liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: autoplagiat

Andrei Marga (tran)scrie ce cred geopolitologii americani despre năzuințele de mărire ale Rusiei și ne asigură că Rusia este garantul frontierelor și securității în Europa Centrală și de Răsărit. Nimic despre cum se simte România între ciocanul germano-american și nicovala rusă


(vezi primele trei recenzii din serialul de patru recenzii ale unor articole semnate de Andrei Marga și publicate de Mircea Arman în ”Tribuna” la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/)

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/andrei-marga-isi-reactiveaza-in-tribuna-prost-gestionata-de-administratorul-de-circumstanta-mircea-arman-abilitatile-de-fost-ministru-al-educatiei-ministru-de-externe-dire/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/criza-de-personalitate-a-lui-andrei-marga-criza-de-personalitati-semnalata-tot-de-andrei-marga-si-criza-de-manageri-culturali-veritabili-exemplificata-de-mircea-arman-de-la-revista-tribuna/

Mircea Arman revoluționează presa culturală clujeană, transformând o onestă tribună culturală transilvană într-o stridentă tribună ideologico-partinică declarat național-liberală (Vezi Editorialul din Tribuna 249, primul produs cultural publicistic marca Arman – brand al imposturii manageriale în plan cultural și al ignoranței juridice a unui jurist cu diplomă)
• Temele alese de diagnosticianul național-liberal Marga sunt de maximă actualitate: ICR și fililalizarea internă a acestei instituții, măreția germană, mărirea rusă, criza de personalități și, desigur lista contribuțiilor analitice va continua non stop, cel puțin atât cât liberalii vor mai fi la guvernarea țării, respectiv a județului Cluj. Din păcate (pentru Cluj, pentru Ziarul de Cluj și pentru revista ”Tribuna”) două din cele patru contribuții recente ale profesorului Marga sunt autoplagiate 100%)

Intro

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

În plină criză de personalități național-liberale (vezi și articolul lui Andrei Marga, ”Criza de personalități” din ”Tribuna” 258, p. 21, aducerea avocatului Mircea Arman în fruntea unei prestigioase reviste de cultură din Cluj fiind o foarte bună dovadă că liberalii naționaliști sunt în mare criză de personalități) revista ”Tribuna” cunoaște o perioadă de dramatică și constantă scădere valorică. Crezul axiologic ultraambițios (și cu un pronunțat iz electoral) al noului manager cultural clujean, conform căruia ”Singurul criteriu de publicare urmează a fi cel valoric, evantaiul disciplinelor și autorilor care urmeazã sã își facã loc în paginile publicației urmînd a fi semnificativ lãrgit”, se dovedește, număr de număr, a fi unul demagogic și pur partinic (vezi editorialul semnat de Mircea Arman, intitulat ”Noua Tribuna” la http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013). Acest editorial cuprinde, de fapt, programul managerial al lui Mircea Arman, program ce merită a fi mereu comparat cu rezultatele total nesatisfăcătoare (pentru orice persoană care urmărește și evaluează nepărtinitor publicistica românească actuală). ”Lărgirea semnificativă a evantaiului autorilor” s-a transformat deja în alocarea de spațiu tipografic doar prietenilor de partid/ (cel mult) de coaliție… Național liberalul Andrei Marga (pentru a mă limita, deocamdată, la acest exemplu) are deja rubrică proprie și permanentă în ”Tribuna”. Citind articolele critice (la modul general) scrise de Mircea Arman, îmi apare mereu în minte, ca o exemplificare a acestor negativități demne de a fi repudiate și chiar eliminate din presupusa elită culturală românească, imagineaa lui Andrei Marga. Și reciproc, ori de câte ori publicistul Marga publică în publicația condusă de Arman și trimite săgeți veninoase împotriva oamenilor de paie, a celor care practică ”minciuna sistematică și sistematizată”, mă gândesc imediat la Arman. Între cei doi manageri culturali se instituie, voit sau nu, un dialog-duel din care ar fi de dorit să iasă învinși amândoi, întru asanarea morală a mediului cultural românesc. Și totuși, ceva îi desparte decisiv: Arman scrie cu î din i (adică antiliescian; firesc devreme ce a fost dat afară din PSD), în timp ce național liberalul Marga scrie cu î din a (adică exact cum a indicat tovarășul social democrat Ion Iliescu).

A lăuda șeful publicației în care deja publici și vrei să publici în continuare sună a gudureală ieftină, pupincurism pe față și în public, spirit de gașcă/ de partid (național liberal). Iată ce spunea directorul ICR (pe atunci) Andrei Marga în dublu-publicatul articol (inclusiv în ”Tribuna”), intitulat ”Trei rezolvări”, despre revista ”Tribuna” și despre multigafeurul Mircea Arman (încă manager al publicației), chiar în revista ”Tribuna”: ”(Tribuna) începe să-și revină, după o îndelungată prăbușire și cădere în uitare, având acum, în sfârșit, un manager dinamic și inovativ”. Cui folosește o asemenea deformare a adevărului? Eu unul cred că nici lui A.M., nici lui M.A., dar nici lui Horea Uioreanu, șeful CJ Cluj, cel de care a depins numirea lui M.A. la conducerea ”Tribunei”. Am mai scris acest lucru și pe FB: atmosfera de teroare din redacția revistei ”Tribuna” aduce puncte negre atât pe chipul Clujului ca oraș cultural de primă mărime, cât și minusuri în lupta pentru câștigarea nominalizării Clujului la titlul de capitală culturală europeană (ca să nu mai spun că pune sub semnul îndoielii seriozitatea PNL aflat acum la guvernare). ”Managerul dinamic și inovativ” s-a dovedit deja total nepotrivit pentru o revistă de cultură unde ”personalul” este format din personalități și specialiști care au făcut cinste și onoare publicației. Stahanovismul și stilul dictatorial-partinic al juristului ajuns manager cultural nu poate eficientiza activitatea unei redacții de revistă, nu poate crea un climat de creativitate și de preocupare pentru calitate. Oare nu mai are PNL ul și alte sinecuri publice care să-l satisfacă pe ambițiosul ”manager dinamic și inovativ”? Chiar este ocupat și postul de director la Ape, și cel de director la Editura Tehnică?

Mircea Arman îl gratulează, în ultimele patru numere de revistă succesive, pe național liberalul și poliexcomunicatul Andrei Marga cu o rubrică permanentă intitulată ”diagnoze”, articolele publicate la această rubrică bazându-se preponderent pe trei surse: a) cărți americane și franceze recente, din care A.M. citează copios; b) cărțile publicate chiar de Andrei Marga (autocitarea repetată nefiind un semn de mare eleganță intelectuală); c) activitatea domnului Marga în calitate de director al Institutului Cultural Român (într-adevăr, o temă ce ar merita dezbătută în continuare…). Voi încerca să fac o recenzare a celor patru articole, formulând opinii care ar putea fi utile viitorului manager al ”Tribunei”, dar și celor care au ambiția de a scrie ”la gazetă” pentru a comunica puncte personale de vedere și nu doar pentru a fi o ”prezență” vizibilă (și atât!) în viața culturală a unei comunități. Scopul efortului meu de a analiza câteva articole din revista ”Tribuna” este acela de a compara programul managerial al lui Mircea Arman cu rezultatele aplicării acestui program, ceea ce poate fi util și celor care vor evalua viața culturală a orașelor aflate în competiții de genul ”capitală culturală europeană”. Totodată, am constatat, fără surprindere, similitudini esențiale între stilurile și ”modus operandi” ale lui Andrei Marga și Mircea Arman, partea mai curioasă fiind însă aceea că scriiturile celor doi fac trimiteri aproape directe unul la celălat, chiar și într-o manieră critică acută… Faptul că Andrei Marga este o persoană bine cunoscută în lumea politică și culturală românească probează faptul că nu am căutat cel mai slab autor pentru a susține ceea ce vede de altfel foarte multă lume, ”prăbușirea și căderea în uitare” a unei reviste cu o îndelungată tradiție în cultura română (mă refer la ”Tribuna” din perioada ianuarie – iunie 2013).
Din păcate, obiceiul (feudal al) pământului românesc (lipsa respectului față de proprietate care face ca furtul să apară ca o cararcteristică a românilor) se traduce și prin preocuparea bolnăvicioasă de a fura și de a minți. De ex., dacă publici un articol într-un ziar (de ex. în ”Ziarul de Cluj”) și apoi publici același articol peste câteva zile într-o revistă (de ex. în revista ”Tribuna”) fără a indica sursa (de ex. ar trebui ca textul republicat să poarte mențiunea: ”Acest articol este preluat din ”Ziarul de Cluj”, cu amabila permisiune a conducerii ziarului” sau ceva similar) înseamnă că ți-ai furat singur căciula, apoi minți spunând că nimeni nu ți-a furat nicio căciulă, știind că, de fapt, căciula ta este obținută prin furt. Lipsa acestei referințe transformă gestul republicării într-un act reprobabil de autoplagiere (act incriminat, la fel ca și plagiatul, cu pedepse penale). Prin urmare, merită să verificăm, atunci când facem o recenzie sau o evaluare de activitate, dacă respectivul articol nu este un autoplagiat. Așa am procedat și în cazul celor patru articole ale profesorului Marga. Două dintre ele, respectiv ”Trei rezolvări” și ”Criza de personalități” au mai fost publicate, anterior, în ”Ziarul de Cluj”. Pentru verificare vezi link urile: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/trei-rezolvari–110330.html (21 aprilie 2013, ora 21.17, 369 citiri, 0 comentarii); http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/criza-de-personalitati–111261.html 12 mai 2013, Ora 23.07, 376 citiri, 2 comentarii; Nu este exclus ca celelalte două articole cu ”Reflecții geopolitice” să apară în alte ediții ale ”Ziarului de Cluj”, sau în alte publicații, mai ”științifice”. Este de urmărit când și unde va apărea editorialul din 16 iunie apărut în ”Ziua de Cluj” (vezi: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/cateva-precizari–113034.html Ora 14.58). Numărul redus de comentarii și îndeosebi al comentariilor favorabile (chiar sugerez cititorilor să lectureze și comentariile) dau deja imaginea unui autor aflat în cădere liberă de popularitate și de credibilitate.

Ca o concluzie a acestei triste constatări (orice caz de autoplagiat ar trebui sancționat sau, cel puțin, ar trebui atenționate redacțiile în cauză în legătură cu riscul penal la care se expun) îmi exprim nedumerirea că procedeul autoplagierii folosit de Andrei Marga nu a fost stopat (chiar) de către managerul ”revoluționar” Mircea Arman, deși asta intră în fișa postului de manager cultural (lupta antiplagiat ca mod de promovare a valorilor autentice). Sper ca blogul http://www.plagiate.ro de la Cluj să înregistreze aceste abateri grave de la conduita jurnalistică a autorului și a conducerilor redacțiilor care tolerează asemenea autofurăciuni de căciulă.

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

IV

După cum ne-a obișnuit deja Andrei Marga cu stilul său ”creativ”, ”original”, ”novator” și dinamic în preluarea diferitelor opinii culese de prin cărți apărute în acest început de secol, nici în acest al patrulea articol intitulat ”Reflecții geopolitice. Năzuințele Rusiei” lucrurile nu se schimbă. Cel puțin un sfert din articol este alcătuit din citate, iar cel puțin jumătatate din articol reprezintă comentarii extrase cel mai probabil din aceleași cărți citate (stilul comentariului este același cu cel din citate…, terminologia aceeași…). Evident, tot după cum ne-a obișnuit deja, autorul nu catadicsește să ne spună cine și-a asumat responsabilitatea traducerilor. Atmosfera de mister este cvasitotală neștiind nici cine a tradus, nici unde este granița dintre comentariile autorilor citați și răsparafrazați pe de o parte, și opiniile personale, convingerile intime, speranțele profunde și contribuțiile originale la descifrarea – de către autorul A.M. – a ecuațiilor geopolitice europene și mondiale contemporane, pe de altă parte.

Clișeul de bază al acestui articol este lupta autorilor citați, dar și a autorului acestui articol, cu… clișeele. Adică, aveți grijă, dragi cititori cu clișeele astea care v-au intrat în cap, cum că Rusia nu este un pericol potențial și real pentru România și nu numai (vezi tensiunile permanente întreținute de Rusia în Republica Moldova, la Nistru). Nuuu, nici pomeneală… O spune explicit patriotul naționa(list)-liberal(ist): ”Clișeul răspândit de la mijlocul anilor 90 încoace, conform căruia Rusia este , va trebui denunțat”. Preocuparea profesorului Marga pentru denunțuri face parte din convingerile sale intime și ar fi meritat să rămână acolo, în propria sa intimitate. Dacă A.M. dorește să-și devoaleze aptitudinile în materie de denunțuri, atunci este liber să o facă. Apropos de libertăți. Profesorul A.M. nu-l ”denunță” pe acela care a indus clișeul cu Rusia ca ”țară fracturată, cu economie stagnantă și cu armată slabă”. Respectul domniei sale față de libertatea de interpretare a cititorilor atinge aici maximul: fiecare este liber să creadă ce vrea în legătură cu paternitatea cuvintelor din citatul luat între paranteze ascuțite. De la misterul indus de la început, articolul se încheie, apoteotic, cu această deplină libertate de atribuire a paternității unui citat…

O fărâmă de adevăr se află în acel citat misterios: în primul manadat al tovarășului Iliescu nu s-a pus problema să subestimăm economia și armata sovietică (până în 1992) și rusă (până în 1996). Dimpotrivă! Abia ”de la mijlocul anilor 90 încoace” (mandatul Constantinescu) România a lansat clișeul cu slăbiciunea rușilor… Până atunci. România, prin tov Ion Iliescu, omul de bază din partea sovieticilor în lovitura de stat din decembrie 1989, a pregătit un fastuos Tratat de prietenie cu Uniunea Sovietică, semnat cu puțin înainte ca puternica Uniune Sovietică să-și dea duhul.

Pentru cei cu memoria scurtă sau care nici măcar nu au dat vreo importanță cu cine semnează ”aleșii poporului” relații de frățească prietenie, merită să amintesc aici că tragedia intrării României în plasa sovietică/ bolșevică/ comunistă a debutat tot printr-un Tratat de prietenie, colaborare și asistență mutuală cu URSS, în anul 1948, tratat semnat de Petru Groza și Viaceslav Molotov. Unii mai cred în povestea cu răsturnarea comunismului în 1989 și cu reorientarea imediată a României spre Occident. În realitate, fatidicul an 1948 s-a repetat în 1991 prin incheierea unui nou tratat politic cu URSS, tratat pe care Adrian Năstase l-a parafat la Moscova, la 22 martie 1991, iar președinții Iliescu si Gorbaciov l-au semnat la 5 aprilie 1991, tot la Moscova. ”Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie cu URSS” nu a fost ratificat de parlament. Singura schimbare de titulatură față de 1948 a fost înlocuirea sintagmei ”asistență mutuală” cu ”bună vecinătate”. Adică deveneam, din nou, vecini cu sora noastră, Basarabia… Peste doar câteva luni, Tratatul de la Varșovia a murit, dar atașamentul președintelui României față de Moscova nu! (Vezi și: http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1262128-iliescu-actionat-pentru-apararea-intereselor-urss-ului.htm) . Articolul de la adresa de mai jos, din anul 2009, poate fi și mai instructiv sub raportul informațiilor referitoare la raporturile româno-sovietice și apoi româno-ruse de după anul 1989: http://www.ziare.com/international/stiri-externe/rusia-si-romania-se-indreapta-catre-o-casatorie-din-interes-683456 Câteva extrase din acest articol sunt relevante pentru mai buna înțelegere a modului inadmisibil cum a tratat Andrei Marga poziția geopolitică a României față de fostul stăpân de la Răsărit: ”In 1992, România și Rusia au început negocierile pentru semnarea unui Tratat politic de bază. Negocierile au durat peste 11 ani. Opoziția și opinia publică din Romania cereau ca în textul Tratatului să fie incluse chestiunea tezaurului României trimis în Rusia, în perioada Primului Război Mondial, în 1917, sub regele Ferdinand și care a fost confiscat ulterior de puterea sovietică, precum și condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov din august 1939 și modificarea articolului privind neaderarea la alianțe care pot fi îndreptate împotriva uneia dintre părți, ceea ce Moscova refuza categoric. În 1996, Iliescu a acceptat semnarea Tratatului, însă, în aprilie 1996, ministrul de Externe rus, Evgheni Primakov, a fost anunțat cu o zi inainte de semnarea textului Tratatului că Romania nu este pregatită să parafeze documentul. Relațiile dintre România și Rusia s-au normalizat abia în 2003, cand președintele Ion Iliescu a mers la Moscova pentru a semna un nou Tratat politic de bază cu Rusia, la câteva luni după ce România a fost invitată să adere la NATO”.

Ca și cum Andrei Marga nu ar fi cetățean român, ca și cum acest cetățean român nu a fost ministru de externe al României, ca și cum acest fost ministru de externe povestește istoria Rusiei zimbabwenilor din Africa și nu cititorilor din România, deci făcând abstracție de toate aceste ”amănunte”, Andrei Marga începe articolul său despre ”Năzuințele Rusiei” astfel: ”Rusia a atins un maximum al istoriei ei în forma Uniunii Sovietice (1917 – 1992), când nu numai că a reunit cea mai mare suprafață din lume și o pupulație de extremă diversitate culturală, dar a fost, alături de SUA, ce-a de-a doua supraputere a lumii”. Îi rog pe colegii dlui Marga de la Academie să ofere explicații ale unor sintagme folosite de A.M., pentru mine cel puțin ciudate. Ce este oare ”maximum al istoriei”? O fi o contrapunere subtilă conceptului postmodern de ”sfârșit al istoriei”? Se referă la dimensiunea cantitativă maximă a manualelor de istorie din perioada bolșevică? Pentru situația în care dl Marga își pregătește apariția ediției definitive a monumentalei colecții de articolașe sub firescul titlu de ”Marga – Opere complete”, sugerez tehnoredactorilor să scrie în loc de ”a atins un maximum al istoriei ei” – ”a atins apogeul puterii sale în istorie”. De asemenea, în loc de ”a fost, alături de SUA, cea de-a doua supraputere a lumii” să scrie ” a fost, după SUA, a doua superputere a lumii”. Rezum: ”maxim al istoriei ei” ≠ maxim al puterii sale în istorie”; ”alături de” ≠ ”după”; ”supraputere” ≠ ”superputere” (în textul articolului se folosește de trei ori ”supraputere” și o dată ”superputere”… Așadar, sub raport formal, prima frază conține trei erori de gramatică și logică. Am făcut această precizare ca o explicație posibilă pentru faptul că național-liberalul român Marga vorbește despre Rusia de pe pozițiile oricărei alte națiuni și culturi, dar a României și a limbii române, nu! Precizez că pe întreg conținutul articolului cuvântul România nu apare absolut deloc! Aceasta este ”firesc”, nu?, pentru un membru marca(n)t al naționalismului liberal românesc… Este ”firesc” și pentru o revistă care urlă de patriotism și de naționalism în Editorialul managerului ”Tribunei” din ianuarie 2013? (vezi: Mircea Arman, ”Noua Tribunahttp://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013)

Preocuparea lui A.M. de a scrie acest articol provine din dorința sa de a depăși ”câteva clișee de interpretare aflate în circulație, care nu numai că sunt eronate, dar induc și atitudini greșite” (Tribuna 259/ 16-30 iunie 2013, p. 6). Primul clișeu se referă la formarea URSS, care – zice Marga, lundu-l ca martor pe americanul de origine ungară George Friedman (născut în 1949, la Budapesta) – nu este rezultatul cuceririlor unor zone lipsite de apărare… Oare chiar așa să fie? A fost URSS ul creat aidoma Uniunii Europene prin aderări succesive și prin dreptul de a ieși din uniune? A adrerat Georgia/ Gruzia din nevoia de a deveni mai competitivă pe plan extern? Poate fi utilizată expresia ”grupare naturală” pentru țări obligate să se afilieze Moscovei? A fost această atractivitate a Moscovei atât de naturală și firească încât niciuna dintre țările componente nu a simțit nevoia să se desprindă? Țările baltice s-au atașat voioase la URSS? Iată opinia lui George Friedman, citată de A. M.: ”țările care au format Uniunea Sovietică au fost legate împreună de necesitate. Ele nu puteau să concureze cu restul lumii din punct de vedere economic – dar, ferite de competiția globală, ele au putut să se complementeze și să se suțină una pe cealaltă. Aceasta a fost o grupare naturală dominată de la început de ruși. Țările de dincolo de Carpați (cele ocupate de Rusia după al Doilea Război Mondial și transformate în sateliți) nu au fost incluse în această grupare naturală. Dacă nu ar fi fost forța militară sovietică, ele s-ar fi orientat către restul Europei, nu către Rusia”. Mai este oare nevoie să-i atrag atenția politologului american că interșanjarea termenilor ”rus” și ”sovietic” este riscantă și confuzivă? Deduc din citat că forța militară era sovietică (nu rusă!), în timp ce ne-orientarea țărilor de dincolo de Carpați era către Rusia (nu către Uniunea Sovietică). În realitate, atât forța militară cât și ne-orientarea erau ”sovietică”, respectiv ”către Uniunea Sovietică”. Datorită perpetuării acestei confuzii între ”sovietici” și ”ruși” s-a ajuns la considerarea (atât nereală, cât și neavantajoasă României) de a-i numi pe moldovenii/ românii de peste Prut – ”ruși”. (Moldovenii care vin și vând produse la piața din Iași sunt numiți de ieșeni – ruși…). Mai mult, invazia de turiști de la răsărit în decembrie 1989 nu a fost una formată din ruși, ci din sovietici (marea lor majoritate fiind români-moldoveni din structurile de partid și de securitate ale RSS Moldovenești). Dacă pe politologul american nu-l interesează aceste nuanțe, atunci ele trebuiau puse la punct de ”diagnosticianul” A.M. (care, de fapt, nu face nicio diagnoză, ci repetă/ preia teze auzite și citite, fără a le trece prin filtrul propriei rațiuni geopolitologice). Să ne mai mire oare că și la ora actuală (începând cu anii de după război) limba română este clasificată și studiată în SUA la Departamentul de limbi slave? Ca să conchidem asupra acestui prim clișeu denunțat de A.M. cu ajutorul lui G:F.: cei doi autori ne invită să nu mai credem că URSS a fost un stat imperialist, că nu a cucerit teritorii după teritorii în numele umanismului revoluționar bolșevic, ci s-a format natural, ca un organism economic unitar cu creierul și inima la Moscova. Părerea lor!

Al doilea clișeu demn de schimbat este, cf A.M și a altor autori americani citați, constă în faptul că Rusia postsovietică și postcomunistă ar fi un stat slab, ”o putere neglijabilă”. Dimpotrivă, ne atrage atenția A.M. ”Rusia nu mai este, precum în forma Uniunii Sovietice, avanpost (”farul călăuzitor”) al istoriei, ci o țară puternică între țările lumii, cu o tradiție culturală de referință și o forță științifico-tehnologică competitivă”. Cred că mai lipsea îndemnul de a-i iubi și respecta necondiționat pe frații ruși fără de care nu se pot lua decizii geopolitice majore în Europa Centrală. Cred că doar minți ultranaționaliste înfierbântate ar putea să nu ia în seamă vecinii puternici, să pună în balanță interesele principalilor actori cu interese în zonă, dar de aici și până la a îndemna a ne teme permanent de marele (aproape) vecin de la Răsărit este cale lungă… Cât despre sintagma ”avanpost al istoriei”, aceasta este soră bună cu sintagma ”maximum al istoriei”…, adică împreunări fără sens a câte două cuvinte.

Observând, probabil, că a dat prea mult spațiu argumentelor altora, A.M. încearcă să aibă o opinie personală, așa cum stă bine unui diagnostician geopolitic serios. Întrebându-se care sunt atuurile Rusiei care fac din ea o forță a contemporaneității, A.M. răspunde: ”Eu cred că este vorba de mai multe atuuri, de care trebuie ținut seama: unitatea Rusiei, suprafața sa enormă, resursele ei naturale, implicarea în afacerile lumii, dinamica societății ruse”. Curat original, coane Fănică! Cu alte cuvinte, A.M., în urma unei profunde analize a observat că Rusia este cea mai întinsă țară de pe glob, că este foarte bogată în resurse naturale, că exportă la greu gaz, petrol și bunuri manufacturate în lume și că în societate au loc transformări, toate acestea favorizând, evident, Rusia în comparație cu competitorii sau adversarii săi.

După ce a probat că ”Eu cred că...” provenea din aceleași surse americane, pe care le-a detaliat apoi sub formă de comentarii, spre finalul articolului se atinge și sensibila problemă a relațiilor externe ale Rusiei, România fiind direct interesată de ”năzuințele Rusiei”, drept pentru care punctul de vedere al fostului ministru de externe al României chiar este de interes. Dacă dl Marga ar fi un angajat al Ambasadei Rusiei la București sau un jurnalist la ”Vocea Rusiei”, atunci nu ar mira pe nimeni afirmația scrisă de dl Marga în acest articol: ”În Europa Centrală și de Răsărit Rusia rămâne, conform angajamentelor internaționale postbelice, un garant al frontierelor și securității”. Garant al frontierelor și securității în zona noastră? De când? Din 1945, adică de pe vremea victorioasei URSS? Deja cititorii mai în vârstă își aduc aminte de garanția sovietică pentru pacea lumii când se scanda pe la mitingurile postbelice: ”URSS – bastion al păcii e!”. De atunci și până la dispariția statului sovietic, în contextul luptei pentru pace și a garantării frontierelor (Pax Sovietica) avem destule exemple de ”garantare a frontierelor”: invazia Ungariei (1956), invazia Cehoslovaciei (1968), și nu a lipsit mult ca și România să beneficieze de aceeași preocupare pentru stabilitatea frontierelor tot în anul 1968. Nota bene: dl Marga nu vorbește despre angajamentele internaționale din perioada postsovietică (adică din 1992 încoace), ci de ”angajamentele internaționale postbelice”, adică după 1945.

Este posibil ca dl Marga să fi copiat greșit fraza de mai sus sau a scos-o din alt context, dar atunci când se vorbește despre Rusia postbelică oricine se gândește la URSS ul postbelic. Din exemplele date în continuare se vede clar că dl Marga are în vedere strict perioada postsovietică, chiar anii recenți ai acestui secol… Dar chiar și în acest context temporal, ceva mai clar conturat, cititorii articolului ar putea înțelege, de exemplu, că menținerea Armatei a 14-a pe teritoriul Republicii Moldova – țară independentă și candidată la intrarea în Uniunea Europeană – reprezentă o garanție a păcii și securității în zonă… În mod cert, dl Marga ar trebui să revină cu explicații.

Dar să mă refer strict la România: în momentele în care România a intrat în NATO, apoi când a acceptat construirea scutului antirachetă de la Deveselu, Rusia a repetat în mai multe rânduri că România va regreta aceste opțiuni… Sunt de acord cu dl Marga și cu oricare alți analiști că puterea Rusiei nu poate și nu trebuie ignorată ca și cum aceasta nu ar exista. Dar de aici și până la cântarea de osanale Rusiei în calitatea acesteia de ”garant al frontierelor și securității” este o cale foarte lungă, cale pe care dl Marga a parcurs-o cu nonșalanță în cele câteva zeci de minute care i-au trebuit pentru a oferi revistei ”Tribuna” un articol ”original” de diagnoză geopolitică… și pe care obedientul manager Mircea Arman l-a publicat fără crâcnire și fără… rectificările sau precizările ce se dovedesc a fi foarte necesare. Și ca să nu existe dubii că Rusia are în național liberalul de frunte Andrei Marga, personalitate marcantă a României și a Clujului universitar un admirator și un propagator al năzuințelor Rusiei în zonă, A.M. scrie în penultima frază, concluzivă, a articolului: ”Rusia a etalat unitate de acțiune și nu sunt motive să ne îndoim de această capacitate în viitorul imediat”. Mai urmează, probabil, propunerea PNL de introducere a studierii limbii ruse în toate școlile din România, apoi propunerea ca România să nu intre în zona euro (George Friedman, preferatul domnului Marga în materie de diagnoze geopolitice, a dat deja, recent, acest sfat României), culminând cu cererea de ieșire din UE și de intrare a României în Comunitatea Statelor Independente. În ultimă instanță, într-o democrație adevărată orice discuție și orice propunere poate fi făcută, argumentată, votată. În acest caz, ”Tribuna” ar trebui să lase deschise paginile revistei oricăror opinii politice, nu doar ciudățeniilor formulate de controversatul domn Andrei Marga.

