liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Lucian Vasiliu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 523. Joi 7 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (24)


Pentru amatorii de istorie a evoluției personajelor auctoriale (personaje numite, ușor restrictiv, scriitori) amintesc modul în care au reacționat aceste personaje la acuzele (la început, fără argumente și documente) de colaborare cu Securitatea. Majoritatea dintre ei au negat vehement, ba au amenințat cu darea în judecată, pentru calomnie, a celor care îndrăzneau să acuze (în principal, pe bază de ”auzenii”, unele lansate chiar de foștii ofițeri care aveau legătura cu personajele în cauză). O fază ulterioară a constat în apariția verdictelor date de CNSAS, cu cele două variante: a) acceptarea verdictului și b) contestarea verdictului. Dintr-o atitudine ”prietenească” față de scriitorii-colaboratori unele dosare au fost date publicității abia post-mortem (cazul poeților Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi). Am mai scris despre posibilitatea ca și Marin Sorescu să fie, inițial, colaborator (fie și pentru scurtă vreme), apoi urmărit (ca urmare a notorietății câștigate și a  riscului de a fi un model negativ, contestatar), apoi – din nou – reintrat în grațiile puterii acelei vremi cu ”momeala” numită Premiul Nobel (concretizată până aproape de faza nominalizării în cazul Sorescu) și deci și în grațiile Securității. Cred că ar fi mai mult decât interesantă, chiar pasionantă, acum când majoritatea scriitorilor aflați în atenția Securității (colaboratori, urmăriți sau ambele) au trecut în lumea umbrelor, ca un cercetător/ investigator/ analist/ istoric literar să contureze un tablou general al scriitorilor români aflați în varii raporturi cu Securitatea.

Acest tablou ar trebui să cuprindă: a) lista completă a ceea ce se considera pe atunci scriitor (recunoscut sau nu ca atare de regimul comunist, membru sau nu al Uniunii Scriitorilor); b) lista completă a scriitorilor care au avut un început de colaborare cu Securitatea (scriitori securiști); c) lista completă a scriitorilor care au fost urmăriți de Securitate (cu două subdiviziuni: lista celor care erau și colaboratori și urmăriți, urmată de lista (neagră) a scriitorilor vădit/ evident antisecuriști/ anticomuniști/ anticeaușiști. În fine, s-ar mai putea adăuga două liste: a) cea a celor care au cunoscut toate variantele: au colaborat, au fost urmăriți și apoi s-au radicalizat și au devenit antisecuriști; b) a celor care, după 1982 (adică după noiembrie 1982, anul instalării lui Iuri Andropov, adică al dezghețului postbrejnevist), respectiv anii 1983 – 1989 au fost contactați, influențați, determinați, racolați, angajați de către filiala pro KGB din România, cea care a desfășurat strategia de demolare a dictaturii ceaușiste, racolații fiind din anturajul apropiat al dictatorului (nu exclud și contribuțiile occidentale la acest proces: dimpotrivă și ele trebuie evidențiate). Mulți dintre aceștia au fost ”selectați” dintre persoane/ personalități care aveau ceva de reproșat regimului în ansamblul său, sau a unor lideri locali (șefi, șefișori, șefuți) și care au dat de înțeles că vor lupta pentru ”dreptate socială”, ”reformarea socialismului”, ”instaurarea unui socialism cu față umană” etc.). Această listă va fi cel mai dificil de realizat, date fiind  modalitățile specifice de ”lucru” cu aceste persoane: fără nimic scris, fără urme și fără posibilitatea aducerii unor dovezi (în afara memoriilor unor securiști sau a celor ”lucrați” și care au devenit, în momentul schimbării de regim, ”revoluționari” cu acte în regulă și cu răsplată materială consistentă).

Referitor la legătura dintre Ceaușescu și Andropov se poate citi cu folos articolul    http://www.ziaristionline.ro/2014/02/06/capitanul-julian-chitta-despre-dubioasa-relatie-dintre-yuri-andropov-si-nicolae-ceausescu/    din care am extras doar acest pasaj: Nicolae Ceausescu a admirat metodele la care Andropov a recurs pentru a distruge si a elimina definitv orice forme de opozitie politica, sub masca mandriei nationale si a patriotismului. Cand Nicolae Ceaușescu a organizat “Garzi Patriotice” in Romania, incepand in vara anului 1968, pentru a tempera elanul lui Brejnev de a ocupa Romania, Yurii Andropov a sugerat ca Ceausescu sa fie chemat la Moscova sa fie convins sa-si schimbe tonul. Ca atare, Andropov a finantat o lunga campanie de spionaj contra lui Ceausescu. In urmatorii ani, pana la moartea lui Andropov, in 1984, Romania a fost umpluta de agenti sovietici de toate calibrele, bine finantati, bine inarmati, gata sa intre in actiune oricand. Ceausescu a reusit sa recunoasca si sa depisteze multe din eforturile sovietice in acest sens, apropiindu-se cat de mult posibil de vest, prin uverturi diplomatice si prin tranzactii comerciale”. Tot legat de semnificația anului 1983, când la Moscova conducea kgb istul Iuri Andropov, pentru lupta dintre Estul bolșevic și Vestul democrat este și următorul eveniment: ”Pe 1 septembrie 1983, un avion de lupta sovietic a doborat cursa de pasageri a liniilor sud-coreene (zborul 007) care decolase de la aeroportul Kennedy din New York si se indrepta spre Seul dupa o escala la Anchorage in Alaska. Momentul septembrie 1983 este considerat unul de varf, deci de maxima tensiune, in ultima perioada a Razboiului Rece.” (Cf Vladimir Tismăneanu în: http://www.contributors.ro/global-europa/de-la-andropov-la-putin-ultimul-spasm-al-unei-dictaturi-decrepite/).

Consider că Ioana Diaconescu, profilată pe publicarea unor secvențe din dosarele scriitorilor este cea mai în măsură să preia o astfel de misiune extrem de dificilă, sensibilă și chiar riscantă. Dacă acest lucru nu se va face în anii imediat următori, riscul de a rămâne cu o mare pată albă în istoria culturală a României este foarte mare.

Revin la ”cazul Sorescu”: am constatat, în ultima vreme, o fervoare bizară în favoarea considerării lui Marin Sorescu ca un ostracizat, un persecutat și un luptător activ pe frontul anticomunist. Citind cu atențe aceste ”albiri”, observ că apar tot mai multe situații care pot fi citite în cheie inversă: ostracizările erau orchestrate de partea ”revoluționară” a Securității în vederea constituirii acelei mase critice de nemulțumiți care să izbucnească într-o atitudinte anticeaușistă clară. De regulă, ”ostracizații”/ ”nedreptățiții” erau selectați dintre aceia care au avut o colaborare cu Securitatea (garanția posibilității folosirii șantajului pentru executarea oricăror ordine de către cei care credeau că au fost ”lăsați în pace”), fiind trecuți apoi pe listele urmăriților de către Securitate, pentru ca apoi să apară, la ”rivoluție” ca eroi ai națiunii, ca martiri ai neamului și care urmau să devină noua elită conducătoare a României. Poetul Cezar Ivănescu s-a aflat în aceeași situație de colaborator-urmărit-reactivat ca factor antisistem pentru ca apoi să primească o dregătorie/ sinecură/ funcție care să-i aducă mai multă notorietate și mai mulți bani. Acest modus operandi este unul tras la indigo în cazurile Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi. Primul a primit conducerea Editurii Junimea de la Iași, celălalt a primit conducerea Teatrului Național din Iași. Despre catastrofala gestionare a Teatrului din Iași de către Mihai Ursachi am scris în episoade anterioare. Nu am informații despre ”succesurile” lui Cezar Ivănescu la conducerea Editurii Junimea, dar am aproape convingerea că managementul său a fost unul urechistic, bazat pe prietenii și simpatii. În aceeași perioadă postdecembristă, olteanul Marin Sorescu a primit conducerea Ministerului Culturii. Similitudinea mi se pare foarte grăitoare, iar rezultatele manageriale au fost similare ca în cazul celorlalți doi poeți (moldoveni). Consider că aceste numiri (de la Centrul condus de intelectualul inginer Ion Iliescu) sunt dovezi clare că regimul se pregătea pentru o continuare a metodelor bolșevice (uz de abuz, convingere prin constrângere și alegere prin numire) în cadrul unul socialism ușor reformat, ușor altfel coafat. Abia dispariția URSS  (în decembrie 1991) a permis câștigarea partidei de către cultura și politica occidentală.

Acestea fiind spuse și expuse, voi reproduce, în episoade ulterioare, articole de albire și chiar de mitizare a celui care era gata-gata să înhațe Nobelul (desigur, cu comentariile mele).  Încerc să răspund posibilelor nedumeriri ale celor care urmăresc acest serial referitor la utilitatea acestor analize, ipoteze, comentarii și deducții. Da, acestea sunt foarte utile, în primul rând pentru că sunt extrem de rare, iar cunoașterea ADEVĂRATĂ a trecutului este condiția elementară a construirii unui prezent care să aibă un viitor (ca să readuc în lumină o zicere similară rostită de Lucian Vasiliu într-o emisiune TV menită să-l consacre ca model de urmat, alături de plagiatorul Traian Diaconescu, cel publicat asiduu de noul director al Editurii Junimea și coordonatorul revistei ”Scriptor”, tot Lucian Vasiliu, cel care a stimulat publicarea cărților Ioanei Diaconescu despre legăturile scriitorilor cu Securitatea.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 506. Luni 21 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (7)


Aproape că mă obsedează afirmațiile aparent metaforice ale celor care au gândit și scris despre trecutul (relativ) recent, despre modul de conviețuire a binomului intelectualitate – securitate, înainte și după 1989. Cititorii atenți vor observa că majoritatea celor invocați în descrierea Dosarului care îi vizează pe trei mari poeți români au vorbit despre CONTINUITATE. De altfel e greu de imaginat să nu fi fost așa. În ritmurile contemporane a construi rapid de la zero o instituție de intelligence este de-a dreptul o utopie. Și fiind noi în deplină libertate, fostul ”intelligence” nu doar că a fost (bine) conservat, ci a fost chiar multiplicat, politicul nostru prost temperat făcându-i primului născut după ”Revoluție” (SRI) și (mulți) frățiori (cică vreo opt). Evident, nimeni nu se mai poate plânge că nu ne aflăm în deplină securitate. Pe banii noștri: adică și (bine) păziți și cu banii luați. Sporirea permanentă a alocărilor bugetare pentru ”servicii” este un fapt deja notoriu, dar cred că s-a trecut prea ușor cu vederea povestea (caldă încă a) celor 64 (ca pătrățelele de la șah!) de Protocoale între SRI și instituții fundamentale ale statului român (justiție îndeosebi!). Prin aceste protocoale intelligence-ul românesc ținea în șah clasa politică, intelectualitatea și afacerile într-o armonie demnă de unele ”democrații” sud-americane. SRI ul a evoluat formidabil pe mănoasele plaiuri (cu boi) mioritice trecând semeț la o firească etapă superioară: de la racolarea individuală la racolarea instituțională. Asta da, eficiență! Decât să te chinui să racolezi informatori din instituții, racolezi instituțiile cu totul. Aș numi această etapă din viața statului român ”totalitarism democratic”, consecința firească a ”democrației originale” creată și promovată de tătucul bolșevic ”emanat” de ”revoluția română” (actualul președinte de onoare al PSD).

