liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: co-oncurenta

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 248. Marți 4 septembrie 2017. Înțelepciunea acțiunii eficiente/ Eficiența acțiunii înțelepte/ Acțiunea umană înțelept eficientă. (15)


Ultimul dintre cele patru aspecte ale praxeologiei prezentate de T.K. în ”Tratat despre lucrul bine făcut” este organizarea. Paradoxal, autorul nu abordează acest aspect într-un capitol distinct (așa cum a făcut cu primele trei aspecte), ci ”topește” discuția despre organizare întru-un capitol intitulat ”Principiile cooperării”. Deduc de aici că esența organizării, pentru T.K., este cooperarea (firesc, pentru un regim politic care promova asiduu ideea de cooperare și critica acerb ideea de concurare/ competiție). După cum am arătat în alte articole, cooperarea și concurența sunt mereu împreună; doar noi le tratăm separat. Sigur, ideea că viitorul urma să aparțină comunismului – modelul suprem de cooperare ”frățească” între oameni – a sucombat între timp, dar viziunea postmodernă și logica terțului inclus demonstrează că cele două forme de acțiuni umane: cooperarea și concurența chiar conviețuiesc și sunt de nedespărțit. Nu cunosc cine este autorul propunerii, dar eu am preluat-o ca fiind pozitivă și benefică: existența co-oncurenței adică prezența simultană atât a cooperării cât și a concurenței. Acest lucru este cel mai vizibil în sporturile pe echipe: cele două echipe concurează, dar în interiorul fiecăreia dintre ele are loc cooperarea.

Spre finalul lucrării, autorul abordează o chestiune cu adevărat importantă: de ce facem ceea ce facem? De ce acționăm astfel și nu altfel? Apoi: de ce unii sunt mai inventivi, mai cooperanți, mai insistenți în acțiunile lor decât alții? Sigur, nu putea lipsi răspunsul că ”nevoia se află la baza tuturor acțiunilor umane”. Merită reținut acest pasaj explicativ: ”Trecînd la fondul chestiunii, declarăm că noțiunea-cheie a dinamicii progresului, în felul nostru de a o înțelege, este cea de situație coercitivă. Tot așa se pare că a considerat, urmându-l pe spaniolul Cerioli, cercetătorul polonez Jakub Gorski scriind cele ce urmează în cartea sa ”Consiliul statului” apărută în 1597: ”Căci după cum îmbelșugarea peste măsură afundă pe om în lene și ticăloșie, tot așa lipsurile îl fac simțitor, iscusit și vajnic (…) oamenii care sălășluiesc pe meleaguri sterpe sînt mai harnici” (cf ed, 1892). Oamenii croiesc drumuri noi atunci cînd nu pot ieși din impas decît pe o cale nouă”. Este un excelent răspuns la întrebarea (care a circulat în secolul trecut); de ce Germania și Japonia – țări fără resurse multe – aveau  cele mai dinamice și dezvoltate economii? Totodată, experiența noastră din dictatură (una bazată pe lipsuri) a obligat oamenii să devină creativi, descurcăreți, inteligenți. (desigur, asta ca formă de supraviețuire, nu ca formă de progres).

În încheierea discuțiilor despre praxeologia lui Kotarbinski, nu pot să nu remarc un lucru: deși teoretician al lucrului bine făcut, autorul nu se putea lăuda că a făcut cel mai bun lucru scriind o carte de 400 de pagini, plus cca 120 de pagini de anexe (cuprinzând articole publicate de autor după apariția cărții, în 1955). Articolele, prin natura lor, sunt mult mai concise, mai clare și mai ușor de urmărit. Să scrii cca 400 de pagini pentru a descrie patru principii praxeologice mi se pare exagerat. La fel consideră și traducătorul/ prefațatorul român, care îi reproșa lui Kotarbinski căderea în banale exemplificări, adesea extrem de simple, alteori valabile doar pentru cunoscători (de șah, de exemplu). În condițiile de astăzi, cititorul este avid de texte scurte, pline de miez și de utilitate pentru el. Chiar și cu criticile aduse, Kotarbinski are meritul de a fi promovat praxeologia într-o țară comunistă, știut fiind că adevărații aplicanți ai praxeologiei în economie sunt membrii Școlii austriece.

