liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Cassian Maria Spiridon

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 522. Miercuri 6 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (23)


Ca să fac o trecere relativ lină de la episoadele care l-au avut ca personaj principal pe Cezar Ivănescu la episoadele care îl vor avea ca personaj principal pe Marin Sorescu (în principiu, toate aceste episoade au ca numitor comun relația scriitorilor din dictatura comunistă cu Securitatea ceaușistă) voi reda câteva opinii ale primului față de opera și ținuta morală a celui de-al doilea. ”Marin Sorescu: nimic din tot ce a scris el, poate doar anumite piese de teatru, care prin structura lor dramatică se țin încă în picioare, dar vorbesc de poezie că la poet mă refer, nimic nu stă în picioare. Este absolut nul. Toți acești inși, ce fac la clipa de față? Ca să nu se năruie ca valori, pentru că ei dacă ar asista la o confruntare a valorilor, ar trebui să dispară. Fac ce făceau și pe vremea lui Ceaușescu, bat Cotroceniul, au devenit artiști de curte. Cu asta vor să se țină pe picioare, dar n-o să se poată ține. Regret, dar un Adrian Păunescu are mai mari șanse să se mențină în literatura română, sau în orice caz să participe la literatura română, pentru că cel puțin el scrie ca un galerian, scrie mult, e robace, decît ăștia care sînt și leneși pe lîngă că sînt autori proști”. Cassian Maria Spiridon: ”A propos de Marin Sorescu, Laurențiu Ulici afirmă că este un viitor laureat Nobel. Cezar Ivănescu: Poate să și fie, dar ce se întîmplă, una este valoarea reală a unui autor și alta valoarea lor comercială sau valoarea lor publicitară. Marins Sorescu este din acesi autori care numai cînd mă gîndesc la el și-mi dispare cheful de a scrie literatură. Este tipul de autor vid, care toată viața și-o ocupă cu cariera lui de autor, cred că cel mai puțin timp  din viața lui l-a investit în a medita la literatură și a scrie. Cel mai mult timp la l-a investit în relații, în călătorii, în a-și face publicitate. Genul acesta de autor sigur că ajunge la o notorietate oarecare, europeană sau chiar mondială. Premiul Nobel nu-i garanție de valoare, știm atîția care au luat și care sînt autori fără valoare, dar și invers.  …. Eu sînt unul din susținătorii lui Labiș, indiferent de conjunctura în care această poezie a fost scrisă. … fac apel și acum către Securitatea din Iași să scoată la lumină poeziile antisovietice și anticomuniste ale lui Labiș pe care le țineau ei de pe vremea cînd Labiș era aici la Iași elev. Eu știu pentru că mi le-a arătat un onorabil securist pe vremuri la Securitate… Gellu Naum, care-i un mare poet, e ultimul mare poet al generației suprarealiste, n-are gloria pe care o merită”. (în: Cassian Maria Spiridon, Cezar Ivănescu, omul Nirvanei, Ed Junimea, Iași, 2016, pp 50-52) (este vorba despre o culegere de interviuri publicate în varii reviste, cel de față fiind publicat în revista ”Poesis”, anul V, 1994, nr. 2 (50), Satu Mare).

Doar câteva precizări și comentarii: 1) Cezar Ivănescu era convins că el merită Premiul Nobel; pe parcursul timpului s-a convins și el că un premiu (fie și Nobel) nu are neapărat legătură cu meritele și cu valoarea; 2) Tind să-i dau dreptate poetului Cezar Ivănescu în caracterizarea comportamentală făcută lui Marin Sorescu: în 1990, plecând din țară pe calea aerului m-am reîntâlnit cu Marin Sorescu la aeroportul de lângă București. Aeronava cu care trebuia să plecăm s-a defectat și cursa s-a amânat; brusc au mai apărut niște locuri într-o variantă cu escală. Domnul Marin Sorescu a fost invitat să plece cu acea variantă. L-am rugat să intervină și pentru mine. Nu a acceptat sub nici o formă. Inițial m-am mirat cum personalul aeroportului cunoaște poeții patriei atât de bine, dar după ce a ajuns și Ministrul Culturii am construit o explicație care nu excludea deloc o colaborare cu serviciile secrete. Poate și ca urmare a acestei întâmplări am inclus în miniserialul de față trei scriitori despre care este deja public faptul că doi dintre ei (Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi) au avut colaborare cu Securitatea (chiar dacă pentru scurt timp). În interviul din care am extras citatul de mai sus poetul Ivănescu vorbește despre ”un onorabil securist de la Securitate” cu care s-a întâlnit (și) după 1989. Despre posibila/ presupusa colaborare cu Securitatea a lui Marin Sorescu nu am găsit nimic în acest sens, dar pare foarte dubioasă insistența cu care apar articole despre suferințele dramaturgului oltean din cauza urmăririi sale de către Securitate. Ba am întâlnit și petarda lansată de craioveanul  Tudor Nedelcea conform căreia nu Sorescu ar fi avut vreo colaborare cu securitatea, ci Monica Lovinescu și Virgil Ierunca erau agenți ai Securității și l-au monitorizat pe Sorescu în străinătate (am scris despre această incredibilă ipoteză în episoade anterioare ale miniserialului). Repet: publicarea integrală a tot ce înseamnă Arhivele Securității este singurul mod în care putem cunoaște trecutul nostru relativ recent. 3) am reprodus și afirmația lui Cezar Ivănescu cu privire la Gellu Naum și ca posibil criteriu foarte subiectiv de gratulare reciprocă: ambii erau machedoni și avea strămoși comuni (ceea ce nu exclude valoarea realmente deosebită a lui Gellu Naum).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 521. Marți 5 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (22)


Voi încheia prezentarea cărții Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu, cel aflat mereu în atenția și în Arhivele Securității, cu interviul acordat de către poet lui Cassian Maria Spiridon, alt poet ieșean, insurgent și el, revoluționar decembrist și – de ceva vreme – liderul scriitorilor ieșeni membri ai Uniunii Scriitorilor. Interviul este foarte binevenit în contextul acestei culegeri de Note și Rapoarte despre ce și cum făceau scriitorii români înainte de 1990, oferind cititorului posibilitatea de a aprecia cum evoluează scriitorii în condiții de libertate de creație și de manifestare artistică.

Ioana Diaconescu îi caracterizase deja pe cei doi poeți care au trăit un timp pe meleaguri ieșene (Mihai Ursachi și Cezar Ivănescu) ca fiind excesivi: ”Cei doi aveau temperamente excesive: unul extrem de placid și celălalt extrem de ardent”. (p. 263). Și încă un comentariu al Ioanei Diaconescu: ”Rănit sufletește, vocal pînă la disperare, cu un temperament aprins, opus diametral celui subtil-cinic al prietenului Mihai Ursachi (care, în fond, lupta pentru aceeași cauză, dar folosind cu totul alte mijloace) adesea gafeur, labil sau violent, drama poetului se derulează între apoteoză și lipsa de speranță” (p. 182). Ei bine, această labilitate nu avea cum să dispară, ea fiind o trăsătură de personalitate și nu una care ținea de societate/ context social. Poate și din curtoazie față de gazda ieșeană (CMS), poetul ”excesiv” intră direct în caracterizări extreme, greu credibile și – pentru cunoscători – nereale. Iată câteva mostre de ”extremism analitic” ivănescian produs în anul de grație 1993: ”În Moldova cred eu, începe să se reorienteze centrul cultural al culturii românești – în Iași în mod special”. (p. 267). Aș fi întrebat, moromețian: ”Pe ce te bazezi, mon cher?”. Cezar Ivănescu își devolează singur motivația și ”sursele” analizei sale: cu o seară înainte petrecuse o seară plăcută la Casa Pogor, moment în care și-a dat seama că ”în Iași există o notabilă cohortă de autori, de spirite în primul rând, de scriitori de mare viitor, de poeți, de critici literari, prozatori, traducători ș.a.m.d. care cred că vor reuși să alcătuiască o nouă generație de scriitori moldoveni și am plăcerea să fac parte – să spunem – dintre veteranii sau dintre cei care au prefigurat rotunjimea acestei generații de scriitori” (p. 267). Nu s-a oferit o explicație a acestei generații spontanee, a anilor 60, afirmată mai consistent ”prin anii 80, cînd veneam la Iași”. Amintește, totuși, principalii reprezentanți (în opinia sa) ai generației ieșene: ”generația noastră ieșeană, rezumată la niște nume: eu, Dan Laurențiu, Mihai Ursachi, Ioanid Romanescu, Cristian Simionescu ș.a., în momentul în care ar fi trebuit să ne afirmăm ca atare, deci, Iașul nu exista din punct de vedere cultural.” Sigur, opiniile depre generații, clase valorice și lideri de generație pot diferi, dar, de dragul comparației amintesc aici că trei dintre poeții citați de intervievat (Cezar Ivănescu, Dan Laurențiu și Mihai Ursachi) sunt clasați de Nicolae Manolescu (În ”Istoria critică a literaturii române”) în Generația 60, alături de Marin Sorescu, Ana Blandiana, Emil Brumaru și (mulți) alții, iar Cristian Simionescu nu este menționat deloc de N. Manolescu. (Amintesc aici că autorul cunoscutei ”Istorii critice...” a anunțat recent o nouă ediție, revizuită, a acestei lucrări). Spre deosebire de Manolescu care nu vede o generație 1970, Cezar Ivănescu o definește și o susține cu exemple. De ce oare? Cred că a decupat această imaginară generație pentru a-și satisface orgoliul de a fi liderul incontestabil al acesteia. Mai mult, ca să fie sigur că este liderul generației sale a inventat generația 1968! (anul debutului său). Merită cunoscută această axiologie poetică ivănesciană: ”Vine apoi ca o prelungire a ”generației Labiș”, generația lui Nichita Stănescu. … Labiș conducea și ducea mai departe marea linie a lirismului moldav, care venea de la Alecsandri, Eminescu, Bacovia – spre lirismul abisal, tragic, profund. Generația lui Nichita, preponderent muntenească ca formație stilistică, a împins poezia românească a anilor 1960 către retorică, către ludic, mai ales. Și din această generație luxuriantă au rămas, de-a lungul timpului, niște nume, alături de Nichita Stănescu: Grigore Hagiu, Cezar Baltag, Ilie Constantin (cu opere foarte inegale). Dintre ei, după Nichita, cel mai mult îmi place Grigore Hagiu, profund, sentimental, de o ținută moldavă (basarabean ca origine). Aici am putea face o subclasă poetică, pînă la generația 1970, generația noastră” (p, 274). CMS se miră la auzul acestei clasificări: ”Generația 1970!”, iar Ivănescu vine cu explicații: ”1970 zice Ulici. Eu zic 1968 – pentru că am debutat în 1968 și sînt liderul generației mele, incontestat, cred. Deci, de ce să nu spun că este generația 1968? (p. 275)”. Lesne de observat că Cezar Ivănescu se autodefinește, mereu, ca lider de generație.