Am făcut această aparentă divagare în tema dosarului scriitorilor (securiști, nesecuriști și antisecuriști) pentru a oferi un motiv pentru care nu consider deloc întâmplătoare relativ recentele ”dezvăluiri” din arhivele Securității. De ce nu au fost ele făcute în anii 90 sau la începutul anilor 2000? Pe lângă faptul că aceste dezvăluiri sunt tardive, incomplete, selectate după criterii doar de unii cunoscute și oferite publicului naiv pe post de ”democratizare” a vieții noastre spirituale, scoaterea la iveală a mizeriei morale prin care au trecut unii scriitori este și un semnal adresat intelectualilor de azi: ”Nu umblați cu prostii, nu vă mai opuneți, avem toate pârghiile în mână! Dacă tot vă credeți așa de inteligenți faceți bine și colaborați, bani avem – nu asta e problema!”. Recunosc, cu riscul de a provoca noi iritări, mi-au trecut prin minte aceste posibile îndemnuri chiar în momentul în care poeta-cercetător Ioana Diaconescu promitea solemn în cadrul emisiunii lui Adi Cristi de la TeleM,  ”Idei pe contrasens”) că va demara cercetări pentru demonstrarea faptului că începuturile ”revoluției” române au fost la Iași (la 14 decembrie 1989). Marea revoluție de la Iași (”un fâs” – după aprecierea lui Liviu Antonesei) a demarat sub conducerea neînfricatului poet Cassian Maria Spiridon,  actualul (cel mai longeviv) redactor șef al revistei Convorbiri literare. (În paranteză fie spus, C.M.S. este cel care a participat la acel prânz ”istoric” organizat, la începutul anilor 90, de un basarabean la Chișinău fiind și eu invitat. Pe la mijlocul evenimentului, gazda a declarat că ne aflăm în fața unui moment istoric: lansarea candidaturii la președinția Republicii Moldova a iubitului nostru oaspete… da, da ați ghicit: Liviu Druguș. Despre asta am mai scris pe acest blog, așa că nu mai repet).

Am inserat aceste mici considerații pe tema continuității activității serviciilor noastre intelligente pentru a face loc opiniilor alternative, neoficiale, conform cărora Securitatea și-a schimbat doar numele. Simona Modreanu scrie un preambul de cca șapte pagini intitulat (poetic, cum altfel?) ”Pînă ce mă va opri cu pieptul o lebădă!…” (pp. 9-15) și la care mă voi referi în continuare, dar și în episodul următor. Când Simona Modreanu scrie că Cezar Ivănescu a fost ”urmărit și persecutat întreaga viață” (p. 10) asta înseamnă că are în vedere întreaga sa viață de adult, încheiată tragic în anul 2008, adică după 18 ani de la înființarea SRI ului. Partea mai delicată (pentru autoarea Ioana Diaconescu, pentru Simona Modreanu și pentru Lucian Vasiliu directorul Editurii Junimea) este că o asemenea afirmație (pe care eu înclin să o cred) trebuie documentată, argumentată, probată. Altfel, rămânem la poezie… Suspiciuni există peste tot, dar nivelul de seriozitate al unei lucrări de restituire istorică a memoriei unui mare poet român nu poate să rămână la acela al unui ziar de scandal. Astfel, un ziar din Iași a vorbit despre ”asasinarea” (morală) a poetului Cezar Ivănescu în anul de grație 2008 (https://www.bzi.ro/asasinarea-lui-cezar-ivanescu-95922 ). Dar, tot un fel de asasinat moral a fost și devoalarea de către Mircea Dinescu a faptului că Cezar Ivănescu a figurat în documentele Securității ca informator, în timp ce poetul se afișa tot mai puternic ca un anticomunist și antisecurist de marcă, dorind să se implice activ în viața publică (candidând și la președinția USR). (https://www.curentul.info/actualitate/fiica-lui-cezar-ivanescu-mircea-dinescu-mi-a-bagat-tatal-in-mormant/ ) Și pentru că tot am afirmat că SRI ul a ajuns la un fel de apogeu al său redau și opinia unui actor politic despre imixtiunea serviciilor în viața politică a țării: (http://www.gandul.info/politica/basescu-infiltrarea-sri-in-institutiile-statului-gandita-in-cerc-cu-oameni-politici-17197160?utm_source=mediafax.ro&utm_medium=referral&utm_campaign=bula). Cam acesta este climatul în care se derulează campania de dezvăluiri despre colaborările scriitorilor cu fosta nefastă instituție  numită Securitate, actualmente presupusa fastă instituție  numită SRI. Pentru că trăim într-o lume a tuturor posibilităților nu exclud nici faptul că dezvăluirile la adresa durităților Securității comuniste să fie un pretext pentru un apropos transparent la încă nereformata instituție care protejează și secretele fostei Securități dar și colaboratori importanți ai acesteia.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 498. Duminică 13 mai 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (31)


Cu mare greu, pe căi ocolite, redacția revistei Scriptor, sub semnătura ”magistrului” Traian Diaconescu, ajunge și la fondul problemei (punctul trei pe ordinea de zi al falsului drept(ul) la replică): ”3. Recunosc că am publicat, uneori, acelaşi articol în diverse reviste din țară sau de peste hotare, la cererea acestor reviste, fără să consider că voi comite un „delict”, atât timp cât conceptul de plagiat a fost, este şi va fi discutabil. Când citezi sursele folosite şi sporeşti în opinii personale interpretarea faptelor, nu comiți plagiat, ci scrii  un articol nou. Acest gest cultural poate să fie benefic azi când 1. receptarea culturii greco-romane, numitor comun al culturii europene, în literatura română este o rara avis, când 2. revistele de cultură au tiraje atât de mici şi, în sfârşit, când 3. cititorii manifestă o sete de cunoaştere nelimitată. Într-un viitor proxim, voi republica în volume aceste articole, notând însă că au fost publicate, cu sau fără modificări, în diverse reviste”. Câtă ipocrizie și lipsă de onoare! Am mai adus la cunoștința cititorilor că Senatul României, în înțelepciunea sa fără margini, nu a acceptat considerarea plagiatului drept infracțiune, deci acest fapt este neinclus în prevederile Codului penal. Așadar, liber la furat! Probabil așa au înțeles unii ”oameni de cultură” ieșeni neincriminarea plagiatului. Într-adevăr, bunul simț și onoarea nu sunt penalizabile în cazul lipsei acestora. Cu siguranță nici redactorii de la Scriptor, nici ”magistrul” Diaconescu nu au auzit despre o revistă intitulată ”Convorbiri literare”, revistă care, la 15 decembrie 1867, publica un binevenit anunț prin care se cerea RESPONSABILITATE din partea redactorilor și autorilor de a se abține de la (auto)plagiere: ”Rugăm toate ziarele Române atît din Principate cît și din Austria care ne fac onoare din a reproduce articolele noastre, să binevoiască a arăta că articolele resp. sînt extrase din Convorbiri Literare. Sîntem convinși că omisiunea unei asemenea arătări ce am însemnat mai cu samă în câteva ziare din București, provine numai din eroare” (apud Cassian Maria Spiridon, ”O sută cinzeci de ani de Convorbiri Literare. Iacob Negruzzi la Convorbiri Literare (I), în: ”Convorbiri Literare”, Martie 2018, Nr. 3 (267), pagina 6). În schimb, conducerea revistei Scriptor, împreună cu Colegiul și Parteneriatul instituțional scriu clar pe coperta revistei: ”Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textelor”. Mai clar spus, se afirmă că redacția revistei Scriptor este i-responsabilă pentru plagiate! Un serios regres în doar un secol și jumătate. Oare decăderea culturală și morală a Iașului are vreun punct terminus previzibil? Foarte probabil NU deoarece majoritatea revistelor de cultură din Iași practică aceleași metode de autosatisfacere a orgoliilor și vanităților, (auto)plagiatul fiind la ordinea zilei, neexistând la orizont vreun curent junimist autentic cu tineri de mare valoare.

