul critic, o atitudine dihotomică pe care nu o aflăm la cei de la care am împrumutat de-atâtea ori”. Istoricește, Heliade Rădulescu exprima, la 1837, această polarizare: ”Nu e vremea de critică. E vremea de scris, și scriți cît veți putea și veți putea…”. El este autorul îndemnului cantitativist ”Scri(e)ți, băieți, scri(e)ți, numai scri(e)ți!”. Teama de critică era cumva explicată/ justificată de nevoia de a avea și noi o literatură națională. Explică C.P. această temere față de critică: ”Exercițiul critic…. descurajează producția națională, iar în lipsa cărților originale, bune, proaste, cum or fi, se face loc unui rău mai mare – traducerilor”. Deci, nu estetica are cuvântul, ci interesele naționale, exprimate ideologic, politic. Cine critică operele românești este un antipatriot…. Are loc, așadar ”disocierea între un spirit critic ”negativist”, nociv, indezirabil – și critica… constructivă. Partizani ai criticii calitative, estetice au fost Kogălniceanu și Alecu Russo (programul ”Daciei literare” – 1840) ”în care se cerea o critică a operelor și nu a autorilor, a ideilor și nu a persoanelor”. ”La noi critică înseamnă așadar mai mult decât comentarea și valorizarea operelor literare din punct de vedere estetic. În istoria României se vorbește  chiar  de epoci cărora le este proprie o atitudine critică.” (vezi C. Rădulescu Motru).  Inițial, tinerii întorși de la studii erau foarte critici față de realitățile țării, aceștia ironizând/ zeflemizând obiceiurile instituțiilor noastre (forme fără fond). Zicea Motru: ”într-o țară incultă ca a noastră, cine poate începe ceva serios?! Ca la noi la nimeni.” Tot Motru aprecia critica (chiar distructivă cum era ea) dar era nemulțumit că aceasta se făcea ”fără să arate îndestul și drumul îndreptării”. Cioran se arată a fi adept al heliadismului, fiind anti-critică și pro-creație. Dar în epocă era deja predominantă critica pe criterii estetice promovată de urmașii lui Lovinescu (Streinu, Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu), Perpessicius etc. Concluzia lui C. Pricop: ”La noi criticii i s-a acordat mereu o importanță majoră. Dar examinării estetice propriu-zise, oricât de mult s-ar vorbi de ”puritatea” artei, i se adaugă întotdeauna conotații din alte domenii, critica lăsând să se vadă dincolo de ea, cu mai multă sau mai puțină claritate, o puternică propensiune pentru ideologic și politic”. Și încă: ”În mentalitatea românească, critica e ceva negativ, acțiunea, edificarea e ceva pozitiv. … La noi, mai mult ca în alte locuri, critica nu este iubită, cu atît mai puțin sînt iubiți cei care o practică. …Perioada comunistă a castrat dimensiunea critică a unei gîndiri normale.” Încheierea analizei făcută de C. Pricop este  demnă de reținut: ”Mai există astăzi o critică serioasă a drumului pe care îl urmează societatea? … Avem publicații pline de pamflete, de încercări de a eluda realitatea, de minciuni pur și simplu, de jumătăți de adevăruri, de pasiuni senzaționaliste, de partizanate transparente – dar nu prea mai avem critică. … Critică adevărată nu prea mai există – fiind înlocuită, sub acest nume, de variate forme de reclamă, propagandă etc. Din critică au rămas două prejudecăți esențiale – cît se poate de vii și de active – chiar dacă despre ele nu vorbește nimeni. Prima e ”convingerea” privind caracterul distructiv al criticii. Dacă critici, vrei să distrugi, dacă critici aspecte ale societății românești înseamnă că vrei să distrugi societatea românească șamd. Cealaltă instituționalizează confuzia dintre critică și zeflemea. Critica e un soi de ….zeflemea, de miștocăreală românească și nu merită să i se răspundă deloc. O zeflemea e o formă literară înrudită mai degrabă cu pamfletul. Din combinarea celor două prejudecăți, condiția criticii – esențială la Maiorescu și la cei care au mers pe aceași direcție – este practic desființată”. Pe scurt, nu prea avem critică, conchide trist criticul C. Pricop.

 

Liviu Druguș   Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 218. Duminică 6 august 2017. Critica literară ca demascare a prostiilor literaturizate (11)

Motto: ”Șiretenia și perfidia sunt resursele oamenilor care nu au destulă minte pentru a fi cinstiți” Benjamin Franklin

 

În episoade anterioare, am considerat că șmecheria este, de fapt, o formă de prostie. Este o încercare de camuflare a limitelor (adică a prostiei) prin trucuri mai ieftine sau mai… costisitoare. Iluzia ”șmecherească” a unora că scriind o carte (eventual o ”tabletă” de versuri), au deja în mână un certificat de deștăptăciune, nu poate fi anihilată/ demontată decât cu ajutorul criticii (literare, în acest caz). Daniel Cristea-Enache  declara, într-unul dintre numeroasele sale interviuri/ dialoguri televizate, că el citește doar cărțile bune, pe cele slabe lăsându-le în seama lui Alex. Ștefănescu (care joacă, zic eu, în acest caz, rolul de sanitar al pădurii literare). Dar cum știi că o carte este bună sau proastă dacă nu o citești? (și încă cu mare atenție!). Acest mister este și va rămâne nedeslușit din cauza simplului fapt că este nedeslușibil. Când scriu aceste rânduri, la radio tocmai se transmitea știrea că IQ ul mediu al europenilor este în scădere. O probă imediată a esenței acestei știri era chiar comentariul unor ”specialiști” care au considerat că prima cauză a prostirii evropenești o constituie… îmbătrânirea. Așa o fi, că doar ei sunt specialiști/ experți. Cu această ocazie s-a mai demontat un mit: acela că bătrânețea este vârsta înțelepciunii. O fi fost valabilă această constatare (mitizată, ulterior) in alte vremuri demult apuse când durata medie de viață era de cca 50 de ani… În fine, la 59 de ani, în zilele noastre, directorul Bibliotecii județene ”G.T.Kirileanu” din Piatra Neamț, scriitorul, eseistul și criticul (bun!) nemțean Adrian Alui Gheorghe este dat afară din funcție pe motive de … incompetență managerială. (Realitatea este că A.A.G. nu este membru PSD, iar amintitul partid, urmaș demn (?) al defunctului PCR s-a hotărât, brusc să-și dea roșeața pe față, devenind cel mai iliberal partid din România. Or, iliberalismul este la cuțite cu liberalismul). Șmecheria cu ”incompetența managerială” a binecunoscutului scriitor nemțean pute de la distanță a prostie penibilă, dar asta e… Să-i lăsăm pe iliberali/ antiliberali în plata celor care au și ei de câștigat câte ceva de pe urma lor, și să ne concentrăm asupra unui ”produs” gheorghian recent, unul care explică de ce un director inteligent trebuie neapărat schimbat din funcție în scumpa noastră patrie, Republica Social-Democrată România. Sub titlul, ”O carte pe jumătate bună e mai neatractivă decît o carte proastă”, A.A.G. a publicat în ”Expres cultural”, Iași,  nr. 6/ iunie 2016, p. 7) o acidă analiză a criteriilor de promovare în literatura română (valabil, după cum am văzut, și în cazul nominalizărilor în funcții publice). Articolul poate fi citit integral la: http://exprescultural.ro/.

 

Parcă dorind să justifice/ explice afirmația lui D.C.-E cum că el citește doar cărțile bune (fără a preciza cum le alege fără a le citi în prealabil). A.A.G.  – cu evident iz sarcastic – precizează cum recunoaște el o carte bună. Simplu de tot: ”Prin metoda evitării celor proaste, pe care le recunosc imediat. După ce? După miros, gust, culoare, după densitatea literelor, după titlu, după autor, după poziția planetelor, după prognoza meteo, după noroc…!”. Prima categorie valorică este formată (și rapid recunoscută de criticii ”imparțiali”) din colegi, șefi, prieteni, cei ”călduros recomandați” etc. A doua categorie valorică este populată de cărțile necitite (nu știi despre ce-i vorba acolo, nu critici!). În fine, a treia categorie valorică este formată din clasici. Invocarea unui nume a unui clasic atrage după sine aprecierea valorică maximă. Consecința acestui mod ”științifico-empirico-diogenian” de evaluare este vizibilă: ”cititori tot mai răruți, tot mai derutați” (ibidem).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 219. Luni 7 august 2017. Facebookul min-te, facebookul min-te, facebookul min-te mi-nu-naaaaa-tă! (1)

 

Ce este și ce poate fi Fb-ul? Un prim punct de vedere larg acceptat este că Fb este un minunat mijloc de socializare, adică de bună simțire împreună cu alte persoane cu care împărtășim câte ceva în comun. Totodată, Fb este și o modalitate de informare, de completare a unor porțiuni de cunoaștere lăsate în penumbră, dar de interes pentru noi. Am învățat cuvinte noi, sintagme noi, puncte de vedere noi față de ceea ce știam anterior, ceea ce face din această rețea și un mijloc de educație și de (in)formare. Facebookul este, inevitabil pentru Era Informației, și un minunat serviciu global de intelligence/ de informații, informatorii înscriindu-se de bună voie în sistem (și) pentru obținerea unor presupuse economii de timp în comparație cu e-mail ul și economii de cheltuieli în comparație cu telefonia mobilă. În plus apare și iluzia ”cunoașterii” de persoane/ personalități/ vedete/ somități la care nici nu visai să ajungi. În mod implicit, serviciile naționale de intelligence folosesc cu sârg și entuziasm această mană cerească numită informații gratuite, masive, diverse și obținute în timp real. Iar dacă informarea este, în general, benefică indivizilor obișnuiți, atunci și dezinformarea este cel puțin la fel de benefică serviciilor. Drept pentru care s-a creat o adevărată industrie a fake-news urilor, cu bătaie lungă sau scurtă, destinată unor areale civilizaționale bine definite. Cu cât un utilizator de FB are un număr mai mare de prieteni (conexiuni, activate sau adormite), cu atât FB este mai curtenitor și mai atent cu această categorie de utilizatori. Cum? Oferindu-le amintiri ale propriilor postări, ale aniversărilor prietenilor și desigur ale lor înșiși. Mai mult, FB, în generozitatea sa bine calculată, oferă statistici care mai de care mai atractive, cum ar fi: număr de like uri (relativ recent distribuite pe șase categorii, din care alegi una care te reprezintă cel mai bine: bucurie, supărare, furie, luare la cunoștință etc.). Fb este una dintre expresiile cele mai concludente ale Erei Informației (pe care eu o plasez temporal în perioada imediat postbelică (convențional – 1950), dar și ale Societății bazate pe cunoaștere (knowledge based society) și tocmai de aceea această rețea funcționează ca un agent comercial major în lupta pentru cucerirea/ cumpărarea minților participanților. Nu știu ce valoare de adevăr are afirmația că ”Mark Zuckerberg nu s-a gândit niciodată că va face o platformă ideală pentru răspândirea ştirilor false şi a propagandei…” (Dragoș Stanca, ”De ce moare presa scrisă?”, interviu în Sinteza nr 42/ iulie-august din 3 august 2017). Dar dacă oportunitatea de informare a apărut, atunci cum să nu profiți de ea? Nici ”corectitudinea politică”, nici fervoarea iliberalistă actuală nu pot împiedica un investitor oarecare să devină câștigător. Iar noua doctrină a naționalismului american (Trump: ”Let s make America great again) converge perfect cu folosirea acestei companii (alături de altele) pentru scopurile politice anunțate și intens promovate.

 

Mulți dintre cei care au cunoscut supervizarea securistică pe pielea lor suflă acum și în iaurtul rece oferit de FB. Oare nu cumva istoria se repetă sub alte forme? La această temere au apărut interesante reacții: utilizatorii de bună credință (considerați adesea ca fiind naivi/ proști) au afirmat ritos: ”eu nu am nimic de ascuns, de aceea fac publice toate datele mele personale (adresă, telefon etc.) uitând că Fb ul este populat de indivizi de toate spețele, asumându-și riscurile aferente. Pe de altă parte, specialiștii în intelligence au persiflat temerea unora că ar fi mereu spionați răspunzând cu ”placa” folosită în regimurile totalitare: ”credeți că sunteți așa de important(ă) încât să se cheltuiască bani pentru urmărirea dumneavoastră?”. Întrebarea rămâne: este Fb ul ceea ce pare a fi?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 220. Marți 8 august 2017. Facebookul min-te, facebookul min-te, facebookul min-te mi-nu-naaaaa-tă! (2)

 

Una peste alta, Fb ul este un creier uriaș, o minte strălucită (a beautiful mind – ca să folosesc titlul unui excelent film, unul care trimite la infima graniță dintre normalul și patologicul mental) care are o forță informațională teribilă. Tot ceea ce contează de acum înainte este direcția/ scopul în care va fi folosită această forță, dar și modul în care acest monstru va fi stăpânit și folosit în mod onest. Dar ce te faci când – vorba latinului – ”mundus vult decipi” (lumea vrea să fie înșelată)? Sau, chiar dacă nu vrea în mod real, acționează ca și cum și-ar dori asta.

Toate considerațiile de mai sus pot fi luate ca fiind generalități imaginate sau supte din degete, așa ca să mă aflu în treabă (eventual, ca să o fac pe deșteptul). În realitate, acest episod care vizează deopotrivă inteligența și prostia (ambele fiind mereu universale și naționale) unui fapt incontestabil (Fb ul ca rețea neuronală globală, din care extrag informații utile doar cei foarte inteligenți și cu suport tehnologic de ultimă oră). Voi lua, ca de atâtea ori, exemplul meu personal pentru a veni cu argumente faptice/ numerice/ cantitative/ numărabile. Până nu demult aveam cca 450 de urmăritori și cca 3700 prieteni. Curiozitatea m-a împins să văd ce nume umpleau acea listă de 450 de urmăritori. O parte dintre aceștia nu aveau fotografie (ceea ce contravine principiului meu de a accepta prieteni doar oameni care au bunul simț de a pune o poză acolo…). La fel am procedat și cu urmăritorii, încercând, pentru început, să blochez aceste conturi ce păreau false. Unele au fost blocate, altele nu (fiind imposibilă blocarea lor). Cineva mi-a sugerat că aceste conturi false sunt viruși-spion care monitorizează activitatea mea de pe FB. Dar de ce ar trebui spionată activitatea unei persoane care avea toate setările pe PUBLIC? Nu am găsit răspuns, drept pentru care am blocat TOȚI urmăritorii care nu erau ”viruși”. Din 450 au rămas 118 afișați ca număr total oferit de statistica Fb ului. Am făcut o listă cu aceștia pentru a vedea dacă pot fi accesați din alte conturi. Dar, surpriză! Fb ul minte (o minte luminată care, totuși minte): în realitate, cei 118 sunt 21! Niciunul în plus! Iar numele lor sunt alese, provocator sau cu alte intenții, din zonele sensibile ale lumii: Rusia, India, Africa, Orientul Mijlociu, România… Iată câteva exemple de ”urmăritori” vizibili dar neblocabili: Abdur Rashid, Asif Gee, Glory Onyeka, Rajesh Kumar, Ramijav Yadav, Stacey Swift etc. Cel din Rusia (Moscova) a renunțat singur după prima ”epurare” făcută de mine. Foarte posibil că niciunul dintre numele și locațiile declarate nu sunt reale, dar întrebarea e: Cui prodest?  În mod la fel de greu de explicat, numărul afișat al prietenilor este mai mare decât suma celor listați (cu poze și info sumar). A trebuit să șterg peste 3500 de prieteni pentru a observa acest lucru. La ora când scriu aceste rânduri, numărul statistic afișat de FB este de 79 de prieteni. De afișat vizibil (în careul de 9 poze de prieteni pe care FB le publică la fiecare cont) nu afișează decât… cinci, deși este spațiu pentru nouă! Dacă accesez Secțiunea ”Prieteni” pentru a vedea cine sunt prietenii rămași în listă, din nou apar decalaje cantitative inexplicabile. La numărătoare nu ies însă decât … șase!  Mai ciudat, două nume de prieteni apar în lista celor activi în rețea ca și cum ar fi prietenii mei deși, de dragul experimentului i-am șters  din listă… Curând voi renunța și la ultimii șase prieteni pentru a-mi deschide un cont nou. Sau nu.  Concluzia: la fel ca energia atomică ce promitea rezolvarea problemei energiei pe termen lung, internetul și rețelele de comunicare promiteau o lume deschisă tuturor spre îmbogățire informațională nelimitată. N-a fost să fie conform așteptărilor din cauza inerentei naturi distructive a speciei Homo sapiens sapiens (care sapiens?). Homo Stupidus devine numele real al speciei noastre, blestemată să dispară ciclic și să reapară prin cine știe ce resurse interne etern regenerabile.

 

Liviu Druguș       Pe mâine!

DEX-ul actual trebuie serios reformat. Când va fi pus DEX- ul actual la Index?


 

 

Cu câteva zile în urmă, undeva între St. Valentine’s Day și Dragobete, din drag de limba română, un fost (deja!) prieten pe FB, medic, al cărui nume îl redau cu inițialele RC, a postat un textuleț prin care invita la o mai bună folosire a unor expresii, precizând/ propunând și varianta pe care domnia sa o considera corectă. Discuțiile care au urmat au fost majoritar pozitive, deducând de aici că oamenii chiar sunt interesați de exprimări corecte/ agreate care să nu (mai) stârnească zâmbete, strâmbături de nas sau ironii verbale. Voi reda cu italice, Tahoma 8, mai jos, conținutul acestor discuții, în care m-am implicat și eu, spre finalul lor. Intervențiile și comentariile mele vor fi scrise cu TNR 12. Sper ca softul WordPress să recunoască aceste formatări.

 

Rostul scrierii acestui articol este acela de a semnala urgența re-editării/ re-redactării DEX ului, care, la ora actuală, în loc să fie un îndrumar autorizat în materie de limbă română, confuzionează și stârnește dispute mai ceva ca textele legiuitorilor români, remarcabile prin ambiguitate, ambivalență, plurisemnatism și neclaritate intenționată. Propun supunerea conținutului DEX ului spre discuție publică bine mediatizată, sub îndrumarea unor filologi competenți și nedogmatici, în care să se implice în primul rând specialiștii (filologi, lingviști, semioticieni, scriitori, jurnaliști etc.) dar și iubitorii/ amatorii de limbă română, indiferent de profesie.

