liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Iasi

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 463. Duminică 8 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (14)


Dar care este poziția primarului față de dimensiunea culturală actuală a orașului pe care îl gestionează (”smart”, așa cum caracterizează primarul propria administrație)? Pe scurt: aceeași cu a autorului interviului. Adică același paseism nevinovat și inutil care repetă ad nauseam ce bine era când era bine în cultura Iașilor (folosesc aici pluralul agreat de interviewer dar și de redacție). Toate răspunsurile se referă la trecut: ”este o onoare să fii primarul vechii capitale a Moldovei”. Partea referitoare la prezent pare extrasă dintr-un program electoral: vom face…, vrem să…, nu vom precupeți efortul ca să… Apoi, fuga-fuguța la marele trecut: ”Iorga îi îndemna pe români să viziteze Iașul măcar o dată-n viață” (asta iar merge la un ghid turistic). Spuneam că referirile la cultura actuală a Iașului sunt ca și inexistente. Am greșit: ele chiar există, dar acestea sunt fie foarte critice – contrare a ceea ce afirmase Nicolae Busuioc în preambul – (”nu mai avem o coerență a stilurilor arhitectonice”), fie sunt imediat conexate cu trecutul (”Românii sunt încântați de poveștile Iașului cultural, iar străinii apreciază vechile biserici”). Apoi, iar cu ochii gândului în trecut: ”Se povestește că cel mai destoinic primar al Iașilor ar fi fost Scarlat Pastia”. Urmează critica la adresa prezentului, venită de astă dată de la Nicolae Busuioc care se întreabă retoric: ”De ce oare la noi în România se acordă culturii cei mai puțini bani pe locuitor? … ne aflăm pe ultimul loc în această privință”. Cu alte cuvinte, nu avem cine știe ce cultură, dar asta nu din cauza ”oamenilor de cultură”, ci din cauza administrației țării care nu dă (doi) bani pe cultură. Poate unii cititori nu știu că Iașul a avut o Casă de Cultură a sindicatelor (un spațiu unde s-ar fi putut proiecta filme sau desfășura spectacole) care acum este … magazin de canapele. Despre cultura canapelelor ar fi trebuit să se vorbească mai mult… pentru că asta reflectă prezentul cultural ieșean. Ușor surprinzător pentru un primar care a fost ales pe listele partidoiului bolșevic (zis social democrat dar care are irizări național-socialiste; acum primarul are statutul de exclus din partid) aflăm de ce NU AVEM CULTURĂ ÎN PREZENT: ”… masele ignorante sunt cel mai ușor de condus pentru că sunt capabile să creadă orice bazaconie le servește clasa politică. Din păcate avem o clasă politică iresponsabilă, interesată nu de propășirea propriului popor, ci de salvarea averilor personale dobândite fraudulos”. În loc să spună ce face primarul Mihai Chirica pentru cultura ieșeană, acesta se refugiază iar în trecurt: ”am fost primii la multe capitole: prima școală în limba română, primul spectacol de teatru în limba română, prima societate medicală românească, primul muzeu de istorie naturală din țară, prima grădină botanică, prima universitate, primul Teatru Național etc.”. Nicolae Busuioc observă că prezentul cultural ieșean este gol, dar sugerează ca soluție tot … zestrea trecutului: ”Poate mai buna punere în valoare a acestui inestimabil patrimoniu cultural și științific?” soluție neagreată de primar pentru că ”banii pentru cultură sau pentru promovarea Iașului sunt mai puțini”. Parcă speriat de acest adevăr, edilul ieșean adaugă un optimism deșănțat bazat pe presupusa dezvoltare a Iașului în ritmuri nemaiîntâlnite: ”ne apropiem de momentul în care cultura va ocupa locul pe care îl merită”. Și pentru a mă contrazice definitiv (referitor la faptul că prezentul cultural ieșean este gol) intervievatul arată cu degetul… tot spre viitor: ”vom instala o superbă statuie a Regelui Ferdinand, făuritorul Unirii celei Mari; vom reabilita mai multe monumente…., vom moderniza toate cinematografele din oraș, vom organiza mese rotunde… lucrăm la strategia de turism, precum și la înființarea unor moderne parcuri industriale...”. Cam la astea se referă prezentul cultural ieșean: la viitor. În schimb nimeni nu ne poate împiedica să visăm: Nici măcar pe primar: ”Și eu visez o autostradă, o cale ferată rapidă, un port pe Bahlui sau pe Prut, o economie în expansiune și o viață culturală tumultoasă. Dar politica m-a învățat să mă trezesc foarte devreme!”. Așadar, trezirea la realitate are loc, iar prezentul cultural al Iașului este din ce în ce mai gol, contrazicând descrierea edulcorată (din preambul) a ”Iașului cultural”, onorantă efigie care….bla bla.  (interviul a avut loc în decembrie 2017).

Ca o concluzie la acest interviu-oglindă (realmente simbolic pentru corecta caracterizare a culturii ieșene actuale) amintesc faptul că PASEISMUL chiar este politică culturală a elitei intelectuale și politice a Iașului devreme ce revista ”Scriptor” a fost concepută/ născută ca un concentrat definitoriu al culturii ieșene și care ar fi trebuit să rupă gura… Comisiei de evaluare a proiectului pentru obținerea titlului de capitală europeană a culturii. Acest paseism maladiv a dat chiar titlul videoclipului în care Lucian Vasiliu își prezintă crezul său cultural-artistic: ”Trecutul pregătește un viitor prezentului”. Aș parafraza acest crez sub forma următoare: dacă prezentul este (cam) gol, atunci trecutul consistent cultural va proba, prin contrast, că viitorul va fi și mai gol. Bancul trist care circulă de multe decenii spune cam același lucru: avem un prezent de rahat; ce bine e că n-avem niciun viitor.

În episodul următor mă voi încăpățâna să caut în ”Scriptor” prezentul cultural ieșean, demers în care sunt ajutat de redacția revistei care publică un alt dialog cultural (numit, de astă dată ”convorbire”, în fapt un simplu interviu), între scriitorul ieșean Ioan Holban, 64 ani (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Holban) și Nicu Gavriluță 55 ani (https://www.fssp.uaic.ro/nicu-gavriluta/cv-profesional), sociolog și profesor universitar la Universitatea ”Al. I. Cuza”. Informez cititorii că am scris și publicat pe blog un miniserial Ioan Holban pe tema autoplagiatului său din ziare și reviste ieșene (așadar, un Traian Diaconescu mai tânăr, un epigon moral al ”magistrului”), iar despre Nicu Gavriluță am scris pe Facebook că s-a dezonorat moral și științific acceptând să fie supervizor/ conducător/ îndrumător pentru elaborarea unei cărți scrise (oare?) de un profesor universitar în pușcărie pentru a-și reduce pedeapsa. Precizez că obiecțiile mele la adresa celor două personalități ieșene sunt strict de factură morală. Totodată, dialogul dintre cei doi intelectuali ieșeni are și menirea completării tabloului cultural local/ național cu o frescă a cărei culoare și valoare este dată de conținutul și nivelul dialogului dintre cei doi preopinenți.  (va continua)

Liviu Druguș

Anunțuri

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 462. Sîmbătă 7 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (13)


Orice critică neînsoțită (și) de laude/ aprecieri pozitive este văzută, de regulă, ca rău voitoare/ demolatoare sau persiflatoare la adresa efortului real și deloc mic de a face ceva, de a adăuga un plus de informații și emoții la cele pre-existente. În cazul meu nu este vorba despre așa ceva deoarece sunt ”pe cont propriu”, nu cânt melodii impuse și nu ”bat” selectiv vreo persoană sau vreo contribuție auctorială la vreo presupusă comandă. Cu siguranță va veni și vremea punctărilor pozitive, dar agricultorul din mine nu se poate bucura de trandafirii dintr-o grădină plină de bălării. Am convingerea că orice produs cultural de bună calitate și receptat ca atare lasă urme și contribuie la buna simțire și trăire a cititorului/ privitorului, drept pentru care nu am niciun motiv să ”demolez”/ ”detractez” tot ce mișcă din pură și prostească plăcere. Dar să revin la ideea de radiografiere tematică a revistei (anunțată la finalul episodului anterior).

Revista ”Scriptor” publică poezie și proză scurtă, eseu, comentarii și critici literare, confesiuni, dialoguri și, foarte important, artă. Cred că partea de artă este singura care o scoate în evidență față de celelalte reviste ieșene (care au cam aceeași structură, cam aceeași colaboratori – nu și aceeași finanțare). În fond, și arta este o formă de scriere/ comunicare/ emoționare. Dimensiunea comercială a revistei este vizibilă prin faptul că se practică un management integrat, adică revista este construită, în bună parte, din fragmente extrase din viitoarele cărți care se vor vinde la Librăria Junimea (proprietar privat Sedcomlibris), iar cărțile apărute la Editura Junimea (proprietarul fiind unul privat ) sunt prezentate și criticate (adică lăudate) tot în paginile revistei. Cercul se închide și … toată lumea (se pare că) câștigă. Da, niște firme private câștigă pe bani publici. Din câte știu legea cu privire la parteneriatul public-privat nu a fost adoptată încă. Acest sistem de management (integrat) îmi amintește de o discuție cu un viitor miliardar de carton, la începutul anului 90, care se trezise cu pământuri luate mai pe nimica și nu prea știa ce să facă cu ele. Întâmplător, mi-a cerut părerea: ce ar trebui să facă pentru a câștiga mai mult? Răspunsul meu a fost: sistem integrat – adică faci zootehnie și cultură furajeră. Hrănești animalele din ceea ce produc ogoarele, iar banii câștigați de pe animale îi investești în agricultură pentru a te ajuta mai bine la zootehnie și tot așa. Scapi de adaosul comercial plătit în cazul în care proprietarii acestei ”suveici” ar fi diferiți. Acest sistem de ”proces circular activ” în care inputul devine output și outputul devine input pentru alt sistem este un model cibernetic clasic și care dă roade în producția materială. În producția spirituală însă apar unele complicații care duc la scăderea calității sau cel puțin a preocupărilor pentru calitatea produselor culturale. Recenziile la carte sunt făcute tot în sistem integrat, astfel că nu se pretind onorarii, ci se practică reciprocitatea. Eu te recenzez pe tine tu mă recenzezi (pozitiv!) pe mine. Dacă coteria devine prea vizibilă și deranjantă atunci recenzarea se face în cerc, astfel încât e greu să mai facă cineva (cititorul) o conexiune cu această afacere în ”familie” în care orgasmul financiar are loc cu cheltuieli minime. (Am preluat expresia ”orgasm financiar” de la doi autori care publică proză în acest număr de primăvară martie – aprilie 2018. Radu Părpăuță scrie despre ”orgasm olfactiv” (p. 18), iar Radu Negrescu – Suțu scrie despre ”orgasm culinar și bahic” – p. 14).

Scriam în episodul anterior că, după părerea mea, boala mortală a culturii ieșene actuale este PASEISMUL, trăirea din amintiri, din enumerarea personalităților pe ale căror urme de pași călcăm, al căror aer îl (mai) respirăm și ale căror cărți (nu) le citim. A fi implicat în cultura urbei echivalează, din păcate, cu afirmarea obstinată și repetitivă a primatului Iașului în cultura română. Se mai repetă adesea, zicala post-unire prin care se lăsa ieșenilor iluzia acestei întâietăți: ”politica se face la București și cultura la Iași”. Semnificativ este dialogul dintre Nicolae Busuioc (79 de ani) și primarul Iașului, Mihai Chirica publicat în numărul 3-4 din martie – aprile 2018 (pp. 56 – 58). Titlul autolaudativ (cu motivații exclusiv din trecut) și cu trimitere la un viitor incert chiar oglindește și confirmă diagnosticul pus de mine mai sus: paseism maladiv și fugă de prezent. Ce altceva poate însemna acest titlu: ”…cultura va ocupa locul pe care îl merită”? (citat din dom primar). În preambulul interviului autorul aplică tactica afirmațiilor repetitive oferite pe post de argument forte pentru demonstrarea presupusului adevăr că Iașul este nr 1 în cultură. Voi reproduce integral acest text cu speranța ca cititorul să se detașeze de cuvinte și să se raporteze la starea de fapt a culturii municipiului (care are nu doar a doua filială USR, ca mărime, după București, ci este și al doilea oraș al țării ca populație – peste 370 mii locuitori): ”Iașul își dorește neatinsă aura de ”oraș cultural”, onorantă efigie autoasumată chiar și în vremuri mai puțin prielnice (L.D.: adică este o autoasumare de pe vremea când Iașul a pierdut capitala administrativă în favoarea Bucureștiului). A lansat mereu valori în plan național și european, a știut să-și prețuiască figurile ilustre. Ne plimbăm pe străzile Cetății și ne acomodăm ochii cu imagini desprinse parcă dintr-un superb album de artă. Unii istorici s-au oprit mai mult la orașul medieval surprinzându-l ca pe un veritabil microcosmos: arheologii au dat mărturii care îi atestă vechimea cu mult mai mare decât cea știută oficial, iar arhitecții, cu știința și fantezia lor, au proiectat construcții cu valoare de simbol. Iașul artei? O expresie aproape tautologică, fără cultura lui și-ar pierde mult din identitate, așa cum ieșeanul  fără bagajul de emoții, sentimente și trăiri, fără aspirații și idealuri ar ieși din condiția normală”. Acest text poate fi bun pentru un ghid turistic pentru străini, poate fi inclus într-un manual de Istorie locală, dar nu are nici o legătură cu cultura Iașului actual, la care autorul nu se referă DELOC. Totul este despre trecut, iar extazul mi(s)tic în fața celor care au contribuit, pe vremuri, cu ceva la cultura română echivalează cu negarea prezentului (pe bună dreptate) și cu privirile pline de speranță îndreptate către… ”păstrarea”/ conservarea aurei de ”oraș cultural”. Aură – da, realitate – mai puțin…     (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 445. Miercuri 21 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (167).


Marți 6 septembrie 1966. Dimineața ne-am sculat la 8. Am mers la Serioja (tanti Zenovia). (Mîncat, băut). Tata s-a bărbierit pentru prima dată cu o mașină electrică. Pe la 11 ne-am pornit cu toții în oraș. Am mers cu troleibuzul pînă aproape de centru (la clădirea Sovietelor = Sfaturilor). Luat și răscolit un magazin întreg. S-a cumpărat: o căciulă (4 ruble), un ceas pentru mama (21 ruble), un inel-verighetă, o valiză (4 ruble), curele de ceas, sîrnice (chibrituri), curele (patru bucăți), ciorapi (întîlnit cu Vica), vederi din Chișinău, solnecnîi (solnițe?), aparate de ras (22 ruble buc.), aparat foto Smena 6 (13 ruble), o serie de lămpi radio, clești pentru vie, cărți de joc, bilete de loterie, 100 buc lame Niva, trei aparate de ras clasice de 63 kapici bucata. Am băut cvas.

Spre seară (după 16) ne-am întors ”acasă”. Iar mîncat și băut. Am plecat pe la 5-6 cu un taxi (Volga) și într-o oră am ajuns la Mașcăuți. Eu eram încă cald și vorbeam în dodii. Seara ne-am culcat, iar, tîrziu. A fost o seară de spus bancuri și Liolea, Valeri, Iulia au spus puține bancuri, dar bune (cu Pușkin, Lermontov)

Miercuri 7 septembrie 1966. Dimineața am rămas iar singur acasă. N-am mîncat. Mama cu tata s-au dus iar la dentist. Am umblat la difuzor și în loc să pun difuzurul în priza de difuzor l-am pus în priza de curent. S-a ars siguranța la difuzor. Pe la 11 mama a făcut o salată de vinete. Pe la 15 a venit și tanti Nina. S-a mîncat iar pe îndopate. Apoi am plecat cu toții pe jos pînă la marginea satului, lîngă o carieră de piatră. Ne-am suit într-o mașină care căra cochileți. Am stat în spate și m-a scuturat bine. Mi-a fost rău și chiar am amețit. Drumul ne-a costat o rublă pînă la Brănești la carieră. Aici am așteptat mai bine de o oră. Ne pică o ”Pobeda” și ”davai Orhei”, apoi direcția Kuizovka cu 140 km pe oră. (L.D.: așa se grafia atunci numele satului natal al tatălui meu. După 1989 se numește ca înainte: Cuizăuca).  Am ajuns la teotea Alexandra, vară dreaptă cu tata (o femeie corpolentă care a spus că are de toate și nu-i lipsește nimic). Pe unul dintre băieți îl cheamă Mircea Gagiu (născut în 1949). A terminat 10 clase, dar n-a reușit la Agronomie. Stat la masă. Cinstit zdravăn. A venit și teotea Marusia, soră cu Alexandra și vară cu tata. A venit și Dominte, un prieten din copilărie al tatei. Am mers apoi la baba Gafica – soră cu dedușca (bunicul) și cu gheghea (nenea) Mihail. Am mers apoi la teotea Marusia, soră cu tata (căsătorită Blănaru). Are cinci copii și este ”haziaikă” (gospodină/ casnică). A plîns mereu. O fire tare duiosă. Către tata: ”Oooo, frățiorul mieu!…”. Nu după mult timp a venit Mircea Gagiu și ne-a luat la kino (cinematograf). Kino-ul era într-o sală mică (fosta casă a popii din sat). Biserica este închisă și aici și în mai multe sate. Am văzut filmul ”Hokeistî” (”Hocheiștii” prod Mosfilm). Am stat, la film, lîngă o fată…. Mircea mi-a tradus ceea ce nu înțelegeam. Am ieșit la ora 23 și am mers la tanti Marusia, vara tatei.

Azi dimineață, Vitea a fost la Otak și ne-a anunțat vizita. Am mers pe la teotea Alexandra – ne-am luat rămas bun și am pornit pe jos, încet-încet, tuspatru spre Otac. Am ajuns la Otac la sora tatei Ecaterina (Katiușa). Soțul ei, Ilușa – tractorist – dormea. Imediat – la masă. S-a băut Moskovskaia și  vin și s-a dat drumul la ”radiolă” (patefon cu plăci). Au pus să cînte Valurile Dunării (Dunaiskie Volina”) și mi-a plăcut mult. Mi-am mai cunoscut doi verișori: unul în clasa I-a (Vlad) și o verișoară (Nadia) – pionieră în clasa IV-a. Chestia cu Vitea: toți o făceau pe grozavii cu bietul prost beat. Marusia s-a plîns de viața ei: ”Ehei, nu-i Fedia aici să-i tragă o uciganie tîmpitului”. Am pornit-o pe jos spre Izvoare. Șura, învățătoarea blondă cu muzică românească a plecat acasă la Mircea. Am schimbat curelele la ceas. Mi-am pus una cu busolă de o rublă + o insignă sportivă (Spartachiada). Teotea Alexandra ne-a făcut podarcă (cadou) o chestie electrică de încălzit apa (nu știa că nu avem curent electric în sat). Ne-am spălat pe picioare, am mai stat de povești pînă la miezul npții.