Afirmația sa că, în anii 60, când s-a mutat la București, ”Iașul nu exista din punct de vedere cultural” (p. 268) pare șocantă, dar reverberațiile acestei afirmații se simt în starea actuală a culturii ieșene, tot mai puțin vizibilă pe plan național. În schimb, poetul spera în ”refacerea Moldovei în întregime, cu partea basarabeană de peste Prut și să cunoaștem cu toții o mare înflorire a acestei uriașe provincii culturale românești” (p. 268). (Soția sa era născută în Basarabia).

Mereu nemulțumit de contextele în care a evoluat, și-a definit clar ”Destinul de a fi confruntat tot timpul cu agresiunea haitei împotriva omului singur” (p. 269). Cu alte cuvinte, chiar dacă n-ar fi trăit pe vremea dictaturii comunisto-securiste, destinul său ar fi fost același: mereu singur, mereu agresat, mereu neînțeles. Sintagma înalt apreciativă a prietenului său Marin Preda despre cartea sa ”Rod III” (”O voce de mare poet”) o consideră pe deplin meritată pentru el, dar nu și pentru alții: ”S-a devalorizat, s-a demonetizat complet formula” (p. 273).  Totuși, face o excepție: ”Eu cred că Labiș a fost cel mai mare talent poetic apărut de la Eminescu până astăzi” (p. 274).

Insurgentul și mereu nemulțumitul poet (indiferent de ideologiile dominante și de faptul dacă trăia în dictatură sau democrație) s-a retras, după 1990, atât din Uniunea Scriitorilor cât și din Societatea Scriitorilor Români al cărei președinte era. Pe scurt: un mare poet nu are ce căuta într-o mare Uniune (de scriitori). Percepându-se pe sine ca genial și vârf valoric, orice apartenență administrativă este exclusă prin definiție. Interesant de reținut că poetul considera USR de dinainte de 1989 ca fiind mai acceptabilă decât cea de după schimbarea de regim politic.

În fine, nu poate fi trecută cu vederea lipsa atât din partea intervievatorului cât și din partea intervievatului a oricărei referiri, fie și tangențiale, la faptul că a fost urmărit de Securitate (de menționarea colaborării cu Securitatea nici nu putea fi vorba).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 519. Duminică 3 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (20)


Cu regretul că nu avem posibilitatea să citim toate Rapoartele și Notele din Arhiva Securității cu privire la viața poetului Cezar Ivănescu, mă apropii de finalul acestei prezentări de carte (de fapt un pretext) și ajungem la anul de grație 1985, an de cotitură în istoria tuturor țărilor din lagărul (da, lagărul!) socialist. După 11 martie 1985, anul înscăunării lui Gorby la Kremlin, vântul schimbării (generat de kgb istul șef Andropov, antecesorul și protectorul lui Gorby, la fel cum Ceaușescu a fost continuatorul lui Dej în materie de independență față de Moscova) a antrenat conștiințe și interese deopotrivă. Am convingerea că oamenii sensibili la orice schimbare (poeții, în primul rând!) nu aveau cum să rămână indiferenți față de noul curent liberal din politica Moscovei. (Să nu uităm că și jigodiile iubitoare de arginți au fost foarte amatoare și contributoare de/ la schimbare, drept pentru care au făcut tot ce trebuia pentru a accede în structurile de putere ale Românei post-Ceaușescu, structuri care alternează la conducerea țării în mod democratic, dar fără alternativă…). Cu doar doi ani înainte, în 1983, când Securitatea hotărâse să-l scoată pe poet de sub urmărirea informativă, unul dintre argumente era că ”În legătură cu relațiile unor scriitori cu postul de radio ”Europa liberă”, Ivănescu Cezar față de rețeaua noastră informativă și-a manifestat dezacordul afirmând că este dispus să ia poziție în presă împotriva acestora” (p. 211). Dar, după doar doi ani, în aprilie 1985, ”Sursa informează: Numitul Ivănescu Cezar – aproape zilnic, seara după orele 19, ascultă postul de radio Europa liberă fără a comenta știrile audiate cu vecinii or să facă agitație în rândul locatarilor în acest sens” (p. 246). Aproape incredibil, pentru acest an de cotitură 1985, Ioana Diaconescu nu a găsit (de cuviință) să publice decât cinci note informative! Deloc lipsit de importanță este al cincilea raport informativ prin care Securitatea este informată despre invitarea lui Cezar Ivănescu în Germania federală, pentru (”un sejur” – sic! de) nouă zile. Scrisoarea era adresată Uniunii Scriitorilor. Iată cum pregătirea marilor schimbări ce urmau să vină doar în câțiva ani se făcea, aparent lin, la scară europeană și cu țintirea precisă a elementelor doritoare de schimbare. Așa au fost (bine) pregătite toate ”revoluțiile” din Est, cu îndemnuri deopotrivă de la Moscova și din Occident (Europa și SUA), deopotrivă din interiorul partidului-stat și al brațelor sale armate, serviciile secrete, dar și din partea conștiințelor disidente. Toate elementele radicale și cu potențial de nemulțumire și de schimbare au fost, brusc activate și băgate în seamă! (de fapt începutul l-a făcut deja Andropov, utilizând cunoscutele canale/ rețele kgb iste/ securiste din URSS și celelalte țări membre ale Tratatului de la Varșovia). Dovada plusului de atenție acordat de serviciile occidentale potențialilor opozanți ai regimului dictatorial o găsim (citind printre rânduri) în Documentul nr 26 (din 4 iunie 1986) de la pagina 254 unde se scrie: ”Cezar Ivănescu a fost în toamna anului 1985 în Germania de unde s-a întors mai repede decît își planificase. De la această dată este foarte irascibil, suspicios și ea (Maria Ivănescu, nota LD) crede că acolo cineva a încercat să-l racoleze. (sbl. mea – L.D.) Tot de la această dată el se plînge că muncește atîta, că nu este apreciat la serviciu, este ținut pe un salariu de 200 lei (o jumătate de normă)… el vine la serviciu cu tramvaiul etc. ”. La nici trei zile de la această Notă, o alta informează că Cezar Ivănescu se află în greva foamei spunând că ”nemulțumirile sale nu au trecere la comuniști” (p. 255).  În privința posibilei tentative de racolare, tind să-i dau dreptate soției poetului (care aflase informația direct de la poet!) că cineva a încercat să-l racoleze pe Cezar Ivănescu. Putem presupune că tentativa de racolare a avut loc din partea a) serviciului german de securitate (cu scopul slăbirii rezistenței dictaturii comuniste de la București); b) KGB ul lui Andropov – reformatorul radical incipient al comunismului sovietic; Securitatea română – cu trei ipostaze: 1. În numele propriu al Securității; 2. În numele serviciilor germane (dar, de fapt. de către Securitate ; 3. În numele KGB ului (fie direct în numele acestui serviciu, fie de către Securitate sub paravan kgb-ist. Foarte probabil, ipotezele multiple și întrebările fără răspuns l-au derutat și marcat profund pe sensibilul poet. Oricum, convingerea mea este că Cezar Ivănescu a simțit clătinarea regimului opresiv și s-a angajat cu noi energii întru slăbirea acestuia (dar nu în ultimă instanță și în promovarea propriilor interese, literare sau nu). Ipoteza acceptării de către poet a colaborării cu unul dintre serviciile notate mai sus este întărită de lipsa dosarelor corespunzătoare perioadei 1987-1989 (mai exact, din anul 1987 sunt reproduse doar patru (!) documente). Motivele pentru care poetul a intrat în greva foamei (iunie 1986) și pe care el le-a făcut publice (iar Securitatea le-a consemnat conștiincios) sunt încă o dovadă a radicalizării sale suplimentare:

  • Profesia de scriitor este depreciată de nonvalori;
  • Banii scriitorilor, precum și conștiințele sunt jucate de o mînă de negustori de cuvinte;
  • Eludarea realităților, cele mai crunte din istoria țării culminînd cu înfometarea deliberată a unui întreg popor de hipnotizați, politică fundamentală a actualei conduceri;
  • Adînci tulburări de conștiință, îmbolnăvirea scriitorilor, alienarea lor prin dedublare și minciună, prin cumpărări de conștiințe;
  • Actuala hegemonie este vinovată de prăbușirea în mediocritate a întregii mase de scriitori, devenită un instrument amorf, de manevră și de împărțit favoruri;
  • Scriitorul român de azi bine văzut de comuniști este un intestin gros îndopat cu bani luați din visterii secrete;
  • Rolul social al scriitorului român, singur răspunzător de condiția sa umilitoare a fost cu totul anihilat de Dulea 1 – personaj malefic, instrumentat de forțe oculte care duc țara de rîpă.
  • În rîndul scriitorilor nu sînt tabere, ideologii, accepții estetice divergente ci o unică și mare mizerie morală”. (Ioana Diaconescu, op. cit., pp. 255-256)

Păstrând proporțiile, oricine se poate întreba: astăzi cum stăm oare?… Sugerez autoadresarea acestei nevinovate întrebări pentru a nu ajuta și eu la căderea în prozelitism față de orice regim politic opus dictaturii. Mă apropii aici de convingerea lui Mihail Manoilescu formulată în 1946-1947 în lucrarea sa ”Etica politică” (publicată la noi în 2010), p. 253: ”În timp ce dictatura alunecă pe panta pieirii ei, suprimînd critica, democrația își consumă prestigiul său și pe acela al națiunii, exagerînd-o”.