 

Prin textul de la punctul trei, plagiatorul Traian Diaconescu recunoaște că a plagiat și că a practicat și autoplagierea (”am publicat același articol în mai multe reviste din țară sau de peste hotare”), dar – în virtutea faptului că fiecare înțelege ce vrea prin termenul ”plagiat” – se declară nu doar nevinovat, ci pozează ca fiind un brav oștean în armata salvării culturii române de la scufundarea în ignoranță! Pe când un ”Meritul cultural” clasa I-a pentru aportul deosebit la promovarea (cu repetiție și cu erori!) a inestimabilelor valori ale greco-latinității? Asta ca să avem un circ complet. Iată și o opinie similară: ”Plagiatorii … combină impostura cu furtul, chiar dacă uneori nu sunt pedepsiţi pentru asta, ci premiaţi” (Radu Paraschivescu). Așadar, avem un nou model (cultural/ intelectual) de urmat: se ia una bucată articol găsit pe internet sau publicat în reviste/ cărți, apoi se procedează la emiterea de ”opinii personale în interpretarea faptelor” și, gata!, se obține un nou articol! Apoi, noul articol se publică de câteva ori în n reviste, de la care se primesc, evident, onorarii.  Cu alte cuvinte, impostura și câștigul nemeritat merg mână în mână. Mai mult, Lucian Vasiliu (chiar el!) prezintă în Cronica veche din Iași, nr. 3 (86)/ martie 2018 (adică chiar în perioada în care s-a ”compus” și ”Dreptul la replică” semnat de T.D., dar cel puțin ”(a)vizat” de L.V.)  așadar, șeful de la ”Scriptor” prezintă un grupaj de șapte scrisori adresate scriitorului ieșean Corneliu Ștefanache dintre care mi-a reținut atenția cea a poetului Ioanid Romanescu care probează o onestitate demnă de mărimea talentului său poetic. Iată ce-i scrie Ioanid Romanescu redactorului șef (adjunct) de atunci al Cronicii, Corneliu Ștefanache: ”Stimate Domnule redactor șef, Întrucât dintre poeziile mele apărute în ”Cronica” din 24 ianuarie a.c. una (***Pasăre…) a fost publicată mai înainte în cursul aceleeași săptămâni, în ”România literară” rog să dispuneți a mi se reține o parte din dreptul de autor. Poeziile respective se aflau la dumneavoastră încă din toamna trecută și eu – crezând că au fost pierdute din vedere – nu mai așteptam  apariția lor în ”Cronica”; așa că – ulterior – am predat una dintre ele la ”România literară”. Dovadă că îmi luasem grija de la vechiul plic, pe la jumătatea lunii ianuarie vă expediasem altul. Desigur, dacă poșta ar fi mai operativă și revistele din capitală ar ajunge în aceeași zi la Iași, în intervalul de două zile s-ar fi putut efectua o schimbare în pagină. Dar să nu pretind imposibilul; și să nu fiu laș. Pur și simplu, orgolioasa mea neglijență mi-a jucat o festă. Iau asupră-mi toată vina. Rușinat, îmi cer scuze (permiteți-mi această ordine) față de cititori, față de ”Cronica”, față de Dumneavoastră. Vă mulțumesc respectuos, Ioanid Romanescu”. Nu este precizată data, dar probabil aceasta este între anii 1965 – 1970). Nu cred că cenzura l-a obligat pe regretatul poet ieșean să scrie această ”epistolă”, ci doar bunul simț care l-a caracterizat întreaga viață. Așadar, onestitatea se încăpățânează să mai existe și astfel poetul în cauză s-a autoînobilat și înălțat și în plan moral (și financiar). În schimb, ”omul nostru” – T.D. – nu doar că nu regretă publicarea repetată a aceluiași articol și primirea de foloase necuvenite, dar mai și promite solemn că va mai lua un rând de bani publicând articolele plagiate și autoplagiate și în… volume! O atitudine demnă de un ”exponent” de frunte al fostei viitoarei presupuse capitale europene a culturii! Regretabil este și faptul că prezentatorul acestor scrisori, dl Lucian Vasiliu, nu a învățat nimic din această lecție de demnitate și moralitate. Cititorul este invitat să compare această scrisoare, cu epistola adresată cititorilor săi de către Traian Diconescu. Ce prăpastie imensă între cele două atitudini!

 

Și pentru ca impostura și ipocrizia ”șefului” de la revista Scriptor și editura Junimea să se devoaleze în toată splendoarea, iată că și aparent mai onesta și mai eleganta revistă ”Convorbiri literare” condusă de șeful scriitorimii ieșene Cassian Maria Spiridon este atrasă în mlaștina (i)morală a junimistului de Bahlui. Cum să mai ceri scuze cititorilor pentru plagiatul promovat cu seninătate dacă tu însuți plagiezi (motivând că plagiatul este act de … creație!). Iată, în continuare, cum înțelege poetul și managerul Lucian Vasiliu să facă diseminare culturală. În Cronica veche nr 3 (martie 2018) la pagina 5 susnumitul publică un articol intitulat ”Corespondență inedită. Epistole către Corneliu Ștefanache” (din care tocmai am extras, mai sus, admirabila scrisoare a unui mare caracter: Ioanid Romanescu). Ei bine, EXACT același text este reluat, imediat, și în Convorbiri literare din aprilie 2018, pagina 71, fapt care îl înscrie și pe șeful (C.M.S.) de la Convorbiri pe lista celor care promovează și acceptă (auto)plagiatul. Este adevărat, scrisorile către Corneliu Ștefanache sunt altele/ diferite în cele două reviste, dar textele semnate Lucian Vasiliu sunt absolut identice (un simplu copy-paste). Nu m-aș mira deloc ca L.V. să se fi aruncat în lupta antiplagiat și să ceară public retragerea titlului de doctor Laurei Codruța Kovesi pentru că a plagiat în teza de doctorat în proporție de 4%. Ca să fie mai clar L.V. autoplagiază în proporție de 100%. De ce a preferat oare L.V. să nu publice în propria-i revistă scrisoarea lui Ioanid Romanescu? Simplu: pentru că în acea scrisoare se condamnă autoplagierea (publicarea aceluiași text în două sau mai multe reviste), fapt ce ar face ca epistola ”magistrului” Traian Diaconescu să fi căzut și mai mult în ridicol. Și uitea-așa, ocolind lucrurile mai puțin plăcute poetul L.V. se afundă și mai tare în mlaștina lucrurilor și mai puțin plăcute. Aștept cu interes apariția în ”Expres cultural” a unui articol ”original” semnat de L.V. și intitulat ”Corespondență inedită. Epistole către Corneliu Ștefanache”  (evident identic cu textul apărut în Convorbiri și în Cronica veche).

 

Pentru că l-am invocat mai sus pe Radu Paraschivescu (un foarte bun scriitor, drag mie), reproduc opinia sa despre plagiat și impostură, două surori gemene: ”Cum poţi distinge între vizionarism şi impostura? În primă instanţă, distincţia e uneori greu de făcut. Cel mai simplu e să spui că vizionarismul se deosebeşte de impostură prin rezultate. Altminteri, lucrurile pot fi judecate şi în orizontul folosului propriu. Vizionarul ţinteşte un câştig comun, pe când impostorul e călăuzit aproape invariabil de ideea profitului personal. Vizionarul eşuat poate deveni caraghios, în timp ce impostorul intră în categoria şarlatanilor.   …. Fascinant este un lucru pe care l-am aflat recent de la Marius Chivu, anume că primul studiu românesc dedicat plagiatului (una dintre feţele imposturii) a fost plagiat”. Cf. http://m.adevarul.ro/index.php/cultura/carti/interviu-scriitorul-radu-paraschivescu-iubesc-romania-ipocrizie-declaratii-sforaitoare-1_5a3e94ead7af743f8da63ec9/index.html

 

Modul în care plagiatorul își motivează fapta este, și el, încărcat de ridicol. Cele trei ”argumente” în favoarea plagiatului nu au nici un fel de credibilitate și de onestitate. Așadar, plagiatul este văzut (de T.D.) ca o formă de creștere a culturii: ”Acest gest cultural poate să fie benefic azi când 1. receptarea culturii greco-romane, numitor comun al culturii europene, în literatura română este o rara avis, când 2. revistele de cultură au tiraje atât de mici şi, în sfârşit, când 3. cititorii manifestă o sete de cunoaştere nelimitată”.  Cele trei ”argumente” sunt aberante pentru că nu prin articole plagiate, autoplagiate și pline de erori poate crește gradul de receptare a culturii greco-romane (efectul produs de articolele lui T.D. fiind exact invers decât cel afirmat); tirajele revistelor nu sunt mici, ci infinite prin publicarea revistei pe internet, astăzi orice posesor de telefon având acces la aceste articole; iar presupusa ”sete nelimitată” a cititorilor pentru cultura greco-latină se află doar în mintea autorului plagiator. România este ”campioană” europeană la necitit și la necumpărat cărți, astfel încât ”setea nelimitată” sigur se referă la altceva, mai lichid decât un articol sau o carte.

(va urma)

Liviu Druguș

 Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 497. Sâmbătă 12 mai 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (30)


Începutul scrisorii confirmă ideea din titlul epistolei (”Iubite cititor”), aceea că ”replica” nu-mi este adresată mie, ci doar celorlalți cititori. Frumoasă concepție despre dialog, n-am ce zice! Este ca și cum eu îi spun ”Bună ziua” unui cunoscut și el, în loc de răspuns, își salută vecinul de peste gard : ”Salut, vecine!”. În acest caz nu mai putem vorbi despre un drept la replică, ci despre câteva explicații justificative în fața cititorilor, dar în special în fața finanțatorilor generoși. Ne aflăm în plină minciună și meschinărie ”intelectuală” de tip avocățesc-șmecheresc-bahluvian.

Desigur, supoziția de mai sus (aceea că nu ne aflăm în fața unui autentic drept la replică) este consolidată în continuare, în binecunoscutul stil al funcționarului de primărie care răspunde la o reclamație despre un alt funcționar incompetent: ”Privitor la observațiile domnului Druguș, postate de internet, referitor la revista Scriptor, precizez următoarele”. Aflu, din această frază (privitor-referitor), că eu sunt autorul observațiilor, dar cel care le-a postat este… internetul! (”postate de internet”). Nu-mi permit să presupun că ar fi vorba despre o nouă eroare ortografică și că, de fapt, T.D. vroia să scrie ”postate pe internet”. Oricum ar fi, cititorul atent rămâne derutat. În continuare, voi comenta conținutul celor patru puncte care alcătuiesc falsul ”Dreptul la replică”.

