liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Teatrul National din Iasi

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 523. Joi 7 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (24)


Pentru amatorii de istorie a evoluției personajelor auctoriale (personaje numite, ușor restrictiv, scriitori) amintesc modul în care au reacționat aceste personaje la acuzele (la început, fără argumente și documente) de colaborare cu Securitatea. Majoritatea dintre ei au negat vehement, ba au amenințat cu darea în judecată, pentru calomnie, a celor care îndrăzneau să acuze (în principal, pe bază de ”auzenii”, unele lansate chiar de foștii ofițeri care aveau legătura cu personajele în cauză). O fază ulterioară a constat în apariția verdictelor date de CNSAS, cu cele două variante: a) acceptarea verdictului și b) contestarea verdictului. Dintr-o atitudine ”prietenească” față de scriitorii-colaboratori unele dosare au fost date publicității abia post-mortem (cazul poeților Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi). Am mai scris despre posibilitatea ca și Marin Sorescu să fie, inițial, colaborator (fie și pentru scurtă vreme), apoi urmărit (ca urmare a notorietății câștigate și a  riscului de a fi un model negativ, contestatar), apoi – din nou – reintrat în grațiile puterii acelei vremi cu ”momeala” numită Premiul Nobel (concretizată până aproape de faza nominalizării în cazul Sorescu) și deci și în grațiile Securității. Cred că ar fi mai mult decât interesantă, chiar pasionantă, acum când majoritatea scriitorilor aflați în atenția Securității (colaboratori, urmăriți sau ambele) au trecut în lumea umbrelor, ca un cercetător/ investigator/ analist/ istoric literar să contureze un tablou general al scriitorilor români aflați în varii raporturi cu Securitatea.

Acest tablou ar trebui să cuprindă: a) lista completă a ceea ce se considera pe atunci scriitor (recunoscut sau nu ca atare de regimul comunist, membru sau nu al Uniunii Scriitorilor); b) lista completă a scriitorilor care au avut un început de colaborare cu Securitatea (scriitori securiști); c) lista completă a scriitorilor care au fost urmăriți de Securitate (cu două subdiviziuni: lista celor care erau și colaboratori și urmăriți, urmată de lista (neagră) a scriitorilor vădit/ evident antisecuriști/ anticomuniști/ anticeaușiști. În fine, s-ar mai putea adăuga două liste: a) cea a celor care au cunoscut toate variantele: au colaborat, au fost urmăriți și apoi s-au radicalizat și au devenit antisecuriști; b) a celor care, după 1982 (adică după noiembrie 1982, anul instalării lui Iuri Andropov, adică al dezghețului postbrejnevist), respectiv anii 1983 – 1989 au fost contactați, influențați, determinați, racolați, angajați de către filiala pro KGB din România, cea care a desfășurat strategia de demolare a dictaturii ceaușiste, racolații fiind din anturajul apropiat al dictatorului (nu exclud și contribuțiile occidentale la acest proces: dimpotrivă și ele trebuie evidențiate). Mulți dintre aceștia au fost ”selectați” dintre persoane/ personalități care aveau ceva de reproșat regimului în ansamblul său, sau a unor lideri locali (șefi, șefișori, șefuți) și care au dat de înțeles că vor lupta pentru ”dreptate socială”, ”reformarea socialismului”, ”instaurarea unui socialism cu față umană” etc.). Această listă va fi cel mai dificil de realizat, date fiind  modalitățile specifice de ”lucru” cu aceste persoane: fără nimic scris, fără urme și fără posibilitatea aducerii unor dovezi (în afara memoriilor unor securiști sau a celor ”lucrați” și care au devenit, în momentul schimbării de regim, ”revoluționari” cu acte în regulă și cu răsplată materială consistentă).

Referitor la legătura dintre Ceaușescu și Andropov se poate citi cu folos articolul    http://www.ziaristionline.ro/2014/02/06/capitanul-julian-chitta-despre-dubioasa-relatie-dintre-yuri-andropov-si-nicolae-ceausescu/    din care am extras doar acest pasaj: Nicolae Ceausescu a admirat metodele la care Andropov a recurs pentru a distruge si a elimina definitv orice forme de opozitie politica, sub masca mandriei nationale si a patriotismului. Cand Nicolae Ceaușescu a organizat “Garzi Patriotice” in Romania, incepand in vara anului 1968, pentru a tempera elanul lui Brejnev de a ocupa Romania, Yurii Andropov a sugerat ca Ceausescu sa fie chemat la Moscova sa fie convins sa-si schimbe tonul. Ca atare, Andropov a finantat o lunga campanie de spionaj contra lui Ceausescu. In urmatorii ani, pana la moartea lui Andropov, in 1984, Romania a fost umpluta de agenti sovietici de toate calibrele, bine finantati, bine inarmati, gata sa intre in actiune oricand. Ceausescu a reusit sa recunoasca si sa depisteze multe din eforturile sovietice in acest sens, apropiindu-se cat de mult posibil de vest, prin uverturi diplomatice si prin tranzactii comerciale”. Tot legat de semnificația anului 1983, când la Moscova conducea kgb istul Iuri Andropov, pentru lupta dintre Estul bolșevic și Vestul democrat este și următorul eveniment: ”Pe 1 septembrie 1983, un avion de lupta sovietic a doborat cursa de pasageri a liniilor sud-coreene (zborul 007) care decolase de la aeroportul Kennedy din New York si se indrepta spre Seul dupa o escala la Anchorage in Alaska. Momentul septembrie 1983 este considerat unul de varf, deci de maxima tensiune, in ultima perioada a Razboiului Rece.” (Cf Vladimir Tismăneanu în: http://www.contributors.ro/global-europa/de-la-andropov-la-putin-ultimul-spasm-al-unei-dictaturi-decrepite/).

Consider că Ioana Diaconescu, profilată pe publicarea unor secvențe din dosarele scriitorilor este cea mai în măsură să preia o astfel de misiune extrem de dificilă, sensibilă și chiar riscantă. Dacă acest lucru nu se va face în anii imediat următori, riscul de a rămâne cu o mare pată albă în istoria culturală a României este foarte mare.

Revin la ”cazul Sorescu”: am constatat, în ultima vreme, o fervoare bizară în favoarea considerării lui Marin Sorescu ca un ostracizat, un persecutat și un luptător activ pe frontul anticomunist. Citind cu atențe aceste ”albiri”, observ că apar tot mai multe situații care pot fi citite în cheie inversă: ostracizările erau orchestrate de partea ”revoluționară” a Securității în vederea constituirii acelei mase critice de nemulțumiți care să izbucnească într-o atitudinte anticeaușistă clară. De regulă, ”ostracizații”/ ”nedreptățiții” erau selectați dintre aceia care au avut o colaborare cu Securitatea (garanția posibilității folosirii șantajului pentru executarea oricăror ordine de către cei care credeau că au fost ”lăsați în pace”), fiind trecuți apoi pe listele urmăriților de către Securitate, pentru ca apoi să apară, la ”rivoluție” ca eroi ai națiunii, ca martiri ai neamului și care urmau să devină noua elită conducătoare a României. Poetul Cezar Ivănescu s-a aflat în aceeași situație de colaborator-urmărit-reactivat ca factor antisistem pentru ca apoi să primească o dregătorie/ sinecură/ funcție care să-i aducă mai multă notorietate și mai mulți bani. Acest modus operandi este unul tras la indigo în cazurile Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi. Primul a primit conducerea Editurii Junimea de la Iași, celălalt a primit conducerea Teatrului Național din Iași. Despre catastrofala gestionare a Teatrului din Iași de către Mihai Ursachi am scris în episoade anterioare. Nu am informații despre ”succesurile” lui Cezar Ivănescu la conducerea Editurii Junimea, dar am aproape convingerea că managementul său a fost unul urechistic, bazat pe prietenii și simpatii. În aceeași perioadă postdecembristă, olteanul Marin Sorescu a primit conducerea Ministerului Culturii. Similitudinea mi se pare foarte grăitoare, iar rezultatele manageriale au fost similare ca în cazul celorlalți doi poeți (moldoveni). Consider că aceste numiri (de la Centrul condus de intelectualul inginer Ion Iliescu) sunt dovezi clare că regimul se pregătea pentru o continuare a metodelor bolșevice (uz de abuz, convingere prin constrângere și alegere prin numire) în cadrul unul socialism ușor reformat, ușor altfel coafat. Abia dispariția URSS  (în decembrie 1991) a permis câștigarea partidei de către cultura și politica occidentală.