 

Voi povesti, pe scurt, întâmplarea de pe FB, așa cum au văzut-o ochii mei și cum au reacționat unele simțuri ale mele, dar și ale preopinenților aflați în discuție. Așadar, sine ira et studio, evenimentele s-au derulat după cum urmează: după sugestiile făcute de RC au curs, deopotrivă, felicitările prietenilor, observațiile mai caustice ale veriștilor și chiar pledoarii pentru lăsarea limbii române să devină mai bogată, mai flexibilă, mai vie. În ce mă privește, am tresărit și am recționat rapid în momentul în care am citit opinia lui RC că ”a socializa” înseamnă ”a trece ceva în proprietatea statului”. O asemenea ciudățenie nu am întâlnit până acum… Drept pentru care am scris pe FB că pentru trecerea a ceva în proprietatea statului avem verbul ”a etatiza” (nu am mai adăugat și bolșevicul ”a naționaliza”, un verb polisemic care ar fi stârnit, poate, reacțiile naționaliștilor, socialiștilor și etatiștilor…). Mai mult, am venit cu un citat recent care utiliza cuvintele ”social”, ”socializare” în sensuri care nu aveau nimic cu etatizarea, dar aveau și darul de a … nu spune mare lucru. Am îndrăznit să propun chiar neutilizarea lui ”social” și a derivatelor sale pe motiv de creare de confuzie. Buna mea intenție corectivă a fost imediat taxată, cu o trimitere directă (nu chiar la origine, deși tonul era unul imperativ și ofuscat) la DEX-ul nostru cel de toate zilele. Mai mult, încercarea de a veni cu argumente proprii (”nu folosiți logica personală”!) a fost considerată blasfemie la adresa Cărții/ Biblos (DEX). Am replicat, cu exemple. Mi s-a contestat calitatea/ autoritatea de a gândi cu logica proprie/ personală. Acest lucru mă irită mereu. Trimiterea la clasici drept soluție paseistă la problemele prezentului și viitorului mă enervează și mă nemulțumește acut. Dogmatizarea cunoașterii = moartea cunoașterii!, am replicat. Ba am scris răspunsul într-o notă ceva mai apăsată… Reacția a venit cu un plus de iritare. Fiind deopotrivă necunoscător/ nespecialist într-ale limbii române și ale economiei politice, RC îmi atrage atenția că limba română nu e economie politică (sic!) și că ea (limba) nu se schimbă odată cu regimul politic. (!!!). Derapaj, deraiere, degringolanda gândului…  Discuția a coborât deja fiind comparat cu Gâgă, nea Vasile și alte personaje simbol ale prostiei sau lipsei elementare de educație… Aici am cam explodat și am făcut un rechizitoriu la adresa închistării dogmatice a standardelor făcute de proști, dar și un elogiu adus gândirii creative, rar prezentă în rândul tocilarilor de profesie, a premianților încoronați, a dogmaticilor zadarnic căutători de adevăr, dreptate și frumos… În consecință, RC a abandonat dialogul (a dat, congestionat, probabil, unfriend la subsemnatul). Apare, în schimb, întâmplător (?!) un alt nume în discuție, Lory G., care scrie – în engleză! – că DEXul este util și merită să-l consult… Îi răspund, în engleză, că DEX ul e bun îndeosebi pentru puștanii începători… noi ăștilalți având și libertatea de a gândi… Am dat ca exemplu de prostie academică oficializată sintagma ”Mijloace (mass) media”, un pleonasm vizibil și rizibil…(Am primit un like de la LG…) care iese din scenă, cu rolul jucat/ misiunea îndeplinită). Reapare RC, cu un râs îndelungat și autosatisfăcut, folosind logica personală în aprecierea dialogului care se apropia de final: ”cine nu face față la meciul de divizia A, își face meciul lui, de cartier”, trimiterea fiind adresată, probabil către LG ):   Urmează un intermezzo dialogal între RC și un domn A. S., ideologi de timpuri vechi și noi, cunoscători deplini nu doar a limbii române, ci și a termenilor din politologie: ”troțkist corporatrist (sic!)”, ”proletcultist” etc., cuvinte aruncate ca grenadele, la întâmplare, poate cineva se simte și își va face autocritica de ”troțkist proletcultist corporatrist”… iar limba română va fi eliberată de povara cârcotașilor cu logici personale și care nu respectă Cartea sfântă a limbii române, adică oribilul DEX.

 

Recunosc, până în acest stadiu al dialogului nu am avut curiozitatea să consult Cartea pentru a vedea definițiile date cuvântului ”socializare”, fiind convins că ”a socializa” nu are nicio legătură (și chiar nu are!) cu proprietatea statului (nesocialist). A doua zi, cedez tentației și zic: ia să vedem ce ne spune DEX ul. Încep cu căutarea cuvântului ”socializare”. Îmi pun mâinile în cap după ce văd, citesc și înțeleg. Redau, în Anexe, toate sensurile găsite,  dar voi comenta aici doar unul dintre ele: a patra definiție este extrasă dintr-un manual marxist de economie politică…

 

”s.f. Faptul de a (se) socializa. 1. Trecerea mijloacelor de producție în proprietate socialistă. 2. Proces obiectiv prin care, datorită dezvoltării forțelor de producție, în special a marii industrii mecanizate, și în urma concentrării și centralizăriicapitalului, munca și producția capătă un caracter social.”

 

Oare la asta se referea RC când îmi atrăgea atenția că limba română nu e economie politică? Autorii DEX ului cred că ar fi trebuit să precizeze că această definiție este concepția marxistă despre proprietate, așa încât cei care o folosesc să știe în ce tabără ideologică se află… Pentru cititorii interesați de argumente, precizez că ”mijloace de producție”, ”forțe de producție”, ”proces obiectiv”, ”proprietate socialistă”, ”proprietatea întregului popor”, ”marea industrie mecanizată”, ”concentrarea și centralizarea capitalului”, ”caracterul social al muncii”, ”caracterul social al producției” sunt filosofie și gândire economică marxistă, reluate cu ardoare de scrierile leniniste, staliniste, ceuașiste etc. Așadar, un mare reproș pe care îl fac DEX ului constă tocmai în menținerea explicațiilor din perioada ceaușistă  sau chiar dejistă, fără nicio precizare… Mai mult, definiția de mai sus dată de DEX, își depășește simplele prerogative de ordin lingvistic și oferă lecții de filosofie economică marxistă, bazată pe determinismul cauzal materialist numit și economism, poziție criticată chiar și de unii marxiști… Cel puțin din acest motiv susțin revizuirea rapidă și serioasă a DEX ului, rolul său de îndrumar de folosiere corectă a limbii române fiind grav compromis.

 

Cea de a șaptea definiție a verbului ”a socializa” îi dă dreptate lui RC, definiție acceptată pe nemestecate de fostul meu prieten de pe FB:

 

SOCIALIZÁ, socializez, vb. I. 1. Tranz. A trece în proprietatea statului. 2. Refl. A dobândi caracter social. 3. Tranz. și refl. A (se) integra într-un grup social. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. socialiser. Sursa: DEX ’09 (2009) ”.

 

Așadar, este vorba despre preluarea unei definiții din anul 2009, care la rândul ei a fost preluată…. cine știe de când și de unde. Cu alte cuvinte, sanctificarea ideii de standard lingvistic a permis preluarea dogmatică a unor texte din perioada dictaturii comuniste, eventual cosmetizarea de formă a acestora. Nu fac acum o cercetare, dar am convingerea că definiția de mai sus figura, inițial, sub forma ”A trece în proprietatea statului socialist”. Trebuie să accept că, în cf. cu cartea numită DEX, preopinentul meu RC a avut dreptate să definească ”socializarea” ca pe o etatizare… Gândirea dogmatică, educația rigidă față de cuvântul scris i-a jucat (și lui) festa, apelând la presupusa autoritate inexpugnabilă a unor bieți autori, mai mult sau mai puțin pregătiți, mai mult sau mai puțin bine intenționați. Oricum ar fi, și înainte de a vedea aceste oribilități semantice, m-am grăbit să-i scriu lui RC despre cum se (mai) fac dicționarele în noua eră concepută – îndeosebi de Gorbaciov – (unde, vorba lui Păstorel, ”căcații scriu în loc să pută, iar scriitorii consacrați sunt dați afară de căcați”). Am făcut trimitere, în dialogul meu de pe FB, la ideologizarea celor care au re-scris cărți/ tratate/ dicționare după 1989. Nu m-am lăudat, însă, cu faptul că am refuzat, în 1990, o sumă uriașă pe care mi-o oferiseră niște politruci la Chișinău care mi-au dat un text al unui Tratat de economie politică (tradus din limba rusă) și pe care eu ar fi urmat să-l cosmetizez, eliminând doar cuvintele ”socialist”, ”comunist”, ”marxist” etc. și să le înlocuiesc cu ”democratic”, ”economie de piață”, ”liberal”. Cu noua lor operă, politrucii urmau să intre în Academie. Cred că au și intrat… Am amintit acum acest episod pentru a sublinia că sunt în temă cu preocuparea unora de a plastografia texte și de a deveni profesori, conducători de doctorate și academicieni peste noapte. Nu am informații certe, dar cred că s-a găsit, până la urmă, cineva care să primească banii contra unui genocid cultural la care, eu unul, nu am acceptat să particip. În exact aceeași notă, refuz să accept citate din DEX ul actual, semicoafat, ideologiza(n)t și plin de inadvertențe. Las cititorii să parcurgă cu ochii proprii definițiile din DEX după care voi reveni cu povestea pățaniei mele facebook-iste (și nu feisbuciste, cum scriu unii).

 

căutare avansată

 

14 definiții pentru socializasocializare    conjugări / declinări

SOCIALIZÁRE, socializări, s. f. 1. Faptul de a (se) socializa. 2. Proces de integrare socială a unui individ într-o colectivitate. [Pr.: –ci-a-] — V. socializa.
Sursa: DEX ’09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

SOCIALIZÁRE, socializări, s. f. 1. Faptul de a (se) socializa. 2. Proces de integrare socială a unui individ într-o colectivitate. [Pr.: -ci-a-] – V. socializa.
Sursa: DEX ’98 (1998) | Adăugată de IoanSoleriu | Semnalează o greșeală | Permalink

socializáre (-ci-a-) s. f., g.-d. art. socializắrii; pl. socializắri
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

SOCIALIZÁRE s.f. Faptul de a (se) socializa. 1. Trecerea mijloacelor de producție în proprietate socialistă. 2. Proces obiectiv prin care, datorită dezvoltării forțelor de producție, în special a marii industrii mecanizate, și în urma concentrării și centralizăriicapitalului, munca și producția capătă un caracter social. [< socializa].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SOCIALIZÁRE s. f. 1. faptul de a (se) socializa. 2. trecere a mijloacelor de producție și a altor bunuri din proprietatea privată în proprietate socialistă. 3. proces prin care, datorită dezvoltării forțelor de producție și în urma concentrării și centralizării capitalului, munca și producția capătă un caracter social. ◊ proces de devenire a unei individualități umane ca ființă socială. (< socializa)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

socializáre s. f. (sil. –ci-a-), g.-d. art. socializării; pl. socializări
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

SOCIALIZÁ, socializez, vb. I. 1. Tranz. A trece în proprietatea statului. 2. Refl. A dobândi caracter social. 3. Tranz. și refl. A (se) integra într-un grup social. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. socialiser.
Sursa: DEX ’09 (2009) | Adăugată de cata | Semnalează o greșeală | Permalink

SOCIALIZÁ, socializez, vb. I. Tranz. 1. A trece în proprietatea întregului popor principalele mijloace de producție sau alte bunuri aflate în proprietate privată. 2. Refl. (Despre muncă, producție) A dobândi un caracter social datorită dezvoltării forțelor de producție. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. socialiser.
Sursa: DEX ’98 (1998) | Adăugată de IoanSoleriu | Semnalează o greșeală | Permalink

socializá (a ~) (-ci-a-) vb., ind. prez. 3 socializeáză
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

A SOCIALIZÁ ~éz tranz. (mijloacele principale de producție) A trece din proprietate privată în proprietate comună. /<fr. socialiser
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

SOCIALIZÁ vb. I. 1. tr. A trece, a transforma proprietatea privată asupra mijloacelor de producție în proprietate socialistă. 2. refl.(Despre muncă, producție) A dobândi un caracter social, datorită dezvoltării forțelor de producție. [Pron. -ci-a-. / cf. fr. socialiser].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SOCIALIZÁ vb. I. tr. a trece în proprietate socialistă mijloace de producție și alte bunuri. II. refl. (despre muncă, producție) a dobândi caracter social prin socializare (2). (< fr. socialiser)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

socializá vb. (sil. -ci-a-), ind. prez. 1 sg. socializéz, 3 sg. și pl. socializeáză
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

*socializèz v. tr. (d. social; fr. socialiser). Fac social. Pun supt regimu asociatiuniĭ: a socializa proprietatea.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

Copyright (C) 2004-2014 DEX online (http://dexonline.ro) • Informații despre licență

Așadar, după ce am explicat – pe FB – opinia mea despre cosmetizarea DEX ului, RC declară că eu sunt incompetent, iar domnia sa (doar) obosit…. Dar, surpriză, peste ceva timp, apare o postare datorată unei doamne C.C. (posibil filolog, dar nu neapărat…) care face o trimitere la un articol al doamnei Rodica Zafiu, pe care o citesc (cu folos) și eu de mai mulți ani. Aproape incredibil, pentru mine (care mă vedeam singular pe tărâmul preocupărilor pentru corectitudine, pereat… DEXus, doamna Zafiu, avansează aceeași ipoteză ca și mine: DEX ul este plin de rămășițe ideologice de la vechiul regim, lăsând limba de lemn la locul ei, cu toate consecințele ce decurg de aici. Voi încheia cu exact ceea ce a încheiat, pe pagina de FB a lui RC, discuția cu referire la DEX: opinia unui domn cu bune intenții (un fel de iad terestru), opinie pe care o redau integral aici:

 

T.C.  Răzvan, e bine că vorbim despre limbă. Chiar nu m-aș fi așteptat ca subiectul să iște pasiuni. Tind să îți dau dreptate, pe fond. Regula nu este impusă de uz, ci de o autoritate recunoscută, legitimă. Fără ea, e haos și e mitocănie. Sigur că autoritatea în cauză trebuie să recunoască și să consfințească tendințe noi în utilizarea limbii. Asemeni unei curți constituționale într-un sistem legal, rolul ei este să se pronunțe asupra concordanței între înnoirea propusă și elementele fundamental definitorii ale corpului pe care își propune să-l înnoiască. Din câte îmi amintesc, rolul acesta aparține, în cazul limbii române, Institutului de specialitate (ILIR)din cadrul Academiei Române.

 

În ton cu această opinie, zic și eu că, pe fond, îi dau dreptate dlui TC: fără o autoritate  lingvistică legitimă e haos și e mitocănie. Dar oare nu cunoaște TC că Academia Română este plină de impostori, de oameni care au găsit acolo doar o slujbă călduță, și care scriu după ureche? M-am simțit obligat să scriu despre asta chiar în 1984 când am finalizat teza mea de doctorat, scriind despre lipsa de disponibilitate a celor de la Academie de a reacționa la propunerile mele de natură terminologică. Din anii 80 ai secolului trecut  nu s-a schimbat nimic la Academie, decât câțiva conducători și amploiați… Cum poți, acum, în 2014, să iei de bune inepțiile compilate și oferite publicului larg pe post de far călăuzitor în folosirea corectă a limbii române? Cum să nu lași logica personală să te sesizeze că te afli, chiar în cazul DEX, în fața mitocănismului savant, a țățismului țâfnos, preluat apoi ca model de către mintoși harnici cărora le lipsește doar un pic de discernământ pentru a deveni (mai) buni propagatori de cultură română autentică?

 

Mai adaug doar o ”speță” din lista mai lungă a inadvertențelor lingvistice promovate de DEX ul nostru (care ar merita pus la INDEX, până se va obține o variantă necriticabilă, neconfuzivă și trecută prin filtrul logicilor personale a mai multor minți). Mă refer la cuvintele eficient, eficiență, eficace, eficacitate, efectivitate.

 

10 definiții pentru «eficient»    declinări

EFICIÉNT, -Ă, eficienți, -te, adj. Eficace. [Pr.: -ci-ent] – Din fr. efficient, lat. efficiens, -ntis.
Sursa: DEX ’98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

eficiént (-ci-ent) adj. m., pl. eficiénți; f. eficiéntă, pl. eficiénte
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNT adj. v. eficace.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Eficient ≠ ineficace, ineficient, neeficace, neeficient
Sursa: Antonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNT ~tă (~ți, ~te) Care produce efect (așteptat); cu efect eficace. Remediu ~. [Sil. -ci-ent] /<fr. efficient, lat. efficiens, ~ntis
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNT, -Ă adj. Care-și face efectul; care produce un anumit efect (folositor); eficace. [Pron. -ci-ent. / < fr. efficient].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNT, -Ă adj. eficace. ◊ pozitiv, sigur. (< fr. efficient, lat. efficiens)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

eficiént adj. m. (sil. -ci-ent), pl. eficiénți; f. sg. eficiéntă, pl. eficiénte
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

eficient a. care produce un efect sigur: cauză eficientă.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*eficient, -ă adj. (lat. effíciens, -éntis, d. effícere, a face, a îndeplini. V. suficient). Care produce un efect: soarele e cauza eficientă a călduriĭ.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

 

8 definiții pentru «eficiență»    declinări

EFICIÉNȚĂ, eficiențe, s. f. Eficacitate. [Pr.: -ci-en-] – Din fr. efficience.
Sursa: DEX ’98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

eficiénță (-ci-en-) s. f., g.-d. art. eficiénței; pl. eficiénțe
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNȚĂ s. v. eficacitate.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Eficiență ≠ ineficiență
Sursa: Antonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNȚĂ f. Caracter eficient; eficacitate. [G.-D. eficienței; Sil. e-fi-ci-en-ță] /<fr. efficience, lat. efficiencia
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNȚĂ s.f. Faptul de a fi eficient; eficacitate. [< fr. efficience, lat. efficientia].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNȚĂ s. f. eficacitate; randament. ♦ ~ economică = raportul dintre rezultatele obținute în activitatea economică și eforturile depuse. (< fr. efficience, lat. efficientia)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

eficiénță s. f. (sil. -ci-en-), g.-d. art. eficiénței; pl. eficiénțe
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Copyright (C) 2004-2014 DEX online (http://dexonline.ro) • Informații despre licență

 

Definiția cuvântului eficace:

10 definiții pentru «eficace»    declinări

EFICÁCE adj. invar. Care produce efectul scontat, care dă un rezultat pozitiv; eficient. – Din fr. efficace, lat. efficax, -acis.
Sursa: DEX ’98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

eficáce adj. invar.
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICÁCE adj. invar. 1. eficient, folositor, operativ, practic, productiv, util, (rar) operant, (înv.) putincios. (O metodă ~.) 2. efectiv, eficient, pozitiv. (Tratamentul a dat rezultate ~.) 3. drastic, eficient, energic, puternic. (Un medicament ~.) 4. eficient, sigur. (Un remediu ~.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Eficace ≠ ineficient, neeficace, neeficient, ineficace
Sursa: Antonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICÁCE adj. invar. Care produce efectul dorit; cu acțiune pozitivă; eficient. /<fr. efficace, lat. efficax, ~acis
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICÁCE adj. Care produce efectul așteptat. [Cf. fr., it. efficace, lat. efficax].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICÁCE adj. inv. care produce efectul așteptat; eficient. ◊ folositor, practic. ♦ valoare ~ = valoare afectivă. (< fr. efficace, lat. efficax, -acis)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

eficáce adj. invar.
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

eficace a. care produce efectul său: remediu eficace.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*eficáce adj. (lat. éfficax, d. efficere, a face, a îndeplini). Care face efect: remediŭ eficace. Adv. În mod eficace. – Pl. f. și n. egal cu sing.: vorbe, remediĭ eficace, deși corect ar fi fost să meargă după rece, adică vorbe eficacĭ. V. atroce, feroce, precoce, propice.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

 

Definiția cuvântului efectiv/ itate

13 definiții pentru «efectiv»    declinări

EFECTÍV, -Ă, efectivi, -e, adj., s. n. 1. Adj. (Adesea adverbial) Real2, adevărat. 2. S. n. Numărul indivizilor care fac parte dintr-o colectivitate, mai ales dintr-o unitate sau formație militară. – Din fr. effectif, lat. effectivus.
Sursa: DEX ’98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

efectív1 adj. m., pl. efectívi; f. efectívă, pl. efectíve
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

efectív2 s. n., pl. efectíve
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

EFECTÍV adj., adv., s. 1. adj. adevărat, concret, real. (Plecarea lui ~ din oraș a avut loc a doua zi.) 2. adv. v. realmente3. adj. incontestabil, indiscutabil, real. (A adus servicii ~.) 4. adj. v. eficace5. s. disponibil, (înv.) putere. (A strâns tot ~ul său de oaste.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Efectiv ≠ inefectiv, neefectiv
Sursa: Antonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFECTÍV1 ~ă (~i, ~e) Care are un anumit efect; care se încununează cu rezultate reale. /<fr. effectif, lat. effectivus
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFECTÍV2 ~e n. Număr reglementar de oameni care constituie o colectivitate, mai ales, o unitate militară. /<fr. effectif, lat. effectivus
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFECTÍV, -Ă adj. Care are efect; real, adevărat. // s.n. Numărul real al indivizilor care alcătuiesc o unitate militară, o colectivitate organizată etc. // adv. Adevărat, real, de fapt. [Cf. fr. effectif, effectivement].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

EFECTÍV, -Ă I. adj. care are efect; real, adevărat. II. s. n. număr de indivizi care alcătuiesc o colectivitate. III. adv. adevărat, real, de fapt. (< fr. effectif, lat. effectivus)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

efectív adj. m., pl. efectívi; f. sg. efectívă, pl. efectíve
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

efectív s. n., pl. efectíve
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

efectiv a. 1. care produce efect; 2. care există de fapt, pozitiv. ║ n. numărul real al soldaților unei trupe: efectivul armatei.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*efectív, -ă adj. (lat. effectivus). Real, pozitiv. S. n. Număr real: efectivu armateĭ. Adv. În mod efectiv.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

Copyright (C) 2004-2014 DEX online (http://dexonline.ro)

 După citirea acestor definiții rezultă că eficace, eficient și efectiv este cam același lucru. Deci, sunt sinonime… După logica (mea) personală, după sensurile pe care le au aceste cuvinte în alte limbi, cele trei cuvinte nu sunt, și nu pot fi sinonime. De aici și deraierile traducătorilor bine intenționați… Dar, cei pe care i-am atenționat în legătură cu folosirea greșită a unora dintre cuvintele de mai sus mi-au reproșat imediat: DEX ul stabilește cum e corect! Iar DEX ul nostru ne spune că merge oricum, că ”merge și-așa”. După logica strâmbă a motivării acceptării unor cuvinte și sintagme pe criteriul intrării lor în uz, abia intratul în limba română pleonasm ”mijloace media” a primit din partea Academiei certificat de ne-pleonasm… În timp ce, credeam eu, tocmai era momentul taxării sintagmei în cauză ca pleonasm. Cu alte cuvinte, neregulata limbă română corespunde perfect naturii năbădăioase și neascultătoare a românului verde care iese oricând din încurcătură (șmecherește!) cu celebra scuză/ explicație: ”merge și-așa”.  Dacă într-un text literar  nuanțele unor cuvinte nu au consecințe foarte serioase, într-un text tehnic, economic, sociologic etc. consecințele pot fi derutante, dacă nu chiar dezastruoase. Pun pe seama confuzionismului academic românesc, pe care l-am criticat în zeci de articole și studii, consecințe negative grave cum ar fi: clasa politică ineptă și needucată care ne fericește de decenii, prăbușirea calității educației și a respectului față de profesori, cercetători, de textul scris în general și de intelectualitatea română în special. Dacă toate aceste consecințe vor lăsa indiferenți pe cititori, specialiști și/ sau decidenți, măcar să nu ne mirăm de descompunerea (nu doar culturală) ce ne așteaptă.