Articole pe teme similare

http://www.observatorcultural.ro/Disparitia-revistelor-de-cultura-din-Basarabia-finantate-de-ICR*articleID_28861-articles_details.html Adăugat la 5 iulie 2013

http://www.gazetadecluj.ro/stiri-cluj-investigatii/marga-se-fofileaza-printre-termene/ (adăugat la 27 iunie 2013)

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/02/09/mircea-arman-trompeta-proletcultista-de-serviciu-a-bolsevicilor-nationalisti-romani/ 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/04/24/ideologul-jurist-bujor-nedelcovici-este-intervievat-de-sfertodoctul-nelicentiat-alexandru-petria-ambii-fiind-blagosloviti-si-binecuvantati-de-comentatorul-pe-teme-de-crestinism-dan-ciachir-interviu/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/21/petru-romosan-face-in-revista-tribuna-fuziunea-ideatica-si-ideologica-intre-doi-fosti-mircea-arman-si-andrei-marga/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/andrei-marga-isi-reactiveaza-in-tribuna-prost-gestionata-de-administratorul-de-circumstanta-mircea-arman-abilitatile-de-fost-ministru-al-educatiei-ministru-de-externe-dire/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/criza-de-personalitate-a-lui-andrei-marga-criza-de-personalitati-semnalata-tot-de-andrei-marga-si-criza-de-manageri-culturali-veritabili-exemplificata-de-mircea-arman-de-la-revista-tribuna/

Liviu Drugus 26 iunie 2013

Miroslava, Iași

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.facebook.com/liviu.drugus

Criza de personalitate a lui Andrei Marga, criza de personalități semnalată tot de Andrei Marga și criza de manageri culturali veritabili, exemplificată de Mircea Arman de la revista ”Tribuna”: trei crize, adică trei nerezolvări


(vezi primele două recenzii din serialul de patru recenzii ale unor articole semnate de Andrei Marga și publicate de Mircea Arman în ”Tribuna” la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/)

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/andrei-marga-isi-reactiveaza-in-tribuna-prost-gestionata-de-administratorul-de-circumstanta-mircea-arman-abilitatile-de-fost-ministru-al-educatiei-ministru-de-externe-dire/

Mircea Arman revoluționează presa culturală clujeană, transformând o onestă tribună culturală transilvană într-o stridentă tribună ideologico-partinică declarat național-liberală (Vezi Editorialul din Tribuna 249, primul produs cultural publicistic marca Arman – brand al imposturii manageriale în plan cultural și al ignoranței juridice a unui jurist cu diplomă)
• Temele alese de diagnosticianul național-liberal Marga sunt de maximă actualitate: ICR și fililalizarea internă a acestei instituții, măreția germană, mărirea rusă, criza de personalități și, desigur lista contribuțiilor analitice va continua non stop, cel puțin atât cât liberalii vor mai fi la guvernarea țării, respectiv a județului Cluj. Din păcate (pentru Cluj, pentru Ziarul de Cluj și pentru revista ”Tribuna”) două din cele patru contribuții recente ale profesorului Marga sunt autoplagiate 100%)

Intro

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

În plină criză de personalități național-liberale (vezi și articolul lui Andrei Marga, ”Criza de personalități” din ”Tribuna” 258, p. 21, aducerea avocatului Mircea Arman în fruntea unei prestigioase reviste de cultură din Cluj fiind o foarte bună dovadă că liberalii naționaliști sunt în mare criză de personalități) revista ”Tribuna” cunoaște o perioadă de dramatică și constantă scădere valorică. Crezul axiologic ultraambițios (și cu un pronunțat iz electoral) al noului manager cultural clujean, conform căruia ”Singurul criteriu de publicare urmează a fi cel valoric, evantaiul disciplinelor și autorilor care urmeazã sã își facã loc în paginile publicației urmînd a fi semnificativ lãrgit”, se dovedește, număr de număr, a fi unul demagogic și pur partinic (vezi editorialul semnat de Mircea Arman, intitulat ”Noua Tribuna” la

http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013).

Acest editorial cuprinde, de fapt, programul managerial al lui Mircea Arman, program ce merită a fi mereu comparat cu rezultatele total nesatisfăcătoare (pentru orice persoană care urmărește și evaluează nepărtinitor publicistica românească actuală). ”Lărgirea semnificativă a evantaiului autorilor” s-a transformat deja în alocarea de spațiu tipografic doar prietenilor de partid/ (cel mult) de coaliție… Național liberalul Andrei Marga (pentru a mă limita, deocamdată, la acest exemplu) are deja rubrică proprie și permanentă în ”Tribuna”. Citind articolele critice (la modul general) scrise de Mircea Arman, îmi apare mereu în minte, ca o exemplificare a acestor negativități demne de a fi repudiate și chiar eliminate din presupusa elită culturală românească, imagineaa lui Andrei Marga. Și reciproc, ori de câte ori publicistul Marga publică în publicația condusă de Arman și trimite săgeți veninoase împotriva oamenilor de paie, a celor care practică ”minciuna sistematică și sistematizată”, mă gândesc imediat la Arman. Între cei doi manageri culturali se instituie, voit sau nu, un dialog-duel din care ar fi de dorit să iasă învinși amândoi, întru asanarea morală a mediului cultural românesc. Și totuși, ceva îi desparte decisiv: Arman scrie cu î din i (adică antiliescian; firesc devreme ce a fost dat afară din PSD), în timp ce național liberalul Marga scrie cu î din a (adică exact cum a indicat tovarășul social democrat Ion Iliescu).

A lăuda șeful publicației în care deja publici și vrei să publici în continuare sună a gudureală ieftină, pupincurism pe față și în public, spirit de gașcă/ de partid (național liberal). Iată ce spunea directorul ICR (pe atunci) Andrei Marga în dublu-publicatul articol (inclusiv în ”Tribuna”), intitulat ”Trei rezolvări”, despre revista ”Tribuna” și despre multigafeurul Mircea Arman (încă manager al publicației), chiar în revista ”Tribuna”: ”(Tribuna) începe să-și revină, după o îndelungată prăbușire și cădere în uitare, având acum, în sfârșit, un manager dinamic și inovativ”. Cui folosește o asemenea deformare a adevărului? Eu unul cred că nici lui A.M., nici lui M.A., dar nici lui Horea Uioreanu, șeful CJ Cluj, cel de care a depins numirea lui M.A. la conducerea ”Tribunei”. Am mai scris acest lucru și pe FB: atmosfera de teroare din redacția revistei ”Tribuna” aduce puncte negre atât pe chipul Clujului ca oraș cultural de primă mărime, cât și minusuri în lupta pentru câștigarea nominalizării Clujului la titlul de capitală culturală europeană (ca să nu mai spun că pune sub semnul îndoielii seriozitatea PNL aflat acum la guvernare). ”Managerul dinamic și inovativ” s-a dovedit deja total nepotrivit pentru o revistă de cultură unde ”personalul” este format din personalități și specialiști care au făcut cinste și onoare publicației. Stahanovismul și stilul dictatorial-partinic al juristului ajuns manager cultural nu poate eficientiza activitatea unei redacții de revistă, nu poate crea un climat de creativitate și de preocupare pentru calitate. Oare nu mai are PNL ul și alte sinecuri publice care să-l satisfacă pe ambițiosul ”manager dinamic și inovativ”? Chiar este ocupat și postul de director la Ape, și cel de director la Editura Tehnică?

Mircea Arman îl gratulează, în ultimele patru numere de revistă succesive, pe național liberalul și poliexcomunicatul Andrei Marga cu o rubrică permanentă intitulată ”diagnoze”, articolele publicate la această rubrică bazându-se preponderent pe trei surse: a) cărți americane și franceze recente, din care A.M. citează copios; b) cărțile publicate chiar de Andrei Marga (autocitarea repetată nefiind un semn de mare eleganță intelectuală); c) activitatea domnului Marga în calitate de director al Institutului Cultural Român (într-adevăr, o temă ce ar merita dezbătută în continuare…). Voi încerca să fac o recenzare a celor patru articole, formulând opinii care ar putea fi utile viitorului manager al ”Tribunei”, dar și celor care au ambiția de a scrie ”la gazetă” pentru a comunica puncte personale de vedere și nu doar pentru a fi o ”prezență” vizibilă (și atât!) în viața culturală a unei comunități. Scopul efortului meu de a analiza câteva articole din revista ”Tribuna” este acela de a compara programul managerial al lui Mircea Arman cu rezultatele aplicării acestui program, ceea ce poate fi util și celor care vor evalua viața culturală a orașelor aflate în competiții de genul ”capitală culturală europeană”. Totodată, am constatat, fără surprindere, similitudini esențiale între stilurile și ”modus operandi” ale lui Andrei Marga și Mircea Arman, partea mai curioasă fiind însă aceea că scriiturile celor doi fac trimiteri aproape directe la celălat, chiar și într-o manieră critică acută… Faptul că Andrei Marga este o persoană bine cunoscută în lumea politică și culturală românească probează faptul că nu am căutat cel mai slab autor pentru a susține ceea ce vede de altfel foarte multă lume, ”prăbușirea și căderea în uitare” a unei reviste cu o îndelungată tradiție în cultura română (mă refer la ”Tribuna” din perioada ianuarie – iunie 2013).

Din păcate, obiceiul (feudal al) pământului românesc (lipsa respectului față de proprietate care face ca furtul să apară ca o cararcteristică a românilor) se traduce și prin preocuparea bolnăvicioasă de a fura și de a minți. De ex., dacă publici un articol într-un ziar (de ex. în ”Ziarul de Cluj”) și apoi publici același articol peste câteva zile într-o revistă (de ex. în revista ”Tribuna”) fără a indica sursa (de ex. ar trebui ca textul republicat să poarte mențiunea: ”Acest articol este preluat din ”Ziarul de Cluj”, cu amabila permisiune a conducerii ziarului” sau ceva similar) înseamnă că ți-ai furat singur căciula, apoi minți spunând că nimeni nu ți-a furat nicio căciulă, știind că, de fapt, căciula ta este obținută prin furt. Lipsa acestei referințe transformă gestul republicării într-un act reprobabil de autoplagiere (act incriminat, la fel ca și plagiatul, cu pedepse penale). Prin urmare, merită să verificăm, atunci când facem o recenzie sau o evaluare de activitate, dacă respectivul articol nu este un autoplagiat. Așa am procedat și în cazul celor patru articole ale profesorului Marga. Două dintre ele, respectiv ”Trei rezolvări” și ”Criza de personalități” au mai fost publicate, anterior, în ”Ziarul de Cluj”. Pentru verificare vezi link urile: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/trei-rezolvari–110330.html (21 aprilie 2013, ora 21.17, 369 citiri, 0 comentarii); http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/criza-de-personalitati–111261.html 12 mai 2013, Ora 23.07, 376 citiri, 2 comentarii; Nu este exclus ca celelalte două articole cu ”Reflecții geopolitice” să apară în alte ediții ale ”Ziarului de Cluj”, sau în alte publicații, mai ”științifice”. Este de urmărit când și unde va apărea editorialul din 16 iunie apărut în ”Ziua de Cluj” (vezi: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/cateva-precizari–113034.html Ora 14.58). Numărul redus de comentarii și îndeosebi al comentariilor favorabile (chiar sugerez cititorilor să lectureze și comentariile) dau deja imaginea unui autor aflat în cădere liberă de popularitate și de credibilitate. Ca o concluzie a acestei triste constatări (orice caz de autoplagiat ar trebui sancționat sau, cel puțin, ar trebui atenționate redacțiile în cauză în legătură cu riscul penal la care se expun) îmi exprim nedumerirea că procedeul autoplagierii folosit de Andrei Marga nu a fost stopat (chiar) de către managerul ”revoluționar” Mircea Arman, deși asta intră în fișa postului de manager cultural (lupta antiplagiat ca mod de promovare a valorilor autentice). Sper ca blogul http://www.plagiate.ro de la Cluj să înregistreze aceste abateri grave de la conduita jurnalistică a autorului și a conducerilor redacțiilor care tolerează asemenea autofurăciuni de căciulă.

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

III

Criza de personalități” semnalată de Andrei Marga în revista ”Tribuna” (nr 258/ 1-15 iunie 2013, p. 21) – probată exemplar de autorul însuși și de managerul cultural care publică personalități în criză, deopotrivă

După cum am arătat în Intro, Andrei Marga și Mircea Arman și-au legat, în ultimul timp, serios destinele pe toboganul implacabil al autodesconspirării nivelurilor lor intelectuale reale, cu iz de vetust, prost gust și cu o sete neostoită de exhibare publică a orgoliilor lor de a fi văzuți, cunoscuți, pipăiți. Nu știu cum se întâmplă, dar ori de câte ori citesc criticile margiene la adresa unor realități cât se poate de vizibile și de negative îmi aduc aminte de sintagma străveche ce restabilea adevărul: De te fabula naratur!
Dar nu numai cele două nume ce vor pleca împreună din spațiul cultural al urbei Clujului sunt vizate în aceste intervenții ale mele (văzute, probabil, de unii ca posibile refulări sau simple autobăgări în seamă), ci modelul standard al intelectualului de carton, (auto)gonflat și ridicat în aer de conjuncturi politice favorabile sau de relațiile străvechi cu structurile care creează osatura instituțională, mai mult sau mai puțin vizibilă, a unei societăți. Sper ca tinerii cititori să sesizeze că aceste modalități de lansare în viața publică/ instituțională nu au viață lungă și că oricât de tare vei striga în piață că vrei binele culturii române sau că vei promova doar valorile cele mai alese ale neamului românesc, până la urmă… ”faptele vorbește”.
Constat, cu regret că aceste gonflări intelectuale, bazate pe fluturarea unor nume și citate celebre, pe limbaj alambicat și prețios sunt practicate tot mai agresiv de studenți și doctoranzi care ard de nerăbdare să intre rapid în Academia Română, să ia și ei un Nobel acolo sau să convingă o televiziune să-i lase să prezinte știrile mondene… Modelul negativ este cel mai ușor de urmat, la fel cum știrile negative se difuzează (aproape) singure. Acest model de neurmat mă deranjează și sper să deranjeze cât mai multă lume. Vocabularul prețios face parte din acest model. Amintesc aici că dl Marga nu vorbeșete despre țeluri/ scopuri ca să înțeleagă și vânzătorul de ziare de la chioșc despre ce este vorba, ci despre ”telos”. Și asta nu într-un context filosofic, unde poate ideea de finalitate ar fi mai bine servită, ci într-un demers explicativ, care ar trebui să fie, prin definiție …explicit! Iată textul cu pricina: ”A devenit evident că Berlinul actual dorește o reorganizare a Uniunii Europene, o avansare a integrării politice a acesteia și o conducere mai energică, cu un telos clar” (vezi: Andrei Marga, Reflecții geopolitice. Revenirea Germaniei, în: Tribuna nr 257/ 16-31 mai 2013). Includerea în texte a unor cuvinte (mai) rare îmi aduce aminte de o situație în care o bătrână se simțea confortabil la auzirea unor cuvinte necunoscute: ”Așa maică, cu radicale maică!”. În acest mod se simțea și ea ridicată la nivelul ”intelectual” al vorbitorului… Cred că efortul de a face portretul robot al intelectualului de carton, impresionist și care se autocitează mereu din măreața sa operă, al culturnicului care ar da orce ca să devină membru al USR sau al vreunei Academii de cartier – eventual înființată de el însuși – este demn de a fi făcut de mai mulți dintre noi…

Obișnuința feudal-bolșevică de a se împopoțona cu titluri, înscrisuri, diplome, certificate, membrării și dregătorii/ ”managementuri” derulate în folos propriu, acestea fiind văzute ca o taxă de revenire raportată la peșcheșurile date și serviciile făcute exact în scopul obținerii dregătoriei, așadar această obișnuință definește în bună măsură culturnicul român, principala sa calitate fiind obediența verificată și arta de a folosi legea în avantajul grupului care l-a propulsat. Sub acest aspect, dregătorul/ managerul actual al ”Tribunei” îndeplinește toate condițiile, la fel cum le-a îndeplinit și Andrei Marga în momentul în care a fost propulsat în fruntea unor instituții. Faptul că șederea sa în aceste funcții a fost tot mai scurtă (trei ani la externe, trei luni la ICR) arată că feudalismul românesc primește lovituri repetate, ceea ce dă unele speranțe în alegerea unui model cultural european. (Tocmai când credeam că pepiniera uteciștilor harnici se cam epuizează apare nominalizarea lui Lilian Zamfiroiu, fost utecist de frunte. Dar poate vom avea și o excepție de la regulă…).

Considerațiile de mai sus au fost făcute pentru a-i da dreptate lui Andrei Marga atunci când vorbește despre o criză de personalități, chiar dacă modul în care o face sugerează că avem de-a face, în cazul de față, cu o personalitate în criză, cu o figură publică de anvergură națională care nu știe să se vadă și pe sine în oglinda pe care o așează în fața culturnicilor români. Da, postmodernitatea în general nu mai dă câștig de cauză personalităților așezate pe feude solide, ci oferă câmp mai larg de acțiune persoanelor, indivizilor de varii ranguri și competențe care pot contribui, fiecare, cu câte ceva la plusul de cunoaștere și de satisfacții estetice. Dorința de a continua să apari, cu orice preț, în ochii lumii ca o mare personalitate este semnul cel mai clar că avem de a face cu o personalitate în criză (de regulă, este vorba despre o criză de publicitate, criză la care corifeii feudalo-bolșevici nu se pot adapta). Din păcate, aducerea în continuare în spațiul public a personalităților aflate în criză, a acelor persoane care și-au construit personalitatea nu pe o operă solidă, ci pe expediente, pe făcături, pe compilații și (auto)plagiate nu este un act cultural benefic, tocmai pentru că oferă un model de neurmat, un model al trecutului apus, blocând accesul la un viitor mai suportabil.

Articolul lui Andrei MargaCriza de personalități” este alcătuit din nouă paragrafe, aproape fiecare dintre acestea invocând personalități cunoscute (evident, printre acestea figurând și autorul care se autocitează…).
Debutul articolului face apel la un nume notoriu al culturii germane, Thomas Mann, cel care a făcut predicția că o țară condusă de proști moare sigur. Exemplul poate fi aplicat și la conducătorii de instituții (universitate, ministere, institute culturale, reviste de cultură). O spune și A. M. : ”Putem contextualiza oricât această judecată, dar o putem deopotrivă extrage ca un adevăr valabil în orice situație”. Parcă referindu-se direct la conducerea actuală a revistei ”Tribuna”, A.M. punctează: ”ori de câte ori… cei mai puțin pregătiți îi controlează pe ceilalți se ajunge la catastrofă”.

Al doilea paragraf face o conexiune directă între personalitățile conducătoare și instituțiile conduse, sugerând că lipsa de performanță a instituțiile românești este consecința directă a crizei/ lipsei de personalități. Preocupat însă să execute comenzi politice, A.M. se grăbește să caracterizeze Legea educației din 2011 drept ”anacronică”, ca și cum scoaterea pe bandă de bacalaureați, licențiați, masteri și doctori nu s-ar fi întâmplat chiar pe vremea ministeriatului Marga, cu frânele de rigoare puse (e adevărat, incomplet și timid) de Legea din 2011. Fuga celor mai bune creiere în străinătate este legată direct de cee ce însuși A.M. afirmă și anume ”mediocrizarea”. Când ipocrizia și îngâmfarea își dau mâna, calea spre intrarea în criză a personalității în cauză este deschisă.
Ridicarea ipocriziei la rang de calitate demnă de a fi răsplătită cu dregătorii politice nu mai are limite atunci când toate relele educației din România sunt plasate cu suspectă exactitate, în perioada 2005 – 2012… Întrebarea (corectă în sine) ”care sunt personalitățile și ce fac ele?” rămâne, ca de altfel toate celelalte întrebări necesare plasate și în celelalte articole, fără un răspuns concret. În schimb, ni se oferă patru situații, un fel de șabloane care aplicate pe CV urile unor persoane ar da rapid răspunsul la întrebarea cine este personalitate și cine nu. Le voi aminti și eu, cu precizarea că le dezavuez din start, toate ”situațiile” descrise fiind scheme rigide care s-ar potrivi cel mai bine la CV ul lui A.M. definindu-l astfel ca mare personalitate a culturii române… Aș spune că articolul, în totalitatea sa, este menit (ca telos…) să consolideze fundația/ soclul și celelalte necesare amplasării figurii marelui cărturar român, pre numele său Andrei Marga, în panteonul marilor personalități ale neamului…
Celelalte paragrafe prezintă, profesoral, cele patru grile de evaluare a unei personalități universitare: a) modelul de universitate ales: corporativă, antreprenorială, asociație civică, instituție autonomă. Cele două de la mijloc nu sunt bune deloc, fiind agreate de Legea educației din 2011. Bănuiesc că A.M. agrează universitatea ca instituție autonomă, ca feudă absolută finanțată din bani publici și cu un senior feudal (o mare personalitate) cocoțat în vârful ierarhiei, eventual pe viață.
A doua situație este una de natură conceptuală, dar cu precizări nejustificate, urechistice, cum ar spune studenții. A.M. critică DEX ul pentru că nu face distincție între trei termeni: șef, manager și leader. Explicațiile metaforice și, probabil, cu o adresă anume, nu satisfac, ba creează confuzii. Oricum, metafora spaniolă ”mediocru harnic” este binevenită și se aplică perfect presupuselor mari personalități ale culturii române Andrei Marga și Mircea Arman. Iată cum sugerează A.M. să facem distincția între manager și lider: ”Managerul are o pregătire de specialitate ce-i permite să mobilizeze eficient mijloace pentru a atinge un scop” (Cu totul întâmplător, aceasta este definiția pe care o dau eu managementului, eticii și economicii politice de un număr bun de ani/ decenii). Deoarece Mircea Arman nu are pregătire de specialitate pentru funcția de manager cultural, iar domnul Andrei Marga nu a absolvit o facultate de Management cultural înseamnă că niciunul, nici altul nu aveau ce căuta (conform definiției margiene) în fruntea UBB, ICR sau a revistei ”Tribuna”. Dar urmează definiția leaderului: ”cel care poate elabora scopul, înăuntrul unei viziuni, și poate gândi mijloacele pentru o nouă dezvoltare”. Aha, deduc de aici că cei doi nu au fost și nu sunt manageri, ei sunt leaderi… Din păcate, în cazul Arman nici vorbă despre abilitatea de a fi lider. Liderul este cel care este urmat instinctiv și firesc de semeni. Liderul nu are subordonati și nu fixează scopuri decât dacă are o îndrituire clară în acest sens. Altfel, se cade în voluntarism și în rezultate nefaste.
A treia situație vizează ierarhia universitară. Aici sunt de acord cu A.M.: nu orice cadru didactic este și profesor. Iată care sunt motivațiile adevăraților profesori (nu vă mirați că nu există exemple din România…):

http://howtopublishinjournals.com/2013/06/24/i-am-happy-to-be-a-university-professor/.

Putem aminti motivațiile profesorului român: șpagă la examene, un mediu tânăr și stimulativ, primirea de laude de la cei care au trecut examenul și de înjurături de la ceilalți etc.
A patra situație se referă la dimensiunea internațională a personalităților. Dacă nu te invită nimeni să predai la o universitate din afară esti un nimeni. În schimb, dacă dai un titlu de Honoris Causa unor personalități din afară, te simți și tu personalitate, nu? Sper ca observația pe care o fac în continuare să fie utilă nu numai fostului rector și fostului ministru al educației, ci și rectorilor aflați în funcție: nu există titlul de ”honoris cauza” (cum scrie A.M), ci doar titlul de Honoris Causa. Desigur, A.M. nu poate pierde ocazia să se laude că a adus personalități la UBB pentru a primi titlul de Dr HC…

Închei cu deplinul acord față de concluzia lui A.M.: ”Orizonturi scurte de gândire și acțiune dau oameni mici”. Oare ce orizont temporal a vizat A.M. atunci când a acceptat, sau nu s-a opus ca articolul ”Criza de personalități”, publicat inițial în ”Ziua de Cluj” să fie republicat fără nicio mențiune în revista condusă de ”managerul” Arman. Cu alte cuvinte, cum poți să vrei să te definești drept mare personalitate a culturii române dacă practici autoplagiatul în formă continuată?

Articole pe teme similare:

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/02/09/mircea-arman-trompeta-proletcultista-de-serviciu-a-bolsevicilor-nationalisti-romani/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/04/24/ideologul-jurist-bujor-nedelcovici-este-intervievat-de-sfertodoctul-nelicentiat-alexandru-petria-ambii-fiind-blagosloviti-si-binecuvantati-de-comentatorul-pe-teme-de-crestinism-dan-ciachir-interviu/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/21/petru-romosan-face-in-revista-tribuna-fuziunea-ideatica-si-ideologica-intre-doi-fosti-mircea-arman-si-andrei-marga/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/andrei-marga-isi-reactiveaza-in-tribuna-prost-gestionata-de-administratorul-de-circumstanta-mircea-arman-abilitatile-de-fost-ministru-al-educatiei-ministru-de-externe-dire/

Liviu Drugus 25 iunie 2013

Miroslava, Iași

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.facebook.com/liviu.drugus

Andrei Marga își reactivează, în ”Tribuna” – (prost) gestionată de administratorul de circumstanță Mircea Arman – abilitățile de fost (ministru al educației, ministru de externe, director al ICR) încercând să filosof(ard)eze politico-diplomatic pe marginea măreției germane actuale


(vezi prima recenzie din serialul de patru recenzii ale unor articole semnate de Andrei Marga și publicate de Mircea Arman în ”Tribuna” la: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/)

• Mircea Arman revoluționează presa culturală clujeană, transformând o onestă tribună culturală transilvană într-o stridentă tribună ideologico-partinică declarat național-liberală (Vezi Editorialul din Tribuna 249, primul produs cultural publicistic marca Arman – brand al imposturii manageriale în plan cultural și al ignoranței juridice a unui jurist cu diplomă)
• Temele alese de diagnosticianul național-liberal Marga sunt de maximă actualitate: ICR și fililalizarea internă a acestei instituții, măreția germană, mărirea rusă, criza de personalități și, desigur lista contribuțiilor analitice va continua non stop, cel puțin atât cât liberalii vor mai fi la guvernarea țării, respectiv a județului Cluj. Din păcate (pentru Cluj, pentru Ziarul de Cluj și pentru revista ”Tribuna”) două din cele patru contribuții recente ale profesorului Marga sunt autoplagiate 100%)

Intro

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

În plină criză de personalități național-liberale (vezi și articolul lui Andrei Marga, ”Criza de personalități” din ”Tribuna” 258, p. 21, aducerea avocatului Mircea Arman în fruntea unei prestigioase reviste de cultură din Cluj fiind o foarte bună dovadă că liberalii naționaliști sunt în mare criză de personalități) revista ”Tribuna” cunoaște o perioadă de dramatică și constantă scădere valorică. Crezul axiologic ultraambițios (și cu un pronunțat iz electoral) al noului manager cultural clujean, conform căruia ”Singurul criteriu de publicare urmează a fi cel valoric, evantaiul disciplinelor și autorilor care urmeazã sã își facã loc în paginile publicației urmînd a fi semnificativ lãrgit”, se dovedește, număr de număr, a fi unul demagogic și pur partinic (vezi editorialul semnat de Mircea Arman, intitulat ”Noua Tribuna” la http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013). Acest editorial cuprinde, de fapt, programul managerial al lui Mircea Arman, program ce merită a fi mereu comparat cu rezultatele total nesatisfăcătoare (pentru orice persoană care urmărește și evaluează nepărtinitor publicistica românească actuală). ”Lărgirea semnificativă a evantaiului autorilor” s-a transformat deja în alocarea de spațiu tipografic doar prietenilor de partid/ (cel mult) de coaliție… Național liberalul Andrei Marga (pentru a mă limita, deocamdată, la acest exemplu) are deja rubrică proprie și permanentă în ”Tribuna”. Citind articolele critice (la modul general) scrise de Mircea Arman, îmi apare mereu în minte, ca o exemplificare a acestor negativități demne de a fi repudiate și chiar eliminate din presupusa elită culturală românească, imagineaa lui Andrei Marga. Și reciproc, ori de câte ori publicistul Marga publică în publicația condusă de Arman și trimite săgeți veninoase împotriva oamenilor de paie, a celor care practică ”minciuna sistematică și sistematizată”, mă gândesc imediat la Arman. Între cei doi manageri culturali se instituie, voit sau nu, un dialog-duel din care ar fi de dorit să iasă învinși amândoi, întru asanarea morală a mediului cultural românesc. Și totuși, ceva îi desparte decisiv: Arman scrie cu î din i (adică antiliescian; firesc devreme ce a fost dat afară din PSD), în timp ce național liberalul Marga scrie cu î din a (adică exact cum a indicat tovarășul social democrat Ion Iliescu).