Acestea fiind spuse și expuse, voi reproduce, în episoade ulterioare, articole de albire și chiar de mitizare a celui care era gata-gata să înhațe Nobelul (desigur, cu comentariile mele).  Încerc să răspund posibilelor nedumeriri ale celor care urmăresc acest serial referitor la utilitatea acestor analize, ipoteze, comentarii și deducții. Da, acestea sunt foarte utile, în primul rând pentru că sunt extrem de rare, iar cunoașterea ADEVĂRATĂ a trecutului este condiția elementară a construirii unui prezent care să aibă un viitor (ca să readuc în lumină o zicere similară rostită de Lucian Vasiliu într-o emisiune TV menită să-l consacre ca model de urmat, alături de plagiatorul Traian Diaconescu, cel publicat asiduu de noul director al Editurii Junimea și coordonatorul revistei ”Scriptor”, tot Lucian Vasiliu, cel care a stimulat publicarea cărților Ioanei Diaconescu despre legăturile scriitorilor cu Securitatea.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 504. Sâmbătă 19 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (5)


Citirea pe episoade a informațiilor legate de viața celor trei scriitori în dictatura stalinist- securistică și în cea imediat instalată la putere în 1989 are un (destul de mare) neajuns. Cei care nu au urmărit chiar de la primul episod al acestui miniserial (început cu episodul 500) pot să nu înțeleagă ce rost are acest demers prin care unii vor vedea doar acuzația de colaboraționism adusă celor trei poeți, alții vor vedea o laudă deșănțată la adresa teribilei rezistențe în fața Securității a celor trei, iar alții vor înțelege că ambele sunt adevărate, fără ca prin asta valoarea literară a operei celor trei să scadă cu ceva. Faptul că regimul politic s-a schimbat nu în 1989 (așa cum cred încă destul de mulți), ci abia în 1996 (după prăbușirea ireversibilă a URSS în decembrie 1991) explică în bună măsură faptul că intelectualitatea română a fost și mai intens supervizată, urmărită și invitată să colaboreze cu brațul militar al noii puteri numit SRI. Într-un articol despre ”Doina Cornea și cultul autenticității” autorul Adrian Mureșan afirmă că cunoscuta militantă anticomunistă, după decembrie 89 ”va continua să fie urmărită, iar corespondența îi va fi interceptată în continuare, timp de câțiva ani, deși astăzi ni s-ar părea incredibil acest fapt” (Dilema Veche, an XV, nr 743/ 17 – 23 mai 2018, p. 23). Cât despre mult discutata problemă a colaboraționismului și anticomunismului multor intelectuali din anii dictaturii am găsit un elegant și omenesc răspuns în afirmația Doinei Cornea: ”Toți am fost la fel de lași, la fel de fricoși. Eu am fost la fel ca și ceilalți, poate mai mare lașă…” (Cornel Jurju, ”Doina Cornea – dincolo de zid: individualitate, autenticitate, opoziție în comunism”, Ed Argonaut, 2017). Ca foarte mulți alți intelectuali români, și Doina Cornea, dar și cei trei scriitori care fac obiectul acestui miniserial au avut (folosesc aici cuvintele lui Andrei Mureșan din articolul dilematic citat mai sus): ”admirația sinceră și autentică pe care i-a(u) purtat-o lui Ceaușescu, mai cu seamă în urma discursului său contestatar la adresa invaziei Cehoslovaciei din august 68”. Conchid: faptul că unii l-au admirat pe Ceaușescu (cel care abia împlinise 50 de ani), că unii au căzut în plasa vorbelor mieroase, patriotarde și lingușitoare ale securiștilor anilor de dictatură dejistă și ceaușistă și apoi ale celor din perioada iliesciană a anilor 90, sau că unii au preferat să se izoleze față de tot ce se întâmpla în juru-le – toate acestea nu sunt decât simple fapte umane: nici merite ce trebuiau răsplătite cu bănoase Certificate de ”revoluționar”, nici țintuiri la stâlpul infamiei pentru că au fost sensibili și au cedat cântecelor de sirenă ale securiștilor special pregătiți să cânte această partitură. Faptul că gândirea bolșevică (cea care a reprezentat esența așa numitei revoluții din decembrie 89) s-a concretizat, în anii 90 în numiri pe funcții administrative doar pe bază de dosar (model sovietic clasic) și nu pe bază de valoare a însemnat un mare deserviciu făcut celor numiți, dar și celor administrați. Este și cazul lui Mihai Ursachi, (valoros poet, dar fără har managerial) numit, postdecembrist, director al Teatrului Național din Iași (primul său loc  de muncă în România) directoratul său fiind apreciat de actori ca unul ”catastrofal” (motiv pentru care a și fost demis după mai puțin de doi ani de ”activitate” managerială, mai exact în 1992). Tot dintre ”urmăriții” Securității ceaușiste predecembriste au fost selectați să servească patria în mandatele iliesciene ale lui Petre Roman, Andrei Pleșu la Cultură (28 dec 1989 – 16 oct. 1991), apoi la Externe în guvernul Radu Vasile (dec 1997 – oct 1992) și Marin Sorescu la Cultură (1993-1995). În final (adică la urma urmelor), se va vorbi despre scriitori doar în legătură cu ceea ce au lăsat fiecare în urmă (scrisul vorbește!). Probabil punctul 8 de la Timișoara – pus corect în aplicare – ar fi limpezit, mai din timp, apele pentru ceva timp. Am scris aceste rânduri și ca urmare a dialogului  cu doi prieteni care s-au declarat iubitori necondiționați ai lui Cezar Ivănescu, declamând poezii ale acestuia, considerându-l printre primii trei poeți geniali ai României dar neacceptând faptul că poetul ar fi semnat ceva, vreodată, fie și pe termen scurt, ca turnător al Securității. Doar cartea Ioanei Diaconescu îi va convinge, deoarece acolo se scrie negru pe alb că poetul a semnat ”pactul cu diavolul”.  După cum nimeni din lume nu a comis exclusiv fapte bune sau exclusiv fapte rele, trebuie să ne consolăm cu condiția noastră terestră și să ne amintim de adagiul latin ”sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin!”   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 464. Luni 9 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (15)


Tema discuției/ dialogului/ convorbirii din ”Scriptor” este ura. De ce urăsc oamenii? Este ura vindecabilă? Urâm acum mai mult decât altădată? Pot educația, cultura și religiile să stăvilească valurile de ură care ”izvorăsc” necontenit? Aș mai fi adăugat și alte întrebări: dacă ura poate fi atenuată prin educație (religioasă, culturală, artistică, științifică etc.) atunci de ce educația este (la noi) în declin ferm și constant? Dacă X îl critică pe Y asta înseamnă că X îl urăște pe Y? Dar Y (cel criticat) este îndrituit să-l urască pe X (deși critica a fost corectă/ justă/ justificată)? Etc.

În ansamblul său, dialogul dintre Ioan Holban (interviewer) și Nicu Gavriluță (partener de dialog) este interesant și binevenit într-o lume și o perioadă în care ura pare a fi mult mai prezentă decât iubirea (care, paradoxal, naște, alături de sărăcie și de alte determinări, ură). Tema dialogului face parte dintr-o preocupare destul de constantă (mai ales în ceea ce ne privește ca popor) și anume din așa-numita ”psihologie a poporului român”. În context, I.H. solicită, ab initio, partenerului de dialog (N.G.) să clarifice dacă românii urăsc mai mult decât alte etnii, iar răspunsul este, evident, NU: ”ura este tot un dat consubstanțial condiției umane” (p. 59). În schimb, există opinia că, între regiunile țării, moldovenii se urăsc cel mai mult/ tare între ei. A spus-o actorul și regizorul Radu Ghilaș de la Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași într-o emisiune la Radio Iași. Reproduc din memorie: ”Deși Iașul are enorm de multe valori, multe aspecte pozitive, constat că acestea sunt trecute cu vederea și sunt scoase în evidență doar petele negre, bilele negre. Eu cred că moldovenii se urăsc între ei mai mult decât alți români”. Mai mult, actorul ieșean dă de înțeles că ar exista – ca o cauză a acestei stări de fapt – interese meschine, oameni puși să facă doar portrete negative, oameni dispuși doar să critice tot ce mișcă. Oarecum firesc, teoria conspirației apare imediat când nu dispui de analize socio-culturale clare și bine făcute. Sau atunci când ești obișnuit cu ”sistemul integrat”: eu te laud pe tine, tu mă lauzi pe mine; toată lumea este lăudată și foarte…. valoroasă!