Joi 8 septembrie 1966.  Ne-am sculat la 8. Am mers la Marusea, dar nu era acasă. Am mers apoi pe un deal și am cules ceva poamă. Apoi am mers la baba Gafica: ne-a dat două sticluțe cu odikolon (apă de colonie/ parfum). Ne-a cîntat cîntece despre Moldova. Ne-a povestit din anii deportării familiei noastre în Altai și Siberia. (o situație oarecum asemănătoare cu cea a tatei, adică a fost rupt de familie). Am plîns și eu. Baba Gafica ne-a dat, la despărțire un țol (covoraș), o fotografie veche să facem o dublură. Vroia să-mi dea un dar ca amintire și nu știa și nu avea ce. A vrut să ne dea sandalele din piciore. Noi: Nuuuu! Am mîncat poamă pe drum. Autobuzul gol ne aștepta. Ne-am suit cu toții în afară de Vanea și am plecat la Orhei. Dedușca (bunicul) către șofer: ”da moldovinești nu știi”? Șoferul s-a tulburat, dar n-a vrut să vorbeăscă decît rusește. ”Svinița!” (porc) l-a caracterizat dedușca. Am coborît la Orhei și am cumpărat un fel de bilet de loterie (25 kopeici) și am cîștigat o carte de 14 kopeici (i-am lăsat-o lui Valeri și Liolia). Tanti Nina a plecat să cumpere un cîntăraș (eu am plecat pînă ”mai încolo”, adică am fugit și eu în piață). I-am cumpărat tatei o culegere de probleme de fizică și mie manuale de engleză pentru clasa 9-a și a 10-a. Vederi n-am găsit. M-am întîlnit în piață cu tanti Nina: s-a pornit imediat să-mi caute vederi. I-a cumpărat mamei un cîntăraș de 4 ruble care cîntărește pînă la 5kg (cică numai românii cumpără din astea). Am luat un taxi. Era același șofer care ne-a dus la Cuizăuca (Lupașcu). Ne-am luat rămas bun de la dedușca, Marusea, Katiușa și Iliușa. Toți am promis că ne vom scrie. Tanti Nina mi-a cumpărat vederi cu Kremlinul și o carte cu fotografii despre Moscova. Întors înapoi am ieșit cu Valeriu prin sat să căutăm ”pleoncă” (film pentru aparatul de fotografiat), valvă pentru bicicletă și alte nimicuri. Am mers la ” selimag” (magazin sătesc) dar n-am găsit ce căutam. Ne-am întîlnit cu Nelic (gorodskoi/ orășean). Am mai umblat prin sat și am ajuns acasă abia pe la 16. Am stat în casă. S-a tăiat un curcan și o găină și s-a făcut multă mîncare. Spre seară am mers la un fotograf să căutăm ”pleoncă”. N-are.  Ajunși acasă am primit ordin de plecare la Ivan Vasilici. Ne-am întîlnit la poartă cu Karaevici și cu Leotîv. Pentru că era destul de departe am mers tot un galop. Valeriu nu prea rezista la fugăreală. Acasă la Ivan Vasilici erau doar fetițele gemene (Vera și Liuba). Ivan Vasilici era plecat. Nadejda Nicolaevna (soția lui Ivan Vasilici) vine la noi acasă. Ne-am întors tot în galop. Pe drum ne-am întîlnit cu Sveta și Galea (au transmis o invitație pentru Nelic la o ”iminină” = ziua numelui/ onomastică). Am mers cu Valeri la el. L-am lăsat pe el să intre și eu am așteptat la poartă. Apoi ne-am întors iar la club unde ne-am întîlnit cu doi colegi de-ai lui Valeri:  mustăciosul și Serioja. S-a vorbit despre ”iminimă”. Am fost socotit și eu în rîndul invitaților. ”Da, dacă nu plec”. Eram îmbrăcat doar în bluză, am transpirat și am răcit.

Nadejda Nikolaevna era deja sosită acasă. N-a durat mult și am primit un nou ordin: să merg cu Liolia la RODOM (Casa de nașteri) după soția lui Karaevici care ne-a așteptat. Am venit înapoi în grabă, am mîncat puțin și pe la 23 m-am culcat. Musafirii au rămas să se ospăteze și să se distreze.

Vineri 9 septembrie 1966. Ziua poporului frate bulgar. Dimineața m-am trezit o dată la 5. Răcit tare. Sculat la 9. Iar masă bogată. N-am pus nimic în gură. A vedit și dedușka (bunicul) cu snoavele și cu vorba lui plăcută și înțeleaptă. Iar plînsete și cîntece. Luat ultimele pahare, în picioare. Eva i-a dat mamei o broșă de o rublă 80k și o perdea de la geam. În sfîrșit, ne-am despărțit cu lacrimi în ochi și icnete în glas, toate sincere. În butcă s-au suit mama și Marusia, iar eu, tata, Vanea, dedușca, Ilușa, Marusea și Nina am pornit pe jos spre Pogribeni. Dedușca, la cei 75 de ani ai săi e tare zdravăn și merge vîrtos. Îmi place foarte mult. Am vorbit cu toții tot drumul. Ne-a prins ploaia. Am mers printr-o pădure. Cele trei surori (Nina, Katiușa și Marusia au cîntat mereu. Ilușa, tata și eu am zobovit un pic și am consumat o ploscă de vin și am halit un pui. Ne-a ajuns din urmă un tractor cu remorcă. Am mers cu toții pînă la Izvoare (deși mama nu ar mai fi vrut). Am ajuns acasă la Eva. Dedu (bunicul) nu era acasă: plecase la Cuizovka/ Cuizăuca după noi. Vania a adus 9 litri de vin de masă, înfundat. Am stat la masă, dar n-am mai băut, n-am mai mîncat. Am stat tîrziu pînă la 23. M-am culcat înaintea la toți.

Sîmbătă 10 septembrie 1966. Singur acasă (la Mașcăuți). Valeri și Liolia au mers la școală, mama și tata au plecat la pus dinți, pe la 11. A venit Ionel (soțul tantei Nina), apoi au venit și tata cu mama cu gura plină de dinți falși, îmbrăcați sau de metal. Evident, n-au mîncat. La amiază am jucat durac cu Liolia, Valeri. (Ionel și tata au pierdut de toate dățile). Ionel s-a cinstit bine. Eu am stat de povești cu Liolia. După amiază am fost cu Valeri la cules poamă (șasla). De fapt am furat de la un lot al kolhozului, departe de sat. Tata a fost foarte împotriva acestui fapt. Dedușca a plecat primul de la Mașcăuți. A lăcrimat. Am luat valiza de la Izvoare (cărți de joc, două coșuri de pernă lui Marusia și lui Katiușa). Am revenit la Mașcăuți spre seară. Am fost cu Valeri la baie. Seara – concert de muzică ușoară și populară + un balet românesc transmise de televiziunea din Sofia. Tata s-a culcat primul, apoi mama, apoi Valeri, pe urmă Nina, și la urmă am rămas eu cu Liolia. Ei nu știu de ”servus”, ci de ”privet” (salut) și ”salam aleikum” (la revedere). Am rîs spunînd în loc de ”salam aleikum” – ”cîrnaț aleikum”. La miezul nopții a venit și Ionel, beat criță. Ne-am culcat la miez de noapte.

Duminică 11 septembrie 1966. (L.D. Începînd cu această zi au reapărut în Jurnal însemnările mele zilnice, mai detaliate, mai clare și mai complete). Dimineața m-am sculat mai devreme, ca de obicei în ultimele zile. Azi am fost cu toții acasă. Pînă la amiază am mai stat de vorbă, am jucat durac și am aranjat valizele pentru plecare. Liolia speră ca eu să nu plec chiar azi și poate tot voi veni la ”iminima” colegei lui Valeri. Le-am mai povestit și eu multe întîmplări de pe la noi la școală. Înainte de a termina cu împachetatul, tanti Nina mi-a dăruit două cravate noi-nouțe, cu elastic, dar frumoase. La ora două a venit Nadejda Nikolaevna și i-a dăruit mamei două odecoloane (colonii) în cutie (de 4 ruble) și un buchet frumos de flori. După cîte am observat ne apreciază foarte mult. La ora 15  am plecat cu toții la autobuz, nu înainte însă de prînzi și a cinsti cîteva pahare. La autobuz am mai zăbovit un pic. Mi-am luat rămas bun de la Valeri și Liolia și m-am urcat în autobuz. De aici am dat mîna și cu Nadejda Nikolaevna care mi-a urat succes la școală. Liolia mi-a spus ca, atunci cînd ajungem la Chișinău, să-i dau adresa mea lui mamă-sa (adică tantei Nina) pentru a i-o da lui Sveta care, cică, vrea să corespondeze cu mine. Bucuros! La despărțire, Liolia a lăcrimat. La difuzor se transmitea o frumoasă muzică populară românească. Minunat! (L.D. Simt nevoia să precizez că în marea majoritate a stațiilor de autobuz, în piețe, gări și alte locuri aglomerate erau montate difuzoare care transmiteau emisiunile postului central de radio. Așa era și la Dornești și la Mașcăuți. Dar nu țin minte să fi avut difuzor în Grămești). În sfîrșit, am plecat! Un timp am mers în picioare pînă ce niște cetățeni s-au arătat a fi amabili cu noi cei din România și ne-au cedat locurile lor. Ziua însorită și muzica de la radioul șoferului mă făceau să mă simt fericit. Nu simțeam însă nici supărare și nici bucurie pentru că plec.

La Chișinău am oprit la capătul uliței (L.D. ulița = strada) Krutaia și am mers pînă la nr 20. Gheghea/ dedea/ nenea Ionel luase deja un litru de votcă, dar nu se îmbătase, numai cît îi era greu să meargă mai repede și avea o poftă grozavă de a vorbi și a povesti. În sfîrșit, am ajuns acasă la gheghea/ Dedea/ nenea Mișa. Aici n-am stat mult deoarece tata a aflat că unul dintre prietenii lui din copilărie și școală se află în Chișinău, nu departe. Așa că am luat-o pe jos pînă la dînsul. Numele colegului: Vasile Duca (are un ochi de sticlă, soție ruscă, două fetițe – una la grădiniță și alta la școală în clasa a II-a sau a III-a). A povestit multe cu tata. Mi-a plăcut de el pentru că era foarte înțelegător. Nu insista mult. După cca. o oră  am plecat cu toții la stația de autobuz. Eram destul de mulți (eu, mama, tata, Nina, Mișa, Vasile Duca cu soția și fetițele). După ce am așteptat cam jumătate de oră în stație și autobuzele nu mai veneau, am luat-o pe jos. Vasile i-a dat tatei doi litri de vin și un sfert de spirt de 96 de grade. Am ajuns la gheghea/ dedea/ nenea Mișa. De aici tata a luat o serie de cărți de matematică procurate pentru el de Ioachim Druguș. Mama a luat 6 furculițe și trei cuțite cu mîner alb de la Zenovia și o zakrîtcă (aparat de strîns capacele pe borcane) + 50 de capace de tablă de la Fedosia. Am stat și la masă, dar numai cu mare greu am luat vreo 6 pahare de vin; altceva nimic. Am mai vorbit cu frații mai mari ai lui Ioachim și mi-au plăcut. Înainte de a ne despărți și a pleca spre gară, am făcut schimb de adrese cu Ioachim. Eugeniei (Jenia) i-am dat adresa lui Lili Buhaianu din Grămești pentru a purta corespondență cu ea. Ne-am luat rămas bun de la toți ai casei. La poartă unul dintre frații lui Ioachim s-a postat la poartă cu o carafă cu vin și nu ne-a lăsat să plecăm pînă n-am mai luat fiecare cîte un pahar de vin. În sfîrșit, am plecat la stația de troleibuz de unde am plecat direct la gară. Aici tata a scos bilete pînă la Ungheni. Tanti Nina i-a mai dat tatei vreo 5 ruble, să aibă pe drum. În gara de la Chișinău mi-am cumpărat un ”Morning Star” și un carnețel pentru adrese. Tanti Nina mi-a cumpărat un foarfece de unghii (”să-l ai la internat”).

La aprox ora 21 am avut tren. Am mers cu trenul Moscova-București-Sofia. Controlul biletelor s-a făcut înainte de a urca în tren. Despărțirea a fost dureroasă și impresionantă. Tanti Nina a plîns, chiar și gheghea Mișa a alergat mult după tren. Rămași singuri în tren am cugetat asupra călătoriei noastre și apoi am început a ne gîndi la ce vom găsi pe-acasă. La 23 am ajuns în gara Ungheni. Am intrat într-o sală așteptînd verificarea bagajelor. Pînă una alta mi-am mai ușurat buzunarele de capici (copeici). Mi-am luat un termometru de cameră (50k) și tata a cumpărat două sticluțe cu soluție pentru recăpătarea culorii inițiale a părului. Nu erau mulți cetățeni care treceau frontierea. Am dat pașapoartele la viză, am completat foile pentru conținutul din valiză și ne-am prezentat la vameșii sovietici. Nici nu ne-au deschis măcar valizele și ne-au trecut în altă cameră rămînînd să așteptăm un timp pînă la venirea trenului. La miezul nopții am trecut în camera de așteptare. Aici ne-am plictisit binișor. Cînd ne-am urcat în tren ne-au controlat grănicerii biletele. În tot vagonul eram numai cinci persoane plus conductorul care era foarte amabil la vorbă. Am găsit un compartiment liber. Trenul era românesc. Am făcut în tren Declarația vamal valutară.

Luni 12 septembrie 1966.  În declarație am trecut mai important aparatul de ras și cel de fotografiat. Ne așteptam ca să ne facă controlul vamal la Nicolina. A sosit însă unul de la vamă și ne-a controlat declarațiile. Pentru unul dintre cel două aparate vama este 60 de lei. Ne-au restituit și banii reținuți: 1040 lei. La Nicolina am avut iar încurcătură cu mersul orelor (Între Moscova și București este o oră diferență). La 1.05 (ora României) am luat un motor care ne-a dus la Iași. Aici am stat în sala de așteptare de clasa I-a pînă la 5 cînd a venit trenul de Timișoara, care ne-a dus la Suceava. Aici tata a rămas pentru a schimba buletinele. Eu cu mama am luat bilete de tren pînă la Dornești și la 9 am plecat. Eu am vrut să merg la Rădăuți să mă înscriu la Liceu, dar mama nu m-a lăsat. Am stat în Dornești jumătate de oră să așteptăm autobuzul, dar ni s-a ivit o ocazie (un camion) și-am mers pînă acasă, în poartă. Bunița ne-a întîmpinat bucuroasă. Totul era în regulă acasă. Bunița a fost bolnavă, dar acum e bine și în casă toate erau la locul lor. Bunița a adus de la București un ”omuleț” (minuscul, de cca 3 cm) căruia îi pui un fel de țigară în gură, o aprinzi și ”el” fumeaă scoțînd rotocoale de fum. Interesant lucru. Ne-a întîmpinat și tanti Lucreția cu copiii.

La 12 a ajuns și tata de la Suceava, cu autobuzul. Pînă seara ne-am descărcat amintirile și am repartizat fiecare lucru la locul lui.

Eu am început să-mi adun de prin casă lucrurile ce-mi trebuie la internat. Anul ăsta voi lua cu mine valiza nouă dăruită de tanti Nina. Am început a-mi aranja într-însa diferite fleacuri. Seara am făcut o baie. Continui să tușesc grozav; seara cînd mă culc simt că mă înăbuș și asud. Bunița mi-a făcut un sirop din coajă de ceapă, dar în zadar.  Mîncînd mai rar și regulat încep să-mi recapăt pofta de mîncare. Seara ne-am culcat la 23.

Marți 13 septembrie 1966. Ziua pompierilor din RSR. Zi frumoasă și caldă. Dimineața tata s-a dus prin sat să mai împartă salariile și să vadă ce-i cu școala. Eu am cules o găleată de pere apoi am rămas în casă. Mi-am pregătit toată lenjeria, mama mi-a pregătit perna și pătura, pantalonii de la uniformă și altele (mi-a lungit mînecile de la haina de uniformă).

După masă am cules tot timpul pere împreună cu tata din părul de la deal și le-am așezat (cîte au încăput) pe ziare în bucătărioara de la deal. Apoi a cules tata vreo 6 coșărci din părul din față și-am așezat perele în dormitor, pe ziare. Am socotit, cu ajutorul cîntărașului de la tanti Nina, că am cules azi cca 200 – 300 kg de pere. Tata are de gînd să le vîndă și să mai scoată un ban. În total mi-a dat 525 de lei pentru plecarea mea la Rădăuți, la liceu.

Seara a fost tanti Zîna și m-a anunțat că, mîine, merge la Rădăuți șoferul Apalaghiei cu camionul și că n-are rost să mă mai scol la cursă (și-așa nu mă ia). Seara mi-am pregătit valiza și m-am culcat pe la 22.

(L.D. Aici se încheie ultima vacanță de vară din viața mea de licean prostuț. Urmează să transcriu ultima vacanță de iarnă (dec. 1966 – ian. 1967) și ultima vacanță de primăvară (21 martie 1967 – 28 martie 1967). În fine, așa cum am promis, voi încheia cu cel de-al treilea trimestru (și ultimul!) din viața de elev, trimestru care a început la 29 martie 1967).

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 444. Marți 20 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (166).


30 august 1966 – 10 septembrie 1966.  La plecare. Bunița nu mai vine. O răvășeală groaznică. Lista de treburi de făcut: grăunțe orătănii.  De îmbrăcat. Valiza portocalie. Un litru de vin cu tanti. Ploaie. Cursa la poartă. Tica. Natalița c-un țigan: n-am vorbit, n-am trecut prin Grănicești. Bezrodnîi – bancurist și mare fumător. Tata – două țigări. Eu tare tăcut. La vreo zce km de Suceava – pană de motor. Ne-am suit în cursa de Tg. Neamț și am ajuns la 15.00 în oraș. M-am întîlnit pe stradă cu Gălănița. Salutat. Ajuns în Suceava. Plouă. O șosea surpată. Am urcat pe jos prin ploaie pînă-n centru cu tot cu bagaje. Ne-am adăpostit la Agenția de voiaj. Luat bilete pînă la Iași. Tata s-a dus pînă la Miliție pentru o rectificare: data expirării vizei era greșită. Serviciul suspendat. Pînă la 16 am mai căscat gura prin magazine. S-a mai cumpărat: un calendăraș, o flanea pentru mine foarte frumoasă și una pentru tata, silon, nailon, pînză, pantofi de damă. Ploaie. Purtat valiza prin ploaie. Spre seară – mama s-a dus la coafor. Noi am căutat rom. La gară m-am întîlnit cu Canta M și cu Rîșcă. Am găsit rom la 2 litri și la ¾.. Doi litri – sticlă spartă – reclamații. Aiurea. Așteptat pe mama apoi plecat la gară pe ploaie, prin glod. Am așteptat trenul. Am găsit greu compartimentul. O bătrînă povestește…; o fată ”cultă” (….). Ajuns la Iași pe la 23. Luat taxi de la Gara mare la Nicolina: 12 lei.

Ne-au luat pașapoartele. Al meu e cu bucluc. Am completat o serie de formulare. Am mers la vamă. Al meu nu merge. S-a telefonat. A vămuit mai întîi cetățenii sovietici. Ne-am plimbat, am stat în picioare. Nedormiți, obosiți, scîrbiți. Sosit trenul la ora 3. Suit fără bilet. În compartiment: doi basarabeni, noi trei români și doi bulgari. Cum la voi? Cum la noi. Limbaj internațional. Ochelari. Colhoznici. Control 300 = 10 lei. Controlul pașapoartelor. Doi milițieni + grăniceri foarte tineri. La granița de la Ungheni – fără control: ”Treci!”. În gara Ungheni schimabat numai cîte 83 lei = 10 ruble. 11.00 la Nicolina. Automatele de prețuri. Schimbat ceasul mamei. La 9 am luat ”muncitorescul” pînă la Chișinău. Mîncat. Tren lung, vagon cu scaune multe, înalte. Un vagon are cam 30-40 metri. Întrebat una alta. Vorbit cu cetățenii. Control bilete. I-a dat la un profesor mai puțin. Împarte cu controlorul. Ajuns la Chișinău în gară pe la ora 2-3. Mers la centrul de taximetre. Șofer rus. Tata își amintește cuvinte din limba rusă: ”Do Orheia v țentrom gorode”. Semi rublei (7 ruble).  Ne-am suit. Mers în centrul Chișinăului – luat benzină. Trenul ne-a costat 4 ruble + 7 pînă la Orhei = 11 ruble. La Orhei – stop. Tîrg. Frig. Întîlnit cu cîteva rude și cunoscuți de-ai tatei din Cuizăuca. Am plecat cu un taxi care a cerut preț dublu (cu încă un cetățean). Am ajuns la Pogribleni apoi la Izvoare. Glod. Am mers pe jos pînă la Poștă. Bătrînii (bunicii mei din partea tatei) erau acasă. Ne-am îmbrățișat cu toții îndelung. Au curs multe lacrimi. Multe întrebări și povestiri emoționante. Gazdele: teotea Eva, sora tatei (L.D.: teotea = tanti) și soțul Vanea ne-au invitat să mîncăm cu toții. Cuvintele rusește se amestecau cu cele românești: boliniță (spital), parahod (vapor), samaliot (avion), leotcik (aviator), zaiavlenie (cerere), pasport (pașaport). Dă-l în sfîntu mă-sii! Copiii Evei: Silvia, Șura, Ionel. Dedușka (bunicul) m-a învățat să joc durak (popa-prostu). Am mîncat poamă (struguri), nuci. Vania ne-a arătat butoaiele. Vania a lucrat în Kitai (China) și Mongolia. Băut mult Moskovskii de 40 de grade, vin roșu. Cine bea mai mult e maladeț (brava). Culcat tîrziu.

Un moldovean cu neamuri în România. Am fost la Orhei. Ne-am întîlnit cu toții. O insignă (znaciok) de octombrel (înainte de pionier erau octombrei). Învățămîntul începe aici la 1 septembrie. O lună se face practică agricolă (la noi două săptămîni). Tot una-i. Am lăsat toate lucrurile la Izvoare.

Pe 31 august (miercuri) seara am ajuns la Mașcăuți. Acasă era numai Iulia – fata din casă. Ne-au pus la masă. Televizor, difuzor, radio. Spre seară a venit vărul meu Valeriu Popușoi, elev în clasa X-a și Leolia, clasa IX-a. Valeri este născut pe 5 ianuarie 1950. Stat la masă, mîncat, băut, stat pînă tîrziu. Stiloașul roșu cumpărat de mine de la Siret i l-am făcut cadou tantei Nina (sora tatei, mama Lioliei și a lui Valeriu, verii mei), iar eu am primit un frumos stilou alb de la Valeri. Am revenit acasă (la Izvoare) și ne-am culcat. O tuse groaznică mă înăbușea și mă gîndeam la moarte, fără regret. Adormit cu greu. Dimineața – nimic. Sănătos.