Cum am mai spus/ scris, epistola ”magistrului” începe prost și se termină și mai prost. Iată prima frază (care contează mult în economia scrisorii/ ”replicii”): ”1. Revista Scriptor a reaprins torța tradiției junimiste în cultura noastră ieşeană şi a devenit, prin colaboratorii  săi distinşi şi prin osârdia redactorilor săi, un reper al culturii noastre contemporane”. Sigur, lipsa de modestie nu ține deloc de marile spirite, dar nici lauda de sine nu miroase a bine. Asumându-și acest posibil reproș, autorul falsului drept la replică gândește și acționează în spirit bolșevic, comunistoid: ”Dai în mine? Dai în tine! Dai în fabrici și uzine!”. Cu alte cuvinte, orice fel de critică la adresa hoției intelectuale, la adresa imposturii, agramatismului și erorilor de logică din unele articole publicate de Scriptor echivalează cu un afront nepermis adus ”culturii noastre ieșene” și ”distinșilor colaboratori” ai revistei care a(u) reaprins ”torța tradiției”. Sau, altfel spus, îi zici răpănosului să se spele și el se supără: ”De ce mă jignești?”.

Punctul doi al falsului drept la replică este tot o (auto)laudă la adresa ”înțeleptei conduceri”, a farului călăuzitor (Scriptor) care străbate până în străfunduri întunericul din cultura ieșeană contemporană. Aici, lipsa de bun simț se exhibă fără pic de pudoare: ”2. Diriguitorii acestei reviste, spre lauda lor, nu cenzurează şi nici nu îşi asumă responsabilitatea asupra opiniilor publicate, fapt notat pe coperta interioară a revistei, trecut sub tăcere de dl. Druguş”. Lăudați-vă fraților între voi, că altfel clanul se clatină și, dacă se răstoarnă, i se vede rușinea plagiatului/ plagiatorului. Dincolo de ignobila autolaudă, acest al doilea punct conține aceleași grave afirmații pe care le-am demontat în răspunsul meu către Lucian Vasiliu. Le reamintesc aici, pe scurt. Nu este deloc un motiv de laudă să-ți afirmi iresponsabilitatea față de conțintul și calitatea articolelor și să o consideri drept virtute democratică, diferită de cenzura comunistă (care avea alte criterii de evaluare). În revistele pe care le-am condus, uneori, dacă făceam observații de substanță la adresa conținutului articolelor primite (considerând că asta era responsabilitatea redactorului șef) am primit, adesea, această (aceeași) proastă argumentație: ”dar parcă nu mai suntem pe vremea cenzurii”. Sancta simplicitas! De fapt, tot în numele libertății au spulberat minerii Piața Universității, iar autorii puciului militar din decembrie 1989 au argumentat (în ideea luptei pentru libertate) uciderea a mii de oameni nevinovați după ce dictatorul fusese deja asasinat. Acest fior bolșevic al transformării regulii majorității în autocrație, al (re)scrierii legilor în favoarea infractorilor are un bun corespondent, iată!, și în lumea așa-zișilor oameni de cultură, ”magiștri” care refuză dialogul, critica și sugestiile de îmbunătățire. În mintea lor, a fi responsabil față de un text propus pentru publicare (și eventual de a-l respinge) echivalează cu cenzura. Pentru că cele două personaje la care m-am referit până acum (T.D. și L.V.) au găsit de cuviință să facă trimiteri la idei creștine/ religioase, fac și eu apel la o asemenea expresie din regnul ortodox(ist) autohton: mare-i grădina Ta, Doamne! În fine, acuza că eu aș fi trecut sub tăcere (ignorat) anunțul despre iresponsabilitatea redactorului șef față de articolele primite (inepție scrisă chiar pe coperta revistei) este cât se poate de falsă. I-am atras atenția dlui Vasiliu nu doar că nu am ignorat acest canon editorial autoasumat de redacția revistei, ci l-am și criticat cu argumente (vezi cele trei episoade amintite mai sus). Deci, din nou minciună (minciuna fiind sora hoției).

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 496. Vineri 11 mai 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (29)


Am reproșat (în episoade anterioare) atât plagiatorului Traian Diaconescu cât și conducerii redacției revistei Scriptor (cea care publică plagiate, promovează plagiatori și … nu are nici un fel de poziție/ responsabilitate în privința plagiatului) nu numai faptul reprobabil de a plagia un articol, apoi de a se autoplagia cu repetiție, ci și grave erori de limbă română, de folosire/ scriere incorectă a unor sintagme latinești etc. Răspunsul a venit prompt din partea revistei, aceasta continuând să publice articolele plagiatorului Traian Diaconescu, ca și cum nu s-a întâmplat nimic grav. Nici vorbă de o firească și fermă atitudine (ce ține de civilizația Occidentului) de admonestare sau de sancționare (prin încetarea colaborării)! Dimpotrivă! Dar să le iau pe rând.

 

Mai întâi, așa cum am promis anterior, este bine ca cititorii să cunoască lista consilierilor locali ai municipiului Iași, consilieri care sub forma ”interesului” pentru susținerea culturii locale finanțează incultura sau subcultura unor veleitari. Iată această listă: http://www.primaria-iasi.ro/portal-iasi/pmi/consiliul-local-al-municipiului-iasi/11/consilieri-locali .

 

În al doilea rând, știut fiind că nu toată lumea are ușurința căutărilor pe bloguri, și presupunând că unii dintre dumneavoastră ar vrea să știe, chiar pe larg, ce anume am reproșat redacției revistei Scriptor și autorului Traian Diaconescu le sugerez să procedeze după cum urmează: în partea dreapta a paginii de blog se află funcțiunea ”Caută”. În spațiul alb de dinaintea cuvântului ”Caută” se scrie: Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote, iar în paranteză se scrie numărul episodului căutat, de ex. (1). În acest mod se pot citi toate episoadele despre revista Scriptor, respectiv observațiile și sugestiile făcute (inclusiv oferirea unui model de cod etic pentru redactori și autori). Mai există și posibilitatea ca articolul/ episodul următor să fie deschis dând click pe linkul acestuia aflat chiar la capătul paginii (adică la sfârșit). Există și pauze în succesiunea acestui miniserial (prin publicarea altor teme despre prostie și inteligență omenească/ românească) drept pentru care metoda bazată pe scrierea numărului următor al miniserialului este cea mai bună.

 

În continuare, voi comenta/ explica scrisoarea domnului Diaconescu și aprecierile (deloc măgulitoare) pe care le-am făcut deja (în episodul anterior) despre această ”epistolă”. Reamintesc că scrisoarea domniei sale se află la pagina 107 a revistei Scriptor: http://www.editurajunimea.ro/wp-content/uploads/2018/05/SCRIPTOR-5-6-2018.pdf

 

Trec peste intitularea stângace a titlului epistolei: ”Dreptul la replică” (cred că era suficient ”Drept la replică”) și constat că există o unitate de stil între profesorul Diaconescu (”magistrul”) și – probabil – discipolul/ studentul său Lucian Vasiliu. (asta în afară de cazul în care atât scrisoarea (e-mailul) către mine, cât și ”Dreptul la replică” nu sunt cumva scrise de una și aceeași mână (vasiliană). Concret, legarea datei calendaristice de o dată din calendarul religios mi-a apărut ca o ciudată ”coincidență”. În scrisoarea (de fapt, ciorna) dlui Lucian Vasiliu către mine (vezi episoadele 8, 9 și 10) sub data trimiterii era scris ”Ziua celor 40 de mucenici”, precizare dispărută în scrisoarea corectată (poate și pentru faptul că în aceeași zi s-a scris și ”Dreptul la replică” de către aceeași mână… repet, o simplă supoziție). În epistola semnată de Traian Diaconescu a rămas însă scris sub data compunerii scrisorii, 25 martie 2018, ”Ziua Bunei Vestiri”.  Simple coincidențe? Tot la ”coincidențe” aș trece și formula de încheiere a scrisorii: în cea semnată Lucian Vasiliu, această formulă este AUGURI; în cea semnată de Traian Diaconescu formula este ”Cu salutări cordiale” (adică același lucru, ușor coafat altfel). Dacă tot am amintit de data epistolei (25 martie 2018) atunci este, din nou, clar că redacția revistei nu a mai urmărit (sau se face că nu a mai urmărit) răspunsul meu la scrisoare trimisă mie de Lucian Vasiliu (pe care am analizat-o în episoadele 8, 9 și 10 de la începutul lunii aprilie 2018). Dezinteresul față de semnalul critic primit din partea publicului cititor este o caracteristică a celor care nu muncesc pentru banul primit, ci știu că, oricum, acesta vine (de la Primărie). Deci, o reacție din partea finanțatorilor ar fi putut trezi din letargie această indolență față de consumatorul de literatură subvenționată. Dar n-a fost să fie.

 

Formula de adresare este, în ”Dreptul la replică”, ”Iubite cititor”, o găselniță destul de ingenioasă, prin care autorul/ redacția nu mi se adresează personal (cum ar fi fost cazul), ci cititorilor față de care ține să se justifice. Urmează (întru întărirea ideii că epistola este scrisă de un latinist de marcă) un citat latinesc (”Non idem est si duo dicunt idem”), desigur unul care are o anumită ”traducere”/ semnificație hermeneutică.  „Nu este neapărat același lucru când doi spun același lucru” dicton care înseamnă, în contextul dat, că fiecare înțelege prin plagiat ceea ce-i convine lui, tocmai ca să nu fie acuzat de plagiat…. Cu alte cuvinte, eu înțeleg prin plagiat ”furt intelectual”, în timp ce ”magistrul” înțelege prin plagiat ”un gest cultural benefic” (vezi epistola în întregime în episodul anterior sau deschizând revista la pagina 107). Desigur, odată trecută hoția în rândul faptelor bune, creștinești și umaniste (după modelul noilor legi ale justiției prin care hoții vor fi răsplătiți cu un concediu fără plată la domiciliu) nici nu poate fi vorba despre necesarele scuze în fața cititorului și a contribuabilului. Bună țară, ră tocmală!