Revin la greva foamei, rezolvată amiabil de poet cu implicarea ”tovarășului Nicolae Croitoru, secretar cu propaganda la Comitetul de Partid al Municipiului București împreună cu redactorul șef al revistei Luceafărul” (p. 257) cu mențiunea securistului: ”De către organele noastre se întreprind în continuare măsuri de influențare pozitivă asupra celui în cauză” (ibidem). Iată și comentariul (dogmatic, după părerea mea) scris de Ioana Diaconescu: ”Securitatea ia măsuri drastice. Soții Ivănescu sunt supuși amîndoi metodei de ”influențare pozitivă” (determinarea, prin diverse mijloace, a unei schimbări în ideile, atitudinea sau acțiunile unei persoane urmărite, care erau considerate potrivnice regimului comunist). Vrea să-l cumințească pe Cezar Ivănescu, amenințîndu-i și soția. Nu putem ști pînă unde au mers acțiunile de influențare pozitivă asupra soților Ivănescu…” (p. 257).  Cât de ”groaznice” au fost ”supliciile chinuitoare” la care a fost supus poetul aflăm de la aceeași Notă din 10 iunie 1986: Cezar Ivănescua predat la redacție mai multe articole pentru publicare” și ”i s-a aprobat împrumutul în bani solicitat”.  Mai mult, i s-a dat satisfacție personală prin mutarea din redacția revistei ”Luceafărul” a scriitoarei Sînziana Popcu care avea frecvente dispute” (p. 263). Cu asemenea metode ”drastice” de ”influențare pozitivă”, de ”tortură”, să tot fii disident și grevist al foamei!

În această notă de regretabile inadvertențe între conținutul Notelor din Arhivă și comentariile cercetătoarei Ioana Diaconescu se încheie demersul arhivistic făcut întru mitizarea unui poet de excepție, unul care a suferit urmărirea, frigul și foamea ca și ceilalți români, dar care a și beneficiat de ”înțelegerea” organelor de partid și, probabil, și a celor din Securitate cu care a avut și o colaborare inițială oficială.

Despre unele interpretări/ opinii legate de acțiunea de restituire istorică (selectivă) a documentelor din Arhiva Securității de către unii cercetători – în episodul următor. Nu înainte de a aminti că volumul de documente prezentat/ recenzat aici se încheie cu o reproducere a unui interviu din anul 1993 acordat de Cezar Ivănescu lui Cassian Maria Spiridon și publicat de revista ”Dacia Literară” în martie 1993, articol reprodus de CMS în cartea sa ”Un oaspete al Nirvanei” publicat la Junimea în 2016. Desigur, citarea sursei/ surselor este un fapt onorant pentru Ioana Diaconescu, dar parcă niște mulțumiri pentru permisiunea reproducerii acestui interviu către redacțiile ”Daciei literare” și ”Junimii” ar fi dat o notă suplimentară de eleganță și respect către un confrate de breaslă. Este adevărat, Ioana Diaconescu lucrează la o viitoare carte în care se vor pune fundațiile pentru statuile dedicate ”martirilor” ”Revoluției din 14 decembrie 1989” de la Iași (CMS included), astfel încât se consolidează opera de mitizare a celor care au acceptat să colaboreze întru răsturnarea clanului Ceaușescu și înlocuirea acestuia cu eșalonul doi al partidului comunist și al Securității române biruitoare.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 506. Luni 21 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (7)


Aproape că mă obsedează afirmațiile aparent metaforice ale celor care au gândit și scris despre trecutul (relativ) recent, despre modul de conviețuire a binomului intelectualitate – securitate, înainte și după 1989. Cititorii atenți vor observa că majoritatea celor invocați în descrierea Dosarului care îi vizează pe trei mari poeți români au vorbit despre CONTINUITATE. De altfel e greu de imaginat să nu fi fost așa. În ritmurile contemporane a construi rapid de la zero o instituție de intelligence este de-a dreptul o utopie. Și fiind noi în deplină libertate, fostul ”intelligence” nu doar că a fost (bine) conservat, ci a fost chiar multiplicat, politicul nostru prost temperat făcându-i primului născut după ”Revoluție” (SRI) și (mulți) frățiori (cică vreo opt). Evident, nimeni nu se mai poate plânge că nu ne aflăm în deplină securitate. Pe banii noștri: adică și (bine) păziți și cu banii luați. Sporirea permanentă a alocărilor bugetare pentru ”servicii” este un fapt deja notoriu, dar cred că s-a trecut prea ușor cu vederea povestea (caldă încă a) celor 64 (ca pătrățelele de la șah!) de Protocoale între SRI și instituții fundamentale ale statului român (justiție îndeosebi!). Prin aceste protocoale intelligence-ul românesc ținea în șah clasa politică, intelectualitatea și afacerile într-o armonie demnă de unele ”democrații” sud-americane. SRI ul a evoluat formidabil pe mănoasele plaiuri (cu boi) mioritice trecând semeț la o firească etapă superioară: de la racolarea individuală la racolarea instituțională. Asta da, eficiență! Decât să te chinui să racolezi informatori din instituții, racolezi instituțiile cu totul. Aș numi această etapă din viața statului român ”totalitarism democratic”, consecința firească a ”democrației originale” creată și promovată de tătucul bolșevic ”emanat” de ”revoluția română” (actualul președinte de onoare al PSD).

Am făcut această aparentă divagare în tema dosarului scriitorilor (securiști, nesecuriști și antisecuriști) pentru a oferi un motiv pentru care nu consider deloc întâmplătoare relativ recentele ”dezvăluiri” din arhivele Securității. De ce nu au fost ele făcute în anii 90 sau la începutul anilor 2000? Pe lângă faptul că aceste dezvăluiri sunt tardive, incomplete, selectate după criterii doar de unii cunoscute și oferite publicului naiv pe post de ”democratizare” a vieții noastre spirituale, scoaterea la iveală a mizeriei morale prin care au trecut unii scriitori este și un semnal adresat intelectualilor de azi: ”Nu umblați cu prostii, nu vă mai opuneți, avem toate pârghiile în mână! Dacă tot vă credeți așa de inteligenți faceți bine și colaborați, bani avem – nu asta e problema!”. Recunosc, cu riscul de a provoca noi iritări, mi-au trecut prin minte aceste posibile îndemnuri chiar în momentul în care poeta-cercetător Ioana Diaconescu promitea solemn în cadrul emisiunii lui Adi Cristi de la TeleM,  ”Idei pe contrasens”) că va demara cercetări pentru demonstrarea faptului că începuturile ”revoluției” române au fost la Iași (la 14 decembrie 1989). Marea revoluție de la Iași (”un fâs” – după aprecierea lui Liviu Antonesei) a demarat sub conducerea neînfricatului poet Cassian Maria Spiridon,  actualul (cel mai longeviv) redactor șef al revistei Convorbiri literare. (În paranteză fie spus, C.M.S. este cel care a participat la acel prânz ”istoric” organizat, la începutul anilor 90, de un basarabean la Chișinău fiind și eu invitat. Pe la mijlocul evenimentului, gazda a declarat că ne aflăm în fața unui moment istoric: lansarea candidaturii la președinția Republicii Moldova a iubitului nostru oaspete… da, da ați ghicit: Liviu Druguș. Despre asta am mai scris pe acest blog, așa că nu mai repet).