A treia zi, la 12 am plecat cu toții spre Orhei. Vania, Eva și mama s-au suit într-o butcă (brișcă, caleașcă) iar eu cu tata în căruța bolniței (spitalului). Am mers pînă la Pogribeni de unde am luat autobuzul spre Orhei. Aici ne așteptau tanti Nina și soțul ei Ionel. În autobuz erau fete multe care plecau la școală. Ei fac doar 10 clase din care 8 obligatorii. La Orhei am mers la Miliție să ne pună viza pe pașapoarte. Mama, Eva și Nina au intrat la coafor. Tata a rezolvat cu pașapoartele: avem voie să stăm pînă pe data de 14 septembrie. Ne-am plimbat prin orașul Orhei (L.D.: Unul dintre frații bunicului meu a fost prefect al orașului Orhei în perioada interbelică, un bun motiv pentru deportarea în Siberia a întregii familii Druguș: doar 20 de ani deportare… Bunicul a fost primarul satului Cuizăuca, iar în casa lui este și azi sediul kolhozului din sat). Am băut o pivo (bere) de producție orheiană. Ne-am plimbat mult prin piață. La copeici ei spun kapici.

Joi 1 septembrie 1966. Copiii au mers la școală, părinții au mers la servicii (bez Nina, adică fără Nina). Noi am stat acasă, am jucat durac, iar după masă am stat cu toții împreună. Eu cu Valeri (din Mașcăuți) ne-am urcat pe un deal de piatră numit Orheii Vechi (L.D.: vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Orheiul_Vechi și https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/orheiul-vechi-muzeul-de-sub-cerul-liber-al-moldovei . De sus totul părea foarte pitoresc. Satul Mașcăuți se vedea ca-n palmă. Dar se vedeau încă urmele luptelor din război. Jos curgea rîul Răut. Am mers prin tot satul: magazine, bolniță, punct medical, baie comunală, kolhozul 1 Mai, Dom kulturî (Casa de cultură) cu o sală foarte mare. Am ajuns și la Selskii Soviet (Sfatul popular sătesc/ comunal). Ne-am întîlnit cu predsitateli kolhoza (președintele kolhozului – CAP ului). Am scris 27 de vederi în țară la profesori, colegi, neamuri, prieteni. Pentru toate am plătit echivalentul a 10 lei pe care mi i-a dat tanti Nina. Valeri mi-a făcut cunoștință cu Svetlana (colegă de clasă cu Liolia). Acasă la tanti Nina au venit în ospeție doctorul cu soția. Am jucat durac. Eu cu Valeri și cu Nina am mers în sat (pe dealurile kolhozului, cum zicea tanti Nina) să adunăm poamă. Cînd am ajuns acasă oaspeții plecau. Au spus ”La revideri” în loc de ”La revedere”. Eu am zis ”Dosvidania” și s-au bucurat (mi-a făcut din ochi). Soția doctorului este învățătoare/ profesoară. M-a invitat să vin să asist la o lecție de-a ei. Seara Ivan Vasilici a povestit că a fost prin România. Știa de Bulă. I-a plăcut foarte mult ce a vizitat. A spus că arhitectura diferă mult față de aici. Crede că satul rus e mai ridicat: au canalizare, drumuri asfaltate, dar 90% din drumuri sînt proaste și prea înguste. Seara a rulat în sat filmul românesc ”La patru pași de infinit”. Toți s-au dus la I.V. Noi trei am mîncat, am văzut un film (la televizor). Liolia a tradus. Ne-am culcat la 23. Ceilalți au venit pe la 3 dimineața.

Vineri 2 septembrie 1966. M-am sculat la 11. Eram singur singurel în toată casa (din Mașcăuți). M-a servit Iulia. Am început să-mi mai însemn cîte ceva. Vine Liolea cu o colega. ”Hai la școală” (mama vorbise cu profesoara de limba rusă Nadejada Konstantinovna că voi veni la o lecție de-a ei). Dar eu am mers cu Valeri la etaj la o oră de Chimie. O profesoară între două vîrste care făcuse liceul în România. Mi-am cerut voie să asist. Cum la voi? Mi-a făcut o impresie foarte bună. Predă foarte bine. I-a atras atenția unui elev: ”Vezi, Dodu, știi cum ai trecut clasa”. Au făcut repetare. După oră – tot chimia, jos la parter, la Liolea. M-am întîlnit cu profesoara de limba rusă, dar n-am mai stat la ora ei. Am venit acasă. Pe la 12 mama și tata au venit de la dentist cu dinți și măsele scoase și lucrate. Luni merg la pus dinți noi. Nou pentru mine: a iubi = a-ți plăcea. Unii iubesc strugurii, alții iubesc natura sau băutura. Am văzut filmul-operă Evgheni Oneghin. Mama mi-a spălat cămașa și ciorapii. Am luat o cămașă de-a lui Valeri (cam strîmtă pentru mine). Am cumpărat o curea nouă grozavă, cum îmi place mie, de 95 de kapici, din piele. (L.D. O mai am și acum…). Seara am mers la film. Pentru că operator era Valeri, n-am plătit. Am stat lîngă Svetlana (Sveta) care mi-a tradus și mi-a explicat foarte frumos. Probabil este o fată care învață bine și citește mult. Are un vocabular foarte bogat. Îmi place de ea. Ne era sete, nu era apă prin preajmă. Eu cu Valeri am mers dincolo de club și am adus apă. Seara am mers cu Valeri după pîine la o ”haziaikă” (gospodină) din sat. Avea și ea în vizită neamuri din România. Cum am ajuns, ne-a invitat înăuntru. Era ziua fetei ei. Valeri i-a dat un cadou și o felicitare (frumos obicei, cu atît mai mult cu cît este la sat…).

Seara ne-am culcat tîrziu.

Sîmbătă 3 septembrie 1966. Ne-am sculat tîrziu. Am rămas cu mama și cu tata acasă. Citit, durac, plictisit. Mama a făcut mîncare. După masă mama mi-a călcat cămașa. Eu cu Valeri am umflat mingea de volei și am plecat la stadion. Am jucat fotbal. Am tras la poartă, cu rîndul. Am cîștigat cu 7-5. Vovka: Maladeț, Liviu!. De la stadion am plecat la Dom Kulturî. Am făcut cunoștință cu Tolea – un prieten de-al lui Valeriu. A vizitat Bucureștiul și l-a caracterizat ”grozav de frumos”. A mai spus că Leningradul e mai frumos decît Moscova. A spus că învățămîntul e mai bun în România. Mi-a dat o clemă-insignă ca amintire. Seara am văzut filmul ”Cei trei mușchetari” dublat în limba rusă. S-a rîs la fel ca la Grămești. Filmul a avut două serii și s-a terminat la miezul nopții. Acasă Ivan Vasilici– doctor împreună cu frumoasa sa soție Nadejda Feodorovna – foarte cultă (s-a vorbit în limba rusă despre film). Ne-am culcat la ora 1.

Duminică 4 septembrie 1966. Ne-am sculat la 12. Toată ziua am stat acasă: durac, șeptică, trombon, Sveta, Liolia, Valeri. Spre după amiază ne propusesem să mergem să vedem biserica turcească dar Valeri n-a mai găsit o bicicletă. Am jucat fotbal cu Valeri. A fost dentistul pe aici. Sfatul lui: ”Nado uciti ruskii iazîk” (”Trebuie să înveți limba rusă”). Alte cuvinte rusești mereu folosite: vseo = gata!, spravka = adeverință, spasiba = mulțumesc. Am luat masa cu toții. Azi a fost o zi caldă. Am văzut un film pe care nu l-am înțeles. M-am culcat la 23 după ce am citit din manualul ”Geografia țărilor de peste hotare” (cu grafie kirilikă). Am aflat de aici că Viet Nam înseamnă ”Țară sudică”, iar Hanoi înseamnă ”în mijlocul rîului”. Liolea și Sveta mi-au arătat un album cu artiști străini (români!) și sovietici. De asemenea, în album am văzut vederi din România. Sveta corespondează cu români.

Luni 5 septembrie 1966. Trezirea și scularea la ora 9. N-am mîncat dimineață. Tata și cu mama erau la dentist. Rămas singur, mi-am mai completat Însemnările. La 10.20 au venit Liolea cu Sveta și m-au invitat să merg la ora de limba rusă la clasa lor (a IX-a). Sala de clasă era la podvali (subsol). Bănci puține, elevi puțini. Profesoară: Nadejda Ivanovna. Tema lecției ”Despre viața lui Pușkin” – foarte pe larg, cu multe materiale, o lecție bine documentată. Tot timpul s-a vorbit numai în limba rusă. La urmă m-a întrebat și pe mine: ”Panimaeși?” (Înțelegi?). Eu: ”Puțin”. Sveta și Liolea erau cele mai bune eleve din clasă. Eu eram ”aceala cu păru negru”. Am revenit acasă dar era încuiat. Afară s-a înseninat. Valeri mi-a arătat cum se fac gardurile de plasă din sîrmă împletită. Mama și tata au venit de la dentist cu o altă serie de dinți scoși și încă mai au de scos. Dentistul este armean și nu prea știe românește: Știe doar: ”închide ochii”, ”cască gura”, ”așă”, ”stuchești!”, ”sî cii sănătos!”, ”bunadzîua”, ”buna sara” și … ”salam aleikum”. Iulia: ”a spus teotea Nina ca la jumate la 1 să fiț la aftobus”. Ne-am pregătit, dar cînd să ieșim pe poartă, ”Nazad!” (”Înapoi!”). Mergem la ora 3! Ne-a întors din drum, am jucat durac pasionant. Mama și tata s-au culcat, iar eu am păzit casa. La ora 3 eram la ”aftobus” (autobuz). Tanti Nina a plătit biletele (mereu). Am trecut Nistrul pe șoseaua București – Poltava – Dubăsari și pînă la autobază.  Tanti Nina a cumpărat bomboane, șocolate. Ne-am întors cu autobuzul de Dubăsari – Chișinău (am vrut să luăm un taxi dar nu erau). Pînă la Chișinău autobuzul s-a golit și am mers doar noi patru în tot autobuzul.  De la autogara din Chișinău –unde ne-a lăsat autobuuzul – am suit cu toții coasta unui delușor și-am ieșit într-o stație de autobuze. Ne-am suit și am ajuns pe strada Krutaia nr 20. Am intrat în ogradă. Aici ne aștepta nenea (ghiaghia) Mișa (Mihai Druguș) și soția lui, tanti Zenovia. (Nenea Mișa, 75 ani, era un om foarte puternic, vînjos chiar. (L.D.: El avea doi copii: Eugenia (Jenia) și Ioachim – elev în clasa X-a, născut în 7 noiembrie 1949 )  De dimineață nu mîncasem nimic, așa că am acceptat bucuroși invitația la masă. Ne-am învățat cu ritualurile locului: ”ia din masă și pune-n gură” = mîncați, vă rog!. Stacanul (Sto kani = o sută de grame) era mereu umplut cu votcă. Ioachim este elev în clasa a X-a. A luat mereu locul I la concursuri de limba engleză. În toamnă va pleca la Moscova să studieze fizica. (L.D.: În realitate, a studiat matematica, a absolvit cu Medalia de aur a Universității Lomonosov din Moscova și și-a dat doctoratul în logică matematică. Actualmente specialist în programare și informatician de înaltă clasă.).  Face antrenament la lupte. Am mers cu el prin Chișinău și am vizitat orașul din viteză. Ne-am întrecut la fugă. Inevitabila întrebare: Cum la voi? Discuții despre cum s-a stricat ”limba moldovenească”. Am discutat despre Revoluția culturală din China. Am citit amîndoi texte în engleză. El are un accent mai bun, citește cursiv (face engleza din clasa I-a!). Am vorbit despre muzica ușoară românească și despre ce discuri (plăci) avem. Am mîncat afară. Era acolo un tehnician radio care mi-a vorbit despre postul de Radio ”Luceafărul”. Ne-am culcat la nenea Mișa.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 434. Sîmbătă 10 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (156)


Luni 18 iulie 1966. Dimineața m-am sculat la 5 fix și i-am trezit și pe ceilalți. În cîteva minute am dat cu apă pe ochi și ne-am echipat. Am zărit cîțiva ”excursioniști” de-ai noștri pe-afară și am crezut că imediat putem pleca.Am lăsat paturile nefăcute, am încuiat camera și imediat am fost afară. Tocmai atunci venea și Rodica Moroșan împreună cu Theodoara Hanuseac (absolventă) să ne trezească. N-a mai fost însă nevoie. Theodora l-a luat pe Toader deoparte și l-a rugat să-i împrumute 80 de lei ca să poată plăti costul excursiei. Toader n-avea însă această sumă și m-a rugat pe mine să o ajut. Nici una nici două am scos suta și i-am dat-o. Mi-a promis că în Frasin mi-o înapoiază. În afară de noi trei (băieții) niciun alt prieten sau cunoscut nu merge în excursie. Totuși locurile s-au ocupat și au luat și 7 peste locuri. Galan a venit la noi trei și ne-a spus că noi fiind mai mari și mai înțelegători să stăm acum la început pe motor (de ochii părinților). Ne-a promis că pe parcurs se va schimba. Autobuzul a venit tîrziu, pe la 6.30. Storoj a avut planificarea locurilor și ne-a repartizat chiar pe motor. Toader a stat pe un scaun de lemn, luat de la școală, în fața noastră. La ora 7 fără 20 am pornit. Excursia începe.

Cu toate că mi-am luat Jurnalul și stiloul la mine n-am avut timp să mai scriu la zi, ba chiar, uneori, deloc. Așa că abia ajuns acasă, după șapte zile de călătorie prin țară, încep să-mi scriu impresiile și felul cum s-a desfășurat excursia. Voi începe cu cîteva considerente generale după care voi relata ce se întîmplă zilnic. În primul rînd, vremea. În tot timpul excursiei am avut noroc de o vreme minunată. Ploaia nu ne-a stricat aproape niciodată planurile. Numai de vreo două-trei ori ne-au prins ploi grozave în munți, dar asta în timp ce mergeam cu autobuzul. Asta însă ne-a prins bine deoarece a mai răcorit aerul înnăbușitor și cald din autobuz. Cazarea ne-a fost asigurată, mai bine sau mai rău după cum erau posibilitățile. Hrana, de asemenea, a intrat în costul excursiei. Masa o serveam la restaurante sau la cofetării și de cîteva ori s-a cumpărat hrană rece.

Așadar, la 7 fără 20 am plecat din fața Liceului nr 2 din Rădăuți (clădirea veche). Am trecut prin fața internatului de băieți, apoi am intrat la asfalt prin comunele prin care am trecut cu cîtva timp în urmă cu bicicleta: Vadul Vlădichii, Bălcăuți, Milișăuți, apoi am părăsit în dreapta satele Brăhoaia și Grănicești continuîndu-ne drumul prin Dănila, Costîna, Mihoveni pînă la Suceava. Aici nu ne-am oprit. Ne-am adus aminte de nebunia făcută în noaptea în care-am oprit pentru a merge în excursie la Iași. Acum mi-am dat seama ce greșeală am făcut și cum am rătăcit drumul. Am trecut chiar prin centrul orașului Suceava și pot spune că c-am fost și prin Suceava. Din fuga mașinii am văzut blocul turn și împrejurimile pe care le știam numai din vederi. Ne-am continuat drumul pe șoseaua asfaltată ce duce prin cartierul nou, apoi, ieșind din oraș, am văzut o tablă indicatoare: Bistrița 202 km. Din Suceava am trecut prin Ilișești și alte sate ajungînd în Gura Humorului. Nici aici n-am oprit și ne-am continuat drumul. Am trecut prin Frasin. Aici autobuzul a oprit, Theodora s-a dat jos și mi-a adus suta pe care i-am împrumutat-o. Am trecut apoi pe lîngă frumoasa Tabără de pionieri de la Bucșoaia unde am petrecut și eu două săptămîni cînd am trecut în clasa VII-a. Nici la Cîmpulung Moldovenesc n-am oprit. Totuși, din viteza mașinii mi-am adus aminte de locurile pe unde-am hoinărit cînd dădeam examenele pentru admiterea la Liceul Militar. Am revăzut și fortăreața liceului de care mă leagă o mică amintire. Ne-am continuat drumul prin Pojorîta, Iacobeni, Dorna Cîndreni și la 12 făr-un sfert am ajuns la Vatra Dornei, renumita stațiune balneară și loc de care mă leagă amintirile copilăriei (L.D.: pe vremea cînd am locuit la Cîrlibaba 1953-1956 și la Șarul Dornei 1956-1960). La 10 km de oraș se află Șarul Dornei pe care tare-aș fi vrut să-l revăd.

În timpul de cinci ore cît am făcut pînă la Dorna am stat în spate pe motor și m-am împrietenit într-o oarecare măsură cu Iță Medei (clasa VII, născut în anul 1950!) cu care-am discutat tot timpul. La Mestecăniș am avut parte de-un peisaj minunat admirînd serpentinele drumului în timp ce traversam munții. La Vatra Dornei am făcut oprire (în spatele gării, unde-am coborît cu toții) După ce ne-a avertizat ca în jumătate de oră să fim cu toții înapoi, profesorii ne-au dat liber și ne-au îndrumat să mergem în parc. Am traversat puntea din fața Cazinou ului, am trecut pe la Izvorul de apă minerală, ne-am potolit setea, am umplut termosul și apoi ne-am suit în parc căutînd un loc unde să putem mînca. Am văzut aici o veveriță neagră, tare drăgălașă, micuță și blîndă. Niște excursioniști au fotografiat-o, ademenind-o cu zgomotul unor pietricele bătute unele de altele. După ce-am mîncat am coborît iar la izvor și am colindat partea de oraș din spatele Gării. În tot acest timp am umblat cu Aurel Lazurcă și Toader Gherasim. De la un timp ne-am despărțit, iar eu am rămas să iau o pîine. M-am întîlnit cu Mișu Baruch (clasa X-a A de la noi Liceul nr 2) și cu Iță Medei cu care mă împac destul de bine. Eu am rămas să cumpăr pîinea, iar ei au plecat la autobuz. La pîine a trebuit să mai aștept la rînd și am ajuns cu 10 minute întîrziere la autobuz. Storoj mi-a făcut un pic de gălăgie. Am observat că cei care-au stat mai înainte pe motor au fost mutați pe scaunele tapițate, iar eu – drept pedeapsă pentru întîrziere – am rămas să stau pe scaunul de lemn de lîngă ușa din spate. Încetul cu încetul mi-am făcut și eu un loc mai bun. Am avansat apoi pe un scaun tapițat și apoi și mai în față pe un scaun de lemn cu spătar.

Din Vatra Dornei am trecut prin Poiana Stampei și alte localități singuratice. La 36 de km de Vatra Dornei ne-a prins o ploaie zdravănă, ca la munte. Apoi, pe măsură ce înaintam în creierul munților ploaia se întețea. A plouat și cu piatră. Descărcările electrice erau foarte dese și s-a întunecat foarte mult. La un moment dat am intrat în regiunea Cluj. Numele satelor erau tare greoaie și aiurite. În raionul Bistrița am trecut printr-un cîrd de sate care se înrudeau prin denumirea lor: Bîrgău, Podul Bîrgăului, Bistrița Bîrgăului, Josenii Bîrgăului, Susenii Bîrgăului, Rusul Bîrgăului. În satul Livezile, ca și în multe alte sate, am observat un fenomen interesant. Toate casele din sat țineau una de alta și erau așezate după o linie dreaptă dealungul șoselei. Toate casele dintr-un sat erau vopsite cu aceeași culoare. Un sat era galben, unul cenușiu ș.a.m.d. Prin Bistrița n-am stat deloc. Ținta noastră pe ziua de azi era Clujul. Așa că-i dădeam bătaie s-ajungem la Cluj. Am traversat apoi satele (mai importante și care-s trecute pe hartă). Șieu-Odorhei, Șintoreag, Beclean, Braniștea, Mica, apoi orașele Dej și Gherla, continuînd cu un șir de sate: Iclod, Bonțida, Jucu și Apahida. Odată cu înserarea am ajuns la porțile Clujului, la capătul liniei de troleibuz nr 4. În tot timpul cît am mers m-am distrat grozav, făcînd mare haz și vorbind mereu. Mi se pare că din cauza asta i-am cam devenit anbtipatic directoarei. Nici Gherasim și Lazurcă nu mă prea vedeau cu ochi buni.