A lăuda șeful publicației în care deja publici și vrei să publici în continuare sună a
gudureală ieftină, pupincurism pe față și în public, spirit de gașcă/ de partid (național liberal). Iată ce spunea directorul ICR (pe atunci) Andrei Marga în dublu-publicatul articol (inclusiv în ”Tribuna”), intitulat ”Trei rezolvări”, despre revista ”Tribuna” și despre multigafeurul Mircea Arman (încă manager al publicației), chiar în revista ”Tribuna”: ”(Tribuna) începe să-și revină, după o îndelungată prăbușire și cădere în uitare, având acum, în sfârșit, un manager dinamic și inovativ”. Cui folosește o asemenea deformare a adevărului? Eu unul cred că nici lui A.M., nici lui M.A., dar nici lui Horea Uioreanu, șeful CJ Cluj, cel de care a depins numirea lui M.A. la conducerea ”Tribunei”. Am mai scris acest lucru și pe FB: atmosfera de teroare din redacția revistei ”Tribuna” aduce puncte negre atât pe chipul Clujului ca oraș cultural de primă mărime, cât și minusuri în lupta pentru câștigarea nominalizării Clujului la titlul de capitală culturală europeană (ca să nu mai spun că pune sub semnul îndoielii seriozitatea PNL aflat acum la guvernare). ”Managerul dinamic și inovativ” s-a dovedit deja total nepotrivit pentru o revistă de cultură unde ”personalul” este format din personalități și specialiști care au făcut cinste și onoare publicației. Stahanovismul și stilul dictatorial-partinic al juristului ajuns manager cultural nu poate eficientiza activitatea unei redacții de revistă, nu poate crea un climat de creativitate și de preocupare pentru calitate. Oare nu mai are PNL ul și alte sinecuri publice care să-l satisfacă pe ambițiosul ”manager dinamic și inovativ”? Chiar este ocupat și postul de director la Ape, și cel de director la Editura Tehnică?
Mircea Arman îl gratulează, în ultimele patru numere de revistă succesive, pe național liberalul și poliexcomunicatul Andrei Marga cu o rubrică permanentă intitulată ”diagnoze”, articolele publicate la această rubrică bazându-se preponderent pe trei surse: a) cărți americane și franceze recente, din care A.M. citează copios; b) cărțile publicate chiar de Andrei Marga (autocitarea repetată nefiind un semn de mare eleganță intelectuală); c) activitatea domnului Marga în calitate de director al Institutului Cultural Român (într-adevăr, o temă ce ar merita dezbătută în continuare…). Voi încerca să fac o recenzare a celor patru articole, formulând opinii care ar putea fi utile viitorului manager al ”Tribunei”, dar și celor care au ambiția de a scrie ”la gazetă” pentru a comunica puncte personale de vedere și nu doar pentru a fi o ”prezență” vizibilă (și atât!) în viața culturală a unei comunități. Scopul efortului meu de a analiza câteva articole din revista ”Tribuna” este acela de a compara programul managerial al lui Mircea Arman cu rezultatele aplicării acestui program, ceea ce poate fi util și celor care vor evalua viața culturală a orașelor aflate în competiții de genul ”capitală culturală europeană”. Totodată, am constatat, fără surprindere, similitudini esențiale între stilurile și ”modus operandi” ale lui Andrei Marga și Mircea Arman, partea mai curioasă fiind însă aceea că scriiturile celor doi fac trimiteri aproape directe la celălat, chiar și într-o manieră critică acută… Faptul că Andrei Marga este o persoană bine cunoscută în lumea politică și culturală românească probează faptul că nu am căutat cel mai slab autor pentru a susține ceea ce vede de altfel foarte multă lume, ”prăbușirea și căderea în uitare” a unei reviste cu o îndelungată tradiție în cultura română (mă refer la ”Tribuna” din perioada ianuarie – iunie 2013).
Din păcate, obiceiul (feudal al) pământului românesc (lipsa respectului față de proprietate care face ca furtul să apară ca o cararcteristică a românilor) se traduce și prin preocuparea bolnăvicioasă de a fura și de a minți. De ex., dacă publici un articol într-un ziar (de ex. în ”Ziarul de Cluj”) și apoi publici același articol peste câteva zile într-o revistă (de ex. în revista ”Tribuna”) fără a indica sursa (de ex. ar trebui ca textul republicat să poarte mențiunea: ”Acest articol este preluat din ”Ziarul de Cluj”, cu amabila permisiune a conducerii ziarului” sau ceva similar) înseamnă că ți-ai furat singur căciula, apoi minți spunând că nimeni nu ți-a furat nicio căciulă, știind că, de fapt, căciula ta este obținută prin furt. Lipsa acestei referințe transformă gestul republicării într-un act reprobabil de autoplagiere (act incriminat, la fel ca și plagiatul, cu pedepse penale). Prin urmare, merită să verificăm, atunci când facem o recenzie sau o evaluare de activitate, dacă respectivul articol nu este un autoplagiat. Așa am procedat și în cazul celor patru articole ale profesorului Marga. Două dintre ele, respectiv ”Trei rezolvări” și ”Criza de personalități” au mai fost publicate, anterior, în ”Ziarul de Cluj”. Pentru verificare vezi link urile: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/trei-rezolvari–110330.html (21 aprilie 2013, ora 21.17, 369 citiri, 0 comentarii); http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/criza-de-personalitati–111261.html 12 mai 2013, Ora 23.07, 376 citiri, 2 comentarii; Nu este exclus ca celelalte două articole cu ”Reflecții geopolitice” să apară în alte ediții ale ”Ziarului de Cluj”, sau în alte publicații, mai ”științifice”. Este de urmărit când și unde va apărea editorialul din 16 iunie apărut în ”Ziua de Cluj” (vezi: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/cateva-precizari–113034.html Ora 14.58). Numărul redus de comentarii și îndeosebi al comentariilor favorabile (chiar sugerez cititorilor să lectureze și comentariile) dau deja imaginea unui autor aflat în cădere liberă de popularitate și de credibilitate. Ca o concluzie a acestei triste constatări (orice caz de autoplagiat ar trebui sancționat sau, cel puțin, ar trebui atenționate redacțiile în cauză în legătură cu riscul penal la care se expun) îmi exprim nedumerirea că procedeul autoplagierii folosit de Andrei Marga nu a fost stopat (chiar) de către managerul ”revoluționar” Mircea Arman, deși asta intră în fișa postului de manager cultural (lupta antiplagiat ca mod de promovare a valorilor autentice). Sper ca blogul http://www.plagiate.ro de la Cluj să înregistreze aceste abateri grave de la conduita jurnalistică a autorului și a conducerilor redacțiilor care tolerează asemenea autofurăciuni de căciulă.
Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”
II
”Reflecții geopolitice. Revenirea Germaniei”, de Andrei Marga. Publicat în ”Tribuna” nr 257, 16 – 31 mai 2013, p. 28, cu continuare în pagina 31).
Tema referitoare la poziția și (re)devenirea Germaniei ca stat (re)unificat este realmente de actualitate și merită eforturile analiștilor de a descifra resorturile interne ale permanentei reînvieri a unei națiuni. Cu cât o țară devine mai puternică, cu atât ea este ținta atacurilor și a dorințelor de destrămare ale concurenților reali sau potențiali. Germania a fost și este un rival etern al multor altor culturi sau state puternice. Vecina Franța a fost mereu un motiv de trezie și de dinamism economic pentru germani. Mai îndepărtata Rusie s-a văzut a avea de-a face cu forța germană în momentul în care a crezut că poate cuceri lumea prin bolșevism. Antidodul german la bolșevism a fost nazismul, ambele ideologii promovând durități antiumane extreme și inacceptabile pentru societăți care nu au jucat totul pe o singură carte. În emergenta Uniune americană, emigrația germană a fost cam la paritatea cu emigrația britanică fondatoare. Nu știu dacă este un fapt real sau doar un reflex propagandistic, dar s-a scris că partizanilor limbii germane le-au lipsit doar patru voturi pentru ca germana să devină limba oficială a Statelor Unite ale Americii. Actualmente, cetățenii germani dau puțină importanță învățării limbilor străine devreme ce statul german promovează constant și susținut răspândirea limbii germane în lume, numărul vorbitorilor de germană crescând în spațiul european unic. În 1990, am încercat să fac o prognoză a evoluției lucrurilor în lume și am rezumat aceste viziuni personale în câteva fraze sintetice. Iată două dintre ele: a) franceza este limba Franței, germana este limba Europei, iar engleza este limba lumii; b) Uniunea Europeană este rezultatul celui de-al treilea război mondial câștigat, în sfârșit, de Germania fără să tragă un singur foc de armă. Evident, aceste considerații personale au fost făcute sub impresionantele evenimente ale anului 1989 et passim., remarcabile fiind unificarea germană și apoi prăbușirea imperiului sovietic, începută prin acordarea independenței republicilor sovietice integrate forțat în URSS. Pentru a încheia acest arc peste timp, în perioada în care am lucrat la Chișinău (iunie 1990 – dec. 1995) am simțit că problemele politice ale timpului erau puternic marcate de dinamica relațiilor germano-ruse. Parcă retrăiam atmosfera anilor în care s-a pregătit și semnat Tratatul Molotov-Ribbentrop, expresie a rivalității dintre cele două state semnatare. În zilele noastre, criza economică declanșată în 2008 (doar o umbră a celei din 1929 – 1933 care a declanșat și al doilea război mondial, pornit, inițial ca o rivalitate ruso-germană) și soluțiile de ieșire din criză au așezat, din nou, Germania în miezul lucrurilor și în fruntea Europei – ca un model de gestionare a lucrurilor atât pe timp de boom economic, cât și pe vreme de criză economică. Nu este deloc un secret că austeritatea și parcimonia nemțească sunt considerate de către conducerile unor țări (inclusiv în România guvernelor Boc și Ponta) drept soluții de urmat. Mai mult, în plan european, vocea Germaniei este una tot mai influentă și mai ascultată, chiar dacă nu întotdeauna cu plăcere…
Toate aceste lucruri, precum și anunțata vizită a premierului Victor Ponta la Berlin m-au făcut să citesc cu maxim interes și curiozitate articolul ”Reflecții geopolitice. Revenirea Germaniei” semnat în ”Tribuna” de Andrei Marga, un nume notoriu în materie de filosofie politică, de relații politice externe (fost ministru de externe) și relații culturale externe (pe atunci încă director al ICR). Deoarece administrarea revistei ”Tribuna” a revenit unui manager de influență național(ist)-liberală, iar A.M. era un partizan național-liberal, așteptam să văd, negru pe alb, transpunerea într-un articol de propagandă național(ist) – liberală, cuvintele ireverențioase ale lui Crin Antonescu și Victor Ponta la adresa doamnei Angela Merkel și a influenței germane în Europa, inclusiv în România. Desigur, toate aceste persiflări la adresa Germaniei și a Uniunii Europene, influențată vizibil de Germania, erau percepute, mai ales în campania electorală, drept declarații de dragoste față de marele vecin de la Răsărit, Rusia lui Vladimir Putin. Specialistă în ”întoarcerea armelor”, România a făcut, prin vizita lui Victor Ponta la Berlin, o reechilibrare a balanței Est-Vest, lăsând lucrurile să pară a evolua lin și firesc, fără smuncituri de cârmă într-o direcție sau alta. În acest context, punctul de vedere al germanofonului și cunoscătorului culturii, filosofiei și politicii germane, l-am numit pe Andrei Marga, îmi părea a fi de un ajutor direct în a vedea un punct de vedere nu neapărat oficial, dar unul cât mai personal și care să favorizeze dezvoltarea României. Sunt nevoit să o afirm din start: dezamăgire! Mai exact, deziluzia este direct proporțională cu mărimea iluziei. O spun din start: cauza deziluziei este că punctul de vedere personal mult așteptat este unul … extras din literatura occidentală recentă (2012, 2010) și nu provine dintr-o analiză personală, cu premise clare și rezultate concrete. Mai mult, modul de folosire a acestor surse bibliografice externe lasă de dorit. Și iată de ce:
Articolul debutează cu un citat (de 24 de rânduri!) dintr-un autor american (George Friedman, 2012) cu o referire directă la … Rusia și una indirectă la Germania, ambele văzute prin prismă americană! Chiar dacă rivalitatea ruso-germană este una deja tradițională, a începe analiza politicii germane cu un citat despre ”politica externă a Rusiei” mi se pare neprofesionist și generator de confuzii. Am presupus, apoi, că a debuta analiza unui caz (Germania) cu un citat dintr-un autor relativ neutru, cu trimitere la alte realități contextuale este un ”stil” sau o tehnică de captare a interesului pentru citirea restului articolului. Ipoteza mea a fost repede infirmată: În partea a doua a articolului ”Reflecții politice” dedicat ”Năzuințelor Rusiei” (publicat în ”Tribuna” nr 259/ 16-30 iunie 2013, și care va face obiectul unei recenzări separate), se începe chiar cu Rusia (conform titlului articolului), nu cu Germania… O altă ipoteză a mea este că cele două articole de ”Reflecții politice”, unul despre Germania și unul despre Rusia, constituie, de fapt, rezultatul unei comenzi politice național-liberale în legătură cu politica Rusiei și de prezentare a căilor pe care ar trebui să o apuce România pentru a nimeri mai repede în brațele urss ului și a se detașa de integrarea europeană, dominată de Germania. Această ipoteză este susținută de criticarea delegaților/ deputaților naționali în Parlamentul european (în concluzia articolului despre ”Revenirea Germaniei”), deputați care sunt preocupați, chipurile, de afaceri mărunte în loc să urmărească împlinirea idealurilor național-statale. Acest articol margian poate fi considerat și ca un atac al PNL la adresa PSD, de unde și, probabil, adunat la alte gafe anterioare, ordinul de debarcare a directorului Marga de la conducerea ICR.
Dincolo de debutul cu un citat (nerecomandat stilistic și analitic), articolul în ansamblul său este tributar citatelor. Cca 25% din articol (65 rânduri) sunt citate din autori americani (unul), francezi (unul) și germani (doi). Viziunea rușilor lipsește din analiză. Nu însă și viziunea românilor, reprezentați de …însuși autorul, Andrei Marga, care se autocitează (de două ori). Tot sub aspect stilistic, găsesc total inadecvată exprimarea la persoana I –a plural (”să ne amintim istoria” – p. 28), mai exact spus găsesc inadecvată lipsa asumărilor conceptuale în nume propriu. Nu am găsit nicăieri în articol expresii ca: ”opinia mea este că…”, ”din analizele mele rezultă că…” sau ”metoda pe care am folosit-o pentru a ajunge la această concluzie a fost….”. Nimic din toate acestea, adică ponderea opiniilor personale = 0% din totalul opiniilor exprimate în articol. Dimpotrivă, în loc de opinii personale profesorul Marga adoptă un ton neutru ca și cum s-ar povesti despre evoluția unor vulcani de pe Planeta Marte. Iată cum se ”neutralizează” atitudinile și pozițiile care descriu politica germană față de lume: ”este de observat că”, ”a devenit clar că”, ”analiștii caută…”, ”unii remarcă împrejurarea că…” , ”se sesizează împrejurarea că” etc.
În ultimă instanță, Andrei Marga ne face, în articol, un scurt rezumat al unor opinii ale unor analiști străini despre politica Germaniei, de fapt ne prezintă o sumă de recenzii ușor comentate, dar am bănuiala că acele mici comentarii sunt, de fapt, chiar ale autorilor străini citați. (Desigur, ideal ar fi să citesc toate lucrările referite în articol, dar las acest efort celor care chiar vor să testeze bănuiala mea că articolul semnat de A.M. este de fapt o compilație de idei din câteva cărți). Și încă un lucru: dacă traducerea citatelor din cărțile invocate aparține autorului Andrei Marga, atunci este obligatoriu ca acest lucru să fie asumat și precizat explicit în articăl (sub forma posibilă: ”traducerea îmi aparține”). Dacă traducerea aparține altor persoane, acestea trebuie citate în calitatea lor de traducători (cu toate riscurile asumate).
Oricum, de la nivelul unui fost ministru de externe cred că orice cititor aștepta o ”diagnoză” făcută prin prisma intereselor fundamentale ale României, nu doar o sumă de idei ale unora și ale altora…, mai mult sau mai puțin închegate. Personal aș fi citit cu nesaț opiniile unui fost ministru de externe (chiar dacă unul slab și conflictual) cu privire la raporturile ruso-germane văzute prin ochiul românului a cărui țară s-a aflat, mereu în ultimul secol, între ciocanul german și nicovala rusă. Poate pe viitor fostul ministru al educației, fostul ministru de externe, fostul director al ICR și fostul profesor de filosofie politică de la UBB va renunța la pastișarea ideilor unor autori străini și va emite păreri proprii (nu neapărat preluate ad infinitum din cărțile semnate Andrei Marga).
Parcă pentru a contracara o asemenea posibilă acuză de lipsă de originalitate, A.M. ia taurul de coarne în finalul reflecțiilor sale geopolitice referitoare la ”Revenirea Germaniei” și conchide, în urma prezentării opiniilor a doi analiști germani, următoarele: ”În Germania schimbul de argumente între direcțiile majore este mecanism de dezvoltare. În alte țări se îmbrățișează necritic una dintre direcții și se ajunge la reducerea dinamicii. (LD: a dinamicii cui?). Mai acut decât în alte țări, în Germania actuală se sesizează împrejurarea că Europa unită se află astăzi într-un moment de cotitură”. Curat cotitură, coane Fănică! Exprimarea eliptică și neangajantă, fals neutră și evident partizană, poate fi, în contextul actual, tradusă în cuvinte explicite cam în felul următor: ”Civilizația germană se dezvoltă prin intermediul dezbaterilor argumentate, în timp ce în România băsesciană, lucrurile stau exact invers: lipsa culturii dialogului frânează dezvoltarea țării. Văzută dinspre Germania, UE se află la un moment de răscruce”. Deși, la modul ambiguu în care sunt formulate acele rânduri concluzive, nu exclud ca săgeata diplomatică trasă de A.M. să țintească exact capul… guvernului, respectiv șeful pesediștilor români, doctorul în drept internațional Victor Ponta, doctorat obținut sub îndrumarea științifică a primului premier pușcăriaș al țării, domnul profesor universitar Adrian Năstase.
Pe lângă ambiguitățile semnalate mai sus, exprimarea în limba română lasă de dorit. Las cititorilor amatori de șarade și rebusuri complicate să înțeleagă și să transcrie în limba română ce ar fi vrut să spună filosoful politic român de renume mondial Andrei Marga în fraza următoare: ”Europa cetățenii ei au conceput-o de multă vreme patria lor mai mare” (p. 28); ”Politicienii, odată ajunși la Bruxelles, încetează să fie politicieni și devin manageri care se ocupă de detalii, în vreme ce le scapă întregul” (p. 31). Ultima propoziție este demnă de Colecția de perle de la Bac… Eu unul aș îndrăzni să înțeleg din această propoziție că, în concepția margiană politicianul adevărat este doar cel care face politică din bârlogul său național, altminteri, devenind deputat european și parte a Europei întregite, el pierde întregul… Cât despre concepția margiană (termenul de ”margian” este patent Druguș!  ) despre managerul care se ocupă de detalii și nu de ansamblul lucrurilor, aici cred că A.M. l-a avut în minte chiar pe Dl Mircea Arman, cel care stă cu cronometrul în mână, la ușa redacției, ca să măsoare timpul efectiv lucrat de pălmașii angajați pe moșia sa, așa cum se scrie în tratatele tayloriste de Scientific Management/ Management Științific… aruncate la coșul de gunoi al istoriei alături de Socialismul Științific, Creaționismul științific și alte povești ”științifice”.
Deși majoritatea ideilor din articolul recenzat nu aparțin autorului Andrei Marga, cred că cititorul merită informat care sunt opiniile analiștilor străini despre puterea (crescândă) a Germaniei în contextul global în care actorii mari sunt SUA, Rusia, China, evident fiecare cu aliații și rivalii respectivi. Pentru americanul Friedman, SUA sunt amenințate, pe termen lung de o apropiere între Rusia și Germania, respectiv de UE. Deduc de aici că întreținerea și stimularea rivalității ruso-germane (ruso – europene) este, sau ar trebui să fie, o direcție principală a politicii externe americane. Tot Friedman sugerează că punctul esențial al conflictualității ruso-americane va fi, de fapt, conflictualitatea americană cu triunghiul Polonia-Ucraina-Rusia. Dacă așa vor sta lucrurile, avansez ideea că România va continua să joace, probabil, rolul de (partid) balama care să asigure echilibrul în zonă. În acest conflict viitor ruso-american, Germania își doreștea ea însăși să fie un fel de arbitru-jucător, la fel cum au fost SUA în al doilea război mondial. Dacă ar fi să luăm în considerare recentele încercări de apropiere între Rusia și SUA, aș reitera o mai veche idee a începutului anilor 90, conform căreia se dorea – de către europeni – ca Rusia să facă parte integrantă din Casa Comună Europeană, un aranjament care urmărea stingerea rivalităților ideologice din Europa Războiului Rece. Proiectul a murit de moarte lentă, posibil cu ajutor american. Totuși, chiar dacă integrarea Rusiei în Europa nu a reușit, sau tocmai datorită acestui fapt, apropierea dintre SUA și UE (Germania) ar trebui să se facă la modul accelerat, urmare a pericolului asiatic, islamist și fundamentalist. Dacă această uniune euro-atlantică ar prinde viață atunci integrarea Rusiei ar apărea ca un fapt firesc (cu condiția ca să nu se mai pună vinul nou în burdufuri vechi).
O davadă a politicianismului mărunt, dar și a modului de gândire învechit, de care dă dovadă analistul-diagnostician pe probleme de politici globale (Andrei Marga) este oferită chiar de autorul însuși. După citatul (din George Friedman) lung și comentarea acestuia, urmează o întrebare, al cărui răspuns ar fi trebuit să ocupe conținutul întregului articol. Pertinenta și absolut necesara întrebare, formulată chiar de autor este: ”Care este politica externă previzibilă a Germaniei în anii ce vin?” (p. 28). Mă așteptam să aflu un răspuns la întrebare, dar, în continuare, pe parcursul marii majorități a articolului se face recurs la… istorie. Acest mod de a extrage linii de evoluții viitoare din derularea unor evenimente trecute este, cred eu, un procedeu depășit și inadecvat dinamicii și complexității oferite de lumea postmodernă. Este un fel de materialism istoric ușor adaptat ca limbaj, dar în esență rămânând același, adică ”hai să ne imaginăm viitorul pe seama trecutului”. Acum, când punctele de cotitură și de ruptură în evoluția evenimentelor devin regula și nu excepția, a te baza pe evoluția lineară trecut-prezent-viitor înseamnă a repeta nu doar greșeli istorice, dar și a practica și promova un mod de gândire greșit. Istoricii vor nega, probabil, acest punct de vedere al meu, dar precizez că nu ignorarea totală a trecutului este vizată, ci punerea accentului necesar pe construirea viitorului. Cantitativ vorbind, autorul dă prioritate cvasi absolută trecutului, pentru prezent rămânând câteva rânduri, și acelea foarte ambigui și neclare, iar pentru viitor … niciun rând! Aș putea spune că răspunsul diagnosticianului Marga la întrebarea de mai sus lipsește cu desăvârșire, devreme ce, după povestirea pe cca trei coloane de revistă a trecutului Germaniei, încheierea articolulului se face cu descrierea… prezentului: UE se află la o cotitură! Și unde vom afla oare la răspunsul referitor la ”politica externă a Germaniei în anii ce vin”?
Dacă politica editorială a revistei ”Tribuna” ar fi vizat cu adevărat întronarea valorilor și eliminarea imposturii, (vezi Mircea Arman descria în Editorialul-program managerial (vezi aici promisiunile deșarte: http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013) atunci o asemenea analiză bazată pe citate, pe descrierea factuală a istoriei, pe formularea de întrebări și neoferirea vreunui răspuns, nu ar fi trebuit să apară în spațiul public, sau, alternativ, opinii contrare să aibă parte de aceeași generoasă găzduire. Articolul de față (dar și celelelate trei semnate de Andrei Marga) probează că abia acum ne aflăm în plină situație descrisă de managerul revistei în Editorial. Așadar, nu ezit a spune că Andrei Marga se află într-o ”beție profundã a cuvintelor, beție comatoasã”, astfel încât filosoful clujan în tandem cu managerul Arman, au ”ajuns sã propunã și sã impunã nonvaloarea, impostura aparent doctã, atît la nivelul constructelor ideatice – a unei așa-zise filosofii degenerate în prozã cu pretenții de “filosofare”, un fel de Lebensphilosophie handicapatã, care oricum, forțeazã “uși cumplit deschise” – sau a unei proze delirante, exhibate de tot soiul de indivizi frustrați – cultural sau sexual – ori de-a dreptul sociopați”.
Renunț la a mai reda pasaje din textul articolului care probează zicerea armanian-cațavenciană din ianuarie curent (pasaje de genul ”Germania de azi se comportă conform intereselor proprii” sau ”interesele economice germane sunt mai bine servite de o politică globală decât de o concentrare asupra unui fragment el însuși unic dintr-un continent unic” etc. sunt probe de filosofare prozaică delirantă). Închei, cu regretul că intelectualitatea clujeană nu a reacționat mai rapid și mai vehement față de asemenea exhibări publice pe post de analize și diagnoze politice ”savante”.

Articole pe teme similare:

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/02/09/mircea-arman-trompeta-proletcultista-de-serviciu-a-bolsevicilor-nationalisti-romani/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/04/24/ideologul-jurist-bujor-nedelcovici-este-intervievat-de-sfertodoctul-nelicentiat-alexandru-petria-ambii-fiind-blagosloviti-si-binecuvantati-de-comentatorul-pe-teme-de-crestinism-dan-ciachir-interviu/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/21/petru-romosan-face-in-revista-tribuna-fuziunea-ideatica-si-ideologica-intre-doi-fosti-mircea-arman-si-andrei-marga/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/

Liviu Drugus 24 iunie 2013

Miroslava, Iași

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.facebook.com/liviu.drugus

Dialogul invizibil dintre ”revoluționarul” cultural-politico-juridico-managerial Mircea Arman și multi/re/negatul/fostul/ ex-ul Andrei Marga – ca duel surd al mediocrităților harnice, orgolioase și anoste


• Mircea Arman revoluționează presa culturală clujeană, transformând o onestă tribună culturală transilvană într-o stridentă tribună ideologico-partinică declarat național-liberală (Vezi Editorialul din Tribuna 249, primul produs cultural publicistic marca Arman – brand al imposturii manageriale în plan cultural și al ignoranței juridice a unui jurist cu diplomă)
• Temele alese de diagnosticianul național-liberal Marga sunt de maximă actualitate: ICR și fililalizarea internă a acestei instituții, măreția germană, mărirea rusă, criza de personalități și, desigur lista contribuțiilor analitice va continua non stop, cel puțin atât cât liberalii vor mai fi la guvernarea țării, respectiv a județului Cluj. Din păcate (pentru Cluj, pentru Ziarul de Cluj și pentru revista ”Tribuna”) două din cele patru contribuții recente ale profesorului Marga sunt autoplagiate 100%)

Intro

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

În plină criză de personalități național-liberale (vezi și articolul lui Andrei Marga, ”Criza de personalități” din ”Tribuna” 258, p. 21, aducerea avocatului Mircea Arman în fruntea unei prestigiose reviste de cultură din Cluj fiind o foarte bună dovadă că liberalii naționaliști sunt în mare criză de personalități) revista ”Tribuna” cunoaște o perioadă de dramatică și constantă scădere valorică. Crezul axiologic ultraambițios (și cu un pronunțat iz electoral) al noului manager cultural clujean, conform căruia ”Singurul criteriu de publicare urmează a fi cel valoric, evantaiul disciplinelor și autorilor care urmeazã sã își facã loc în paginile publicației urmînd a fi semnificativ lãrgit”, se dovedește, număr de număr, a fi unul demagogic și pur partinic (vezi editorialul semnat de Mircea Arman, intitulat ”Noua Tribuna” la http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013). Acest editorial cuprinde, de fapt, programul managerial al lui Mircea Arman, program ce merită a fi mereu comparat cu rezultatele total nesatisfăcătoare (pentru orice persoană care urmărește și evaluează nepărtinitor publicistica românească actuală). ”Lărgirea semnificativă a evantaiului autorilor” s-a transformat deja în alocarea de spațiu tipografic doar prietenilor de partid/ (cel mult) coaliție… Național liberalul Andrei Marga (pentru a mă limita, deocamdată, la acest exemplu) are deja rubrică proprie și permanentă în ”Tribuna”. Citind articolele critice (la modul general) scrise de Mircea Arman, îmi apare mereu în minte, ca o exemplificare a acestor negativități demne de a fi repudiate și chiar eliminate din presupusa elită culturală românească, imagineaa lui Andrei Marga. Și reciproc, ori de câte ori publicistul Marga publică în publicația condusă de Arman și trimite săgeți veninoase împotriva oamenilor de paie, a celor care practică ”minciuna sistematică și sistematizată”, mă gândesc imediat la Arman. Între cei doi manageri culturali se instituie, voit sau nu, un dialog-duel din care ar fi de dorit să iasă învinși amândoi, întru asanarea morală a mediului cultural românesc. Și totuși, ceva îi desparte decisiv: Arman scrie cu î din i (adică antiliescian; firesc devreme ce a fost dat afară din PSD), în timp ce național liberalul Marga scrie cu î din a (adică exact cum a indicat tovarășul social democrat Ion Iliescu).