 Nu mă erijez în deținător de adevăruri absolute, nu am motive personale de a-mi face sau de a căuta publicitate; doresc doar să primeze competența în fața imposturii, logica în fața superficialității și armonia limbii în fața stricătorilor de limbă.

Liviu Drugus

Miroslava, 26 februarie 2014

www.facebook.com/liviu.drugus

www.liviudrugus.wordpress.com

Două ANEXE:

Anexa 1:  transcrierea dialogului de pe pagina de FB a dlui RC

Anexa 2: Articolul dnei Rodica Zafiu, publicat în România Literară

Anexa 1

R.C.:  Dragii mei, în românește se spune:

– ”Bună seara!” și nu ”O seară bună!”
– ”La mulți ani!” și nu ”Mulți ani vă urez!”
– ”Ce mai faci?” și nu ”Cum ești?”
– ”Poftă bună!” și nu ”Să aveți poftă!”
– ”Iau masa cu prietenii” și nu ”Servesc masa cu prietenii”
– ”Are sens” și nu ”Face sens”.
Asta ca să nu ne lăsăm cotropiți de snobisme de la supermarket care indică absența lecturilor în adolescență.

23.02 – Addenda pentru postarea de ieri (la cererea telespectatorilor):

– „ne concentrăm” şi nu „ne focusăm”
– „avem o ţintă, un obiectiv” şi nu „avem un target”
– „tendinţă” şi nu „trend”
– „ceva de tipul ăsta sau de genul ăsta” şi nu „ceva de genul”
– „am experienţă în acest domeniu” şi nu „am expertiză în acest domeniu”
– „am făcut/depus o cerere/dosar” şi nu „am aplicat”
– „descarc” şi nu „dau jos”
– „cunosc oameni noi” şi nu „socializez” (asta ar însemna să trec ceva în proprietatea statului)

   LD: de acord cu aproape toate (cu excepția ultimului). A socializa nu înseamnă a trece în proprietatea statului (avem pentru asta a etatiza). Cu adjectivul ”social” și verbul ”a socializa” sunt lucruri de discutat. Pentru că sunt inducătoare în eroare, respectiv fiecare înțelege ce vrea din sintagmele cu ”social” în coadă, eu nu le mai folosesc deloc și recomand, ori de câte ori am ocazia, să nu fie folosite.

LD: Un exemplu de confuzionism academic generat de utilizarea (în exces!) a ”socialului” și a derivatelor sale: ”În orice societate, educația morală şi socializarea constituie principalele procese prin care se asigură atât conformitatea tinerilor/adulților faţă de normele, regulile şi valorile sociale, cât şi prevenirea „devierii” de la acestea. Prin aceste fundamentale procese, Societate îşi menţine stabilitatea (establishment-ul) şi funcţionalitatea.

Şcoala românească transmite o diversitate complexă şi o multitudine de cunoştinţe şi informaţii, însă nu mai asigură ceea ce este esenţial: e d u c a ţ i a m o r a l ă. Educaţia morală asigură funcţionalitatea unui regim democratic autentic şi a statului de drept”.  Adrian Ibiş, Sociologie (manual), Pansofia, Bucureşti, 2013, pp.69-70

R.C.: Domnule Druguş, nu folosiţi logica personală, ci DEX-ul, vă rog.

L.D.: cu DEX ul și cu oamenii de” știință” din filologie sunt lămurit…  Dacă nu folosești logica personală, atunci ce rost are să folosești/ folosim logica altora? Nu știu la care logică să fac apel, a lui Răzvan sau a DEX ului ca să mă lămurească ce logică permite construcția următoarelor sintagme, în care ”social” ar trebui să aibă cam același sens: ”capital social”, ”ajutor social”. ”economie socială”, ”știință socială”.. etc. etc. Am câteva sute de sintagme care conțin ”social” și care conferă atributului ”social” mereu alt sens… Curat logică, curat știință a limbii…

RC: Îmi pare rău că v-au dezamăgit specialiştii în domeniu, rămâne să mă convingeţi că deţineţi o autoritate superioară. Vă consolez cu amănuntul că şi eu, în medicină, aplic standardele internaţionale în dauna logicii proprii, mai cu seamă dacă am o dispoziţie proastă sau e o zi ploioasă.

LD: Dogmatizarea cunoașterii = moartea cunoașterii. Recunosc, am un defect mare: nu suport dogmatismul, indiferent dacă am diaree sau constipație, dacă plouă sau e soare afară. Desigur, m-am gândit mereu că dacă nu se acceptă opinii proprii în medicină, ce rost ar mai avea cercetarea, articolele cotate ISI sau gradele didactice… în medicină. Toți știu câte ceva, dar doar strict conform Bibliei lui X sau Y. Dar, cred că, în loc să discutăm a cui logică este mai bună, a dogmaticilor sau a cârcotașilor/ inovatorilor, mai bine să dăm voie capetelor noastre să cugete. De fapt, chiar ăsta era rostul intervenției mele: să vedem ce sens dom cuvintelor, sintagmelor etc. Adesea, lingviștii, constată, resemnați, câte o aireală lingvistică și așteaptă, resemnați, să se trezească din beție idioții de la Academie… Știți, noi știm că nu e prea corect, dar dacă Academia… Hai sictir Academie dormitor! Pe scurt, ești de acord că socializare nu e totuna cu trecere în proprietatea statului? Sper că ai glumit când mi-ai cerut să demonstrez că sunt o autoritate superioară… Cum vrei să-ți dovedesc? Cu diplome, cu titluri, cu calitatea de membru al Cacademiei, sau cu logica personală? Scuze, că m-am aprins puțin, dar cine mă cunoaște cu adevărat știe că nu tac…

RC: Păi cercetarea şi articolele ISI nu-s totuna cu părerea lui nea’ Vasile care se crede logic. Dacă nu ar exista autorităţi în diverse domenii, atunci orice Gâgă ar aplica regulile lui. Cu viaţa omului şi cu simbolurile naţionale nu ne putem juca. Cu „opiniile proprii” în medicină aţi dat-o rău în bară pentru că nu putem trata bolnavii după opiniile din articole (de obicei contradictorii) decât după ce sunt acceptate ca standard. Cu limba română nu merge precum cu economia politică, ea nu se schimbă odată cu regimul politic. Iar „socializare” înseamnă ce scrie în DEX, nu ce crede tanti Miţa după cumătrie.

LD: Bravos națiune! Te-ai deșteptat! Acum e clar că economia politică nu e cum vrea tanti Mița Baston sau nea Gogu de la farmacie. Și cu cercetarea e cam clar. Dacă standarde nu ”e”, nimic nu e… Am auzit de unul nea Vasile Einstein care a contestat mecanica newtoniană. Măi, și ce i-au făcut standardologii… Păi omul nu era deloc în standarde… Cu articolele ISI, cred că ai dreptate. Astea se cumpără la kilogram și apoi se cumpără și revista dacă e nevoie… Ne-a Vasile nu are nevoie de părerea lui DEX sau d(y) ca să-și probeze vreo descoperire. Este ca și cum ai cere parlamentarilor să voteze reducerea numărului de parlamentari. Sau să-i ceri sefuțului de departament voie să-i spui că-i prost și că a ajuns acolo cu pile sau curvăsăreală. Nu generalizez, dar nici generalizarea standardelor nu mi se pare ok… Dau și eu un exemplu: mijloace (mass) media erau un pleonasm de toată frumușața… Politrucii care au ajuns șefi de catedră la Comunicare, foloseau pleonasmul cu grație… N-am ce face (eu, Gâgă), ca un nea Vasile ce sunt, și zic (nu spun): e pleonasm bre! După care, s-au pus în mișcare logicile impersonale ale cacademicienilor, iar cacademia română a decis că pleonasmul nu e pleonasm. Logic, nu? Desigur, tanti Mița și cu nea Vasile care au scris cărți cu pleonasmul în titlu au jubilat: s-au scărpinat pe burtă și au zîcut: nooo, așeee! Deci logica după care se stabilesc pleonasmele a murit, trăiască logica de partid, de gașcă etc. Mi-a plăcut afirmația ”Cu viața omului și cu simbolurile naționale nu ne putem juca”. Așa or zîcut și plastografii de la știința (!) comunicării și a ”mijloacelor media”… Și cu exemplul că s-ar putea trata bolnavii după opiniile lui X sau Y iar nu e ok. Eu nu am zis că tot ce scrie prin articolașele ISI trebuie aplicat. Dimpotrivă…Eu zic că dacă ai o idee nouă, pe care o verifici în n+1 situații, ai certitudinea că e un lucru bun, atunci nu mai aștepți să vină Gogu de la Cacademie să spună: bravo nea Vasilea, noi suntem proști, da matale ești deștept și meriți locul meu la cacademie. Uite io mă dau deoparte și vino matale să spui cum e cu noul standard… Mai va…

L.G.:  finally, someone who still knows the correct Romanian language rather than the weird version „implemented” in the last 20 years (for those of you who don’t speak Romanian). Mind you, the English language has its fair share of new fangled words/expressions that don’t make sense to those of us who were taught in the „old days”…

LD: the correct Romanian language” means DEX language? Anyway, any language is as vivid as its speakers. But ”media means” is a ”standard” pleonasm… even, DEX say it’s ok…

L.G. : the correct Romanian language” means DEX language? Anyway, any language is as vivid as its speakers. But ”media means” is a ”standard” pleonasm… even, DEX say it’s ok…

LD: @Lory Gray: Sure, DEX is a good start for teenagers, not for creative people… U r right to say teachers r guilty for permitting such bizarre innovations. I hate them too. As I hate ”mass media means”. ”Social” is a ”good for all” word, as well… A lot of idiot phrases that contain the word ”social” may be eliminated without any loss. We may say ”capital”, instead of ”social capital”, ”help” instead of ”social help” etc. I need a clear and logical language not a sophisticated (and futile) one..

RC: )))))))))))) Cine nu face faţă la meciul din divizia A îşi face meciul lui, în cartier, sacrificând coerenţa şiragului de mondenităţi fundamentale prin strecurarea, iată, (şi) a unor aspecte teoretice.

O parte dintre cei prezenţi la lungul dialog de aici ori care doar l-au citit, fără să poată interveni, au deschis o şuetă umoristică în care, pornind de la exagerări cum ar fi că această postare îi „urecheşte”, fac mişto de conţinutul ei şi de suportul argumentativ literar pe care l-am invocat; adică nu contează cum scrie Marin Preda, contează cum comunic eu la corporaţie. Nu m-a deranjat, ba chiar consider că este benefic ca discuţia să fie purtată pe mai multe planuri şi la mai multe niveluri, în felul ăsta crescând şansa ca respectul pentru limba română să fie readus în prim-plan. M-au deranjat doar vreo două domniţe care prin faţă sunt numai miere şi pe la spate se umflă de râs la adresa spălăcitului. Am şi la Iaşi vreo două. Păi ori suntem feisbuciste, ori nu mai suntem :)))

 A.S. : Păi, Răzvan, cei care jonglează cu termeni ca „superioritate” ar trebui să ştie că oamenii nu sînt egali. Doare, dar e adevărat!  În plus, aici e vorba despre cunoaşterea limbii române sau despre necunoaşterea ei. În rest, trăiască troţkiştii corporatrişti!

R. C.  Eu nu mă simt superior ca om, mă simt superior doar la cunoştinţele în anumite domenii. Printre care şi limba română. E o idee proletcultistă aceea că poţi bate bărbunca zeci de ani şi apoi să fii capabil de a conversa de la egal la egal într-o dispută tehnică sau culturală. Păi atunci la ce-ar mai folosi învăţătura?

LD: Am înțeles că DEX ul este farul călăuzitor în materie de limba română. OK, dar în DEX nu se definește socializarea drept trecere în proprietatea statului. Nu țin neapărat să am dreptate, dar cred că există riscul ca unii cititori ai acestui dialog să ia de bună definirea socializării așa cum a fost ea explicată în chiar mesajul de plecare a acestui dialog (R.C.:”socializez” (asta ar însemna să trec ceva în proprietatea statului). Vezi:http://dexonline.ro/definitie/socializare

R.C.:  Dmnule, căutaţi verbul „a socializa”, nu substantivul „socializare”. Devine obositor dialogul cu dumneavoastră.

L.D: Dacă verbul ”a socializa” desemnează un lucru, iar substantivul ”socializare” desemnează cu totul alt lucru, asta deja pune sub semnul întrebării seriozitatea celor care au scris DEX ul. Sensul prim (din DEX) pentru ” a socializa”, acela de ”a trece în proprietatea statului” este contrazis de toate celelalte definiții de mai jos care fac trimitere clară strict la proprietatea socialistă. Și mai există un bun motiv pentru a desfide DEX ul: pentru autorii acestui op ”socializare” și ”a socializa” se referă îndeosebi la ”mijloacele de producție” din proprietatea socialistă. Oricine citește aceste explicații înțelege că DEX ul actual este o copie ușor modificată a dicționarelor de dinainte de 89 când totul era încărcat cu ideologie și terminologie socialistă/ comunistă. S-au cosmetizat astfel nu doar dicționare ci și cărți/ cursuri care au șters doar cuvântele socialist, comunist/,al întregului popor etc. și în rest au lăsat totul neschimbat, îndeosebi logica și esența explicațiilor. Este, cred, una dintre cauzele care plasează România pe locul pe care îl știm în Europa. Îmi cer scuze pentru faptul (obositor) de a insista, dar dacă nu ducem explicațiile până la capăt nu ne onorăm crezurile pedagogice și de cercetare. (chiar dacă atât eu cât și alții am adoptat și un stil ceva mai liber, nu neapărat academic).

RC: E clar că nu vă pricepeţi, aşa zice să renunţaţi, am obosit…

LD QED!

C.C.: În afara de ” servesc masa” si ” face sens ” ( acum intilnit ), folosesc de ceva vreme toate expresiile din lista in ambele forme, deja in mod firesc. Si acum socializez putin  http://www.romlit.ro/socializare.

T.C.  Răzvan, e bine că vorbim despre limbă. Chiar nu m-aș fi așteptat ca subiectul să iște pasiuni. Tind să îți dau dreptate, pe fond. Regula nu este impusă de uz, ci de o autoritate recunoscută, legitimă. Fără ea, e haos și e mitocănie. Sigur că autoritatea în cauză trebuie să recunoască și să consfințească tendințe noi în utilizarea limbii. Asemeni unei curți constituționale într-un sistem legal, rolul ei este să se pronunțe asupra concordanței între înnoirea propusă și elementele fundamental definitorii ale corpului pe care își propune să-l înnoiască. Din câte îmi amintesc, rolul acesta aparține, în cazul limbii române, Institutului de specialitate (ILIR)din cadrul Academiei Române.

 

Redau conținutul integral al articolului semnat de prof Rodica Zafiu în România Literară în anul de grație 2006

 

Un cuvînt emblematic al perioadei de după 1989 este desigur verbul a socializa: mai ales pentru că sensurile şi utilizările sale curente contrastează în mod cît se poate de spectaculos cu cele care îi erau atribuite înainte, în perioada în care socialul era dominat de asocierea cu termenii politici socialist şi socialism. Definiţia din DEX 1996 păstrează de altfel reperele ideologice ale trecutului, indicînd două sensuri pentru verbul a socializa: (1) „a trece în proprietatea întregului popor principalele mijloace de producţie sau alte bunuri aflate în proprietate privată” şi (2) „(despre muncă, producţie) a dobândi un caracter social datorită dezvoltării forţelor de producţie”. Definiţiile sînt total derutante pentru cineva care întîlneşte cuvîntul în contextele actuale tipice, de exemplu: „Socializează şi fii veselă, ca să crape el de ciudă şi vei vedea ce bine e cu prietenii alături. Invită vecini sau cunoştinţe acasă la tine la nişte clătite” (club.neogen.ro). Ca în multe alte cazuri, peste un sens vechi, în parte preluat din franceză, în parte filtrat de constrîngerile ideologice ale vremii, s-a suprapus în ultimii ani un sens împrumutat din engleză, prin calc semantic; în plus, s-au produs şi extinderi semantice prin folosirea intensă şi adesea imprecisă a termenului în registrul familiar. De fapt, dicţionarele franţuzeşti indică pentru cuvîntul socialiser sensuri predominant politice – „a trece în proprietate colectivă”, „a face să devină socialist” – dar şi unele mai largi: „a adapta la viaţa în societate, la raporturile sociale”. Acestea nu lipsesc nici între semnificaţiile pe care le are în engleză verbul to socialize; doar că li se adaugă şi altele, mai concrete: „a organiza participarea în grup la ceva”, „a face parte, în mod activ, dintr-un grup social” etc. A socializa e la origine un termen de specialitate, din limbajul sociologiei şi al psihologiei, dar a devenit, ca şi derivatul său substantival socializare, un bun general al jargonului vieţii moderne, un cuvînt la modă pentru a desemna stabilirea de contacte umane. Evident, s-a impus şi dintr-o necesitate: nu exista un singur cuvînt care să acopere ideea de „a fi împreună cu alţii”, în opoziţie cu „a fi singur”. De la generalitatea acestui concept se coboară însă, brusc şi adesea comic, la situaţiile concrete în care a socializa devine un simplu substitut pentru acţiuni care ar putea fi foarte uşor denumite şi altfel.

Verbul a socializa se foloseşte în română (cu acest sens recent) în primul rând ca verb intranzitiv (într-o construcţie mai apropiată de sursa engleză şi deci percepută ca fiind corectă): „Socializează în interes de serviciu!” (cariereonline.ro); „(târgul) este locul în care localnici sau venetici, producători, cumpărători sau simpli ”gură-cască” intră în contact, socializează ” (muzeulastra.ro). Verbul poate avea un complement introdus de prepoziţia cu: „Radu Florescu nu socializează cu preşedinţii companiilor importante sau cu persoane din guvern” (iqads.ro, interviu, 12.07.2006); „stresul la locul de muncă ridică în mod semnificativ tensiunea sângelui în rândul bărbaţilor care lucrează în corporaţii, mai ales în cazul acelora care nu socializează bine cu colegii lor” (sanatatea.com). Foarte interesantă este însă transformarea sa în verb reflexiv: care marchează o participare mai intensă (reflexiv intrinsec, cu sens „dinamic”), sau un sens reciproc, construcţie apărută după modelul altor verbe (a se duce, a se distra, a se juca, a se întâlni, a se împrieteni etc.) şi ca o tendinţă puternică a românei populare şi familiare: „Parlamentarii şi miniştrii liberali se socializează la Sinaia” (titlu, în Gândul, 31.01.2006 ; „Copiii (…) sunt asistaţi la teme de personal calificat, se socializează, se joacă” (gradinitebucuresti.ro). Varianta reflexivă are o conotaţie populară care îşi asociază eticheta „incult”: „socializează-te omule!” (forum.md); „Socializează-te acolo unde şi când poţi” (lumeapiticilor.ro).