În fine, ajunși la Cluj ne-au cazat la un liceu pedagogic (internat). Ne-am instalat cu toții în niște dormitoare cam scunde și cu paturi mici. În total noi eram 25 de bărbați și am dormit (majoritatea) cîte trei pe două paturi. După un sfert de oră după ce ne-am luat paturile în primire am mers cu toții la spălător (foarte bine amenajat) și ne-am mai scuturat praful și oboseala de pe noi. Pentru a scăpa cîteva ceasuri prin oraș (se făcuse 9.30) l-am trombonit pe Storoj că ne este foame și că (noi trei) n-avem mîncare. Storoj nu s-a învoit însă și ne-a promis că va merge el cu noi la un restaurant. Cu asta ne-a dat planurile peste cap. Dar imediat vine Storoj (L.D. profesorul de educație fizică) cu-n nou ordin: ”Considerînd că toată mîncarea luată de-acasă nu poate să se mențină proaspătă după cîteva sute de km și pe o asemenea căldură s-a hotărît să se mănînce în comun toată mîncarea și ce rămîne să se arunce la coș”. Dar majoritatea erau sătui și n-au vrut să mai mănînce. În consecință, Storoj a hotărît ca toată lumea care mai are mîncare să ne-o aducă nouă (celor trei). Și cum majoritate elevilor erau din oraș (și evrei cîțiva) ne-au făcut o masă ca-n poveste. Pe patul meu stăteau pachete cu unt, parizer, pîini albe, prăjituri, biscuiți, caramele, șocolate, roșii, brînză și multe alte bunătăți. Deștepții de ei au răsturnat complet toate rucsacurile și sacoșele lor lăsîndu-ne pe pat și cuțite, perii și pastă de ghete. Noi însă ne-am ospătat numai cu ce-a fost mai consistent: parizer, pîine albă, unt și roșii. Apoi am mîncat cît am putut (ba ne-am făcut și rezerve de) dulciuri: șocolată, biscuiți și caramele. Înainte de a arunca toate celelalte bunătăți la coș am ales cîteva pîini albe și pachete de unt și i le-am dăruit șoferului (vecin de pat cu mine) care nu ne-a refuzat, și cu celelalte resturi am umplut vreo 3-4 coșuri cu vîrf. Văzînd că Storoj a plecat în oraș și crezînd că stă mai mult am îndrăznit să scoatem capul prin oraș. Am mers pînă la primul chioșc care ne-a ieșit în cale și mi-am lăsat aici vreo 15 lei luînd tot felul de vederi (am schimbat suta). La 22 fără 2 minute eram înapoi la internat. Portarul ne-a speriat că închide poarta după ora 22. Dar nici Storoj nu venise. Văzînd cum stă situația ne-am gîndit că-i rostul de mai vizitata un pic orașul. Ne-am făcut o mică socoteală: de ce să mergem noi pe poartă și să fim la cheremul portarului, să stăm cu frica-n sîn și să ne gîndim dacă n-o fi închisă poarta și să ne lase pe-afară. Mai bine să ne găsim un locușor de sărit peste gard și să știm să venim tot pe-acolo. Zis și făcut. Am pornit toți trei să vizităm Clujul noaptea. Cu toate că gardurile erau destul de înalte, reușim să ne suim pe ele. De acolo am văzut că dăm într-un fel de grădină. Lazurcă s-a bucurat că am dat într-un parc și de aici rezulta imediat că vom găsi o ieșire. Am sărit tustrei și-am pornit-o pe niște alei foarte bine îngrijite. Încercăm să ieșim pe alee, dar am dat într-un garaj care era încuiat. Am făcut cale-ntoarsă și-am luat-o pe o altă alee, mai îngustă, care ducea prin fața a două intrări inundate de lumină. ”Aici trebuie să fie Casa Partidului” glumesc eu. Am mers înainte și în fața noastră era un podeț la capătul căruia erau două porți cu grilaj. Am împins poarta, dar aceasta n-a cedat. Atunci am luat o hotărîre unanimă: sărim un mic gărduț tot de grilaj și ne aflăm imediat într-o străduță. Urcăm străduța (Se chema Vasile Alecsandri) și ieșim în strada principală pe care eram cazați. După trebușoara asta am răsuflat ușurați și-am plănuit încotro s-o luăm. Eu glăsuiesc: ”Am început-o și-n Cluj cu aventuri din astea...”. Numai bine termin de spus și mai facem cîțiva pași cînd auzim un fluierat strident și pe cineva strigînd: ”Hei! Alo!”. Ne-am întors să vedem ce se întîmplă: un milițian venea gîfîind la deal cu fluierătoarea-n gură. Cînd a văzut că ne-am oprit strigă iar: ”Hei! Tovarășii în cămăși albe! Ia stați!” Am stat și l-am așteptat să vină la noi. Lumea se uita cam curioasă la noi neștiind despre ce-i vorba. Noi însă știam prea bine pentru ce. Ne-a cerut buletinele. Eu și Toader l-am dat. Lazurcă nu-l avea la el. Cu milițianul în frunte am pornit înapoi înspre locul pe unde sărisem. Curcănașul era un plutonier solid și țanțoș. Am mers în urma lui foarte frumos și liniștiți (ca atunci cu paznicul cu pușca). Pe drum eu am prins glas și-am început să-i explic ”tovarășului plutonier” care-i chestia. El însă, ursuz și îngîmfat, n-a vrut să vorbească cu noi decît cînd am ajuns în cămăruța lui unde-și făcea serviciul. După ce ne-am spovedit lui, explicîndu-i fără ocol intențiile noastre, curcanul zice: ”Știți voi cine stă aici? Aici locuiește primsecretarul Comitetului regional PCR Cluj și locuința-i este păzită cu strășnicie de securitate și miliție”. Auzind astea, am zîmbit în gîndul meu: ”Asta-i Casa Partidului…”. Milițianu însă a vrut să ne învețe minte (”Ehe! Voi nu știți cum se cîștigă pîinea!”). A dat un telefon la un post de miliție: suna însă ocupat. Eu aproape tot timpul nu mai tăceam și-i explicam boului că n-am avut nicio intenție rea și că n-are rost să ne mai poarte pe la miliție; am fi putut pierde excursia. A intervenit pentru noi și un domn mai în vîrstă care stătea afară și admira noaptea senină: ”Lasă-i domnule în pace” zise el către curcan. ”Au ieșit băieții prin oraș să mai pescuiască ceva. Au tot dreptul. Eu în locul lor aș fi făcut la fel. Dă-le drumul!”. Dar sticletele nu se lasă: ”Stai domnule, că nu merge așa!” Mai telefonează o dată la un ofițer de serviciu și raportează ce s-a întîmplat cu noi. A precizat însă că n-am avut alte intenții. Cît timp a raportat dînsul, noi ne-am mai plictisit un pic. Trebuie să recunoaștem că ne-am speriat un pic la început. Pe urmă ne-am liniștit noi. La urmă, ne-a luat datele de pe buletine și le-a scris într-un registru. După ce ne-a ținut o mică predică zicîndu-ne că în Cluj sînt multe cazuri de huliganism și că de asta-i severitatea așa de mare. După asta ne-a condus pînă la poartă zicîndu-ne că, dacă vrem, putem să mai stăm prin oraș. Noi însă eram bucuroși c-am scăpat. Dacă-și punea mintea cu noi ne putea da o amendă sau o altă sancțiune. După ”aventura asta” nereușită ne-am îndreptat spre internat. Poarta era însă deschisă și paznicul era acolo. Deci socoteala noastră n-a fost una chibzuită și mai bine n-ar fi avut loc… În fine… Ajungem la ușa dormitorului: încuiată! Stăm un timp afară apoi ne luăm inima-n dinți și ciocănim. Peste cîteva minute iese Storoj în pijama, somnoros și destul de nervos. Ne-a întrebat pe unde-am fost (se făcuse aproape 23) și imediat am tuflit o minciună: ”Am mers cu troleibuzul pînă-n centru și înapoi am venit pe jos. Am cumpărat niște vederi…”. Ne-a crezut el numai pe jumătate apoi mă cheamă la el. Am crezut că-mi lipește două labe și-un picior și termină povestea. M-a pus însă să suflu să vadă dacă n-am băut sau n-am fumat. Toți eram însă curați și, amenințîndu-ne că ”las că vorbim noi mîine” ne-a trimis la culcare. Eu m-am culcat cu Lazurcă. Pînă după 23 am mai șoptit cu Toader amintindu-ne de cele întîmplate cu cîteva minute mai înainte, chicotind pe-nfundate. Concluzia: pînă n-o pățim odată urît, nu ne lăsăm de trăsnăi.

Marți 19 iulie 1966. Dimineața ne-am sculat pe la ora 7, ultimii din tot dormitorul. Chiar Storoj ne-a sculat, dar nici n-a amintit de întîrzierea noastră la culcare de aseară. Ne-am spălat și după o pauză de jumătate de oră am servit masa la cantina internatului. Ni s-a dat ceai cu pîine cu gem. Masa însă n-a fost bună. Pîinea era cleioasă, iar ceaiul prost. Am regretat cantitățile de alimente zvîrlite aseară. Noroc c-am avut ceva provizii…

Am început să povestesc excursia dar n-am spus cine a mai mers cu noi (însoțitori și pseudoînsoțitori). Astfel, au fost: tov. directoare Mincu Vanda cu fata (cca 20 de ani), tov prof de geografie Galan (cu fiica tot de cca 20 de ani), tov prof de ed fizică Storoj cu soția, tov director adjunct Burdujan cu soția, profesoara de desen Precul și o familie din Rădăuți (2 +2). Dintre elevi numai eu cu Toader am fost din clasa XI-a (Lazurcă – absolvent). Apoi au fost o serie de urmași de-ai noștri, elevi în clasa X-a (Pascal, Mișu Baruch, Henri, Katz) apoi mai mici  IX, VIII, VII și VI (Leonti, Hîrjescu, Vlonga Mihai – cu care m-am împrietenit; mai bine zis el s-a împrietenit cu mine – apoi Iță Medei, Met – așa zisul ”colega”, apoi Juravle și Wihler Aiziu (X) și Ticu Egstar (IX). Dintre fete au fost: Sfichi Ana și Moroșan Rodica (cl XI-a E, colegele mele) apoi personaje noi pe care le-am văzut pentru prima dată: Fetcu, o oarecare Doina ș.a. Dintr-a XI-a B a fost Cernăuțeanu. Pe lîngă Aurel Lazurcă a fost și Theodora Hanuseac – absolventă, care vrea să urmeze latina. Nu știu de ce m-am cam distanțat de Toader și de Aurel (L.D. Explicația poate fi că ei fiind din Grănicești se știau mai de mult și, eu eram… al treilea). Pascal era un ditai grăsanul care mă asculta. Mișu Baruch, de-o seamă cu mine – băiat de viață, trecut prin multe; nu prea înalt de statură, solid, poartă mustață. M-am împăcat destul de bine cu el. Mi-a fost partener la cărți. Henri și Katz, doi evrei liniștiți cu care mă-mpăcam minunat. Leonti (cl VIII-a) un tip cam prostănac (dar la finea excursiei mi-a făcut rost de 10 lei), Iță Medei (Cl VII-a, dar de-o seamă cu mine). Mă simpatizează și mă respectă. De asemenea, și eu mă port frumos cu el. Juravle (X) era chiar prost de-a binelea (din oraș). La masă și-n autobuz era ținta înțepăturilor și glumelor noastre. Wihler e tot evreu. De la acest nume eu i-am scos o poreclă cam deocheată, dar care  a fost aprobată de ceilalți: Hitler! Dintre fete, Theodora mi-a fost tot timpul tovarășă de cărți și parteneră la discuții. Cam astea au fost personajele. Șoferul e un om tare bun și înțelegător.

Așadar, revin la masa de dimineață din prima zi de vizitat Clujul. După această masă (proastă) ne-am împrăștiat iar. Eu cu Toader și Aurel am luat-o înainte pe-o stradă reamintindu-ne de ”partida de-aseară”. La întoarcere am dat ochii cu coloana formată din excursioniștii noștri. Storoj ne-a muștruluit din nou: ”Iar voi trei!”. Ne-am încadrat și noi în coloană și ne-am supus programului. Am urcat pe o stradă, iar în dreapta noastră se înșirau un grup de clinici foarte moderne. Apoi ne-am continuat drumul și nu ne-am oprit decît la Grădina Botanică. Aici am văzut tot felul de curiozități din lumea plantelor. Am văzut plante tropicale și ecuatoriale, o grădină japoneză. Cel mai mult mi-a plăcut muzeul botanic care găzduia în sălile și serele sale numai plante cu regim special care necesită un anumit nivel de temperatură și umiditate. Căldura era aproape înnăbușitoare, iar umezeala era din abundență. Palmierii erau principalele plante care trăiau aici. Toader mi-a făcut o fotografie într-una dintre sere. După ce-am vizitat numai o mică parte din Grădină am făcut cîteva fotografii cu tot grupul. După o jumătate de oră de odihnă pe bănci am mai vizitat cîte ceva. Ne-am urcat cu toții într-un turn care fiind și el așezat pe culmea unui deal are o vedere foarte bună asupra orașului. Clujul se vede ca-n palmă. În tot timpul incursiunii prin ”Grădină”, familistul (cum l-am denumit noi) a dat informații amănunțite despre tot soiul de copaci și plante. La ieșire ne-a întîmpinat profesoara Precul care, foarte nervoasă, l-a luat în focuri pe Storoj cu exclamații de ”fir-ai al dracului!”. Ne-am încolonat apoi din nou și-am coborît în oraș. În centru am vizitat (exterior) Catedrala Sf Mihail și statuia ecvestră a lui Matei Corvin. Aici ne-am înșirat cu toții pe bănci. Storoj ne-a îngăduit să mergem prin împrejurimi cu condiția ca peste un sfert de oră să fim înapoi. Eu m-am dus la Librăria Universității și m-am aprovizionat cu o mulțime de vederi (am luat chiar și dubluri, pentru schimb). Mi-am luat două carnețele de 80 de bani pentru însemnări (vol V și VI), 10 plicuri a 20 de bani bucata (chinezești) speciale pentru Par Avion. În total, din Cluj am cumpărat 16 vederi necolorate și 11 colorate. Deci, 32 de lei numai pe vederi! Pe lîngă astea am mai cumpărat vreo trei bucăți și-am mai scris (una acasă, unau buniței și una lui Neculai Halip, colegul meu de clasă). Am început să observ, cu părere de rău, că relațiile dintre mine și Gherasim sînt incomparabil mai reci decît la sfîrșitul anului. Toader mi-a mărturisit că are ”motive” să-i trimită Nataliei o scrisoare și să-i facă niște reproșuri care vor avea ca scop despărțirea inevitabilă (cutare, cutare și …. încă mai știu!). Treaba lui!

Lazurcă are niște expresii tîmpite pe care le folosește mereu. La fiecare substantiv îi adaugă mereu adjective ca: smintit, sclintit, țăcănit, nebun. Eu cu Mișu m-am pus la întrecere în expresii din astea. La urmă l-am pus în cofă zicîndu-i ”păduche blindat”, expresie la care Cernăuțeanu s-a amuzat foarte tare.

De la Catedrală ne-am încolonat și ne-am îndreptat iar spre internat. Pe parcurs ne-am oprit la un chioșc de răcoritoare și mi-am permis o înghețată (înghețată am mai mîncat doar la Tîrgu Mureș și Onești).

La internat ne-am îmbarcat iar în autobuz și am pornit iar la drum. Am trecut printr-un șir de sate printre care Feleacu, Vîlcele  și peste cîteva ore am ajuns la Cheile Turzii. Am făcut popas și directoarea ne-a dat cîteva explicații despre formarea acestor ”chei” apoi am pornit pe-o vale foarte abruptă spre spectaculoasele chei care se vedeau destul de aproape de noi. Noi, băieții, chiar toți, mai sprinteni și mai fără teamă i-am dat drumul la picior și imediat am fost la o vale acoperită de copăcei tineri și deși. Conduși de o cărăruie ne-am pomenit în fața unui rîu destul de mic (Hașdeu). Cînd ne-am adunat toți, unul a propus să facem baie. Am luat-o mai în sus și am văzut un băiat care, de asemenea, făcea baie. Într-un minut eram toți dezbrăcați în chiloți (evreii n-au făcut baie) și cu zgomote asurzitoare am sărit cu toții în apă. Apa era mică (numai într-un singur loc ajungea pînă peste cap) și murdară, plină de mîl. Totuși baia ne-a răcorit mult. După ce ne-am uscat și ne-am îmbrăcat am ieșit iar în drumușorul pe care (credeam noi că) ar trebui să-i vedem pe-ai noștri. Am suit pînă la cabană, apoi am urcat tot mai sus, pe munte. Aveam de gînd să urcăm pe chei. Atunci cineva a observat un grup mare de fete ce urca dealul înapoi. ”Sigur s-ale noastre!” Imediat am coborît cît am urcat și-apoi am urcat după ele. Dar ne-am înșelat amarnic. Erau alte excursioniste. Atunci ne-am speriat că ai noștri ar putea fi la autobuz și ne așteaptă acolo. De teamă să n-o pățim cu Storoj am urcat imediat dealul și am ajuns la autobuz. Spre marele nostru necaz autobuzul era pustiu: numai șoferul stătea și aștepta.. Atunci ne-am dus pe niște stînci din apropiere și, cocoțați acolo, am așteptat pînă într-adevăr au venit și ceilalți. La Turda am luat masa pe la 15 la un restaurant cu autoservire. Eu cu Toader, Lazurcă și Mișu am ocupat o masă lîngă cea a profesorilor și lîngă ieșire. Azi aveam un chef grozav de rîs și de veselie. Storoj a luat pe cîțiva să servească. Dintre băieți am mers eu cu Toader, iar dintre fete Moroșan, Teodora, Cernăuțean, Fetcu ”i drughie” (”și altele” – în l rusă). Cum aveam chef de veselie le făceam pe toate în rîs. Serveam cîte două farfurii de supă pe o tavă. De multe ori uitam tava pe o masă de distrat ce eram. Cînd am dus porția la niște băieți, din greșeală am răsturnat pîinea în farfurie. Directoarea nu se uita cu ochi buni la mine. Felul doi ni l-au servit fetele nouă. După ce-am luat masa am ieșit tuspatru afară, am traversat strada și am nimerit în piață. Aici am pus mînă de la mînă și-am cumpărat un kg de caise. Dacă aș fi găsit deschis magazinul unde se vindeua pălării sigur mi-aș fi luat una. Ne-am mai învîrtit un timp în piață întrebînd cît costă una și alta, așa numai de sanchi… Cum am ajuns la autobuz ne-am îmbarcat și… la drum! De la Turda m-am așezat pe aceeași direcție cu Mișu, Toader și Lazurcă. Apoi am început interminabilele jocuri de trombon și șeptică la care o captam și pe Teodora și pe Fetcu. Am trecut prin comunele: Mihai Viteazu, Buru, Ocoliș, Poșoga, Sălcioara, Baia de Arieș, Lupșa, Valea Lupșei, Muncel, Bista și spre seară am ajuns la Cîmpeni. De aici am trecut mai departe și pe la 22.30 am ajuns la Abrud. Aici am fost cazați la o școală: toată lumea în două camere care dădeau una într-alta. În cea din fund fetele (+ cîțiva băieți) și dincoace, pe saltele întinse una lîngă alta pe jos, noi băieții. Am observat că mi-am spart termosul (sticla și capacul). După ce ne-am cazat am fost duși la restaurantul unui hotel unde în jurul orei 23 am luat cina (șnițele și salată de castraveți + o sticlă cu apă minerală). Pe la 23.30 am revenit la dormitoare. Pentru că a ”tușit” cu subînțeles Toader a primit o mustrare aspră de la Storoj:de ce ai sîrmă-n bot?”. Eu am dormit între Toader și Lazurcă. Cred că am adormit pe la miezul nopții. Storoj a dormit cu noi și a fost destulă liniște. Pînă în prezent n-am văzut mare strășnicie. De-acu…    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 429. Luni 5 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (151).


Vineri 24 iunie 1966. Dimineața, la insistențele mamei, m-am sculat după ora 9. Neavînd ce face, mi-am schimbat freza. Dacă pînă acum am purtat aproape jumătate de an freza în partea stîngă și cărarea în dreapta, acum am făcut cărarea în stînga și părul l-am dat în dreapta.

Azi e o zi călduță, fără vînt.