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 495. Joi 10 mai 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (28)


Înainte să ajungă în librării, numărul 5-6 (mai-iunie)/ 2018 al revistei Scriptor a apărut on line, într-un ”tiraj” cvasiinfinit (oricum unul cel puțin egal cu cel al doritorilor de a-l citi). Nici tirajul print nu este unul mic devreme ce se găsesc mereu exemplare mai vechi în librăriile unde acestea sunt trimise (oricum, tipografia este plătită de contribuabilii ieșeni, prin intermediul aleșilor din Consiliul Local Iași, toți mari iubitori de Scriptor, indiferent de culoarea sau nuanța politică a acestora). Faptul că acești consilieri nu au găsit de cuviință să se pronunțe în privința acuzațiilor (grave!) de (auto)plagiat la adresa unui colaborator permanent al revistei pe care o sprijină financiar este o formă prin care aceștia solicită ieșenilor să nu le mai dea votul în viitor. Voi publica, într-un episod separat lista acestor generoși cu banii ieșenilor care se dovedesc a fi total dezinteresați de soarta culturii locale, dar și de rezultatul alegerilor viitoare. Bravo lor!

Desigur, revenirea mea pe tema ”Scriptor” și ai săi (colaboratori și diriguitori, eventual și cititori) nu este întâmplătoare. După cum promisese coordonatorul revistei (șeful, adică) am primit (în revistă) un (cuvenit) drept la replică în legătură cu aprecierile mele de plagiat, autoplagiat și de proastă cunoaștere a limbii române și a limbii latine de către latinistul ieșean, profesorul universitar (pensionar) Traian Diaconescu, numit de Lucian Vasiliu (șeful) cu supraapreciativul ”magistru”. După cum am promis, public acum acest ”Dreptul la replică” pentru ca cititorii care au urmărit și urmăresc acest miniserial pe tema scriptorilor ieșeni mari iubitori de (auto)plagiat. Deoarece unii cititori nu au urmărit de la început reproșurile mele la adresa revistei ieșene, voi căuta și găsi o modalitate de a-i informa cât mai complet despre acest ”dissensus” al meu cu conducerea revistei Scriptor și cu autorul unui articol (auto)plagiat. Deocamdată public (cuvenitul!) drept la replică acordat plagiatorului și autoplagiatorului ieșean. Evident, revista nu a găsit spațiu (doar un rând era necesar!) să informeze cititorii unde pot citi observațiile mele. Este, cred, și asta, o lipsă de respect față de cititorul și contribuabilul ieșean. Iată ”epistola” profesorului Diaconescu către cititorul său, Druguș:

Dreptul la replică

Iaşi

25 martie 2018

Ziua Bunei Vestiri

 

Iubite cititor

 

Non idem est si duo dicunt idem

 

Privitor la observațiile domnului Druguş, postate de internet, referitor la revista Scriptor, precizez următoarele:

  1. Revista Scriptor a reaprins torța tradiției junimiste în cultura noastră ieşeană şi a devenit, prin colaboratorii săi distinşi şi prin osârdia redactorilor săi, un reper al culturii noastre contemporane.
  2. Diriguitorii acestei reviste, spre lauda lor, nu cenzurează şi nici nu îşi asumă responsabilitatea asupra opiniilor publicate, fapt notat pe coperta interioară a revistei, trecut sub tăcere de dl. Druguş.
  3. Recunosc că am publicat, uneori, acelaşi articol în diverse reviste din țară sau de peste hotare, la cererea acestor reviste, fără să consider că voi comite un „delict”, atât timp cât conceptul de plagiat a fost, este şi va fi discutabil. Când citezi sursele folosite şi sporeşti în opinii personale interpretarea faptelor, nu comiți plagiat, ci scrii un articol nou. Acest gest cultural poate să fie benefic azi când 1. receptarea culturii greco-romane, numitor comun al culturii europene, în literatura română este o rara avis, când 2. revistele de cultură au tiraje atât de mici şi, în sfârşit, când 3. cititorii manifestă o sete de cunoaştere nelimitată. Într-un viitor proxim, voi republica în volume aceste articole, notând însă că au fost publicate, cu sau fără modificări, în diverse reviste.
  4. În finalul acestei epistole, invit pe dl. Druguş să-şi exprime opiniile în stil academic,

sine ira et studio, renunțând la frisoane de cenzor neomologat, întru binele său şi al culturii

noastre româneşti.

 Cu salutări cordiale,

Traian DIACONESCU

 

Acest text se află la pagina 107 a revistei Scriptor (nr. 5-6/ 2018), iar cititorii doritori să afle ce mai publică revista ieșeană, o pot face dând click pe acest link:

http://www.editurajunimea.ro/wp-content/uploads/2018/05/SCRIPTOR-5-6-2018.pdf

În episodul următor voi comenta această ”epistolă”, începută prost și terminată și mai prost, miezul fiind, de fapt, o proastă eludare a acuzațiilor de (auto)plagiat și o justificare greu de calificat pentru ceea ce ar vrea dl Diaconescu să fie: un model de urmat. Acest ”Dreptul la replică” este unul tipic bolșevic și specific pentru iubitorii de haiducie intelectuală. Mai clar spus, este vorba despre hoție la drumul mare făcută în numele binelui omenirii, al umanismului, culturii și iubirii de ”adevăr” hoțesc, identic pentru ceea ce se învață la grădinițele din România: ”el se jură că nu fură/ deși l-am prins cu rața-n gură”). Este de-a dreptul șocant să constați câte neadevăruri pot fi susținute de ”magistru” în doar 20 de rânduri. Cititorii au deplina libertate să constate că acest tip de discurs (lozincard, fals umanist, șmecheresc, mincinos, patriotard, fanfaronard etc.) este, din păcate, regăsibil și într-o bună parte a mesajelor lansate, cu varii prilejuri și în diverse forme, de culturnicii ieșeni contemporani.

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 476. Sâmbătă 21 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (27) Un model de ”Cod etic/ deontologic” occidental pentru conducerea redacțiilor revistelor și editurilor, dar îndeosebi pentru autori


Foarte multe dintre observațiile/ criticile asupra unor erori de gramatică, semantică, logică (sau chiar a lipsei de bun simț) din recenta activitate a revistei ieșene ”Scriptor” (subvenționată financiar de majoritatea pesedistă a Consiliului Local Iași) și a Editurii Junimea din Iași, ambele conduse de poetul Lucian Vasiliu, ar fi putut să lipsească dacă cele două instanțe culturale ieșene ar fi adoptat un comportament profesionist bazat pe un Cod etic. Faptul că ”Scriptor” are și un Colegiu alcătuit din nume care ar trebui să dea un plus de credibilitate revistei (din păcăte, neimplicându-se deloc în activitatea editorială a revistei credibilitatea lor a scăzut) nu poate înlocui procesul editorial profesionist. Sigur, prea puțini dintre cititorii acestui (mini)serial sunt curioși să afle care sunt standardele europene și mondiale în măsură să atenueze sau chiar să elimine furtul intelectual și conflictele de interese, dar cred că cei mai interesați cititori ar trebui să fie consilierii locali ai primăriei ieșene și ”făcătorii” de reviste (literare sau nu). Îndeosebi pentru ei am tradus lista responsabilităților redactorilor, evaluatorilor și (nu în ultimul rând) autorilor de articole, studii, cărți, conform cutumelor larg respectate în lume.

Ghid etic adoptat de ”Journal of Life Economics” (traducere a textului asumat de conducerea redacției revistei) (vezi textul integral, în limba engleză, la: http://ratingacademy.com.tr/ojs/index.php/jlecon/navigationMenu/view/ethicalguidelines)

Journal of Life Economics” se preocupă de respectarea standardelor de comportament etic în toate etapele procesului de editare. Personal urmez liniile generale de conduită etică stabilite de Committee   on   Publication   Ethics   (COPE),   the   Open Access Scholarly   Publishers Association (OASPA) și Cambridge   Journals   Ethical  Standards   and   Procedures. Pe baza acestor principii și cerințe generale privind publicarea, redactorii, peer reviewer-ii (evaluatorii de specialitate) și autorii trebuie să-și asume următoarele responsabilități în concordanță cu etica și normele profesionale. Un proces editorial etic corespunzător se bazează pe respectarea următoarelor responsabilități.

Responsabilitățile redactorilor

  • Redactorul șef și redactorii adjuncți vor comunica autorului/ autorilor, în maximum zece zile, primirea manuscrisului. Redactorul șef și adjuncții au responsabilitatea deciziei de a publica un articol sau altul.
  • Redactorii vor adopta acele politici editoriale care încurajează transparența maximă precum și o analiză completă, imparțială și onestă.
  • Manuscrisele trimise vor fi controlate de redactorul șef și de alți redactori în privința oricăror suspiciuni de plagiat. În această etapă, manuscrisele depistate de către redactorul șef și redactorii de specialitate ca fiind plagiate vor fi respinse de către aceștia. Sub nici o formă manuscrisele plagiate nu vor fi luate în seamă.
  • Datele și metodele din manuscrisele trimise/ prezentate dar nepublicate nu vor putea fi utilizate de o terță persoană fără acordul expres al autorului.
  • Manuscrisele trimise vor fi evaluate strict în conformitate cu normele intelectuale indiferent de poziția socială, religiosă, culturală sau economică.
  • Manuscrisele nu vor fi arătate/ distribuite altor persoane în afară de evaluator, redactor, redactori adjuncți și autor(i) de către redactorul șef și redactorii de specialitate.
  • Când se constată conflict de interese între manuscrisul trimis și alți autori/ instituții, acele manuscrise vor fi scoase din procesul de evaluare
  • Decizia finală referitoare acceptarea sau respingerea manuscriselor aparține redactorului șef. Decizia va avea în principal în vedere originalitatea și semnificația manuscriselor prezentate.
  • Redactorul șef nu poate obliga autorul să citeze autori sau articole din revistă ca o precondiție a acceptării articolului.