Lărgirea semantică nu s-a produs doar în română, ci este în cea mai mare parte preluată; la noi, ca şi în alte limbi, prin folosirea termenului a socializa se vizează o anume „înnobilare” a unor realităţi banale, tratarea în cheie „ştiinţifică” a unor acţiuni cotidiene. A socializa devine astfel un fel de eufemism (adesea folosit ironic) pentru acţiuni ca: a sta de vorbă, a bârfi, a merge la petreceri, a bea cu prietenii, a stabili relaţii amoroase etc.: „Acum de bon ton nu mai e să spui ”hai să bârfim”, ci ”hai să socializăm, dragă” (Jurnalul Naţional = JN, 3.10.2005); „Până la sosirea primului tren, am socializat” (JN, 14.08.2006); „Oricum, dacă se văd mai des la şedinţele de guvern, poate că dnii Băsescu şi Tăriceanu ”socializează” mai bine şi încep să comunice mai mult” (Curentul, 23.12.2005); „prietenii şi tovarăşii săi beau şi socializează prin baruri” (foodandbar.ro); „vara, cînd oamenii socializează pe malul mării, sub clar de lună” (menshealth.ro) etc. Aceeaşi evoluţie semantică se produce şi la substantivul socializare: „Liberalii şi democraţii vor să rezolve problemele din Alianţă cu o socializare la cârciumă” (EZ 28.08.2006).

O explicaţie a succesului termenilor a socializa şi socializare stă în faptul că aceştia conferă aspectul de ocupaţii serioase, intenţionate, planificate, micilor plăceri care ar fi fost condamnate de o etică severă a muncii.

O extindere a sensului celor două cuvinte priveşte şi relaţiile stabilite de animale, între ele sau cu oamenii: limbajul tehnic – „Socializează-ţi câinele! Socializarea este foarte importantă şi se face încă din primele luni de viaţă ale căţelului” (animalutze.com) – alunecă uneori în comedie: „Normele UE se preocupă şi de modul în care se socializează porcii” (cotidianul.ro).

 

 

 

Cu prostia pre inteligență călcând (I)


Martin Page, M-am hotărât să devin prost, Humanitas, Bucureşti, 2004-2012, 140 pagini (format pocket), (Comment je sui devenu stupide, Paris, ianuarie 2001)

 

Motto-uri:

”Iluzia cunoașterii este mai periculoasă decât ignoranța” (Stephen Hawking)
L’intelligence, ça n’est pas ce qu’on sait, mais ce que l’on fait quand on ne sait pas.”  (Jean Piaget)

Aș da tot ce știu pentru jumătate din ce ignor” (Descartes)

qui accroît la science, accroît ses douleurs” (Eccleziastul)

Știu că sunt un imbecil, simt că sunt un idiot, iar acest lucru mă scoate din rândurile idioților perfecți și mulțumiți. Sunt superior atât cât să înțeleg că nu sunt destul de superior (…) jidov rătăcitor al cunoașterii” (Giovanni Papini, Un om sfârșit)

 

Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligența. Inteligența are limitele ei, prostia nu”. (tepuicuprostii.com)

Știu că această călătorie în prostie se va transforma într-un imn al inteligenței” (Martin Page, M-am hotărât să devin prost, Humanitas, 2012, p. 9)

 

 

 

*Eu, prost?!

* Unde-i minte-i și prostie

* Cine se (mai) prostește, se (și) înțelepțește

* Inteligența  poate însemna și autoasumarea prostiei

* Dacă prosti(re)a nu este totală, mai  există șansa revenirii

* Nu cunoașterea este cauza nefericirii, ci cunoașterea incompletă

* Cunoașterea unidimensională, disciplinară va fi înlocuită de transcunoaștere 

 

CUPRINS

Partea I – a       Despre scriitorul Martin Page

1 Despre autorul francez Martin Page

2. Martin Page este un scriitor postmodern

Partea II – a       Despre prostie, inteligență și devenire

II 1 Presupusul elogiu al prostiei este, de fapt, o odă închinată inteligenței.

II 2 Despre prostie, dar cu trimitere la inteligență (sau la lipsa acesteia).

II 3  Despre schimbare.

II 4 Când schimbarea nu reușește se revine la starea inițială, existând însă avantajul experienței.

II 5 Cum are loc schimbarea și cum se anunță aceasta

Partea III – a       Despre romanul Cum am devenit prost

III 1 Acțiunea romanului are loc în vara anului 2000

III 2 Primul roman al lui Martin Page este unul autobiografic

III 3  Povestea/ Narațiunea/ Conținutul romanului

III 4 Hermeneutica, semiotica și economica politică a temei centrale a romanului: soarta intelectualului bine dotat într-o lume foarte liberă, prea comercială, excesiv de iluzorie, dar crud de reală

III 5 Deconstrucția romanului

 

Partea I – a       Despre scriitorul Martin Page

 

I. 1.  Despre autorul francez Martin Page. Pentru informații biobibliografice vezi: http://www.martin-page.fr/, http://www.martin-page.fr/francais/biographie/ dar și blogul autorului http://www.pitagarmen.com/blog/  Tot despre autor se pot afla mai multe la adresa http://www.humanitas.ro/files/media/m-am-hotarat-sa-devin-prost.pdf, aceasta fiind un promo lansat de Editura Humanitas, unde a apărut traducerea românească a Adrianei Gliga, în anul 2004, cu reeditări în 2005, 2006, 2007, 2008 și 2012. O primă traducere în limba engleză a apărut în 2004 (vezi mai multe pe http://en.wikipedia.org/wiki/How_I_Became_Stupid). Autorul a primit în anul 2004 Premiul Euregio pentru literatură la vârsta de 29 de ani în timp ce studia Antropologia (facultate pe care n-a mai terminat-o, în schimb a început multe altele…).Cartea francezului Martin Page (prima sa carte!) a fost lansată în prima lună (ianuarie) a primului an (2001) din noul/ ultimul mileniu (al treilea). Un început care s-a arătat, iar apoi s-a confirmat, a fi unul promițător și îmbucurător. Pe pagina de gardă a cărții apărute la Humanitas se scrie, cu îndreptățire: ”Martin Page este una dintre bucuriile literare ale acestui secol”. Subscriu! Un interviu cu Martin Page (realizat de Luminița Voina-Răuț) se găsește publicat în România Literară din anul 2005, când autorul rotunjise 30 de ani. Pentru o mai sigură șansă la lectură voi reproduce aici interviul aflat la adresa: http://www.romlit.ro/cu_martin_page

Luminiţa Voina-Răuţ: Cine sunteţi dumneavoastră, domnule Martin Page?Martin Page: Sunt un scriitor francez de 30 de ani.LVR: Până în prezent, editura Humanitas a publicat versiunea românească a două romane scrise de dumneavoastră: Comme je suis devenu Stupide (M-am horărât să devin prost, în traducerea Adrianei Gliga, 2004) şi La libellule de ses huit ans (Libelula, traducere: Ioana Bot, 2005). De unde v-a venit ideea de a scrie primul roman, cu care aţi şi debutat, de alftel?

MP: Mi-ar trebui săptămâni întregi să explic, e foarte greu să ştii cum îţi vine o idee. În cazul romanului M-am hotărât să devin prost, ideea mi-a venit citind Biblia. În Ecleziastul există o frază foarte frumoasă, care sună aşa: ,qui accroît la science, accroît ses douleurs”, cu alte cuvinte, cu cât studiezi mai mult, cu atât devii mai inteligent, şi deci mai nefericit. Poate că mă simţeam foarte aproape de acest gând. Eu nu mă consider foarte inteligent, dar simţeam că devin mult mai nefericit înţelegând anumite lucruri, şi astfel, pornind de la acest citat, mi-a venit ideea romanului.

LVR: Este o idee îndrăzneaţă, iar autorul cărţii trebuie să fie o persoană foarte inteligentă, pentru a-şi pune astfel de întrebări. Există un sâmbure autobiografic în carte?

MP: Mai mulţi sâmburi chiar. Dar aici nu este vorba doar de biografia mea, sunt lucruri care se regăsesc la toată generaţia mea; vreau să spun că am foarte mulţi prieteni care se apropie mult de personajul cărţii, studenţi parizieni ori străini, tineri preocupaţi de problemele epocii, care sunt foarte nefericiţi, îşi găsesc cu greu locul în societate, nu izbutesc să-şi găsească o slujbă potrivită sau pur şi simplu nu pot să se maturizeze. Sunt multe elemente autobiografice în carte, dar nu cred c-ar fi prea interesant să vă povestesc viaţa mea acum…

LVR: Totuşi, poate că cititorii dumneavoastră sunt curioşi să ştie câteva date inedite din viaţa tânărului romancier.

MP: Am început diverse studii universitare, le începeam, dar mă opream de fiecare dată, fiindcă mă plictiseau îngrozitor. Tot ce voiam să fac era să scriu. Ca s-o liniştesc pe mama, mă înscriam la Universitate şi urmam diferite cursuri; în felul acesta îmi completam cunoştinţele. Ideea era să am cât mai multe informaţii, pe diferite teme; în acest sens am studiat filozofia, antropologia, sociologia, lingvistica, istoria artei, studiam dar nu mă prezentam la examene, fiindcă examenele nu mă interesau. Pentru mine frecventarea acestor cursuri devenise un modus vivendi. Am prieteni care s-au specializat într-un anumit domeniu, unul a studiat Dreptul, e un avocat desăvârşit, dar nu-l interesează nimic altceva, în schimb, pe mine mă interesează o mulţime de lucruri; cum n-am fost niciodată un elev bun, nici nu puteam deveni un specialist grozav.

LVR: Când aţi început să scrieţi?

MP: În adolescenţă; am început cu mici texte. Prima carte am scris-o la 18 ani, dar n-a fost niciodată publicată, astfel încât am debutat abia la 24 de ani cu romanul ”M-am hotărât să devin prost”.

LVR: Cum a fost primită cartea în Franţa?

MP: Mai degrabă bine, cred c-am avut mare noroc. Mă sperie gândul că romanul îi poate influenţa cumva pe tineri, sper doar să-i atingă, să-i emoţioneze. Pentru mine, scriitorul e aidoma cofetarului; dacă am făcut o prăjitură şi oamenilor le place, sunt mulţumit.

LVR: Îmi puteţi cita câţiva scriitori preferaţi?

MP: Da, îmi plac Julio Cortázar, Graham Greene, Oscar Wilde, Haruki Murakami, Dostoievsky. Admir fantezia lui Cortázar şi chestionarea realităţii.

LVR: Întrebările care s-au pus la acest festival de la Neptun au fost: Eu scriu. Cine mă citeşte? Pentru cine scrieţi?

MP: Pentru cine scriu? Cred c-ar fi mult mai simplu dacă v-aş da numărul de telefon al psihanalistului meu.

LVR: Aveţi un psihanalist?

MP: Nu unul, doi.

LVR: Aveţi nevoie de psihanalişti? De ce? Nu puteţi să vă adresaţi unor prieteni?

MP: Vorbesc, vorbesc, vorbesc. Mental, sunt tulburat. Poate că în România nu mergeţi la psihanalişti, dar eu cred că este o experienţă care te îmbogăţeşte, un psihanalist te ajută să te cunoşti mai bine, să înţelegi de ce faci cutare sau cutare lucru, e interesant.

LVR: Vă înţelegeţi mai bine prin intermediul psihanalistului?

MP: Da, mă înţeleg mai bine. Fireşte, am şi prieteni, dar cu ei există anumite limite, te simţi mai în largul tău în faţa psihanalistului.

LVR: Vreţi să ne vorbiţi puţin despre romanul recent publicat la noi, Libelula? Şi despre cărţile viitoare?

MP: Libelula este povestea unei tinere pictoriţe aflată în faţa succesului. Am scris şi o piesă de teatru, Vies communes (Vieţi obişnuite), care e istoria unei despărţiri, iar de curând s-a publicat la Paris ultimul meu roman, la aceeaşi editură, Le Dilettante: On s’habitue aux fins du monde (Ne obişnuim cu sfârşitul lumilor), cineva care la 28 de ani devine o persoană vie, începe să trăiască de la această vârstă.

LVR: Aveţi nevoie de condiţii speciale pentru a scrie? Unde scrieţi, de regulă?

MP: Scriu oriunde, de regulă dimineaţa. Hemingway zicea că: ,singurul loc în care poţi scrie e capul tău”. Scriu aşadar în capul meu, fără să-mi pese unde mă aflu.

LVR: Credeţi că vocea scriitorului este auzită în societate în momentul de faţă?

MP: Habar n-am, nu citesc articolele care se scriu despre romanele mele şi acest aspect nu mă interesează. Cred totuşi că vocea scriitorului poate fi uneori importantă, iar alteori nu, fiind chiar deranjantă.

LVR: Ce vă mai place, în afara scrisului?

MP: Jazzul, ploaia, filmele, să mă plimb prin Paris şi să gătesc.

LVR: Acum trăiţi din scris. Sunteţi tradus deja în numeroase limbi. Îmi puteţi spune care este relaţia cu traducătorii cărţilor dumneavoastră? MP: Din păcate, cu traducătorii mei nu prea am relaţii, mai degrabă cu traducătoarele mele din Japonia, Germania şi Rusia care îmi scriu şi-mi pun întrebări. Uneori simt nevoia să comunic cu ei, dar ei n-o fac, cred c-ar putea să mă întrebe multe lucruri despre text, despre ideile mele. Aştept din partea lor emailuri, chiar telefoane.

LVR: Un ultim cuvânt, de astă dată despre această întâlnire cu scriitori din diferite ţări aici la Festivalul Zile şi nopţi de literatură din Neptun.

MP: Pentru mine, ca scriitor, această întâlnire e extraordinară, o experienţă fericită. E grozav să comunici cu oameni care trăiesc ca şi tine: citesc şi scriu! Doar mâncarea de la hotel nu-mi place, în rest totul e în regulă, oamenii sunt calzi şi amabili, iar subiectele abordate mi se par interesante şi utile.

LVR: Vă mulţumesc.

I.  2. Martin Page este un scriitor postmodern. Există – ca o ironie a soartei – postmoderni care nu știu că sunt postmoderni și care chiar critică postmodernismul, poate și din motive strict conjuncturale. Nu știu dacă Martin Page conștientizează că practică o scriitură postmodernă, dar în mod cert nu-și revendică apartenența la un curent sau altul. El scrie de plăcere și nu este interesat de clasificări, comentarii, cronici, recenzii etc. Probabil că își reglează tirul/ tirajele în funcție de propriile-i trăiri, dar și de intrările în cont. Dacă piața respinge, nu mai insistă. Primul roman pe care l-a scris și l-a publicat a fost și primul succes de librărie, în Franța și în întreaga lume. Subsemnatul am descoperit, la începutul anilor 90, că modul în care gândeam sau stilurile pe care le agream se încadrează în vag definitul concept de postmodernism. Spun asta pentru a proba că se poate să fii postmodern și să afli asta mult mai târziu.  Pentru cititorul eventual iritat de melanjul postmodern pe care îl fac aici (vezi mai jos), amestecând povestea pageană a unui individ din Occident – Antoine – (cu angoasele sale existenţiale majore) cu povestea societăţilor bolşevizate forţat din Orientul european (comparații pe care le fac pe parcursul acestei recenzii), trebuie să-mi mărturisesc, din start, ”păcatul” de a agrea și chiar de a practica postmodernismul. Totodată, trebuie să explic faptul că este o convingere a mea, aceea că individualitatea, societatea şi umanitatea una sunt (Tres unum sunt!). Baleierea de la un nivel de agregare umană la altul, de la unul (micro) la multiplu (macro) şi/ sau de la multiplu (macro) la totalitate (mondo) are drept finalitate mai buna înţelegere a celorlate două paliere/ niveluri de agregare umană. Este valabilă şi transgresarea nivelurilor în sens invers, adică dinspre mondo spre macro, sau dinspre macro spre micro. În cartea de față, cu mijloace literare/ ficționale postmoderne, Martin Page îl plimbă pe Antoine prin toate palierele: de la sinuciderea presupusă ca act strict individual (micro), la descrierea colectivităţii numită spital (macro) şi apoi la interconectivitatea planetară numită piaţă financiară (mondo). Conchid (cu convingere!) că asemănările şi comparaţiile situaţiilor din carte (ficționale) cu cele din contextele real-concrete (mundane) sunt utile pentru creşterea accesibilităţii mesajului transmis de autor prin intermediul eroului său. Fiind poate prea entuziasmat de virtuţile hermeneuticii şi ale semioticii sunt tentat să confer semnificaţii multiple gesturilor şi contextelor din carte, semnificaţii nebănuite, poate, chiar de autor… Consider că şi exagerările sau supralicitările (interpretărilor) au rostul lor, ele fiind un bun pretext pentru un dialog ulterior şi chiar pentru un  schimb de idei.  Altfel, toată literatura s-ar reduce doar la povestiri ale unor fapte reale sau atât de bine imaginate încât chiar par reale… Eu înclin să cred că literatura este, în primul rând, pretext pentru comunicarea de idei sau de mesaje, de imagini și de situații, precum şi incitări la gândire sau la simţire tot mai rafinate care să aibă drept rezultat un plus de cunoaștere sau un plus de trăiri emoționale agreate/ așteptate de cititor. Plăcerea estetică este, pentru mine, identică cu utilitatea și normalitatea etică, ambele (eticul și esteticul) fiind fațete ale monedei numită viață sau, uneori, literatură.