Pe lîngă toate, azi mai e și sărbătoare. Un sfînt Ion, sau nușce dracu! Pînă pe la 11 am mai scris vreo două lecții la l engleză (11 și 12). Lecțiile încep să devină din ce în ce mai lungi. Azi voi face un sacrificiu și voi face tot ciclul de cinci lecții. Mîine, la fel. Apoi voi lua, treptat, cîte o lecție și voi începe să învăț și cuvinte separat din caietul de WORDS. Pe la amiază am provocat-o pe mama la table. Mi-a ieșit provocarea pe nas! Am pierdut patru partide la rînd… Totuși, m-am distrat și nu m-am prea plictisit. Pe la amiază a venit poșta, pe care – nu știu de ce – o aștept cu nerăbdare. Pe lîngă ”Munca” ne-a mai adus o vedere de la tata (reprezentînd ”Bojdeuca lui Creangă” – Creangă s Hut). Pe verso, numai cîteva cuvinte: ”O bojdeucă, undeva în Iași sau București, departe de Grămești. Grișa”. Cuvintele-s semnificative. S-a lămurit și tata cu viața de la țară și-acum ar vrea la oraș, fie și-ntr-o bojdeucă, numai să aibă acel mediu mai prielnic. Mama i-a și răspuns. Mama îmi tot dă sfaturi să mai ies și eu prin sat, să mă întîlnesc cu foștii colegi, să mai ies și eu prin lume și să nu mai fiu așa sălbatic. Eu mă complac însă să stau acasă și să-mi trec timpul cu ale mele. Prefer distracțiile de alt gen și în alt cadru…

După masă am avut chef de somn, am încercat să adorm, dar m-au trezite muștele – fir-ar de o mie de ori ale dracului! După asta m-am dus cu mama la tanti și-am stat pe sub cireș. Eu – cît am mai stat în cireș, cît am mai stat cu Petrică și Paulică și m-am jucat cu ei. Acuma îmi plac într-un fel.

Seara, mama a găsit de cuviință să mă mai înțepe cu cele citite în Jurnal. Cînd le mai citește – nu pot ști. Mi-a adus aminte de poeziile pe care mi le-a făcut Cupșan. Prilej de ironie… La 20 am ascultat R. Moscova pentru prima dată în sezonul ăsta. Am ascultat ”Tribuna ascultătorilor”. După 21 mama s-a retras în sufragerie, iar eu am rămas în bucătărie și mi-am reluat ”programul”. Am început să lucrez la l engleză. Pînă la 23.30 am stat cu cartea și caietul în față. M-a apucat durerea de cap, dar pînă nu mi-am făcut norma nu m-am lăsat. În acest timp am ascultat și radio-ul. Luna m-a străjuit pînă la o bucată de noapte. Pe seară ce trece luna devine mai plină și parcă ține mai mult. De la 21.30 la 22.30 am ascultat ”Parla Bucarest”. Îmi place f mult să ascult limba italiană. Prin deducții și apropieri am reușit – ascultînd mereu – să-mi fac cîteva noțiuni sumare din această limbă atît de plăcută. Circa 20 de minute a durat un fel de Buletin de știri în care a informat pe larg despre Ciu-En-lai, delegația Uniunii Birmane, De Gaulle, vizite, comunicate și alte fleacuri. A urmat apoi o prezentare a ”Literaturii române” în cadrul rubricii ”România – Italia”. A vorbit apoi despre litoralul românesc și a răspuns la o serie de ascultători. Oberv că vinerea e o zi a ”ascultătorilor”. De la 22.30 la 23 am ascultat Deutsche Fung (195m) despre interesantul fel de a face reclamă în r.f.g. (cadouri…). La 23 am dat la 236,6 m și-am ascultat Novisadul. După Buletinul de știri  în care vorbește f tăios, ironic, la adresa tuturor, a urmat o muzică ”ușoară”, dar așa de tîmpită că numai dorința de a vedea ce urmează m-a făcut să nu mut postul. La 22.30 a început pe iugoslavă și am abandonat. Am ascultat  apoi muzică ușoară pe la diferite posturi. La ora 0 am ascultat iar Parla Bucarest. Aceasta este a treia emisiune în limba italiană (și, pare-mi-se, ultima). Ascultînd atent mi s-a întipărit bine în minte accentul italian. Plus de asta am prins și cîteva reguli grammaticale și cuvinte (”giovanne generazione” a.s.o.) Așteptînd să se facă ora 0.30 să pot asculta ”Glasul patriei” am dat la București I (1935m). Aici, de la 0 la 0.30 se transmite în limba germană. Am putut asculta o foarte frumoasă muzică populară. La ora 0.30 la 1 pe 1935m se transmite ”Vorbește Bucureștiul” în limba engleză. La 0.35 am dat la 397 și-am ascultat ”Glasul Patriei”. La început, un nu prea scurt Buletin de știri de 15 min. A urmat apoi o relatare de la Conferința Națională a femeilor din RSR urmată de un pic de muzică populară. Și culmea! A urmat iar un Buletin de știri! Am dat, așadar, iar la emisiunea în limba engleză. Am ascultat cu atenție  și-am înțeles destul de multe (Elena Pavelescu). După ce-am terminat de ascultat emisiunea în limba engleză a urmat o țiuială insuportabilă. Am mai foit un pic aparatul, apoi l-am închis, culcîndu-mă la ora 1 (Jurnal în sertar).

Sîmbătă 25 iunie 1966. Azi am ascultat pentru prima dată în ”sezonul” acesta emisiunea ”Salut voios de pionier”. La 7.30 am fost sculat de neîndurătoarea mamă care n-a ținut cont că m-am culcat la ora 1. După ce m-am spălat, am mîncat și, în ”uniforma” mea de toate zilele (bluza în dungi albe și pantaloni scurți), am plecat cu bicicleta de coarne la cooperativă să-i cumpăr ventil și valvă. Dar n-am găsit ce-mi trebuia și tot așa am adus-o înapoi. Acasă, mama s-a apucat să spele rufe, afară, sub măr, iar eu a trebuit să aduc cîteva perechi de găleți cu apă.

În scorbura mărului din fața verandei și-a făcut  cuib o păsărică multicoloră și simpatică care are deja doi puișori pe care-i hrănește cu sîrg. Începînd cu ora 10 m-am retras în bucătărie și la umbră m-am cufundat în învățat. Am parcurs vreo 2-3 lecții și merge nu prea ușor. Am recapitulat mai întîi ceea ce am scris aseară.

Azi e o zi frumoasă, călduroasă, fără nori.

În timp ce mama îmi spăla bluza albastră a găsit într-un buzunar un leu și…  firișoare de tutun. S-a burzuluit un pic la mine, însă eu am rîs și restul zilei am tot rîs pe chestia cu fumatul și țigările (erau urme de la țigările altora și mama mi-a promis că nu-mi mai dă bani de cheltuială). De cîtva timp – adică de cînd a plecat tata la Iași – nu mai mănînc ca lumea. N-am pus în gură o mîncare preparată. Ba lapte, ba ouă, ba salată și cu asta ne amăgim unul pe altul. Azi la amiază am mîncat cîteva felii de pîine cu unt   (mîncare pentru prînz!). Pe lîngă toate m-am mai și tăiat la degetul mare de la mîna dreaptă. După masă, ca să-mi scot pîrleala pentru orele de somn pierdute, m-am dus în sufragerie și m-am culcat. M-a trezit mama la ora 16. Pe cer era o negură și mama se necăjea să adune puii și curcile. Dar numai cît ne-a speriat. A burezat un pic, atît cît să se astîmpere praful și s-a oprit. Norii s-au împrăștiat, cerul s-a înseninat și soarele a apărut iar victorios. Afară, fiind răcoare, am mai făcut un pic de ordine prin ogradă (din plăcere, nu din constrîngere). Am avut grijă să mai mănînc și azi vișine. Cît a durat ”ploaia” am stat în casă și mi-am continuat munca. Seara luna a apărut pe la 20.30 – o jumătate numai.

Seara, după ce-am mîncat pe săturate halva turcească, ne-am retras în sufragerie. Am mai discutat un timp (mama a dibuit Albumul și a citit poezia în care Cupșan scrie de mine și Lia). Mama s-a culcat, iar eu am rămas să-mi îndeplinesc programul + cele două lecții recapitulative. În acest timp norii s-au mai adunat și acum îi trage o ploiță bună. Am venit în bucătărie și am scris în Jurnal. M-am culcat după ora 23. În pat am citit din ”Răscoala” pînă la 0.30.

Duminică 26 iunie 1966. Azi parcă nici n-ar fi duminică. Afară e un frig grozav și se așteaptă căderea primelor zăpezi… Pe lîngă ploaia asta sîcîitoare mai bate și-un vînt tăios care pe alocuri ia o asemenea viteză că stîrnește furtună. Din cauza acestei vremi n-am ieșit afară decît de vreo două ori. Pe la amiază timpul a trecut foarte repede. După masă a venit poșta. Pe lîngă ”Magazin”, ”Gazeta învățămîntului” și ”Munca” am primit și o citație de plată de 45 de lei de la Autobaza T.A. (Transport Auto) – pentru Mircea. Dacă nu-i prezintă pînă mîine, îl dă în urmărire…

După masă mi-am trecut timpul citind presa; apoi am început să citesc ”Misiune specială Berlin – Tokio: Richard Sorge” scrisă de doi publiciști sovietici. De la început cartea m-a pasionat foarte mult. Nefiind prea groasă cartea, citind mereu, pînă seara am reușit s-o termin. Îmi place să am în minte imaginea integrală a cărții și de aceea m-am grăbit s-o termin. Mi-am întregit astfel cunoștințele despre curajosul agent al serviciului de informații, Richard Sorge. (L.D. Bineînțeles, ”publiciștii sovietici” n-au scris în carte că, demascat și arestat de japonezi la Tokyo, Stalin s-a dezis de el, deși ar fi putut iniția un schimb de prizonieri. Ca urmare, Sorge a fost spînzurat de japonezi la 7 noiembrie 1944. Avea 49 de ani. A fost reabilitat postmortem în 1964).

În timp ce mama a călcat și a făcut prăjituri eu am început să mă uit prin jurnalele mele. În seara asta am citit vol.6. Căutam să citesc primele mele impresii despre Lia (pe care le scrisesem în engleză). Mi s-a părut (și cred că așa e) că acest volum e cam searbăd și fără prea multe înflorituri. Am scris mereu ce se petrece la ore și atît. Voluml 7 și acesta (vol. 8) este scris într-o perioadă cînd am început eu să ”dau de bine” și am avut o mulțime de peripeții și întîmplări, mai ales că acuma a venit și anotimpul cald. Îmi voi face timp să citesc și vol.7 și vol.8 mai pe îndelete. Sper să mă delecteze. De altfel cam acesta este și scopul scrierii acsetui juenal: o suvenire plăcută la o vîrstă mai mult sau mai puțin înaintată…

Seara am stat în sufragerie la masă și-am scris Lesson 1 – lecție programată pentru ziua de azi. De acum înainte voi învăța zilnic cîte o lecție din ”Învățați limba engleză fără profesor”. Sper să-mi fie de un real folos.

După ce-am terminat de scris am stat pînă la ora 23 și-am ascultat Novisadul (236,6m). După un scurt buletin de știri a dat muzică populară românească. M-am retras apoi în bucătărie. M-am vîrît imediat în pat și pînă la ora 1 fără 20 am tot citit din ”Răscoala”. Afară vîntul urlă sinistru de tot, în bucătărie era urîcios, dar totuși am stat și-am citit. Am scos și cîteva citate ce mi s-au părut mai filozofice: 1. ”Pasiunea trupească devine, în sfîrșit, durabilă fiindcă se alimentează din esența inepuizabilă a sufletelor”. 2. ”Fericirea n-o poți gusta decît cînd te-a purificat nefericirea”. Apoi un dicton (despre căsnicie) din ”Misiunea specială” (dicton cu care Sorge nu era de acord): ”De ce să te arunci în rîu dacă vrei numai să-ți potolești setea?”. Acuma eu cred aș fi de acord. Mai tîrziu, mai vedem…

Luni 27 iunie 1966. Mama m-a trezit în jurul orei 8 cînd îmi era somnul mai dulce. A trebuit să-i aduc drojdia din beci, apă, apoi a frămîntat pîinea. Azi nu se deosebește de ieri. Același frig (care m-a făcut să mă aleg c-un guturai zdravăn) și aceiași nori care mai scutură din cînd în cînd cîte-o ploiță. Afară nu prea aveam ce căuta. Așa că toată ziua am stat în casă. Am învățat Lesson 2 și-am făcut exercițiile respective. Cu ocazia asta am terminat și rezerva de pix și-am început alta (a 4-a). Pe la amiază am adus bicicleta în casă cu scopul să-i repar valva de la roata din față, dar n-a fost chip; m-am muncit degeaba. Azi am mai fost totuși pe-afară și-am cules cîteva buzunare de vișine din care mama a făcut compot. Mama și-a trecut și ea timpul făcînd mereu alte și alte rețete de prăjituri și chek uri.

La amiază, după ce-am luat masa, m-a apucat somnul. Am dormit cam vreo două ore și m-am supărat grozav cînd mama m-a trezit ca s-o ajut un pic la treabă… (să dau zahăr prin mașină și să-l fac pudră, apoi să-i pregătesc bucățelele de rahat pentru umplutură). Cu vremea asta de-afară parcă vine Crăciunul, nu hramul. Peste cîteva zile trebuie să sosească și tata de la Iași.

Azi am primit Moscow News ul și m-am străduit să mai traduc cîte ceva. La Moscova rulează filmul românesc ”Mofturi 1900”. După masă, spre seară, mama  a fost în sat să mai facă unele cumpărături. Azi am mai discutat cu dînsa despre mai multe lucruri. Îi este grozav de de necaz că n-a plecat la București în 1950, cînd a avut ocazia. Acuma … ar vrea, dar nu prea se poate. Seara după cină mama m-a spălat pe cap (!!!…) (eu nu mă prea pricep…) și acuma mă simt minunat. După asta am venit în sufragerie. Mama a mai citit un pic și a copleșit-o somnul. Eu am stat și-am scris Jurnalul pe ieri și pe azi, pînă la 22.30. Apoi m-am retras în ”bîrlogul” meu. Am stat în pat și-am citit ”Răscoala” pînă la 0.30.

Marți 28 iunie 1966. Ante-hram (…). Cu toate că astănoapte m-am culcat așa de tîrziu, totuși azi dimineață am ”reușit” să mă trezesc la 4.30, după numai patru ore de somn! Eu, somnorosul și leneșul, am reușit să mă scol la o astfel de oră! Am ieșit afară, apoi m-am îmbrăcat, mi-am făcut patul, m-am spălat și după ce-am mîncat m-am pus pe scris. Pe la 5 mama a plecat în sat și peste o oră s-a întors cu cîteva kg de carne pe care a pregătit-o apoi în fel și chip pentru ”praznic”. Afară vreme e aceeași: urîcioasă; plouă mereu și apa stă de-acuma deasupra pămîntului. E frig și de cîte ori ies afară încep să strănut și imediat îmi curge nasul.

În timp ce-mi făceam tema la engleză (Lesson 3), ascultam și la radio. Astfel am aflat comunicarea ministerului învățămîntului care a hotărît ca începînd cu anul școlar în curs examenul de maturitate să se numească bacalaureat (Se revine de la ”Școală medie” la ”liceu” și de la ”examen de maturitate” la ”bacalaureat”). Începînd de la 1 iulie intră în vigoare noile și severele reguli de circulație.

După ce-am terminat cu engleza m-am apucat de scrisori. Mai întîi i-am scris lui Sandu (Cheroiu Sandu, rn. 1 Mai, Str Tunari 52, București) apoi am scris – din partea mea – la Radio Moscova. (cu toate că n-am primit răspuns la scrisoarea mea anterioară). Ca de obicei, scrisoarea am făcut-o în dublu exemplar și am introdus-o în arhivă. Am un plic în care păstrez toată corespondența cu Radio Moscova (scrisoarea mea și răspunsul lor). În scrisorica de azi am pus înăuntru ”două mici vederi ce reprezintă aspecte nocturne din București”. Le-am solicitat vederi din Chișinău, fotografia lui Maxim Gorki și o adresă a unui elev de-a XI-a.

La 11 a venit factorul, am predat aceste două scrisori și m-am aprovizionat cu 10 timbre. Azi am mai primit o scrisoare de la IRTA Rădăuți pentru Mircea în care-l anunță că în termen de 10 zile trebuie să achite suma de 996 de lei, sumă ce reprezintă două uniforme de taxator. În mare belea a intrat. Dar singur și-a făcut-o. Dacă nu va ști să se descurce îl mănîncă pușcăria. Pînă la amiază vremea a trecut foarte repede. În acest timp norii au început să se mai împrăștie, cerul s-a înseninat, soarele a răsărit și el de pe undeva. În cîteva minute totul s-a transformat. Vîntul a stagnat, natura se încălzise, pămîntul aproape încerca să se zbicească. Mama făcea pregătiri intense pentru hram. Unicul musafir cred că va fi … tata, pe care-l așteptăm mîine. Azi se împlinesc 10 ani de la 28 iunie 1956. Nu-mi pot da seama ce a fost atunci…  La Moscova s-a hotărît ca în cinsrtea semicentenarului Revoluției din Oct. fiecare republică unională să aibă cîte-o zi. Astăzi este ziua RSS Moldovenești.

La amiază, după un prînz copios (cu ocazia asta m-am tăiat la degetul mare de la mîna stîngă. Ce ghinion!) m-a ajuns somnul și de la 14 la 16 n-am avut treabă cu nimeni. Dar cînd m-am sculat aveam o durere de cap… Mama a fost la cooperativă și a adus gaz și altele.

Toată vremea senină care a apărut dimineața a dispărut spre seară. Nourii negri s-au adunat din nou și i-a mai tras o ploiță…

Mama s-a ocupat de curățenie făcînd toate camerele oglindă. Eu am ”recoltat” cei șase crini din fața casei și un buchet de trandafiri împodobind mesele din sufragerie și din dormitor. Crinii răspîndeau un miros foarte puternic. După masă mi-am trecut timpul citind toate Jurnalele anterioare (data de 28 iunie în anii 1963, 64 și 65).

Azi s-a încheiat Plenara CC al PCR care a luat o serie de hotărîri importante. În Argentina a avut loc o lovitură de stat.

Seara m-am muncit cu tot dinadinsul să caut cîteva posturi de radio pe care numai curiozitatea mă face să le găsesc (Roma, Londra, Paris, Israel). Căutările acestea zadarnice au enervat-o pe mama care nu m-a mai lăsat să cutreier toată scala în halul ăsta. După ora 21, mama , foarte obosită, a ațipit un pic în bucătărie, iar eu am lucrat Lesson 4 – depășire.

După 22.30 am mai ascultat radio și, după ce s-a culcat mama, pînă la ora 0 am scris în Jurnal. Spre seară norii s-au mai rărit și pe boltă a răsărit luna, mai plină și mai rotunjoară ca pînă acum. Îmi plac nopțile cu lună și parcă-i mai plăcut să stau în casă tîrziu, cînd știu c-afară-i senin. La ora 0 am ascultat ultimul buletin de știri (ca de obicei se vorbește de problemele actuale: Viet-Nam, lovitura de stat din Argentina, vizita lui De Gaulle în U.S., problema reunificării Germaniei etc). După ora 0 a cîntat imnul de stat care nu s-a schimbat încă. Seara, mama a presupus că tata ar putea veni în seara asta cu trenul de București, apoi cu cursa pînă la Siret, iar de aici, pe jos (9km). N-am crezut-o însă. După ce-am mai ascultat radio m-am vîrît în pat și-am început să citesc din ”Răscoala”. Radioul l-am lăsat în surdină și se transmitea ”Parla Bucarest”. Pe la ora unu însă previziunea mamei se adeverește: tata apare la geam, apoi intră în casă. Ne-am bucurat foarte mult; am stat destul singuri. Imediat cum a ajuns am început să stăm la taifas: tata a povestit cu lux de amănunte ce s-a mai întîmplat pe-acolo, cu cine s-a întîlnit etc. Ne-a spus c-a văzut vreo trei filme, o piesă de teatru la ”Național” și chiar un meci de fotbal (Dinamo București – CSMS Iași 2 – 1). Apoi am venit în bucătărie. În timp ce discutam am dat gata jumate de kg de cireșe și m-am înfruptat dintr-o pungă de bomboane cu cacao aduse de tata de la Iași. S-a discutat apoi ce și cum s-ar mai putea face o eventuală dezertare de la Grămești. Tata ar vrea să vîndă casa (30.000) și apoi să facă tot posibilul să intre la Iași sau la București și să înceapă o viață nouă, mai civilizată. Totuși sînt multe piedici în asta și dacă analizăm mai bine e o utopie. Dar cine poate ști de unde sare iepurele? Am mai discutat apoi despre conflictul cu Panțir – directorul școlii. Am văzut că tata și cu mama posedă o adevărată strategie și din punctul ăsta de vedere îi admir. Din cîte-a mai spus tata am înțeles că orice-ar fi, ca profesor sau în alt domeniu, trebuie să fii bine pregătit și-apoi totul merge ușor. Cu greu ne-am culcat pe la ora 2.     (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 425. Joi 1 martie 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (6)


De Mărțișor s-ar fi cuvenit să vin și eu cu ceva suav, delicat, îmbucurător. Dar Marte este, la romani, Zeul războiului, iar lumea întreagă se află, tot mai evident, într-un război informațional fără precedent. Nu trece o zi (aparent de pace) în care să nu se trimită fake news uri (știri neadevărate), să nu se facă propagandă pentru X și împotriva lui Y, să se deruteze și mai mult populații întregi care se emoționează lăcrimos la ”știri” pentru sensibili. Cică FMI ul, prin șefa acestui fond, dna Lagarde, a ajuns la concluzia că bătrînii trebuie stîrpiți pentru raționalul motiv că ei doar consumă și nu (mai) produc. Unii chiar au crezut asta și s-au supărat deja pe (cinicul) Occident. Sancta simplicitas! Alții anunță, cu RIP urile de rigoare, că actorul Sylvester Stallone a plecat într-o lume mai bună (bine măcar că nu se precizează care). De fapt el tocmai își lansa cel mai recent film. Alte ”știri” vorbesc despre fantasticile realizări militare ale rușilor care au descoperit și produs arme cu o putere nimicitoare nemaiîntîlnită (și de care, desigur, decidenții și votanții ar trebui să țină cont, să se orienteze din timp adicătelea). Nu trece o zi și americanii anunță că ei vor face multe mini bombe nucleare care, din iubire de oameni și construcții, nu vor avea puteri atotdistrugătoare (ca macro bombele nucleare), ci vor fi clar și precis direcționate direct în capul unora care amenință pacea planetei. Ș.a.m.d.