Am inserat aceste mici considerații pe tema continuității activității serviciilor noastre intelligente pentru a face loc opiniilor alternative, neoficiale, conform cărora Securitatea și-a schimbat doar numele. Simona Modreanu scrie un preambul de cca șapte pagini intitulat (poetic, cum altfel?) ”Pînă ce mă va opri cu pieptul o lebădă!…” (pp. 9-15) și la care mă voi referi în continuare, dar și în episodul următor. Când Simona Modreanu scrie că Cezar Ivănescu a fost ”urmărit și persecutat întreaga viață” (p. 10) asta înseamnă că are în vedere întreaga sa viață de adult, încheiată tragic în anul 2008, adică după 18 ani de la înființarea SRI ului. Partea mai delicată (pentru autoarea Ioana Diaconescu, pentru Simona Modreanu și pentru Lucian Vasiliu directorul Editurii Junimea) este că o asemenea afirmație (pe care eu înclin să o cred) trebuie documentată, argumentată, probată. Altfel, rămânem la poezie… Suspiciuni există peste tot, dar nivelul de seriozitate al unei lucrări de restituire istorică a memoriei unui mare poet român nu poate să rămână la acela al unui ziar de scandal. Astfel, un ziar din Iași a vorbit despre ”asasinarea” (morală) a poetului Cezar Ivănescu în anul de grație 2008 (https://www.bzi.ro/asasinarea-lui-cezar-ivanescu-95922 ). Dar, tot un fel de asasinat moral a fost și devoalarea de către Mircea Dinescu a faptului că Cezar Ivănescu a figurat în documentele Securității ca informator, în timp ce poetul se afișa tot mai puternic ca un anticomunist și antisecurist de marcă, dorind să se implice activ în viața publică (candidând și la președinția USR). (https://www.curentul.info/actualitate/fiica-lui-cezar-ivanescu-mircea-dinescu-mi-a-bagat-tatal-in-mormant/ ) Și pentru că tot am afirmat că SRI ul a ajuns la un fel de apogeu al său redau și opinia unui actor politic despre imixtiunea serviciilor în viața politică a țării: (http://www.gandul.info/politica/basescu-infiltrarea-sri-in-institutiile-statului-gandita-in-cerc-cu-oameni-politici-17197160?utm_source=mediafax.ro&utm_medium=referral&utm_campaign=bula). Cam acesta este climatul în care se derulează campania de dezvăluiri despre colaborările scriitorilor cu fosta nefastă instituție  numită Securitate, actualmente presupusa fastă instituție  numită SRI. Pentru că trăim într-o lume a tuturor posibilităților nu exclud nici faptul că dezvăluirile la adresa durităților Securității comuniste să fie un pretext pentru un apropos transparent la încă nereformata instituție care protejează și secretele fostei Securități dar și colaboratori importanți ai acesteia.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 500. Marți 15 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (1).


Foarte probabil titlul (și conținutul) acestui dosar va intriga (mai mult sau mai puțin). De aceea încerc o explicație înainte de a purcede la o sintetizare a câtorva lucrări (articole, cărți) care au ca ”fir roșu” comun lupta ”intelligence”-lui comunist din România cu inteligențele creatoare (scriitori, în cazul de față). Despre nevoia (și speranța) de a avea un autentic intelligence românesc am mai scris pe acest blog. Despre inteligența scriitoricească românească, de asemenea. Ceea ce lipsea era tocmai o descriere a confruntării inteligențelor (adică a eminențelor foarte cenușii) din Securitatea dejistă și ceaușistă, pe de o parte, cu inteligențele (mai mult sau mai puțin verticale, mai mult sau mai puțin consistente, mai mult sau mai puțin permanente) din rândul scriitorilor. Subiectul acestui miniserial mi-a fost sugerat de ”Cronicar”-ul României literare, care a reprodus, recent, un text – fără a-l comenta sau a-l combate – (textul integral, mai jos) din care rezultă că Marin Sorescu (1936 – 1996) a fost urmărit de Securitate până la sfârșitul vieții sale (1996).

 

Din istoria noastră recentă ne amintim că Securitatea (Departamentul Securității Statului) a fost desființat(ă) imediat după lovitura (militară) de stat (reușită) din decembrie 1989 (vezi https://www.sri.ro/), iar SRI ul a fost înființat la 26 martie 1990. (Ideea că lovitura de stat ar fi fost una militară subliniază rolul decisiv al armatei în derularea loviturii de stat, dar eludează adevărații autori ai inițiativei: o parte a nomenclaturii comuniste (atașată de ideile gorbacioviste) condusă de Ion Iliescu și o parte a Securității ceaușiste). În acel moment, gorbaciovismul era încă la putere și influența sa (și a URSS-ului) în zona sa de influență erau chiar în creștere. Ideea așa-numitelor revoluții din est viza resetarea sistemului sovietic pe baze noi (restructurare și transparență) care să-i asigure supraviețuirea și consolidarea (odată cu presupusa încetare a Războiului Rece, după unificarea germană – făcută tot cu acordul/ acceptul Moscovei). În acest context gorbaciovist a apărut la noi SRI ul care trebuia să ajute la consolidarea cuceririlor ”revoluționare” ale maselor largi populare (care s-au hotărât brusc, în decembrie 1989 să lupte împotriva celor care au ”întinat mărețele idealuri ale socialismului și comunismului” – Ion Iliescu 1989 – vezi textul la https://mariusmioc.wordpress.com/2008/12/16/ion-iliescu-au-intinat-numele-partidului-comunist-si-memoria-celor-care-si-au-dat-viata-pentru-cauza-socialismului-in-aceasta-tara-tvr-22-decembrie-1989-video/) și la instaurarea deplină și definitivă a social-democrației leniniste cu adnotări gorbacioviste (actualmente, social democrația noastră fiind una doar populistă, iliberală și tot mai puțin democratică). Ei bine, după ce comparăm afirmația că Securitatea l-a urmărit pe Sorescu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Sorescu) până în 1996, cu informația referitoare la dispariția Securității în 1989 putem avea două concluzii posibile, ambele probabile: a) Securitatea doar și-a schimbat numele, rămânând în fond aceeași instituție de supraveghere a populației în folosul puterii, oricare ar fi aceasta (ceea ce ar explica afirmația că Sorescu ar fi fost urmări de Securitate până în 1996, ea, numita instituție, existând și astăzi); și b) Securitatea a dispărut cu adevărat, dar instituția care l-a urmărit pe Sorescu până în 1996 a fost SRI – ul; c) Sigur, ar exista și varianta că autorul afirmației (Tudor Nedelcea) a comis o impardonabilă eroare, poate scuzabilă, fiind dus cu gândul de a-l asemăna pe Sorescu cu George Orwell (https://ro.wikipedia.org/wiki/George_Orwell) care, și el, a fost urmărit de Intelligence-ul britanic (fiind bănuit de simpatii comuniste) până s-a stins din viață, în ianuarie 1950. Este ironie sau cinism în această apreciere a Cronicar-ului care nu poate scăpa cititorului atent: ”Ce bine că astăzi sinistra instituție nu mai există și că serviciile nu se mai amestecă în activitatea scriitoricească”.

Iată textul complet al lui craioveanului Tudor Nedelcea (http://icsu.ro/wp-content/uploads/2011/04/CV-Nedelcea-Tudor.pdf) și comentariul Cronicar-ului din ”România literară” nr 20-21/ 11 mai 2018, p. 28, la rubrica ”Ochiul magic”: ”În revista LUMINA (1-3/ 2018) care apare la Pancevo, Serbia…. Tudor Nedelcea semnează un text intitulat ”Marin Sorescu și securitatea” în care aflăm amănunte din dosarul de supraveghere ”Soare”, pe care Securitatea i l-a deschis poetului încă din anul 1979. Marin Sorescu, conchide Tudor Nedelcea, a fost în vizorul ecestei sinistre instituții ”până la sfârșitul vieții sale” (L.D.: adică până la 8 decembrie 1996!). Este bulversant să vedem cât de prezentă era Securitatea comunistă în viața scriitorilor și ce nefastă a fost această prezență. … Ce bine că astăzi sinistra instituție nu mai există și că serviciile secrete nu se mai amestecă în activitatea scriitoricească. Vă dați seama, în atâtea situații, de la invitarea ta târguri de carte și traduceri până la imagine favorabilă în presă și obținerea de burse, cât de inegală ar fi competiția între cineva care ar beneficia de un asemenea sprijin invizibil din partea unor forțe oculte și un scriitor care ar concura de unul singur, ajutat doar de înzestrarea sa literară?”.

Dar indiferent de ipoteza luată în calcul rămâne faptul că o revistă (cea mai importantă) a Uniunii Scriitorilor din România (România literară) susține și diseminează ideea că Securitatea mai exista încă în anul 1996, ba l-a și urmărit informativ pe ministrul Culturii în Cabinetul Văcăroiu, scriitorul Marin Sorescu. Dacă Sorescu chiar a fost filat până la sfârșitul vieții înseamnă că în raza de acțiune (filaj) a noii Securități/ SRI am intrat, involuntar, și eu – între mine și poet, la începutul anilor 90 când mergeam încă destul de des prin București, înfiripându-se un fel de prietenie (mai mult la inițiativa poetului, eu neavând nici curajul și nici căderea de a-l curta sau măcar de a-l cunoaște mai îndeaproape). La fel (adică un început de prietenie) s-a întâmplat și cu ”poetul insurgent” moldav Cezar Ivănescu (1941 – 2008) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Cezar_Iv%C4%83nescu), pe care l-am întâlnit la Chișinău, din inițiativa Leonidei Lari (1949-2011) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonida_Lari).  Așadar, fie și din motive sentimentale, fie din motive legate de înțelegerea lumii în care trăim, valul de articole, cărți și emisiuni TV dedicate memoriei celor doi (prin prisma ”colaborării” și luptei lor cu Securitatea) nu m-a lăsat indiferent. Dimpotrivă. Trebuie să precizez că axul central al ”noului” val de dezvăluiri despre scriitori români care au avut de-a face cu rigorile tristei instituții opresive (evident, la comandă politică ceaușistă) îl constituie figura poetei Ioana Diaconescu, realizator Radio România și cercetător în Arhivele Securității. Interviul acordat de Ioana Diaconescu poetului și realizatorului TV Adi Cristi este demn de urmărit tocmai prin punerea celor doi poeți (Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi) într-un tandem care avea/ are ca element comun legătura acestora cu Securitatea (mai întâi în calitate de colaboratori ”cu acte în regulă”, apoi urmăriți cu acribie de ”organe”. Emisiunea lui Adi Cristi de la Tele M Iași o puteți urmări aici:  (https://www.youtube.com/watch?v=uLN0mEYIQyg). Intenționat sau nu, Adi Cristi sugerează, provocator, că Ioana Diaconescu ar proceda, prin demersuile ei publicistice, la ”albirea” dosarelor unor scriitori care au început, la tinerețe, în calitate de colaboratori ai Securității, apoi, ca driblori cu această calitate, pentru a termina cu statutul de antisecuriști și anticomuniști consacrați. După cum se va vedea și din interviul acordat, în 1993, de Cezar Ivănescu scriitorului ieșean Cassian Maria Spiridon, în intervalul post revoluționar/ postdecembrist aprecierea lui Cezar Ivănescu față de scriitorii români și instituțiile acestora (USR, în primul rând) s-a modificat, dar… în sens și mai negativ/ depreciativ. Concluzia: regres realizat în numele progresului, sau, cu alte cuvinte, bine ar fi să nu dăm cioara din mână pe vrabia din par. Dar nu despre nostalgii ale ”bunelor” vremuri ceaușiste vroia C.I. să ne comunice, ci despre o permanență a culturii române: dezbinarea, izolarea, mergeșașaismul, oportunismul, parvenitismul etc. Opinia mea este că nemulțumirile și inechitățile din perioada ceaușistă, cuplate cu libertățile nelimitate postdecembriste au dus la ceea ce avem astăzi: o devalorizare a conceptelor și realităților numite: cultură, scriitor, ierarhie valorică, meritocrație sau responsabilitate editorială și auctorială. Adică, merge și-așa!