Liviu Druguș   Pe mâine!

Anunțuri

Plan şi piaţă: două fatete ale realitatii numita viaţă


Plan şi piaţă: două fatete ale realitatii numita viaţă
Plan inseamnă proiectie, viziune, viitor; a planifica provine din vocaţia stabilirii scopurilor în funcţie de mijloace – prezente sau posibil de atras -, dintr-o dorinţă de mai bine pentru sine sau pentru semeni. A face planuri (a planifica) inseamna a gandi si (pre)simti prospectiv pentru a-ti asuma actiunea viitoare menita sa aduca un maximum de rezultate posibile de obtinut, in contexte – la randul lor – prefigurate. Eroarea principala a planificatorilor (pentru ei insisi sau pentru altii) este proiectarea unui ideal intr-un context viitor cvasiidentic cu contextul prezent. Conditia caeteris paribus, foarte utila in verificarea evolutiei unei variabile pastrand intact contextul existent, devine fatala in conditiile in care contextul existent pur si simplu nu vrea sa ramana incremenit. Planificarea dinamica incearca sa prevada si evolutia contextelor in care se va plasa rezultatul viitoarelor actiuni, dar aceasta nu garanteaza obtinerea exacta a unor stari viitoare prin cunoasterea (doar probabila!) a evolutiilor uriasei multitudini de variabile. Deşi planurile sunt fie individuale, fie colective, ideea de plan este (încă) asociată, in Romania de dupa comunismul ce se baza pe planuri impuse de la centru, cu impunerea (nedemocratica, autocrata, bolsevica, comunista) a unor comportamente prestabilite unei colectivităţi oarecare. Plan înseamnă, în această accepţiune vetusta, strategie cooperatistă (adica, non-individualista), asociaţionistă şi/sau chiar socialistă, deşi întotdeauna vor exista beneficiari individuali ai inducerii speranţei pentru un presupus bine colectiv. Planul presupune cooperare şi coordonare adevărate, iar aceasta presupune delegarea libertăţii şi autorităţii. Ca o preconcluzie, consider ca planificarea este un act de curaj, o transcendere temporala a existentei umane in forma ei colectiva, „turmistica”. Peste anumite limite, planificarea impusa este chiar preconditia disparitiei planificarii, fapt ce s-a intamplat si la noi, din pacate, dupa 1989. Lipsa planificarii inseamna aventura in necunoscut, inexistenta unei strategii si tactici de urmat.
Oarecum speriat de haosul (de altfel, bine planificat…) ce a aparut in Romania postdecembrista am scris, in 1990, in articolas-semnal cu titlul „Mai planificam?” (in sensul de „mai facem planuri publice/ transparente/ vizibile, sau lucram doar underground, „securistic”/ la adapostul „secretului bancar” sau „de afaceri”?). Replica a venit chiar a doua zi, in acelasi ziar (Opinia, parca, ce luase locul „organului de presa a Comitetului Judetean PCR Iasi, Flacara Iasului”). Am fost prompt si ferm taxat ca unul care nu s-a saturat de comunism, de planificarea impusa etc., evident din partea celor care construiau deja comunismul gorbaciovist cu fata umana, rezultat firesc al revolutiei de tip bolsevic. Specific acestui tip de gandire si actiune era „derutarea adeversarului de clasa”. Si cum sa derutezi adeversarul decat mintindu-l grosolan si evident? Atacarea ideii de planificare era doar acoperirea faptului ca se pregatea restauratia ceausismului fara Ceuasescu, respectiv revenirea la planificarea centralizata si impusa. Aceasta minciuna a promovarii unei economii neplanificate a fost, curand, urmata de minciuna ca FSN ul nu se va transforma in partid politic si nu va participa la alegeri. Filiera gorbaciovista Iliescu – Nastase – Ponta este perfect vizibilia in aceste zile in care restauratia bolsevismului cu fata de economie de piata este in plin mers. Ponta a promis ca nu va apela la ordonante de urgenta, iar