Și totuși, (luna lui) Marte este și perioada din an în care Cupidon trimite (ca un dulce războinic ce este) săgeți muiate în miere și afrodisiace (deși zilele îndrăgostiților sunt serbate, americănește și românește, în februarie!). Eu, ca un veșnic îndrăgostit de idealurile justițiare, nu pot să nu pun și eu mâna pe tolba de săgeți antifraudă și să mai adaug un argument în favoarea sporirii onestității, a sincerității și corectitudinii în așa numita ”viață culturală” iașiotă (și nu numai).

Destinatarul săgeților din acest (sper, ultim) episod benefico-malefic este, aparent, tot (aproape) octogenarul Traian Diaconescu, dar prin criticarea faptelor sale ”culturale” sper ca mai multă lume să vadă cum roiesc muștele (de primăvară!) pe unele căciuli (prea mari pentru unele capete). Primul episod din acest miniserial dedicat unor nefăcute, prost făcute sau mai bine n-ar mai fi fost făcute a fost publicat chiar de Ziua îndrăgostiților (14 februarie) cu intenția (naivă, desigur) de a atrage atenția asupra unor aspecte discutabile de hermeneutică ideologică. Dar, pe parcursul analizei, a ieșit la iveală că, pe lângă impardonabile maltratări ale limbii române, autorul a comis un PLAGIAT evident, unul făcut în ”dulcele” stil al parțial putincioșilor care musai vor să clădească, mioritico-manolic, adică fălos și fără folos, CULTURA ROMÂNĂ.

Ipotezele mele au fost confirmate cu asupră de măsură: deși săgețile mele chiar au ajuns unde trebuie și chiar în cercuri tot mai largi, niciunul dintre personajele implicate – direct sau indirect, mult sau puțin – n-a făcut vreun gest (auto)reparatoriu sau explicativ referitor la micile și nevinovatele mele observații. Argumentez: pe acest blog au (mai) fost devoalate aspecte pe care le-am considerat incorecte (plagiatul, bată-l vina) și pe care le-am găsit în articole semnate de lume universitară cu pretenții: Bogdan Crețu, Ioan Holban (întîmplător, implicați și în proiectul Scriptor),  și alți universitari sau publiciști ieșeni, unii trecuți în lumea umbrelor, apoi  Ștefan Munteanu (din Bacău, tot eminescolog plagiator, ca și dl Traian Diaconescu  de la Iași), dar confirmarea acuzațiilor mele s-a făcut prin acord tacit (ca să nu zic mut). Acest concert de tacite acceptări ale criticilor mele este specific pentru clanul scriitorilor certați cu morala publică: dacă ei ar reacționa, probabil scandalul s-ar extinde, iar alții vor dori să vadă mai de aproape despre ce este vorba și atunci… tăcerea e de aur. Am amintit acest ”modus operandi” al veleitarilor și iubitorilor de arginți câștigați cu orice preț pentru că, vai!, povestea plagiatului lui T.D. este una mai vastă, mai dureroasă și mai greu vindecabilă decât a reieșit din episodul anterior al acestui Intermezzo. Veți vedea imediat de ce spun/ scriu asta.

Anticipez puțin și precizez că veneratul și mult prea lăudatul ”localism creator” promovat la Iași de Al. Dima (și practicat mai intens la Botoșani  și Iași) are, inevitabil, și destule părți/ consecințe neplăcute: stimularea veleitarismului, acceptarea mediocrității, mimarea obstinată și nedemnă a creativității neînțeleselor ”genii” locale care se autoprezintă, cu falsă modestie, drept modele de urmat… (vezi autopromovarea făcută de T.D. pe internet într-un videoclip intitulat ”Modele de urmat”). De aici și monstruoasele deformări ale gândirii eminesciene, împopoțonarea genialului poet cu inexistente contribuții doctrinare, ideologice sau teoretice, toate acestea probând sâcâitorul și neplăcutul complex de inferioritate pe care-l afișăm ostentativ ca pe un mare merit. Pe bună dreptate scria Alex Ștefănescu: ”S-­a ajuns la o filosofare grandilocventă pe tema eminescianismului” (în ”Eminescu, poem cu poem). Ciocli croncănitori se hrănesc insațiabil și imperturbabil din substanța lăsată posterității de Eminescu, contribuind, în numele ”localismului creator” la degradarea culturală a zonei în care publică fără rușine și fără niciun filtru din partea editorilor locali – ei înșiși contributori ”serioși” la scufundarea penibilă în ”localism plagiator”.

Reamintesc cititorilor că povestea de față a pornit de la un articolaș (despre Eminescu) din primul număr pe acest an al revistei ”Scriptor” care apare la Iași (cu precizarea editorilor că ”Revista Scriptor este proiect al Editurii Junimea și al Societății Culturale ”Junimea 90”, cu susținere de la Consiliul Local și Primăria Iași”). Articolul se numește ”Eminescu și tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa” și este semnat de Traian Diaconescu, dar este de fapt o copie-rezumat-surogat a(l) articolului lui Dumitru VeleaFabula lui Menenius Agrippa și amara ei ironie” (Tribuna, febr. 2016) (pentru a citi articolele amintite aici vezi episoadele anterioare ale acestui miniserial, respectiv episoadele zilnice publicate în perioada 14 – 18 februarie). Între timp, navigînd eu liniștit pe apele infinite ale internetului, aflu despre o publicație cu un titlu care atrage: ”Studii eminescologice”. Primul gând care mi-a apărut în momentul în care am început să răsfoiesc colecția acestei publicații anuale a fost: oare îi voi găsi și pe amatorii de plagiate pe aici? Nu mică mi-a fost mirarea să citesc un ”studiu eminescologic” semnat de … nimeni altul decît același Traian Diaconescu, eminescologul care a publicat și în ”Scriptor”. Titlul articolului din ”Studii eminescologice” este ”Eminescu și tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa”. Aaa, ce lipsă de inspirație! Să scrii două articole diferite și să le publici sub același titlu! Verific conținutul celor două articole apărute unul în 2017 în ”Studii eminescologice” și celălalt în ”Scriptor” (ian-febr. 2018). Perfect identice. Deci, autoplagiat în toată regula, cu eventuale consecințe financiare în cazul în care articolul a fost publicat și plătit de două ori. Foarte probabil, eminescologii care îngrijesc rubrica ”Eminesciana” în cadrul revistei ”Scriptor” nu citesc ”Studii eminescologice”, o revistă care se editează la Botoșani și se publică la Cluj. Altfel nu se explică cum poți publica un articol deja publicat (e ca și cum ai mînca ceva deja mîncat). Dar, și reciproca e valabilă: nici cei de la ”Studii eminescologice” nu citesc ”Scriptor”; altfel ar fi obligați să reclame plagiatul și să ceară daune interese. Și mai curios lucru: păgubitul (Dumitru Velea, cel cu onoarea nereperată) nu a reacționat sub nicio formă, ca și cum și el ar fi vinovat de ceva. Mai știi?… Bref, se scrie mult, se publică și mai mult, dar de citit se citește puțin spre deloc…

Interesant mod de a sublinia ideea unității culturale a românilor. Așadar, un ieșean (născut oltean) fură un articol al unui scriitor din Petroșani, îl publică (ușor malformat) mai întîi într-o revistă construită la Botoșani și publicată la Cluj, apoi îl republică identic și la Iași. Asta da frăție întru hoție! Nu este deloc întîmplătoare insistența mea asupra acestor fapte: plagierea unui autor este un furt, iar autoplagierea unui articol furat este, desigur, alt furt (de imagine, de timp, de bani etc.). Adică, zic eu, recomandabil ar fi fost ca cei de la ”Sudii eminescologice” să sesizeze primii plagiatul. Nefăcînd-o, cei de la ”Scriptor” ar fi trebuit să fie un filtru și mai puternic. N-a fost (să fie)! Pe când publicarea aceluiași articol chiar în ”Tribuna” de la Cluj? (ca să se închidă cercul).

Cred că este firesc să nu las cititorul să se chinuie să caute/ găsească amintitele publicații care conțin articole plagiate. Adaug, așadar, azi o altă revistă care a publicat un articol plagiat: revista ”Studii eminescologice”. Iată (auto)descrierea acestei reviste: ”Studii eminescologice” apare o dată pe an şi cuprinde lucrările susţinute la Simpozionul  Internaţional „Eminescu: Carte–Cultură–Civilizaţie”, manifestare organizată anual de Bibliotecia Judeţeană „Mihai Eminescu” Botoşani (director prof. CorneliaViziteu) în colaborare cu Catedra de Literatură Comparată de la Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi., Ed CLUSIUM, 2017, Director: Corina Mărgineanu –Taşcu (tel: 0264 596940). edituraclusium@gmail.com. Iată și descrierea (inclusiv adresa de internet a) articolului cu pricina: http://www.bcu-iasi.ro/docs/studii-eminescologice-nr19.pdf Traian Diaconescu, Tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa, în: Studii eminescologice, Volumul 19/ 2017. Pp. 39-43, Coordonatori: Viorica S. CONSTANTINESCU, Cornelia VIZITEU, Lucia CIFOR, Livia IACOB.  De reținut că revista ”Scriptor” a umblat totuși la articol, suprimând trimiterea completă la citatul din Marx. Iată așadar, și completarea bibliografică a cărei lipsă am criticat-o într-un episod anterior: Karl MarxCapitalul. Critica economiei politice, vol. I, trad. C. Agoutin, Suceava, 2009, pp.  328-383. Deci, la acest capitol (al corectitudinii citării unui autor) Botoșaniul și Clujul sunt, peste Iași. Despre Petroșani și Cluj am scris în episoade anterioare că sunt peste Iași. Mirarea cea mare este că nimeni dintre autorii și îngrijitorii de reviste amintiți în acest miniserial nu se vor simți lezați de faptul că li s-a reproșat că au publicat articole plagiate. De ce? C-așai în tenis!

Sper să fiu bine înțeles: nu sunt un detractor al lui Eminescu și nici al eminescologilor; sunt un detractor al plagiatorilor, mimilor culturali și insațiabililor veleitari de a umfla cantitatea de cultură aflată pe capul bietului locuitor român.

Propunere de reglementare legislativă: prima condiție a acceptării unui text (articol, studiu, carte) spre publicare trebuie să fie ”Declarația de non(auto)plagiere”. Printre sancțiunile posibile în caz de constatare a faptului că articolul a mai fost publicat de autor în altă parte (autoplagiere) sau că este preluarea puțin modificată a articolului unui alt autor (plagiere) ar putea fi: a) includerea autorilor plagiatori într-un registru național al plagiatorilor (există unul făcut de un clujean; se numește Asociația GRAUR și are adresa http://www.plagiate.ro/ ); b) în cazul în care redacția este sesizată despre infracțiunea numită plagiat să fie obligată să publice într-un număr următor explicații și să prezinte scuze autorilor reali; c) obligația autorului care a plagiat de a restitui banii încasați ca folos necuvenit și eventual plata unor daune interese persoanelor lezate; d) instituirea obligației fiecărei redacții/ edituri de a preciza ca, în cazul în care articolul a mai fost publicat în altă parte, să se precizeze locul și data publicării, plus acordul editorului anterior de a republica acel articol (eventual cu mulțumiri). O inițiativă legislativă mai clară, mai elaborată și mai aspră se impune. Juriștii ar trebui să fie mai expliciți în privința definirii dreptului de proprietate intelectuală și a consecințelor ce trebuie suportate de încălcătorii acestui drept fundamental.

În cazul în care, vreun cititor curios, vreun stipendiator public furios sau vreun alt antiplagiator curajos ar dori să atragă în mod clar, direct și fără putință de eschivare atenția promotorilor plagiatului pe meleaguri ieșene (iașiote, în acest caz) ofer numerele de telefon la care ar putea verifica afirmațiile mele din acest miniserial: Revista ”Tribuna”: 0264/ 591498, redactia@revistatribuna.ro ; Revista ”Scriptor”; tel 0232/ 410 427 revistascriptor@gmail.com     Revista ”Studii eminescologice” (Editura Clusium): 0264/ 596940; Biblioteca Județeană Botoșani: 0231/ 514686, Director: 0231/ 513334. De reținut că toate acestea trăiesc din bani publici (inclusiv Editura Clusium care nu publică gratuit Studii eminescologice)! Totodată, cei care vor suna ar avea și ocazia de a se implica în stoparea acestui flagel anticultural (în treacăt fie spus, plagiatori ieșeni criticați pentru (auto)plagiat au promovat ierarhic fără probleme, s-au implicat în obținerea de fonduri pentru reviste care promovează plagiatul și se insinuează ca fiind crema culturii ieșene contemporane).

 

(Sper că acest miniserial despre plagiate nu va mai continua)

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 423. Marți 27 februarie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (146).


Duminică 20 martie 1966. Am dormit pînă la ora 8. Spre deosebire de ieri vremea s-a mai ”ameliorat” un pic. Dacă ieri a mai plouat, azi, pe cînd eram în Piața Unirii, viscolea de-a binelea.

După ce ne-am spălat și-am mîncat ultimele noastre provizii s-a anunțat programul zilei de azi: vizitarea muzeelor. Eu cu Costică m-am dus pînă-n centru să cumpărăm ceva, n-am mai cumpărat și cînd ne-am întors n-am mai găsit pe nimeni la internat. Imediat am luat un tramvai, am ajuns în centru, dar nu știam la care muzeu să mergem. În sfîrșit, am luat-o pe str Ștefan cel Mare și am ajuns la Palatul Culturii unde am aflat că excursioniștii noștri se află aici. Ne-am scos bilete și, cu îndrumările ”paznicilor”, i-am ajuns. Diriginta m-a întrebat pe unde-am hoinărit și s-a interesat dac-am dormit la internat… (se temea să nu fi avut eu alte ”neamuri” pe aici, ”verișoare” etc.). Împreună cu ceilalți colegi, profesori și un ”tanti ghid” f bine documentat, am vizitat mai întîi ”Muzeul Etnografic al Moldovei” unde am văzut exponate f interesante și ingenios construite. După asta am părăsit acest muzeu și am trecut la ”Muzeul de arte plastice” (P.S. La Muzeul Etnografic am văzut un interior de casă țărănească din comuna Straja, raionul Rădăuți, foarte bine amenajat dar, din păcate, dispărut acum din sat). La Muzeul de artă plastică organizat în marea Sală a Tronului ”tanti ghid” ne-a explicat mai întîi despre Palat și istoricul lui. Apoi a trecut la explicarea picturilor, făcînd unele aprecieri asupra creațiilor. Sala Tronului are o construcție interesantă, în stil gotic, iar pe tavan, oblic, erau pictați toți domnitorii moldoveni. După ce am terminat de vizitat și acest muzeu, primind informații foarte ample, am coborît la parter unde am vizitat ”Muzeul de istorie a Moldovei” din care o parte era în renovare și n-am putut s-o vizităm. Aici ne-a dat explicații o tanti mai timidă și mai încurcăreață. Exponatele au fost interesante și frumos prezentate. După ce am terminat de vizitat acest muzeu am trecut în cealaltă aripă a Palatului unde era amenajat Muzeul Politehnic pe care, de asemenea, l-am vizitat. Ceea ce era mai interesant aici erau cele două televizoare. Cînd te uitai în ele – erai în persoană. Mecanismul era următorul: în fața ușii era o cameră de luat vederi care transmitea imediat în cele două televizoare. Aceasta a fost o distracție foarte plăcută și amuzantă. Tovarășa ghid ne-a explicat f amănunțit celelalte exponate din care am reținut mai bine: cum funcționează o termocentrală, o turbină Pelton și alte cîteva motoare. Foarte interesant a fost explicarea desfășurării zborului rachetei cu trei trepte care proiectează pe orbită un sputnik. Exponatele erau produse în URSS. După ce am vizitat și acest muzeu (fără să uităm ca, la ieșire, să ne mai privim o dată în televizoare) am intrat într-o altă secție a Muzeului politehnic și anume înregistrarea sunetelor. Aici, același ghid ne-a explicat pe larg tot felul de instrumente de înregistrare și redare a sunetului. Instrumentele erau de la cele mai vechi și primitive pînă la aparatul de radio cu tranzistori și pick up ul. Cu aceasta s-a încheiat vizita noastră la Palatul Culturii. În acest Palat își are sediul redacția revistei ieșene  ”Cronica” (L.D. La această publicație am colaborat intens în anii 78-89, publicînd pe varii teme (economice, politice, lingvistice, sociale etc. Am avut rubrici permenente: ”Lumea contemporană”, ”mese rotunde” etc. În ultimii ani 80 am publicat sub varii pseudonume pe lângă numele adevărat) Cînd am ieșit afară toți fotografii amatori care posedau aparate de fotografiat s-au grăbit să imortalizeze pe peliculă fie monumentul în întregime, fie numai statuia lui Ștefan cel Mare sau unul dintre tunuri. Am traversat apoi str. Palat și am mers pe Str Ștefan cel Mare, pe lîngă Biserica Sf Nicolai, destul de frumoasă, apoi am intrat în curtea Bisericii Trei Ierarhi. Prof de istorie Bejenaru ne-a relatat despre trecutul acestei Biserici, apoi am înconjurat zidurile bisericii, mulțumindu-ne cu atîta deoarece n-am putut vizita și interiorul. Toader mi-a făcut mie și lui Costică vreo două amintiri la această biserică.

Tot grupul nostru a hotărît să ia masa la Restaurantul ”Expres”, însă cum nouă nu prea ne dădea mîna (mai bine zis nu ne dădea… punga) am luat-o toți patru în oraș să cumpărăm pîine. Dar, vai! Azi e Duminică și nici o Autoservire nu era deschisă. Totuși, cu o mică speranță, am început să colindăm orașul în căutarea unui magazin de serviciu. Și-am avut noroc. Pe str. Păcurari, lîngă Gh. Dimitrov, am găsit un magazin de pîine deschis. Ne-am repezit și am luat de 6 lei pîine albă pe care am și înfulecat-o și încă numai în trei deoarece Toader a luat masa la fratele lui. Am stat la internat numai noi trei, singuri, și după ce-am mîncat am dat pe la spălătorie să ne răcorim. Tot aici era și WC ul. Costică a tras de un mîner să curgă apa și deoadată era să-i cadă în cap toată instalația. Le-a pus pe toate la loc (de formă) și-am întins-o. Pt. trebușoara asta a primit Burdujan observații. Noi am ieșit în Tg Cucului și, cu ultimul mărunțiș, am făcut cîteva călătorii cu tramvaiul. Mai întîi l-am luat pe 1 care ne-a dus la Elena Doamna, apoi pe Str Socolei pînă la capăt. Aici ne-am dat jos și am admirat de pe pod Gara Socola și împrejurimile Iașului. După asta l-am luat iar pe 1 și am mers la Liceul Național (Liceul 1). Aici am coborît și ne-am dus în Piața Gh. Dimitrov de unde-am luat tramvaiul 6 care ne-a dus, de asemenea, pînă la capăt, iar înapoi am venit pe jos. Pe acest itinerar am văzut Institutul Agronomic, Stadionul 23 august, Grădina Copou (în ansamblu), Universitatea Al.I. Cuza, ”Studenția” (expresia lui Costică). După excursia asta am mers din nou la internat de unde am plecat iar în oraș cu destinația ”Muzeul Unirii”. Aici a plătit iar Burdujan (probabil că excursia n-a costat 40 de lei în capăt și de aceea au avut de unde să plătească muzeele și telegramele). Aici, la Muzeul Unirii ghida ne-a explicat că e rădăuțeancă și c-a învățat acolo. Ne-a explicat f bine evenimentele de dinainte de Unire și din timpul Unirii. Am rămas cu multe cunoștințe noi din această excursie și asta mă bucură.