Așadar, fără să-mi propun, am reunit în acest episod nu mai puțin de șase poeți contemporani! Despre trei dintre ei, va fi vorba în episoadele următoare, în viziunea unor literați (inclusiv a poetei cercetător Ioana Diaconescu).

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 498. Duminică 13 mai 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (31)


Cu mare greu, pe căi ocolite, redacția revistei Scriptor, sub semnătura ”magistrului” Traian Diaconescu, ajunge și la fondul problemei (punctul trei pe ordinea de zi al falsului drept(ul) la replică): ”3. Recunosc că am publicat, uneori, acelaşi articol în diverse reviste din țară sau de peste hotare, la cererea acestor reviste, fără să consider că voi comite un „delict”, atât timp cât conceptul de plagiat a fost, este şi va fi discutabil. Când citezi sursele folosite şi sporeşti în opinii personale interpretarea faptelor, nu comiți plagiat, ci scrii  un articol nou. Acest gest cultural poate să fie benefic azi când 1. receptarea culturii greco-romane, numitor comun al culturii europene, în literatura română este o rara avis, când 2. revistele de cultură au tiraje atât de mici şi, în sfârşit, când 3. cititorii manifestă o sete de cunoaştere nelimitată. Într-un viitor proxim, voi republica în volume aceste articole, notând însă că au fost publicate, cu sau fără modificări, în diverse reviste”. Câtă ipocrizie și lipsă de onoare! Am mai adus la cunoștința cititorilor că Senatul României, în înțelepciunea sa fără margini, nu a acceptat considerarea plagiatului drept infracțiune, deci acest fapt este neinclus în prevederile Codului penal. Așadar, liber la furat! Probabil așa au înțeles unii ”oameni de cultură” ieșeni neincriminarea plagiatului. Într-adevăr, bunul simț și onoarea nu sunt penalizabile în cazul lipsei acestora. Cu siguranță nici redactorii de la Scriptor, nici ”magistrul” Diaconescu nu au auzit despre o revistă intitulată ”Convorbiri literare”, revistă care, la 15 decembrie 1867, publica un binevenit anunț prin care se cerea RESPONSABILITATE din partea redactorilor și autorilor de a se abține de la (auto)plagiere: ”Rugăm toate ziarele Române atît din Principate cît și din Austria care ne fac onoare din a reproduce articolele noastre, să binevoiască a arăta că articolele resp. sînt extrase din Convorbiri Literare. Sîntem convinși că omisiunea unei asemenea arătări ce am însemnat mai cu samă în câteva ziare din București, provine numai din eroare” (apud Cassian Maria Spiridon, ”O sută cinzeci de ani de Convorbiri Literare. Iacob Negruzzi la Convorbiri Literare (I), în: ”Convorbiri Literare”, Martie 2018, Nr. 3 (267), pagina 6). În schimb, conducerea revistei Scriptor, împreună cu Colegiul și Parteneriatul instituțional scriu clar pe coperta revistei: ”Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textelor”. Mai clar spus, se afirmă că redacția revistei Scriptor este i-responsabilă pentru plagiate! Un serios regres în doar un secol și jumătate. Oare decăderea culturală și morală a Iașului are vreun punct terminus previzibil? Foarte probabil NU deoarece majoritatea revistelor de cultură din Iași practică aceleași metode de autosatisfacere a orgoliilor și vanităților, (auto)plagiatul fiind la ordinea zilei, neexistând la orizont vreun curent junimist autentic cu tineri de mare valoare.

 

Prin textul de la punctul trei, plagiatorul Traian Diaconescu recunoaște că a plagiat și că a practicat și autoplagierea (”am publicat același articol în mai multe reviste din țară sau de peste hotare”), dar – în virtutea faptului că fiecare înțelege ce vrea prin termenul ”plagiat” – se declară nu doar nevinovat, ci pozează ca fiind un brav oștean în armata salvării culturii române de la scufundarea în ignoranță! Pe când un ”Meritul cultural” clasa I-a pentru aportul deosebit la promovarea (cu repetiție și cu erori!) a inestimabilelor valori ale greco-latinității? Asta ca să avem un circ complet. Iată și o opinie similară: ”Plagiatorii … combină impostura cu furtul, chiar dacă uneori nu sunt pedepsiţi pentru asta, ci premiaţi” (Radu Paraschivescu). Așadar, avem un nou model (cultural/ intelectual) de urmat: se ia una bucată articol găsit pe internet sau publicat în reviste/ cărți, apoi se procedează la emiterea de ”opinii personale în interpretarea faptelor” și, gata!, se obține un nou articol! Apoi, noul articol se publică de câteva ori în n reviste, de la care se primesc, evident, onorarii.  Cu alte cuvinte, impostura și câștigul nemeritat merg mână în mână. Mai mult, Lucian Vasiliu (chiar el!) prezintă în Cronica veche din Iași, nr. 3 (86)/ martie 2018 (adică chiar în perioada în care s-a ”compus” și ”Dreptul la replică” semnat de T.D., dar cel puțin ”(a)vizat” de L.V.)  așadar, șeful de la ”Scriptor” prezintă un grupaj de șapte scrisori adresate scriitorului ieșean Corneliu Ștefanache dintre care mi-a reținut atenția cea a poetului Ioanid Romanescu care probează o onestitate demnă de mărimea talentului său poetic. Iată ce-i scrie Ioanid Romanescu redactorului șef (adjunct) de atunci al Cronicii, Corneliu Ștefanache: ”Stimate Domnule redactor șef, Întrucât dintre poeziile mele apărute în ”Cronica” din 24 ianuarie a.c. una (***Pasăre…) a fost publicată mai înainte în cursul aceleeași săptămâni, în ”România literară” rog să dispuneți a mi se reține o parte din dreptul de autor. Poeziile respective se aflau la dumneavoastră încă din toamna trecută și eu – crezând că au fost pierdute din vedere – nu mai așteptam  apariția lor în ”Cronica”; așa că – ulterior – am predat una dintre ele la ”România literară”. Dovadă că îmi luasem grija de la vechiul plic, pe la jumătatea lunii ianuarie vă expediasem altul. Desigur, dacă poșta ar fi mai operativă și revistele din capitală ar ajunge în aceeași zi la Iași, în intervalul de două zile s-ar fi putut efectua o schimbare în pagină. Dar să nu pretind imposibilul; și să nu fiu laș. Pur și simplu, orgolioasa mea neglijență mi-a jucat o festă. Iau asupră-mi toată vina. Rușinat, îmi cer scuze (permiteți-mi această ordine) față de cititori, față de ”Cronica”, față de Dumneavoastră. Vă mulțumesc respectuos, Ioanid Romanescu”. Nu este precizată data, dar probabil aceasta este între anii 1965 – 1970). Nu cred că cenzura l-a obligat pe regretatul poet ieșean să scrie această ”epistolă”, ci doar bunul simț care l-a caracterizat întreaga viață. Așadar, onestitatea se încăpățânează să mai existe și astfel poetul în cauză s-a autoînobilat și înălțat și în plan moral (și financiar). În schimb, ”omul nostru” – T.D. – nu doar că nu regretă publicarea repetată a aceluiași articol și primirea de foloase necuvenite, dar mai și promite solemn că va mai lua un rând de bani publicând articolele plagiate și autoplagiate și în… volume! O atitudine demnă de un ”exponent” de frunte al fostei viitoarei presupuse capitale europene a culturii! Regretabil este și faptul că prezentatorul acestor scrisori, dl Lucian Vasiliu, nu a învățat nimic din această lecție de demnitate și moralitate. Cititorul este invitat să compare această scrisoare, cu epistola adresată cititorilor săi de către Traian Diconescu. Ce prăpastie imensă între cele două atitudini!