 

 

Partea II – a       Despre prostie, inteligență și devenire

 

 

II. 1.  Presupusul elogiu al prostiei este, de fapt, o odă închinată inteligenței. Departe de a fi o pledoarie în favoarea proștilor, tâmpiților, demenților, cretinilor, descreieraților, idioților, gângavilor, tălâmbilor, hăbăucilor, neghiobilor, țicniților și a altor tarați psihic sau a altora lipsiți de duh/ spirit/ suflet, romanul ironizează, în fond, prostia șlefuită care se vrea inteligență rafinată. Pentru Antoine, ”inteligența este cuvântul care desemnează prostii bine ticluite și frumos pronunțate, … [ea] este atât de pervertită, încât de multe ori ești mai avantajat fiind prost, decât intelectual consacrat. Inteligența te face nefericit, singuratic, sărac, pe când deghizarea inteligenței îți conferă o imortalitate de hârtie de ziar și admirația celor care cred în ce citesc” (p. 7).  Unii ar fi tentați să deducă de aici, în mod absolut, că inteligența/ intelectualitatea este negativă și dureroasă, în timp ce prostia este pozitivă și generatoare de fericire. Amintesc aici alte trăsături ale gândirii postmoderne (pe lângă melanjul ideatic): relativismul și (auto)ironia. Autorul strecoară printre afirmații sentențioase, cu putere de maximă/ cugetare demnă de citat în discursuri și analize, sintagme relativizante și care diminuează serios presupusa aserțiune generatoare de certitudini. Se spune, pe drept cuvânt, că doar proștii au certitudini, în timp ce inteligenții au îndoieli. (”Problema omenirii este că oamenii inteligenți sunt plini de îndoieli, în timp ce oamenii proști sunt plini de încredere” – Charles Bukovski). Revenind la citatul din Antoine, acesta conține sintagma relativizantă ”de multe ori”, ceea ce poate însemna că există asemenea situații, fără însă a sugera că acestea ar fi majoritare sau, Doamne ferește, absolute. ”De (prea) multe ori” înseamnă și … ”de câteva ori”, respectiv ar fi tocmai acele excepții care confirmă regula. Iar regula este că inteligența (autentică) nu are cum să te facă, permanent, nefericit, sărac și singuratic. Dar prostia da. A face caz de (exces de) inteligență, a epata strident doar prin manifestări sporadice și ciudate de inteligență este o formă crasă de prostie. Prostul este, de fapt, un tip care o face pe inteligentul. Nefinalizarea proiectelor asumate de ”inteligentul” Antoine probează lipsa raționamentelor logice normale, a unei gândiri elementare și firești. Faptul că eroul cărții se crede inteligent în exces (ceea ce este, în fapt, o dovadă de prostie) îi va provoca multe necazuri și enorme insatisfacții, mai mari decât cele cunoscute înainte de a renunța la inteligență și la gândire logică. Prostia – presupus panaceu al sictirului intelectualist de care suferea Antoine – este greu decelabilă de inteligență. Unde-i minte-i și prostie, dar adesea e foarte greu să le separi, să le evaluezi și, eventual, să le opui.  Viața ne arată că prea frecvent bogații sunt considerați inteligenți sută la sută (cel mai plauzibil motiv al îmbogățirii este, de fapt, tupeul urmat de încălcarea legilor și existența unora mai proști ca viitorul îmbogățit), iar oamenii de stat/ politicienii sunt – în mod eronat – presupuși a fi cunoscători și practicanți ai idealurilor de bine, adevăr și frumos. De fapt, tocmai conferirea de inteligență celor care, de fapt, nu o au, este o probă de prostie. În schimb, a mima prostia, a accepta un nivel mai ridicat, dar controlat, de prostie, asta da, se poate numi inteligență. Spuneam că gândirea postmodernă implică și multă (auto)ironie. În citatul de mai sus, cea de a doua frază o contrazice/ o anulează pe prima (care, oricum, era relativizată). Astfel, opusul inteligenței nu mai este, aici, prostia, ci ”deghizarea inteligenței”, ceea ce este tot un fapt ce ține de inteligență. Mai exact, doar un inteligent își poate masca inteligența, făcând-o pe prostul, în timp ce prostul nu are cum să apeleze la ”deghizarea inteligenței” pe simplul motiv că nu posedă așa ceva. Iar ironia continuă: opusul stării de nefericire (ipotetic generată de inteligență) nu este, cum s-ar putea aștepta cineva, fericirea, faima și bogăția, ci doar o efemeră celebritate (care durează cât o hârtie de ziar, adică o zi!) în ochii naivilor (care cred în magia cuvântului scris, indiferent de conținutul ideatic al textului). Cred că cheia de lectură a romanului se află tocmai în citatul de patru rânduri pe care l-am reprodus și comentat. Romanul trebuie citit în cheie ironico-relativistă, nicidecum ca un manual de bune practici pentru obținerea fericirii absolute și perpetue, prin apelul la mijloace stranii și ineficace. Romanul-capcană este un turnesol pentru decelarea cititorilor în cel puțin două categorii: una a celor care vor lua afirmațiile lui Antoine drept literă de lege/ de evanghelie/ de înțelepciune, și alta a celor care se vor amuza copios de  naivitățile generate de o minte presupus inteligentă doar ca urmare a faptului că emițătorul acestor naivități este scriitor și universitar. De altfel, recenzia de față vine ca o completare a preocupărilor mele legate de încercarea, excesiv de temerară, de a delimita și defini cei doi termeni (inteligență și prostie) care sunt, cum am mai afirmat mai sus, mai mult complementari decât antitetici: unde-i minte-i și prostie. Romanul lui Martin Page se poate înscrie într-o glorioasă galerie de opere menite să pună prostia pe piedestalul pe care îl merită, respectiv de instrument de evidențiere și de evaluare a inteligenței.  Probabil că succesul de librărie a acestui roman în România se poate explica și prin preocuparea românilor de a-și evidenția inteligența, de a se descurca mereu și oricum, și de a arăta cu degetul spre ceilalți: vai! Ce proști sunt!… Despre cât de inteligenți se cred românii se poate afla și din scrierile lui Andrei Pleșu sau a unor sociologi contemporani (Dorin Bodea). O recenzie a cărții lui Dorin Bodea se găsește la https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/  Tema inteligență vs prostie este una perenă în literatura universală, precum și în cea română. Despre ”Proasta folosire a inteligenței” a scris Andrei Pleșu în Dilema Veche în 2007 (cu o binevenită reluare în ianuarie 2014)  http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/proasta-folosire-inteligentei  ”Românii cred despre ei că sînt un popor inteligent. Mai inteligent decît altele. Ştim cu toţii cît e de riscant să faci asemenea generalizări, cît e de greu să măsori inteligenţa şi cît de nătînge pot fi ierarhizările pe criterii etnice. Lucrurile sînt, oricum, mai complicate. Admiţînd că cineva e inteligent, trebuie să adăugăm deîndată că această înzestrare, luată în sine, nu e suficientă. Poţi să fii inteligent şi să nu ştii ce să faci cu inteligenţa ta, poţi să o foloseşti greşit, pe scurt, poţi fi inteligent într-o manieră prostească. Inteligent şi stupid”. Iată și părerea matematicianului Florin Colceag: ”Românii au pus la conducere tot soiul de oameni cu inteligența lipsită de perspectivă, de orizont. Și au avut întotdeauna o mare admirație pentru hoți. Hoții erau si sunt semizeii locului” (http://www.dela0.ro/matematicianul-florian-colceag-pot-demonstra-ca-dumnezeu-exista-si-actioneaza). Nu întâmplător, oltenismul ”oț” trimite mai mult la calificativul de inteligent, decât la acela de hoț.  Pentru a conchide, recomand celor care nu au citit cartea sau nu au văzut spectacolul de la Teatrul Național din Iași să purceadă la o bună și temeinică autolămurire cu privire la sensurile profunde ale termenilor fundamentali ai acestei prime lucrări a lui Martin Page: prostie și, respectiv, inteligență.

II.2.    Despre prostie, dar cu trimitere la inteligență (sau la lipsa acesteia). Istoria lucrărilor despre prostie ar putea începe cu anticii, dar cu siguranță Erasmus de Rotterdam a rămas în conștiința publică prin ”Elogiul nebuniei sau discurs despre lauda prostiei” (http://www.librarie.net/carte/22749/Elogiul-nebuniei-sau-discurs-despre-lauda-prostiei-Erasmus-din-Rotterdam). Wikipedia nu putea ocoli acest important item http://ro.wikipedia.org/wiki/Prostie. Iată conținutul (modest) al descrierii itemului ”prostie”: ”Prostia este caracteristica unei persoanei de a fi lipsite de inteligență, de a fi ignorant sau incult. Această caracteristică poate fi atribuită acțiunilor unui subiect, vorbelor acestora sau credințelor lui. Termenul se poate referi și la o judecată inadecvată sau la lipsa de sensibilitate sau bun-simț a anumitor persoane. În ciuda încercărilor de a măsura inteligența, precum testele IQ, rămâne destul de dificil de determinat cine e prost sau deștept. Adjectivul prost este des folosit în sens peiorativ. Enciclopedia Prostiei (De Encyclopedie van de Domheid) scrisă de olandezul Matthijs van Boxsel e bazată în ideea autorului că prostia e fundamentul civilizației noastre, conform convingerii că nimeni nu e atât de inteligent încât să-și dea seama cât de prost este. În lucrare prostia era definită ca : auto-distrugere inconștientă, capacitatea de a acționa împotriva lucrurilor ce îți aduc fericirea. Un citat care îi este atribuit lui Albert Einstein zice: Doar doua lucruri sunt infinite, universul și prostia umană, dar eu nu sunt sigur despre primul „

Vasile Pavelcu a publicat peste 350 de pagini de articole pe teme de psihologie sub titlul ”Elogiul prostiei” (http://reims.mitropolia.eu/ro/doc/Elogiul_prostiei.pdf ) unul dintre articole fiind intitulat chiar ”Elogiul prostiei” (pp 300 – 307), titlul fiind, desigur, împrumutat de la celebrul Erasmus de Rotterdam. V. Pavelcu este invocat de un blogger care își intitulează și el op ul cu titlul ”Elogiul prostiei” (http://blog.cman-home.com/2013/02/elogiu-prostiei/) . Eu însumi (sic!) am scris o recenzie la un articol (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/03/o-secventa-din-viata-subiectului-oana-pughineanu-vazuta-ca-personaj-sau-despre-prostirea-prostimii-cu-prostii-prostesti-de-catre-prosti-profesionisti/) pe care l-am intitulat ”Prostirea proștilor cu prostii prosteși de către proști profesioniști”.  Un alt blogger scria, cu cca patru ani în urmă, un editorial cu același titlu ca al lui Erasmus de Rotterdam: ”Elogiul prostiei”: http://mirosdecafea.wordpress.com/2011/05/02/elogiul-prostiei/ . Un epigon al lui Vasile Pavelcu, regretatul profesor Adrian Neculau de la Iași, a reluat tema mentorului său, dar într-o manieră nu tocmai onestă, ceea ce m-a determinat să scriu un text care avea în miezul său exact ”elogiul prostiei”: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/07/adrian-neculau-demonstreaza-ca-elogiul-prostiei-profesorale-de-la-cronica-veche-din-iasi-se-identifica-cu-era-prostilor-opiniomani-de-la-2/   Martin Page putea folosi, la o adică, exact același titlu… El n-a făcut-o, dar eu nu am avut încotro și titlul și subtitlurile recenziei de față au inclus, involuntar sau deliberat, și toate elogiile aduse prostiei de autorii de mai sus. Consider că cititorul de ficțiune literară ar face bine să adauge lecturii romanului și câteva dintre titlurile enumerate. Nu de altceva, dar am auzit deja opinii cum că opul pagean este o critică la adresa inteligenței umane… J . În fine, o considerație personală: la presupușii intelectuali proba supremă de prostie este plagiatul, iar plagiatorii depistați (și care cred că prin negarea evidenței pot acoperi prostia de a fura) pot sta cât mai sus în vârful piramidei prostiei omenești. Cred că plagiatorii sunt proști de cel puțin trei ori: a) o dată pentru că, neavând inteligența necesară, preiau (h)oțește și cu toptanul texte srise de alții pe care le semnează ca fiind originale; b) încă o dată pentru că, neavând inteligența necesară, nu sunt în stare să mestece ideile altora și să le redea într-o formă cât de cât nouă și, evident, originală; și în fine c) încă o dată pentru că, neavând inteligența necesară, neagă vehement evidența furtului, invocând argumente care mai mult îl acuză decât îl scuză. Este, în concluzie, un furt la pont. Altfel spus, plagiatorul este un hoț prost de idei bune. Parafrazândul pe Andrei Pleșu, a fi inteligent într-o manieră prostească înseamnă că te-ai hotărât să devii prost. Și tot o dovadă de inteligență, de data asta una autentică, este… să nu te pui cu prostul. Spunea Nicolae Iorga: ”Dacă ataci replica unui prost, riști să te trezești cu prostul în discuție”.

II.3. Despre schimbare. Intelectualii, ca şi femeile, vor altceva. De asemenea, ei/ ele nu ştiu, sau nu au cum să ştie, cu exactitate, ce anume vor. De aici şi nevoia de experiment, de dorinţă de schimbare, de aventură chiar. Riscul e profesia mea, ar putea spune orice intelectual care se respectă. Intelectualii mizează pe raţiune, pe gândire, pe cunoaştere abstractă. Femeile mizează pe emoţiune, pe sentiment, pe cunoaştere concretă. Nevoia de altceva, dar şi de împingere a limitelor cunoaşterii hăt în necunoscut (vezi celebra libertariană Ayn Rand http://en.wikipedia.org/wiki/Ayn_Rand ), poate sta la baza deciziei de schimbare: de sex (vezi Jan Morris: http://en.wikipedia.org/wiki/Jan_Morris, dar și Deirdre McCloskey, fostă Donald… http://en.wikipedia.org/wiki/Deirdre_McCloskey), de nume/ pseudonim (http://booksbywomen.org/using-a-male-pseudonym-by-rosemary-friedman/)  de partid (vezi mioriticii politruci transpartinici http://www.blogary.ro/editorial/cartelul-politic-transpartinic-si-liberalizarea-pietei-politice-romanesti/ ), de  stil de viaţă (profesie, loc de muncă, locaţie, status social) etc.. Ideea de schimbare are ca primă motivaţie plictisul/ spleen ul, (dar, vorba lui Radu Cosaşu/ Belphegor, „fără plictis, de unde viaţă?”), dorinţa irepresivă de renunţare la certitudinile deja deranjante şi negeneratoare de satisfacţii şi aruncarea în braţele incertitudinii, a necunoscutului captivant şi incitant. Deviza de luptă a celor care iubesc schimbarea este: vreau altceva, ceva  nou, ceva diferit, orice dar să fie un alt – ceva. La întrebarea referitoare la posibila motivaţie a acestei intempestive înclinaţii spre altceva, spre ceva nou, răspunsul este, invariabil: why not? Postmodernismul este rezultatul unui asemenea mod de gândire, a unei asemenea atitudini critico-avangardiste faţă de sine şi de semeni, de moduri de gândire și de stiluri de viață. De fapt, ce vor postmodernii? Desigur, ei vor altceva dar, de regulă, ceea ce vor este un ceva neclar, difuz, incert, nedefinit, amestecat. Dar, oricât de neclar ar fi scopul schimbării, în mod cert, postmodernii vor, esenţialmente, altceva.  Dacă acel altceva nu satisface, nu-i nici o problemă. Oricând, există două posibilităţi: a) întoarcerea la situaţia anterioară (care poate fi: genul/ sexul anterior, partidul din care s-a plecat, ţara din care s-a emigrat, profesia pe care ai părăsit-o, soţul/ soţia pe care (l-)ai abandonat(o) etc.); b) se continuă, încrâncenat, adică prostește, experimentul, indiferent de rezultate (vezi un exemplu recent: bolşevismul sovietic comunist rus), deşi rezultatele au fost/ sunt, mai mult decât evident, oribile şi greu suportabile.  Aceasta, în linii mari și în general. Concret însă, niciodată nu revii cu adevărat în punctul de plecare (nu te poți scălda de două ori în aceeași apă a unui râu). În ambele cazuri (revenire sau continuare) experiența este mai bogată și se constituie, ea însăși în factor de schimbare. Prin prisma acestor considerente despre schimbare, intelectualul universitar, scriitorul nocturn și autodiagnosticatul suferind de exces de inteligență Antoine este un împătimit al schimbării, chiar al schimbării cu orice preț, numai schimbare să fie. Este, de altfel, motivul pentru care postmodernii, plictisiți de durata prea mare a modernității, s-au hotărât să schimbe cât mai mult și cât mai profund lumea.

II.4. Când schimbarea nu reușește se revine la starea inițială, existând însă avantajul experienței. Povestea lui Antoine, eroul romanului (alias autorul, romanul fiind unul autobiografic), întrevede, din start,  şansa revenirii, şansă fructificată integral, în final.  De aici și nonșalanța cu care personajul se aruncă în experiențe limită, având asigurat, din start, de către autor, plasa de siguranță numită revenire/ recuperare/ redresare. Chiar experimentele crunte (bolşevismul) au fost nevoite, respectiv li s-a dat şansa, să revină la starea anterioară, deşi asemenea reveniri sunt, fatalmente, neplăcute şi nedorite de continuatorii iniţiatorilor. O recunoaște și Antoine/ Martin Page: „Nimic nu mă enervează mai mult decât poveştile în care eroul, la final, va ajunge în situaţia lui de la început, după ce a câştigat ceva. Şi-a asumat riscuri, a trăit aventuri, dar, la sfârşit, va cădea tot în picioare” (p. 9). Aş putea exemplifica acest tip de „schimbare cu revenire” cu „poveştile” care pot fi spuse acum despre Imperiul sovietic/ rus, despre România stalinistă din vremea ceauşescului, sau despre  biblica întoarcere a fiului rătăcitor. Desigur, chiar dacă revenirea este enervantă, adesea ea este salvatoare și asigură șansa unor noi căutări. Alteori este doar un respiro pentru continuarea schimbării cu și mai multă determinare. Este ceea ce s-a întâmplat și cu Antoine care revine, după experimentele traumatizante, la starea sa de sărăcie, de cvasiizolare și de nemulțumire pentru ”excesul de inteligență” cu care l-a dotat Natura, cu nuanța nouă că el va reîncepe viața cu un nou experiment personal, de data asta însoțit și îndrumat de fantomatica și eterica ființă feminină, Clemence.

II. 5. Cum are loc schimbarea și cum se anunță aceasta. Managementul schimbării presupune motivarea alegerii scopului și a mijloacelor aferente, elaborarea/ descrierea căii/ căilor/ mijloacelor care pot duce la scop, imaginarea riscurilor, a consecințelor și a variantelor alternative de urmat, și, în fine, luarea deciziei (krisis). Orice schimbare majoră dorită, pre-văzută, pre-figurată şi pre-meditată, are nevoie de un plan, de o schemă desfăşurătoare, de o foaie de parcurs, dar mai mult decât acestea, are nevoie de o motivaţie, de o expunere de motive, de un proiect clar formulat. Antoine (alias Martin Page), intelectualul avid de schimbare,  face în mod constant apel la acest mod de pre-gătire a acţiunilor ulterioare/ viitoare, prezentat într-un document programatic numit, alternativ, „manifest” (p. 8), „proiect” (p.8), „proclamaţie” (p. 9).  Dar, deși lucrurile par a fi bine gândite și bine pregătite pentru atingerea schimbării dorite, respectiv o stare de mai bine, de fericire chiar, lucrurile nu evoluează conform planului. Cititorul atent va conchide, împreună cu autorul-personaj, că mai binele este, adesea, dușmanul binelui. Acest ”mai bine” este scopul invocat mereu; doar mijloacele se schimbă, eroul alegând (neinspirat, ca să nu spun prostește): alcoolismul, moartea, medicația stimulativă de stări euforice, sexul, banii. În final, soluția optimă este prietenia (aparent) dezinteresată (ca stare de revenire la un fel de normalitate, însă la una eterică, nepământeană). În mod programatic, autorul Martin Page utilizează constant toate ingredientele managementului schimbării, ale managementului în general, invocându-le mereu în modul de gândire nonconformist și rebel al eroului nostru: scop, mijloc, evaluarea rezultatelor, decizia de schimbare, informație/ cunoaștere, inteligență, emoții, inteligență emoțională etc. Fără să vreau, mi s-a prefigurat în fața ochilor minții modul de gândire al lui Antoine ca fiind unul bazat pe filosofia managerială numită Metodologia Scop Mijloc. Nu voi insista asupra acestei grile logice de efectuare și de evaluare a schimbării, invitând doar eventualii cititori interesați de management, de managementul schimbării, de managementul personal să citească mai multe articole sau capitole de carte care descriu această schemă de gândire imaginată de mine pe la mijlocul anilor 70, în perioada mea de ucenicie în cercetare la Academia Română, apoi odată cu înscrierea la doctorat și elaborarea referatelor. Fără a pretinde că această manieră de gândire este una absolut originală, novatoare și genertatoare de soluții miracol, am constatat, de-a lungul deceniilor, că în pofida simplității sale (sau tocmai din această cauză) MSM este foarte puțin înțeleasă și încă și mai puțin aplicată. Această teorie vizează eficientizarea acțiunii umane în demersul uman permanent de căutare a binelui/ fericirii/ mulțumirii/ satisfacției personale (nivel micro) în contextul societal (nivel macro) sau al întregii specii umane (mondo). Metodologia Scop Mijloc este un demers teoretic menit a ajuta oamenii să utilizeze simultan gândirea și simțirea în obținerea de acțiuni eficace, efective și eficiente. Cuvintele mai sus invocate au, pe parcursul romanului, o frecvență mult peste media obișnuită a utilizării acestor cuvinte. Tocmai această insistență a autorului de a le folosi mereu îmi întărește concluzia că Martin Page este un scriitor postmodern, dat fiind faptul că MSM este o construcție postmodernă par excellence.