Și dacă tot am dat glas și altor opinii despre ură, de ce n-aș mai da una care să ”probeze” opinia că ura poate fi și ”bună”, mai ales în situații de autoapărare. Am experimentat acest lucru și eu, în liceu, atunci când am constatat și suferit nedreptăți flagrante. Am trăit din plin ura și cred că asta m-a ajutat să nu mai cunosc acest sentiment/ instinct. Fragmentul de mai jos este reprodus din cartea lui Cornel George Popa, ”Ura”, apărută la Polirom (Cartea Românească) în 2014. Iată fragmentul: ”Ne uitam la Vasilică plini de ură şi-l uram din fundul fundului sufletelor noastre zdrenţuite. Dacă nu era nea Ghiţă acolo, cred că-l linşam. Făceam o crimă. Îl băteam pînă murea. Îi umpleam capu’ cu pietre şi gura cu pămînt. Îl călcam în picioare şi apoi îl înecam. Apă, în jur, aveam destulă.  Sau îl spînzuram de un copac. Îl uram cum n-am urît, de atunci, pe nimeni, niciodată. Unii dintre noi, cei de-atunci, am murit, alţii mai sîntem, cîţi sîntem, şi cînd ne aducem aminte de episodul cu Vasilică şi surorile Acutunoaie, se zburleşte pielea pe noi, ăia vii, iar ăia de sîntem morţi, ne răsucim în mormînt şi muşcăm cu mandibulele noastre dezgolite din sicriu. Atunci am învăţat, cu toţii, ura. Am învăţat ce este ura şi am învăţat să urîm. Am plecat la Ciric nişte puşti şi ne-am întors acasă bărbaţi pregătiţi să ucidă. Dacă ne atacau, din greşeală, borfaşii, i-am fi sfîşiat de vii. Îi rupeam în bucăţi. Le mutam gura la ceafă, apoi le-o întorceam, dintr-o singură lovitură, cu piciorul, la loc. Îi mîncam fripţi pe borfaşii aceia de jucărie. Ce ştiau ei? Păţiseră ei ce păţisem noi? Ştiau ei să urască aşa cum ştiam noi? Am fost alţii din ziua aceea. Şi am rămas aşa. Nimic nu ne-a mai schimbat.
Puteam să devenim, dacă voiam, campioni mondiali la box, lupte, judo, karate, sumo şi oricare alt sport bazat pe forţă, îndemînare şi furie. Trebuia doar, în ziua confruntării, să rememorăm episodul cu Vasilică şi-i măcelăream pe toţi. Unul nu sufla, unul, fiindcă nimeni n-a trăit ce-am trăit noi. Eram, la ură măcar, campioni mondiali. Şi campioni mondiali am murit. Unii nu mai trăiesc, dar tot sînt campioni mondiali
.”

Fac aici o paranteză mai consistentă pentru a preciza că – în ce mă privește – ideea de ”psihologie a mulțimilor/ colectivităților/ națiunilor/ popoarelor” mi se pare forțată/ exagerată/ deforma(n)tă. Am dezavuat această idee în mod logic, considerând că popoarele nu au un suflu/ suflet/ psihic unic, ci au o etnogeneză și o devenire istorică dată de contexte geopolitice, de conducători și de strategii culturale specifice, toate mereu schimbătoare. Regăsesc o poziție similară în viziunea lui Vintilă Mihăilescu: ”Ca o critică a conceptului de psihologie a popoarelor, Vintilă Mihăilescu se referă la intervenţia a trei tipuri de „iluzii”: (1) iluzia ontologică – înseamnă reificarea obiectului de studiu; o construcţie politică a fost preluată ca un obiect dat, „natural”; poporul este o imagine ideală a unei realităţi sociale – populaţia; (2) iluzia epistemologică – înseamnă esenţializarea obiectului – român, german, francez etc. – ca holotip; (3) iluzia metodologică – determinismul psihologic cu care operează psihologia poporului, explicarea prezentului doar sau aproape doar prin trecut generează două atitudini – de fatalism şi de fatalitate (cf. http://www.geopolitic.ro/4486/psihologia-popoarelor/). Închei aici paranteza, nu înainte de a sugera ca în loc de restrictiva denumire ”psihologia poporului român” să discutăm despre etnologia, geopolitica, etica, sociologia, istoria, geografia, economia și cultura unui popor.

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 423. Marți 27 februarie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (146).


Duminică 20 martie 1966. Am dormit pînă la ora 8. Spre deosebire de ieri vremea s-a mai ”ameliorat” un pic. Dacă ieri a mai plouat, azi, pe cînd eram în Piața Unirii, viscolea de-a binelea.

După ce ne-am spălat și-am mîncat ultimele noastre provizii s-a anunțat programul zilei de azi: vizitarea muzeelor. Eu cu Costică m-am dus pînă-n centru să cumpărăm ceva, n-am mai cumpărat și cînd ne-am întors n-am mai găsit pe nimeni la internat. Imediat am luat un tramvai, am ajuns în centru, dar nu știam la care muzeu să mergem. În sfîrșit, am luat-o pe str Ștefan cel Mare și am ajuns la Palatul Culturii unde am aflat că excursioniștii noștri se află aici. Ne-am scos bilete și, cu îndrumările ”paznicilor”, i-am ajuns. Diriginta m-a întrebat pe unde-am hoinărit și s-a interesat dac-am dormit la internat… (se temea să nu fi avut eu alte ”neamuri” pe aici, ”verișoare” etc.). Împreună cu ceilalți colegi, profesori și un ”tanti ghid” f bine documentat, am vizitat mai întîi ”Muzeul Etnografic al Moldovei” unde am văzut exponate f interesante și ingenios construite. După asta am părăsit acest muzeu și am trecut la ”Muzeul de arte plastice” (P.S. La Muzeul Etnografic am văzut un interior de casă țărănească din comuna Straja, raionul Rădăuți, foarte bine amenajat dar, din păcate, dispărut acum din sat). La Muzeul de artă plastică organizat în marea Sală a Tronului ”tanti ghid” ne-a explicat mai întîi despre Palat și istoricul lui. Apoi a trecut la explicarea picturilor, făcînd unele aprecieri asupra creațiilor. Sala Tronului are o construcție interesantă, în stil gotic, iar pe tavan, oblic, erau pictați toți domnitorii moldoveni. După ce am terminat de vizitat și acest muzeu, primind informații foarte ample, am coborît la parter unde am vizitat ”Muzeul de istorie a Moldovei” din care o parte era în renovare și n-am putut s-o vizităm. Aici ne-a dat explicații o tanti mai timidă și mai încurcăreață. Exponatele au fost interesante și frumos prezentate. După ce am terminat de vizitat acest muzeu am trecut în cealaltă aripă a Palatului unde era amenajat Muzeul Politehnic pe care, de asemenea, l-am vizitat. Ceea ce era mai interesant aici erau cele două televizoare. Cînd te uitai în ele – erai în persoană. Mecanismul era următorul: în fața ușii era o cameră de luat vederi care transmitea imediat în cele două televizoare. Aceasta a fost o distracție foarte plăcută și amuzantă. Tovarășa ghid ne-a explicat f amănunțit celelalte exponate din care am reținut mai bine: cum funcționează o termocentrală, o turbină Pelton și alte cîteva motoare. Foarte interesant a fost explicarea desfășurării zborului rachetei cu trei trepte care proiectează pe orbită un sputnik. Exponatele erau produse în URSS. După ce am vizitat și acest muzeu (fără să uităm ca, la ieșire, să ne mai privim o dată în televizoare) am intrat într-o altă secție a Muzeului politehnic și anume înregistrarea sunetelor. Aici, același ghid ne-a explicat pe larg tot felul de instrumente de înregistrare și redare a sunetului. Instrumentele erau de la cele mai vechi și primitive pînă la aparatul de radio cu tranzistori și pick up ul. Cu aceasta s-a încheiat vizita noastră la Palatul Culturii. În acest Palat își are sediul redacția revistei ieșene  ”Cronica” (L.D. La această publicație am colaborat intens în anii 78-89, publicînd pe varii teme (economice, politice, lingvistice, sociale etc. Am avut rubrici permenente: ”Lumea contemporană”, ”mese rotunde” etc. În ultimii ani 80 am publicat sub varii pseudonume pe lângă numele adevărat) Cînd am ieșit afară toți fotografii amatori care posedau aparate de fotografiat s-au grăbit să imortalizeze pe peliculă fie monumentul în întregime, fie numai statuia lui Ștefan cel Mare sau unul dintre tunuri. Am traversat apoi str. Palat și am mers pe Str Ștefan cel Mare, pe lîngă Biserica Sf Nicolai, destul de frumoasă, apoi am intrat în curtea Bisericii Trei Ierarhi. Prof de istorie Bejenaru ne-a relatat despre trecutul acestei Biserici, apoi am înconjurat zidurile bisericii, mulțumindu-ne cu atîta deoarece n-am putut vizita și interiorul. Toader mi-a făcut mie și lui Costică vreo două amintiri la această biserică.