Responsabilitățile evaluatorului/ evaluatorilor

  • Evaluatorii au responsabilitatea față de redactor de a-l informa în privința procesului de evaluare a manuscriselor trimise în cazul în care ei nu se simt suficient de calificați să evalueze manuscrisul repartizat în timpul alocat pentru aceasta.
  • Evaluatorii își vor desfășura activitatea cu respectarea principiului păstrării secretului. Evaluatorii nu vor împărtăși sau discuta orice fel de date referitoare la studiul repartizat cu excepția redactorilor.
  • Evaluatorul nu va difuza date/ conținut și opinii asupra manuscrisului și nu le va folosi în interes personal. Mai mult, evaluatorii nu vor folosi niciun fel de date din studiile nepublicate.
  • Critica făcută de evaluatori va fi una obiectivă și științifică, evitând critici personale la adresa autorului/ autorilor. Evaluatorii, în sprijinul opiniilor lor, vor oferi argumente și demonstrații clare.
  • Dacă evaluatorii detectează similitudini între manuscrisul repartizat și alte articole publicate în revistă sau în alte reviste vor informa imediat redactorii asupra acestei situații.
  • Evaluatorii care au relații de cooperare, de concurență sau orice alte legături cu autorii articolelor propuse nu vor face parte din procesul de evaluare
  • Evaluatorii vor face evaluarea în timpul promis.

Responsabilitățile autorului/ autorilor

  • Autorul/ autorii nu vor trimite același manuscris în același timp mai multor reviste.
  • Colectarea datelor (de către autori) se va face în conformitate cu principiile de etică. Editorul, redactorul și evaluatorul au dreptul să ceară de la autor(i) datele primare pe baza cărora s-a efectuat studiul.
  • Studiile trimise la revistă vor conține detalii și referințe/ surse la nivel corespunzător. Lipsa de onestitate și informațiile incorecte sunt inacceptabile dat fiind că astfel se încalcă principiile etice.
  • Manuscrisele trimise vor fi originale, iar originalitatea studiului va fi garantată de autor(i). Dacă cuvinte sau articole ale altora vor fi folosite în articol, trebuie să fie incluse în referințe, în stilurile cerute de revistă. De asemenea, extrasele/ citatele vor fi menționate în stilul cerut de regulile științifice și etice ale revistei.
  • Autorii vor informa asupra oricărui conflict de interese, surse financiare și fundații care au oferit sprijin realizării studiului.
  • Toate persoanele care au contribuit la scrierea/ realizarea manuscrisului sub aspectul proiectării, interpretării sau implementării vor fi nominalizate în articol. Toți participanții care au avut contribuții esențiale trebuie menționați ca atare. De asemenea aceste persoane trebuie menționate la rubrica Mulțumiri (Aknowledgements)
  • Dacă autorul detectează, după trimiterea articolului, orice fel de erori în acesta are obligația de a notifica acest lucru de urgență redactorului sau editorului în scopul remedierii acestora.

 

 

Din păcate, obiceiurile orientale ale românilor (ciubuc, peșcheș, bacșiș, bairam, chef, tribut) au transformat procesul de editare/ publicare ca o afacere personală a redactorului (șef) sau a editorului. Dacă acesta decide că materialul este publicabil, așa rămâne!, iar evaluarea externă (peer review) este practic lipsă. Totul devine o afacere de familie/ clan/ gașcă/ coterie literară. Critica de întâmpinare a devenit laudă de conjuctură, unele condeie simțindu-se foarte onorate să laude lucrarea unui autor mai cunoscut, indiferent de valoare acesteia.

 

În procesul electoral ce se desfășoară în această lună pentru alegerea președintelui Uniunii Scriitorilor din România (de fapt o campanie electorală în toată regula) nu am auzit promisiuni din partea candidaților de a îmbunătăți calitatea revistelor literare și a editurilor în conformitate cu criteriile occidentale de etică a publicării. Mai mult, faptul că am adresat sesizarea de plagiat și susținătorului financiar al revistei Scriptor (Primăria și Consiliul Local Iași) înseamnă că și consilierii din partea Uniți Salvăm România au aflat de acest plagiat. Candidatul la președinția Uniunii Scriitorilor din România, Dan Lungu (Uniți Salvăm România) are, așadar, această informație, dar nu a considerat că tema plagiatului ar merita abordată și propusă spre rezolvare. Practic, critica (de întâmpinare) este cvasiinexistentă. Plagiatul este acceptat tacit, iar atunci când este semnalat este tratat cu… tăcere și indiferență. În acest marasm moral speranța de a avea o cultură demnă de a fi băgată în seamă de celelalte țări europene tinde asimptotic spre zero. Voi reveni (după apariția nr 5-6, la începutul lunii mai) asupra modului concret în care va reacționa conducerea revistei Scriptor în legătură cu (îndeosebi) acuzațiile mele de plagiat și autoplagiat. (va continua)

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 474. Joi 19 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (25) Editura Junimea din Iași promovează veleitari – 3


Textul celor cca 100 de pagini de jurnal (din cele aproape 200 ale cărții) este, în parte, deja cunoscut celor care au accesat link ul revistei Scriptor 1-2/2018 9 pp. 46-49, text care acoperă 15 pagini de carte. Deci, cumpărătorul va plăti 30 de lei pentru a citi încă 85 de pagini de jurnal. De comparat prețul (de librărie) al celor 150 pagini ele revistei Scriptor (format mare) – 4 lei! cu prețul celor 85 de pagini de jurnal (196 de carte, format mic) – 30 lei! Acesta este rezultatul parteneriatului public (Primăria Iași) – privat (Editura Junimea). Titlul însemnărilor de jurnal este ”Eu le refer o șansă de-a rămâne” (semnat C. Noica). De fapt acesta este și singurul capitol de jurnal. Da, dar când cititorul vede scris C. Noica zice: aha e ceva de citit aici… Urmează, la final câteva ADDENDA formate din ”Lista caietelor Eminescu existente la Ipotești (fotocopii și copii xeros)” adică începutul operei de facsimilare a Caietelor Eminescu, operațiune meritorie dar neterminată (în vastitatea ei) și luată de la zero de Editura Enciclopedică, București, 2004 sub coordonarea acad. Eugen Simion.

Obiceiul (prost) de a coafa și cosmetiza un Jurnal continuă, în carte, la modul deranjant. Dacă tot soiul de fotografi, funcționari și alte fețe comune ale vremii sunt nominalizate, ca și cum istoria n-ar fi completă fără numele lor, numele directoarei (șefa lui V.C. din anii 80) este trecut sub tăcere. Desigur este același personaj pe care anterior l-a numit ”o veleitară botoșeneană”. Este clar că o ură abia stăpânită a existat mereu între V.C. și L.O.N. dar nu este clar cui aparține  interdicția de a o nominaliza atât în revistă, cât și în carte. Poate L.O.N. și L.V. (stăpânul inelelor de la revistă și editură) or fi colegi de masonerie? Cine știe? Oricum descrierea doamnei directoare (foarte probabil L.O.N.) este cât se poate de … neprietenoasă. Iată un ”portret” zugrăvit cu sete la 13 octombrie 1984 de V.C.: ”Dimineața, obosit, după o noapte de mers cu trenul, explic directoarei muzeului ce am reușit să fac la București. (Doamna era una căreia nu-i trebuia mult timp să ia o decizie și, de obicei, o alegea pe cea mai nefericită. Femeie ciolănoasă, părul și fața blond-spălăcite, cu un coc bogat și gros tip ”sărmăluțe” care o făcea și mai înaltă decât era). Îmi aduc aminte de Eminescu: Fiecăruia-i dată de natură măsura de minte pe care-a fost s-o aibă. Educația poate să dezvolte puterile minții existente, nu poate pune însă ce nu-i! A luat hotărârea să nu lăsăm filmele pe mâna altora, ci să le copieze fotograful muzeului. (”Dacă zici că sunt de așa mare preț!” Nu vedeam noima replicii. Constat și trec mai departe)”. (p. 63). La 20 noiembrie apare un nou prilej de ”zugrăveală” a chipului directoarei: ”… căci directoarea îți trântea un răspuns de care puteai să te cutremuri. Și numai de cutremure ca cele pe care le știam atât de bine nu era nevoie… Era ca atunci când Eminescu susținea cu tărie maxima: cu ofițerii nu discuta niciodată materii filosofice”  (L.D.: Cu ofițerii? Hm…). La 22 noiembrie, iar: ”Un necaz nu vine niciodată singur: directoarea muzeului s-a întors de la București povestind tot felul de ”succese”. O rugasem să mai ceară un răgaz de la Biblioteca Academiei. Mi-a răspuns foarte senin că nu a avut timp să treacă și pe la Academie (!).”. Se vedea treaba că directoarea muzeului nu-l agrea deloc pe V.C.:1 decembrie 1984. Ca să câștigăm timp, am intrat la directoare cu intenția de a o ruga să trimită un om la Târgu Mureș pentru a procura materialele necesare copierii manuscriselor. În viziunea ei discuția putea fi amânată, însă promite să ne vedem în câteva momente. Avea să discute cu niște doamne despre goblenuri, tricotaje și mâncare. Când m-a văzut așteptând în anticameră s-a bătut cu mâna peste frunte: Uite dragă că am uitat de tine!” (p. 78). Pe măsură ce timpul înaintează, greutățile cu copierea Caieteler după filmele făcute la București se amplifică. Imposibil de evitat, o nouă discuție cu directoarea: ”17 aprilie  1985. Directoarea muzeului începe să privească chestiunea copierii manuscriiselor ca pe afacerea mea personală și mă amenință că va vinde materialele foto, dacă expiră, pentru că nu are nevoie de bucluc! I-am explicat pentru a nu știu câta oară, că eu însumi sunt îngrijorat și că, la rându-mi, depind de alții, care fac lucrul acesta fără bani și fără tragere de inimă. De fiecare dată discuțiile noastre s-au purtat după regula limbajului de lemn: eu îi vorbeam despre un anume subiect, dar mi se răspundea invariabil la cu totul altceva. Și ea și Jaucă au început să se ascundă de gura doctorului Buhociu. Mă consolez.” (p. 82-83). Obsesia numită ”directoarea” continuă invariabil și cititorul își pune problema care dintre cei doi va rămâne în viață până la sfârșitul cărții: ”22 aprilie 1985. ”I–am explicat detaliat directoarei încurcătura în care ne aflăm. După ce m-a ascultat, l-a strigat pe nea Ionică fotograful, deși ușa biroului era închisă. Ca un ecou, muzeograful din bibliotecă strigă și el, apoi supraveghetoarea de serviciu, pe urmă cineva de la etaj, până când numele ajunge, prin ușa încuiată a atelierului, la urechile celui strigat. Fotograful a sosit imediat explicând că el a discutat cu tehnologul fabricii și că acela a recomandat pelicula adusă. Auzind directoarea cuvântul tehnolog, a iertat totul, iar nea Ionică a scăpat de ploaia de cuvinte ce urma să se abată asupra lui.” (p. 84). O altă ”scăpare” a directoarei nu putea fi scăpată de V.C. Deci: ”14 iunie 1985. Recita Emil Botta Cugetările sărmanului Dionis, când directoarea a exclamat impresionată: Săracu Botta, a fost morfiloman! Mi s-a părut că n-am înțeles dar a repetat întocmai: morfiloman” (p. 87). Brusc, eminescologul V.C. constată că are o concurență internă în însăși persoana directoarei: ”1 martie 1986. Directoarea muzeului a devenit peste noapte un pasionat eminescolog, altfel nu se explică de ce mi-a spus astăzi că nu dorește să aibă și alții, în oraș, manuscrisele, susținând că ar mai bine să le ținem numai pentru noi. După cum s-a lansat în discuție mi s-a părut că prin ”noi”  înțelgea numai Muzeul județean, nicidecum Ipoteștii. Încerc să-i explic, dar replica este dezarmantă. O trec cu vederea” (p. 95).