primele masuri de ordin legislativ sunt trei ordonante de urgenta ale Guvernului, ocolind Parlamentul. Minciuna cu depolitizarea (corect: departidizarea) administratiei publice a durat mai putin de o saptamana. Politizarea facuta de PDL este masiv inlocuita si amplificata de politizarea/ partidizarea PSD, PNL si PC. Viitoarele minciuni devoalate vor fi inlocuirea oricaror preocupari pentru calitate in educatie cu preocuparile (specific bolsevice) pentru cantitate. Am facut aceasta digresiune de la natura preponderent teoretica a articolului de fata cu speranta ca viitoarele culori care vor ferici „tarisoara” sa nu mai practice aceste paguboase obiceiuri balcano-rasaritene si sa se orienteze spre meritocratia occidentala.
Piaţă înseamnă sa desfasori misiune/ actiune cu risc asumat, fiind rodul vocaţiei de a trăi preponderent în prezent „Carpe diem!”); piata este rezultatul unui mod de gandire, simtire si actiune bazat pe alegerea si combinarea mijloacelor pentru atingerea unui scop (bine) prestabilit, evident în dorinţa unui mai bine personal, motivat printr-un presupus interes colectiv. Piaţa este, esentialmente, concurenţă, meritocratie si ierarhie , realitate ce provine ca urmare a unei cooperari adevărate, relativ libere, iar aceasta presupune existenta unui mod de viata umana bazat pe libertate de acţiune, informare bună şi respect faţă de interesele celuilalt. Piata este confruntarea cererii cu oferta, dar si confruntarea ofertantilor intre ei si a consumatorilor intre ei. In actiunea concurentiala, succesul este asigurat de cooperare, de asocieri conjuncturale si pasagere in vederea obtinerii de avantaje cat mai mari.
Antinomia plan-piaţă este una excesiv de simplificatoare, stiut fiind ca piata (vanzarea cumpararea, banii, creditul etc) a existat de la Facerea lumii, si va exista perpetuu. Adesea, antinomia plan-piata este asimilata cu antinomia comunism-capitalism, cu antinomia dirijism (intervenţionism) – liberalism (laissez-fair ism) sau cu antinomia tiranie-libertate. Totuşi, perechile de concepte evocate mai sus nu sunt total opuse. Dimpotrivă! În lupta de concurenţă companiile îşi planifică acţiunile, elaborează strategii, fac alianţe şi colaborează cu alte companii pentru a-şi spori profiturile. De asemenea, planificarea (chiar în forma sa extremă, de planificare hipercentralizată) preesupune concurenţa între întreprinderi sau chiar între domenii de activitate. Nu întâmplător, gândirea convergistă postmodernă şi postrăzboi rece a lansat termenul de co-opetition, adică o co-existenţă simultana si continua a cooperării şi concurenţei, sugerând posibilitatea unui model terţiar, mixt, în care excesele pieţei libere să fie temperate de măsuri statale, iar excesele economiei de comandă, rigid planificate, să fie compensate de liberalizări temporare ale unor domenii de activitate. Fac precizarea că ambele tipuri de organizare a economiei au existat dintotdeauna în varii forme şi proporţii, voi încerca să exemplific virtuţile şi viciile acestora printr-un exemplu trăit recent. Cititorul este invitat să parcurgă povestirea de mai jos cu o grilă plan-piaţă în minte şi cu mult spirit critic şi analitic. Morala povestirii este una eminamente teoretică cu trimiteri precise la practica de zi cu zi a economiilor şi politicilor lumii. Astfel, criza financiară actuală a obligat statele să intervină împotriva libertăţii de a folosi orice mijloace pentru obţinerea de profit. Fie ca a fost vorba despre nationalizarea unor banci sau despre pomparea de injectii monetare in banci, tot despre o interventie a statului este vorba. Spre exemplu, lansarea (excesiv de libera!) de instrumente financiare cu „cheia” la lansator a provocat