Tot grupul nostru a hotărît să ia masa la Restaurantul ”Expres”, însă cum nouă nu prea ne dădea mîna (mai bine zis nu ne dădea… punga) am luat-o toți patru în oraș să cumpărăm pîine. Dar, vai! Azi e Duminică și nici o Autoservire nu era deschisă. Totuși, cu o mică speranță, am început să colindăm orașul în căutarea unui magazin de serviciu. Și-am avut noroc. Pe str. Păcurari, lîngă Gh. Dimitrov, am găsit un magazin de pîine deschis. Ne-am repezit și am luat de 6 lei pîine albă pe care am și înfulecat-o și încă numai în trei deoarece Toader a luat masa la fratele lui. Am stat la internat numai noi trei, singuri, și după ce-am mîncat am dat pe la spălătorie să ne răcorim. Tot aici era și WC ul. Costică a tras de un mîner să curgă apa și deoadată era să-i cadă în cap toată instalația. Le-a pus pe toate la loc (de formă) și-am întins-o. Pt. trebușoara asta a primit Burdujan observații. Noi am ieșit în Tg Cucului și, cu ultimul mărunțiș, am făcut cîteva călătorii cu tramvaiul. Mai întîi l-am luat pe 1 care ne-a dus la Elena Doamna, apoi pe Str Socolei pînă la capăt. Aici ne-am dat jos și am admirat de pe pod Gara Socola și împrejurimile Iașului. După asta l-am luat iar pe 1 și am mers la Liceul Național (Liceul 1). Aici am coborît și ne-am dus în Piața Gh. Dimitrov de unde-am luat tramvaiul 6 care ne-a dus, de asemenea, pînă la capăt, iar înapoi am venit pe jos. Pe acest itinerar am văzut Institutul Agronomic, Stadionul 23 august, Grădina Copou (în ansamblu), Universitatea Al.I. Cuza, ”Studenția” (expresia lui Costică). După excursia asta am mers din nou la internat de unde am plecat iar în oraș cu destinația ”Muzeul Unirii”. Aici a plătit iar Burdujan (probabil că excursia n-a costat 40 de lei în capăt și de aceea au avut de unde să plătească muzeele și telegramele). Aici, la Muzeul Unirii ghida ne-a explicat că e rădăuțeancă și c-a învățat acolo. Ne-a explicat f bine evenimentele de dinainte de Unire și din timpul Unirii. Am rămas cu multe cunoștințe noi din această excursie și asta mă bucură.

De la Muzeul Unirii, iar la internat. Aici, cei care au avut rezerve mai mari de haleală au mîncat, iar noi… ne-am uitat. Pe la 19 am plecat la Teatrul Național unde vom vedea în seara asta opera ”Rigoletto”. Am venit la acest spectacol numai din curiozitate. Mulți au plătit biletul (6 lei) numai să scape de bîrîiala profesorilor, dar n-au venit la spectacol. Au găsit că-i mai distractivă ”Bolta rece”. La 19 30 a început primul act al operei. În total au fost patru acte care mi-au părut lungi, dar pe la 22 s-a terminat. Din primul act n-am înțeles decît 2-3 cuvinte. Pînă la noi sunetele ajungeau difuze și de neînțeles. Abia cu ajutorul unui program am mai înțeles un pic subiectul. Cu toate astea nu mi-a plăcut deloc acest gen. Devreme ce are joc de scenă și e ca o piesă de teatru, de ce n-ar vorbi?  După fiecare act diriginta se uita la rîndul nostru să ne vadă părerile. Pe mine și pe Costică însă ne-a interesat altceva. (în spatele nostru am văzut ”Parisul” și împrejurimile sale: cîteva studente; în rîndul din față erau alte trei fete. Cea din mijloc se uita atît la mine cît și la Costică... Pe chestia asta am comentat mai tîrziu). Toader a fost și el la  spectacol, dar după primul act a plecat deoarece îl aștepta fratele (și n-a făcut rău). La teatru ne-am întîlnit cu mai mulți băieți de la Liceul nr 1 din Rădăuți.

După spectacol am luat direcția internat. Proviziile s-au terminat demult și-am înghițit în sec. Totuși, pînă la miezul nopții n-am adormit și-am privit la hîrjoneala celorlalți.

Luni 21 martie 1966. Azi este a treia zi de excursie. Dimineață ne-am sculat cu greu pe la 8. S-a anunțat că vom vizita Turnul Golia și poate și Bojdeuca lui Creangă, iar la amiază se va da plecarea.

Eu cu Costică am mers pînă în oraș, am cumpărat o franzelă și cînd am venit înapoi am găsit internatul pustiu. Am forțat un pic ușa, am halit imediat franzela (în doi), apoi, negăsindu-ne tovarășii, ne-am alcătuit noi un program de vizitare. Am mers la Bojdeuca lui Ion Creangă mergînd mult pe str Sărăriei, apoi coborînd pe str. Simion Bărnuțiu. Nu mică ne-a fost mîhnirea cînd – ajunși în curtea bojdeucii – am găsit anunțul ”În renovare”, iar în program: ”Lunea – închis”. Am vizitat împrejurimile ei; în spate se află un mic tuirn de ciment, ridicat de un prieten al lui Creangă în memoria lui. Bojdeuca e f bine întreținută și îngrijită. După atîta cale ne-am așezat pe-o bancă și-am stat așa vreme de-un sfert de oră. Deodată au apărut și ai noștri care au făcut ce-am făcut și noi. De la Cezar și Toader am aflat că s-a vizitat deja Turnul Golia așa că noi am rămas cu o lacună. După ce s-a vizitat bojdeuca am plecat cu tot grupul pe Sărărie, am făcut stînga și-am ajuns în Calea 23 august; aici ne-am plimbat pe alei, apoi ne-am îndreptat spre ”obeliscul leilor”, iar alături era și Teiul lui Eminescu – bătrîn și încercuit cu fier. Aici am poposit mai mult. Eu cu Costică am luat-o prin împrejurimi (alături este o cazarmă). La ”obeliscul leilor” s-au făcut multe fotografii.

După acest popas în Copou am luat-o la vale pînă la Universitate. Aici am așteptat cam jumate de oră pînă ce diriginta și cu Chichi al ei (L.D.: băiatul dirigintei era student și diriginta era tare mîndră de el) au obținut aprobarea de a vizita Universitatea. Ne-a condus un profesor de la Universitate. Mai întîi am vizitat o sală destul de mică unde se țin, la începutul fiecărui an, universitar, ședințele festive. Sala a fost restaurată după 23 august și este poleită în aur. Pe tavan sînt așezate portretele înaintașilor care au predat la acesată universitate. Am trecut apoi prin sala de la intrare numită Sala pașilor pierduți – e cea mai lungă sală din țară.  În continuare am fost conduși într-un laborator unde lucrau studenții, apoi într-o aulă (Aula P10) cu o capacitate de 300 de locuri. Ne-au fost arătate metodele de întunecare a camerei (coborîrea jaluzelelor cu ajutorul unui electro motor). După asta am vizitat Biblioteca unde învățau studenții. Biblioteca este mare și m-a impresionat foarte mult. După asta am coborît, pe Calea 23 August, pînă la Biblioteca Centrală Universitară unde am văzut o sală de lectură. De aici ne-am împrăștiat și fiecare s-a dus unde-a vrut. Pe la ora 13 ne-am adunat la internat și-am plecat cu toții la Gară unde la ora 14.20 a plecat spre Pașcani un tren personal. Cu asta s-a terminat excursia noastră la Iași. În tren ne-am ocupat toți patru un compartiment și pînă la Pașcani am dus-o foarte bine. În compartiment, o doamnă de la Bacău povestea niște zvonuri în legătură cu dispariția unui nr de copii cărora le este folosit sîngele. La Pașcani am schimbat trenul. Pînă să vină legătura am avut o pauză de aproape o oră. Noi patru am coborît în spatele gării  și, fiind rupți de foame, am căutat o modalitate de a ne-o ostoi un pic. Am luat fiecare cîte un mic cu pîine (2 lei) dar numai cît ne-am zgîndărit foamea. La propunerea mea am pus cu toții bani și m-am dus de am cumpărat o pîine de 5 lei, neagră dar proapspătă, bună și … mare! După asta, eu cu Costică am avut intenția de a vizita Pașcanii dar am luat-o pe un drum de țară și n-am mai ajuns. În tren era o înghesuială foarte mare și am găsit locuri abia pe culuoar. Înainte de Pașcani – în tren – ne vizitase un țigănuș cu acordeonul care – cîntîndu-le fetelor – a cîștigat vreo 7 lei. Doina Hlinski m-a apostrofat că n-am contribuit și eu (?!). De la Pașcani încoace m-a cuprins o moleșeală inexplicabilă. Eu am stat într-o parte a vagonului, iar ceilalți pe-aproape, dar nu alături. Cînd au început să lălăie le-am făcut observație și s-au liniștit. De la Suceava încolo, Toader, nu știu cum a făcut,  s-a agățat de-o fată de-a 9-a pe care o cheamă Doina (nu prea drăguță). La Suceava am mistuit o jumătate de pîine cu slănina mea (împreună cu Cezar și Costică, Toader fiind ocupat) și astfel ne-am mai amăgit stomacurile. Toader și Cezar s-au dat jos la Milișăuți de unde nu mai aveau mult pînă acasă. Costică și-a găsit un prieten și s-a hotărît să meargă noaptea acasă. În Rădăuți am ajuns la ora 21. Numai eu n-aveam nici unde trage nici cu cine să merg acasă. Norocul meu aici a fost: în gară m-am întîlnit cu Rodica Ruscior care venea în vacanță de la Școala Financiară. Aceasta m-a invitat la ea acasă și eu – bucuros, în sinea mea – am acceptat.