A lăuda șeful publicației în care deja publici și vrei să publici în continuare sună a
gudureală ieftină, pupincurism pe față și în public, spirit de gașcă/ de partid (național liberal). Iată ce spunea directorul ICR (pe atunci) Andrei Marga în dublu-publicatul articol (inclusiv în ”Tribuna”) intitulat ”Trei rezolvări” despre revista ”Tribuna” și despre multigafeurul Mircea Arman (încă manager al publicației), chiar în revista ”Tribuna”: ”(Tribuna) începe să-și revină, după o îndelungată prăbușire și cădere în uitare, având acum, în sfârșit, un manager dinamic și inovativ”. Cui folosește o asemenea deformare a adevărului? Eu unul cred că nici lui A.M., nici lui M.A., dar nici lui Horea Uioreanu, șeful CJ Cluj, cel de care a depins numirea lui M.A. la conducerea ”Tribunei”. Am mai scris acest lucru și pe FB: atmosfera de teroare din redacția revistei ”Tribuna” aduce puncte negre atât pe chipul Clujului ca oraș cultural de primă mărime, cât și minusuri în lupta pentru câștigarea nominalizării Clujului la titlul de capitală culturală europeană (ca să nu mai spun că pune sub semnul îndoielii seriozitatea PNL aflat acum la guvernare). ”Managerul dinamic și inovativ” s-a dovedit deja total nepotrivit pentru o revistă de cultură unde ”personalul” este format din personalități și specialiști care au făcut cinste și onoare publicației. Stahanovismul și stilul dictatorial-partinic al juristului ajuns manager cultural nu poate eficientiza activitatea unei redacții de revistă, nu poate crea un climat de creativitate și de preocupare pentru calitate. Oare nu mai are PNL ul și alte sinecuri publice care să-l satisfacă pe ambițiosul ”manager dinamic și inovativ”? Chiar este ocupat și postul de director la Ape, și cel de director la Editura Tehnică?
Mircea Arman îl gratulează, în ultimele patru numere de revistă succesive, pe național liberalul și poliexcomunicatul Andrei Marga cu o rubrică permanentă intitulată ”diagnoze”, articolele publicate la această rubrică bazându-se preponderent pe trei surse: a) cărți americane și franceze recente, din care A.M. citează copios; b) cărțile publicate chiar de Andrei Marga (autocitarea repetată nefiind un semn de mare eleganță intelectuală); c) activitatea domnului Marga în calitate de director al Institutului Cultural Român (într-adevăr, o temă ce ar merita dezbătută în continuare…). Voi încerca să fac o recenzare a celor patru articole, formulând opinii care ar putea fi utile viitorului manager al ”Tribunei”, dar și celor care au ambiția de a scrie ”la gazetă” pentru a comunica puncte personale de vedere și nu doar pentru a fi o ”prezență” vizibilă (și atât!) în viața culturală a unei comunități. Scopul efortului meu de a analiza câteva articole din revista ”Tribuna” este acela de a compara programul managerial al lui Mircea Arman cu rezultatele aplicării acestui program, ceea ce poate fi util și celor care vor evalua viața culturală a orașelor aflate în competiții de genul ”capitală culturală europeană”. Totodată, am constatat, fără surprindere, similitudini esențiale între stilurile și ”modus operandi” ale lui Andrei Marga și Mircea Arman, partea mai curioasă fiind însă aceea că scriiturile celor doi fac trimiteri aproape directe la celălat, chiar și într-o manieră critică acută… Faptul că Andrei Marga este o persoană bine cunoscută în lumea politică și culturală românească probează faptul că nu am căutat cel mai slab autor pentru a susține ceea ce vede de altfel foarte multă lume, ”prăbușirea și căderea în uitare” a unei reviste cu o îndelungată tradiție în cultura română.
Din păcate, obiceiul (feudal al) pământului românesc (lipsa respectului față de proprietate care face ca furtul să apară ca o cararcteristică a românilor) se traduce și prin preocuparea bolnăvicioasă de a fura și de a minți. De ex., dacă publici un articol într-un ziar (de ex. în ”Ziarul de Cluj”) și apoi publici același articol peste câteva zile într-o revistă (de ex. în revista ”Tribuna”) fără a indica sursa (de ex. ar trebui ca textul republicat să poarte mențiunea: ”Acest articol este preluat din ”Ziarul de Cluj”, cu amabila permisiune a conducerii ziarului” sau ceva similar) înseamnă că ți-ai furat singur căciula, apoi minți spunând că nimeni nu ți-a furat nicio căciulă, știind că, de fapt, căciula ta este obținută prin furt. Lipsa acestei referințe transformă gestul republicării într-un act reprobabil de autoplagiere (act incriminat, la fel ca și plagiatul, cu pedepse penale). Prin urmare, merită să verificăm, atunci când facem o recenzie sau o evaluare de activitate, dacă respectivul articol nu este un autoplagiat. Așa am procedat și în cazul celor patru articole ale profesorului Marga. Două dintre ele, respectiv ”Trei rezolvări” și ”Criza de personalități” au mai fost publicate, anterior, în ”Ziarul de Cluj”. Pentru verificare vezi link urile: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/trei-rezolvari–110330.html (21 aprilie 2013, ora 21.17, 369 citiri, 0 comentarii); http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/criza-de-personalitati–111261.html 12 mai 2013, Ora 23.07, 376 citiri, 2 comentarii; Nu este exclus ca celelalte două articole cu ”Reflecții geopolitice” să apară în alte ediții ale Ziarului de Cluj, sau în alte publicații, mai ”științifice”. Este de urmărit când și unde va apărea editorialul din 16 iunie apărut în Ziua de Cluj (vezi: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/cateva-precizari–113034.html Ora 14.58). Numărul redus de comentarii și îndeosebi al comentariilor favorabile (chiar sugerz cititorilor să lectureze și comentariile) dau deja imaginea unui autor aflat în cădere liberă de popularitate și de credibilitate. Ca o concluzie a acestei triste constatări (orice caz de autoplagiat ar trebui sancționat sau, cel puțin, ar trebui atenționate redacțiile în cauză în legătură cu riscul penal la care se expun) îmi exprim nedumerirea că procedeul autoplagierii folosit de Andrei Marga nu a fost stopat (chiar) de către managerul ”revoluționar” Mircea Arman, deși asta intră în fișa postului de manager cultural (lupta antiplagiat ca mod de promovare a valorilor autentice). Sper ca blogul http://www.plagiate.ro de la Cluj să înregistreze aceste abateri grave de la conduita jurnalistică a autorului și a conducerilor redacțiilor care tolerează asemenea autofurăciuni de căciulă.
Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”
I
În această primă recenzie mă voi referi la articolul semnat de Andrei Marga ”Trei rezolvări” (Tribuna nr. 256, 1-15 mai 2013, p. 26. Vezi și http://www.revistatribuna.ro ). Avem de-a face cu programul managerial al fostului director al ICR care își argumentează intențiile/ planurile și își justifică viitoarele schimbări în modul de propagare a culturii române în lume (program managerial perfect similar ca ton, stil, intenție și limbaj lemnos cu editorialui lui Mircea Arman ”Noua Tribuna” la care am făcut deja referire).
În mod surprinzător pentru un universitar, profesor de filosofie și autor al (prea) multor cărți pe varii teme, sensurile cuvintelor utilizate nu sunt stăpânite de cel care le aruncă în pagină. În chiar primul rând al programului managerial pentru ICR publicat în ”Ziua de Cluj” și în ”Tribuna” sub titlul ”Trei rezolvări”, A.M. vorbește despre ”Reorganizarea într-o concepție sincronizată a Institutului Cultural român…”. Despre sincronizarea unei instituții, recunosc, nu am auzit încă, dar nici nu am auzit critici din partea lingviștilor la adresa acestei …gogomănii ”științifice”. Drept pentru care amatorul de inovații cu orice preț, profesorul Marga, a împânzit, în continuare, ziarele și revistele inducând falsa impresie că, devreme ce este publicată undeva sintagma chiar există și are sens. Inovația ”gugumănoasă” aparține filosofului Marga care scrie despre ”sincronizarea Institutului Cultural Român”… (vezi http://www.icr.ro/bucuresti/misiune-strategie-functionare/andrei-marga-sincronizarea-institutului-cultural-roman.html ). Din câte știu eu sincronizarea înseamnă a corela ceva cu (alt)ceva, respectiv se referă la coordonarea unor activități într-un orizont oarecare de timp. Sincronizarea presupune corelarea temporală (într-un interval de timp dat) a unor activități, nicidecum a unei organizații, instituții etc. (a se vedea și DEXONLINE: http://dexonline.ro/definitie/sincroniza/64284). Nu exclud ca A.M. să fi dorit relansarea unui concept românesc uitat, uitând însă să citeze sursa, sugerând cititorilor neavizați că ideea de sincronizare îi aparține. De fapt, sincronizarea, ca atitudine și politică culturală, este un concept lansat de Camil Petrescu. Conform http://ro.wikipedia.org/wiki/Camil_Petrescu: ”Sincronizarea în concepția lui Camil Petrescu este armonizarea desăvârșită a literaturii cu filozofia și psihologia epocii, întrucât actul de creație este un act de cunoaștere, de descoperire și nu de invenție: „Nu putem cunoaște absolut nimic, decât răsfrângându-ne în noi înșine“. Așadar, sincronizarea a ceva cu altceva are sens, dar sincronizarea ICR ului este un nonsense deplin, promovat chiar de către unul dintre cei care au primit misia să păstorească cultura română.
Presupun, deja cu destulă îndreptățire, că Andrei Marga este unul dintre mulții pigmei intelectuali români, preluat de la vechiul regim comunist cu temele despre obediență bine făcute, în schimbul unor demnități cât mai pompoase și mai bănoase (16 ani rector al UBB, trei ani ministru al educației, trei luni ministru de externe și nouă luni director al ICR). Găunoșenia morală este numitorul comun al politrucilor de carton care continuă să îngroape România în mediocritate, furăciune, goliciune, nimicnicie. Cu asemenea conducători (ca Marga, Arman și alții) nu avem nevoie de calamități naturale sau războaie de cotropire pentru a pune la pământ o țară de mărime medie, ca România.
O probă de demagogie politică crasă o reprezintă (în articolul recenzat aici) declarația emfatică și fără acoperire în realitate: ”Știm bine că orice instituție publică trebuie să fie transparentă și accesibilă argumentelor ce vin din rândurile cetățenilor”. Dacă dl Marga ar avea un simț, acela al dialogului, atunci ar răspunde acuzației mele că practică cu nonșalanță demagogia, oferindu-mi un șir lung de exemple de cum a practicat domnia sa ”transparența” la ICR și cum a ținut cont de vocea unor cetățeni (De ex. cetățeanul Drugus Liviu îl acuză pe cetățeanul Andrei Marga că practică ignobila procedură numită autoplagiere, iar intelectualul A.M., sensibil la detractorii culturofililor români ultrapatri(h)oți, va veni cu exemple și contraargumente logice și faptice). Sau, poate, din păcate pentru mine, marele intelectual român a plecat deja în Canada să-și preia postul de professor la Toronto, că tot începe acuși vacanța de vară…Probabil canadienii sunt înnebuniți să vadă un profesor de 67 de ani dat afară din ce în ce mai repede chiar de către cei care l-au numit…
Oricum, gura păcătosului adevăr grăiește, sau dacă tăcea și nu scria, Marga filosof rămânea. Dar așa…Neastâmpărul intelectual al filosofului fără sistem filosofic propriu (poate sintagma ”sincronizarea institutului” să fie miezul contribuțiilor sale novatoare la propășirea culturii române) îl determină pe marele conducător de oști culturale să-și devoaleze strategia sa ”novatoare”, ”revoluționară”. Iată ce plan managerial trăsnet (de fapt trăsnit…) în trei puncte a propus urmașul epigon al lui Lucian Blaga și al lui Camil Petrescu în postmodernitate: ”descentralizarea activităților, sprijinirea revistelor care întrețin dezbaterea publică și receptarea propunerilor alternative și a criticilor”. (Îmi închipui cu câtă satifacție va citi dl Marga aceste rânduri, convins fiind că această analiză critică se încadrează perfect în direcția a III-a a Planului managerial al ICR). Din lecturarea celor trei direcții de acțiune (numite de autor ”trei rezolvări”, ca și cum lansarea unui program managerial a și rezolvat problemele existente) eu deduc trei simptome/ tendințe ale personalității margiene (sper să intru definitiv în Istoria filosofiei române cu folosirea în premieră a adjectivului ”margian”…  ). Iată-le: 1. ”Descentralizarea activităților” este un eufemism pentru pornirea megalomanică a lui A.M. de a conduce un imperiu (în mod ”sincronizat”, desigur), respectiv de a dirija o sumă crescândă de instituții subordonate care să oferă mărire și vizibilitate celor mai național-liberali/ social-democrați oameni din cultura română din regiunile/ provinciile țării, dar care să asigure osannalizarea eternă (na, că iar am fost novator!…) a marelui om de cultură, conducătorul suprem al ICR ului. Întrebare: dacă descentralizarea înseamnă înființarea de noi structuri locale, de ce nu a propus dl Marga pe vremea când era un (slab) ministru de externe și înființarea de filiale ale ambasadelor României în provinciile statelor cu care are România reprezentanțe diplomatice? 2. ”Sprijinirea revistelor care întrețin dezbaterea publică” este un alt eufemism pentru canalizarea unor fonduri pentru sprijinirea revistelor prietene, național-liberale sau, in extremis, social-democrate. Ba mai mult, indivizi prieteni de la reviste nu prea prietene pot beneficia de ”sprijin” pentru intensificarea unor dezbateri publice. Pot sugera câteva teme interesante de dezbatere publică, ”sprijinite” financiar de ICR: ”Rolul dictatorului Traian Băsescu în distrugerea deplină și definitivă a culturii române”, ”Cum s-au infiltrat agenții imperialismului american în instituțiile culturale ale statului român”, ”Cum să fim vigilenți față de poluarea culturii române cu manelele venite din exteriorul sistemului solar”. Din păcate aceste teme nu vor putea fi abordate de revistele sprijinite de dl Marga, ci de revistele sprijinite de viitorul manager al ICR (posibil acad. Eugen Simion, că tot a trecut ICR ul la socialiști). Cât despre exemplele de reviste ce ar merita sprijinul ICR, exemple oferite de dl Marga, cred că o mai atentă examinare a componențelor redacțiilor sau a consiliilor de administrațe pot da câștig de cauză interpretării mele a ceea ce înseamnă ”sprijin pentru reviste care întrețin dezbaterea publică” înseamnă de fapt: hai să întărim coteria noastră partidică. Invit cititorii să reflecteze și singuri asupra numelor care sunt în colegiile redacționale ale revistelor amintite de dl Marga: ”Sfera Politicii”: Stelian Tănase, Dinu C. Giurăscu, Alexandru Radu; ”România literară” – nu am găsit nume care să facă politici liberal-socialiste (mai caut…); ”Apostrof” (apare la Cluj, în redacție fiind nume neprietene lui A.M.: Ovidiu Pecican, Ion Vartic, Ion Pop, dar poate este doar o includere a a cestei reviste pentru a mai mângâia pe creștet intelectuali clujeni care nu s-au lămurit încă cine este A.M.; ”Luceafărul” – cu adjunctul său de la ICR, Horia Gârbea, aflat în poziția de secretar general de redacție; ”Convorbiri literare” de la Iași condusă de decenii de Cassian Maria Spiridon (pozițiile sale aparent neutre au fost mereu de partea ”revoluționarilor” care au pregătit trecerea de la ceaușism la iliescianism); ”Economistul” (cu Teodor Brateș în poziție de Senior editor…); ”Contemporanul” condus de Nicolae Breban, ajutat de Aura Christi (ambii prezenți tot mai frecvent în paginile revistei ”Tribuna”), dar care are și membri comuni cu redacția de la ”Apostrof” ul clujean (Ștefan Borbely și Irina Patraș). Desigur, nu putea fi uitată revista ”Tribuna” (despre care A.M. s-a pronunțat în mod special, adică servil, umil, laudativ, libidinos, unsuros și scârbos, preamărindu-l pe avocatul manager ca pe un Mesia al noilor vremuri liberal-socialiste, așa cum am arătat mai sus). În fine, nu a fost uitat și revista ”Secolul XXI”, revistă a cărei conducere redacțională este un mister… (nici Mr. Google nu m-a putut ajuta să aflu) Cu alte cuvinte, un mănunchi de interese și prietenii urmau a fi irigate financiar de ICR ”pe baze de proiecte ale redacțiilor însele”, după precizările făcute de însuși A.M. în ”Trei rezolvări”.
Stoparea acestui șir de posibile dar foarte probabile ilegalități și malversațiuni s-a întâmplat pe 17 iunie 2013, prin decizia Senatului de a-i retrage sprijinul dlui Andrei Marga la conducerea ICR. O bilă albă pentru Victor Ponta, cel care pare a fi la originea inițiativei de demitere a celui care, se spune, a ”monitorizat” activitățile unor germani în România, lucru deloc plăcut nemților. În ziua în care V. Ponta se întorcea de la Berlin, unde s-a întâlnit cu Angela Merkel, am scris pe pagina de Comentarii a unui articol din ”Adevărul”: ”Germana este limba Europei, iar Germania este aliatul nostru (cel mai) natural în ecuația Est-Vest. Desigur, nemții nu pot uita că ”întoarcerea armelor” este o specialitate românească: De aceea, merită ca ei să investească în educație și în schimbarea mentalităților daco-romano-mioritico-carpatico-pontico… după care funcționează actualmente clasa politică românească. Iar noi nu putem decât să ne bucurăm de o asemenea investiție cu bataie lunga. Mentalitatea de la conducerea ICR sigur nu este pe placul nemților… Și atunci, ce mai asteaptă premierul după ce a fost, recent, la prima lectie de cultură și civilizație germană, la Berlin?” (Citeste mai mult: adev.ro/mogijq). (Am primit -2 voturi… A doua zi (17 iunie) Marga a fost demis/ a demisionat prin retragerea sprijinului Senatului. Evident, nu din cauza mea…  .
Parcă intuind iminenta sa demitere, A.M. a procedat la acordarea de sfaturi demișilor din funcții de conducere, respectiv sieși: ”Schimbările din funcție nu se aplaudă de cei schimbați. Tăierea scurgerilor nejustificate de bani, în folos privat, nu este aprobată de cei în cauză. Demontarea privilegiilor, se vede bine, răscolește cel puțin orgolii. Încetarea și limitarea mandatelor în exterior stârnește reacții unde nu te aștepți. Și altele și altele. Este normal să nu fie aplauze pentru toate acestea” (Andrei Marga, ”Trei rezolvări”, în: ”Tribuna”, 256, p. 26). Înțeleg că A.M. nu a aplaudat schimbarea sa… Având însă în vedere cele semnalate de mine mai sus (autoplagiat, ipocrizie cât încape în cele trei ”rezolvări” ale activității ICR ului, demagogie și dovezi de necunoaștere a limbii române, infatuare hiperorgolioasă, pupincurism public la adresa celor care merită critici etc. etc.) îmi permit să aplaud demiterea lui A.M. Recomand cu căldură următorului director al ICR să citească cu atenție aceste patru recenzii la articole semnate de fostul director al ICR… Dacă nu aș crede că aceste semnalări ale mele sunt/ pot fi utile, evident, nu aș mai scrie… Îmi permit să fiu de acord cu autorul A.M.. atunci când scrie, ca un fel de povață oferită urmașului său la ”tronul” ICR ului, în încheierea celor ”Trei rezolvări”: ”Nu văd de ce nu s-ar învăța că lipsa de informare, infatuarea amintită și împiedică și degradează orice discuție”. Dar, dincolo de sfaturile unora sau altora către viitorul director ICR sau către viitorul redactor șef al revistei clujene ”Tribuna”, îl las pe genialul Mihai Eminescu să deslușească ce va să însemne a fi director/ manager/ administrator într-o țară care se pregătește să iasă din feudalism, adică exact pentru faza istorică parcursă de România în aceste nefericite vremi: ”Administrația înlătură, prin puterea pe care i-o dă autoritatea statului, piedicile care se pun în dezvoltarea economică și intelectuală a unei țări. Această operă e foarte diversă. Ici piedica se prezintă sub forma lipsei de cultură și o școală bună ar înlătura-o; colo se prezintă sub forma unui rîu de munte care rupe poduri si strică drumurile; regularea în albie ar însemna înlăturarea ce se opune comunicației; dincolo piedica dezvoltării se arată sub forma decadenței morale; un preot bun și pătruns de datoria lui ar fi de trebuință. E o muncă zilnică și de secole aceasta, care încetează abia atunci cînd un popor a ajuns la o dezvoltare atît de înaltă încît să nu mai aibă nevoie de-o autoritate pronunțată a statului și să-și vadă în fiece punct de interesele lui.” (Mihai Eminescu, Pe cînd discutam…, „Timpul”, 21 februarie 1881).

Liviu Drugus 23 iunie 2013

Miroslava, Iași

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.facebook.com/liviu.drugus

Bogdan Cretu, Alexandru Petria si Liviu Ioan Stoiciu – o triada exemplara de neurmat


Bogdan Cretu, Alexandru Petria si Liviu Ioan Stoiciu – o triada exemplara de neurmat

• Liviu Ioan Stoiciu isi autoplagiaza blogul personal reproducand ceea ce a scris la 4 iunie 2012, in totalitate, in revista Contemporanul (evident, fara a preciza sursa)
• Bogdan Cretu de la Iasi isi pregatea autoplagierile din acest an (si, poate, isi scuza autoplagierile anterioare) prin articolul din 19 aprilie 2011 din Ziarul de Iasi
• Alexandru Petria (alias Calaul harnic) – ideologul de serviciu in lupta pentru revenirea bolsevicilor la putere in literatura si cultura romana (USR, ICR) este un bun aliat ad hoc in promovarea autoplagiatului de catre LIS si BC
• Autoplagiatorul Pavel Susara, de la Romania Literara, dat afara pe bune de Nicolae Manolescu pentru autoplagiat este, acum, inrolat automat in armata autoplagiatorilor care vor sa oficializeze autoplagiatul ca pe un act de normalitate pe taramul nostru mioritic/ becalic

Cu cateva zile in urma poetul Nichita Danilov din Iasi ”devoala” secretul scrierii unor opere de succes (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/despre-scrierea-pe-banda-rulanta-si-alte-afaceri literare~ni90cs?fb_action_ids=4708902519256&fb_action_types=og.likes&fb_source=aggregation&fb_aggregation_id=288381481237582). Redau cateva idei din acest “manual de bune practice”. Astfel, autorul specializat in asemenea afaceri literare vine cu o idee, cu sfaturile de ”how to” si cu … banii. Angajeaza palmasi, mai exact oameni dispusi sa faca munca rutiniera, dar a caror experienta este foarte utila autorului. La fel se intampla, in intreaga lume dezvoltata, in activitatea de cercetare, acolo unde maestrul isi pune ucenicii la treaba (cautare de bibliografii, traduceri, aranjari in pagina, grafice, tabele, poze, corespondenta, tehnoredactare si chiar redactare etc). Toate astea inseamna insa sa ai deja un “cheag”, o suma disponibila sau sa risti sa faci un credit la banca. Nu exclud ca acest procedeu sa fi fost aplicat chiar de marii scriitori, care – dat fiind volumul urias de opere scrise – erau deja banuiti ca acestea nu reprezinta opera lor cu adevarat. Au patit-o Shakespeare, Solohov si altii… Prin urmare, procedeul este bun, dar riscant si el, ca orice afacere, de altfel.
Iata, insa, ca palmasii vor si ei sa devina mari maestri, sa produca macar muuuuult, daca ceva bun inca nu pot. La un anumit nivel de educatie si de cultura (din eterna si fascinanta Romanie) ambitia lor de marire (sau – in cazul unora – de pastrare a unui status inalt, anterior castigat) este imediat blocata de constientizarea putinatatii resurselor (financiare, in primul rand). Prin urmare, se intalneste saracia cu trufia, pereche ce genereaza – automat – o alta, la fel de bolnava si detestabila, aceea a intalnirii hotului cu prostul. Aici, aparent, cercul se inchide si …lucrurile chiar merg, pana se iveste un alt cuplu, evident unul detestat de cele doua anterioare: spiritual critic si dorinta de normalitate si normalizare. Concret, saracia si trufia scriitorasului de duzina, gasesc, la noi, un teren fertil de dezvoltare, teren format din hotia (scriitorului, editorului, redactorului) cu prostia (cititorului credul si mergesasaist). Scremerea intelectuala este livrata pe post de contributie scriitoriceasca majora, adaugand astfel, noi caramizi la imaginara statuie literara a presupusului literat. Infertilitatea creatoare obliga trufasul sa insiste/ persiste in greseala si sa-si formeze un stil de lucru pe care il impartaseste si il recomanda si altora. Pai daca toti fura, de ce nu as fura si eu? Cu ce sunt eu mai prost ca altii?, se justifica sarmanul trufas. Drept pentru care, modelul devine majoritar, consituie normalitatea noastra neaosa, care devine, insa, total anormala in conditiile in care intra in contact si in comparatie cu normalitatea europeana si mondiala. Preceptul crestin “sa nu furi” devine, in ortodoxismul romanesc de inspiratie moscovita (in pofida autocefaliei arogante), “daca nu furi, inseamna ca esti prost”… Nu intamplator, hotia (de voturi, de titluri academice, de onoruri de stat sau cetatenesti) a devenit virtute nationala, un dar divin cu care suntem blagosloviti, chit ca la iesirea in lume, renumele de hot si identitatea roman = hot ne (cam) deranjeaza.
Aceste ganduri cu tenta moralizatoare m-au bantuit (din nou!) cand am avut neplacerea sa vad ca pledoaria pro-hotie, pro-facatura scriitoriceasca rabufneste mereu, agresiv si cu fireasca nesimtire ridicata la rang de virtute nationala, de drept fundamental al omului est-european, din pacate unul prea sarac (in duh) pentru a-si permite luxul corectitudinii, onestitatii si virtutii. Mai mult, se confirma zicerea lui Dem Radulescu (dinainte de caderea comunismului) conform careia “in economie si-n amor, nimic nu e-ntamplator” (replica spusa intr-un spectacol, dar, cred eu, aceasta nu facea parte din rol). Adica sa nu-mi inchipui cumva ca aparitia in revista Contemporanul pe luna septembrie 2012, nr. 9 (726), p. 14, a unei reluari de articole publicate anterior (pe blog sau print), la care se adauga cateva randuri concluzive, este, cumva, intamplatoare. Dimpotriva. Sub pretextul unei luari de atitudine (perfect ideologice, partinice, specifica luptei de clasa imprumutata de la proletariatul industrial si agricol) Liviu Ioan Stoiciu publica un articol “original” pe toate cele trei coloane ale paginii format mare, format pe care inca il mai pastreaza revolutionara revista: “Demisia criticului Daniel Cristea Enache din Uniunea scriitorilor, in semn de protest”. Inainte de a intra in miezul disputei ideologico-partinice oferita cititorului de “Contemporanul” pe post de analiza critica (la rubrica “Pe cont propriu”), putina statistica nu strica. Din totalul de 252 randuri ale articolului semnat Liviu Ioan Stoiciu (prescurtat de mine, in acest articol, LIS) doar 26 sunt (sau, mai exact, par a fi) originale, adica nepublicate anterior. Dintre cele 226 randuri copiate acestea se partajeaza dupa cum urmeaza: toate sunt copiate de pe blogul dlui LIS, fara insa a se preciza undeva acest lucru, cu mica diferenta ca 108 sunt scrise de LIS insusi la 4 iunie 2012 (http://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/06/demisia-criticului-daniel-cristea-enache-din-uniunea-scriitorilor-trebuie-respinsa-lupta-cu-un-presedinte-trecator/ in iunie 2012) si 118 sunt preluate integral din articolul lui Bogdan Cretu intitulat “Cateva scene din viata literara” (http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/citeva-scene-din-viata-literara~ni79gv) publicat in Ziarul de Iasi la 19 aprilie 2011 (initial, preluat pe blogul lui LIS, apoi si in Contemporanul, cu simpla precizare: Preluat din Ziarul de Iasi). Dar dincolo de statistici si surse precizate doar partial/ incomplet, articolul din Contemporanul semnat de LIS este, in proportie de peste 90% un autoplagiat. Mai grava este si interventia in stilul de grafiere a unor litere (nu spun orto-grafie, pentru ca inca nu s-a hotarat care dintre ele este “mai orto”….). Este stiut ca Ziarul de Iasi nu a acceptat si nu accepta nici acum propunerea iliesciana de reforma a grafiei limbii romane, respectiv aceea de a scrie cu â și nu cu î (cu exceptiile aferente). Faptul ca redactia revistei Contemporanul a gasit de cuviinta sa prezinte articolul lui Bogdan Cretu cu grafie iliesciana este, cred, un abuz si o impietate fata de optiunea publicatiei iesene. Dar ce mai conteaza respectful fata de o optiune public afirmata devreme ce insusi Bogdan Cretu face compromisuri ideologice conjucturale evidente. Dupa ce am atentionat asupra adeziunii formale (si neglijente) a lui Bogdan Cretu la tabara basesciana si a criticilor plagiatorului Victor Ponta (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/08/06/bogdan-cretu-autoplagiator-si-plagiator-universitar-iesean-vajnic-luptator-impotriva-plagiatului/) il aflam pe vajnicul luptator impotriva plagiatorilor ca accepta sa publice in revista taberei adverse ideologic publicand in repetate randuri (inclusiv in numarul 9/ sept 2012: ”Calinescu sub vremi”, in p. 4. Nu am avut timp sa verific daca acest articol a mai fost publicat si in alte reviste…), ca sa nu mai vorbesc despre faptul ca LIS ii face un imens deserviciu tanarului publicist iesean luandu-l ca martor al apararii in atacul impotriva celor care ii ataca pe plagiatori si autoplagiatori. Iata ce sustinea BC in articolul din Ziarul de Iasi din aprilie 2011, articol preluat integral de LIS in Contemporanul: ”La un moment dat, cu ocazia reluarii unei expozitii a graficii lui Marin Sorescu, Pavel Susara a reluat un articol pe care il scrisese cu ceva vreme in urma, cind fix aceeasi expozitie iesise pentru prima oara in lume. Sigur, procedeul e discutabil, dar cert este ca el a devenit o norma in presa noastra culturala. Multi autori isi publica articolele si colo, si colo. Sau revin asupra lor, le modifica, le ajusteaza pe ici, pe colo, nu neaparat in partile esentiale, si le arunca din nou in lume. Nu cred ca e neaparat incorect, dat fiind ca memoria periodicelor tine o saptamina.” Aproape incredibil pentru un profesor de la Filologia ieseana care trebuie sa stopeze tendintele (auto)plagiatoare ale studentilor! Acesta, desi sustine ca autoplagiatul este discutabil (deci nu condamnabil, doar discutabil…), ii gaseste explicatii si scuze care sa-l faca acceptabil si … practicabil in continuare. Sancta simplicitas! Oare ar trebui ca pedagogii nostri de scoala noua sa fie obligati sa faca ceva scoala occidentala pentru ca, ulterior, sa renunte la apucaturile hotesti si lipsite de respect fata de cititorii carora li se recomanda/ prezinta ca fiind autori originali, proaspeti si corecti (macar cu ei insisi)? Se pare ca mentalitatile hotesti, puternic proletare, au fost transmise constant si continuu de catre vechii profesori, acum mari indrumatori de doctorate…Poate! incerc si eu o explicatie. Desigur, o alta explicatie o ofera Bogdan Cretu insusi care crede ca memoria cititorilor (eufemistic spus ”memoria periodicelor”) nu tine mai mult de o saptamana, dupa care li se poate oferi, iar si iar, acelasi articol, pe post de prospatura…
Numarul mare de (auto)plagiatori ma face sa cred ca marea majoritate a celor care scriu plagiaza (si defineste, astfel, normalitatea si moralitatea) si doar o minoritate ar cadea in pacatul originalitatii si onestitatii… Poate ma ajuta cineva sa dezleg aceasta dilema. Cred ca prezinta interes si faptul ca – in urma articolelor prin care acuzam autori de autoplagiat si chiar plagiat – niciunul dintre acestia nu a raspuns, tacere pe care eu o consider ca fiind o rusinata recunoastere. Dar cred ca ma insel…

Puncte de vedere asupra celor doua articole din articolul lui LIS, publicat de Contemporanul

Dincolo de autoplagiatul evident al dlui LIS si de pledoaria pro-autoplagiat a lui BC, merita atentie si continutul propriu-zis al articolului semnat de LIS. Se insista, direct si indirect, asupra faptului ca scriitorimea romana este impartita in (cel putin) doua mari tabere. Fara a se nominaliza, rezulta din acest text (ca si din link urile notate la final) ca una este condusa de basescianul academician Nicolae Manolescu, presedintele USR si redactor sef la Romania Literara; cealalta este condusa de iliescianul academician Eugen Simion, fost presedinte al Academiei Romane (evident, in mandatele lui Ion Iliescu). Cine nu e cu noi e impotriva noastra (reciproca fiind inca si mai valabila!). Prin urmare, daca autoplagiatorul Pavel Susara este dat afara de Nicolae Manolescu de la revista Romania Literara, pe cale de consecinta, acesta este luat in brate de tabara adversa (revistele Contemporanul, Cultura etc.). La fel, daca Daniel Cristea Enache (DCE) pleaca din USR, rezulta ca el trebuie preluat de tabara/ aripa stangista (Nicolae Breban, Augustin Buzura, Bogdan Cretu, Liviu Ioan Stoiciu si nu in ultimul rand, Alexandru Petria, un harnic demolator de imagini/ statui ale reprezentantilor dreptei (Traian Basescu, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cartarescu etc.). Pleaca Daniel Cristea Enache din Uniunea lui N. Manolescu? Nu-i nimic, DCE se pliaza pe organizatia scriitoriceasca de rezerva (Asociatia Scriitorilor), iar LIS are grija sa mediatizeze aceasta dihonie din lumea scriitorilor romani. Mai mult, cu aceasta ocazie, trebuie sunata goarna in toata Romania, astfel incat si alti (auto)plagiatori sa se adune, sa stranga randurile in jurul plagiatorului El Maximo, aflat temporar in fruntea guvernului Romaniei. Se prefigureaza o Internationala a (auto)plagiatorilor, o organizatie mondiala a celor dati afara din servicii pe motive de furaciune si minciuna (respectiv autoplagiat sau chiar plagiat). Pe scurt, cine se aseamana se aduna, merg impreuna la alegeri si la alte actiuni patriotice, pentru ca exploatarea nemiloasa a plagiatorilor de catre neplagiatori sa inceteze. O data si pentru totdeauna! Este de asteptat ca toti autoplagiatorii criticati de mine pe acest blog sa devina membri ai Asociatiei Scriitorilor, sa submineze, invechita USR si – dupa (ce) Victor ia in alegeri – ca Pavel Susara sa fie reprimit la RomLit, evident, dupa ce in fruntea USR va fi redesemnat Mihai Ungheanu sau, de ce nu? Nicolae Breban. In realitate, LIS, regreta plecarea lui DCE din USR, fapt care imi permite sa banuiesc ca se impune o revenire a acestuia asupra demisiei si, prin vot democratic, sa fie instalat in fruntea USR. De ce nu? In ultima instanta, literatura este un simplu act de propaganda, iar scriitorii – excelente unelte ideologice in bataliile electorale. Scriitorii (majoritatea dintre ei) nu pot trai din scris si din vandut carti si articole, ci trebuie sa stea cu mana intinsa la guvernul generos care doreste, prin distribuire atenta si corecta a resurselor financiare, sa promoveze adevaratele valori in cultura romana. Ce Cartarescu? Ce premiu Nobel pentru literatura? In caz ca laureatul de anul acesta ar fi fost chiar Mircea Cartarescu, cu siguranta LIS & comp. ar fi scris in Contemporanul: “Preferatul Angelei Merkel, cu voie de la Basescu a fost incununat cu un nemeritat premiu Nobel, acordat pe nefiresti criterii ideologice!”.
De fapt, LIS doreste sa comunice cititorilor un singur lucru: bagati-va mintile in cap, vin alegerile si la USR, iar DCE merita presedintia acestei venerabile institutii. Fiti atenti cu cine votati si cum va afisati prin presa zilei. Noi nu glumim! In fine, nu trebuie nicio clipa sa uitam ca revista Contemporanul (care apare tot sub egida USR) are si un subtitle, perfect cameleonic: Ideea europeana. Ce legatura are europenismul cu plagiarismul? Cred ca un raspuns l-a dat deja LIS cu un articol format din doua alte articole, publicate anterior: NICIUNA!