Deși este o operă de ficțiune, cartea este un bun ghid de management personal neperformant, mai exact este un șir de exemple cum NU trebuie luate deciziile în viață. Titlul cărții traduse în limba română este ”M-am hotărât să devin prost” ceea ce face trimitere la actul voluntar/ de voință numit decizie și care este esența managementului (performant sau nu). În schimb, titlul din originalul francez (”Comment je suis devenu stupide” este păstrat intact în titlul dramatizării semnate de de Irina Popescu Boeru: ”Cum am devenit stupid”.   (Modul cum se preiau/ cedează/ cumpără drepturile de autor este o problemă care ține de managementul culturii. Despre variante ale modurilor de transpunere scenică a unor texte literare vezi   http://bittergertrude.com/2014/01/26/directing-creative-freedom-and-vandalism/). Iată câteva adrese unde se pot găsi textele scrise de mine pe tema Metodologiei Scop Mijloc, pe parcursul mai multor ani, și care au fost publicate în reviste din țară și din lume:

1)      Metodologia Scop Mijloc, varianta publicată în anul 2000 și reeditată apoi în 2002: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/06/11/metodologia-scop-mijloc-varianta-publicata-in-anul-2000/

2)      Despre continuumul politic-economic-etic la 35 de ani de la primele cristalizări: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/27/despre-continuumul-politic-economic-etic-35-de-ani-de-existenta-a-metodologiei-scop-mijloc/

3)      Scopuri și mijloace în educație: oare știm ce vrem?: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/07/08/scopuri-si-mijloace-in-educatie-oare-stim-ce-vrem-2/

4)      Viața ca o plimbare pe bicicletă: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/07/20/viata-ca-o-plimbare-cu-bicicleta-pe-un-traseu-cu-sens-unic/

5)      Despre management și Metodologia Scop Mijloc (MSM): https://liviudrugus.wordpress.com/2013/10/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane/

6)      Despre inteligență și intelligence: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/14/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-1/

 

Partea III – a       Despre romanul Cum am devenit prost

 

III. 1.    Acțiunea romanului are loc în vara anului 2000. Omenirea era, la granița dintre milenii, deja în culmea Erei informaţiei/ Erei cunoaşterii (o eră începută cu o jumătate de secol în urmă) dar şi într-un vârf al postmodernităţii ce prevestea un posibil recul şi o pregătire pentru altceva. Și totuși scriitorul și universitarul Antoine, la cei 25 de ani ai săi, încă folosește stiloul pentru scris, deși era calculatoarelor era definitiv instalată. Melanjul dintre modernitatea stiloului și postmodernitatea tastaturii laptopurilor este atât o dovadă de postmodernitate, cât și un exemplu de preluare a unor realități moderne în postmodernitate. Astfel, se poate spune că postmodernismul este tot un fel de modernism, doar că alt fel…  Plasarea temporală a acțiunii romanului pe parcursul unei veri (19 iulie – septembrie) ține de profesia autorului și de aceea a personajului: universitari. Simplitatea acțiunilor, libertatea totală de a acționa și trăirea intensă a libertății nu putea avea loc decât pe parcursul vacanței academice, lipsa oricăror obligații profesionale oferind câmp maxim de acțiune temerarelor experimente intelectuale ale eroului nostru care considera că inteligența este o boală.

 

 

III. 2.  Primul roman al lui Martin Page este unul autobiografic. Am afirmat mai sus că romanul „Comment  je sui devenu stupide”/ ”M-am hotărât să devin prost” este unul autobiografic. Motivez această aserţiune prin următoarele similitudini între Antoine şi Martin Page (la vârsta scrierii primei sale cărţi, în 2001): ambii sunt intelectuali, au 25 de ani, sunt băutori de ceai, sunt scriitori (nocturni!), conservatori în privința uneltelor de scris (a folosi stiloul în anu 2000 este o formă de conservatorism, sau măcar de exhibiționism intelectual), scheletici, inteligenţi, poligloți, postmoderni, celibatari, naivi, idealişti, ludici, iubitori de animale/ păsări, doritori de schimbare şi de experimente personale, amatori de oximoronimie, fini observatori şi analişti, predispuşi spre cunoaştere, filosofi existențialiști, imaginativi, umanişti, machiavelieni („scopul scuză mijloacele”), hedonişti, egocentrici, nonconformişti, respectuoși față de semeni, filmofili şi teatrofagi, literaţi, cosmopoliţi, iubitori de cunoaştere, de excursii şi de inedit, preocupaţi de metafizică şi filosofie, esenţialişti, iubitori ai culturii anglo-saxone şi americane etc. Pe linia similitudinilor, reale sau doar aparente dintre autor şi personaj, aş alege cu precădere preocuparea lor de a merge la esenţe, la cauzele prime şi la finalităţile cele mai ultime („les libertes des personnes [sont] la fin ou, du moins, une des fins dernieres” în formularea lui Raymond Aron, cf. Essai sur les libertes, Calman Levy, 1965, p.12 ). Mă refer la ideea de fericire, combustibilul care alimentează motorul numit viaţă.  Deloc întâmplător, autorul era, la data scrierii cărţii, student la antropologie, disciplină consacrată cunoaşterii omului ca individualitate, ca colectivitate (N.B.: nu ”ca şi” colectivitate!) şi ca umanitate. Nu cunosc lecturile preferate ale lui Martin Page, dar aş paria că este un bun cunoscător al lui Montesquieu, Alexis de Tocqueville, Raymond Aron (Essai sur les libertes, 1965), Ayn Rand, Karl Marx, Nietzsche, Descartes, J. P. Sartre, A. Camus şi al filosofilor care au premers şi au pregătit mişcările studenţeşti din mai 1968 (când M.P. abia trecuse de 13 ani, dar ştiu/ știm că aceasta este vârsta întrebărilor, căutărilor şi a emoţiilor puternice). Totodată, ca şi Aron, Martin Page este un cunoscător şi un iubitor de cultură anglo-americană. Thomas Jefferson, unul dintre părinţii fondatori ai Americii, aşeza la temelia drepturilor fundamentale ale omului tocmai căutarea fericirii: „We hold these truths to be sacred and undeniable; that all men are created equal and independent, that from that equal creation they derive rights and inalienable, among which are the preservation of life, liberty, and the pursuit of happiness”.  Tot căutarea fericirii este preocuparea de bază a lui Antoine, eroul cărţii, ca de altfel a oricărei fiinţe umane.  Pe linia posibilelor similitudini cu eroi și autori din alte timpuri l-aș aminti aici pe italianul Papini. Giovanni Papini  (1881 – 1956) a scris Un uomo finito în 1913 un roman autobiografic în care personajul principal avea 20 de ani (iar autorul avea 32). Consider că romanul postmodern „M-am hotărât să devin prost” este reluarea temei principale din romanul modern „Un uomo finito”. Tema este aceeaşi: rostul cunoaşterii, al inteligenţei, al intelectualilor atât pentru ei înşişi cât şi pentru societatea în care trăiesc. Modernii cu cartezianismul lor puneau problema liniar, cauză-efect, eventual cu sugerarea de cauze ale unor efecte nedorite.  Postmodernul Antoine este măcinat de angoase existenţiale/ ontologice, epistemologice şi teleologice similare, dar fiecare va trebui să-şi poarte crucea: dacă te-ai născut cu sete de cunoaştere şi eşti inteligent, gândeşti mult şi vrei să înţelegi totul atunci nu ai cum să scapi de această povară. Planul/ programul/ proiectul/ manifestul/ angajamentul său către sine (acela de a scăpa de inteligenţă şi de a deveni prost) este tocmai rodul inteligenţei sale şi tot inteligenţa îi spune că până la urmă va reveni la matca proprie, la inevitabila sa inteligenţă şi preocuparea fundamentală de a gândi. Antoine se află aici în postura australianului care avea un boomerang vechi şi dorea să scape de el. Logic, australianul ia boomerangul şi încearcă să îl arunce cât mai departe, dar de fiecare dată obiectul zburător revenea negreşit la stăpânul său.  Rezultatul? Australianul rămânea tot cu vechiul boomerang, progresul fiind, astfel, imposibil. „Nu puneţi vinul nou în burdufuri vechi” – sună povaţa biblică. Tradus în limbajul acţional al lui Antoine rezultă că nu poţi turna (prea multă) prostie într-o minte inteligentă. Singura soluţie ar fi schimbarea minţii, a creierului (loboctomie), soluţie pe care Antoine o va căuta/ adopta, în disperare de cauză. Paralela autor-personaj poate fi mai clar urmărită prin citirea interviului cu autorul francez, din România Literară.

III. 3    Povestea/ Narațiunea/ Conținutul romanului    Trama centrală a cărții (și a piesei de teatru montată la Iași) este povestirea/ mărturisirea/ trăirea – de către personajul-autor – a rezultatului introspecției asupra stării de nemulțumire față de sine, respectiv a conflictului interior (intrapersonal) dintre gândire și simțire (rațiune vs afecțiune, raționament vs sentiment), conflict presupus a fi generat de excesul de inteligență cu care este dotat individul, respectiv de inteligența însăși. Personajul principal, Antoine/ Tony, evreu cunoscător de limba aramaică, este cadru didactic universitar (lector) la o universitate din Paris, fiind titrat în biologie (licență) și film (master). Machiaveliana conexiune dintre scopuri și mijloace, prezentă în multe etape ale povestirii, văzută însă simplist și liniar, îl face pe erou să acționeze haotic, intempestiv și pe baza unor raționamente precare, punând accentul când asupra scopurilor, când asupra mijloacelor fără însă a reuși obținerea mult doritului echilibru/ armonii/ adecvări dintre ele. Paradoxal, deși se invocă mereu căutarea fericirii, adecvarea dintre scopuri și mijloace nu este preocuparea principală a personajului/ autorului. Această adecvare (numită adesea fericire, rost în viață sau armonie între scopurile propuse și mijloacele induse) este găsită cu totul întâmplător, dar numai în planul ireal, fantomatic al trăirilor mult prea stimulate medicamentos. Presupunând (fals, desigur) că inteligența se află la originea tuturor relelor, Antoine își fixează un scop aparent ciudat: să scape de inteligența sa deranjantă, adică să devină (mai) fericit prin atingerea unor niveluri de prostie care să nu-i mai genereze niciun fel de probleme (”Ferice de cei săraci cu Duhul!”).

Printre mijloacele presupuse a fi ducătoare la acest scop Antoine alege: alcoolismul, culturismul, bulimia, sinuciderea, lobotomia, afacerile financiare, erotismul, medicația psihotropă (Heurezac). Denumirea franceză de Heurezac, face o trimitere transparentă la celebrul antidepresiv Prozac, dar cu sugerarea directă a ideii de fericire: heureuse. Vezi: http://www.sfatulmedicului.ro/medicamente/prozac-capsule_9875) de unde citez: ”Depresie: prozac este indicat în tratamentul depresiei, depresie asociată cu sau fără anxietate, în special când sedarea nu este necesară. bulimia: Prozac este indicat în reducerea supraalimentatiei. tulburarea obsesiv-compulsiva: Prozac este indicat in tratamentul obsesiilor si compulsiilor la pacientii cu tulburare obsesiv-compulsiva (OCD : Obsessive- Compulsive Disorder), dupa cum este definit in DSM-IV. Tulburarea disforica premenstruala: Prozac este indicat in tratamentul tulburarii disforice pre-menstruale (PMDD: Pre-menstrual Dysphoric Disorder)”. Traducerea engleză a preluat această trimitere la ideea de fericire și a înlocuit denumirea de Heurezac cu cea de Happyzac (happy = fericire). Din păcate, traducerea română a ignorat această denumire foarte sugestivă. Presupun că traducătoarea a pornit de la premisa (nu prea consistentă, după părerea mea) că românii chiar (mai) sunt francofoni…  Eu unul aș fi folosit (în traducere!) un românesc Feri(ce)zac, Fericezepam etc. Dar, poate că Antoine ar fi trebuit ca înainte de a se îndopa cu antidepresive să-l cunoască pe Freud: ”Înainte de a te diagnostica singur cu depresie sau stimă scăzută față de sine, asigură-te că nu ești înconjurat de tâmpiți”.

Fiecare dintre mijloacele alese de Antoine este mai întâi argumentat rațional și apoi aplicate pasional, amplificând, în fond, conflictul rațiune-pasiune (gândire – simțire). O primă concluzie (conflictuală!) este că pentru a deveni prost trebuie să-ți folosești inteligent inteligența din dotare. Altfel… rămâi inteligent pur și simplu – cu toate ponoasele trase de pe urma acestei presupuse calități umane. De pe poziția relativ înaltă de universitar Antoine plonjează în rândurile indivizilor de cea mai joasă condiție, desigur fără o pregătire prealabilă. De unde și eșecul fiecăruia dintre mijloacele alese….Sportul în exces (culturism), alimentația nesănătoasă, medicația psihotropă, riscantul și aiuritorul brokeraj financiar și alte lucruri rele sunt alese de către personaj drept căi spre prostire (lucruri ce sunt, totodată, intens întreținute de lăcomia capitaliștilor de a stimula consumul excesiv, respectiv de a câștiga cu orice preț). Rezultatul? Eroul nostru rămâne singur (alienat, dar în deplină conformitate cu ideea sartriană că ”infernul sunt ceilalți”), fără prieteni (izolat), fără avere (sărac) și fără speranțe de a-și atinge nebunescul scop de a deveni prost. Mai mult, capitalismul excesiv (unde absolut totul devine marfă) oferă și posibilitatea (pe care Antoine nu și-o refuză) de a cumpăra dragoste prin intermediul unei firme de aranjamente ”matrimoniale”. Sfârșitul nefericitului experiment individual de a se prosti până la ultima consecință se produce prin apariția unei fantome a unei persoane nenăscute încă, echivalentul unui idei utopice care apare înainte ca realitățile să-i dea vreo șansă de aplicare concretă. Nu întâmplător fantoma are un nume alegoric: Danny Brillliant (Dănuț cel strălucit), aluzie la riscul pe care îl au toate ideile strălucite/ strălucitoare/ atrăgătoare/ amăgitoare, risc adesea concretizat în catastrofe societale greu suportabile pentru omenire (aluzia la fascism și bolșevism poate fi o posibilă exemplificare a consecințelor nefaste ale ideilor de tip Fata morgana). Recuperarea spirituală și intelectuală a tânărului Antoine (rătăcitor printre himerele schimbărilor revoluționare ale sinelui) are loc prin mijlocirea (sau, cu ajutorul) fantomei, dar și a prietenilor săi inițiali, pierduți pe parcursul nefastelor experimente. Inevitabil, dragostea salvează lumea, inclusiv pe bietul Antoine, salvat de la un posibil accident mortal de circulație de către Clemance, o reprezentantă a sexului/ genului frumos, cea care asigură clemența într-o posibilă judecată (finală) prea aspră la adresa nesăbuitului tânăr intelectual.

III. 4. Hermeneutica, semiotica și economica politică a temei centrale a romanului: soarta intelectualului bine dotat într-o lume foarte liberă, prea comercială, excesiv de iluzorie, dar crud de reală

Povața pe care ar putea-o însuși cei care citesc romanul și/ sau vizionează piesa de teatru ar fi una pe măsura riscurilor pe care le au ideile trăznite, fie acestea foarte apetisante și promițătoare: lăsați himerele plăcute și luați lucrurile așa cum sunt.  Tradus în plan concret, mesajul operei pagiene ar putea fi: abandonați temerarele ideologii și fantasmagorii care vizează ”crearea omului nou”, respectiv malformarea sinelui uman prin urmărirea unor fantomatice idealuri nedemne de mințile echilibrate, normale. Interpretarea/ hermeneutica acestui text scurt (de cca 140 de pagini, compactat conform presiunilor temporale ale perioadei postmoderne) al lui Martin Page este facilitată atât de descifrarea metaforelor și alegoriilor evenimentelor generate de aplicarea unor idei de transformare radicală a esenței umane (alcoolismul, medicația, chirurgia frontală, sinuciderea, afacerile financiare, sexul pe bani) cât și de invocarea unor gânditori de marcă ai umanității. Nu întâmplător, francezul Flaubert este foarte invocat, satisfăcând orgoliul național francez (alături de Descartes, Pascal, Madame de Stael), dar sunt prezenți în carte și reprezentanți celebri ai culturii universale (Hemingway, Kirk Douglas) etc. conexând problematica idealistului Antoine la preocupările general umane ale speciei noastre. Oximoronia este prezentă în text din cel puțin două motive: pe de o parte, oximoronul atrage tocmai prin contradicția antitetică pe care ar vrea să o rezolve, iar pe de altă parte oximoronia sugerează cât de conflictuale sunt ideile și definițiile aparent banale. Exemplu: ”inteligența este cuvântul care desemnează prostii bine ticluite și frumos pronunțate”. Profit de context pentru a-mi promova propria mea definiție a prostului: prostul este unul care o face pe deșteptul. Și o observație: inteligentul știe că este inteligent, dar prostul nu știe că e prost. Ipoteza autorului că transformarea inteligentului în prost ar fi o soluție spre fericire este tocmai de aceea foarte riscantă și supusă eșecului: prostul nu poate savura fericirea. Sau altfel spus, chiar când pare fericit, prostul nu știe că e fericit. În schimb, drogul dragostei, (da!) te poate face fericit! (”Fericirea este dorul de repetare” spunea/ scria Milan Kundera). Există, se putea altfel? și o explicație biochimică a dragostei (http://adevarul.ro/sanatate/minte-sanatoasa/iubirea-tulburare-creierului-suntsimptomele-1_52f64dcfc7b855ff562da649/index.html) fapt care a determinat OMS să încludă îndrăgostirea în lista maladiilor umane (perfect vindecabilă, din păcate…).

 

III. 5.    Deconstrucția romanului. Romanul are un parcurs circular, (de)marcat de un timp și un loc precis determinate. Acțiunea începe în noaptea de marți spre miercuri, în data de 18-19 iulie 2000 și se încheie într-o dimineață de duminică de septembrie, ora opt (plus câteva ore până la prânz), interval ce acoperă vacanța studenților și concediul profesorilor. Locul (din Paris) este același: garsoniera lui Antoine. Decorul: un măcăleandru roșu la geam, ceaiul verde aburind, Antoine scriind și gândind. Circularitatea cvasiperfectă sugerează revenirea, ajungerea la punctul din care se plecase cu cca două luni în urmă, întoarcerea dintr-un parcurs din ce în ce mai ireal și care se încheie în irealul total al fantomelor nenăscute încă. Preocuparea de a da coordonatele spațio-temporale atât de exacte vrea să sugereze că ne aflăm în fața unor situații decupate exact din realitatea imediată, nicidecum din imaginația și inspirația autorului. Debutul primului capitol/ paragraf al cărții este dedicat plasării în contextul timpului. Ca orice supradotat, Antoine crește ca-n povești, cât alții în șapte ani, ajungînd în situația ca la 25 să fie mai mult decât sătul de viață, dar și excesiv de înțelept, la cei 175 de ani pe care-i simțea, dureros, în spate. Tocmai la această vârstă matusalemică tânărul Antoine spera ”într-o viață ceva mai blândă” (p. 7), dar care nu venea de la sine, ci trebuia construită pas cu pas, minut cu minut prin voința și deciziile sale, cea mai importantă dintre ele fiind aceea de a renunța la gândire și de a deveni (mai) prost. Lumea nu mai credea în puterea inteligenței deoarece prea adesea aceasta era, de fapt, o fațadă, o zugrăveală pentru prostia și fanfaronada multora. Și dacă proștii deghizați în inteligenți aveau succes și parte de fericire, atunci devenea firesc ca un om inteligent să se deghizeze întru-un prost cu aer de inteligent, dar cu șanse mai mari la fericire. Nota bene: miza finală este  obținerea fericirii. Scopul este fericirea. Mijloacele folosite pot fi inteligența sau prostia. Totul depinde de context/ contingențe (c-așai la postmoderni). Dar, statisticile o dovedesc (!), proștii par a fi, mereu, mult mai fericiți decât inteligenții. Dacă proștii erau (tocmai ei!), aceia care câștigau ”admirația celor care cred în ce citesc” (p.7), atunci este perfect explicabil faptul ca inteligenții nu au parte de admirație, ci de ignorare, marginalizare, izolare și decredibilizare. Așadar, punctul de plecare al povestirii îl reprezintă constatarea intelectualului superinteligent că lumea înclină să-i ia pe proști drept inteligenți/ descurcăreți și să le acorde lor onoruri, voturi, credit și admirație. Această descoperire trebuia, credea Antoine, comunicată lumii printr-un document scris și pus la păstrare ca posibilă dovadă a faptului că experimentele pe care urma să le facă erau pornite din proprie inițiativă și în deplină sănătate… mintală. Adevărul său subiectiv, inconfortabil și greu acceptabil, era că inteligența sa era de vină pentru toate cele neplăcute care i se întâmplau. Contrapunctul nu putea lipsi din această decizie istorică: ”Antoine consemnase așadar argumentele care urmau să explice renunțarea lui la gândire” (p. 8). Așadar, gândirea negândirii era deja un fapt mărturisit și lăsat moștenire urmașilor care vor încerca să afle ce s-a întâmplat cu tânărul bătrân de 25/ 175 de ani pe parcursul unei vacanțe de vară cu totul neobișnuită. Declarația scrisă se constituia ca mijloc probatoriu pentru el însuși că periculoasele experiențe la care urma să se supună erau deliberate și gândite bine chiar de el. Proclamația sa a fost datată 19 iulie și se încheie cu un citat din Full Metal Jacket care sugera că bucuria vieții este excedată de murdăria lumească: ”Sunt într-o lume de rahat, dar sunt viu și nu mi-e teamă”. Dar, înainte de a finaliza măreața și nobila sa proclamație, Antoine era bântuit de cele mai lumești gânduri: și-a amintit cum s-a obișnuit el să fure de prin magazine, atât bunuri materiale cât și spirituale, sfidând legea capitalistă sacrosanctă a respectului obligatoriu față de proprietatea privată. Interesantă este asocierea furtului de mici lucruri materiale, strict necesare existenței sale modeste cu furtul de bunuri spirituale, respectiv de pagini de carte care, ulterior legate la loc, au ajuns să formeze cca 20 de cărți din biblioteca sa. Ironia nu putea lipsi nici din acest pasaj: ”Fiecare pagină, fiind câștigată printr-un delict… devenea sacră” (p. 9). Biblica povață ”să nu furi!” a fost complet inversată, tocmai furtul (și nu respectarea poruncii!) generând sacralitate. Biblioteca lui Antoine era tocmai rezultatul încălcării interdicției biblice! De reținut (din interviul acordat României Literare) că ideea scrierii acestei cărți i-a venit autorului, citind Cartea/ Biblia. Concret, este vorba despre pasajul în care se descrie cunoașterea ca generator de durere.