Cînd am ajuns acasă, doamna Ruscior a avut o dublă surpriză (și eu și Rodica). După ce-am povestit și pălăvrăgit o bună bucată de vreme, doamna Ruscior ne-a dat masa și n-am refuzat nimic din ce mi-a pus înainte. Încă mă mai întreba cum să-mi facă ouăle, mai tari sau mai moi, apoi – aducîndu-și aminte că eu le preferam mai tari – le-a mai lăsat un pic în tigaie. În seara asta dnul Ruscior nu era acasă. După cină am mai pălăvrăgit o vreme apoi eu m-am culcat cu Stelu în patul în care-am dormit întotdeauna. Pînă pe la miezul nopții i-am povestit lui Stelu o mulțime de lucruri (printre care și aventura mea de la Suceava). Fiind obosiți, i-am propus să dormim și imediat am fost în lumea viselor.

Azi, a treia zi de excursie, a fost foarte frumos și cald, iar celelalte două zile a fost așa de urîcios și frig. Norocul…   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Cu inteligența pre prostie călcând


(însemnări pe marginea spectacolului ”Cum am devenit stupid” care a avut loc la Teatrul Național din Iași, la 9 februarie 2014. Regia și dramatizarea de Irina Popescu Boieru, după romanul ”M-am hotărât să devin  prost” de Martin Page, București, 2004, după originalul francez ”Comment je suis devenu stupide”, Paris, 2001). 

 

Despre relativitatea inteligenței și prostiei citind cartea lui Martin Page și montarea Irinei Popescu Boieru. Să pui în discuție prostia și formele ei este, cred, strict apanajul oamenilor foarte inteligenți. Cei doar aparent inteligenți (în primul rând, intelectualii cu diplome de intelectual) vor putea avea – despre prostie și opusul ei, inteligența – opinii foarte ferme și curajoase de genul ”Mda… Unii zic că… că…., alții zic că… că…”. Ok, curajul de a pune sub lupă (in)utilitatea cunoașterii/ gândirii tocmai în plină Eră a cunoașterii/ Eră a informației, la început de mileniu trei, a fost concretizat, paradoxal, tocmai într-o carte (biblos) – simbol al cunoașterii/ informării. Cartea este intitulată ”Comment  je suis devenu stupide” (Paris, 2001), carte care îl clasifică, prin vânzări, traduceri și premii, pe autorul francez Martin Page în rândul scriitorilor inteligenți de succes. Să devii celebru și premiat european chiar de la prima carte, scrisă la 25 de ani, eroul cărții fiind autorul însuși, nu este apanajul oricărui intelectual, oricâte diplome și doctorate ar avea, sau în oricâte Asociații ale scriitorilor este membru. Să pui inteligența sub semnul întrebării și să ai succes cu o carte inteligent scrisă, asta da probă de inteligență autentică! Am făcut o prezentare/ analiză/ recenzie de 15 + 2 = 17 pagini (prima parte!) a acestei cărți de 140 de pagini în articolul intitulat ”Cu prostia pre inteligență călcând” (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2014/02/09/cu-prostia-pre-inteligenta-calcand-i/). Am pus, în titlul acelei prezentări a cărții, prostia în prim plan dorind să sugerez că prostia este aceea care încearcă (uneori cu succes, alteori nu) să calce în picioare inteligența (”Cu prostia pre inteligență călcând”) deoarece lecturând cartea am fost mereu impresionat de cantitatea de prostie pe care o putea emite un om inteligent pornind de la o ipoteză evident falsă, aceea că doar prostul e fericit, iar inteligentul nu. Nu voi mai insista aici asupra cărții (recenzia va avea și o a doua parte, așa încât cartea va fi întoarsă pe toate părțile…). Citirea cărții mi-a fost inspirată de aflarea iminenței jucării piesei (dramatizate și regizate de Irina Popescu Boieru) cu exact titlul francez tradus în românește: ”Cum am devenit stupid” . După vizionarea premierei (9 februarie 2014) am rămas impresionat de cantitatea de inteligență pusă în operă de autor, regizor, dramaturg, scenograf, actori etc. în demonstrarea faptului că, în pofida oricâtor prostii mai fac oamenii, inteligența va ieși inevitabil victorioasă! Este ca în zicala ”oricât ar fi gâtul de lung, tot capul e deasupra”. Drept urmare, am inversat logica și titlul acestui articol pe marginea premierei de la TNI, punând inteligența la locul ce i se cuvine: ”Cu inteligența pre prostie călcând”. Această inversare mai are un rost: relativizarea celor doi termeni, o chestiune postmodernistă pe care mi-o asum. Inversarea invită la o regândire a ceea ce este prostie și inteligență, cu alte cuvinte regândirea a ceea ce este gândire bună sau rea, sau mai pe scurt, ce este bine și ce este rău să facem cu viețile noastre și pe parcursul lor. Totodată, fapt subliniat apăsat și în carte, sugerat discret și în spectacol, definirea celor doi termeni ține de scopurile alese și de mijloacele folosite, precum și de compatibilitatea/ adecvarea/ armonia etc. dintre scopuri și mijloace, rezultat care poate fi… bun sau rău, adică acceptabil sau nu. Intim conexat discuției despre inteligență și prostie, respectiv a relativității cvasiabsolute a celor doi termeni, este și posibila analiză referitoare la cum au ales britanicii să denumească serviciile lor detectiviste de depistare a criminalilor și dușmanilor statului cu cuvântul ”intelligence”. Adesea, inteligența și prostia se îngemănează în aceste servicii, de unde și concluzia că cele două concepte sunt (foarte) relative.

Subiectul și ingredientele piesei. Concentrat într-o singură frază subiectul piesei (evident, și al cărții) se referă la drama unui intelectual superdotat care își pierde busola exact la granița dintre rostul cunoașterii și rostul vieții. O spune chiar eroul principal, Antoine, alias autorul cărții autobiografice: ”E bine să gândești, dar trebuie să profiți de viață”. Orice falie între gândire și simțire/ viețuire poate deveni, pentru oricine, dramatică. În cazul lui Antoine, acesta – disperat de lipsa de finalitate a noianului de informații pe care și le-a băgat în cap – hotărăște că este preferabil să fii mai prost decât să fii inteligent. În consecință, eroul nostră decide să se prostească, respectiv să inverseze logica lucrurilor: dacă prostia te face fericit, hai să fiu și eu fericit, prostindu-mă. Voi ”povesti” piesa urmărind trei coordonate: locurile (spațiul), oamenii și acțiunile lor derulate în timp. De altfel, am preluat asta chiar din tehnica narativă a lui Martin Page, care, în chiar primele trei paragrafe ale cărții sale, delimitează narațiunea în dimensiunea triadică spațio-temporal-acțională: garsoniera, îmbătrânirea accelerată, scrierea unui manifest. Spațial, acțiunea piesei se derulează în locațiile unde urma să se desfășoare dezinteligentizarea: 1) barul (unde un alcoolic, Leonard, urma să-l ajute pe Antoine să devină alcoolic pentru a putea, apoi, să aibă și el un scop în viață: dezalcoolizarea); 2) spitalul (unde iese din coma alcoolică, fuge de doi ipohondri – unchiul Joseph și mătușa Miranda – și  îi intră în cap ideea sinuciderii, inspirat de o sinucigașă ”profesionistă”); 3) sala cu cursurile de sinucidere, ținute de profesoara Astanavis; 4) cabinetul doctorului Edgar – unde i se refuză lui Antoine lobotomia, dar i se oferă medicația psihotropă și euforizantă, Heurozac; 5) sediul societății de brokeraj a lui Raphael; 6) firma de aranjamente matrimoniale unde doamna Yolande ține evidența statistică a acuplărilor posibile; 7) garsoniera golită de mobilier pentru plata datoriilor și, în fine 8) parcul unde are loc și deznodământul fericit al nefericitului experiment la care s-a supus singur Antoine, deznodământ (happyend) care îl găsește pe Antoine cu o poftă suplimentară de viață, de libertate, de iubire. Locațiile amintite au menirea de a asigura punerea în practică a mijloacelor  (respectiv a acțiunilor) la care hiperinteligentul Antoine s-a gândit că l-ar putea ajuta să-și atingă scopul, respectiv să devină mai puțin inteligent, adică să devină prost/ stupid. Aceste mijloace sunt: alcoolismul, spitalizarea, sinuciderea, medicația psihotropă alopată, desfrâul financiar, desfrâul sexual (refuzat de Antoine, el fiind deja pe calea cea bună a revenirii la normalitatea inițială). Practic, derularea acțiunii arată că și hiperinteligenții pot lua decizii greșite, dacă pornesc de la premise greșite. Mijloacele care au fost alese de eroul principal nu sunt adecvate scopului, cu concluzia că managementul personal practicat de Antoine a fost unul cât se poate de prost, tocmai prin neadecvarea scop-mijloc, dar și prin proasta alegere a scopului, urmată de proasta alegere a mijloacelor. Locațiilor și mijloacelor amintite li se afixează personajele menite să asigure punerea în operă (în acțiune) a mijloacelor imaginate de bietul Antoine, bolnavul de inteligență excesivă.