multă bulversare şi chiar haos pe pieţele financiare. Dreptul oricarei banci de a emite moneda (aceste hartii/ instrumente financiare jucand rolul de moneda fidiciara) a ispiti si statul sa foloseasca inflatia monetara pe post de redistribuitor de venituri si de colectare a unor resurse suplimentare la bugetul statului. Soluţia iesirii din criza financiara a fost una antiliberală, respectiv intervenţia statului şi impunerea unui control mai strict asupra fluxurilor financiare şi a instrumentelor folosite de bănci. Istoric si politic vorbind, modelul economiei planificate de tip bolsevic – model reprezentat de URSS – a sucombat (desi unii vor restaurarea – o mana cereasca pentru cei aflati deja la putere), iar modelul economiei de piata libere – model reprezentat de SUA – a cunoscut criza, a exportat-o in intreaga lume si acum isi revine tocmai pe seama sporirii controlului, intern si extern, al masei monetare, a deficitelor, a fluxurilor de marfuri si servicii etc. In fine, modelul mixt, mixajul plan-piata – model reprezentat de Republica Populara China – pare a fi unul viabil si de succes. China rămâne o ţară comunistă, cu o economie planificată, dar cu suficient de multă libertate de iniţiativă pentru a avea creşteri economice de invidiat. China practica acum ceea ce-i propusese, in anul de gratie 1978, presedintele american Carter presedintelui roman Ceausescu, si anume o economie libera intr-un stat centralizat. Larry Watts descrie astfel acest moment istoric ratat de romani: „Administratia Carter, convinsa ca Romania era singura din Pactul de la Varsovia care poseda capacitatea si dorinta de a parasi Blocul dominat de sovietici, a decis sa-i ofere posibilitatea sa faca exact acest lucru pentru un viitor economic si politic total diferit. Oferta a fost facuta in timpul vizitei in SUA din aprilie 1978, cand presedintele Carter a recunoscut explicit cooperarea Bucurestiului cu precedentele administratii SUA si rolul esential al conducatorului roman in procesul de pace din Orientul Mijlociu. Intr-o intalnire la care au participat numai presedintele Carter, Zbigniew Brzezinski, Nicolae si Elena Ceausescu si translatorul roman Sergiu Celac, Carter s-a oferit sa listeze la Bursa industria Romaniei, evaluata atunci la aproximativ 147 miliarde de dolari. Miscarea fusese calculata nu numai pentru a include economia Romaniei , deschizand astfel calea pentru investitii, tranzactii, achizitii si acces la expertize critice, dar si pentru . … Elena Ceausescu a reactionat violent la propunere, clamand ca americanii . … A doua zi, Nicolae Ceausescu a declinat oferta, facand in schimb sugestia ca Statele Unite sa ia calea socialismului.” (Watts, Larry L., Fereste-ma, Doamne, de prieteni, Ed rao, Bucuresti, 2011, pp. 705 – 706). Evident, propunerea americana a ajuns si la urechile Moscovei, prin intermediul agentului sovietic Mihai Pacepa (in urma primirii unui raport de la Celac), care a slujit KGB ul timp de 27 de ani, fapt care a consolidat strategia Moscovei de a prezenta Occidentului Romania ca fiind un „cal troian al sovieticilor” (amanunte in Watts, op. cit. p 707). Ca o ironie a soartei, Romania a luat calea economiei libere de piata ca urmare a cooperarii sovieto-americane in urma planificatelor revolutii din 1989.
Se îndreaptă omenirea spre un model cu adevărat nou în care planul şi piaţa să coexiste in mod echilibrat si armonios? Este oare controlul un apanaj exclusiv al statului, sau acesta poate fi exercitat de ONG uri? Raspunsurile pot veni doar in urma unor studii mult mai aprofundate si cu forte reunite. Din pacate, starea cercetarii din Romania nu incurajeaza speranta ca asemenea studii se vor face in curand…