PS Contemporanul Ideea europeana va publica si online numarul pe luna septembrie, asa incat invit cititorii interesati de amanunte sa acceseze http://www.contemporanul.ro

Lecturi suplimentare recomandate (intru verificarea celor afirmate de mine mai sus)

http://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/06/demisia-criticului-daniel-cristea-enache-din-uniunea-scriitorilor-trebuie-respinsa-lupta-cu-un-presedinte-trecator/ in 4 iunie 2012

http://spunesitu.adevarul.ro/Cultura/Interviuri/Alexandru-Petria-Intelectualii-sa-fie-oameni-intregi-nu-proiectii-de-liste-de-preturi-9963 7 sept 2012

http://www.stelian-tanase.ro/sa-stam-de-vorba/vinatoarea-de-vrajitoare/

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/03/03/zero-mila-pentru-intelectualii-lui-basescu/

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/03/05/scandal-literar-pe-facebook-si-turnator-al-securitatii-si-premiat/ 5 martie 2012

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/04/28/ce-vor-face-intelectualii-rusinii-profitorii-si-girantii-regimului-basescu/ aprilie 2012

http://alexandrupetria.wordpress.com/2012/02/22/lasitate-scriitoriceasca/ 22 februarie 2012

 

Liviu Drugus,  www.liviudrugus.worpress.com    www.liviudrugus.ro      www.ugb.ro/etc        facebook.com/liviu.drugus

sat Valea Adanca, Miroslava, jud Iasi                                                                     17 octombrie 2012

Nicolae Turtureanu isi autoplagiaza opera pentru a umple ”Cronica veche” cu Parabola blocului de locuinte din ”Ziarul de Iasi”


 

 

După ce citesc pe data de 5 iulie 2012 articolul-recenzie publicat la rubrica Opinii a Ziarului de Iasi (vezi: http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/parabola-blocului-de-locuinte~ni8lup) si semnat Nicolae Turtureanu, același autor găsește de cuviință să apeleze la autoplagiat pentru a mulțumi, probabil, autorul băcăuan Petru Cimpoeșu cu încă o (falsă) prezență în presa culturală ieșeană. Spun falsă pentru că nu este vorba despre o nouă prezentare de carte făcută în publicația patronată chiar de Nicolae Turtureanu (redactor-șef), Cronica veche (la pagina 4) (vezi: http://cronicaveche.files.wordpress.com/2012/09/cronica-veche-nr-9-20.pdf) ci este un copy-paste după articolul cu același nume publicat în Ziarul de Iași. Cred că Petru Cimpoesu ar fi meritat și un alt punct de vedere al altui recenzent, tocmai pentru a beneficia de observații și comentarii noi. Publicarea de ”n” ori (astept să văd același articol publicat și în revistele băcăuane Ateneu, Plumb sau Vitraliu) a unui articol nu amplifică, cred, nici importanța autorului recenzat, nici importanța recenzorului amabil. Dimpotrivă.

Las cititorii acestui blog sa constate si singuri cate semnaturi de autoplagiatori – semnalate pe acest blog – gazduieste Cronica Veche. Insistența cu care autori ieseni se autoplagiază, ducând în derizoriu scrisul lor, numele lor și revistele/ ziarele care îi găzduiesc devine o problemă gravă de patologie a culturii ieșene și prin care se scad, în continuare, șansele ca Iașul să renască cultural și să depășească poziția ingrată de centru cultural de importanță strict locală. Referitor la acest ultim caz de autoplagiat (sper din toată inima să fie chiar ultimul…) cred că persoanele implicate ar trebui să răspundă la întrebarea: ”De ce dl Turtureanu se complace in ipostaza neonestă de autoplagiator?”. Răspunsul este unul multiplu, nu îl voi formula, dar mă pot gândi la câteva cauze posibile, lăsând cititorilor să se pronunțe asupra celui mai important factor care a generat acest autoplagiat regretabil. Iată o posibilă listă de asemenea determinări:

  • Lipsă de timp
  • Lipsă de inspirație
  • Lipsă de respect față de cititorii celor două publicații
  • Lipsă de respect față de sine
  • Lipsă de bun simț
  • Lipsă de respect față de legea care incriminează autoplagiatul la fel ca si plagiatul
  • Lipsă de respect față de Ziarul de Iasi care nu a fost menționat în Cronica Veche drept publicația care a găzduit pentru prima oară articolul ”Parabola blocului de locuințe”
  • Lipsa luării de atitudine de către colegi, de către asociațiile neguvernamentale care promovează onestitatea și corectitudinea în presa românească față de cazurile de autoplagiat semnalate pe acest blog și cunoscute deja de cititori din România si nu numai
  • Lipsa respectului față de tradițiile culturale ale Iașului și față de intențiile și speranțele (deșarte, din păcate) ale unor ieșeni de a vedea Iașul capitala culturală a României

Alte motivații pot fi adăugate de cititorii-comentatori-coautori ai acetui articol.

Liviu Drugus,

Valea Adâncă, Miroslava, Iași                               22 septembrie 2012

Bogdan Cretu – autoplagiator si plagiator universitar iesean, vajnic luptator impotriva plagiatului


Bogdan Cretu – autoplagiator si plagiator universitar iesean, vajnic luptator impotriva plagiatului

Lista plagiatorilor ieseni este deja deschisa pe acest blog. Nume de mare rezonanta ale culturii iesene parca se afla intr-o intrecere nebuneasca de anulare a propriilor crezuri pedagogice si publicistice. Cu siguranta, multi dintre domniile lor vor fi infierat cu manie intelectualiceasca hotia grosolana practicata de Victor Ponta, dar nu pregeta sa practice autoplagiatul – o forma doar aparent minora de plagiat, si care se pedepseste la fel ca si plagiatul. Evident, ingnoranta in materie de legislatie nu-i exonereaza de responsabilitati, inclusiv penale, pe cei vinovati. Ioan Holban, Al. Zub, Adrian Neculau, Bogdan Cretu in calitate de autori, dar si redactorii sefi de publicatii: Lucian Vasiliu (”Dacia Literara”), Nicolae Turtureanu (”Cronica Veche”), Toni Hritac (”Ziarul de Iasi”), Nicolae Manolescu (”Romania Literara”), Geo Popa (”Plumb”) etc. practica si/ sau promoveaza cu evidenta inconstienta si cu o ingrijoratoare suficienta autoplagiatul. Autorii amintiti par a fi dispusi sa publice oriunde si ori de cate ori li se solicita un articol, chiar daca acesta a mai fost publicat anterior (sau, eventual sugereaza domniile lor ca sunt dispuse sa faca un efort suplimentar de a mai ”concepe ceva….desi, stiti… timpul meu este extrem de pretios”). Aceasta inseamna ca domniile lor publica si ”in reluare”, adica reproduc un articol propriu, integral sau partial, fara a preciza faptul ca articolul respectiv a (mai) fost publicat si in revista X sau ziarul Y. Cred ca e bine de stiut ca aceasta precizare, atunci cand este facuta, nu ar scadea meritele autorilor (dimpotriva!), dar redactia revistei care se multumeste sa publice reluari din presa judeteana sau regionala nu ar accepta prea mult o asemenea umilinta.
Le sugerez redactorilor tuturor publicatiilor sa ceara colaboratorilor lor o declaratie pe proprie raspundere ca articolul propus nu a mai fost publicat, aceasta practica fiind instaurata deja in toate universitatile din Romania cu privire la lucrarile de licenta si dizertatie ale studentilor. Desigur, in cazul in care autorul recunoaste ca a mai trimis articolul si la alte publicatii, atunci redactia revistei care va publica o ”reluare” este obligata sa precizeze unde a aparut originalul. Practica occidentala, la care ne tot laudam ca ne raliem, cere si mentionarea acordului primei publicatii (care deja detine drepturile de autor) sub forma: ”Multumim redactiei revistei Y pentru amabilitatea de a permite republicarea textului dnei/ dlui AB, care a aparut in… la data de…”. Universitatea ”Al.I. Cuza”, unde lucreaza o parte dintre plagiatorii amintiti mai sus, nu cred ca poate obtine locuri mai onorabile in clasamentul facut de Ministerul Educatiei, dar si in clasificarea mondiala Shanghai, cu asemenea ”performante negative”. De asemenea, raportul pe justitie facut de Uniunea Europeana cu privire la progresele facate de Romania in acest domeniu va trebui sa includa, inevitabil, fie doar si ca numar de cazuri, toate aceste incalcari flagrante ale legislatiei in vigoare pe tema plagiatului si a drepturilor de autor. Desigur, ”albirea” dosarului de plagiat al lui Victor Ponta va intra tot la negativele/ nerealizarile pe care le tot amplificam in loc sa le diminuam. A se audia/ citi cu atentie acest interviu acordat de Karl-Peter Schwarz de la publicatia germana ”Frankfurter Algemaine Zeitung” (FAZ) http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=aDLA63-UaLA.
Deosebit de grav in cazul profesorului universitar doctor Bogdan Cretu (B.C.) de la Facultatea de Litere a Universitatii ”Al.I. Cuza” din Iasi este ipocrizia fara masura si nonsalanta (demna de crime mai grave) cu care acesta practica autoplagiatul, criticandu-l exact in acelasi timp si articol pe plagiatorul Ponta. Iata ce scrie B.C. in preambulul articolului intitulat ”Scrisul care instituie normalitatea” si publicat de ”Ziarul de Iasi” la 3 iulie 2012. (vezi: http://ziaruldeiasi.ro/opinii/scrisul-care-instituie-normalitatea~ni8lmo)., restul articolului fiind copiat din articolul cu acelasi nume publicat in ”Romania literara” nr 29 din 20 iulie 2012 (vezi: http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/RL_p.13.pdf ) :

”Scriu acest articol in extremis, intr-un ceas tarziu din noapte, cu putine ceasuri inainte ca avionul sa decoleze catre Roma. Prin urmare, nu am nici resurse si nici pofta sa ies din ale mele, sa descriu dezgustul pe care mi-l creeaza si mi-l va crea mereu un prim-ministru marunt si plin de nesimtire precum Victor Ponta. Am invatat ca despre astfel de ticalosii e bine sa scriu cand indignarea se mai raceste. Prin urmare, atac iar un subiect care nu e la ordinea zilei, dar care ma preocupa si care, cred, va lua, curand, forma unei preocupari sistematice”.
Presupun ca B.C. a primit o solicitare de la ”Ziarul de Iasi” sa ”bage ceva cu Ponta”, dar in graba plecarii in vacanta, a lasat cazul premierului – deja albit de Comisia Nationala de Etica – ”sa se raceasca”, nu inainte de a caracteriza plagiatorul din fruntea guvernului cu termeni asa cum merita (amandoi!): dezgustator, ticalos, marunt, plin de nesimtire. Adica ”De te fabula naratur”, domnule profesor. Apoi, odata comisa condamnarea dura a unui plagiator de duzina, evaluatorul si justitiarul intr-ale luptei antiplagiat Bogdan Cretu ce face? Plagiaza! Adica reproduce, in proportie de suta la suta aproape trei sferturi din articolul publicat (ulterior) de ”Romania Literara”. In cazul in care ”Ziarul de Iasi” plateste ”opiniile” publicate la pagina cu acelasi nume, iar ”Romania Literara” face la fel, si daca dl B.C. apare pe listele de plata ale celor doua publicatii atunci fapta sa se incadreaza la ”primirea de foloase necuvenite” sau ceva asemanator. Iar daca mai adaugam si observatia unui cititor al variantei on line a ”Ziarului de Iasi” (semnat xyz) si anume: ”felicitari ca va place breban, dar ingrosarea pasajului cu dreptatea sper ca e un echivalent pentru ghilimele, da? pentru ca e vorba de un citat dintr-un roman de n. Breban”, atunci ne aflam si in fata unui caz de plagiat din Breban. Simpla scriere cu Bold (in ”Ziarul de Iasi”) sau Italics (in ”Romania Literara”) nu tine si nu poate tine loc de ghilimele. Or, exact asta i-au lipsit lui Ponta in teza de doctorat: ghilimelele… In consecinta, Comisia Nationala de Etica (poate era mai corecta denumirea Comisia de Etica Romaneasca, pentru a se sublinia contributia romanilor nu doar la construirea unei ”democratii originale”, ci si la elaborarea unor noi standarde etice, cu totul si cu totul originale) se poate sesiza din oficiu in legatura cu acest caz de (auto)plagiat.
Oare putem sa mai speram ca ”scrisul care instituie normalitatea” sa fie unul sincer si care sa respecte deontologia profesionistilor scrisului? Sau plagiatorul Bogdan Cretu vrea sa sugereze ca scrisul plagiat face parte dintr-o normalitate deja instituita, contributia profesorului iesean si ”cuzist” (prins cu ocaua mica) fiind doar aceea de a consfinti si de a perpetua aceasta normalitate a hotiei cvasigeneralizate in Romania anului 2012?
In incheiere, ca sa mai adauge o proba suprema de ipocrizie academica, il invit pe profesorul Cretu sa binevoiasca sa semneze aceasta Scrisoare deschisă adresată Primului-Ministru al României, Victor Ponta, şi Ministrului Educaţiei Naţionale, Ecaterina Andronescu:

Domnule Prim-Ministru,
Doamnă Ministru,
Subsemnaţii, membri ai corpului didactic şi/ sau de cercetare al Universităţilor din România, precum şi membri români ai corpului didactic sau de cercetare al unor instituţii de învăţământ superior din străinătate, prin prezenta dorim a vă aduce la cunoştinţă următoarele:
1. Ne raliem fără ezitare poziţiei profesionale a CNATDCU şi a Comisiei de Etică a Universităţii Bucureşti, potrivit căreia este indubitabil faptul că teza de doctorat din 2003 a domnului Victor Ponta e un plagiat de dimensiuni şi gravitate extinse.
2. Protestăm împotriva modului inadmisibil în care din partea Ministerului Educaţiei s-au exercitat presiuni asupra acestor corpuri profesionale, constând în:
– reorganizarea Consiliului Naţional de Etică şi a CNATDCU în ajunul momentului în care urmau să se pronunţe privitor la cazurile Mang, respectiv Ponta
– intervenţia intempestivă a ministrului interimar Liviu Pop în şedinţa CNATDCU în care era dezbătut plagiatul d-lui Ponta, în speranţa de a convinge această comisie să nu se pronunţe
– tentativele de defăimare profesională, ulterioară emiterii deciziilor de plagiat, a membrilor comisiilor care au ajuns la această concluzie
– deturnarea repetată şi constantă a atenţiei dinspre întrebarea de natură ştiinţific-deontologică şi propriu-zis etică aflată în chestiune (“este sau nu teza domnului Ponta plagiată?”) către chestiuni tehnico-legale (“cine, şi în virtutea cărei legislaţii, putem afirma că are dreptul de a emite o decizie eficientă în privinţa retragerii/ menţinerii titlului de doctor al lui Victor Ponta?)
– ameninţările proferate de către doamna Ecaterina Andronescu la adresa Universităţii Bucureşti, care, potrivit declaraţiilor Ministrului Educaţiei, şi-ar putea pierde dreptul de a organiza şcoala doctorală în măsura în care îşi continuă demersul privitor la teza lui Victor Ponta.
3. Considerăm că verdictul de non-plagiat la care a ajuns Consiliul Naţional de Etică nu prezintă nici o garanţie de credibilitate, el aparţinând unui organism a cărui componenţă fusese, pe de o parte, modificată tot în legătură cu o cercetare a plagiatului, şi care, pe de altă parte, s-a aflat într-o postură de conflict de interese, datorită subordonării în linie directă faţă de ANCS – Ministerul Educaţiei – Guvernul României.
4. Ne exprimăm, fiecare, opinia ştiinţifică şi deontologică personală potrivit căreia domnul Victor Ponta se face vinovat nu doar de plagiatul din 2003, ci şi, mai ales, de prezenta instrumentare (cu bună ştiinţă, sau prin cooperare tacită cu nişte subalterni foarte zeloşi) a instituţiilor statului pentru mascarea mediatică/ deturnarea juridică a unui adevăr cum nu se poate mai evident: plagiatul.
5. Ne alăturăm anticipat oricărui demers prin care Universitatea din Bucureşti ar solicita anularea diplomei de doctor a d-lui Victor Ponta, solicitând Ministrului Educaţiei să întreprindă demersurile necesare pentru ducerea la îndeplinire a acestui act reparatoriu.
6. Considerăm că acest amestec masiv şi brutal al politicului în domeniul cercetării ştiinţifice şi al deontologiei profesionale universitare poate duce la accentuarea sentimentului de neîncredere în calitatea şi, mai ales, onestitatea sistemului de învăţământ românesc;
7. Considerăm, de asemenea, că menţionatul comportament, în cazul Ponta, al autorităţilor Statului a căror sarcină e conducerea/ organizarea învăţământului poate avea drept rezultat direct o gravă înrăutăţire a climatului democratic din România, reprezentând o sfidare la adresa demnităţii corpului nostru profesional.
Semnatari: Vlad Alexandrescu, conf. dr., Universitatea Bucureşti, Bakk Miklós, conf. dr., UBB Cluj-Napoca, Gabriel Bădescu, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Ioana Both, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Denisa Butnaru, cercet. asoc., dr. Universität Augsburg, Cătălin Cioabă, cercet. postdoc. Universitatea Bucureşti, Virgil Ciomoş, prof.dr. Facultatea de Istorie şi Filosofie UBB Cluj, Ion Copoeru, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Diana Cotrău, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Diana Cozma, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Monica Fekete, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Victor Eugen Gelan, drd. Universitatea Bucureşti, Cercetator invitat al Husserl-Archiv Freiburg (Germania), Calin Goina, asist. univ. UBB Cluj-Napoca, Kiraly Istvan, conf. dr. UBB Cluj, Marius Lazăr, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Laurenţiu Malomfălean, drd. UBB Cluj-Napoca, Doris Mironescu, asist. dr. Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iasi, Rareş Moldovan, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Michaela Mudure, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Raul Cristian Mureşan, Institutul Român de Ştiinţă şi Tehnologie Mihai Vlad Niculescu, Assistant Professor Bradley University Peoria, Illinois (USA), Horea Poenar, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Cristina Raţ, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Miruna Runcan, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Ion Pop, prof.dr. Facultatea de Litere UBB Cluj-Napoca, Liana Pop, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Liviu Pop, asist. cercet. Institutul Arhiva de Folclor, Academia Română, Alin Tat, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Helga Tepperberg, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Cristina Varga, asist. dr. UBB Cluj-Napoca, Cornel Vîlcu, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Dina Vîlcu, asist. drd. UBB Cluj-Napoca, Ursula Wittstock, asist. drd. UBB Cluj-Napoca.”
Acestea erau semnaturile la lansarea pe internet a scrisorii. Acum sunt mult mai multe. Oare universitarii ieseni nu sunt si ei impotriva plagiatului si a ascunderii actelor de plagiat (prin infiintarea unor Comisii cu componenta precisa si rezultate/ verdicte deja usor de anticipat)? Este oare intamplatoare prezenta unui numar foarte mic de semnatari din Moldova, sau asta are vreo legatura cu cazurile de plagiat deja semnalate pe acest blog? Nu este deloc tarziu, cred, ca toate persoanele amintite in acest articol sa probeze ca pozitia lor este clar una antiplagiat si nu proplagiat, chiar daca, prin aceasta semnare, mai dau o proba de ipocrizie academica, adica una de nivel foarte inalt.

Liviu Drugus 6 august 2012
http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com

Adrian Neculau demonstreaza ca ”Elogiul prostiei” profesorale de la ”Cronica Veche” din Iasi se identifica cu ”Era prostilor” opiniomani de la ”Ziarul de Iasi” care publica voios ”Prostii de ieri, prostii de azi”


Adrian Neculau demonstreaza ca ”Elogiul prostiei” profesorale de la ”Cronica Veche” din Iasi se identifica cu ”Era prostilor” opiniomani de la ”Ziarul de Iasi” care publica voios ”Prostii de ieri, prostii de azi”

 

  • http://www.contributors.ro/cultura/miracolul-unei-definitii-invizibile-plagiatul/
  • Promenada ghilimelelor – un sport obligatoriu pentru avertizarea infractorilor
  • Plagiatul – o forma agravata de prostie si de prostituare. Autoplagiatul – la fel
  • (Fondul si forma) = (marfa si ambalajul) = (prostia si perceperea prostiei)
  • (Bine-rau) = (adecvat-inadecvat) = (desteptaciune-prostie)
  • Scopurile si mijloacele sunt bune si rele, destepte si proaste, adecvate si inadecvate atat timp cat vor exista oameni pe planeta Pamant

 

Tema ”prostiei”  fascineaza deopotriva pe prosti si pe inteligenti, mai ales ca granita dintre cele doua (proto)tipuri umane este, adesea, ca si inexistenta sau, daca vreti, este una cu o geografie/ geometrie (foarte) variabila. Cred ca binomul desteptaciune-prostie este o varianta ceva mai concreta a binomului bine-rau, unul care a creat premisele relativizarii lucrurilor pana aproape de absolut… Nu intamplator, tratarea prostiei (a temei, nu a fenomenului) este (mai) la indemana psihologilor (care studiaza cum gandesc sau nu oamenii) si a filosofilor (care, iubitori de intelepciune fiind, se presupune ca nu sunt chiar prosti, desi viata ne arata mereu ca iubim ceea ce ne lipseste, nu ceea ce ne prisoseste).

Olandezul Erasmus din Rotterdam a scris ”Elogiul nebuniei – sau discurs despre lauda prostiei” (”Laus Stultitiae”) (http://blog.citatepedia.ro/elogiul-nebuniei-de-erasmus-din-rotterdam.htm) lucrare publicata in 1509. Prin prescurtare, retinand primul si ultimul cuvant din acest titlu, multi dintre noi au retinut ca Erasmus a scris ”Elogiul prostiei” (”Laus Stultitiae” in varianta originala a opusului erasmusian). Titlul a placut prin incarcatura sa oximoronica si surprinzatoare. Cum adica, prostia este ceva de lauda? Odata intersul starnit, textul olandezului a avut, cum se spune in zilele noastre, ”succes la public”. A devenit, asadar, un fel de bun comun, o sintagma ce se potriveste in contexte tot mai numeroase (unii spun ca asta se intampla din cauza faptului ca volumul/ cantitatea desteptaciunii umane este constanta, doar populatia creste mereu…). Cunoscutul psiholog roman si iesean Vasile Pavelcu nu a gasit alt titlu pentru unul dintre eseurile sale decat ”Elogiul prostiei” (este adevarat, pe atunci populatia Romaniei era mult mai mica). La cateva decenii bune de la aparitia acestui eseu, unul dintre urmasii sai intr-ale psihologiei si eseisticii, profesorul iesean Adrian Neculau, nu a gasit alt titlu pentru un eseu publicat in ieseana ”Cronica veche” nr 5-6/ mai-iunie 2012, p. 20 decat, ati ghicit, tot ”Elogiul prostiei”. In realitate, eseul semnat de dl Neculau este o recenzie (adica un produs intelectual fara pretentii de originalitate, dar care trebuia indexat – de catre redactorii cronicari vechi – ca atare printr-un supratitlu: ”Recenzie”), asadar este o recenzare/ prezentare a eseului cu acelasi titlu semnat de mentorul sau Vasile Pavelcu. Pentru ca tema ma intereseaza demult (Cartea ”Istoria culturala a prostiei omenesti” scrisa de RATH-VEGH  ISTV’AN –  vezi  http://www.scribd.com/doc/2940242/RATHVEGH-ISTVAN-Istoria-culturala-a-prostiei-omenesti mi-a trezit, cu cateva decenii in urma, curiozitatea) eram cat pe ce sa scriu si eu un ”Elogiu prostiei”, supralicitand nepermis o sintagma care deja nu mai spune prea multe la prea multi…  Revenind la cartea lui Rath Vegh Istvan, acesta subliniaza dificultatea definirii acestui concept, fapt reluat si de Gerard Stan in eseul sau ”Prostia ca boala existentiala” (Cronica veche, nr 5-6 mai –iunie 2012, pp 20-21. Vezi articolele pe tema prostiei la adresa http://cronicaveche.files.wordpress.com/2012/06/cronica-veche-nr-16-17.pdf).

Dupa cum se vede din titlul ales de mine pentru aceasta ”recenzie”, ma voi referi, in primul rand, la trei articole semnate de Adrian Neculau: unul intitulat ”Elogiul prostiei” si publicat in ”Cronica veche” nr 5-6, p. 20 – http://cronicaveche.files.wordpress.com/2012/06/cronica-veche-nr-16-17.pdf – si celalalte doua intitulate, primul ”Era prostilor”, publicat in ”Ziarul de Iasi”, in pagina de Opinii, la 30 iunie 2012 (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/era-prostilor~ni8le9) si al doilea intitulat ”Prostii de ieri, prostii de azi” (http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/prostii-de-ieri-prostii-de-azi~ni8m6u).  Voi aminti, in treacat, si articolul semnat de Gerard Stan (”Prostia ca boala existentiala”) publicat in acelasi numar al ”Cronicii vechi” si care ma determina sa fac unele comentarii. Asadar, pentru inceput ma voi referi la cele trei articole semnate de Adrian Neculau despre prostia omeneasca (se va vedea ca, de fapt, articolele sunt doar doua, de fapt unul….) reprezinta o buna cantitate de observatii inteligente despre acest aspect al comportamentului uman si care nu pot fi trecute cu vederea.