De la Muzeul Unirii, iar la internat. Aici, cei care au avut rezerve mai mari de haleală au mîncat, iar noi… ne-am uitat. Pe la 19 am plecat la Teatrul Național unde vom vedea în seara asta opera ”Rigoletto”. Am venit la acest spectacol numai din curiozitate. Mulți au plătit biletul (6 lei) numai să scape de bîrîiala profesorilor, dar n-au venit la spectacol. Au găsit că-i mai distractivă ”Bolta rece”. La 19 30 a început primul act al operei. În total au fost patru acte care mi-au părut lungi, dar pe la 22 s-a terminat. Din primul act n-am înțeles decît 2-3 cuvinte. Pînă la noi sunetele ajungeau difuze și de neînțeles. Abia cu ajutorul unui program am mai înțeles un pic subiectul. Cu toate astea nu mi-a plăcut deloc acest gen. Devreme ce are joc de scenă și e ca o piesă de teatru, de ce n-ar vorbi?  După fiecare act diriginta se uita la rîndul nostru să ne vadă părerile. Pe mine și pe Costică însă ne-a interesat altceva. (în spatele nostru am văzut ”Parisul” și împrejurimile sale: cîteva studente; în rîndul din față erau alte trei fete. Cea din mijloc se uita atît la mine cît și la Costică... Pe chestia asta am comentat mai tîrziu). Toader a fost și el la  spectacol, dar după primul act a plecat deoarece îl aștepta fratele (și n-a făcut rău). La teatru ne-am întîlnit cu mai mulți băieți de la Liceul nr 1 din Rădăuți.

După spectacol am luat direcția internat. Proviziile s-au terminat demult și-am înghițit în sec. Totuși, pînă la miezul nopții n-am adormit și-am privit la hîrjoneala celorlalți.

Luni 21 martie 1966. Azi este a treia zi de excursie. Dimineață ne-am sculat cu greu pe la 8. S-a anunțat că vom vizita Turnul Golia și poate și Bojdeuca lui Creangă, iar la amiază se va da plecarea.

Eu cu Costică am mers pînă în oraș, am cumpărat o franzelă și cînd am venit înapoi am găsit internatul pustiu. Am forțat un pic ușa, am halit imediat franzela (în doi), apoi, negăsindu-ne tovarășii, ne-am alcătuit noi un program de vizitare. Am mers la Bojdeuca lui Ion Creangă mergînd mult pe str Sărăriei, apoi coborînd pe str. Simion Bărnuțiu. Nu mică ne-a fost mîhnirea cînd – ajunși în curtea bojdeucii – am găsit anunțul ”În renovare”, iar în program: ”Lunea – închis”. Am vizitat împrejurimile ei; în spate se află un mic tuirn de ciment, ridicat de un prieten al lui Creangă în memoria lui. Bojdeuca e f bine întreținută și îngrijită. După atîta cale ne-am așezat pe-o bancă și-am stat așa vreme de-un sfert de oră. Deodată au apărut și ai noștri care au făcut ce-am făcut și noi. De la Cezar și Toader am aflat că s-a vizitat deja Turnul Golia așa că noi am rămas cu o lacună. După ce s-a vizitat bojdeuca am plecat cu tot grupul pe Sărărie, am făcut stînga și-am ajuns în Calea 23 august; aici ne-am plimbat pe alei, apoi ne-am îndreptat spre ”obeliscul leilor”, iar alături era și Teiul lui Eminescu – bătrîn și încercuit cu fier. Aici am poposit mai mult. Eu cu Costică am luat-o prin împrejurimi (alături este o cazarmă). La ”obeliscul leilor” s-au făcut multe fotografii.

După acest popas în Copou am luat-o la vale pînă la Universitate. Aici am așteptat cam jumate de oră pînă ce diriginta și cu Chichi al ei (L.D.: băiatul dirigintei era student și diriginta era tare mîndră de el) au obținut aprobarea de a vizita Universitatea. Ne-a condus un profesor de la Universitate. Mai întîi am vizitat o sală destul de mică unde se țin, la începutul fiecărui an, universitar, ședințele festive. Sala a fost restaurată după 23 august și este poleită în aur. Pe tavan sînt așezate portretele înaintașilor care au predat la acesată universitate. Am trecut apoi prin sala de la intrare numită Sala pașilor pierduți – e cea mai lungă sală din țară.  În continuare am fost conduși într-un laborator unde lucrau studenții, apoi într-o aulă (Aula P10) cu o capacitate de 300 de locuri. Ne-au fost arătate metodele de întunecare a camerei (coborîrea jaluzelelor cu ajutorul unui electro motor). După asta am vizitat Biblioteca unde învățau studenții. Biblioteca este mare și m-a impresionat foarte mult. După asta am coborît, pe Calea 23 August, pînă la Biblioteca Centrală Universitară unde am văzut o sală de lectură. De aici ne-am împrăștiat și fiecare s-a dus unde-a vrut. Pe la ora 13 ne-am adunat la internat și-am plecat cu toții la Gară unde la ora 14.20 a plecat spre Pașcani un tren personal. Cu asta s-a terminat excursia noastră la Iași. În tren ne-am ocupat toți patru un compartiment și pînă la Pașcani am dus-o foarte bine. În compartiment, o doamnă de la Bacău povestea niște zvonuri în legătură cu dispariția unui nr de copii cărora le este folosit sîngele. La Pașcani am schimbat trenul. Pînă să vină legătura am avut o pauză de aproape o oră. Noi patru am coborît în spatele gării  și, fiind rupți de foame, am căutat o modalitate de a ne-o ostoi un pic. Am luat fiecare cîte un mic cu pîine (2 lei) dar numai cît ne-am zgîndărit foamea. La propunerea mea am pus cu toții bani și m-am dus de am cumpărat o pîine de 5 lei, neagră dar proapspătă, bună și … mare! După asta, eu cu Costică am avut intenția de a vizita Pașcanii dar am luat-o pe un drum de țară și n-am mai ajuns. În tren era o înghesuială foarte mare și am găsit locuri abia pe culuoar. Înainte de Pașcani – în tren – ne vizitase un țigănuș cu acordeonul care – cîntîndu-le fetelor – a cîștigat vreo 7 lei. Doina Hlinski m-a apostrofat că n-am contribuit și eu (?!). De la Pașcani încoace m-a cuprins o moleșeală inexplicabilă. Eu am stat într-o parte a vagonului, iar ceilalți pe-aproape, dar nu alături. Cînd au început să lălăie le-am făcut observație și s-au liniștit. De la Suceava încolo, Toader, nu știu cum a făcut,  s-a agățat de-o fată de-a 9-a pe care o cheamă Doina (nu prea drăguță). La Suceava am mistuit o jumătate de pîine cu slănina mea (împreună cu Cezar și Costică, Toader fiind ocupat) și astfel ne-am mai amăgit stomacurile. Toader și Cezar s-au dat jos la Milișăuți de unde nu mai aveau mult pînă acasă. Costică și-a găsit un prieten și s-a hotărît să meargă noaptea acasă. În Rădăuți am ajuns la ora 21. Numai eu n-aveam nici unde trage nici cu cine să merg acasă. Norocul meu aici a fost: în gară m-am întîlnit cu Rodica Ruscior care venea în vacanță de la Școala Financiară. Aceasta m-a invitat la ea acasă și eu – bucuros, în sinea mea – am acceptat.

Cînd am ajuns acasă, doamna Ruscior a avut o dublă surpriză (și eu și Rodica). După ce-am povestit și pălăvrăgit o bună bucată de vreme, doamna Ruscior ne-a dat masa și n-am refuzat nimic din ce mi-a pus înainte. Încă mă mai întreba cum să-mi facă ouăle, mai tari sau mai moi, apoi – aducîndu-și aminte că eu le preferam mai tari – le-a mai lăsat un pic în tigaie. În seara asta dnul Ruscior nu era acasă. După cină am mai pălăvrăgit o vreme apoi eu m-am culcat cu Stelu în patul în care-am dormit întotdeauna. Pînă pe la miezul nopții i-am povestit lui Stelu o mulțime de lucruri (printre care și aventura mea de la Suceava). Fiind obosiți, i-am propus să dormim și imediat am fost în lumea viselor.

Azi, a treia zi de excursie, a fost foarte frumos și cald, iar celelalte două zile a fost așa de urîcios și frig. Norocul…   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 422. Luni 26 februarie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (145).


Joi 17 martie 1966.  Dimineața m-am sculat cu mare greu pe la vreo opt. Ca după un program riguros, pe la 8 a plecat și tata cu recensămîntul, iar mama la școală. Noi am rămas iar gospodari acasă. Pînă ce-a venit mama (13) noi am pus bucătăria la punct, am reparat patul și-am făcut o ordine perfectă de-ți era mai mare dragul să stai. Apoi, tot la idea lui Mircea i-am mai ajutat un pic și el a pregătit cîte ceva pt masa de prînz. Restul timpului am stat tolănit pe canapea în sufragerie și – parcă le-aș fi văzut pentru prima dată – m-am uitat cu mare atenție și pasiune prin colecția de vederi. Apoi am început un nou articol din ”New Times” și anume ”North of Warsaw” (tot note de călătorie, de Irina Trofimova). La o propoziție m-am împotmolit și m-am lăsat păgubaș. Toată ziua nu m-am mai uitat prin vreo carte  sau revistă. La amiază, în timp ce luam masa, factorul Amorăriței ne-a adus o telegramă la care mă așteptam: ”Veniți vineri Rădăuți. Plecare în excursie. Camil.”. Deoarece mă așteptam la o asemenea veste nu m-am alarmat, ci, liniștit, am început să-mi fac planuri de călătorie. Pînă seara am fost foarte bine dispus și-am mai glumit. Azi mi-am ras favoriții (ieri – mustața).

Ieri Mircea s-a aprovizionat cu un nou rînd de cărți de la Bibliotecă (N. Labiș, E.A. Poe și Nuvele italiene contemporane.

După masă am ieșit pe-afară și-am făcut un pic de sport la despicatul cîtorva cioate. Apoi am mai stat vreo oră cu Mircea prin tînăra noastră livadă. De cîteva zile mi-am descoperit o nouă pasiune – aceea de ”scamator”. Îmi place să jonglez c-un băț de 25 de cm. Cu dreapta merge foarte bine și-mi place f mult.

Seara am început pregătirile pentru excursie: mi-am periat hainele, am făcut o baie generală și alte … planuri.

Dimineața fulguia și era ger – iarnă, restul zilei s-a topit totul și s-a uscat – primăvară.

Vineri 18 martie 1966.  Știind că mă așteaptă un drum destul de obositor, dimineața mi-am lungit somnul pînă la 8.30. De fapt, m-am trezit înainte de 8, dar am mai stat visînd (c2 b4 a1). Înainte de a mă scula, tata a plecat pe teren cu recensămîntul, iar mama, pînă să plece la școală, mi-a filat un pic ”jurnalul” (the game on the zero page). (L.D.: cu alte cuvinte, mama mi-a decriptat ”reușitul” meu cifru….). . Apoi a plecat la școală spunîndu-mi să mă mai pregătesc pentru drum. Eu însă n-am făcut nimic și la 11.30 cînd s-a întors m-a găsit tot așa cum m-a lăsat. În acest timp m-am mai ”jucat” cu Mircea (box), am ascultat obișnuita emisiune ”La microfon melodia preferată”. După ce-a venit mama, m-am schimbat și mi-am pus cele necesare excursiei, în servietă.

Mama a împrumutat 100 de lei de la Aivănesi și mi-a dat-o mie. Plus de asta, 10 lei pentru caiet și 3.50 pentru cursă. Avînd în vedere că plec la Iași mama m-a aranjat f bine. Aseară mi-a călcat pantalonii de la uniformă, batiste, iar azi dimineață mi-a dat o cămașă care vine foarte bine, bej, cu butoni (o port pentru prima dată). Cînd am plecat mi-a dat fularul tatei, într-un cuvînt m-a împopoțonat f bine. Am plecat înainte de 13. Mama m-a condus la cursă. Cu toate că nu prea vroiam mi-am luat pe mine paltonul și pe deasupra pelerina de ploaie. Asta chiar mi-a prins foarte bine deoarece a plouat.  Cînd am ajuns în stație, cursa abia venea de la Rădăuți. A trebuit să așteptăm pînă la 14 făr-un sfert cînd s-a întors de la Zamostea. Cum stăteam cu mama de vorbă la Auto-oprire factorul ne-a adus o scrisoare de la bunița. E supărată că nu i-am scris în ultimul timp (probabil n-o fi primit c.p. de la mine).

În sfîrșit, a venit și cursa: m-am suit primul și-am ocupat un loc în față. Una din(tre) fetele tov Amăiestroaie m-a rugat să-i duc un comision surorii ei de la Rădăuți. I l-am primit, că nu era mare lucru. Pînă la Siret am călătorit f bine și nici n-am simțit cînd am ajuns; dar, vai! Cursa noastră a întîrziat 5-10 minute și am pierdut legătura spre Rădăuți. N-am avut ce face și a trebuit să aștept pînă la ora 16. M-am instalat pe o bancă din sala de așteptare și mi-am însemnat în Jurnal micile și neînsemnatele mele întîmplări pentru prima jumătate a zilei. Acum e 15 fără 20 și-mi va fi cam greu să aștept pînă la 16, singur. Măcar dacă aș mai fi avut de scris, dar am terminat și cu asta și trebuie să mă consolez singur, așteptînd. Cu mine a plecat din Grămești și dna Panțir. Am salutat-o și mi-am adus aminte că suntem certați.

Azi mama mi-a povestit o întîmplare-banc pe care a auzit-o de la profesorul-inspector Romenco: Cică, odată a mers în inspecție la o școală dintr-o comună. Cînd a ajuns acolo, profesorii și copii erau pregătiți pentru o mică deplasare: – ”Unde mergeți?”, i-a întrebat inspectorul. O profesoară i-a explicat: ”Ne pregăteam să mergem la sectorul zootehnic, să vedem boii de acolo, dar dacă ați venit dumneavoastră...” (emoticon zîmbăreț marca autorului Jurnalului: un cerc cu două puncte – ochii – și un T inversat pe post de nas și gură). Am rîs cu mare poftă de asemenea poveste.

M-am mai plictisit pînă la ora 16 cînd a venit autobuzul și-am plecat apoi spre Rădăuți. În autobuz am stat față-n față cu tov Ruscior care a făcut zilele acestea inspecții la Siret (L.D.: capul familiei Ruscior, la care am stat la gazdă, era controlor pe linie financiară, revizor, probabil). Am ajuns la Rădăuți pe la 17. Am luat-o spre oraș cu gîndul de a mă întîlni cu prietenii și să-mi caut cameră pentru dormit, deoarece știam că plecarea-i la 5 dimineață. Prin centru m-am întîlnit cu diriginta care, f f amabilă, m-a întrebat ce mai fac, dacă mi-am luat mîncare și bani destui, dacă am unde sta pînă la ora 21 cînd vom pleca cu trenul și multe altele.

După ce m-am despărțit de dînsa, m-am dus la Cofetărie și-am predat comisionul, după care am luat-o prin oraș să mă mai întîlnesc cu cîte cineva. Am fost pe la școală, la gară și pe la autogară, dar nu m-am întîlnit absolut cu nimeni. Era cam răcoare și mai bureza încă și de aceea m-am hotărît să merg la un film. M-am dus la ”Unirea” unde deja începuse demult filmul ”Bocceluța” (american). Cu toate că nu i-am văzut începutul, mi-a plăcut și am făcut o paralelă cu filmul ”Un cartof, doi cartofi” (de aceeași producție). Cînd s-a terminat filmul m-am uitat prin sală și deodată i-am zărit pe Lungu Costică, Toader Gherasim și Grămadă Cezar. M-am întîlnit cu ei și n-am mai stat să văd începutul filmului. Toader, după ce a primit ieri telegramă, azi la 6 dimineața a și ajuns în Rădăuți și a avut tot timpul să se plictisească. După ce-am mai povestit cîte ceva ne-am mai plimbat prin centru și prin strada Putnei. Aici m-am întîlnit cu Stelu Ruscior și am schimbat vreo două cuvinte.

După asta, am intrat toți patru la ”Plăcintărie” unde Costică a făcut o mică comandă (fiecare cîte un rom de patru lei). Astfel înveseliți am mai colindat un pic prin oraș după care, la bufetul gării am mai luat cîte un ”aperitiv”; apoi încă unul și încă unul. Eu cu Toader ne-am despărțit de ceilalți și-am făcut-o – ”odată-n viață!” – lată. Am umblat de la gară la Grădina de tir (bufetul ”Ciocîrlia”), apoi pe str. 1 Mai (bufetul ”Victoria”) apoi ne-am pornit spre gară, prin oraș. Fără vreun scop anume am intrat în curtea școlii nr 2 – Școala Veche. Aici ușa era închisă și în ușă era pusă o răzătoare; eu am făcut un pic de gălăgie apoi am vrut să plecăm. Deodată s-a deschis ușa și a ieșit cineva afară. M-am gîndit că ar putea fi chiar ”cineva” (un profesor sau un director), m-am dat puțin înapoi și-am tulit-o. Toader a rămas să se descurce singur: ”…ăăă… noi sîntem cu excursia… cînd se pleacă?. ”Cineva” îi răspunde: ”La 9, dar tu cine ești?”. Gherasim: ”Mă numesc Gherasim și Druguș mă așteaptă după colț… Bună seara, dom director!”. A venit la mine rîzînd și un pic speriat și mi-a spus cum a discutat cu directorul Burdujan.

În gară, pe peron, am vorbit cu diriginta, dar am fost foarte calmi… Cînd a sosit trenul, am dat buzna toți patru și ne-am ocupat cîte un loc. Cînd a venit și Costică s-a întîmplat ceva… Cele două măsuțe de la geam erau întinse și Costică a avut plăcerea să se așeze pe ele. În aceeași secundă s-a trezit pe jos cu măsuțele sub el. Am întins-o cît ai zice zero și ne-am instalat în alt compartiment. În timp ce alergam pe culoar m-am întîlnit din nou cu dom director Burdujan. Acesta mi-a zis: ”Ascultă… tu ești cam certat cu disciplina. Să știi că la școală vei primi o sancțiune”. F speriat, m-am dus și mi-am anunțat prietenii. Toader a rîs și-mi zicea mereu că la școală voi primi o …. mențiune. Cum stăteam în compartimentul nostru și dormitam a venit diriginta împreună cu Teleagă Viorica și ne-a dat la fiecare cîte un bilet de 0,50 lei. Mai tîrziu, Viorica mi-a spus că eram tare a2 a5 a1 d4 … De asemenea, Ipati Ștefan și Geta Covașă mi-au spus ”pilitul”.

Pînă la Suceava, m-am spălat pe ochi și mi-am revenit imediat. Am ajuns la Suceava la ora 23. Ne-a coborît cu toții din tren și am intrat în sala de așteptare unde trebuia să așteptăm pînă la 5 dimineața, cînd aveam legătura spre Iași.  Ne-am găsit locuri pe o bancă, iar Toader a adormit pe loc. Zicînd că ieșim pînă afară, eu, Cezar și Costică am ieșit în spatele gării unde ne-am sfătuit și am hotărît: deoarece pînă dimineață mai erau aproape 6 ore, iar în sala de așteptare nu puteam dormi, să mergem toți trei și să vizităm centrul orașului Suceava măcar noaptea, dacă ziua n-am avut prilejul. Hotărînd astfel am pornit-o repejor pe drumul pietruit care ducea la Suceava. Bureza și toate gropile de pe drum erau pline cu apă. Curajoși și cu spirit de aventură n-am dat înapoi, ci am grăbit înainte, discutînd, povestind și uitîndu-ne din cînd în cînd la ceas. Am mers așa o bună bucată de drum urcînd un deal, apoi coborînd. Am trecut pe sub un pod de cale ferată, am trecut peste un pod peste rîul Suceava, apoi am luat-o pe lîngă un deal. Deodată, drumul s-a bifurcat și văzînd în stînga noastră multe lumini am hotărît să o luăm, totuși, înainte pe drumul principal. Văzînd că acesta se îndepărtează din ce în ce mai mult de luminile orașului care, după părerea noastră, era Suceava, am luat-o pe o străduță laterală numită Nicolae Labiș. După ce am băut apă la o fîntînă, făcînd zgomot mult, am coborît prin niște noroaie adînci. După ce am mers un timp am constatat cu tristețe că acea uliță se termina în curtea unei fabrici. Era miezul nopții.