 

Și pentru ca impostura și ipocrizia ”șefului” de la revista Scriptor și editura Junimea să se devoaleze în toată splendoarea, iată că și aparent mai onesta și mai eleganta revistă ”Convorbiri literare” condusă de șeful scriitorimii ieșene Cassian Maria Spiridon este atrasă în mlaștina (i)morală a junimistului de Bahlui. Cum să mai ceri scuze cititorilor pentru plagiatul promovat cu seninătate dacă tu însuți plagiezi (motivând că plagiatul este act de … creație!). Iată, în continuare, cum înțelege poetul și managerul Lucian Vasiliu să facă diseminare culturală. În Cronica veche nr 3 (martie 2018) la pagina 5 susnumitul publică un articol intitulat ”Corespondență inedită. Epistole către Corneliu Ștefanache” (din care tocmai am extras, mai sus, admirabila scrisoare a unui mare caracter: Ioanid Romanescu). Ei bine, EXACT același text este reluat, imediat, și în Convorbiri literare din aprilie 2018, pagina 71, fapt care îl înscrie și pe șeful (C.M.S.) de la Convorbiri pe lista celor care promovează și acceptă (auto)plagiatul. Este adevărat, scrisorile către Corneliu Ștefanache sunt altele/ diferite în cele două reviste, dar textele semnate Lucian Vasiliu sunt absolut identice (un simplu copy-paste). Nu m-aș mira deloc ca L.V. să se fi aruncat în lupta antiplagiat și să ceară public retragerea titlului de doctor Laurei Codruța Kovesi pentru că a plagiat în teza de doctorat în proporție de 4%. Ca să fie mai clar L.V. autoplagiază în proporție de 100%. De ce a preferat oare L.V. să nu publice în propria-i revistă scrisoarea lui Ioanid Romanescu? Simplu: pentru că în acea scrisoare se condamnă autoplagierea (publicarea aceluiași text în două sau mai multe reviste), fapt ce ar face ca epistola ”magistrului” Traian Diaconescu să fi căzut și mai mult în ridicol. Și uitea-așa, ocolind lucrurile mai puțin plăcute poetul L.V. se afundă și mai tare în mlaștina lucrurilor și mai puțin plăcute. Aștept cu interes apariția în ”Expres cultural” a unui articol ”original” semnat de L.V. și intitulat ”Corespondență inedită. Epistole către Corneliu Ștefanache”  (evident identic cu textul apărut în Convorbiri și în Cronica veche).

 

Pentru că l-am invocat mai sus pe Radu Paraschivescu (un foarte bun scriitor, drag mie), reproduc opinia sa despre plagiat și impostură, două surori gemene: ”Cum poţi distinge între vizionarism şi impostura? În primă instanţă, distincţia e uneori greu de făcut. Cel mai simplu e să spui că vizionarismul se deosebeşte de impostură prin rezultate. Altminteri, lucrurile pot fi judecate şi în orizontul folosului propriu. Vizionarul ţinteşte un câştig comun, pe când impostorul e călăuzit aproape invariabil de ideea profitului personal. Vizionarul eşuat poate deveni caraghios, în timp ce impostorul intră în categoria şarlatanilor.   …. Fascinant este un lucru pe care l-am aflat recent de la Marius Chivu, anume că primul studiu românesc dedicat plagiatului (una dintre feţele imposturii) a fost plagiat”. Cf. http://m.adevarul.ro/index.php/cultura/carti/interviu-scriitorul-radu-paraschivescu-iubesc-romania-ipocrizie-declaratii-sforaitoare-1_5a3e94ead7af743f8da63ec9/index.html

 

Modul în care plagiatorul își motivează fapta este, și el, încărcat de ridicol. Cele trei ”argumente” în favoarea plagiatului nu au nici un fel de credibilitate și de onestitate. Așadar, plagiatul este văzut (de T.D.) ca o formă de creștere a culturii: ”Acest gest cultural poate să fie benefic azi când 1. receptarea culturii greco-romane, numitor comun al culturii europene, în literatura română este o rara avis, când 2. revistele de cultură au tiraje atât de mici şi, în sfârşit, când 3. cititorii manifestă o sete de cunoaştere nelimitată”.  Cele trei ”argumente” sunt aberante pentru că nu prin articole plagiate, autoplagiate și pline de erori poate crește gradul de receptare a culturii greco-romane (efectul produs de articolele lui T.D. fiind exact invers decât cel afirmat); tirajele revistelor nu sunt mici, ci infinite prin publicarea revistei pe internet, astăzi orice posesor de telefon având acces la aceste articole; iar presupusa ”sete nelimitată” a cititorilor pentru cultura greco-latină se află doar în mintea autorului plagiator. România este ”campioană” europeană la necitit și la necumpărat cărți, astfel încât ”setea nelimitată” sigur se referă la altceva, mai lichid decât un articol sau o carte.

(va urma)

Liviu Druguș

 Pe mâine!

Dialogul invizibil dintre ”revoluționarul” cultural-politico-juridico-managerial Mircea Arman și multi/re/negatul/fostul/ ex-ul Andrei Marga – ca duel surd al mediocrităților harnice, orgolioase și anoste


• Mircea Arman revoluționează presa culturală clujeană, transformând o onestă tribună culturală transilvană într-o stridentă tribună ideologico-partinică declarat național-liberală (Vezi Editorialul din Tribuna 249, primul produs cultural publicistic marca Arman – brand al imposturii manageriale în plan cultural și al ignoranței juridice a unui jurist cu diplomă)
• Temele alese de diagnosticianul național-liberal Marga sunt de maximă actualitate: ICR și fililalizarea internă a acestei instituții, măreția germană, mărirea rusă, criza de personalități și, desigur lista contribuțiilor analitice va continua non stop, cel puțin atât cât liberalii vor mai fi la guvernarea țării, respectiv a județului Cluj. Din păcate (pentru Cluj, pentru Ziarul de Cluj și pentru revista ”Tribuna”) două din cele patru contribuții recente ale profesorului Marga sunt autoplagiate 100%)

Intro

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

În plină criză de personalități național-liberale (vezi și articolul lui Andrei Marga, ”Criza de personalități” din ”Tribuna” 258, p. 21, aducerea avocatului Mircea Arman în fruntea unei prestigiose reviste de cultură din Cluj fiind o foarte bună dovadă că liberalii naționaliști sunt în mare criză de personalități) revista ”Tribuna” cunoaște o perioadă de dramatică și constantă scădere valorică. Crezul axiologic ultraambițios (și cu un pronunțat iz electoral) al noului manager cultural clujean, conform căruia ”Singurul criteriu de publicare urmează a fi cel valoric, evantaiul disciplinelor și autorilor care urmeazã sã își facã loc în paginile publicației urmînd a fi semnificativ lãrgit”, se dovedește, număr de număr, a fi unul demagogic și pur partinic (vezi editorialul semnat de Mircea Arman, intitulat ”Noua Tribuna” la http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013). Acest editorial cuprinde, de fapt, programul managerial al lui Mircea Arman, program ce merită a fi mereu comparat cu rezultatele total nesatisfăcătoare (pentru orice persoană care urmărește și evaluează nepărtinitor publicistica românească actuală). ”Lărgirea semnificativă a evantaiului autorilor” s-a transformat deja în alocarea de spațiu tipografic doar prietenilor de partid/ (cel mult) coaliție… Național liberalul Andrei Marga (pentru a mă limita, deocamdată, la acest exemplu) are deja rubrică proprie și permanentă în ”Tribuna”. Citind articolele critice (la modul general) scrise de Mircea Arman, îmi apare mereu în minte, ca o exemplificare a acestor negativități demne de a fi repudiate și chiar eliminate din presupusa elită culturală românească, imagineaa lui Andrei Marga. Și reciproc, ori de câte ori publicistul Marga publică în publicația condusă de Arman și trimite săgeți veninoase împotriva oamenilor de paie, a celor care practică ”minciuna sistematică și sistematizată”, mă gândesc imediat la Arman. Între cei doi manageri culturali se instituie, voit sau nu, un dialog-duel din care ar fi de dorit să iasă învinși amândoi, întru asanarea morală a mediului cultural românesc. Și totuși, ceva îi desparte decisiv: Arman scrie cu î din i (adică antiliescian; firesc devreme ce a fost dat afară din PSD), în timp ce național liberalul Marga scrie cu î din a (adică exact cum a indicat tovarășul social democrat Ion Iliescu).