Mai ciudat este, cel putin pentru mine, faptul ca articolele din ”Ziarul de Iasi” (”Era prostilor” si ”Prostii de ieri, prostii de azi”) ale dlui Neculau reprezinta – in proportii diferite – un autoplagiat, gen copy-paste, un act de rea credinta care da o nota proasta atat pentru domnia sa cat si pentru tagma profesorilor si a publicistilor care s-a ”imbogatit” astfel cu inca un (auto)plagiator dovedit. Voi argumenta ca acest autoplagiat nu este nicidecum opera redactorilor de la ”Ziarul de Iasi”, ci este un plagiat deliberat si cat se poate de constient ”lucrat”, pornit de la aceeasi premisa falsa ca cititorii ieseni sunt suficient de prosti pentru a nu descoperi acest fals ordinar. Cum am spus mai sus, redactorii de la ZdIS sunt exonerati de responsabilitatea ”prelucrarii” in regie proprie a unei parti importante din eseul dlui Adrian Neculau din ”Cronica veche”, dar nu exclud posibilitatea de a fi partasi la acest autoplagiat prin doua modalitati: a) sa cunoasca textul din ”Cronica veche”, dar sa pastreze tacerea (vinovata) asupra faptului ca ”Era prostilor” si ”Prostii de ieri, prostii de azi” reprezinta un copy-paste dupa ”Elogiul prostiei” din ”Cronica veche”; b) sa nu cunoasca textul din ”Cronica veche”, dar sa insiste, in criza de materiale, la adresa dlui profesor Neculau cu indemnul: ”hai, dom profesor, da-ti-ne ceva acolo, ceva prelucrat din cea ati mai scris; este vara si lumea nu prea citeste, dar noi tre’ sa umplem pagina si sa pastram ritmul de a va publica in fiecare sambata…”. Cititorii pot proba si singuri faptul ca articolul ”Era prostilor” publicat in ”Ziarul de Iasi” la 30 iunie (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/era-prostilor~ni8le9) este, in proportie de 84% preluat din ”Elogiul prostiei” publicat in ”Cronica veche” nr 5-6/ 2012. Procentajul ar fi fost chiar de 100% daca nu ar fi existat si intentia de a pacali cititorii, povestindu-le acestora – intr-un preambul de cca 9 randuri care vor sa sugereze (Ah! Cata subtilitate, domnule psiholog!)  – ca articolul este o prospatura de cateva zile, in timp ce, in realitate,  restul de 66 de randuri au fost scrise cu cel putin o luna sau doua in urma. Iata aceste 9 randuri din ”Era prostilor” pe care le voi si comenta: ”In urma cu cateva zile, am primit de la profesorul Daniel David, de la Cluj (cel care a candidat la functia de rector a universitatii clujene), fotografia unui bust inaugurat nu demult, omagiu adus profesorului Florian Stefanescu-Goanga, marele rector de la Cluj, stalp al democratiei in prestigioasa institutie; motiv pentru care au incercat sa-l asasineze studentii legionari. Drept recompensa pentru verticalitatea lui – ce oameni nastea atunci universitatea! -, noul regim instalat dupa razboi l-a dat afara si apoi l-a trimis si la inchisoare. Cinci ani a stat la Sighet, fara sa fie judecat, de la 69 la 74 ani. Era intemeietorul psihologiei experimentale in Romania. Cand am primit fotografia, mi-am amintit de o discutie cu tanarul profesor David, la Cluj, in biroul sau de la Institutul de Psihologie, institutie fondata, inainte de razboi, de marele rector. Colegul David mi-a aratat atunci, pe birou, cartea lui Vasile Pavelcu, Elogiul prostiei. In fiecare seara, mi-a spus, citesc cateva pagini”.

Acest mic ”adagio” care plaseaza actiunea scrierii articolului ”Era prostilor” doar ”in urma cu cateva zile” este o gaselnita neinspirata si neeleganta de a induce cititorilor: a) idea ca articolul este pe cat de original, pe atat de nou si proaspat; b) autorul intretine bune relatii cu lumea selecta a psihologiei romanesti, autoseparandu-se de orice banuiala ca nu ar fi parte a intelighentiei, nicidecum a prostilor. Meritele lui Stefanescu-Goanga si ale lui Vasile Pavelcu sunt de notorietate, dar oare ce ar spune acestia, daca ar fi in viata, despre nefericita idee a unui profesor conducator de doctorat de a (auto)plagia? Daca ar fi primit si onorarii/ bani pentru cele doua-trei articole cu continut cvasiidentic atunci culpei morale i se aduaga si una financiara si penala. Specialisti in drept penal de genul Victor Ponta, Adrian Nastase si multi altii ca ei ignora si acum, cu acea superioritate a infractorilor inteligenti foc, ca nu se pune problema sanctionarii penale sau morale a acestei infractiuni. (A se vedea legea 8/ 1996, art 141). Oare de ce? Schimbarea titlului, adugarea a 9 randuri si a catorva interogatii la sfarsitul unor paragrafe nu schimba cu nimic incadrarea acestui articol la categoria ”plagiate”, cu consecinte neplacute (morale, financiare, penale) nu atat pentru autor cat pentru ideea de educator/ mentor/ indrumator de doctorat, plasand autorul in imediata vecinatate a indrumatorului de doctorat Adrian Nastase si a pupilului acestuia, nefericitul Victor Ponta. Si pentru ca A.N. (de la Adrian Neculau, nu de la Adrian Nastase) a invocat nedreptatea cauzata lui Stefanescu-Goanga deopotriva de legionari si de comunisti, invoc si eu, in context, riscul ca – abdicand de la normele deontologice ale educatiei din Romania – puberi sarmani si saraci cu timpul, de genul Ponta sau Sova,  sa probeze practic faptul ca atitudinile fascistoide apar tocmai pe fondul unei educatii morale precare.

In privinta celui de-al doilea autoplagiat publicat de ZdIs la 7 iulie 2012, lucrurile nu sunt mai putin grave. Aproape 50% din text este autoplagiat, dupa articolul ”Elogiul prostiei” din Cronica veche. Restul este format din consideratii de dictionar si din citate celebre, ceea ce va starni admiratia ”prostilor cu memorie deosebita, reproducand cu si fara rost citate, expresii, nume, coplesind naivii” citat din A.N., la alegere din Cronica veche 5-6 si/ sau din Ziarul de Iasi din 7 iulie. ”Am cautat prin dictionare sinonime pentru cuvantul prostie. Lista e lunga: stupiditate, neghiobie, idiotenie, imbecilitate, ineptie, insanitate, nerozie, eroare, gogomanie, naivitate, bagatela, futilitate, frivolitate; prostul e o persoana nesarata, fada, searbada. Si nu-s toate pe care le-am gasit. Dar parca mai lipseste ceva: agresivitatea prostului, dorinta lui de a se reproduce”. (Ziarul de Iasi din 7 iulie).  As adauga aici si autoreproducerea calitatii de autor, indiferent de riscuri si consecinte. As putea spune ca gestul profesorului Neculau este unul de-a dreptul curajos. In plina campanie antiplagiat si anticoruptie, domnia sa face fronda, se arata neinfricat in modul ”clasic” de gandire (romanesc/ balcanic/ bolsevic) caracterizat prin ignorarea regulilor si prin multiplicarea artificiala a meritelor. Oare sa nu stie ilustrul profesor ca putea sa-si publice textele/ recenziile ori de cate ori doreste, dar cu o conditie: sa citeze sursa. Din toata aceasta poveste de autoplagiat lipseste doar cultul/ cultura citarii. Lumea nu citeaza de frica sa nu-si dilueze soliditatea soclului statuii pe care si-o construieste de decenii… El vrea sa fie mereu original si proaspat, desi nu este si nu poate fi. Dar ce mai conteaza? Merge si-asa…

Ca o incheiere si o justificare a asumarii de catre subsemnatul a rolului de ”ciocanitorul/ sanitarul padurii” precizez ca sunt suprasaturat de articole ”shmekere” cu aura de sapienta cvasiabsoluta, scrise doar pe marginea lucrarilor altora, mestecandu-le in asa fel incat nu mai deslusesti clar ce si cat ii apartine autorului lucrarii si cat ”shmeker” ului cu pretentii de emitator de idei noi. O simpla citire a titlurilor cvasi-recenziilor mele la articole si carti demonstreaza ca ritmul acestui tip de articole si carti este ametitor, majoritar, dominant, strivitor in raport cu ideile nou aparute, cu consecinta aproape fireasca a impunerii unui model de scriitura aparent originala, dar cu mari pretentii de originalitate.  Dispretul fata de lege si siktirirea ideii de ”stat de drept” (ce-o mai fi si aia?) pare a fi nota dominanta a intelighentiei de tip vechi (bolsevic) si nou (mensevic). Oare premierul Ponta si alti intelectuali ca el cunoaste/ cunosc Legea numarul 8/ 1996, art 141 „Art. 141 – – Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 5 ani sau cu amendă de la 2500 lei la 5000 lei fapta persoanei care îşi însuşeşte, fără drept, calitatea de autor al unei opere […].” Cu precizarea ca chiar cand furi de la tine, tot furt se numeste.  Atunci cand vad cum se prostitueaza profesorii nostri pentru false si iluzorii recunoasteri publice ma aliniez total gandului lui Catalin Turlea care scria in 1997: ”imi place sa fiu solidar si complice uneori cu ”prostii” onesti si sa tin partea prostiei cinstite in fata agresiunii smecheriei alogene. Si ma inclin in fata celor care au taria de a ramane ”prosti” si cinstiti intr-o lume de smecheri si de isteti”. (Catalin Tirlea, Prostia la romani, Ed. Alfa Paideia, Bucuresti, 1997, p. 3).

***

Discutand despre prostie si semnificatiile acestui concept cultural cred ca se impune o clarificare semantica, fie prin precizarea notelor sale principale, fie prin contrastare cu opusul acestuia: desteptaciunea/ inteligenta/ intelepciunea. Desigur, exemplele edificatoare vor ajuta la constientizarea subtilelor diferentieri dintre aceste concepte eminamente culturale, adica relativiste si relativizante prin excelenta. Din eseul-recenzie ”Elogiul prostiei” semnat de Adrian Neculau in ”Cronica veche” nu este clar daca A.N. are si contributii personale la tema. Deoarce nu a subliniat in niciun loc din eseul sau ca o idee sau alta i-ar apartine, trag concluzia ca toate ideile prezentate apartin lui Vasile Pavelcu. Prin urmare, in continuare ma adresez acestui autor si nu lui Adrian Neculau. O prima observatie se refera la tratarea alternativa si usor indistincta a prostiei si a purtatorului prostiei. Or, cred ca ar trebui analizat distinct, cel putin pentru faza lamuritoare, ce este prostia si ce este prostul (ca purtator de prostie). Daca ar fi sa luam de bune afirmatiile puse pe seama lui Vasile Pavelcu, cititorul onest si credul (prost?) ramane cu impresia ca Vasile Pavelcu este un ganditor submediocru, inconstant in afirmatii, adica un fel de prost cu staif.  Vasile Pavelcu scria la pagina 301: ”Valoarea – pozitiva sau negativa – a prostiei este de origine sociala. Societatea de astazi, rationalista, pozitivista si practicista, destrama aureola de prestigiu de alta data a prostiei” (cf http://www.scribd.com/doc/91412879/6/ADEV-R-I-EROARE). Iata ce sustine A. N. ca ar fi spus Pavelcu: ”Prostia, desi pare a fi o functie innascuta, in realitate este de origine sociala. Rationalista, pozitivista, ”practicista”, societatea de astazi destrama ”aureola de prestigiu” a prostiei ca gratie divina”. Invit cititorul onest si rabdator sa compare cele doua citate. In primul rand, dl AN nu a folosit ghilimele care sa arate ca este vorba despre un extras din cartea lui Vasile Pavelcu. Dar, cum spuneam mai sus, A.N. afirma mereu ca se refera la textul pavelcian, chiar daca nu citeaza corect si complet. Sub aspectul continutului insa lucrurile stau diferit. Astfel, V.P. se refera, explicit, la ”valoarea prostiei” ca fiind determinata social, in timp ce A.N. vorbeste despre determinarea sociala a prostiei. Adica, una este prostia – definita diferit de diversi autori – si alta este evaluarea sociala a acesteia. Un exemplu: una este definitia/ descrierea elefantului, si cu totul alta este perceptia/ evaluarea celor care il vad din varii unghiuri si distante. Socialul este media, este colectivitatea luata ca un tot cvasiuniform si care percepe cat se poate de diferit ceea ce un grup de cercetatori  sau chiar unul singur ar putea defini conceptul de prostie sau de inteligenta. Pornind de la acest caz flagrant de nerespectare a textului unui mare inaintas in chestiuni de psihologie – profesorul Pavelcu, – profesorul Adrian Neculau isi dezvaluie o dimensiune pe care nu as fi vrut sa o cunosc si care contrasteaza puternic cu statutul domniei sale de de lider de opinie, de publicist, de autor, de profesor si de mentor (toate presupun o moralitatea exemplara).

***

Ma voi referi si la articolul semnat de Gerard Stan (GS) in ”Cronica veche” nr 5-6/ mai-iunie 2012, pagina 20-21, articol intitulat ”Prostia ca boala existentiala”, cu patru subcapitole: Prostia nu este o boala de piele…, Prostia lichida si prostia cristalizata, Prostia ca lipsa de proiect, si Cum se scapa de prostie. De data aceasta sper ca am/ avem de-a face cu un articol original, unul care sa porneasca de la o incercare de definire a prostiei sau macar a prostului ca realitate existentiala greu de contestat. Spre uimirea mea, fiind primul eseu al lui GS pe care il citesc, descopar un anticartezian convins, un postmodern care are ca puncte de reper filosofi moderni si un abil manuitor de cuvinte. Primul paragraf – prima surpriza! GS nu crede in definitii, pe care le considera inutile sau chiar imposibil de dat. Pentru GS orice definitie este un monstru caruia ii cresc noi capete pe masura ce le retezi (definesti) pe celelalte. Un punct de vedere interesant, dar parca as fi fost mai linistit in cazul in care s-ar fi incercat macar o descriere, daca niciunul dintre tipurile de definitii nu ne pot fi de ajutor. Iata si argumentatia autorului: ”Aproape orice definitie poate fi folosita pentru a ingropa o problema, nu pentru  a o lamuri. Indiferent de tipul definitiei pentru care optam, deseori entitatea sau fragmentul de realitate supus definirii este poliform, eterogen, cu fatete contradictorii uneori, impredictibil in toate ramificatiile sale. Ca un monstru caruia ii cresc in fiecare zi alte capete ce nu seamana cu cele crescute deja. Nu stii cum o sa apra si nici de unde. Un astfel de monstru este si prostia. Cum sa definim prostia cand ea ne surprinde tot timpul prin imprevizibilul sau, cand ne orbeste si ne paralizeaza mereu? Cum sa definesti chiar ceea ce anuleaza ratiunea, dar ne face sa ne simtim dumnezei?” (p. 20). In lucrarea lui   Istvan Roth (citata mai sus, la inceputul acestui articol-recenzie), se sustine, de asemenea, ca este riscanta incercarea de a defini un asemenea fenomen, drept pentru care, pe intreg parcursul cartii sale, nu mai aminteste deloc cuvantul ”prostie”, ci face doar referiri concrete la situatii care exemplifica admirabil aceasta ”calitate” umana.

Desi articolul lui Gerard Stan (GS) este bine scris si placut la citit, nu pot sa raman indiferent fata de o prostie a lui Kant, pe care GS  il ia drept punct de reper in analiza sa. ”Kant – scrie GS – rezuma esenta atitudinii morale prin urmatoarea formula: actioneaza astfel incat sa-l tratezi pe celalalt totdeauna ca scop, si niciodata ca mijloc” (nefiind o revista de cultura/ de specialitate, redactorii de la Cronica veche nu au cerut ca citatul sa aiba si o trimitere la sursa, asa cum face, de ex. prof Neculau care recunoaste ca textul sau ”Elogiul prostiei” este o povestire a celor scrise de Vasile Pavelcu in 1947 in revista Ethos vol IV, nr 1-2). Sa revenim la Kant, doar cu gandul de a imi afirma dezacordul cu acesta si de a lasa eventualii cititori sa ma combata (eventual dupa ce citesc si Metodologia Scop Mijloc, postata, de asemenea, pe acest blog). Astfel, disocierea kantiana ca intotdeauana celalalt este doar scop si niciodata mijloc nu are niciun suport faptic si nici macar ideal. Ceilalti sunt INTOTDEAUNA mijloace prin care ne indeplinim propriile scopuri, ceea ce inseamna ca si noi, la randul nostru, suntem mijloace pentru ceilalti. De la aceasta convingere a mea, aceea ca fiecare persoana umana este simultan/ concomitent si permanent atat scop cat si mijloc, atat raportandu-se la sine cat si la altii, am propus spre dezbatere Metodologia Scop Mijloc, ignorata de multa lume, dar diabolic aplicata de USL in capturarea totalitarista si dictatoriala a puterii in stat. Asa se intampla atunci cand se desconsidera, de catre cei ce se considera democrati si ”buni”, rostul teoriilor in practica noastra cotidiana. Cat despre cine sunt prostii si desteptii in cunoasterea si aplicarea teoriilor ramane sa se decida pe baza legii numerelor mari… (daca nu cumva va fi decretata ca neconstitutionala de catre noua putere national socialista romana).

Liviu Drugus                                               7 iulie 2012

www.liviudrugus.ro

www.liviudrugus.wordpress.com

liviusdrugus@yahoo.com

Alexandru Zub si lipsa acuta a istoricilor, a deontologilor si a normativitatii academice


Alexandru Zub si lipsa acuta a istoricilor, a deontologilor si a normativitatii academice

Se vede treaba ca Romania incepe sa duca o lipsa acuta de scriitori cu ”dosar bun” (adica de ”dizidenti”, fabricati sau nu de Secu), de cunoscatori de istorie (in dimensiunile ei politice acceptabile si acceptate), dar si de deontologi (care sa vegheze la respectarea unei normativitati academice firesti si exemplare pentru viitorii condeieri pe probleme de interes major sau minor). Sa ma explic. La fel cum in regimul totalitar comunist nu orice stiutor de limba romana putea sa scrie, sa se faca auzit si cunoscut, si sa adauge un banut cinstit la o leafa situata la limita decentei existentiale, tot astfel, in democratia noastra plina de originalitate de tip ”copy-paste” (adica preluand masiv toate obiceiurile proaste de la regimul anterior si conferindu-le grade de libertate democratica nelimitata). Orice ziar, gazeta, revista sau anuar de savante studii ”stiintifice” prefera sa aiba, acum, in lista colaboratorilor mai degraba nume vechi si cunoscute decat nume proaspete si (chiar mai) valoroase. Dincolo de furia clasificarii oficiale a revistelor si editurilor, producatorii de presa scrisa si-au creat deja un cerc (perfect inchis) de ”prieteni”, fie oameni cu staif si renume real, fie veleitari care, contra publicarii unui articolas la ”gazeta”, renunta la onorariu, ba mai aduc si oarece lichide pe la redactii (un vechi obicei la noi). De aceea, constatam eu cu mare mirare, acum cativa ani in urma, ca numele ”publicistilor” este invariabil cam acelasi, dar, totodata, constatarea era una mahnita deoarece nu mai vedeam nume noi, ”tinere condeie” care sa faca schimbul de generatii la momentul inevitabil ce va sa vina. De aici si mirosul fad de loc statut, de baltire autosuficienta exprimata intr-un neolimbaj lemnos si greu suportabil. Argumente pentru ceea ce am afirmat anterior exista din belsug. Iata cateva:
– in postarea anterioara in care personajul principal era Ioan Holban era vorba despre un delict de presa numit autoplagiat. Exista doua posibile explicatii: A) revista ”Vitraliu” din Bacau a dorit cu ardoare sa aiba un nume de rezonanta in articolul de deschidere a numarului din aprilie curent,si atunci a adresat invitatia lui I.H. pentru un articole despre Caragiale; acesta ar fi zis sec: ”imi pare rau, acum scriu la un roman/ volum de crititica etc si timpul meu este extrem de pretios”. Atunci, redactia a supralicitat in (iar) doua variante: A1) maestre, dar stiti ca noi platim bine, avem sponsori buni si ne permitem sa platim la valoarea domniei voastre (caz in care acordul se obtine imediat). Raspunsul lui I.H. ar fi putut fi: a1.1.) o sa va scriu ceva interesant, am o descoperire recenta facuta de mine in urma unor cercetari asidue in Grecia si am aflat ca Caragiale era grec pur sange; a1.2.) mda, as avea ceva scris mai demult, o parte a fost publicata intr-un ziar de la Iasi, daca va convine…. cu placere. Iata si o posibila varianta A2) alo, redactia Vitraliu, sunt I.H. am o descoperire recenta si as putea sa o public in exclusivitate la voi, daca va intereseaza; dar stiti ca la valoarea mea…. Evident, variante si subvariante ar mai putea fi, dar toate se cam reduc la varianta ca redactia vroia un nume cunoscut, respectiv ca I.H. nu putea refuza, fiind, nu-i asa? un om apropiat redactiei si colaborarea nu trebuie intrerupta cu niciun chip. Esenta oricarei variante este lesne reductibila la mergesasaismul romanesc, iar cititorul nu intra in ecuatie. El poate fi lesne pacalit, i se poate servi acelasi articol la cativa ani distanta, conform principiului ”multi vede, putini cunoaste”, putini dintre cititorii-cumparatori chiar citesc si mai putini dintre acestia mai tin minte… Ce s-a intamplat, ati aflat deja din postarea anterioara intitulata ”Ioan Holban despre Caragiale”: aplicand varianta a1.2 , Ioan Holban apare in deschiderea revistei Vitraliu cu un articol publicat cu zece ani in urma in Evenimentul, ziar regional care apare la Iasi. Opinia mea: autoplagiat! Astept si alte opinii…
– Jocul intamplarii a facut ca duminica 20 mai sa particip la perelinajul anual la care participa, de regula, istorici literari, scriitori, actori si persoane interesate sa re-auda meritele familiei Negruzzi, dar indeosebi a lui Constantin/ Costache Negruzzi a carui casa boiereasca de la Hermeziu (comuna Trifesti, jud Iasi) este acum muzeu si punct de intalnire pentru cei care nu doresc sa-l uite (descendenti ai familiei Negruzzi, profesori care s-au aplecat asupra vietii si operei Negruzzistilor etc.). Nu trebuie uitat aportul unui om de exceptie prin ceea ce a reusit sa faca din ferma sa (un model european de organizare si performanta), inginerul agronom Lungu, sponsor al unui pranz cu produse 100% obtinute la ferma. Evident, este si un bun prilej pentru redactiile unor reviste sa-si vanda produsele. Cumpar si eu revista pastorita de Lucian Vasiliu ”Dacia literara” nr 104 – 105 (5-6/ 2012). Ajuns acasa, o rasfoiesc inainte de a ma hotari cu ce sa incep lectura. Evident, articolul de deschidere va avea atentie marita din partea mea. Se numeste ”Basarabia – 200” si este semnat de Alexandru Zub, reputat istoric, om delicat si modest, pe scurt, un intelectual autentic, un nume de renume al Iasului. Inca nu terminasem de citit op-ul lui Ioan Holban republicat in revista ”Vitraliu” pe aprilie 2012, si tot rasfoind si alternand cu cautatul pe internet, atentia imi este atrasa de numele deja pomenit: Alexandru Zub. Binenteles, gandesc critic la adresa redactiilor celor doua reviste: chiar nu se mai gasea un istoric roman care sa scrie despre momentul implinirii a 200 de ani de la rapirea Basarabiei de catre Imperiul Rus? Adica, tot aceleasi nume, cu aceleasi fraze si stiluri…Ma uit la primul rand al articolului: ”Bicentenarul unui rapt teritorial…”. Structura imi pare cunoscuta… Imi arunc ochii si pe articolul semnat de acelasi autor, scris si publicat de revista bacauana ”Vitraliu” pe luna aprilie, dar aparuta cam in acelasi timp cu ”Dacia literara”. Inceputul este foarte asemanator: ”Bicentenarul unui rapt teritorial…”. Ce plictiseala si ce coincidenta… Pun articolele unul langa altul. Incredibil! Absolut identice! Toate paragrafele si toate frazele se repeta aidoma. Oare cine sa fie de vina? Cine a avut ideea re-publicarii integrale in acelasi timp a aceluiasi articol semnat de acelasi autor in doua reviste din orase aflate la doar 140 km departare unul de celalalt? Oare sa fie doar dorinta de a umple niste pagini, de a impresiona cu nume bine cunoscute literatilor si istoricilor (Ioan Holban si Alexandru Zub)? Oare sa fie dorinta nesatioasa a autorilor de a aparea mereu, chiar cu riscul autoplagiatului? Cui prodest? Este vorba de vreo inginerie financiara prin care se mai aduna bani pentru campania electorala? Sunt cei doi autori sacrificati pe altarul vreunui partid ahtiat de putere? La aceste intrebari nu-mi pot raspunde. Nu-i voi intreba nici pe cei (cel putin) patru implicati: doi autori ieseni (I. Holban si Al. Zub) si doi redactori sefi de revista cu o anumita notorietate in regiune (Geo Popa de la ”Vitraliu” si Lucian Vasiliu de la ”Dacia literara”) . Daca mai amintesc ca prietenia dintre aceste personaje este cunoscuta public, atunci ajung la concluzia referitoare la acele cercuri inchise in care banii se invart si ei in cerc, iar laudele reciproce sunt aproape obligatorii. In treacat amintesc doar de poezia ”Text varatic” publicata de Lucian Vasiliu in Romania literara nr. 32/ 12 august 2011, p. 3 si in care L.V. il evoca pe I.H. numindu-l ”masivul si olimpianul meu prieten Ioan Holban”. Probabil va urma o oda dedicata de I.H. lui L.V. sau un premiu literar acordat de asociatia XY dlui L.V. Am ajuns, din nou, la neplacuta situatie cand dorind sa analizez un articol, sa comentez cateva idei, sunt obligat sa ma rezum la diagnosticul de natura comportamentala si care se numeste ”autoplagiat”. Oare sa nu cunoasca dl Zub ca a fost republicat si intr-o a doua revista, fara a se mentiona, asa cum ar fi fost normal un text de genul: ”Acest articol a mai fost publicat si in revista XY si multumim redactiei pentru amabila permisiune de a fi de acord cu republicarea”. Dupa cum se vede, lucrurile sunt extrem de simple, dar ocolirea acestei precizari duce cu gandul la primirea de foloase (onorarii) necuvenite, la existenta unui clan care mimeaza actul de cultura, dar care consuma (la propriu) niste fonduri mult peste cuantumul eforturilor depuse de autori…

Exclud posibilitatea ca amintitele nume invocate de mine in aceasta noua postare pe blog sa nu fie informati despre aparitia acestui text si de necesitatea de a gasi o explicatie rezonabila si credibila. Si un ”Mea culpa!” ar insemna ca nu este totul pierdut…

Liviu Drugus
Miroslava, Iasi 23 mai 2012-05-23
http://www.liviudrugus.ro
https://liviudrugus.wordpress.com
liviusdrugus@yahoo.com

Ioan Holban despre Caragiale sau Ce are geologia cu genealogia si ginecologia?


Ioan Holban despre Caragiale sau
Ce are geologia cu genealogia si ginecologia?

TRAHANACHE (…). – A! ce coruptă soţietate!… Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu
mai e nimic: enteresul şi iar enteresul… Bine zice fiu-meu de la facultate, (…) zice: „Tatiţo,
unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!…”

I.L. Caragiale

Intelectualul este cineva aflat in cautarea adevarului dincolo de interesele sale.