Spectacolul și personajele sale. În chiar primplanul primei secene apare viitoarea prietenă a lui Antoine (din finalul piesei), Clemance, apoi prietenul lui Antoine, numitul Ganja (jucat cu aplomb juvenil și cu implicare amicală autentică de Radu Ghilaș), prezent în majoritatea fazelor experimentului de dezinteligentizare a lui Antoine. Tot în prim planul primei scene apare și ”profesorul de alcoolism” Leonard, interpretat (ca un bețiv notoriu ce nu este) de tot mai apreciatul Constantin Avădanei.  Spectatorii, entuziasmați de spectacolul tragicomic de înalt dramatism, nu vor uita multă vreme pe doamna Yolande, îngerul păzitor al stabilimentului de întâlniri ”matrimoniale” interpretat(ă) magistral de Georgeta Burdujan (care a interpretat și rolul profesoarei de la cursul de sinucidere), dar și pe tripleta formată din: Haruna Condurache (o prezență mereu dinamică, tranșantă, clară, spontană și pasională), Oana Sandu (cea care oferă echilibru, grație, calm, raționalitate și precizie), Brândușa Aciobăniței (savuroasă, pisicoasă, lunecoasă, insinuantă și cu un registru larg de superbe mimici) care au interpretat câte două sau chiar trei personaje din piesă, Brândușa Aciobăniței bătând recordul la interpretări multiple. Tot în lista personajelor ”feminine” amintesc aici pe una/ unul (mie mi s-a părut a fi chiar de genul …”neutru”) dintre cursantele/ cursanții la cursul de sinucidere, excelent interpretat(ă) de … Constantin Avădanei, într-un foarte reușit travesti. În final, șirul prezențelor feminine este încheiat de Andreea Boboc, personajul care a apărut în chiar prima scenă, ”specializată” pe roluri de mireasă (în ”Pălăria florentină”), prietenă și îndrăgostită (în cazul de față).  Din galeria personajelor masculine și-a onorat blazonul Emil Coșeru (unchiul Joseph și doctorul Edgar), iar marele finanțist falimentar a fost jucat (ușor crispat, dar destul de convingător) de Radu Homiceanu. L-am lăsat la urmă pe tânărul intelectual hiperinteligent de 25 de ani, Antoine, interpretat cu abnegație și dăruire, cu conștiinciozitatea specifică hiperinteligentului personaj de către Cosmin Panaite, un tânăr ce a corespuns întrutotul celui pe care mi l-am imaginat citind cartea. Un merit suplimentar pentru tânărul actor provine și din prezența pe scenă în fiecare secundă din cele aproape două ore cât durează spectacolul. Per ansamblu, un număr de 21 de personaje au fost interpretate cu brio de zece actori (cinci bărbați și cinci femei) cu implicații directe asupra efortului depus de actori, dar și cu o economicitate oricând binevenită la vremuri de criză. Aș spune că parcimoniozitatea în consumul de mijloace scenice ar putea clasa spectacolul printre cele cu eficiență ridicată, eficacitatea fiind deja asigurată de calitatea scenariului, regiei, scenografiei și jocului scenic.

Scenografia, muzica și decorurile. Fatalmente, textul piesei este cu mult mai scurt decât textul cărții, ceea ce presupune un proces de selecție, de sinteză, de concentrare a imaginilor descrise în carte în scene(te) care să păstreze sau chiar să amplifice mesajele și emoțiile oferite de carte. Aici a intervenit nevoia imperioasă a completării/ cooperării regiei cu scenografia (semnată de Marfa Axenti), cooperare inteligent pusă în operă în cazul acestei binevenite montări. Concentrarea textului cărții la cel mult o treime face însă mult mai facilă și fluidă urmărirea acțiunii, a logicii interne a construcției narative, ceea ce asigură un bun succes la public (1). Aceleiași Marfa Axenti i se datorează decorurile – domeniu unde nu s-a făcut economie de mijloace digitale. De altfel,  în bună tradiție postmodernă și postfilmică scenografia montării de la Iași a apelat consistent la tehnicile digitale care au ajutat mult la transpunerea scenică a ideilor cărții (imaginile cu Parisul vechi, cu incidentul automobilistic din final etc.). Așadar, pe când un Teatru Postscenic?

Regia și dramatizarea. Revenind la spectacolul de teatru trebuie precizat de la început cui i se datorează, în primul rând, punerea în scenă a unui subiect de roman deja celebru. Evident, ”capul” responsabil de toată această minunată întâmplare este al regizoarei-dramaturg Irina Popescu Boieru, căreia nu-i pot bănui deloc o inteligență inferioară autorului francez. A ”mirosi” un text literar care se poate transforma în piesă de teatru și chiar a făptui transformarea nu este chiar un lucru ușor. Tot Irinei Popescu Boieru i se datorează și muzica bine aleasă și dozată. Mulți dintre cunoscuții care au citit cartea mi-au mărturisit că nu-și puteau imagina cum ar putea fi transpusă scenic acțiunea unei cărți cu un bogat conținut filosofic.  Amintesc, în context, că I.P.B. este ”vinovată” pentru ”Pana de automobil”, dar este și autoarea dramatizării și regizării cărții lui Ray Bradbury, ”451 grade Fahrenheit”, pusă în scenă tot la Naționalul ieșean sub titlul ”Focul” (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/26/ray-bradbury-sau-despre-inflacarata-si-nestinsa-iubire-de-carte-a-pompierilor-kakotopici-americani/). Am amintit și scenarizările anterioare pentru a deduce că ne putem aștepta, în viitor, la alte asemenea reușite, experiența acumulată garantând abordări tot mai curajoase și benefice în plan artistic. (O mică digresiune: oare de ce ”capul” este folosit mai mult în sens peiorativ-negativ decât pozitiv? Exemple: ”capul răutăților”, ”capul răscoalei”, ”il capo di tutti capi” etc.).

Regia și-a făcut cu brio datoria, oferind iubitorilor de teatru o piesă care îmbină înțelept spiritul (auto)critic/ autoanalitic cu cel ludic. Trebuie însă să mărturisesc că mai pe gustul meu (tot subiectiv!) ar fi fost câteva ușoare nuanțări la nivel lingvistic și semantic. Acestea se referă la denumirea afrodisiacului antidepresiv numit în carte Heurezac, o combinație dintre francezul ”hereuse” (fericit) și binecunoscutul antidepresiv Prozac. Varianta engleză a cărții lui Martin Page a înlocuit această denumire (cu semnificație strictă pentru francezi sau pentru francofoni veritabili) cu denumirea de Happyzac. Dar și pronunția scenică ”eurozac” făcea trimitere mai mult la ”euro” decât la ideea de fericire (artificială, desigur). Personal, aș fi cutezat să folosesc denumirea de Feri(ce)zac sau chiar Feri(ce)zepam, denumiri care fac trimitere directă la starea de fericire (mult dorită de nefericitul Antoine). O a doua nuanțare se referă la sintagma ”rentabilizarea avantajelor”. În carte, cuvântul ”avantaje” nu se referă la beneficii financiare, ci la înzestrări umane naturale. Rentabilizarea acestor înzestrări avantajoase este o expresie nepleonastică. În schimb, în economia piesei, date fiind hiperconcentrările textuale, nuanța de zestre/ dotă/ dotare nativă s-a pierdut, astfel încât ”rentabilizarea avantajelor” suna ca și ”rentabilizarea beneficiilor” adică pleonastic. Sala nu a reacționat la această imprecizie lingvistică, dar dacă…? În fine, tot ca o subiectivă sugestie, nu neapărat legată de dramatizare și de regizare, mă voi referi la titlul piesei și al cărții. ”Comment je suis devenu stupide” a fost tradus de către Adriana Gliga prin ”M-am hotărât să devin prost”. Irina Popescu Boieru a optat pentru o traducere cât mai apropiată de original și așa s-a ajuns la denumirea piesei ”Cum am devenit stupid”. Știu că traducerile vor fi mereu supuse criticilor și, eventual, îmbunătățirilor. Personal aș fi tradus, mai aproape de spiritul cărții (dar ceva mai puțin comercial, recunosc) prin ”Cum m-am prostit” profitând de nuanța românească a verbului ”a se prosti” care sugerează ludicitatea, nu inepția și dobitocia sugerate de cuvântul ”prost”.

