liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: informatie

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 254. Luni 10 septembrie 2017. Despre iluzia că mereu alții sunt mai proști ca tine (4).  


Până la urmă, toată discuția despre prostie și deșteptăciune/ inteligență, pornește de la ideea de cunoaștere, de asimilare (corectă) de informații și de utilizare (adecvată) a acestora în procesul luării deciziilor care descriu/ definesc viața oricărei ființe umane. Conex acestei discuții apar nesfârșitele dialoguri pe teme ca: ”ce  fel de informație asimilăm?”, ”câtă informație adunăm în capul nostru?”, ”cum alegem să păstrăm sau să rejectăm unele informații?”, ”este cunoașterea umană necesară?” (devreme ce tehnologiile informației par a înlocui complet omul din procesele de memorare, de căutare și de selectare a informațiilor cu adevărat utile, ba chiar și în procesul de luare a unor decizii strategice majore). Răspunsurile la aceste întrebări (îndeosebi dacă vin din partea unor decidenți/ responsabili sociali) pot influența destine individuale sau colective. Mă refer la structura curriculară a școlilor (de la noi și de aiurea), la modul în care societățile bine organizate/ armonizate înțeleg să-și asigure supraviețuirea sau/ și (de ce nu?) fericirea, dar și la atitudinea generală față de efortul de a cunoaște, de a pătrunde în esența lucrurilor. De aceea, iluzia că mereu alții sunt mai proști ca tine, este una nocivă, nefirească și demnă de dispreț. Voi insista puțin asupra consecințelor posibile ale acceptării perpetuării de a trăi în această iluzie. În primul rând, această iluzie este generatoarea dezinteresului față de (altă) cunoaștere, față de evoluție/ progres/ creștere în domeniul informațiilor care să ne îmbunătățească viața. Este cazul copiilor cu o bună zestre/ dotare nativă, unii care știu să citească, scrie și numere pe la patru ani și care, conștientizând că ceilalți (colegi) sunt mai proști ca ei ajung să disprețuiască școala, ajungând la abandon școlar și la compromiterea unei posibile inserții sociale pozitive/ benefice pentru ei. În al doilea rând, este cazul copiilor cu înclinații (tot native) puternice pentru un domeniu sau altul (arte, activități practice, discipline speculative sau exacte etc.), dar care sunt ”vărsați” la comun, în clase supraaglomerate, obligați să suporte uniformizarea inteligențelor și a pasiunilor, să-și reprime pornirile interioare spre moduri de gândire, simțire și acțiune care să-i lumineze viața. Idiotismul manualului unic reapare tocmai acum când abordarea cât mai diferențiată a educării copiilor este mai stringentă și, totodată, mai posibilă. Ne confruntăm, paradoxal!, cu mai multe paradoxuri și neîmplinire în comparație cu perioada când ”era rău” (secolii trecuți și deceniile nu foarte îndepărtate). Unul dintre aceste paradoxuri este acela al alegerii/ deciziei de a face ceva într-un anumit fel/ mod și nu în alt fel/ în alt mod. În primul rând, decizia de a învăța (ce și cât) nu aparține copilului, elevului, tânărului, ci altora: părinților, învățătorilor, profesorilor. Nici măcar credința/ spiritualitatea nu este un act de liberă voință. ”Dreapta credință”/ ”buna învățătură” este ideologizată și inoculată de triada amintită mai sus, transformând cruda făptură umană în obiect al îndoctrinării/ manipulării/ îndobitocirii. Este și cazul copiilor unor islamiști radicali (jihadiști) supuși unei ”pregătiri” pentru sacrificiu, pentru legarea sensului vieții de uciderea unor semeni care nu au altă vină decât aceea de a se afla la locul și timpul nepotrivit, răpuși fiind de cei educați să ucidă, să distrugă, să se distrugă. Acest mod de a defini și realiza educația nu este deloc străin de modul în care își educau dictaturile bolșevice ”sclavii” viitori, începând cu grădiniță și școala primară, înregimentați în organizații menite să obtureze gândirea alternativă, libertatea de impresie și cea de expresie. Mai pe larg despre cultivarea iluziei superiorității intelectuale și spirituale față de ceilalți, în episodul următor.