Jean D’ Ormesson

Aniversarea a 20 de ani de existenta a Universitatii George Bacovia din Bacau a prilejuit o saptamana de manifestari culturale demne de ideea de sarbatoare. Ziua de vineri, 18 mai 2012, a culminat cu manifestari dedicate culturii literare si, evident, operei lui Bacovia in primul rand. Amintesc aici nume (prezente la UGB impreuna cu posesorii lor) care rezoneaza si consuna inalt cu ideea de act de cultura: Eugen Simion (de la Bucuresti, dar care s-a cerut a fi infiat de bacauani), Mircea Colosenco (autorul editiei Bacovia, un critic serios si pe gustul meu), Petru Cimpoesu, Vasile Spiridon, Constantin Donea, Calistrat Costin, Adrian Jicu, Carmen Mihalache (redactor sef al revistei Ateneu), Bogdan Cretu (de la Iasi), Vasile Tariteanu (de la Cernauti), Mihai Cimpoi (de la Chisinau, autor al unei uniri ”in mic”, incuscrindu-se cu o familie de bacauani), Andrei Grigor (de la Galati), Gheorghe Iorga, Geo Popa (director al Centrului de Cultura George Apostu din Bacau si director al publicatiei Vitraliu) si cu siguranta ca si multe alte nume ale caror purtatori nu au fost identificati de mine in intensitatea trairilor ceremoniale. Dar cu ce m-am ales eu din aceste zile sarbatoresti? In primul rand, l-am cunoscut pe Petru Cimpoesu, pe care intentionam mai demult sa-l invit la un curs de Managementul serviciilor (pentru cine nu stie, celebrul scriitor roman si bacauan gestioneaza/ managerizeaza patrimoniul cultural al Bacaului). Apoi am avut placerea sa cumpar trei carti ale lui Eugen Simion (caruia ii inteleg si ii iert convingerea ca intelectualii adevarati sunt musai de stanga, iar criteriile de eficienta economica ar trebui sa fie straine managerilor culturali de varii niveluri). Cele trei carti lansate cu ajutorul celor trei critici prezenti (V. Spiridon, B. Cretu si A. Grigor) sunt: ”In ariergargarda avangardei” (2012, Curtea Veche), (titlu pe care autorul sustine ca l-a imprumutat de la Roland Barthes, anihiland orice banuiala a mea ca s-ar fi inspirat din nevinovatul meu comentariu intitulat ”Avangarda ariergarzii”, scris in noiembrie 2010, repostat si pe acest blog), ”Convorbiri cu Eugen Dumitriu” (2011, Curtea Veche) si ”Mircea Eliade. Nodurile si semnele prozei” (2011, editie noua, Univers enciclopedic gold). M-a bucurat sa aud discursuri, mai mult sau mai putin conventionale-adhoc, rostite de Eugen Simion, Mihai Cimpoi, Vasile Spiridon, Bogdan Cretu si Andrei Grigor, dar care, toate, incita la lectura, la avansarea de noi ipoteze de lucru si la intelegerea mai buna a rolului criticilor literari in soarta literaturii unei natii. Nu in ultimul rand, am beneficiat de cadoul oferit de Geo Popa tuturor doritorilor de pomeni culturale si anume revista ”Vitraliu”, nr 1-2/ 2012.
Odata serbarile incheiate, pofta de lectura era deja la apogeu, aruncandu-ma cu nesat la ”Vitralii” (cc.apostu@gmail.com) . Dupa atata critica literara audio-video, mi s-a facut pofta de o critica scriptica, amintindu-mi ca as fi putut fi si eu un critic de varii literaturi (rememorez aici mica mea isprava de tinerete cand l-am ”urechit” pe marele Serban Cioculescu pentru niste interpretari complet aiuristice ale sintagmei ”ceteris paribus”, folosita (si) de Eminescu). Drept pentru care am citit (cu ochi critic, cum altfel?) articolul de deschidere al revistei conduse de Geo Popa (un fel de editorial la un numar care debuteaza, cvasi tematic, cu articole dedicate lui Caragiale, aniversatul si contemporanul nostru). Articolul este semnat de ieseanul Ioan Holban si se intituleaza ”Itaca, regatul lui Ulise si casa lui Caragiale”.
A fi in fruntea unei institutii, a scrie ”la deschidere”, adica a fi foarte in fata, a fi fruntas (in comparatie cu altii, desigur) este o intreprindere/ antrepriza (cf fr. en train de prendre) nu doar riscanta, ci si foarte responsabila. Exemple recente, de demnitari de frunte care au riscat in exces si in mod neelegant, probeaza afirmatia mea, valabila doar in democratii si in spatii culturale desfeudalizate: rectorul de la Universitatea Crestin Ecologica ”Dimitrie Cantemir” avea prea multe muste pe coc pentru a rezista vocilor publice care i-au sugerat ca un ministru al educatiei nu poate fi acceptat pe post daca grafiaza incorect, daca minte, daca nu are un comportament decent si respectuos fata de banul public. Plagiatul este un gen ”delicat” de infractiune, motiv pentru care tot studentul crede ca il poate face fara a fi prins cu aceasta ”delicata” forma de hotie si de minciuna. Drept pentru care mult prea entuziastul si deja arogantul premier roman a decis, sub presiune, sa renunte la un ”om de frunte” care – conform CV ului si altor date ”tehnice” – ar fi acceptat cu usurinta restaurarea abramburismului deja clasicizat in educatia romana. Usurare mare pe profesorimea a(n)xioasa si doritoare de performanta educationala. Dar pentru scurt timp: deja numitul ministru al educatiei, prof univ dr Mang, de la Univ din Oradea era murdar din cap pana in picioare de acuzatii de hotie si minciuna (=plagiat), dovedite de autorii pagubiti si imposibil de ascuns (internetul, bata-l vina!). Ca si la anteriorii ministri, erorile logice si gramatice erau, firesc, nu doar la ele acasa, ci chiar in frunte. Rezistenta ministrului a durat cateva zile bune, principala arma de aparare fiind, evident, tot minciuna. Om politic adevarat, ce mai! Gest rar, ministrul demisioneaza. Asa e! E greu sa stai in frunte cu musca pe chelie si pe mustata… Urmeaza numirea unui interimar, prof de mate (ca sa nu va suparati degeaba ca nu stie bine romana, ca doar nu e specialist in romana), sindicalist de frunte (!) aburcat pe corabia patronala a ministerului. Usor agramat si derutat, dar a invatat lectia: promite ca restauratia nu va avea loc pe timpul mandatului sau cuprins intre 10 si 45 de zile. Vocea contestatarilor s-a stins: de ce sa mai pierdem vremea cu critica, daca tot n-are de gand sa schimbe nimic? Evident, se pregateste urmatorul agramat, dar unul care sa aiba un CV bine spalat de erori de exprimare, de grafiere incorecta a numelor proprii etc., pentru ca doritele scaderi de calitate la promovare, cresteri de ani la varsta de pensionare etc. sa fie facute lent si sigur. Intre timp, moda verificarii declaratiilor (de avere, de contributii la cunoasterea universala etc.) este in plina furie: rectori de frunte, profesori de un anume renume, demnitari de frunte cad la testele de integritate morala: Laura Codruta Kovesi cu teza de doctorat ”Combaterea crimei organizate prin dispozitii de drept penal” se apara ca textele identice erau definitii. Am lecturat (partial) dosarul cu acuzatii: nici vorba de definitii! (oricum, acestea ar fi trebuit citate cu mai multa precizie si comentate. Altfel, preluarea se numeste furt. Amatorilor de definitii si de limite dintre plagiat si text original (adica dintre minciuna si adevar) le ofer cateva linkuri ce ar merita studiate de orice persoana (de personalitati nu mai zic!): http://www.socio.uvt.ro/as/wp-content/uploads/2012/01/Procedura-privind-frauda-si-plagiatul-in-randul-studentilormasteranzilordoctoranzilor.pdf (Program antifrauda la Universitatea de Vest din Timisoara); http://www.ioe.ac.uk/studentInformation/documents/About_Policies/Code_on_Citing_Sources_and_Avoidance_of_Plagiarism_2011-2012.pdf . La capitolul ”Citing your own earlier work” (Citarea unor lucrari proprii anterioare) se spune clar: ”You also need to ensure you do not plagiarise your own work. For example, if you include in your thesis or other coursework material that you have written and submitted for assessment for a different programme or part of a programme, you must indicate clearly the status of that material, i.e. you must reference it properly”. (in traducerea mea: ”Trebuie, de asemenea, sa va asigurati ca nu va plagiati propriile lucrari. De exemplu, daca includeti in teza sau in materiale pentru cursuri pe care le-ati scris si le-ati supus evaluarii pentru un program sau o parte a unui program, trebuie sa indicati clar statutul acelui material, adica trebuie sa faceti referirea in mod corespunzator”. Am facut aceste trimiteri webografice pentru ca am convingerea ca multi autori nu le cunosc si chiar nu cred ca aproape orice forma de plagiat, inclusiv autoplagiatul, este lesne detectabila si amendabila. Lista plagiatorilor romani creste de la o zi la alta, iar avocatii nu vor muri de foame, dimpotriva! Oare exista vreo solutie la stoparea plagiatului practicat in proportii de masa in Romania? Cred ca da! Visesz la un server in subordinea unui for neguvernamental (ar putea fi chiar SRI) in care tot ce este scris in Romania sa fie arhivat si trecut prin softul antiplagiat, cu publicarea imediata a numelor si a gradului/ nivelului de plagiere. Daca plagiatul este un sport national deja generalizat, inseamna, certamente, ca numarul intelectualilor din Romania este extrem de mic – vezi al doilea motto – (de unde si dificultatea de a gasi un ministru al educatiei cat de cat mai curatel…). Un embrion al acestui depozit de scrieri in format electronic (referate, teze de licenta, de disertatie si de doctorat, articole de ziare si de reviste, carti si bloguri etc) este deja format prin editiile electronice ale revistelor si cartilor. Cineva s-ar putea teme ca acest moloch ar putea deveni periculos: dai o spaguta la tehnicianul de la server si obtii certifiactul de neplagiat(or)… Cred ca lucrurile nu vor ajunge aici, sanctiunile trebuind sa fie majore, iar cultura antiplagiatului sa fie una reala si vie. Un prim mugur este site ul http://www.plagiate.ro unde, zilnic aproape, se ofera liste de autori cu carti si articole plagiate. Mai aduag aici si un link la un articol care subliniaza tragedia educatiei romanesti, rezultat obtinut indeosebi prin plagiat, examene cumparate si diplome vandute cu profesionalism de profesori de carton cu diplome de doctor care nu acopera valoarea si nivelul de cunoastere a unui absolvent de liceu de dinainte de 1989: http://www.oradeapress.ro/2010/05/romania-tara-in-care-analfabetii-conduc-doctorate-si-mecanicii-de-locomotiva-citeaza-din-kant/. Inchid acest intermezzo cu precizarea ca nu mi-am facut o preocupare permanenta de a depista plagiate (doar la universitate fac acest lucru, autorii dand declaratie pe proprie raspundere ca lucrarea este originala, rezultat al efortului propriu, etc.). Precizez, pentru a preintampina orice posibil atac, ca articolul de fata nu a pornit din intentia de a critica, acuza, anatemiza etc., sau ca sa ma aflu in treaba. Am citit cu prioritate articolul semnat de Ioan Holban pentru ca m-a atras titlul si numele autorului, si pentru ca era articol de deschidere (deci, considerat important si de catre redactia revistei). Ce a iesit din aceasta lectura critica, vedeti mai jos.
Daca ar fi sa rezum articolul scris de Ioan Holban si publicat de ”Vitraliul” bacuan, precizez, de la bun inceput ca op ul cu pricina este deopotriva disciplinar, interdisciplinar si transdisciplinar, adica perfect pe gustul meu. Acesta este un melanj postmodern (usor pleonastica expresia ”melanj postmodern”, devreme ce postmodernismul este, in primul rand, melanj) de varii discipline ce parca nici nu mai au sens sa existe doar singure si in/ pentru sine. Lista disciplinelor implicate (explicit sau implicit) este impresionanta: geologie, istorie (geologica, culturala, literara etc.), literatura, dramaturgie si teatrologie, lingvistica, etimologie, seismologie, teologie, mitologie, arhivistica, geografie, geopolitica, etnologie, etnografie, fizionomie si fiziologie, etica/ moralitate, estetica, economie (teoria cererii si ofertei, valoare economica, fiscalitate, relatia bogat-sarac / stapan-supus / centru-periferie), psihologie si psihanaliza, psihocritica, logistica, critica genetica, hermeneutica si semiotica, politologie si politica, antreprenoriat si management, teoria administratiei, teoria complexitatii, teoria sistemelor, culturologie, axiologie, ideologie si genealogie. Asadar, de la geologie la genealogie avem cam de toate. Cu putina imaginatie se poate invoca si ginecologia (Chercher la femme! Si o gasim, invocata in text, pe Elena din Troia) mai ales ca Ioan Holban este interesat mult de origini, de obarsii, de proveniente si descendente prime. In acest context (cvasiginecologic) gasim ”noutatea” (cam de peste un deceniu aflata) ca marele Caragiale nu era grec doar dupa tata, cum credea Calinescu, drept pentru care l-a considerat pe Caragiale, sub raport etnic, ca fiind o corcitura (mai exact: ”Trebuie sa fie amestecatura in sangele lui, poate si dupa mama”), ci era grec get-beget, adica si dupa tata si dupa mama. Ca sa nu mai fie discutii!
Concluzia acestei (relative) noutati poate fi una cu multiple semnificatii. Pe de o parte se consolideaza tabara celor care sustin si argumenteaza ca strainii au, ca regula, tendinta de a se afirma mai abitir decat bastinasii, amplificandu-si potentele si calitatile. Austriacul Hitler s-a afirmat (doar) in Germania, georgianul/ gruzinul Stalin s-a afirmat (doar) in Rusia, grecii Caragiale si Istrati s-au afirmat in Romania, iar despre ”daco-romanul” Eminescu inca se fac speculatii pe tema originii etnice, si exemplele pot continua. Aceasta lista de exemple poate avea drept criteriu de selectie explicatia psihocomportamentala conform careia sentimentul acut al alteritatii potenteaza nebanuit de mult pe cei aflati in (relativa) inferioritate sau minoritate. Pe de alta parte, se consolideaza si tabara celor care considera ca metisajul genetic sta la baza producerii unor exemplare superioare genetic parintilor acestora. Aici as fi tentat sa reiterez o mai veche presupunere a mea, aceea ca, in realitate, ceea ce s-ar putea numi ”rasa pura” este pe cale de disparitie, iar melanjul genetic este nu numai o realitate tot mai prezenta, ci si o sursa de creativitate, de inteligenta, de adaptabilitate sporita etc. Comparand cele doua ipoteze concluzive, se poate spune/ scrie ca ambele il ”favorizeaza” pe Caragiale: fie ca era corcitura/ metisaj/ melanj genetic, cu sporul de creativitate si de spirit de observatie aferente, fie ca era un grec get-beget aruncat intr-o masa de ”straini” ne-greci, amplficandu-si talentele deja existente in familie. Fortand putin nota descendentei nobile a stirpei (lui) Caragiale, Ioan Holban ne sugereaza, prin titlu, o aplicatie a teoriei centro-periferiste (varianta propusa de I.H. este insa centru-provincie si nu centru/ periferie), aplicabila, de regula, la campul business ului, imbratisata indeosebi de latino-americani. Vezi: (http://academos.ro/document/teoria-centru-periferie), si http://www.proceedings.univ-danubius.ro/index.php/eirp/article/view/1177/1093. In consecinta, venirea grecului din celebra si ”centrala” Itaca, regat al lui Ulise, in modestele iatacuri/ case ”dormitor” de la periferia civilizatiei grecesti, in levantul bucurestean, nu departe de Pontul Euxin, este vazuta ca o aplicare a acestei teorii, spre a da o stralucire si mai mare centrului cultural grec. Ipoteza este interesanta si merita exploatata in continuare. Oare cele peste trei milioane de romani/ romini care migreaza masiv spre Centrul Europei pot infirma teoria centro-periferica?
Iata, succint, structura celor cinci paragrafe ale articolului semnat de Ioan Holban. (Dupa umila mea parere, paragraful al treilea este nu doar prea voluminos in comparatie cu celelalte, dar si prea stufos sub raportul ideilor avansate. Fiind un articol dens in idei si ipoteze as fi apelat la subtitluri cu tenta sintetica la fiecare paragraf. Dand nume paragrafelor, nevoia de a separa ideile fiecaruia dintre acestea ar fi aparut la modul imperativ. Cu siguranta, autorul si tehnoredactorul vor zambi la aceste sfaturi ”de neprofesionist”, dar, dupa cum voi sublinia mai incolo, lumea postmoderna accepta tot mai mult ideile generalistilor, nu doar pe acelea ale specialistilor. Ideile noi, vin, de regula, din afara specializarii. Cu alte cuvinte, viitorul este al transdisciplinaritatii).
Primul paragraf face trimitere la celebrii cercetatori britanici (este adevarat, nu chiar la aceia care studiaza tehnicile de acuplare la furnici, implicatiile stranutului asupra glandelor lacrimogene sau analize comparate ale numarului de consoane per cuvant in cateva limbi demult disparute….). Este vorba despre recente (adica de peste un deceniu!) studii ale unor geologi, seismologi si istorici care ”acrediteaza ideea ca regatul lui Ulise (Itaca, Kefalonia de astazi, la vest de Ithaki – conform istoricilor, LD) din Odiseea lui Homer chiar a existat si ca autorul grec chiar a localizat-o corect”. Ioan Holban omite, cu buna stiinta sa precizeze ”vechimea” cercetarilor ”recente”, apeland la un truc nu prea elegant pentru inaltimea domniei sale, acela de a pacali ”provincialii” cititori bacauani cum ca le-ar oferi ”marfa proaspata, pentru clienti alesi”. Iata formula exacta folosita de autor in acest articol din ”Vitraliu”: ”In urma unor investigatii de arhiva, aici si in insula Kefalonia, am descoperit, cu ceva timp in urma, ca din Argostoli a venit la noi (prin Constantinopol) familia lui I.L. Caragiale”. Rezulta clar ca autorul isi revendica eforturile de a sonda genealogia stirpei grecului Caragiale, dar, asa cum se poate deduce din articolele din presa pe care le atasez acestui articol de recenzare a unui articol, initiativa si comunicarea a venit chiar din partea grecilor kefalonieni… lui I.H. neramanandu-i decat sa semnaleze evenimentul! In activitatea de cercetare acest procedeu de autoasumare a meritelor altora nu este permis. As spune ca ba din contra…
Al doilea paragraf ne sugereaza traiectul/ genealogia familiei Caragiale: de la bunicii plecati din Kefalonia (scrisa uneori si Cefalonia) stapanita de turci, cu precizarea ca ”Pentru istoricii literari romani, originea familiei lui Caragiale a fost mereu sursa unor supozitii, niciodata verificate. … Caragiale insusi se pare ca nu stia adevarul despre locul de unde au plecat bunicul sau Stefan, si tatal sau, Luca”, ne asigura I. Holban, augumentand si amplificand valoarea ”descoperirii” sale, facuta, de fapt de grecii kefalonieni. Daca am inteles gresit modul real prin care s-a ajuns la concluzia ca originea lui Caragiale al nostru este greaca (si nu aromana, macedodneana, idriota etc. cum se credea anterior), atunci Ioan Holban are posibilitatea si datoria sa intervina cu foarte necesare precizari si puneri la punct (pe acest blog, in ”Vitraliu”, in presa ieseana unde a mai publicat aceste cercetari ”recente” cu exact un deceniu in urma).
Al treilea paragraf este un mixtum compositum despre ”complexul radacinilor” (I.L. Cragiale fiind un copil natural, din parinti necasatoriti), reflectat frecvent in opera caragialiana, complex cuplat cu ”dimensiunea tragica a operei si biografiei” marelui scriitor marcata de dorinta – specifica intregii familii – de a calatori, ”nomadismul” purtandu-l in Germania, apoi in Romania, dimensiuni insuficient exploatate de exegeti, dupa opinia lui I.H. Ca exemplificare a acestui tragism I.H ne vorbeste despre unchii lui Caragiale (Iorgu si Costache) – autori si actori peregrini prin Principate si Franta. Inserez aici o permanenta intrebare pentru mine, una fara raspuns clar, sperand sa primesc explicatii de la cunoscatori. Mereu se vorbeste (inclusiv I.H., in acest articol despre Caragiale) despre ”Principatele romane” inainte ca etnia romana sa fie definita si (re)cunoscuta ca atare, si despre ”revolutia romana de la 1848”, desi Romania ca stat-natiune apare la 1859, prin unirea mica, moldo-valaha, urmata de reintregirea cu Transilvania in 1918. Cat despre sintagma ”revolutia romana de la 1848” folosita de istoricul literar Ioan Holban, aceasta pare mai degraba o translare inspre trecut a mult vehiculatei sintagme (prin anii 1988 si 1989) ”revolutia romana” ce fusese planificata a se desfasura in decembrie 1989. Am publicat, nu de mult, pe acest blog o interogatie asemanatoare. Iata un citat din recenzia mea la cartea ”Istoria Daciei” scris de grecul Dionisie Fotino. Dupa cum se va vedea si alt grec a scris o istorie a noastra… Sa fie acestea cadouri grecesti?

Un posibil, dar tot sincer raspuns il ofera dr. Dita, prefatatorul cartii Istoria Daciei, cel care face si trimitere la o ”Istoria Romaniei” scrisa de istoricul grec Dimitrie Daniel Philippide si tiparita in greceste la Leipzig in 1816. In recenzia mea la Istoria Daciei, publicata tot pe acest blog, scriam ca ”dr Dita are si meritul ca m-a ajutat sa aflu, pentru prima data, dupa ce am cautat in varii manuale si enciclopedii, ca ”Philippide… este cel care defineste pentru prima oara in epoca moderna spatiul locuit de romani cu numele de ROMANIA” (p. XI). Sa fie oare de vina tot nationalismul si etnicismul pagubos al autorilor de manuale care au trecut mereu sub tacere faptul ca numele de Romania este dat de un grec si nu de un ”consangean” de-al nostru?… Sau informatia este nesigura si ar mai trebui verificata? Dar, imi permit sa subliniez, aceasta aparitie a denumirii de Romania cu 102 ani inainte de consfintirea oficiala si de recunoasterea internationala a statului roman modern ar fi meritat mai pe larg explicata, comentata si, corect citata. (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/05/dionisie-fotino-o-istorie-a-unor-istorioare-aparent-istorice/).

Dincolo de aceste mereu discutabile si disputabile aspecte etno-lingvisto-istorice, I.H., in plin paragraf trei (complex si compozit, cum spuneam) produce o (cel putin) nedumerire majora, atunci cand scrie: ”Pe scurt, acestia au fost unchii lui I.L. Caragiale. Dar fiii sai? Luca si-a petrecut copilaria si adolescenta la Berlin….Celalalt fiu, Matei, e conceput cu o alta femeie, Maria Constantinescu; fiu natural, tatal, fiu natural, iata, si fiul lui Caragiale:.. Aceasta este familia pe care au intemeiat-o pentru cultura romana Stefan si Luca Karaialis din Kefalonia”. Cred ca si alti cititori ar putea avea o nedumerire citind despre tatal lui Ion Luca (Caragiale), numit Luca, iar fiul lui Ion Luca se numeste Luca…Cred ca s-ar fi castigat in claritate daca se preciza clar filiera: bunicul grec Stefan, tatal grec Luca, apoi fiul (scriitorul roman) Ion Luca, care a avut (pe langa Mateiu Caragiale) si un fiu Luca Ion.
Si inca ceva: afirmatia ca grecii Stefan si Luca Karaialis au intemeiat o familie este cel mult o ironie: concubini care au procreat natural cu mame diferite nu puteau (nici atunci, si chiar nici acum, odata cu liberalizarea ”familiilor” formate din concubini si concubine, din homo si lesbi) nu puteau si nu pot fi considerati ”o familie”. Daca mai adugam ca ”familistul” I.L. Caragiale a avut trei neveste, insistenta cu care I.H. accentueaza sintagma ”familia Caragiale” pare chiar nelalocul ei… Iar, afirmatia ca amintitii greci au intemeiat ”o familie pentru cultura romana” chiar frizeaza ridicolul. Mai intai, nu poate nimeni fi banuit macar ca intemeiaza o familie cu scop… ”cultural”. Apoi, daca cititorii atenti vor fi de acord cu faptul ca amintitii greci nu au fost o familie, atunci as putea conchide (si as aprecia inalt”) extrem de fina ironie lansata de criticul Ioan Holban: la asa familie (greaca), asa cultura (romana)! Sau, ca sa o dau putin pe turceste: Halal familie! Halal cultura!
Internetul ajuta mult in era informatiei si a informaticii. Daca privim cu atentie articolul publicat de Ioan Holban exact acum 10 ani se poate vedea ca I.H. comite, tot cu buna stiinta, un autoplagiat (incadrat de reglementarile academice tot la capitolul ”plagiat”). In articolul sau, publicat la Evenimentul (Iasi) in anul de gratie 2002, in presupusul centru/ presupusa capitala cultural(a) a Romaniei se comunica mai toate ”noutatile” cu care I.H. ii fericeste acum pe bacauani, cu titlul de ”prospatura actuala si recenta din ultimul timp”. A se citi acelasi articol publicat in aprilie 2012 la Bacau in varianta sa initiala si originala publicat in mai 2002, in trei saptamani consecutive!

http://www.evenimentul.ro/articol/i.l.caragiale-fiul-unui-emigrant.html

I.L.Caragiale, fiul unui emigrant din Cefallonia (I)
11-05-2002

Pentru istoricii literari romani, originea familiei lui Caragiale a fost mereu sursa unor supozitii, a unor ipoteze niciodata confirmate. G.Calinescu, Paul Zarifopol, Serban Cioculescu – cei mai importanti istorici literari si specialisti in opera si biografia lui Caragiale din secolul trecut – au afirmat ca Idria (un oras din Slovenia de azi, cu circa 7.000 de locuitori) ar putea fi locul de origine al familiei marelui dramaturg. Iata ce spune G.Calinescu in Istoria literaturii romane de la origini pina in prezent: „Cel mai vechi ascendent al lui I.L.Caragiale este bunicul sau, Stefan, adus in tara de Caragea, zice-se, ca bucatar. Ce era? Grec, arvanit? Caragiale scriitorul se socotea idriot (daca se poate pune temei pe confesiunile lui de levantin), adica din insula Idra, din spatiul grec, dar cu locuitori albanezi. Arvanitii au reputatia, gratuita, de a fi capatinosi (o enorma teasta ca o turla se constata si la scriitor), tacuti, greoi la intelegere, cam crunti, fideli in chip obtuz. Caragiale, dimpotriva, e zglobiu ca un palicar, galagios ca un barcagiu, sarcastic, mistificator. Trebuie sa fie amestecatura in singele lui, poate si dupa mama. In definitiv, Stefan era un balcanic numaidecit adaptabil la cimpia dunareana”. Cum se vede, G.Calinescu pune sub semnul intrebarilor si al ipotezelor originea dramaturgului; pe urmele acestor ipoteze, istoricii literari fie au admis originea idriota, fie au ocolit pur si simplu acest subiect sensibil. Mai mult, Caragiale insusi se pare ca nu stia adevarul despre locul de unde au plecat bunicul sau, Stefan, si tatal sau, Luca. Despre mama sa, Caragiale stia mai multe. Fiica unui negustor din Brasov, Ecaterina Karaboas era de origine greaca. Luca Caragiale si Ecaterina Karaboas n-au fost insa niciodata casatoriti; astfel, I.L.Caragiale e, cum se spune, un „fiu din flori”, un copil natural.
Aceasta situatie a familiei si incertitudinile privind originea bunicului si a tatalui (despre care tot G.Calinescu spune ca ar fi fost nascut la Constantinopol), a numelui, in fond, a identitatii, au creat numeroase efecte directe in opera scriitorului. De exemplu, soarta copilului nelegitim este subiectul prozei Pacat; intr-un alt text, semnalat de G.Calinescu, copilul vorbeste mamei aparente despre mama cea adevarata; sint multe asemenea contexte literare in opera lui Caragiale, astfel incit putem vorbi despre un complex al radacinilor in cazul marelui dramaturg: viata si opera sa au si aceasta dimensiune, obiect de studiu pentru psihocritica, psihanaliza si critica genetica. Aceasta structura a operei a fost neglijata de exegetii lui Caragiale, desi ea este evidenta si, mai ales, foarte productiva, atit in teatru, cit si in proza, dar si in multe din faptele ce compun biografia lui Caragiale. Intre altele, dorinta de a calatori, „nomadismul”, lipsa unui spatiu securizant – familia, originea, numele, identitatea stau sub zodia impreciziei, a provizoratului si a ipotezei –, soarta celor doi copii, Luca si Matei, ei insisi scriitori, exilul in Germania: intr-un cuvint dimensiunea tragica a operei si biografiei celui mai mare dramaturg roman a ramas mereu in plan secund. Toata familia, in fapt, atit de importanta pentru istoria culturii romane repeta acest „scenariu”. Unchii lui Caragiale – Iorgu si Costache –, actori, autori dramatici, conducatori de trupe de teatru si-au trait viata in instabilitate sociala. Costache Caragiale calatoreste in toate regiunile Principatelor romane de atunci, infiinteaza trupe de teatru la Bucuresti, Iasi, Botosani, Craiova, conduce Teatrul Mare din Bucuresti, se cearta cu Matei Millo si paraseste directia, calatoreste in Franta de doua ori, este invinuit ca nu a participat la revolutia romana de la 1848, scrie poezii, proza, teatru unde exploreaza mediul micii burghezii din mahalaua bucuresteana si unde cauta, mai ales, personajul comic, caricatura si „culoarea” limbajului – elemente ce vor putea fi regasite mai tirziu, in opera ilustrului sau nepot. Iorgu Caragiali (care isi spunea „Caragiale III”) a vrut sa fie actor, dar nu si-a gasit loc in nici una dintre trupele bucurestene, a vrut antrepriza Teatrului National din Iasi, dar a fost refuzat, este mereu pribeag, calatoreste mult, ca si fratele sau, prin tara, face trupe de teatru care au o existenta efemera; e „histrion prin vocatie” si un „actor boem”, cum spune teatrologul Florin Faifer in Dictionarul literaturii romane de la origini pina la 1900. Acestia au fost, pe scurt, unchii lui Caragiale. (va urma) Ioan Holban

I.L.Caragiale, fiul unui emigrant din Cefallonia (II) 18-05-2002
Evenimentul.ro http://www.evenimentul.ro/articol/i.l.caragiale-fiul-unui-emigrant1.html