A lăuda șeful publicației în care deja publici și vrei să publici în continuare sună a
gudureală ieftină, pupincurism pe față și în public, spirit de gașcă/ de partid (național liberal). Iată ce spunea directorul ICR (pe atunci) Andrei Marga în dublu-publicatul articol (inclusiv în ”Tribuna”) intitulat ”Trei rezolvări” despre revista ”Tribuna” și despre multigafeurul Mircea Arman (încă manager al publicației), chiar în revista ”Tribuna”: ”(Tribuna) începe să-și revină, după o îndelungată prăbușire și cădere în uitare, având acum, în sfârșit, un manager dinamic și inovativ”. Cui folosește o asemenea deformare a adevărului? Eu unul cred că nici lui A.M., nici lui M.A., dar nici lui Horea Uioreanu, șeful CJ Cluj, cel de care a depins numirea lui M.A. la conducerea ”Tribunei”. Am mai scris acest lucru și pe FB: atmosfera de teroare din redacția revistei ”Tribuna” aduce puncte negre atât pe chipul Clujului ca oraș cultural de primă mărime, cât și minusuri în lupta pentru câștigarea nominalizării Clujului la titlul de capitală culturală europeană (ca să nu mai spun că pune sub semnul îndoielii seriozitatea PNL aflat acum la guvernare). ”Managerul dinamic și inovativ” s-a dovedit deja total nepotrivit pentru o revistă de cultură unde ”personalul” este format din personalități și specialiști care au făcut cinste și onoare publicației. Stahanovismul și stilul dictatorial-partinic al juristului ajuns manager cultural nu poate eficientiza activitatea unei redacții de revistă, nu poate crea un climat de creativitate și de preocupare pentru calitate. Oare nu mai are PNL ul și alte sinecuri publice care să-l satisfacă pe ambițiosul ”manager dinamic și inovativ”? Chiar este ocupat și postul de director la Ape, și cel de director la Editura Tehnică?
Mircea Arman îl gratulează, în ultimele patru numere de revistă succesive, pe național liberalul și poliexcomunicatul Andrei Marga cu o rubrică permanentă intitulată ”diagnoze”, articolele publicate la această rubrică bazându-se preponderent pe trei surse: a) cărți americane și franceze recente, din care A.M. citează copios; b) cărțile publicate chiar de Andrei Marga (autocitarea repetată nefiind un semn de mare eleganță intelectuală); c) activitatea domnului Marga în calitate de director al Institutului Cultural Român (într-adevăr, o temă ce ar merita dezbătută în continuare…). Voi încerca să fac o recenzare a celor patru articole, formulând opinii care ar putea fi utile viitorului manager al ”Tribunei”, dar și celor care au ambiția de a scrie ”la gazetă” pentru a comunica puncte personale de vedere și nu doar pentru a fi o ”prezență” vizibilă (și atât!) în viața culturală a unei comunități. Scopul efortului meu de a analiza câteva articole din revista ”Tribuna” este acela de a compara programul managerial al lui Mircea Arman cu rezultatele aplicării acestui program, ceea ce poate fi util și celor care vor evalua viața culturală a orașelor aflate în competiții de genul ”capitală culturală europeană”. Totodată, am constatat, fără surprindere, similitudini esențiale între stilurile și ”modus operandi” ale lui Andrei Marga și Mircea Arman, partea mai curioasă fiind însă aceea că scriiturile celor doi fac trimiteri aproape directe la celălat, chiar și într-o manieră critică acută… Faptul că Andrei Marga este o persoană bine cunoscută în lumea politică și culturală românească probează faptul că nu am căutat cel mai slab autor pentru a susține ceea ce vede de altfel foarte multă lume, ”prăbușirea și căderea în uitare” a unei reviste cu o îndelungată tradiție în cultura română.
Din păcate, obiceiul (feudal al) pământului românesc (lipsa respectului față de proprietate care face ca furtul să apară ca o cararcteristică a românilor) se traduce și prin preocuparea bolnăvicioasă de a fura și de a minți. De ex., dacă publici un articol într-un ziar (de ex. în ”Ziarul de Cluj”) și apoi publici același articol peste câteva zile într-o revistă (de ex. în revista ”Tribuna”) fără a indica sursa (de ex. ar trebui ca textul republicat să poarte mențiunea: ”Acest articol este preluat din ”Ziarul de Cluj”, cu amabila permisiune a conducerii ziarului” sau ceva similar) înseamnă că ți-ai furat singur căciula, apoi minți spunând că nimeni nu ți-a furat nicio căciulă, știind că, de fapt, căciula ta este obținută prin furt. Lipsa acestei referințe transformă gestul republicării într-un act reprobabil de autoplagiere (act incriminat, la fel ca și plagiatul, cu pedepse penale). Prin urmare, merită să verificăm, atunci când facem o recenzie sau o evaluare de activitate, dacă respectivul articol nu este un autoplagiat. Așa am procedat și în cazul celor patru articole ale profesorului Marga. Două dintre ele, respectiv ”Trei rezolvări” și ”Criza de personalități” au mai fost publicate, anterior, în ”Ziarul de Cluj”. Pentru verificare vezi link urile: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/trei-rezolvari–110330.html (21 aprilie 2013, ora 21.17, 369 citiri, 0 comentarii); http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/criza-de-personalitati–111261.html 12 mai 2013, Ora 23.07, 376 citiri, 2 comentarii; Nu este exclus ca celelalte două articole cu ”Reflecții geopolitice” să apară în alte ediții ale Ziarului de Cluj, sau în alte publicații, mai ”științifice”. Este de urmărit când și unde va apărea editorialul din 16 iunie apărut în Ziua de Cluj (vezi: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/cateva-precizari–113034.html Ora 14.58). Numărul redus de comentarii și îndeosebi al comentariilor favorabile (chiar sugerz cititorilor să lectureze și comentariile) dau deja imaginea unui autor aflat în cădere liberă de popularitate și de credibilitate. Ca o concluzie a acestei triste constatări (orice caz de autoplagiat ar trebui sancționat sau, cel puțin, ar trebui atenționate redacțiile în cauză în legătură cu riscul penal la care se expun) îmi exprim nedumerirea că procedeul autoplagierii folosit de Andrei Marga nu a fost stopat (chiar) de către managerul ”revoluționar” Mircea Arman, deși asta intră în fișa postului de manager cultural (lupta antiplagiat ca mod de promovare a valorilor autentice). Sper ca blogul http://www.plagiate.ro de la Cluj să înregistreze aceste abateri grave de la conduita jurnalistică a autorului și a conducerilor redacțiilor care tolerează asemenea autofurăciuni de căciulă.
Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”
I
În această primă recenzie mă voi referi la articolul semnat de Andrei Marga ”Trei rezolvări” (Tribuna nr. 256, 1-15 mai 2013, p. 26. Vezi și http://www.revistatribuna.ro ). Avem de-a face cu programul managerial al fostului director al ICR care își argumentează intențiile/ planurile și își justifică viitoarele schimbări în modul de propagare a culturii române în lume (program managerial perfect similar ca ton, stil, intenție și limbaj lemnos cu editorialui lui Mircea Arman ”Noua Tribuna” la care am făcut deja referire).
În mod surprinzător pentru un universitar, profesor de filosofie și autor al (prea) multor cărți pe varii teme, sensurile cuvintelor utilizate nu sunt stăpânite de cel care le aruncă în pagină. În chiar primul rând al programului managerial pentru ICR publicat în ”Ziua de Cluj” și în ”Tribuna” sub titlul ”Trei rezolvări”, A.M. vorbește despre ”Reorganizarea într-o concepție sincronizată a Institutului Cultural român…”. Despre sincronizarea unei instituții, recunosc, nu am auzit încă, dar nici nu am auzit critici din partea lingviștilor la adresa acestei …gogomănii ”științifice”. Drept pentru care amatorul de inovații cu orice preț, profesorul Marga, a împânzit, în continuare, ziarele și revistele inducând falsa impresie că, devreme ce este publicată undeva sintagma chiar există și are sens. Inovația ”gugumănoasă” aparține filosofului Marga care scrie despre ”sincronizarea Institutului Cultural Român”… (vezi http://www.icr.ro/bucuresti/misiune-strategie-functionare/andrei-marga-sincronizarea-institutului-cultural-roman.html ). Din câte știu eu sincronizarea înseamnă a corela ceva cu (alt)ceva, respectiv se referă la coordonarea unor activități într-un orizont oarecare de timp. Sincronizarea presupune corelarea temporală (într-un interval de timp dat) a unor activități, nicidecum a unei organizații, instituții etc. (a se vedea și DEXONLINE: http://dexonline.ro/definitie/sincroniza/64284). Nu exclud ca A.M. să fi dorit relansarea unui concept românesc uitat, uitând însă să citeze sursa, sugerând cititorilor neavizați că ideea de sincronizare îi aparține. De fapt, sincronizarea, ca atitudine și politică culturală, este un concept lansat de Camil Petrescu. Conform http://ro.wikipedia.org/wiki/Camil_Petrescu: ”Sincronizarea în concepția lui Camil Petrescu este armonizarea desăvârșită a literaturii cu filozofia și psihologia epocii, întrucât actul de creație este un act de cunoaștere, de descoperire și nu de invenție: „Nu putem cunoaște absolut nimic, decât răsfrângându-ne în noi înșine“. Așadar, sincronizarea a ceva cu altceva are sens, dar sincronizarea ICR ului este un nonsense deplin, promovat chiar de către unul dintre cei care au primit misia să păstorească cultura română.
Presupun, deja cu destulă îndreptățire, că Andrei Marga este unul dintre mulții pigmei intelectuali români, preluat de la vechiul regim comunist cu temele despre obediență bine făcute, în schimbul unor demnități cât mai pompoase și mai bănoase (16 ani rector al UBB, trei ani ministru al educației, trei luni ministru de externe și nouă luni director al ICR). Găunoșenia morală este numitorul comun al politrucilor de carton care continuă să îngroape România în mediocritate, furăciune, goliciune, nimicnicie. Cu asemenea conducători (ca Marga, Arman și alții) nu avem nevoie de calamități naturale sau războaie de cotropire pentru a pune la pământ o țară de mărime medie, ca România.