STUDIU de CAZ

Unele învăţăminte se pot trage şi din întâmplarea redată în continuare.
Este vorba despre o întâlnire de patru decenii de la absolvirea facultăţii. Numărul participanţilor: 105 în prima seară şi 140 în a doua seară. Proprietarul restaurantului a oferit, în prima seară, şi o rezervă de 10 locuri, pentru situaţii neprevăzute. Organizatorii s-au gândit că este oportun şi benefic pentru toată lumea să fixeze locurile la mese plasând numele colegilor în dreptul fiecărui scaun şi tacâm. S-a mers pe ideea (falsa!) că organizatorii cunoşteau amiciţiile, simpatiile şi chiar antipatiile dintre colegi, dorinţa unora de a sta cu colegii de grupă etc. Totul părea să meargă strună până la apariţia primei restricţii reale: locurile de la mese (de 8, 10 sau 14 persoane) nu coincideau cu numărul participanţilor dintr-o grupă, iar cuplarea grupelor făcea ca 2-3 colegi sa trebuiască să fie „vărsaţi” la alte mese. Masa de rezervă a fost mereu evitată deoarece sugera o pozitie secunda, şi astfel, din raţiuni „sentimentale” s-a decis sa se aglomereze unele mese cu câte încă unul sau doi participanţi, astfel încât la apariţia unor persoane pe a căror prezenţă nu se conta în proporţie de 100% nu s-a putut apela la masa de rezerva: cum să faci o masă cu doar două persoane, masa fiind şi ea aşezată cam excentric faţă de majoritatea colegilor?… Din nou s-a apelat la o supraaglomerare a unor mese, iar organizatorii au renunţat chiar ei la placerea de a sta cu colegii lor, aşezându-se la o masă cu colegi mai puţin cunoscuţi… Paradoxul era evident: la un număr de locuri la mese chiar cu 10 peste cel planificat a apărut o criză a locurilor dar şi o nemulţumire a unor colegi care s-au trezit la mese în companii nu dintre cele dorite… Concluzia imediată: planificarea rigidă şi încercarea să cârpeşti din mers decalajul dintre cerere şi ofertă nu sunt benefice şi creează discomfort şi chiar neplăceri acute.
Seara următoare petrecerea a avut loc într-o locaţie ultranouă, foarte spaţioasă şi unde problema fixării locurilor nu s-a mai pus, atât datorită spaţiului extrem de generos cât şi a tristei experienţe cu rezultatele planificării rigide din seara anterioară. Concret, într-o sală de 300 de locuri organizatorii au solicitat amenajarea a 150 de locuri dintre care maximum 140 urmau a fi ocupate. Restul sălii a constituit un minunat loc de dans. Organizatorii au anunţat participanţii că de această dată ocuparea locurilor se face liber, fără niciun fel de sugestii şi planificări din partea lor. Evident, nu toată lumea a venit la aceeaşi oră, ocuparea locurilor făcându-se pe parcursul a mai bine de o oră. Rezultatul? Oarecum acelaşi… Mai exact colegi de la o grupă au ocupat o masă într-un colţ al sălii, dar alţi colegi au ales o masă în alt colţ de sală, sperând că alţi colegi vor veni după ei… Imediat au apărut reproşurile: „Vroiam şi noi să stăm împreună măcar în această seară şi uite că nu am reuşit… Halal, colegi!” (Evident, întotdeauna potenţialii vinovaţi sunt de partea cealaltă…). Mai mult, unii colegi care au venit ceva mai târziu au stat singuri la o masă de 10 persoane, abia peste o oră mai adăugându-se şi alţi întârziaţi. De asemenea, mesele de 10 locuri nu au permis armonizări de genul o masă de 14 persoane care să primească exact o grupă de 15 colegi. Unii colegi, mai îndrăzneţi, au luat iniţiativa unei reorganizări pentru a fi mai apropiaţi, dar alţii au acceptat cu stoicism situaţia: „Asta e! N-am avut şi noi noroc să stăm împreună cu colegii noştri…”.
Concluzia, evident tardivă, a fost că un minimum de organizare pe grupuri mari putea să fie făcută, măcar cu caracter orientativ. Libertatea de a alege a dat multe dureri de cap celor care au fost obişnuiţi cu repartizarea centralizată a „resurselor materiale şi a oamenilor”…Spiritul de iniţiativă nu este, nici el chiar la îndemâna oricui. Unii îl au nativ, alţii l-au obţinut prin (auto)educaţie, însă alţii nu-l au deloc, exact la fel cum unii se nasc cu imunitatea scăzută sau o pierd pe parcurs. Şi încă o deducţie ce rezultă din cele două întâmplări: excesul de planificare naşte poftă de libertate, iar libertatea în exces naşte poftă de reglementări. Sau, la fel de trist: cei care nu au ştiut să păstreze planificarea şi reglementarea în limite rezonabile şi suportabile au permis apariţia excesului de dereglementare şi riscul apariţiei haosului.