Dar fiii sai? Luca si-a petrecut copilaria si adolescenta la Berlin, insotindu-si familia in exil, scrie un roman si e acuzat de pornografie, scrie versuri si reuseste mai mult, dar aprehensiunile tatalui sau in privinta artei pun ceea ce E.Lovinescu numea o „frina paterna”, moare tinar si cu un destin neimplinit. Celalalt fiu, Matei, e conceput cu o alta femeie, Maria Constantinescu; fiu natural, tatal, fiu natural, iata, si fiul lui Caragiale. Scrie o capodopera a prozei romanesti (un recent „top” literar al secolului trecut, in Romania, plasa Craii de Curtea-Veche pe primul loc), incepe alte carti pe care nu le termina si isi inventeaza o origine ilustra: sustine ca este „prince Basarab-Apaffy” si ultimul descendent al contelui Caracioni, cu care se petrece „l’extinction de ma race”. Motivul? Ereditatea e intransmisibila si, in consecinta, eventualii urmasi ar putea duce in deriziune desavirsirea stirpei ilustre; o viata care identifica intr-un orizont modernist amintitul complex al originii pe care il marturiseau opera si biografia tatalui sau.
Aceasta este familia pe care au intemeiat-o pentru cultura romana Stefan si Luca Karaialis din Ceffalonia. Informatia, comunicata cu eleganta de finul cunoscator al literaturii romane care este Kostas Assimacopoulos, presedintele Consiliului de Administratie al „Centrului Teatral de Cercetare a Teatrului Grec – Muzeul Teatrului” din Atena, reprezinta una dintre cele mai importante descoperiri de istorie literara care se petrece, iata, in „Anul Caragiale”, la 150 de ani de la nasterea marelui dramaturg.
Ioan Gheorghe Caragea, venit in Tara Romaneasca la 1812, a adus cu sine nu numai „Legiuirea Caragea” (o politica fiscala excesiva si o renta feudala apasatoare pentru tarani), iar memoria sa nu se leaga acum doar de „ciuma lui Caragea” (o epidemie de ciuma a bintuit in timpul domniei sale); i-a adus si pe Stefan si Luca Karaialis, primul, om de incredere (intr-o vreme a tuturor conspiratiilor, bucatarul trebuia sa fie, cu adevarat, un om de incredere), care, probabil, si-a luat nume romanesc – Caragiale –, pastrind radacina si sonoritatea numelui grecesc, adaugind, insa, poate, cite ceva si din numele celui pentru care pregatea masa: Karaialis – Caragea – Caragiale. Sigur ca aceasta descoperire nu mai poate schimba nimic din biografia si temele operei lui Caragiale si a fiilor sai; aduce, insa, un nou spatiu de explorare pentru exegetii de azi. Cel putin doua sint problemele pe care le pune aceasta pretioasa informatie istorico-literara. Prima are un caracter mai general si priveste dinamica cimpurilor culturale, semnificatia pe care a avut-o, pentru cultura romana si, deopotriva, pentru cea greaca, raportul centru/provincie. Distorsionat vreme de aproape doua secole, acest raport este de o sensibila actualitate, intr-o vreme cind se vorbeste atit de mult despre globalizare si, fireste, despre relatia nu o data tensionata care se creeaza intre efectele acesteia si ceea ce se numeste specific national. Identitatea culturala a „provinciei” (Grecia si Romania, Cefallonia si Bucuresti, unde a trait Caragiale, sau Iasi, unde a citit – in Cenaclul „Junimea” – si a publicat – in revista „Convorbiri literare” – piesele sale de teatru) reprezinta, in fond, sansa constituirii si temeiul fortei culturale a „centrului”. Inainte de toate, termenii si sensul lor. Centrul este cel care administreaza, difuzeaza valorile (avind logistica necesara si, inainte de toate, o limba de circulatie) sau produce el insusi valori? Provincia alimenteaza acel centru constituit la un moment dat, il atrage cu tot felul de „rafinerii de maniere”, cum zicea Caragiale, pentru a se face admisa la „curte”, sau produce ea insasi un centru structural prin ceea ce as numi concentrare interioara? Istoria mai veche sau mai recenta a evolutiei „centrelor” si „provinciilor” culturale demonstreaza, cu destule si incontestabile argumente, citeva certitudini care se afla chiar in intrebarile retorice de mai sus. Viena? Capitala valsului. America Centrala si de Sud? Capitala romanului din anii ’70. Zürich? Capitala dadaismului. Athos? Capitala ortodoxiei. Sirul intrebarilor si raspunsurilor depaseste, in orice caz, in timp si in spatiu, aceste citeva precizari. Un lucru e sigur. Centrul administreaza si difuzeaza valori pe care un orizont de asteptare al unui cimp cultural le cere la un moment dat; el ofera, deci, ceea ce i se cere, luind dintr-o „provincie” si difuzind in alta. Provincia se supune ea insasi acestei legi a cererii si ofertei pietei bunurilor simbolice; numai ca, neavind logistica de rigoare, ea administreaza valorile acolo, intr-un timp si intr-un spatiu strict delimitat, pentru a le oferi centrului in scopul exploatarii lor. Este un proces cultural mixt, in care „cuceritorul” (centrul) cere „invinsului” (provincia) sa-i ofere tot ceea ce ii cere. Iluzia unei nete separari de competente intre provincie si centru tine de o ideologie specifica modelului paternalist de societate. Democratiile occidentale au insistat, cel putin in ultimul timp, pe revizuirea acestei conceptii gresite asupra raportului dintre centru si provincie. Oferta vine, in general, din „provincie” pentru a fi pusa in valoare „la centru”. Sint Londra, Bonn, Roma, Washington D.C. si capitalele culturale ale statelor respective? Se gasesc sau se organizeaza aici cele mai importante universitati, tirguri de carte, festivaluri de teatru si de muzica, edituri? Traiesc acolo cei mai importanti scriitori contemporani? In perspectiva acestor intrebari si certitudini, Cefallonia este, pentru dramaturgia romana, admirabila provincie de la centru. (va urma) Ioan Holban

25-05-2002

I.L. Caragiale, fiul unui emigrant din Cefallonia (III)

A doua problema pe care o pune aceasta descoperire de istorie literara priveste in mod direct opera si biografia lui I.L. Caragiale, cu impactul amintit asupra operei si biografiei ilustrului sau fiu, Mateiu I.Caragiale. Sa ne reamintim vorbele lui G.Calinescu: „Stefan era un balcanic numaidecit adaptabil la cimpia dunareana”. Sa explice aceasta adaptabilitate rolul enorm pe care l-a avut nepotul sau in cultura romana? I.L.Caragiale e cel mai important dramaturg roman si, mai mult, creator de limba pentru ca epoca pe care o reprezinta, alaturi de M.Eminescu, I.Creanga, I.Slavici, T.Maiorescu, Constantin si Iacob Negruzzi, V.Alecsandri, este tocmai aceea in care s-au cristalizat limba literara, precum si notiunile de „opera” si „autor”. Si tot G.Calinescu: „Trebuie sa fie amestecatura in singele lui”. Cum se vede, nu e nici o amestecatura: e grec si dupa tata, si dupa mama. Fondul grec, acum implinit si pe linia genealogica a tatalui, explica, deopotriva, comicul, sarcasmul, mistificarea, „trancaneala” (cum ii zice criticul Mircea Iorgulescu), dar si dimensiunea tragica despre care s-a scris neasteptat de putin. Totusi, dintre cele mai recente interventii pe aceasta tema, trebuie amintita cercetarea lui V.Mandra, Caragiale si sindromul spaimei, publicata in revista „Romania literara” (nr. 17 din 1-7 mai 2002). Se analizeaza acum, din perspectiva tragicului, texte precum „Grand Hotel Victoria Romana”, „Napasta”, „O faclie de Paste”, „Conu’ Leonida fata cu reactiunea”, „Inspectiune”, „Telegrame”, „O noapte furtunoasa”. Se vorbeste, iata, despre ilustrarea in opera lui Caragiale a unui „fenomen caracteristic intregii literaturi europene postromantice care inregistreaza agravarea sentimentului de insecuritate a individului” si chiar de o „ambianta nevrotica” in care evolueaza personajele citite, pina acum, mai ales in orizontul comicului de situatie, de comportament si de limbaj. Sentimentul de insecuritate si „ambianta nevrotica” au una dintre explicatii in biografia lui Caragiale: confuzia privind originea, numele, identitatea culturala, intr-o vreme cind se vorbea tot mai mult despre „rasa”, despre psihologie si formarea personalitatii ca efect al mostenirii genetice, si-a pus, desigur, amprenta asupra felului de a gindi lumea si rosturile fiintei interioare. Fiul emigrantului din Cefallonia, primul nascut din familia lui Stefan Karaialis, a intemeiat, alaturi de V.Alecsandri si Constantin Negruzzi, dramaturgia romana. Si nu doar atit: Eugen Ionescu a declarat in citeva rinduri descendenta sa din Urmuz si Caragiale. Aparitia, in Franta, recent, a unei traduceri integrale a dramaturgiei lui I.L.Caragiale, a confirmat in mediile teatrale franceze vorbele celui care a intemeiat „teatrul absurdului”: Eugen Ionescu a exploatat tragicul operei lui Caragiale, dar si comicul de aici, in acceptiunea sa bergsoniana: „du mécanique plaqué sur du vivant”.
Imprejurarile au facut sa vad pentru prima data Grecia, la Salonic, in 1997. Fac parte din generatia care, in scoala romaneasca, a avut printre lecturile „suplimentare/obligatorii”, Legendele Olimpului de Al.Mitru; au urmat alte lecturi, fiecare la timpul ei, istorie, filosofie, literatura, apoi, „vederile”, marcile postale, zei, morminte, carturari – intr-un cuvint, o intreaga Papirosfera elenistica. Totul regasind, adaugind (stimulind?) o gena pe care o au toti europenii, dar, mai cu seama, cei pe care jocul mortii si al vietii i-a aruncat in aceasta parte de lume. Visez la Salonic, Atena, insulele ioniene, la Grecia, de cind am inceput sa citesc carti. Un hitru spunea ca interpunerea cortinei de fier intre romani si lume, vreme de aproape jumatate de secol, ne-a folosit; ne-a stimulat imaginatia, mai exact. Si nu are dreptate? Unele dintre cele mai frumoase „carti de calatorii” din literatura noastra contemporana au fost scrise de Mircea Horia Simionescu si Costache Olareanu (Ulise si umbra si Fals manual de petrecere a calatoriei), imaginind drumuri, orase, istorie, cotidian, lume si iar lume, fara sa fi calcat pe „acolo”. Iata acum inca un fel de a scrie proza care isi seaca resursele; locul inchipuit poate fi chiar vazut, pipait, contrapus „icoanei”. N-am facut exceptie de la aceasta regula, din pacate. Gindul mi s-a intersectat adesea cu Thessalia, iata, patria lui Ahile pe care nu l-am „iubit” de loc atunci cind, elev fiind, il citeam pe Homer. Dar muzica greceasca am ascultat cu atentie? Inchizi ochii si vezi Orientul, dar nu cel cu miez in Fanar, de unde veneau Stefan si Luca Karaialis si Ioan Caragea, ci un altul, purificat in Marea Ionica, la Cefallonia, alaturind ideea platoniciana si cucuta socratica pe coroana de spini a ortodoxiei. Se vorbeste despre o noua constiinta europeana, in conditiile in care multi vad inca valorile acesteia fixate in vestul continentului nostru, dar aceasta e vechea, artificiala Europa, creata in deceniul cinci al secolului trecut si supusa vremelnic aberatiilor unor raporturi politice. Noua constiinta europeana se va intoarce, nu ma indoiesc, la esentele europene, incepind prin a recupera si reintegra ceea ce i-a lipsit, in fapt, aproape jumatate de secol; printre aceste esente, elenismul, Balcanii. Si aceasta pentru ca Grecia e una – poate prima – dintre nostalgiile, sentimentele, esentele noastre. Realitatea ei astazi? Intr-o singura propozitie: a fi european inseamna a fi grec, cum a fi european va trebui sa insemne si a fi roman.
Cefallonia e acum ca o carte citita; iar o carte citita e ca o dragoste mistuitoare: iti intra in suflet, schimba ceva esential acolo, nu mai esti acelasi dupa ce vei fi inchis-o. O parte din inima, pentru ca o parte din literatura romana clasica a ramas in Marea Ionica. Ioan Holban

In continuare, vedem efortul de ”cercetator” al domnului Ioan Holban… Ca si autoplagiatul, revendicarea unor cercetari care nu-ti apartin constituie abateri grave de la etica si deontologia academica (si chiar de la legea penala). Astept precizarile domnului Holban, cu interes, cu speranta si cu convingerea ca Iasul nu merita a fi plasat pe orbita ”centrelor” de copiatoare (Xerox, Minolta etc.) care impanzesc Romania. Daca nu doreste sa o faca in apararea domniei sale, atunci sa o faca macar in apararea Iasului, deja prea urgisit in plan cultural. Din textul de mai jos se vede clar ca este vorba despre o descoperire a gazdelor kefaloniene/ grecesti, comunicarea lui I.H. bazandu-se pe aceste descoperiri care nu-i apartin.

08-06-2002

Grecii, mai interesati de opera lui I.L.Caragiale decit conationalii sai
http://www.evenimentul.ro/articol/grecii-mai-interesati-de.html

La inceputul acestei saptamini, Centrul de cercetari teatrale din Atena a organizat in insula Kefallonia un congres dedicat in exclusivitate dramaturgului roman I.L.Caragiale, de la a carui nastere s-au implinit, pe 30 ianuarie, 150 de ani. Printre invitati s-a numarat si criticul literar iesean Ioan Holban, directorul Teatrului National, care a sustinut comunicarea cu tema „I.L.Caragiale – fiul unui emigrant din Kefallonia – fondatorul dramaturgiei romane”. „Majoritatea comunicarilor au avut ca punct de plecare o descoperire recenta facuta de gazde, care a revolutionat pur si simplu biografia scriitorului Ion Luca Caragiale. Este vorba de citeva acte prin care se atesta faptul ca bunicul celebrului dramaturg, Stefan, este originar din insula elena Kefallonia, si nu din Idria, cum au sustinut George Calinescu si Serban Cioculescu. Mai mult, familia nu se numea Caragiale, ci Karaialis, noul nume fiindu-i dat, dupa toate probabilitatile, chiar de catre domnitorul Caragea, impreuna cu care a sosit in Tara Romaneasca”, ne-a spus dl Holban. Care ne-a marturisit ca a ramas foarte impresionat de felul in care grecii ii cinstesc si ii pun in valoare pe cei care au dus faima natiei peste hotare, si nu numai.
Toate acestea se intimpla in Grecia, in plin „An Caragiale” romanesc, in vreme ce in Romania se publica istorii literare in care nenea Iancu este pus la colt pentru „vina” de a-si fi descris contemporanii exact asa cum au fost. De unde si trista concluzie ca, spre rusinea noastra, grecii sint mult mai interesati de Caragiale si de opera lui, de care ii leaga, pina la urma, un insignifiant amanunt biografic.
Rosana Heinisch

In revista Banatul Montan din noiembrie 2007, se vorbeste despre initiativa lui Ioan Holban de a aduce la lumina originile reale ale familiei Caragiale. Iata ce scrie, pe marginea modului in care a aflat Ioan Holban cateva dovezi ale genealogiei caragialiene, in descrierea lui Radu Cernatescu, unul dintre cunoscatorii masoneriei din tara noastra: http://www.banatulmontan.ro/pdf2007/BanatulMontanNr.11%202007%20Noiembrie.pdf

Picătura de Literatură

În „Istoria Literaturii Române de la
origini până în prezent“, o lucrare de altfel
plină de inadvertenţe şisubiectivisme,
George Călinescu afirma cu doctă convingere
că originile lui Ion Luca Caragiale
sunt albaneze, familia scriitorului fiind
decretată idriotă, adică provenind din
Insula Hydra, insulă grecească din Marea
Egee (arhipelagul Saronic, circa 52
km2), dar cu locuitori în majoritatea lor
de provenienţă albaneză. În realitate însă,
originile părintelui dramaturgiei moderne
româneşti sunt de cealaltă parte a peninsulei
Peloponez, în Cefalonia (Kefallinia,
800 km2), cea mai mare dintre insulele
Ionice. Ioan Holban, directorul Teatrului
Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi, este
cel care a primit de la comunitatea elenă
din Cefalonia cu ocazia unei invitaţii în
vara anului 2002 copii după documentele
referitoare la originile lui Ion Luca Caragiale,
pe care le-a publicat în ţară. În acel
an, comunitatea din mica insulă Hydra l-a
comemorat pe dramaturgul roman printro
conferinţă intitulată: „Ion Luca Caragiale
– fiul unui emigrant grec – fondatorul
teatrului românesc“. Aceste documente
atestă faptul că bunicul lui Ion Luca Caragiale,
Ştefan, a emigrat din insula ioniană
la începutul secolului XIX în Valahia, unde
a devenit bucătarul lui Ioan Gh. Caragea,
mare dragoman al Porţii otomane, apoi
domn al Ţării Româneşti, între 1812 şi 1818.
Bunicul lui Caragiale a avut cinci fii, dintre
care doi au activat în trupe de teatru
(într-una dintre acestea fiind sufleor şi
Mihai Eminescu). Luca, tatăl dramaturgului
român, a convieţuit o perioadă de timp
cu fiica unui negustor din Braşov, numit
Caraboaş. Negustorul făcea parte din societatea
secretă a „cărvunarilor“ Braşoveni,
ascunsă sub titulatura unei „societăţi politice
şi culturale“ înfiinţată în târgul de
sub Tâmpa de boierii „progresişti“ autohtoni
şi valahi, aceiaşi care formulau
la anul 1822 proiectul de constituţie în 77
de „ponturi“, prin care cereau lichidarea
autocraţiei şi instituirea unui factor
electiv, ca sfat al ţării. De altfel şi emigrarea
bunicului lui Caragiale, Ştefan, în Ţara
Românească pare să se fi făcut tot pe canale
masonice, el făcând foarte probabil,
precum binefăcătorul său, domnitorul
Caragea, parte din Ordinul Crucii Constantiniene,
prin care Ordinul Rozicrucian
al vechilor Constantinişti a reînviat în anul
1804 în Grecia. Şi foarte probabil că, de aici
a început şi visul despre descendenţa dintro
„ocultă aristocraţie“, al nepotului Mateiu
Caragiale. Deocamdată, nu se cunoaşte ce
nume a purtat iniţial familia Caragiale,
însă este de presupus că acest context ocult
al emigrării sale la gurile Dunării, să-l
fi determinat pe bunicul lui Caragiale să îşi
schimbe numele (fapt echivalând în toate
ordinele oculte, cu o reînviere) şi să îl împrumute
pe cel al binefăcătorului şi Venerabilului
său, în cazul acesta domnitorul
Caragea.
Radu Cernătescu

Revenind la celebrul paragraf trei din articolul semnat de Ioan Holban in ”Vitraliu” an XX, nr 1-2 /(38) aprilie 2012, imi exprim indoiala fata de traducerea numelui de Karaialis (devenit, ulterior, Caragiale). I.H. sustine ca in limba greaca ”kara ialis” inseamna ”oglinda neagra” adaugand: ”si cate asociatii se pot face intre numele originar grecesc si esenta operei dramaturgului!”. Daca I.H. nu se refera cumva la ”asociatii ale scriitorilor” – generatoare de sinecuri si de operatiuni oculte de inversare a valorilor – , atunci, probabil, domnia sa se refera la ”asocieri” intre numele de ”oglinda neagra” si ”oglindirea” negurii si mizeriilor din societatea romaneasca de ieri si de azi. In acest caz, ”oglinda neagra” va apartine, domnule Holban, cu invitatia de a va privi cu multa atentie… In privinta sintagmei ”oglinda neagra” ca traducere a numelui de Karaialis, cred ca mai degraba referirea se face la partea neagra/ verso ul/ dosul oglinzii, intotdeauna vopsit in negru (cu nitrat de argint) pentru ca oglindirea sa fie cat mai buna cu putinta… Asadar, as traduce Kara ialis prin ”negru de (la) oglinda”.
Referindu-se la succesivitatea numelor Karaialis-Caragea (domnitorul din acea vreme)-Caragiale, si in urma precizarilor facute de catre grecii de pe Kefalonia, Ioan Holban conchide: ”Sigur ca aceasta descoperire nu mai poate schimba nimic din biografia si temele operei lui Caragiale si a fiilor sai; aduce, insa, un nou spatiu de explorare pentru exegetii de azi”. Fiind unul dintre exegeti, I.H. ne provoaca cu doua teme. Prima tema lansata de I.H. este ”dinamica sistemelor si campurilor culturale, semnificatia pe care a avut-o pentru cultura romana si, deopotriva, pentru cea greaca, raportul centru/ provincie”. Tema este interesanta si, cred, merita discutata, cu atat mai mult cu cat lucrurile stau azi nu cu mult diferit fata de secolele trecute, chiar daca acum vorbim mai mult despre socuri culturale, ciocniri ale civilizatiilor, tensiuni intre globalisti si nationalisti sau decalaje centru/ periferie. Ioan Holban defineste chiar in titlu preocuparea sa pentru tema decalajelor dintre spatiile culturale de varii intinderi, luand ca un studiu de caz dubla antiteza: una umana (Ulise si Caragiale) si una geografic-locativa (regatul lui Ulise si casa lui Caragiale), stabilind un decalaj cultural ce pare a se fi inversat in timp. In periferica Romanie, acum, Caragiale este regele necontestat al valorii literare, este invingatorul care si-a consumat exemplar propria odisee, intrand, ca si Ulise, in nemurire. Asadar, decalajele, infrangerile, peregrinarile nu sunt si nu pot fi nici continuui, nici eterne. Dimpotriva, la fel ca la o baterie electrica, tocmai diferenta de potential este aceea care genereaza noi energii, desigur consumand tocmai decalajul concretizat in substanta si informatie. In fond, diversitatea culturala este o forma a acestui decalaj, ceea ce ma face sa fiu de acord cu Carmen Musat care considera ca ”O cultură există prin diversitate, prin mobilitatea permanentă a raporturilor între centru și periferie (geografică, nu culturală), care asigură dinamismul și capacitatea sa de autoregenerare” (Vezi http://www.observatorcultural.ro/Relativa-distanČ›a-intre-provincie-Č™i-centru*articleID_26234-articles_details.html ). I.H. considera ca raportul centru/ provincie (probabil o varianta a raportului centru/ periferie, desi acest lucru ar fi trebuit precizat de autor, pentru dezambiguizare) a fost ”distorsionat vreme de aproape doua secole”, dar eu cred ca, dupa experimentul comunist nivelator, generator de stagnare si moarte, trebuie sa acceptam ca, de fapt, tocmai distorsiunea/ decalajul/ defazajul este una/ unul generatoare/ generator de noi energii. I.H. deplange – fara sa le numeasca – efectele globalizarii asupra specificului national, dar si umanitatea globala poate fi influentata de compenente ale acestui intreg cum ar fi natiunile cu specificul lor cultural. Descriind Grecia si Romania ca parti ale periferiei lumii actuale, I.H. considera, corect, ca tocmai . Din pacate, desi periferia este (oarecum definita, nu acelasi lucru se intampla cu centrul. Unde si cum este definit acesta? I.H. incearca sa ne sugereze, indirect, locatia unui posibil centru definind, interogativ, functiile acestuia. Astfel, I.H. se intreaba retoric: ”Centrul este cel care administreaza, difuzeaza valorile (avand logistica necesara si, inainte de toate, o limba de circulatie) sau produce el insusi valori?”. Distinctia, de sorginte marxista, dintre productie (de valori) si distributie (de valori) este, cred eu, una falsa si neproducrtiva pentru intelegerea diversitatii dinamice a spatiilor culturale. In realitatea, cultura spirituala, ca si producerea de bunuri materiale, sunt, tot mai evident, inseparabile si concomitente. Doar mecanicismul si materialismul marxistilor moderni (adica din secolul 19 si 20) au putut imagina cele doua momente ca fiind succesive si nu concomitente. Parerea mea este ca tocmai cresterea vitezei de derulare a acestor procese, precum si cresterea interconectivitatii lor le face ca ele sa fie chiar concomitente si inseparabile. I.H. sugereaza, tot interogativ si preventiv, dar interesant, ca provincia fie ”alimenteaza centrul”, fie ”produce ea insasi un centru structural prin ceea ce as numi concentrare interiora”. Postmodernul din mine da raspunsul pe loc: ambele! Dar, in proportii diferite, fapt care creeaza unora nedumeriri si/ sau interogatii retorice. ”Concentrarea interioara” nu este, nici ea, definita, dar presupun ca autorul are in vedere o stimulare a ambitiilor provinciei (eu as spune ”periferiei) de a se emnacipa, de a imita chiar comportamentul centrului, cautandu-si, la randu-i, sansele de a deveni centru relativ fata de o periferie si mai slaba decat ea. Il invoc aici pe Caragiale care a descris acest mod de transfer al relatiei centru-periferie catre periferii ”si mai periferice”, amintind celebra pledoarie a lui Catavencu din ”O scrisoare pierduta”: ”Iată ce zicem: această stare de lucruri este intolerabilă! (aprobări în grup. Cu tărie.) Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?… Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi (îngraşă vorbele.)… Numai noi să n-avem faliţii noştri!… Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura!.”. Cu putina bunavointa s-ar putea accepta acest citat drept descriere a ceea ce I.H. numea ”concentrare interioara” si ”centru structural”, cu nuanta ca aceasta energie nu este directionata inspre puternicul ”centru”, ci inspre ”mai slabii” faliti de aiurea. I.H. vorbeste despre ”provincii culturale” si despre ”valori”, fiind convins ca toata lumea cititorilor sai inteleg prin ”valoare”. Cu siguranta nu este astfel, drept pentru care sugerez si lui I.H. si altor cititori sa parcurga cele trei episoade ale recenziei-comentariu publicata pe acest blog sub titlul ”Remarci a(n)xioase….” . Ca o observatie de ordin general, se poate lesne constata ca majoritatea analistilor (inclusiv I.H.) nu-si definesc conceptul cu care lucreaza, ignorand deliberat faptul ca cu cat un concept este mai general si mai larg utilizat gama acceptiunilor acestora este tot mai larga.
I.H. descrie, in continuare, evolutia ”centrelor” si ”periferiilor” culturale, oferind ca exemple de centre o lista de … capitale culturale. Acum lucrurile se clarifica intrucatva, in sensul ca cititorul afla ca prin ”centre” I.H. intelege, de fapt, orase-capitale sau tari/ continente: Viena – capitala valsului; America Centrala si de Sud – capitala romanului din anii 70; Zurich – capitala dadaismului; Athos – capitala ortodoxiei. Aceste exemple anuleaza presupunerea mea anterioara ca I.H. ar avea in vedere celebra teorie centru-periferie, ca relatie de putere politico-economica-etica si propune teoria centru cultural-provincie culturala. Scrie I.H.: (voi cita intreaga argumentatie a lui I.H. dat fiind faptul ca revista Vitraliu nu are, din pacate, si format electronic) ”Un lucru e sigur. Centrul administreaza si difuzeaza valori pe care un orizont de asteptare al unui camp cultural le cere la un moment dat; el ofera, asadar, ceea ce i se cere, luand dintr-o ”provincie” si difuzand in alta. Provincia se supune ea insasi acestei legi a cererii si ofertei pietei bunurilor simbolice; ea administreaza valorile acolo, intr-un timp si intr-un spatiu strict delimitate, pentru a le oferi centrului in scopul exploatarii lor. Este un proces cultural mixt, in care cuceritorul” (centrul) cere ”invinsului” (provincia) sa-i ofere tot ce i se cere. Iluzia unei nete separari de competente intre provincie si centru tine de ideologia specifica modelului paternalist de societate. Democratiile occidentale au insistat, cel putin in ultimul timp, pe revizuirea acestei conceptii gresite asupra raportului dintre centru si provincie. Oferta vine, in general, din ”provincie” pentru a fi pusa in valoare la ”centru”. Sunt Londra, Berlin, Roma, Washington D.C. si capitalele culturale ale statelor respective? Se gasesc sau se organizeaza aici cele mai mari sau cele mai importante universitati, targuri de carte, festivaluri de teatru si de muzica, edituri? Traiesc acolo cei mai importanti scriitori contemporani? In perspectiva acestor intrebari si certitudini, Kefalonia, Itaca lui Ulise este, pentru dramaturgia si proza noastra, admirabila provincie de la centru”. Cu aceasta se incheie deja celebrul paragraf trei al articolului semnat de Ioan Holban si care este, in fapt, o reluare a textului publicat de I.H. la Iasi in anul de gratie 2002!
Nefacandu-se nici o referire la cartile lui Pierre Burdieu traduse in limba romana (Regulile artei, 1998 sau Economia bunurilor simbolice, 1986, Despre televiziune, 2007) dar utilizand concepte lansate de marele ganditor francez (piata bunurilor simbolice, camp cultural, productie si distributie de bunuri culturale etc.) I.H. ne garanteaza ca acestea ii apartin si le ofera cu generozitate intr-un articol (e adevarat, de deschidere, un fel de Editorial) din revista bacauana Vitraliu (2012). Chiar titlul articolului sau face trimitere la un concept lansat de Burdieu, acela de ”habitus”, atat ”regatul lui Ulise” cat si ”casa lui Caragiale” fiind habitusuri, respectiv – as traduce eu concepul lansat de Burdieu – moduri de intelegere si de practicare a vietii, definite in titlu prin nume istorice si dimensiuni geografico-fizice. Tot Burdieu preia vocabularul economic si il transfera sociologicului, poate chiar fara sa realizeze ca, prin asta, contribuie la transdisciplinarizarea disciplinelor umane, apropiindu-le pana la contopire.
In normalitatea occidentala, folosirea conceptelor lansate de un alt autor obliga automat amintirea creatorului/ parintelui acestora, tocmai pentru a elimina suspiciunea ca – prin necitare – cel care le (re)foloseste sa nu poata fiacuzat sau macar suspicionat ca ar incerca sa-si treaca in patrimoniul ideatic propriu ideile si conceptelor altora. Spre deosebire de cultura occidentala, cultura rasariteana, cea de sorginte sovietica indeosebi, ignora deliberat drepturile de proprietate intelectuala, pornindu-se, probabil, de la ideea proudhommiana ca ”proprietatea este un furt”. In consecinta, trimiterea la un autor, o opera, o editie sau o pagina concreta a fost/ este o raritate in aceste culturi rasaritene. In schimb, republicarea, dupa zece ani, a unui articol, cu titlu schimbat, cu foarte probabila primire de onorariu atat pentru editia 2002, cat si pentru cea din 2012 este un act nu doar neelegant sau lipsit de demnitate, este un act ilegal si pagubos pentru cultura romana. In rest, putem vorbi despre un autoplagiat, despre posibila primire de foloase necuvenite si despre demonstratia facuta, nici acum zece ani, nici acum, ca nu s-a gasit de cuviinta de catre autorul iesean sa recunoasca deschis paternitatea descoperirii facute de grecii kefalonieni, sa-l citeze pe Pierre Burdieu etc. Daca intr-un ziar regional ca Evenimentul nu putem avea pretentii la referinte bibliografice standard, atunci intr-o publicatie de cultura acest lucru apare ca obligatoriu. Nu exclud ca acest articol sa fi fost publicat si prin alte reviste sau chiar in carti.
Inchei cu un gust amar incercarea mea (nereusita sau doar partial reusita) de a pune in discutie idei si concepte, incercare finalizata, din pacate, prin schimbarea imaginii unui cunoscut autor iesean.
Iasul – capitala europeana a culturii, iata un vis destramat tocmai de cel/ cei care aveau datoria sa promoveze valorile autentice, onestitatea si decenta in publicistica culturala a acestor vremuri carageliene.

Miroslava, 22 mai 2012
liviusdrugus@yahoo.com
https://liviudrugus.wordpress.com
http://www.liviudrugus.ro