O probă de demagogie politică crasă o reprezintă (în articolul recenzat aici) declarația emfatică și fără acoperire în realitate: ”Știm bine că orice instituție publică trebuie să fie transparentă și accesibilă argumentelor ce vin din rândurile cetățenilor”. Dacă dl Marga ar avea un simț, acela al dialogului, atunci ar răspunde acuzației mele că practică cu nonșalanță demagogia, oferindu-mi un șir lung de exemple de cum a practicat domnia sa ”transparența” la ICR și cum a ținut cont de vocea unor cetățeni (De ex. cetățeanul Drugus Liviu îl acuză pe cetățeanul Andrei Marga că practică ignobila procedură numită autoplagiere, iar intelectualul A.M., sensibil la detractorii culturofililor români ultrapatri(h)oți, va veni cu exemple și contraargumente logice și faptice). Sau, poate, din păcate pentru mine, marele intelectual român a plecat deja în Canada să-și preia postul de professor la Toronto, că tot începe acuși vacanța de vară…Probabil canadienii sunt înnebuniți să vadă un profesor de 67 de ani dat afară din ce în ce mai repede chiar de către cei care l-au numit…
Oricum, gura păcătosului adevăr grăiește, sau dacă tăcea și nu scria, Marga filosof rămânea. Dar așa…Neastâmpărul intelectual al filosofului fără sistem filosofic propriu (poate sintagma ”sincronizarea institutului” să fie miezul contribuțiilor sale novatoare la propășirea culturii române) îl determină pe marele conducător de oști culturale să-și devoaleze strategia sa ”novatoare”, ”revoluționară”. Iată ce plan managerial trăsnet (de fapt trăsnit…) în trei puncte a propus urmașul epigon al lui Lucian Blaga și al lui Camil Petrescu în postmodernitate: ”descentralizarea activităților, sprijinirea revistelor care întrețin dezbaterea publică și receptarea propunerilor alternative și a criticilor”. (Îmi închipui cu câtă satifacție va citi dl Marga aceste rânduri, convins fiind că această analiză critică se încadrează perfect în direcția a III-a a Planului managerial al ICR). Din lecturarea celor trei direcții de acțiune (numite de autor ”trei rezolvări”, ca și cum lansarea unui program managerial a și rezolvat problemele existente) eu deduc trei simptome/ tendințe ale personalității margiene (sper să intru definitiv în Istoria filosofiei române cu folosirea în premieră a adjectivului ”margian”…  ). Iată-le: 1. ”Descentralizarea activităților” este un eufemism pentru pornirea megalomanică a lui A.M. de a conduce un imperiu (în mod ”sincronizat”, desigur), respectiv de a dirija o sumă crescândă de instituții subordonate care să oferă mărire și vizibilitate celor mai național-liberali/ social-democrați oameni din cultura română din regiunile/ provinciile țării, dar care să asigure osannalizarea eternă (na, că iar am fost novator!…) a marelui om de cultură, conducătorul suprem al ICR ului. Întrebare: dacă descentralizarea înseamnă înființarea de noi structuri locale, de ce nu a propus dl Marga pe vremea când era un (slab) ministru de externe și înființarea de filiale ale ambasadelor României în provinciile statelor cu care are România reprezentanțe diplomatice? 2. ”Sprijinirea revistelor care întrețin dezbaterea publică” este un alt eufemism pentru canalizarea unor fonduri pentru sprijinirea revistelor prietene, național-liberale sau, in extremis, social-democrate. Ba mai mult, indivizi prieteni de la reviste nu prea prietene pot beneficia de ”sprijin” pentru intensificarea unor dezbateri publice. Pot sugera câteva teme interesante de dezbatere publică, ”sprijinite” financiar de ICR: ”Rolul dictatorului Traian Băsescu în distrugerea deplină și definitivă a culturii române”, ”Cum s-au infiltrat agenții imperialismului american în instituțiile culturale ale statului român”, ”Cum să fim vigilenți față de poluarea culturii române cu manelele venite din exteriorul sistemului solar”. Din păcate aceste teme nu vor putea fi abordate de revistele sprijinite de dl Marga, ci de revistele sprijinite de viitorul manager al ICR (posibil acad. Eugen Simion, că tot a trecut ICR ul la socialiști). Cât despre exemplele de reviste ce ar merita sprijinul ICR, exemple oferite de dl Marga, cred că o mai atentă examinare a componențelor redacțiilor sau a consiliilor de administrațe pot da câștig de cauză interpretării mele a ceea ce înseamnă ”sprijin pentru reviste care întrețin dezbaterea publică” înseamnă de fapt: hai să întărim coteria noastră partidică. Invit cititorii să reflecteze și singuri asupra numelor care sunt în colegiile redacționale ale revistelor amintite de dl Marga: ”Sfera Politicii”: Stelian Tănase, Dinu C. Giurăscu, Alexandru Radu; ”România literară” – nu am găsit nume care să facă politici liberal-socialiste (mai caut…); ”Apostrof” (apare la Cluj, în redacție fiind nume neprietene lui A.M.: Ovidiu Pecican, Ion Vartic, Ion Pop, dar poate este doar o includere a a cestei reviste pentru a mai mângâia pe creștet intelectuali clujeni care nu s-au lămurit încă cine este A.M.; ”Luceafărul” – cu adjunctul său de la ICR, Horia Gârbea, aflat în poziția de secretar general de redacție; ”Convorbiri literare” de la Iași condusă de decenii de Cassian Maria Spiridon (pozițiile sale aparent neutre au fost mereu de partea ”revoluționarilor” care au pregătit trecerea de la ceaușism la iliescianism); ”Economistul” (cu Teodor Brateș în poziție de Senior editor…); ”Contemporanul” condus de Nicolae Breban, ajutat de Aura Christi (ambii prezenți tot mai frecvent în paginile revistei ”Tribuna”), dar care are și membri comuni cu redacția de la ”Apostrof” ul clujean (Ștefan Borbely și Irina Patraș). Desigur, nu putea fi uitată revista ”Tribuna” (despre care A.M. s-a pronunțat în mod special, adică servil, umil, laudativ, libidinos, unsuros și scârbos, preamărindu-l pe avocatul manager ca pe un Mesia al noilor vremuri liberal-socialiste, așa cum am arătat mai sus). În fine, nu a fost uitat și revista ”Secolul XXI”, revistă a cărei conducere redacțională este un mister… (nici Mr. Google nu m-a putut ajuta să aflu) Cu alte cuvinte, un mănunchi de interese și prietenii urmau a fi irigate financiar de ICR ”pe baze de proiecte ale redacțiilor însele”, după precizările făcute de însuși A.M. în ”Trei rezolvări”.
Stoparea acestui șir de posibile dar foarte probabile ilegalități și malversațiuni s-a întâmplat pe 17 iunie 2013, prin decizia Senatului de a-i retrage sprijinul dlui Andrei Marga la conducerea ICR. O bilă albă pentru Victor Ponta, cel care pare a fi la originea inițiativei de demitere a celui care, se spune, a ”monitorizat” activitățile unor germani în România, lucru deloc plăcut nemților. În ziua în care V. Ponta se întorcea de la Berlin, unde s-a întâlnit cu Angela Merkel, am scris pe pagina de Comentarii a unui articol din ”Adevărul”: ”Germana este limba Europei, iar Germania este aliatul nostru (cel mai) natural în ecuația Est-Vest. Desigur, nemții nu pot uita că ”întoarcerea armelor” este o specialitate românească: De aceea, merită ca ei să investească în educație și în schimbarea mentalităților daco-romano-mioritico-carpatico-pontico… după care funcționează actualmente clasa politică românească. Iar noi nu putem decât să ne bucurăm de o asemenea investiție cu bataie lunga. Mentalitatea de la conducerea ICR sigur nu este pe placul nemților… Și atunci, ce mai asteaptă premierul după ce a fost, recent, la prima lectie de cultură și civilizație germană, la Berlin?” (Citeste mai mult: adev.ro/mogijq). (Am primit -2 voturi… A doua zi (17 iunie) Marga a fost demis/ a demisionat prin retragerea sprijinului Senatului. Evident, nu din cauza mea…  .
Parcă intuind iminenta sa demitere, A.M. a procedat la acordarea de sfaturi demișilor din funcții de conducere, respectiv sieși: ”Schimbările din funcție nu se aplaudă de cei schimbați. Tăierea scurgerilor nejustificate de bani, în folos privat, nu este aprobată de cei în cauză. Demontarea privilegiilor, se vede bine, răscolește cel puțin orgolii. Încetarea și limitarea mandatelor în exterior stârnește reacții unde nu te aștepți. Și altele și altele. Este normal să nu fie aplauze pentru toate acestea” (Andrei Marga, ”Trei rezolvări”, în: ”Tribuna”, 256, p. 26). Înțeleg că A.M. nu a aplaudat schimbarea sa… Având însă în vedere cele semnalate de mine mai sus (autoplagiat, ipocrizie cât încape în cele trei ”rezolvări” ale activității ICR ului, demagogie și dovezi de necunoaștere a limbii române, infatuare hiperorgolioasă, pupincurism public la adresa celor care merită critici etc. etc.) îmi permit să aplaud demiterea lui A.M. Recomand cu căldură următorului director al ICR să citească cu atenție aceste patru recenzii la articole semnate de fostul director al ICR… Dacă nu aș crede că aceste semnalări ale mele sunt/ pot fi utile, evident, nu aș mai scrie… Îmi permit să fiu de acord cu autorul A.M.. atunci când scrie, ca un fel de povață oferită urmașului său la ”tronul” ICR ului, în încheierea celor ”Trei rezolvări”: ”Nu văd de ce nu s-ar învăța că lipsa de informare, infatuarea amintită și împiedică și degradează orice discuție”. Dar, dincolo de sfaturile unora sau altora către viitorul director ICR sau către viitorul redactor șef al revistei clujene ”Tribuna”, îl las pe genialul Mihai Eminescu să deslușească ce va să însemne a fi director/ manager/ administrator într-o țară care se pregătește să iasă din feudalism, adică exact pentru faza istorică parcursă de România în aceste nefericite vremi: ”Administrația înlătură, prin puterea pe care i-o dă autoritatea statului, piedicile care se pun în dezvoltarea economică și intelectuală a unei țări. Această operă e foarte diversă. Ici piedica se prezintă sub forma lipsei de cultură și o școală bună ar înlătura-o; colo se prezintă sub forma unui rîu de munte care rupe poduri si strică drumurile; regularea în albie ar însemna înlăturarea ce se opune comunicației; dincolo piedica dezvoltării se arată sub forma decadenței morale; un preot bun și pătruns de datoria lui ar fi de trebuință. E o muncă zilnică și de secole aceasta, care încetează abia atunci cînd un popor a ajuns la o dezvoltare atît de înaltă încît să nu mai aibă nevoie de-o autoritate pronunțată a statului și să-și vadă în fiece punct de interesele lui.” (Mihai Eminescu, Pe cînd discutam…, „Timpul”, 21 februarie 1881).

Liviu Drugus 23 iunie 2013

Miroslava, Iași

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.facebook.com/liviu.drugus