În esență, odiseea editării manuscriselor eminesciene s-a derulat pe parcursul a cel puțin două decenii, iar piedicile și lipsurile din timpul dictaturii sunt (prezentate ca fiind) comparabile cu cele de după 1990. Dimensiunea financiară a însoțit, firesc, toate aceste demersuri, inclusiv acuzațiile de fraudă financiară la adresa lui Valentin Coșereanu și Eugen Simion. ”Editura Humanitas nu a mai reușit să facă nimic. Nu am aflat nici dacă, nici câți bani au fost dați pentru facsimilare…” (p. 143). Oricum, ”Totul se făcea la inițiativa academicianului Eugen Simion, care, în sfârșit, se zbate peste tot pentru ediția facsimilată a manuscriselor Eminescu” (p, 143).

În finalul acestei scurte prezentări a cărții ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu” constat, cu neplăcere, lipsa unui Indice de nume și a unui Indice tematic, de real ajutor pentru aceia care vor să ia din Colecția Eminesciana un model de urmat în materie de editare. (Evident, la litera D ar urma să apară … Directoarea). Sper ca, odată publicate facsimilele manuscriselor Eminescu, acestea să se afle la liber pe internet, ținând cont că efortul financiar de facsimilare a fost, în cazul ediției Simion, făcut din bani publici. Prea multe sărbători, colocvii, congrese și întruniri ale eminescologilor de varii mărimi, ranguri și ordine vor continua să bagatelizeze bogăția de înțelepciune existentă în toată opera lui Eminescu. Cred că în loc de mici afaceri cu tipărituri (gonflate și ego-centrate) mai util ar fi un website Eminescu.ro în care să se posteze în primul rând OPERA integrală a poetului și gânditorului român (plus comentarii, eseuri și … vorbăraie cât încape!). Cei interesați vor ști să discearnă analizele pertinente ale operei lui Eminescu de aflările în treabă ale mestecătorilor de vorbe. Oare ce plus de cunoaștere a marelui nostru Poet aduce articolul semnat de Gheorghe Simon în Viața Românească nr 1-2/ 2018?  (vezi http://www.viataromaneasca.eu/revista/2018/02/ordinea-divina-e-cuvintul/)  Și exemple sunt cu duiumul.

În episodul următor voi arăta cum este prezentată cartea lui Valentin Coșereanu în revista Scriptor de către Bogdan Mihai Mandache (ceea ce numeam ”sistem integrat” sau ”circuit închis”).     (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 472. Marți 17 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (23) Editura Junimea din Iași promovează veleitari – 1


Recunosc, nu am mai întâlnit un autor/ scriitor (ca Valentin Coșereanu) care să scrie toată viața sa (n. 24 aprilie 1950) NUMAI pe o singură temă: Eminescu. Pe de o parte asta ar fi garanția expertizei maxime pe acest domeniu, dar pe de altă parte asta te obligă să scrii doar variațiuni pe aceeași temă. Este și foarte greu să mai fii original într-o temă pe care s-au scris milioane de articole, s-au făcut sute sau mii de comunicări ”științifice” și s-au scris zeci de teze de doctorat. Și dacă nu (mai) poți fi original, atunci ești un simplu veleitar, îndrăgostit mai mult de tine însuți decât de tema pe care o mesteci de multe decenii. Această ipoteză a mea este confirmată de titlurile cărților scoase pe piață de Valentin Coșereanu, dar tocmai aceste titluri îmi trezesc o nouă bănuială: aceea de autoplagiere, de rescriere a uneia și aceleeași cărți în varii forme și cu titlu ușor schimbat. Subiectul manuscriselor eminesciene și prezența lui Constantin Noica în acest demers a fost abordat de V.C. pentru prima dată în 1997 (”Constantin Noica și aventura facsimilării manuscriselor eminesciene”, Editura Muzeului Literaturii Române, București), apoi reluat în 2005 în cartea ”Jurnal cu Noica despre manuscrisele lui Eminescu”, ed II-a revăzută și adăugită, volum editat de Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu. Titlul ultimei apariții, la Editura Junimea, Iași, în acest an, este o copie cavsiidentică cu titlul din 2005: ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu”. Nu am răsfoit cărțile mai sus amintite (cu excepția celei pe care o voi prezenta în continuare), dar am aproape convingerea că cele trei cărți sunt mai mult decât ”variațiuni pe aceeași temă”. Este posibil ca o viitoare carte scoasă de V.C. să fie intitulată ”Jurnal cu Noica și cu manuscrisele Eminescu”. Probabil cei care au cumpărat și citit primele două cărți nu vor mai achiziționa și volumul recent apărut la Junimea. Ajuns la acest aspect – comerțul cu cărți – simt nevoia să amintesc cititorilor că România se află chiar pe ultimul loc la acest capitol. La noi se scrie mult, se cumpără puțin și se citește și mai puțin. (http://dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/carti-fara-librarii-piata-fara-cititori). Inclusiv la digit(al)izare suntem pe ultimul loc în Europa (http://www.contributors.ro/administratie/de-ce-este-romania-pe-ultimul-loc-la-digitalizare-in-ue/) . Printre cauzele dezinteresului față de citit eu pun la loc fruntaș ”șmecheria” practicată de autorii români, adică scrierea de cărți proaste, plagiate, autoplagiate, prefabricate din alte cărți și prea mult lăudate. La o carte lăudată (dar ce carte nu e lăudată la noi?) cititorul care devine și cumpărător simte o mai mare dezamăgire, după care nu mai are curajul să intre în librării. Pentru supraviețuire/ îmbogățire editurile fac curte bibliotecilor publice (și acestea cam goale față de secolul trecut; goale și de cărți și de cititori). Pentru că nici cărțile bune nu sunt prea căutate, atunci autorii aleg linia minimei calități, umplu două sute de pagini cu ”ceva” și o scot la raft, așteptând să pice fraierul care, după titlu sau după cuprins va fi păcălit să o cumpere. Își dă seama că a fost păcălit abia când citește cartea pe îndelete și mai și compară cu prețul plătit..

Care este structura cărții lui Valentin Coșereanu, intitulată ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu”, apărută nu de mult la Editura Junimea păstorită de poetul Lucian Vasiliu? Cartea respectă rețeta de mai sus: pe lângă ceva conținut, multă umplutură, ca să iasă un număr ”rezonabil” de pagini. Concret, cele 8 pagini de Preambul sunt multiplicate cu cinci și în loc să ajungem la pagina 9 ajungem imediat la pagina 51. De ce? Pentru că Preambulul este tradus și în engleză, franceză, spaniolă și italiană (oare de ce nu și în germană, arabă, rusă și chineză? În felul ăsta se putea scoate o carte doar cu acest Preambul). Alte 8 pagini sunt folosite de Editura Junimea pentru a-și prezenta lista tuturor aparițiilor din Colecția Eminesciana, apoi 14 pagini sunt dedicate fotografiilor și facsimilelor din Eminescu. Apoi Lista Caietelor Eminescu de la Memorialul Ipotești mai acoperă trei pagini, corespondența dintre C. Noica și Iuliu Buhociu alte 19 pagini și în fine alte opt pagini sunt ocupate de un text din Petru Creția (pentru care, presupun, nu s-au plătit drepturi de autor). În total 85 de pagini NU au legătură cu titlul cărții și cu contribuția personală a autorului. Pentru restul de 110 pagini cumpărătorul plătește 30 de lei (costul hârtiei și tipografiei fiind de cca 7-8 lei). Restul se împarte între autor, editură și corectură. Probabil cel mai mare câștig este al editurii, câștig din care o parte este plătit librăriei pentru vânzarea cărții (depinde și de tiraj: probabil câteva sute de exemplare). Iată de ce cumpărătorul este descurajat să mai achiziționeze carte. Despre citit – aici lucrurile stau și mai rău. Nu tot ce se cumpără se și citește (integral), iar formatul electronic este încă un deziderat (în țara IT-iștilor de nivel european și mondial!).