Exemplul celor două moduri de organizare se regăseşte şi la macroscară.
România a avut economia cea mai rigid planificată dintre ţările lagărului sovietic, răspunsul corect fiind trecerea spre o liberalizare rapidă, dar relativ uşor controlată. Anii 90 au fost însă doar mimări de liberalizare sau liberalizări cu jumătăţi de măsură cu riscul compromiterii ideii de economie liberală. Liberalizarea pe fond de imoralitate înaltă a permis „distrugerea” şi a ceea ce reuşise să facă planificarea rigidă. Timp de cca două decenii (postdecembriste) România nu a avut o economie de piaţă în adevăratul sens al cuvântului, deşi sub raport politic se declarase emfatic că această situaţie chiar ar exista. Dacă în anul de graţie 2011 înfiinţarea unui supermarket avea nevoie şi de acordul concurenţei (!) ne putem da seama câtă concurenţă a existat în România acestor ani. Am afirmat mereu că România are o economie cartelată, condusă de clanuri şi grupuri de interese, cu rezultate negative asupra dinamicii economice şi a bunăstării. Corupţia cvasigeneralizată a ţinut în loc economia României timp de decenii. Cineva s-a mirat că am scris un capitol (într-o carte publicată în Polonia şi SUA) despre corupţia de la noi… Alţii s-au mirat că mă preocupă etica aplicată… Cred că există o corelaţie directă între moralitatea mediului economic şi dinamica economică a ţării. Mai mult, am ajuns la concluzia că managementul nu este altceva decât etică aplicată, iar etica este intersecţia fericită dintre politic (scopuri) şi economic (mijloace).
Cred că ar fi o temă de cercetare deosebit de utilă analizarea costurilor trecerii (rapide sau lente) de la un sistem la altul. Dictaturile arareori fac posibilă apariţia democraţiilor în timp ce orice democraţie are şi alternativa alunecării (democratice!) spre dictatură. Cuvântul de ordine ar fi informarea corectă şi la timp, cunoaşterea cât mai largă, şi libertatea de opţiune în deplină cunoştinţă de cauză. Dar atunci când te afli la butoane şi stăpâneşti inelele nu doreşti decât să rămâi acolo, să beneficiezi de avantajele oferite (democratic!) aleşilor. Şi atunci mijloacele alese vor fi cele care să te favorizeze în alegeri, nu acelea care să asigure armonii plan-piaţă sau echilibre pe termen lung. Şi totuşi istoria a cunoscut „abateri” de la regulă, cu riscul pierderii puterii (imediate sau in timp): Gorbaciov, Pinochet şi Margaret Thatcher sunt iniţiatorii unor restructurări care au permis eliminarea reglementărilor rigide, socialiste sau nu, şi trecerea la firescul pieţei. Toate cele trei cazuri de conducători de ţări amintiţi au permis trecerea la libertatea pieţei şi a opţiunilor partidico-ideologice, dar rezultatele sunt, evident, diferite. Cauza, fără o analiză detaliată, rezidă în cultură, mentalităţi şi educaţie.

Miroslava, 31 mai 2012
Liviu Drugus
http://www.liviudrugus.ro
liviusdrugus@yahoo.com