” În cazul romanului M-am hotărât să devin prost, ideea mi-a venit citind Biblia. În Ecleziastul există o frază foarte frumoasă, care sună aşa: ,qui accroît la science, accroît ses douleurs„, cu alte cuvinte, cu cât studiezi mai mult, cu atât devii mai inteligent, şi deci mai nefericit. Poate că mă simţeam foarte aproape de acest gând. Eu nu mă consider foarte inteligent, dar simţeam că devin mult mai nefericit înţelegând anumite lucruri, şi astfel, pornind de la acest citat, mi-a venit ideea romanului.”
Așadar, refrenul cărții – repetat în varii forme și intensități – este ”cunoașterea este (g)rea, deci necunoașterea/ prostia este preferabilă”. Proiectul utopic al lui Antoine este experimentarea renunțării la cunoaștere, la gândire, la inteligență, ceea ce echivalează cu o răzvrătire împotriva proiectului divin și a sentinței (definitive?) date de Dumnezeu speciei umane dotată (tot prin proiect divin) cu liber arbitru și (prin blestem) sete infinită de cunoaștere. Faptul că Eva a fost cea care a cedat (prima!) ispitei de a mânca din pomul cunoașterii binelui și răului poate fi interpretat ca fiind dovada că femininul este mereu asociat cu inițiativa, temeritatea, răzvrătirea și asumarea consecințelor. Deci, Cherchez la femme! Dincolo de foste și (iminent!) viitoare matriarhate, postmodernitatea a redat femeii șansa de a prelua, din nou, inițiativa în lume. În carte, acest rol inițiatic îl joacă Clemence, salvatoarea lui Antoine nu doar de la un accident (mortal!) de mașină, ci și de la starea sa de nefericire, stare curată/ vindecată (culmea!) tot prin cunoaștere! Se spune că oamenii trăiesc cu groaza de a fi cunoscuți și cu setea imensă de a-i cunoaște pe alții. Exact acest lucru este evidențiat în ultimul paragraf al cărții: ”…s-au hotărât să se joace de-a fantomele. Clemence i-a explicat lui Antoine în ce consta jocul: urmau să se poarte ca niște fantome, să-i privească pe oamenii de pe terasele cafenelelor din toate părțile, să se plimbe pe străzi și prin magazine zgomotoși, să țipe ca bufnițele, să hoinărească profitând de invizibilitatea lor, să se poarte ca și cum ar fi dispărut din ochii lumii. Zornăindu-și lanțurile și ridicând brațele înfricoșător, Clemence și Antoine au început să bântuie orașul”. (p. 140). Am evidențiat două momente care delimitează conținutul romanului: a) starea de fapt a intelectualului Antoine, singur și scârbit de viață (nefericire generată de inteligență), urmată de declarația/ proclamația cu privire la decizia de schimbare a stării de fapt și asumarea responsabilității asupra mijloacelor alese în vederea atingerii scopului de a deveni fericit/ prost și b) eșuarea experimentului, revenirea (parțială!) la starea anterioară, urmată de începerea unui nou experiment: cunoașterea lumii în forma ”normală”, adică în duetul bărbat – femeie, ceea ce presupune o cunoaștere potențată, una puternic imaginativă și fantomatică, respectiv o cunoaștere ca o re-naștere. Salvându-i viața lui Antoine, Clemence îi dă viață lui Antoine, îl re-naște, împlinindu-și, în alt fel, vocația sa maternă, feminină. Mesajul ar fi că nu cunoașterea este sursa răului, ci cunoașterea incompletă. Combinarea mijloacelor (invocată de mai multe ori în roman) este soluția mereu mai bună față de consumarea simplă și separată de mijloace. Adecvarea scop-mijloc în problema cunoașterii este dată de cuplarea/ combinarea mijloacelor generatoare de cunoaștere și înțelegere. În cazul de față, această combinare se poate numi asociere, cooperare, unire, împreunare, îngemănare, întrepătrundere, contopire sau, cu un cuvânt suprauz(it)at: iubire. Pragmatismul (etica) cunoașterii este potențat(ă) de estetica mijloacelor cognitive, dar și de noile niveluri de înțelegere. Devine tot mai actual/ real avertismentul lui Alvin Toffler conform căruia ”Analfabetul viitorului nu va mai fi cel care nu știe să citească, ci acela care nu știe să înțeleagă”. Clarificate fiind momentele fundamentale ale eposului romanesc – începutul și sfârșitul, miezul povestirii este deja mult mai puțin important. Pentru o excelentă analiză referitoare la cunoaștere, înțelegere, educație, cultură, ideal etc. vezi: http://rokssana.wordpress.com/2011/08/04/mitul-pesterii/  Cunoașterea inutilă este cunoașterea neurmată de înțelegere, de captarea sensurilor și rosturilor vieții. Deplasarea accentului dinspre cunoaștere spre înțelegere, iată soluția problemei și salvarea lui Antoine. În limbajul teoriilor educaționale contemporane, cunoașterea fără înțelegere se numește analfabetism funcțional. După ce Antoine o cunoaște pe Clemence, drumul spre înțelegere și înțelepciune este deschis! Cunoașterea este potențată de înțelegere, la fel cum și înțelegerea este ajutată de cunoaștere, iar rezultatul este tocmai mult dorita stare de armonie (adecvare scop-mijloc). Dialectica cunoaștere (gândire) – înțelegere este văzută de Antoine la modul pragmatic:  ”Judecăm tocmai pentru a ne proteja, fiindcă pe noi cine încearcă să ne înţeleagă? Cine îi înţelege pe cei care încearcă să înţeleagă?” (p. 136).

Cum am devenit prost” este nu doar o ficțiune filosofico-politică, ci și o lucrare de ideologie și de sociologie politică, de critică a mentalităților, de management personal și de grup, precum și de etică aplicată. Tehnica aleasă de autor pentru a lansa idei, critici ale ideilor și a descrie consecințele reale ale tentativelor ideale și radicale este alternativa dialog/ monolog, inclusiv dialogul dintre real și ireal, dintre imaginar și faptic, dintre dorința de schimbare și acceptarea daturilor umane fundamentale. În ultimă instanță biologul Antoine vrea să (-)și dea răspunsuri la elementarele întrebări: ”Ce este viața?”, ”Care este sensul vieții?”, ”Cum obținem fericirea?”. Prin asta Martin Page se înscrie pe linia existențialiștilor francezi Sartre și Camus, a idealistului italian Papini, dovedind că postmodernitatea poate prelua temele majore ale modernității în contextul noilor oferte și ispite pe care capitalismul mondializat le adresează individului care mai posedă o conștiință.

Liviu Druguș, Miroslava, Iași           9 februarie 2014

http://www.facebook.com/liviu.drugus                              liviusdrugus@yahoo.com

(Va urma)

Bogdan Cretu, Alexandru Petria si Liviu Ioan Stoiciu – o triada exemplara de neurmat


Bogdan Cretu, Alexandru Petria si Liviu Ioan Stoiciu – o triada exemplara de neurmat

• Liviu Ioan Stoiciu isi autoplagiaza blogul personal reproducand ceea ce a scris la 4 iunie 2012, in totalitate, in revista Contemporanul (evident, fara a preciza sursa)
• Bogdan Cretu de la Iasi isi pregatea autoplagierile din acest an (si, poate, isi scuza autoplagierile anterioare) prin articolul din 19 aprilie 2011 din Ziarul de Iasi
• Alexandru Petria (alias Calaul harnic) – ideologul de serviciu in lupta pentru revenirea bolsevicilor la putere in literatura si cultura romana (USR, ICR) este un bun aliat ad hoc in promovarea autoplagiatului de catre LIS si BC
• Autoplagiatorul Pavel Susara, de la Romania Literara, dat afara pe bune de Nicolae Manolescu pentru autoplagiat este, acum, inrolat automat in armata autoplagiatorilor care vor sa oficializeze autoplagiatul ca pe un act de normalitate pe taramul nostru mioritic/ becalic

Cu cateva zile in urma poetul Nichita Danilov din Iasi ”devoala” secretul scrierii unor opere de succes (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/despre-scrierea-pe-banda-rulanta-si-alte-afaceri literare~ni90cs?fb_action_ids=4708902519256&fb_action_types=og.likes&fb_source=aggregation&fb_aggregation_id=288381481237582). Redau cateva idei din acest “manual de bune practice”. Astfel, autorul specializat in asemenea afaceri literare vine cu o idee, cu sfaturile de ”how to” si cu … banii. Angajeaza palmasi, mai exact oameni dispusi sa faca munca rutiniera, dar a caror experienta este foarte utila autorului. La fel se intampla, in intreaga lume dezvoltata, in activitatea de cercetare, acolo unde maestrul isi pune ucenicii la treaba (cautare de bibliografii, traduceri, aranjari in pagina, grafice, tabele, poze, corespondenta, tehnoredactare si chiar redactare etc). Toate astea inseamna insa sa ai deja un “cheag”, o suma disponibila sau sa risti sa faci un credit la banca. Nu exclud ca acest procedeu sa fi fost aplicat chiar de marii scriitori, care – dat fiind volumul urias de opere scrise – erau deja banuiti ca acestea nu reprezinta opera lor cu adevarat. Au patit-o Shakespeare, Solohov si altii… Prin urmare, procedeul este bun, dar riscant si el, ca orice afacere, de altfel.
Iata, insa, ca palmasii vor si ei sa devina mari maestri, sa produca macar muuuuult, daca ceva bun inca nu pot. La un anumit nivel de educatie si de cultura (din eterna si fascinanta Romanie) ambitia lor de marire (sau – in cazul unora – de pastrare a unui status inalt, anterior castigat) este imediat blocata de constientizarea putinatatii resurselor (financiare, in primul rand). Prin urmare, se intalneste saracia cu trufia, pereche ce genereaza – automat – o alta, la fel de bolnava si detestabila, aceea a intalnirii hotului cu prostul. Aici, aparent, cercul se inchide si …lucrurile chiar merg, pana se iveste un alt cuplu, evident unul detestat de cele doua anterioare: spiritual critic si dorinta de normalitate si normalizare. Concret, saracia si trufia scriitorasului de duzina, gasesc, la noi, un teren fertil de dezvoltare, teren format din hotia (scriitorului, editorului, redactorului) cu prostia (cititorului credul si mergesasaist). Scremerea intelectuala este livrata pe post de contributie scriitoriceasca majora, adaugand astfel, noi caramizi la imaginara statuie literara a presupusului literat. Infertilitatea creatoare obliga trufasul sa insiste/ persiste in greseala si sa-si formeze un stil de lucru pe care il impartaseste si il recomanda si altora. Pai daca toti fura, de ce nu as fura si eu? Cu ce sunt eu mai prost ca altii?, se justifica sarmanul trufas. Drept pentru care, modelul devine majoritar, consituie normalitatea noastra neaosa, care devine, insa, total anormala in conditiile in care intra in contact si in comparatie cu normalitatea europeana si mondiala. Preceptul crestin “sa nu furi” devine, in ortodoxismul romanesc de inspiratie moscovita (in pofida autocefaliei arogante), “daca nu furi, inseamna ca esti prost”… Nu intamplator, hotia (de voturi, de titluri academice, de onoruri de stat sau cetatenesti) a devenit virtute nationala, un dar divin cu care suntem blagosloviti, chit ca la iesirea in lume, renumele de hot si identitatea roman = hot ne (cam) deranjeaza.
Aceste ganduri cu tenta moralizatoare m-au bantuit (din nou!) cand am avut neplacerea sa vad ca pledoaria pro-hotie, pro-facatura scriitoriceasca rabufneste mereu, agresiv si cu fireasca nesimtire ridicata la rang de virtute nationala, de drept fundamental al omului est-european, din pacate unul prea sarac (in duh) pentru a-si permite luxul corectitudinii, onestitatii si virtutii. Mai mult, se confirma zicerea lui Dem Radulescu (dinainte de caderea comunismului) conform careia “in economie si-n amor, nimic nu e-ntamplator” (replica spusa intr-un spectacol, dar, cred eu, aceasta nu facea parte din rol). Adica sa nu-mi inchipui cumva ca aparitia in revista Contemporanul pe luna septembrie 2012, nr. 9 (726), p. 14, a unei reluari de articole publicate anterior (pe blog sau print), la care se adauga cateva randuri concluzive, este, cumva, intamplatoare. Dimpotriva. Sub pretextul unei luari de atitudine (perfect ideologice, partinice, specifica luptei de clasa imprumutata de la proletariatul industrial si agricol) Liviu Ioan Stoiciu publica un articol “original” pe toate cele trei coloane ale paginii format mare, format pe care inca il mai pastreaza revolutionara revista: “Demisia criticului Daniel Cristea Enache din Uniunea scriitorilor, in semn de protest”. Inainte de a intra in miezul disputei ideologico-partinice oferita cititorului de “Contemporanul” pe post de analiza critica (la rubrica “Pe cont propriu”), putina statistica nu strica. Din totalul de 252 randuri ale articolului semnat Liviu Ioan Stoiciu (prescurtat de mine, in acest articol, LIS) doar 26 sunt (sau, mai exact, par a fi) originale, adica nepublicate anterior. Dintre cele 226 randuri copiate acestea se partajeaza dupa cum urmeaza: toate sunt copiate de pe blogul dlui LIS, fara insa a se preciza undeva acest lucru, cu mica diferenta ca 108 sunt scrise de LIS insusi la 4 iunie 2012 (http://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/06/demisia-criticului-daniel-cristea-enache-din-uniunea-scriitorilor-trebuie-respinsa-lupta-cu-un-presedinte-trecator/ in iunie 2012) si 118 sunt preluate integral din articolul lui Bogdan Cretu intitulat “Cateva scene din viata literara” (http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/citeva-scene-din-viata-literara~ni79gv) publicat in Ziarul de Iasi la 19 aprilie 2011 (initial, preluat pe blogul lui LIS, apoi si in Contemporanul, cu simpla precizare: Preluat din Ziarul de Iasi). Dar dincolo de statistici si surse precizate doar partial/ incomplet, articolul din Contemporanul semnat de LIS este, in proportie de peste 90% un autoplagiat. Mai grava este si interventia in stilul de grafiere a unor litere (nu spun orto-grafie, pentru ca inca nu s-a hotarat care dintre ele este “mai orto”….). Este stiut ca Ziarul de Iasi nu a acceptat si nu accepta nici acum propunerea iliesciana de reforma a grafiei limbii romane, respectiv aceea de a scrie cu â și nu cu î (cu exceptiile aferente). Faptul ca redactia revistei Contemporanul a gasit de cuviinta sa prezinte articolul lui Bogdan Cretu cu grafie iliesciana este, cred, un abuz si o impietate fata de optiunea publicatiei iesene. Dar ce mai conteaza respectful fata de o optiune public afirmata devreme ce insusi Bogdan Cretu face compromisuri ideologice conjucturale evidente. Dupa ce am atentionat asupra adeziunii formale (si neglijente) a lui Bogdan Cretu la tabara basesciana si a criticilor plagiatorului Victor Ponta (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/08/06/bogdan-cretu-autoplagiator-si-plagiator-universitar-iesean-vajnic-luptator-impotriva-plagiatului/) il aflam pe vajnicul luptator impotriva plagiatorilor ca accepta sa publice in revista taberei adverse ideologic publicand in repetate randuri (inclusiv in numarul 9/ sept 2012: ”Calinescu sub vremi”, in p. 4. Nu am avut timp sa verific daca acest articol a mai fost publicat si in alte reviste…), ca sa nu mai vorbesc despre faptul ca LIS ii face un imens deserviciu tanarului publicist iesean luandu-l ca martor al apararii in atacul impotriva celor care ii ataca pe plagiatori si autoplagiatori. Iata ce sustinea BC in articolul din Ziarul de Iasi din aprilie 2011, articol preluat integral de LIS in Contemporanul: ”La un moment dat, cu ocazia reluarii unei expozitii a graficii lui Marin Sorescu, Pavel Susara a reluat un articol pe care il scrisese cu ceva vreme in urma, cind fix aceeasi expozitie iesise pentru prima oara in lume. Sigur, procedeul e discutabil, dar cert este ca el a devenit o norma in presa noastra culturala. Multi autori isi publica articolele si colo, si colo. Sau revin asupra lor, le modifica, le ajusteaza pe ici, pe colo, nu neaparat in partile esentiale, si le arunca din nou in lume. Nu cred ca e neaparat incorect, dat fiind ca memoria periodicelor tine o saptamina.” Aproape incredibil pentru un profesor de la Filologia ieseana care trebuie sa stopeze tendintele (auto)plagiatoare ale studentilor! Acesta, desi sustine ca autoplagiatul este discutabil (deci nu condamnabil, doar discutabil…), ii gaseste explicatii si scuze care sa-l faca acceptabil si … practicabil in continuare. Sancta simplicitas! Oare ar trebui ca pedagogii nostri de scoala noua sa fie obligati sa faca ceva scoala occidentala pentru ca, ulterior, sa renunte la apucaturile hotesti si lipsite de respect fata de cititorii carora li se recomanda/ prezinta ca fiind autori originali, proaspeti si corecti (macar cu ei insisi)? Se pare ca mentalitatile hotesti, puternic proletare, au fost transmise constant si continuu de catre vechii profesori, acum mari indrumatori de doctorate…Poate! incerc si eu o explicatie. Desigur, o alta explicatie o ofera Bogdan Cretu insusi care crede ca memoria cititorilor (eufemistic spus ”memoria periodicelor”) nu tine mai mult de o saptamana, dupa care li se poate oferi, iar si iar, acelasi articol, pe post de prospatura…
Numarul mare de (auto)plagiatori ma face sa cred ca marea majoritate a celor care scriu plagiaza (si defineste, astfel, normalitatea si moralitatea) si doar o minoritate ar cadea in pacatul originalitatii si onestitatii… Poate ma ajuta cineva sa dezleg aceasta dilema. Cred ca prezinta interes si faptul ca – in urma articolelor prin care acuzam autori de autoplagiat si chiar plagiat – niciunul dintre acestia nu a raspuns, tacere pe care eu o consider ca fiind o rusinata recunoastere. Dar cred ca ma insel…

Puncte de vedere asupra celor doua articole din articolul lui LIS, publicat de Contemporanul