Dincolo însă de aceste nuanțe, importante sau nu, montarea scenică a piesei ”Cum am devenit stupid” este un succes ieșean deopotrivă regizoral, scenografic și actoricesc, unul care va aduce nu doar un număr mare de spectatori, ci și necesarele autointerogări referitoare la sensul vieții, al cunoașterii și al tehnologiilor nu întotdeauna prietene omului.

P.S. Dincolo de discuția referitoare la spectacolul din 9 februarie aș sugera conducerii Teatrului Național din Iași să ofere amatorilor de teatru posibilitatea de a vedea și spectacole matinale, nu doar nocturne. Motive există, iar consecințele sunt multiple. Spre exemplu, creșterea numărului de spectatori poate spori punctajul realizat în vederea desemnării Iașului drept capitală europeană a culturii. Acest punctaj se obține raportând numărul de spectacole și de spectatori la populația municipiului. Unii ieșeni s-au supărat pentru că, în urmă cu câțiva ani, Iașul era sub orașe ca Bistrița și Gheorghieni, neștiind că asta se datora tocmai acestui indicator.

(1)    Deja îmi imaginez ce film de succes s-ar putea realiza cu textul cărții lui Martin Page, desigur cu gândul la posibilitățile tehnice suplimentare ale cinematografiei postfilmice (ca să folosesc titlul cărții ”Cinematograful postfilmic”, semnate de Mircea Deacă, titlu preluat, probabil, de la Garret Stewart  autorul cărții ”Framed Time. Toward a Postfilmic Cinema” (2007). O scurtă prezentare a acestei cărți se găsește la:  (http://press.uchicago.edu/ucp/books/book/chicago/F/bo5378418.html. O (prea) scurtă prezentare a cărții autorului român (”Cinematograful Postfilmic”) se găsește la: http://revistacultura.ro/nou/2014/02/mircea-deaca-cinematograful-postfilmic/

Liviu Druguș                         www.facebook.com/liviu.drugus    liviusdrugus@yahoo.com

Miroslava, 11 februarie, 2014

Ray Bradbury sau Despre inflacarata si nestinsa iubire de carte a pompierilor kakotopici americani


Ray Bradbury sau Despre inflacarata si nestinsa iubire de carte a pompierilor kakotopici americani

 

Marginalii la spectacolul cu piesa de teatru „Focul” („451 grade Fahrenheit”) dramatizata si regizata de Irina Poescu Boieru de la Teatrul National din Iasi (spectacolul din 23 noiembrie 2012, Sala Uzina  cu Teatru)

 

Am citit cu interes cronica scrisa de Calin Cibotari la spectacolul de teatru ”Focul” („451 grade  Fahrenheit”) din seara zilei de 23 noiembrie 2012 (http://www.altiasi.ro/teatru/o-cronica-focului).  Orice cronica, cred, este o forma expresa a subiectivitatii spectatorului-cronicar si doar o suma oarecare de cronici referitoare la acelasi spectacol si de la aceeasi data poate conferi o imagine care sa se apropie (asimptotic!) de idealul veri(dici)tatii. Am scris deja ca spectacolul mi-a placut – atat tematic cat si ca joc scenic – deci nu ma voi pronunta aici asupra spectacolului ca atare, ci asupra mesajelor transmise de autorul cartii „451 grade Fahrenheit”, americanul Ray Bradbury (22 aug 1920 – 5 iunie 2012).  Pentru cititorii care nu au timpul sa se convinga, le confirm intuitia ca 451 grade pe scara Fahrenheit era/ este/ va fi  temperatura la care arde o carte…

 

***

 

Format mai mult ca rezultat al lecturilor din bibliotecile publice decat al scolilor absolvite, Ray Bradbury a fost un mare iubitor al cartii, al bibliotecilor si al accesului liber la cultura oferite de acestea. Nu intamplator el s-a pronuntat impotriva cartilor pe suport electronic, riscul de a fi usor modificate/ contrafacute fiind suficient de mare in raport cu cartea tiparita. „Bibliotecile m-au crescut” sublinia Bradbury, marsand pe autodidacticismul sau, criticand indirect sistemul de educatie american din perioada interbelica. Totusi, cu putin timp inainte sa moara, Ray Bradbury a acceptat sa publice cartea ”451 grade Fahrenheit” in format electronic, dar cu clauza expresa ca orice biblioteca sa aiba dreptul sa o descarce gratuit, tocmai datorita mesajului puternic pro-biblioteca si pro-carte tiparita al acestei lucrari, mesaj ce se constituie in mod evident ca un elogiu adus cartii ca mijloc de (auto)cunoastere.  In fine, ca un amanunt deloc de trecut cu vederea, tocmai pentru ca Bradbury si-a identificat crezul vietii sale cu cel transmis de carte, pe piatra tombala a marelui autor sta scris „Autorul cartii  451 Fahrenheit” (Author of Fahrenheit 451).

 

***

 

Bibliotecile – ca depozite de informatii potential generatoare de conduite umane superioare – au fost mereu obiect al deciziei politice si al ideologilor aferenti centrelor de putere politica. Biblioteca din Alexandria si-a gasit sfarsitul tocmai ca urmare a unei decizii politice de a rupe definitiv cu epoca anterioara. Mai aproape de noi, cartile care aveau pe ele chipul regelui sau al unor autori proscrisi au fost date la topit (un eufemism pentru „arse”, „distruse”) de catre regimul comunist de esenta sovieto-bolsevica instaurat dupa razboi si in conformitate cu intelegerile dintre marile puteri. Revolutia bolsevica (lovitura de stat dupa unii istorici) din decembrie 89 din Romania a respectat acest scenariu de stergere a urmelor existentei regimului anterior (si din care noii lideri veneau, semeti, cu toata zestrea lor de gandire anterioara). Cu scuze pentru ceea ce poate parea o autolauda, voi reda cateva aspecte care mi-au marcat existenta si pe care le-am revazut aievea, tensionat, in timpul spectacolului de teatru de la Uzina cu Teatru din Iasi.

In copilarie am trait cu carti si din carti, avand biblioteca (familiei) mereu cu mine, fiind, totodata cititorul asiduu al bibliotecilor din satele pe unde am locuit. ”Ai grija sa n-o rupi si sa vii repede cu ea”, ma atentiona unul dintre bibliotecari. Uneori aduceam cartea in aceeasi zi, ajungand transpirat la biblioteca unde eram intampinat cu ”Da’ ce, ai si citit-o? Si ce alergi asa?” la care eu ingaimam: “pai n-ati spus sa vin repede?”. Nu ascund ca pentru mine Bibliotecarul era un semizeu – un om care avea acces direct la toata intelepciunea lumii, drept pentru care merita un respect neconditionat.

In perioada cat am lucrat la filiala Iasi a Academiei (1971-1976) in fiecare zi de lucru mergeam, impreuna cu un coleg sociolog (care, pe drum, imi preda sociologie), prin librariile  (indeosebi Junimea, Eminescu, apoi si Casa Cartii) si Anticariatul din Iasi. Am aflat de la doamna de la Anticariat ca profesorul Uglea isi lichida biblioteca si ne-a spus: mergeti acasa la el, ca noi nu putem lua tot ce are acolo (se subantalege de ce). Cand am ajuns acasa la profesorul pensionar care isi lichida biblioteca am inteles de ce multe carti nu puteau sta in rafturile Anticariatului. In schimb, nu puteam deloc intelege cum un om de carte isi poate lichida cu sange rece o parte a vietii lui… In fine, asa a ajuns la mine in biblioteca cursul dactilografiat de „Metodologie” al lui Nae Ionescu…

In primii ani in care am lucrat la UMF am avut norocul sa-l cunosc pe fostul director al Scolii de Partid Iasi (Ilie Dodea) care multiplica si lega cartile (in engleza si franceza) la institutia pe care o pastorea si pe care tot el le aducea de la Bucuresti. Tot acolo (la Scoala din Copou) multiplicam si cartile de psihologie si ezoterism pe care mi le mai aduceau unii studenti medicinisti si pe care le multiplicam (gratis!). Carti imprumutate pentru cel mult 24 de ore le “aranjam” tot acolo…, fara sa vad ceva subversiv in asta.  Ulterior am realizat ca toate totalitarismele au fost slabite tocmai datorita increderii depline pe care sistemul o avea in institutiile promotoare ale totalitarismului, institutii care, la un moment dat, si-au construit propriile structuri de rezistenta si propriile vise de dominatie. Sub acest aspect, fostul director Ilie Dodea era exact prototipul pompierului radicalizat din piesa “Focul”.