Îmi permit să avansez ideea că toate aceste aspecte negative provin din câteva surse bine îngemănate: a) orgoliul exacerbat al unora de a deveni ”scriitori”, ca și cum acestei profesii i s-ar atașa automat pozitivitatea; în realitate există mult mai mulți scriitori proști decât scriitori buni. b) iluzia multora că scriind cărți câștigi bani (mulți); în realitate, autorii noștri cheltuie bani pentru a-și hrăni orgoliile. Singurii care mai câștigă ceva sunt editurile: cu condiția să publice multă carte proastă (maculatură). c) nivelul precar al educației de la noi (”Școala scoate tâmpiți”) se reflectă perfect în inapetența pentru lectură. Deși studiile arată clar că privitul la televizor tâmpește (depinde și de canal/ program), iar cititul cărților este o bună gimnastică a minții, orice sondaj poate arăta că timpul alocat lecturii este unul infim față cu cel alocat privitului la televizor sau la ecranul calculatorului. De aici (de la dezastrul educațional național) opțiunea multor familii de a-și trimite copiii în alte țări pentru studii. Conchid: date fiind aceste triste realități, nici lumea scriitoricească nu are cum să strălucească, iar ponderea traducerii scriitorilor români în alte limbi este una jenant de scăzută (am în vedere scriitorii în viață). Pe cale de consecință, revistele și editurile au coborât mult exigențele calitative, lăsând loc făcăturilor, plagiatelor și ”jurnalelor” scrise și rescrise din memorie, apoi coafate și restilizate în funcție de editură/ editor.

Veleitarul Valentin Coșereanu își devoalează această calitate din insistența cu care ”agață” în titlul cărților sale numele unor personalități care (încă) mai trezesc interesul. De ex., dacă V.C. și-ar fi intitulat ultima carte ”Jurnal de muzeograf ipoteștean” atunci vânzările/ încasările ar fi scăzut la jumătate. Or, cu Eminescu și Noica în titlu, cererea crește! Dar să le luăm pe rând!

Aproape incredibil pentru o editură de pe la noi, chiar pe verso-ul paginii de gardă a cărții este indicată sursa fotografiilor publicate în carte (Norica Bechiș), autorul fotografiilor (Octavian Nicolae) și un text: ”Alese mulțumiri Vivianei Buhociu pentru gentilețea de a ne fi pus la dispoziție corespondența inedită: Constantin Noica – Iuliu Buhociu”. Așa da! Dar.. nu este lumină fără umbră: textul intitulat ”Editarea operei poetice a lui Eminescu. Bilanțul unui veac (X)” (pp. 172 – 179) este semnat de Petru Creția, urmat de un comentariu al lui Constantin Noica, ambele extrase din cartea lui Noica, Introducere la miracolul eminescian, București, Editura Humanitas, 1992, pp. 98-99. Oare nu erau necesare niște mulțumiri și Editurii Humanitas (sau deținătorului copyright ului pentru cartea lui Noica)? Eu cred că da, iar disprețul față de drepturile de autor/ proprietate intelectuală este primul pas spre treapta superioară a furtului intelectual: plagiatul. Cred că vina este a Editurii Junimea care nu a cerut autorului V.C. să probeze/ prezinte acordul Editurii Humanitas pentru această preluare. Chiar dacă între edituri ar exista o relație de prietenie și nu s-ar pune problema acționării în judecată pentru utilizarea abuzivă a unui text de opt pagini, precizarea în scris a acordului editurii bucureștene ar fi reprezentat un exemplu de bună practică și un bun exemplu de urmat pentru alte edituri.

În episodul următor voi analiza ciudățeniile ”Preambulului” de opt pagini care se întinde pe … 43 de pagini!  (va continua)

Liviu Druguș!

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 470. Duminică 15 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. Revista ”Scriptor” și păcatele benefice ale celor care o scot pe piață (21)


Înainte de a intra în analiza textului ”Eu le ofer o șansă de-a rămâne...”, publicat de revista Scriptor nr 1-2/ 2018 (pp. 46-49), autor Valentin Coșereanu și a cărții semnate de același autor, intitulată ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu”, Editura Junimea, 196 pagini, în colecția ”Eminesciana”, amintesc cititorilor că pot citi integral revista Scriptor pe internet. Amintesc și faptul că o prezentare a cărții recent apărute la Editura Junimea a fost făcută de Bogdan Mihai Mandache (”Noica și comoara manuscriselor eminesciene”) în nr 3-4/ 2018 al revistei Scriptor (pp 74-75).  Redau aici linkurile la cele două numere de revistă la care am făcut deja referire pentru a ușura munca de căutare a cititorilor:

http://www.editurajunimea.ro/wp-content/uploads/2018/01/SCRIPTOR-1-2-2018.pdf Nr. 1-2/ 2018

http://www.editurajunimea.ro/wp-content/uploads/2018/02/Scriptor-nr-3-4-2018.pdf Nr. 3-4/2018

Notă: am adăugat la titlul acestui subserial (Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote) un subtitlu (Revista Scriptor și păcatele benefice ale celor care o scot pe piață) cu intenția de a sugera cititorilor că prin critica stărilor de lucruri de la Scriptor și Junimea, există șansa/ probabilitatea ca ceva să se schimbe în bine, nu doar la aceste două entități conduse de poetul Lucian Vasiliu, dar și prin alte redacții pe care nu le-am analizat încă. Continui să cred, în naivitatea mea, că orice critică făcută cu bune intenții poate ajuta, mai devreme sau mai târziu, pe la noi sau pe aiurea. (L.D.)

Explic acum modul în care vreau să scot în evidență inadvertențele dintre textul lui Valentin Coșereanu publicat în Scriptor 1-2/ 2018 și același text din cartea sa publicată la Junimea. Apoi voi face o prezentare a cărții lui Valentin Coșereanu în ansamblul său și, în final, voi spune/ scrie câteva cuvinte despre prezentarea cărții de către Bogdan Mihai Mandache în Scriptor 3-4/ 2018. Unele aprecieri asupra acestor trei ”bucăți” le-am făcut și în episoade anterioare.

Întreprinderea mea este nu doar migăloasă și aparent inutilă, dar cred că a meritat făcută, fie și din principiul respectului față de adevăr de la care nu are voie nimeni să abdice. Este greu de înțeles pentru mine cum un text din Jurnalul scris în 1984 și publicat (probabil) ca atare în ianuarie 2018 să fie modificat doar peste câteva luni. S-a făcut acest lucru la cererea Editurii sau a autorului/ corectorului? Dar oricum ar fi, schimbările sunt interpretabile și induc ideea de neseriozitate. Una este să faci corecturi/ îmbunătățiri la un roman (ficțiune) și alta este să schimbi cuvinte sau să adaugi fraze într-un text cu valoare de document istoric (jurnal). Dar cel mai grav lucru mi se pare a fi că autorul nu are decența de a recunoaște (în scris, în Preambul) producerea unor corecturi și de a face precizarea motivului pentru care s-au făcut acele modificări.

Pentru ușurința urmăriri textului voi face trimitere doar la paginile din cele două publicații și cuvintele modificate în varianta carte, față de varianta articol din Scriptor. Voi sublinia cuvintele noi apărute (sau pe cele dispărute) pentru a facilita urmărirea acestor schimbări.

Scriptor, p. 46: 2 octombrie 1984.  Octavian Buhociu, de Octavian Nicolae… precum și de două oficialități botoșănene.

Junimea, p. 51: 2 octombrie 1984. Octavian Buhociu și de Octavian Nicolae… precum și de câțiva oficiali ai culturii botoșenene.

 

Scriptor, p. 46: A privit la salcâmii…

Junimea, p. 52: A cuprins cu privirea salcâmii

 

Scriptor p. 46: Ne-am înțeles;

Junimea: p. 52: Ne-am înțele4s,

 

Scriptor p. 46: Aș dori să ne întâlnim cu elevii de liceu

Junimea, p. 52: aș dori să ne întâlnim doar cu elevii de liceu

 

Scriptor, p. 46: al bibliotecii, al…

Junimea, p. 52: al bibliotecii, al… în stilul binecunoscut: să fie sala plină.

 

Scriptor, p. 46: Ajunși la Ipotești,

Junimea, p. 52: La Ipotești,

 

Scriptor. P. 46: În drum spre biserică s-a oprit alături de casă. Ce-i aici? Era chilioara unde citeam atunci când nu aveam vizitatori. Cuvântul chilioară l-a făcut să se oprească, uitându-se la ea cu interes, iar la mine iscoditor.

Junimea, p. 52: Am rămas să-l conduc, după dorință, la capela familiei, nu departe de casa părintească, în dreptul unei construcții, nici mare, nici mică, aflată la câțiva metri de casă. M-a oprit oarecum intrigat: Ce-i aici? – întreabă curios, tocmai despre ceea ce nu trebuia să se știe. Era o chilioară unde citeam atunci când nu aveam vizitatori. Cuvântul chilioară l-a făcut să se oprească cu interes.

 

Scriptor, p. 46: Oficialii o luaseră înainte, spre cele două biserici.  … prin colectă publică, tocmai pentru a nu da răgaz să poposim la chilioară. Șefii s-au întors făcându-mi semne, ascunzându-se unul în spatele altuia, să nu descui. … Ne facem de râs!

Junimea, p. 52: Oficialii o luaseră înainte. … Mai mult, șefii s-au întors.. Ne facem de râs, ce dracu!

 

Scriptor, p. 46: Dar n-am putut să-l mint,… și riscând muștruluieli am explicat: … dintr-o fostă toaletă publică…    Noica devine și mai interesat…. nu-mi displace nici acum îndeletnicirea cu pricina. Părea că Noica….

Junimea: p. 53: Dar cu toate astea, n-am putut să-l mint…. ba mai mult, în ciuda unor muștruluieli probabile m-am simțit dator să spun adevărul: … dintr-un fost WC public… . La replica aceasta Noica devine sincer interesat, se întoarce spre mine și mă întreabă mirat: …. Din nou privirea sfredelitoare…. Își râdea oarecum în barbă, ca și când și-ar fi adus aminte de ceva similar…

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!