Dincolo de autoplagiatul evident al dlui LIS si de pledoaria pro-autoplagiat a lui BC, merita atentie si continutul propriu-zis al articolului semnat de LIS. Se insista, direct si indirect, asupra faptului ca scriitorimea romana este impartita in (cel putin) doua mari tabere. Fara a se nominaliza, rezulta din acest text (ca si din link urile notate la final) ca una este condusa de basescianul academician Nicolae Manolescu, presedintele USR si redactor sef la Romania Literara; cealalta este condusa de iliescianul academician Eugen Simion, fost presedinte al Academiei Romane (evident, in mandatele lui Ion Iliescu). Cine nu e cu noi e impotriva noastra (reciproca fiind inca si mai valabila!). Prin urmare, daca autoplagiatorul Pavel Susara este dat afara de Nicolae Manolescu de la revista Romania Literara, pe cale de consecinta, acesta este luat in brate de tabara adversa (revistele Contemporanul, Cultura etc.). La fel, daca Daniel Cristea Enache (DCE) pleaca din USR, rezulta ca el trebuie preluat de tabara/ aripa stangista (Nicolae Breban, Augustin Buzura, Bogdan Cretu, Liviu Ioan Stoiciu si nu in ultimul rand, Alexandru Petria, un harnic demolator de imagini/ statui ale reprezentantilor dreptei (Traian Basescu, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cartarescu etc.). Pleaca Daniel Cristea Enache din Uniunea lui N. Manolescu? Nu-i nimic, DCE se pliaza pe organizatia scriitoriceasca de rezerva (Asociatia Scriitorilor), iar LIS are grija sa mediatizeze aceasta dihonie din lumea scriitorilor romani. Mai mult, cu aceasta ocazie, trebuie sunata goarna in toata Romania, astfel incat si alti (auto)plagiatori sa se adune, sa stranga randurile in jurul plagiatorului El Maximo, aflat temporar in fruntea guvernului Romaniei. Se prefigureaza o Internationala a (auto)plagiatorilor, o organizatie mondiala a celor dati afara din servicii pe motive de furaciune si minciuna (respectiv autoplagiat sau chiar plagiat). Pe scurt, cine se aseamana se aduna, merg impreuna la alegeri si la alte actiuni patriotice, pentru ca exploatarea nemiloasa a plagiatorilor de catre neplagiatori sa inceteze. O data si pentru totdeauna! Este de asteptat ca toti autoplagiatorii criticati de mine pe acest blog sa devina membri ai Asociatiei Scriitorilor, sa submineze, invechita USR si – dupa (ce) Victor ia in alegeri – ca Pavel Susara sa fie reprimit la RomLit, evident, dupa ce in fruntea USR va fi redesemnat Mihai Ungheanu sau, de ce nu? Nicolae Breban. In realitate, LIS, regreta plecarea lui DCE din USR, fapt care imi permite sa banuiesc ca se impune o revenire a acestuia asupra demisiei si, prin vot democratic, sa fie instalat in fruntea USR. De ce nu? In ultima instanta, literatura este un simplu act de propaganda, iar scriitorii – excelente unelte ideologice in bataliile electorale. Scriitorii (majoritatea dintre ei) nu pot trai din scris si din vandut carti si articole, ci trebuie sa stea cu mana intinsa la guvernul generos care doreste, prin distribuire atenta si corecta a resurselor financiare, sa promoveze adevaratele valori in cultura romana. Ce Cartarescu? Ce premiu Nobel pentru literatura? In caz ca laureatul de anul acesta ar fi fost chiar Mircea Cartarescu, cu siguranta LIS & comp. ar fi scris in Contemporanul: “Preferatul Angelei Merkel, cu voie de la Basescu a fost incununat cu un nemeritat premiu Nobel, acordat pe nefiresti criterii ideologice!”.
De fapt, LIS doreste sa comunice cititorilor un singur lucru: bagati-va mintile in cap, vin alegerile si la USR, iar DCE merita presedintia acestei venerabile institutii. Fiti atenti cu cine votati si cum va afisati prin presa zilei. Noi nu glumim! In fine, nu trebuie nicio clipa sa uitam ca revista Contemporanul (care apare tot sub egida USR) are si un subtitle, perfect cameleonic: Ideea europeana. Ce legatura are europenismul cu plagiarismul? Cred ca un raspuns l-a dat deja LIS cu un articol format din doua alte articole, publicate anterior: NICIUNA!

PS Contemporanul Ideea europeana va publica si online numarul pe luna septembrie, asa incat invit cititorii interesati de amanunte sa acceseze http://www.contemporanul.ro

Lecturi suplimentare recomandate (intru verificarea celor afirmate de mine mai sus)

http://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/06/demisia-criticului-daniel-cristea-enache-din-uniunea-scriitorilor-trebuie-respinsa-lupta-cu-un-presedinte-trecator/ in 4 iunie 2012

http://spunesitu.adevarul.ro/Cultura/Interviuri/Alexandru-Petria-Intelectualii-sa-fie-oameni-intregi-nu-proiectii-de-liste-de-preturi-9963 7 sept 2012

http://www.stelian-tanase.ro/sa-stam-de-vorba/vinatoarea-de-vrajitoare/

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/03/03/zero-mila-pentru-intelectualii-lui-basescu/

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/03/05/scandal-literar-pe-facebook-si-turnator-al-securitatii-si-premiat/ 5 martie 2012

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/04/28/ce-vor-face-intelectualii-rusinii-profitorii-si-girantii-regimului-basescu/ aprilie 2012

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/02/22/lasitate-scriitoriceasca/ 22 februarie 2012

 

Liviu Drugus,  www.liviudrugus.worpress.com    www.liviudrugus.ro      www.ugb.ro/etc        facebook.com/liviu.drugus

sat Valea Adanca, Miroslava, jud Iasi                                                                     17 octombrie 2012

Bogdan Cretu – autoplagiator si plagiator universitar iesean, vajnic luptator impotriva plagiatului


Bogdan Cretu – autoplagiator si plagiator universitar iesean, vajnic luptator impotriva plagiatului

Lista plagiatorilor ieseni este deja deschisa pe acest blog. Nume de mare rezonanta ale culturii iesene parca se afla intr-o intrecere nebuneasca de anulare a propriilor crezuri pedagogice si publicistice. Cu siguranta, multi dintre domniile lor vor fi infierat cu manie intelectualiceasca hotia grosolana practicata de Victor Ponta, dar nu pregeta sa practice autoplagiatul – o forma doar aparent minora de plagiat, si care se pedepseste la fel ca si plagiatul. Evident, ingnoranta in materie de legislatie nu-i exonereaza de responsabilitati, inclusiv penale, pe cei vinovati. Ioan Holban, Al. Zub, Adrian Neculau, Bogdan Cretu in calitate de autori, dar si redactorii sefi de publicatii: Lucian Vasiliu (”Dacia Literara”), Nicolae Turtureanu (”Cronica Veche”), Toni Hritac (”Ziarul de Iasi”), Nicolae Manolescu (”Romania Literara”), Geo Popa (”Plumb”) etc. practica si/ sau promoveaza cu evidenta inconstienta si cu o ingrijoratoare suficienta autoplagiatul. Autorii amintiti par a fi dispusi sa publice oriunde si ori de cate ori li se solicita un articol, chiar daca acesta a mai fost publicat anterior (sau, eventual sugereaza domniile lor ca sunt dispuse sa faca un efort suplimentar de a mai ”concepe ceva….desi, stiti… timpul meu este extrem de pretios”). Aceasta inseamna ca domniile lor publica si ”in reluare”, adica reproduc un articol propriu, integral sau partial, fara a preciza faptul ca articolul respectiv a (mai) fost publicat si in revista X sau ziarul Y. Cred ca e bine de stiut ca aceasta precizare, atunci cand este facuta, nu ar scadea meritele autorilor (dimpotriva!), dar redactia revistei care se multumeste sa publice reluari din presa judeteana sau regionala nu ar accepta prea mult o asemenea umilinta.
Le sugerez redactorilor tuturor publicatiilor sa ceara colaboratorilor lor o declaratie pe proprie raspundere ca articolul propus nu a mai fost publicat, aceasta practica fiind instaurata deja in toate universitatile din Romania cu privire la lucrarile de licenta si dizertatie ale studentilor. Desigur, in cazul in care autorul recunoaste ca a mai trimis articolul si la alte publicatii, atunci redactia revistei care va publica o ”reluare” este obligata sa precizeze unde a aparut originalul. Practica occidentala, la care ne tot laudam ca ne raliem, cere si mentionarea acordului primei publicatii (care deja detine drepturile de autor) sub forma: ”Multumim redactiei revistei Y pentru amabilitatea de a permite republicarea textului dnei/ dlui AB, care a aparut in… la data de…”. Universitatea ”Al.I. Cuza”, unde lucreaza o parte dintre plagiatorii amintiti mai sus, nu cred ca poate obtine locuri mai onorabile in clasamentul facut de Ministerul Educatiei, dar si in clasificarea mondiala Shanghai, cu asemenea ”performante negative”. De asemenea, raportul pe justitie facut de Uniunea Europeana cu privire la progresele facate de Romania in acest domeniu va trebui sa includa, inevitabil, fie doar si ca numar de cazuri, toate aceste incalcari flagrante ale legislatiei in vigoare pe tema plagiatului si a drepturilor de autor. Desigur, ”albirea” dosarului de plagiat al lui Victor Ponta va intra tot la negativele/ nerealizarile pe care le tot amplificam in loc sa le diminuam. A se audia/ citi cu atentie acest interviu acordat de Karl-Peter Schwarz de la publicatia germana ”Frankfurter Algemaine Zeitung” (FAZ) http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=aDLA63-UaLA.
Deosebit de grav in cazul profesorului universitar doctor Bogdan Cretu (B.C.) de la Facultatea de Litere a Universitatii ”Al.I. Cuza” din Iasi este ipocrizia fara masura si nonsalanta (demna de crime mai grave) cu care acesta practica autoplagiatul, criticandu-l exact in acelasi timp si articol pe plagiatorul Ponta. Iata ce scrie B.C. in preambulul articolului intitulat ”Scrisul care instituie normalitatea” si publicat de ”Ziarul de Iasi” la 3 iulie 2012. (vezi: http://ziaruldeiasi.ro/opinii/scrisul-care-instituie-normalitatea~ni8lmo)., restul articolului fiind copiat din articolul cu acelasi nume publicat in ”Romania literara” nr 29 din 20 iulie 2012 (vezi: http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/RL_p.13.pdf ) :

”Scriu acest articol in extremis, intr-un ceas tarziu din noapte, cu putine ceasuri inainte ca avionul sa decoleze catre Roma. Prin urmare, nu am nici resurse si nici pofta sa ies din ale mele, sa descriu dezgustul pe care mi-l creeaza si mi-l va crea mereu un prim-ministru marunt si plin de nesimtire precum Victor Ponta. Am invatat ca despre astfel de ticalosii e bine sa scriu cand indignarea se mai raceste. Prin urmare, atac iar un subiect care nu e la ordinea zilei, dar care ma preocupa si care, cred, va lua, curand, forma unei preocupari sistematice”.
Presupun ca B.C. a primit o solicitare de la ”Ziarul de Iasi” sa ”bage ceva cu Ponta”, dar in graba plecarii in vacanta, a lasat cazul premierului – deja albit de Comisia Nationala de Etica – ”sa se raceasca”, nu inainte de a caracteriza plagiatorul din fruntea guvernului cu termeni asa cum merita (amandoi!): dezgustator, ticalos, marunt, plin de nesimtire. Adica ”De te fabula naratur”, domnule profesor. Apoi, odata comisa condamnarea dura a unui plagiator de duzina, evaluatorul si justitiarul intr-ale luptei antiplagiat Bogdan Cretu ce face? Plagiaza! Adica reproduce, in proportie de suta la suta aproape trei sferturi din articolul publicat (ulterior) de ”Romania Literara”. In cazul in care ”Ziarul de Iasi” plateste ”opiniile” publicate la pagina cu acelasi nume, iar ”Romania Literara” face la fel, si daca dl B.C. apare pe listele de plata ale celor doua publicatii atunci fapta sa se incadreaza la ”primirea de foloase necuvenite” sau ceva asemanator. Iar daca mai adaugam si observatia unui cititor al variantei on line a ”Ziarului de Iasi” (semnat xyz) si anume: ”felicitari ca va place breban, dar ingrosarea pasajului cu dreptatea sper ca e un echivalent pentru ghilimele, da? pentru ca e vorba de un citat dintr-un roman de n. Breban”, atunci ne aflam si in fata unui caz de plagiat din Breban. Simpla scriere cu Bold (in ”Ziarul de Iasi”) sau Italics (in ”Romania Literara”) nu tine si nu poate tine loc de ghilimele. Or, exact asta i-au lipsit lui Ponta in teza de doctorat: ghilimelele… In consecinta, Comisia Nationala de Etica (poate era mai corecta denumirea Comisia de Etica Romaneasca, pentru a se sublinia contributia romanilor nu doar la construirea unei ”democratii originale”, ci si la elaborarea unor noi standarde etice, cu totul si cu totul originale) se poate sesiza din oficiu in legatura cu acest caz de (auto)plagiat.
Oare putem sa mai speram ca ”scrisul care instituie normalitatea” sa fie unul sincer si care sa respecte deontologia profesionistilor scrisului? Sau plagiatorul Bogdan Cretu vrea sa sugereze ca scrisul plagiat face parte dintr-o normalitate deja instituita, contributia profesorului iesean si ”cuzist” (prins cu ocaua mica) fiind doar aceea de a consfinti si de a perpetua aceasta normalitate a hotiei cvasigeneralizate in Romania anului 2012?
In incheiere, ca sa mai adauge o proba suprema de ipocrizie academica, il invit pe profesorul Cretu sa binevoiasca sa semneze aceasta Scrisoare deschisă adresată Primului-Ministru al României, Victor Ponta, şi Ministrului Educaţiei Naţionale, Ecaterina Andronescu:

Domnule Prim-Ministru,
Doamnă Ministru,
Subsemnaţii, membri ai corpului didactic şi/ sau de cercetare al Universităţilor din România, precum şi membri români ai corpului didactic sau de cercetare al unor instituţii de învăţământ superior din străinătate, prin prezenta dorim a vă aduce la cunoştinţă următoarele:
1. Ne raliem fără ezitare poziţiei profesionale a CNATDCU şi a Comisiei de Etică a Universităţii Bucureşti, potrivit căreia este indubitabil faptul că teza de doctorat din 2003 a domnului Victor Ponta e un plagiat de dimensiuni şi gravitate extinse.
2. Protestăm împotriva modului inadmisibil în care din partea Ministerului Educaţiei s-au exercitat presiuni asupra acestor corpuri profesionale, constând în:
– reorganizarea Consiliului Naţional de Etică şi a CNATDCU în ajunul momentului în care urmau să se pronunţe privitor la cazurile Mang, respectiv Ponta
– intervenţia intempestivă a ministrului interimar Liviu Pop în şedinţa CNATDCU în care era dezbătut plagiatul d-lui Ponta, în speranţa de a convinge această comisie să nu se pronunţe
– tentativele de defăimare profesională, ulterioară emiterii deciziilor de plagiat, a membrilor comisiilor care au ajuns la această concluzie
– deturnarea repetată şi constantă a atenţiei dinspre întrebarea de natură ştiinţific-deontologică şi propriu-zis etică aflată în chestiune (“este sau nu teza domnului Ponta plagiată?”) către chestiuni tehnico-legale (“cine, şi în virtutea cărei legislaţii, putem afirma că are dreptul de a emite o decizie eficientă în privinţa retragerii/ menţinerii titlului de doctor al lui Victor Ponta?)
– ameninţările proferate de către doamna Ecaterina Andronescu la adresa Universităţii Bucureşti, care, potrivit declaraţiilor Ministrului Educaţiei, şi-ar putea pierde dreptul de a organiza şcoala doctorală în măsura în care îşi continuă demersul privitor la teza lui Victor Ponta.
3. Considerăm că verdictul de non-plagiat la care a ajuns Consiliul Naţional de Etică nu prezintă nici o garanţie de credibilitate, el aparţinând unui organism a cărui componenţă fusese, pe de o parte, modificată tot în legătură cu o cercetare a plagiatului, şi care, pe de altă parte, s-a aflat într-o postură de conflict de interese, datorită subordonării în linie directă faţă de ANCS – Ministerul Educaţiei – Guvernul României.
4. Ne exprimăm, fiecare, opinia ştiinţifică şi deontologică personală potrivit căreia domnul Victor Ponta se face vinovat nu doar de plagiatul din 2003, ci şi, mai ales, de prezenta instrumentare (cu bună ştiinţă, sau prin cooperare tacită cu nişte subalterni foarte zeloşi) a instituţiilor statului pentru mascarea mediatică/ deturnarea juridică a unui adevăr cum nu se poate mai evident: plagiatul.
5. Ne alăturăm anticipat oricărui demers prin care Universitatea din Bucureşti ar solicita anularea diplomei de doctor a d-lui Victor Ponta, solicitând Ministrului Educaţiei să întreprindă demersurile necesare pentru ducerea la îndeplinire a acestui act reparatoriu.
6. Considerăm că acest amestec masiv şi brutal al politicului în domeniul cercetării ştiinţifice şi al deontologiei profesionale universitare poate duce la accentuarea sentimentului de neîncredere în calitatea şi, mai ales, onestitatea sistemului de învăţământ românesc;
7. Considerăm, de asemenea, că menţionatul comportament, în cazul Ponta, al autorităţilor Statului a căror sarcină e conducerea/ organizarea învăţământului poate avea drept rezultat direct o gravă înrăutăţire a climatului democratic din România, reprezentând o sfidare la adresa demnităţii corpului nostru profesional.
Semnatari: Vlad Alexandrescu, conf. dr., Universitatea Bucureşti, Bakk Miklós, conf. dr., UBB Cluj-Napoca, Gabriel Bădescu, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Ioana Both, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Denisa Butnaru, cercet. asoc., dr. Universität Augsburg, Cătălin Cioabă, cercet. postdoc. Universitatea Bucureşti, Virgil Ciomoş, prof.dr. Facultatea de Istorie şi Filosofie UBB Cluj, Ion Copoeru, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Diana Cotrău, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Diana Cozma, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Monica Fekete, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Victor Eugen Gelan, drd. Universitatea Bucureşti, Cercetator invitat al Husserl-Archiv Freiburg (Germania), Calin Goina, asist. univ. UBB Cluj-Napoca, Kiraly Istvan, conf. dr. UBB Cluj, Marius Lazăr, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Laurenţiu Malomfălean, drd. UBB Cluj-Napoca, Doris Mironescu, asist. dr. Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iasi, Rareş Moldovan, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Michaela Mudure, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Raul Cristian Mureşan, Institutul Român de Ştiinţă şi Tehnologie Mihai Vlad Niculescu, Assistant Professor Bradley University Peoria, Illinois (USA), Horea Poenar, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Cristina Raţ, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Miruna Runcan, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Ion Pop, prof.dr. Facultatea de Litere UBB Cluj-Napoca, Liana Pop, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Liviu Pop, asist. cercet. Institutul Arhiva de Folclor, Academia Română, Alin Tat, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Helga Tepperberg, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Cristina Varga, asist. dr. UBB Cluj-Napoca, Cornel Vîlcu, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Dina Vîlcu, asist. drd. UBB Cluj-Napoca, Ursula Wittstock, asist. drd. UBB Cluj-Napoca.”
Acestea erau semnaturile la lansarea pe internet a scrisorii. Acum sunt mult mai multe. Oare universitarii ieseni nu sunt si ei impotriva plagiatului si a ascunderii actelor de plagiat (prin infiintarea unor Comisii cu componenta precisa si rezultate/ verdicte deja usor de anticipat)? Este oare intamplatoare prezenta unui numar foarte mic de semnatari din Moldova, sau asta are vreo legatura cu cazurile de plagiat deja semnalate pe acest blog? Nu este deloc tarziu, cred, ca toate persoanele amintite in acest articol sa probeze ca pozitia lor este clar una antiplagiat si nu proplagiat, chiar daca, prin aceasta semnare, mai dau o proba de ipocrizie academica, adica una de nivel foarte inalt.

Liviu Drugus 6 august 2012
http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com