In calitatea mea de responsabil cu Biblioteca Colectivului de Stiinte Sociale a Universitatii de medicina si Farmacie din Iasi am primit ordin, in decembrie 1989, de la noul rector (cu siguranta, ordinele veneau si ele de undeva, de sus…) sa predau toate cartile inventariate la un centru de colectare deseuri de hartie si sa prezint dovada eliminarii lor din circuit (fiind obligat sa ma prezint cu listele aferente la Biblioteca Centrala a UMF). Zis si facut, ordinul se executa, nu se discuta! Am facut listele cu toate cartile din cele cateva dulapuri de carti, am predat listele la Biblioteca si am dus acasa o buna parte  (cateva portbagaje de Dacia) a cartilor din Biblioteca: Aristotel, Helvetius, Descartes, Lenin (Caiete filozofice), Marx (Teorii asupra plusvalorii) etc. Stiu ca unii vor zambi vazand cum amestec fara retinere pe Aristotel cu Marx, sau pe Lenin cu Descartes. In ultima instanta, cred ca nicio carte nu ar trebui distrusa, ascunsa sau „prefacuta” cu alt continut, pentru simplul motiv ca oamenii nu trebuie sa fie mintiti, spunandu-li-se ce si cum a fost odata. Cartile si colectiile de ziare ar trebui declarate bun al omenirii si orice act de distrugere ar trebui sanctionat in consecinta. Nu intamplator, Ceausescu la vremea sa (1965 -1989) si Iliescu la randul lui (in anii 90) sau au interzis o carte ca „Mein Kampf” pentru simplul motiv ca si camaradul Hitler, socialist convins, avea idei foarte asemanatoare, de formare a omului nou si de reconstructie a omenirii din temelii. Nici atunci, dar nici astazi, plagiatorii nu erau persoane demne de incredere… drept pentru care solutia era… tot minciuna, respectiv afirmatia ca o asemenea carte nu (mai) exista!

Dupa inceputul schimbarii de regim (dec. 1989) l-am vizitat pe profesorul Augustin Tataru, fost Guvernator al BNR si profesor la Facultatea de Stiinte Economice din Iasi, dar retras atunci la Brasov. Nu am rezistat tentatiei de a-l intreba, admirandu-i biblioteca, daca ii mai sunt de folos unele carti in limba engleza (Economics-uri publicate in perioada interbelica). Mi le-a facut cadou si mi-au fost de mare folos… Le voi transmite, la timpul potrivit, unor biblioteci publice.

Amintiri cu si despre carti ar mai fi destule. Am vrut doar sa-mi motivez, in context, trairea intensa pe care mi-a provocat-o tema si actiunea cartii lui Ray Bradbury, „451 grade Fahrenheit”, pusa in scena la Iasi de regizoarea Irina Popescu Boieru sub titlul „Focul. 451 grade Fahrenheit”. Voi insista asupra acestei teme si a contextului in care ea  afost abordata in SUA.

***

 

Cheia in care a fost citita cartea difera de la critic la critic si de la acestia la autorul insusi. Bradburry personal a negat (in 2007) faptul ca critica sa ar fi vizat cenzura de stat, ci doar efectele nocive pe care le aveau si le-ar putea avea invazia televiziunii si a celorlalte mass media asupra interesului oamenilor fata de literatura, fata de cititul cartilor in general. Mai mult, Bradbury nu a invinovatit direct statul pentru o asemenea (posibila) stare de fapt, ci oamenii care ii asigurau noilor media puterea de a desprinde oamenii de carti, de placerea de a se informa liber prin alegerea unei carti sau a alteia. Evident, cartea prezinta anumite posibilitati de interpretare, filmul realizat de Francois Truffaut in 1966 accentund unele idei, cu posibilitatile specifice acestei arte.

Cartea si filmul pun in dezbatere si supun reflectiei esenta derapajelor de la normalitate, respectiv orice idee dusa la extrem, in cazul nostru excesul de televiziune si presa tabloida, dusmani de moarte ai lecturii tihnite. Desigur, ipoteza unei guvernari abuzive in care cititorii de carte erau incendiati  (la propriu!) impreuna cu cartile lor trimite la o guvernare bazata pe forta, pe indoctrinare, pe minciuna. Intrebarea care apare mereu este: de ce unii oameni pot decide ce este fericirea in locul  si in numele altor oameni? Chiar daca autorul sustine ca nu a avut in vedere o critica a cenzurii instituite de stat, se poate lesne intui ca indoctrinatii si indoctrinatorii erau (pot fi), mereu, victime ale unui sistem de esenta feudala, totalitara, chiar si intr-un regim democratic ales. Precaut cu critica la adresa autoritatilor (prezente atunci sau a celor viitoare) autorul cartii  a declarat ca distopia avuta de el in vedere ar fi putut aparea in SUA peste patru – cinci decenii (cam in perioada 1993-2003, cu aproximatie), cartea fiind publicata in 1953, dar gestata incepand cu 1947. Mie imi ramane fara raspuns (din partea autorului) intrebarea: de ce auturul a gasit de cuviinta sa descrie si sa atentioneze asupra riscului la care se expun intelectualii si anume ca ei sa fie realmente (nu doar literalmente) marginalizati. Chiar distopic vorbind, de ce ar trebui ca ei sa fie nevoiti sa devina vagabonzi, adica niste paria ai societatii („pe dinafara vagabonzi, pe dinauntru biblioteci intregi” ii spune Granger – Doina Deleanu in piesa – lui Montag). (Pentru intreg dialogul de final vezi http://www.erepublik.com/de/article/hrana-pentru-gand-1734932/1/20 ).

Mijlocul prin care se atingea scopul perpetuarii dominatiei unei presupuse elite era, in distopia lui Ray Bradbury, in primul rand, eliminarea cartii dar si a preocuparilor pentru lectura din viata societatii. Trimiterea de catre scriitorul Ray Bradbury la o posibila dictatura intr-o societate inalt tehnologizata si, deopotriva, inalt dezumanizata in tristii ani ai mccarthismului anticomunist si antisovietic din anii 50 reprezinta un curajos act de luare de pozitie asupra consecintelor potentiale pe care le poate avea apararea democratiei cu mijloace nedemocratice. In numele apararii unei democratii fara precedent, regimul din guvernarea Truman (1945 – 1953) respectiv comisia parlamentara condusa de senatorul   de Wisconsin, McCarthy a(u) comis abuzuri care nu aveau de a face cu democratia… Pe drept cuvant s-a spus atunci ca lupta impotriva partidului comunist american a produs mai multe daune decat ar fi putut produce acest partid. Un lucru bun totusi s-a intamplat: SUA nu au partid comunist care sa conteze in ecuatia puterii popitice americane si mondiale.

Lectia pe care si oamenii nostri politici o au de invatat este ca nu poti guverna o societate democratica prin mijloace nedemocratice. M-a frapat sa aud in dialogurile din piesa punerea sub acuzatie a „tiraniei majoritatii”. Daca ar fi sa fac (eu, nemembrul niciunui partid) o paralela intre distopia scriitorului american si prezentul si viitorul foarte apropiat al Romaniei, atunci sintagma „tirania majoritatii”, folosita in roman si in piesa de teatru, ar trebui sa dea de gandit foarte serios actualei majoritati parlamentare. Pentru cine a fost/ este interesat de cultura politica „tirania majoritatii” se traduce simplu prin bolsevism, prin domnia cantitatii, prin dictatul numarului de votanti intr-o institutie, indiferent de consecintele negative usor de prevazut. Tirania majoritatii face trimitere la autoperpetuarea unei majoritati prin votarea acelor legi care sa faca posibila eternizarea la conducere.

 

Liviu Drugus, Miroslava, Iasi, 25 noiembrie 2012

 

https://facebook.com/liviu.drugus  www.liviudrugus.wordpress.com  www.liviudrugus.ro