Sîmbătă 19 martie 1966. În situația asta ne-am oprit să hotărîm. Deoarece străduța era noroioasă n-am mai avut chef să urcăm pe unde-am coborît. În stînga noastră, mai la vale, era o biserică înconjurată de morminte. Costică a zărit o poartă, Cezar a deschis-o, eu am luat-o înainte și toți trei am urcat pînă la ușa bisericii. Eu mai eram un pic vesel și le cam b4 c4 b5 d5 d2 a1 c3 (dumnezei). Am trecut pe lîngă biserică și am coborît prin cimitir dînd apoi într-o stradă principală. Părerea noastră unanimă a fost că nu a fost deloc fioros să treci la miezul nopții printr-un cimitir – după cum ne făcuserăm impresia citind cărți de aventuri. Am mers pe drumul respectiv tot înainte pînă drumul s-a bifurcat. Am luat-o pe cel asfaltat gîndindu-ne că, în sfîrșit, am intrat în Suceava. Am mers și pe acest drum o bună bucată de vreme, am trecut pe lîngă ”Combinatul de industrializare a lemnului” și l-am lăsat în urmă. Pe drum ne-am întîlnit c-un muncitor și eu l-am întrebat dacă mai este mult pînă-n centrul Sucevei. Acesta s-a mirat foarte mult și ne-a lămurit că noi sîntem în Burdujeni și că pînă la Suceava mai sînt 3-4 km. Vestea ne-a cam mîhnit, dar am hotărît s-o luăm pe drumul indicat și s-ajungem la Suceava. Eram uzi, imi sărise talpa de la pantoful drept (de atîta mers) și-am ajuns iar la drumul principal. Cînd mai aveam un pic și urcam dealul Sucevei vedem în zare un milițian și gîndindu-ne că ar putea să ne întrebe ce hram purtăm am făcut cale-ntoarsă și cu mare-mare greu am ajuns înapoi la gară. Aici ne-am mai șters un pic de glod și-am intrat în gară. Se făcuse 2.30. Aici ne-am întîlnit cu Toader care măsura de unul singur gara în lungime. S-a cam supărat pe noi că nu l-am luat cu noi și ne-a spus că Burdujan a făcut apelul. Toader i-a spus că sîntem pe peron și se pare că am scăpat. După asta n-am dat niciunul prin sala de așteptare deoarece eram prea murdari și s-ar fi putut să ne întrebe cineva. Cezar s-a dus și a adus mapa lui Costică și-am întins o masă mare pe un cărucior de pe peron. În noaptea asta am mîncat de vreo trei ori. Toți patru ne-am pus proviziile la un loc și fiecare mănîncă ca dintr-a lui.

Cu toate că avea loc în sala dea șteptare de clasa I-a, Burdujan s-a instalat în sala de așteptare de clasa II-a în așa fel încît să vadă și geamul și ușa. Pentru asta l-am și botezat: Paznicul. Încetul cu încetul s-a făcut și ora 5. Cu un pic de întîrziere a venit și trenul de la Cluj cu direcția Iași. Ne-am instalat foarte bine numai noi patru într-un compartiment și n-am mai primit pe nimeni. Asta pînă cînd trenul a oprit într-o haltă și s-a urcat un domn pe care l-am primit: era doar atîta loc! Încetul cu încetul am intrat în vorbă cu el, mai bine zis el a intrat în vorbă cu noi. M-a întrebat ce vreau să urmez, dacă am fost vreodată în Iași, dacă mai lucrează la noi la școală profesoarele Băncescu și Bauman etc etc etc. La un moment dat noi patru am început să discutăm despre profesori. Că Cutare habar n-are, că unul e dobă de carte și poți să-l întrebi orice, că unul are cusurul ăsta ș.a.m.d.. Nu mică ne-a fost mirarea cînd a intrat în vorbă și ”domnul”  nostru care ne-a spus că-i … profesor. ”Ce să-i faci, așa-s elevii; îi discută pe profesori mai bine decît inspectorii. De fapt, elevii apreciază mai bine decît inspectorii”, a spus ”domnul”. Ne-a mai spus că el este un prieten al elevilor și ne-a asigurat că nu ne pîrăște… Apoi discuția s-a însuflețit. El a început să povestească din viața sa de elev și de student. Ne-a spus că dacă ești elev și te ții numai și numai de carte, fără să ai și abateri, nu simți că ești elev. Despre părerea asta nu știu ce să zic, dar pentru mine este valabilă. Ne-a mai spus ce am putea vizita în Iași și și-a lăudat foarte mult orașul în care și-a făcut studiile. S-a dat jos cu cîteva stații înainte de Iași. Pe drum ne-a mai explicat cîte ceva despre Palatul de la Ruginoasa, lacul de lîngă linia ferată ș.a. Mie unul mi-a plăcut foarte mult de el. Avea o privire foarte blîndă, ca a profesorului meu de română de la Grămești, Constantin Maximiuc, pe care n-am să-l uit.

S-a făcut ziuă și noi ne continuam drumul spre Iași. Cînd ne plictiseam scoteam mîncarea și mai topeam cîteva ouă și o franzelă. După asta mi-a venit sete și m-am coborît să beau apă într-o haltă mică unde trenul a oprit numai cîteva minute. Cînd am ajuns la cișmea trenul s-a și pus în mișcare. Eu însă stăteam pasiv și mă pregăteam să beau apă. Cîteva fete mi-au strigat de la geam: ”Druguș! Rămîi!..”. Eu, s-o fac pe grozavul, am mai statu un pic, și le-am răspuns: ”Ei, nu mai spune...”, după care am văzut că se îngroașă gluma și trenul prinde viteză; am început să alerg după tren și abia am reușit să prind ultimul vagon…

Pe la ora 9 am intrat în Gara Mare a orașului Iași. Aici am debarcat, am ieșit în spatele gării de unde ne-am suit cu toții în tramvaiul 1 și ne-am dat jos în Tg Cucului, la Sărărie. Am luată pe str. Cucu, apoi pe str. Roșcani (fostă Aron Vodă) și am ajuns la internatul unde am fost cazați. Băieții au stat sus, în dormitorul 3, iar fetele jos, în dormitoarele 1 și 2. Ne-am instalat fiecare pe cîte-un pat. Noi patru am ocupat colțul din dreapta. Cu noi a dormit și Paznicul. Am mîncat și imediat a venit diriginta care a strîns bani pentru spectacole (cîte 11 lei de căciulă pentru două spectacole). După trebușoara asta, directorul/ Paznicul/ Burdujan ne-a dat voie să umblăm cît vrem pînă la ora 17 cînd urma să fim prezenți la internat. Mie mi-a plăcut foarte mult că ne-a lăsat această libertate. În total am fost 50 de elevi din care majoritatea fete. Imediat ne-am împrăștiat prin oraș, am luat un tramvai și am ajuns în centru, în Piața Unirii. Aici mi-am cumpărat broșura ”Orașul Iași – Ghid turistic” care conținea doar o hartă destul de sumară (5 lei). Am intrat într-o librărie de unde mi-am cumpărat vreo 20 de vederi colorate și necolorate, care împreună cu cîteva fotografii de aviatori ruși m-au costat 25 de lei. Am intrat și la Librăria Centrală de unde mi-am cumpărat o mapă de vederi din Soci (11,50 lei). Mi-am cumpărat, ca amintire și ziarul ”Flacăra Iașului” (L.D.: Deși acest ziar era organul PCR Iași, avea și o rubrică ”Știința și producția”. Prin 1973, pe când lucram la Academie, ca cercetător, deși nu nu eram membru de partid, am publicat aici primul meu articol. Fără exagerare, acel prim articol a stat la baza multor articole și cărți scrise înainte și după 89. De fapt, era modul meu de gândire care nu s-a schimbat din copilărie și până acum… Din acest motiv am (re)publicat (integral) acel articol chiar pe acest blog). Mi-am luat și o revistă în limba engleză (4,50) (Labour Monthly). De la o vreme m-am despărțit de ceilalți trei. Dintre cei trei, Toader s-a desprins și el și pînă pe la ora 17 l-a căutat pe fratele lui. Cu mare greu i-a găsit locuința, dar nu era acasă. Eu am umblat mult și bine de unul singur cu toate că mă dureau grozav picioarele. Mi-am luat bilet la Cinema ”Victoria” pt ora 14.30 (3 lei, rd 5). Pînă atunci am mai fost pe la internat și am venit înapoi. Am fost pe Str Ștefan Cel Mare și am văzut, numai în exterior, Palatul Culturii, Biserica Sf. Nicolai și Biserica Trei Ierarhi. Am vizitat cu de-amănuntul Piața Unirii, m-am plimbat pe str. Al Lăpușneanu și m-am odihnit în părculețul din spatele blocurilor turn. La 14.15 am intrat la film. M-a impresionat f mult stilul nou, modern al sălii. Scaunele sînt îmbrăcate în pluș roșu, ca la Sala Patria din București. După Jurnal a rulat filmul românesc ”Procesul alb”. Cum am intrat în sală și m-am așezat pe scaun m-a apucat somnul și au început să mă usture ochii. După o noapte albă și nici asta liniștită, ci tare zbuciumată, nu e prea ușor să te menții. Ca urmare am mai clipocit cîte-un pic la început. Nu o dată am scăpat capul în piept, m-am trezit și apoi am clipocit iar… Am văzut filmul printre gene. Totuși, atît cît l-am văzut, mi-a plăcut (aia a măsii, măta scîrțîie, a3 d5 d2 e1 a1) De la film m-am dus direct la internat. Am străbătut str Cuza Vodă în toată lungimea ei. La internat băieții dormeau. S-au sculat, am halit ceva apoi ne-am încolonat și-am mers la Teatrul Național din Iași. Am avut locuri la balcon, în picioare. Am lăsat hainele la garderobă, am ocupat locuri lîngă perete, foarte aproape de tavan. M-a impresionat foarte mult sala cu tavanul ei boltit și împodobit cu înflorituri și sculpturi aurite. După cîte am auzit sala e unică în Europa și poate mai sînt cîteva în lume. Cînd a început spectacolul am găsit un loc în ultimul rînd (era singurul loc liber). În actul 4 am stat în picioare și i-am oferit locul lui Teleagă Viorica. În seara asta s-a jucat piesa ”Becket” piesă în patru acte de Jean Anouilh. Spectacolul a început la 19.30 și s-a terminat la 23. Acțiunea piesei și jocul de scenă mi-au plăcut foarte mult. De asemenea, mi-au plăcut ingenioasele trucaje și aranjamente de pe scenă. Mi-a plăcut foarte mult jocul viu și energic al eroului principal, regele Henric II precum și cel al lui Thomas Becket (M-am săturat de a3 d5 d2 e1 a5). M-am culcat la miezul nopții, mort de oboseală.    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 421. Duminică 25 februarie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (144).


A opta vacanță de licean prostuț. Vacanța de primăvară: 13 martie 1966 – 27 martie 1966. Clasa a X-a. Aveam 16 ani. Grămești, Siret, Rădăuți, Suceava, Iași.

Duminică 13 martie 1966. Prima zi de vacanță. M-am sculat la 7, singur. După ce m-am spălat și-am mîncat, m-am apucat iar de vederi și cărți.

Ziua se anunța frumoasă de dimineață, cerul era albastru și soarele încălzea plăcut.

Pe la 10 m-am îmbrăcat cu pantalonii cei gri, cu pantofii și canadiana și m-am dus la cooperativă (tare greu m-am mișcat din casă; mama m-a convins să plec amăgindu-mă că au caiete de 10 lei).

Acasă am mai stat pe afară, la soare, apoi m-am schimbat din nou și am trecut la ocupații mărunte (am citit cîteva numere mai vechi din revista ”Magazin” + numărul de azi). Tata s-a dus în sat și i-a trimis lui Sadigurski cei 40 de lei. Căutîndu-mi ocupație, am luat cele două cravate ale mele (cu elastic) și le-am spălat cu periuța de dinți, apă și săpun numai la noduri (unde erau murdare). După ce am mîncat, pe la 14 am venit în sufragerie, am ascultat un pic de ”Satiră și umor”, apoi am început să citesc ”Căpitan de cursă lungă” din colecția ”Aventuri”. După un număr destul de mic de pagini citite mi-a venit somn, am pus capul pe pernă și nu m-am mai trezit decît la 6. M-am sculat cu greu și mi-am terminat de scris însemnările pe ziua de ieri.

Azi radioul ne-a distrat bine cu muzică populară și ușoară, atît Bucureștiul cît și Chișinăul. Am încercat să mă odihnesc cît mai bine și am stat cam toată ziua degeaba. Vacanța asta aș avea tare multe de făcut, dar nu știu cum și cînd le voi face. Am de învățat atîta materie la latină, de citit mult la limba română și de făcut o temă, de făcut caietul de lecturi suplimentare, poezia la limba rusă, lecțiile de zi la chimie, istorie și multe altele. Îmi va răpi mult timp și excursia de la Iași, dar… la urma urmei sînt în vacanță. Trebuie să mai învăț atîtea și acum?…

Restul zilei mi l-am petrecut pasionîndu-mă cu citirea unei cărți. De la 20.30 la 22.30 n-am lăsat din mînă ”Căpitanul de cursă lungă”. Mult mai mult mi-a plăcut însă ”Fiul lui Monte Cristo” pentru că era mai aproape de realitate și… mă interesa mai mult (Ingrid = Lia).

Luni 14 martie 1966. Începînd de astăzi, în toată lumea se sărbătorește săptămîna prieteniei cu poporul vietnamez. Aseară m-am culcat în sufragerie și azi dimineață m-am sculat după ora 8. De dimineață am citit un nr. de pagini din aventuroasa mea carte, a cărei acțiune se complică mereu. La amiază, tata a plecat la Sfat pentru instructaj cu recensămîntul și n-a venit decît pe la 21, dîndu-i motive serioase de îngrijorare mamei. Pe la 23 am pus capul pe pernă și m-am trezit tocmai la 1! (A naibii poftă de somn mai am cîteodată! Și parcă nu mă mai satur…) Mi-am coborît din pod colecțiile de ziare și reviste în l engleză, apoi am luat o hotărîre: să încep să traduc cîte ceva plăcut. Am ales din fiecare revistă cîte un articol ”Travel Notes” care-i destul de plăcut și de interesant și imediat mi-am făcut un caiet (de 1,10 lei) pentru traduceri. Pentru început am tradus din New TimesFrom the Danube to the Tisza” și pînă la 11 am tradus pe caiet vreo 3 pagini. Am avut și unele dificultăți. Erau unele propoziții care mă enervau grozav, dar tot le-am dat de capăt. Pe la 15, pe neașteptate, a venit Mircea de la Rădăuți. Nu l-au încadrat din cauza ”Forțelor de muncă” și a ”Miliției”. După ce-a povestit un timp, s-a culcat și-a dormit pînă seara cînd s-a culcat de-a binelea.

De dimineață, vremea era foarte rece și cerul înnourat. Pe la amiază a început să fulguie – mai întîi încet și rar, apoi s-a întețit și a reușit să se depună un strat de vreun centimetru. Mircea a spus că la Rădăuți a nins mai mult și mai bogat. Am început să nu mă mai gîndesc la excursia de la Iași. Dacă se strică vremea cred că se amînă.

La ora 19 am ascultat prima emisiune de ”Drumeții veseli” – concurs pentru elevi dotat cu premii. Prima temă: ”Prin București” – tema a fost ușoară, dar concursul a fost palpitant. Seara am stat tîrziu și-am tradus, iar mama a stat lîngă mine și a croșetat. M-am culcat la ora 24.

Marți 15 martie 1966. Azi începe în întreaga țară recensămîntul populației și al locuințelor care va dura 8 zile. La această acțiune participă peste 100 mii de recenzori.

Astăzi la hidrocentrala ”Gh. Gheorghiu Dej” de pe Argeș s-a format lacul de acumulare prin zăgăzuirea rîurilor, lac lung de 14 km. ce va fi trecut și pe harta țării.

Dimineața m-am sculat înainte de 7, m-am spălat și astfel înviorat am mîncat cu poftă, după care m-am apucat, din nou, de tradus (From the Danube to the Tisza). Am reușit să scriu aproape patru foi în caiet. Totuși, mă mai poticnesc în unele construcții.

Gîndindu-mă că ar fi cazul să mă apuc de învățat mi-am făcut un ”plan de muncă” pentru săptămîna asta. Pentru azi mi-am programat: traducere, lectură, învățat la limba latină și la matematică. Dintre toate astea primele două le-am îndeplinit cu prisosință. Am tradus pînă pe la ora 13, după care am trecut la ”Căpitanul de cursă lungă” al lui Th. Constantin. Fantezia autorului m-a pasionat, iar faptul că pînă aproape în ultimele pagini nu se dezvăluie nici o remarcă, nici o constatare, m-a determinat să nu las cartea din mînă pînă seara cînd am dat-o gata (depășire de plan). (”A fost antîia, bătrîne! Gata, îmi scot pălăria!”). Totuși, nu mi-a plăcut că pe parcurs s-au îngrămădit o mulțime de personaje, dintre care puține aveau tangență cu acțiunea, ca la urmă să aflu că a fost greșeala maiorului Ducu. În fine, la urmă mi-am satisfăcut pe deplin curiozitatea.

Dimineața tata s-a dus cu recensămîntul și a venit abia la 16, obosit și flămînd. Mama a trebuit să se ducă și ea la școală. A venit pe la 14. Acum lucrează cu croșetul la un milieu.

Dimineață, afară era iarnă. Zăpadă de 2-3 cm. și un vînt tăios aduceau argumente în privința asta. În timpul zilei vremea s-a încălzit și s-a topit aproape toată zăpada. Pe unele locuri pămîntul s-a și uscat. Seara, cerul era perfect senin și anunța o zi frumoasă pentru mîine.

Miercuri 16 martie 1966. Ieri ni s-a adus număr la casă. Avem 513. Mi se pare că e greșit și că adevăratul număr este 109.

Din cauză că aseară m-am culcat cam devreme, azi dimineață abia m-am sculat pe la 8. Tata s-a dus în sat cu recensămîntul și a venit pe la 14, iar mama s-a dus pe la 8-9 și a venit mai devreme. Eu am rămas cu Mircea acasă. Cu toate că în programul meu erau prezente o mulțime de sarcini, azi am cam chiulit-o. După ce-am halit ceva, m-am tolănit o jumătate de zi pe pat, uitîndu-mă prin corespondențele, vederile și hîrțoagele mele, făcînd noi trieri. Pînă a veni mama am făcut cu Mircea un pic de curățenie și aranjamente în sufragerie. Cît a mai lipsit mama, Mircea a mai întins-o pe la tanti Lucreția (pere) și prin vecini (b4 c2 a5 a1 c4 a1). Între timp, eu, acasă, am încercat să născocesc un alfabet. După mai multe încercări am ajuns la următoarea ordine de cîte 5 litere (see the first page) și cred că-i destul de reușit. (L.D.: ”the first page” nu era pagina nr 1, ci pagina 0 și care era introdusă în suprcoperta de vinilin. ”Careul pentadic” imaginat de mine consta în scrierea cu majuscule a alfabetului de 25 de litere: câte cinci rânduri de litere pe verticală, astfel: primul rând: ABCDE, al doilea: FGHIJ, al treilea: KLMNO; al patrulea: PRSTU, și al cincilea VXYZQ. Deasupra ”careului pentadic” am scris cifrele: 12345, iar în dreapta acestuia, pe verticală: abcde. Citirea cuvântului ”criptat” mai sus se făcea astfel: b4 = I; c2 = L, a5 = E; a1 = A; c4 = N; a1 = A. Rezultat: ILEANA). După ce ne-am adunat cu toții acasă, am ieșit și eu pe-afară.

Azi e o zi splendidă și dacă n-ar fi fost zăpada asta ar fi fost o zi tare călduroasă. Dar așa, abia a dezghețat pămîntul. La soare e cald și frumos, dar la umbră degeri.

Mama s-a apucat de spălat rufe, iar noi am ajutat-o cu ce-am putut. După ce-a spălat un timp s-a simțit tare obosită și bolnavă. Seara a copt două pîini cu ingeniosul sistem de a coace în soba de teracotă. După un foc bun, împrăștie jarul și – ca într-un cuptor – se coc două pîini minunate).

După masă am avut chef de hîrjoană și m-am ”boxat” un pic cu Mircea. Seara – de altfel e un obicei în fiecare seară – au fost discuții aiurite (Mircea – tata). Mircea răspunde obraznic și asta mă supără.

După ce am cinat (la 20) m-am apucat să traduc și am avut spor. Pînă la miezul nopții am terminat de tradus  articolul început duminică. Am scris 16 pagini și cred c-a ieșit ceva. Ca de obicei – în fiecare zi – înainte de a mă culca îmi scriu Jurnalul. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!