Liviu Druguș  Pe mâine!

Reclame

Managementul ca alocare adecvată de resurse/ mijloace pentru scopuri bine precizate. Metodologia Scop Mijloc – în faza recunoașterii implicite în calitate de teorie generală a acțiunii umane (Management). Urmează faza recunoașterii explicite? (6)


Management. Concepte, tehnici, abilități”. Autori: Mirela Popa, Dan Lungescu, Irina Salanță, Presa Universitară Clujeană (http://www.editura.ubbcluj.ro), 2013, 385 pagini. Coperta: http://managrement.files.wordpress.com/2013/10/management-concepte-tehnici-abilitc483c89bi.jpg Referenți științifici: Anca Borza, Răzvan Nistor

Prima parte a recenziei poate fi găsită/ citită la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/10/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane/

 

A doua parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/15/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-2/

 

A treia parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/23/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-3/

 

 

A patra parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/25/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-4/

 

 

A cincea parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-5/

 

 

Ultimele…

 

Ultimele două funcții ale managementului sunt ”Conducerea”  și ”Controlul”. Ultimele două capitole din cadrul Părții a IV-a ”Conducerea”  sunt ”Leadershipul” și ”Comunicarea”. Acestea vor face obiectul ultimului episod al acestei neobișnuite (ca lungime, ca stil, ca așteptări…) recenzii, împreună cu ultimele două capitole ale cărții din cadrul ultimei Părți (a V-a): ”Controlul în organizație” și ”Sistemele informaționale”.  Cartea se încheie cu ”Referințe bibliografice” (o denumire original românească prin combinerea  americanului ”References” cu clasicul, modernul și românescul ”Bibliografie”. Dacă tot s-au inspirat majoritar/ masiv din literatura americană, autorii ar fi putut prelua și utiliza postmodernul ”Referințe”.

 

Trebuie să recunosc, leadershipul, comunicarea, controlul și sistemele informaționale sunt teme de interes pentru mine, acestea fiind elemente oarecum extreme și relativ antitetice în activitatea managerială. Astfel, leadershipul nu prea face casă bună cu controlul (devreme ce lumea urmează liderul și nu liderul impune ceva lumii), iar comunicarea liberă inter-umană este în contrapunct cu sistemul informațional (eminamente tehnic și rigid prin excelență).  Dar, holistic gândind, cele patru aspecte sunt inseparabile și concomitente/ simultane.

 

Capitolul 12, ”Leadershipul” (pp. 263 – 287)  este scris de Dan Lungescu. Aproape inevitabil, capitolul are un motto dintr-un autor american – și nu unul oarecare, ci din marele guru postmodern Peter Drucker. Paragraful introductiv nu este altceva decât o parafrazare și interpretare a mottoului druckerian: ”Ledershipul eficace nu înseamnă a ține cuvântări sau a fi apreciat; leadershipul nu este definit prin trăsături, ci prin rezultate” (p. 263). Amator de formulări șocante, Dan Lungescu scrie că, nici mai mult nici mai puțin, ”Un lider nu este lider, ci face leadership (…)” (p. 263). Subtilitatea filosofică existențială axată pe verbele modale ”a fi” și ”a face” ar putea fi tradusă prin faptul că liderii sunt doar prin ceea ce fac, dar misterul va învălui nedefinit logica formulării ”un lider nu este un lider”… (afirmație reluată și la pagina 266). Ca o încercare de explicitare a afirmației negative de mai sus, autorul scrie că ”nu este lider cel care are anumite trăsături, ci acela care e urmat de subalterni”. Din păcate, explicația nu ajută, ci mărește neclaritatea: afirmația că ”nu este lider cel care are anumite trăsături” este contrazisă pe aceeași pagină de autor prin afirmația că va încerca, pe parcursul acestui capitol să ”enumere trăsăturile de personalitate asociate cu liderii eficace” (p. 263), transformând autorul într-un personaj mai aparte, americănește numit ”heităr”.  Nu îmi este deloc clar de ce slujitorii limbii române scriu când fonemic/ fonetic (lider), când  etimologic (leader/ship) fără a exista vreo justificare pentru această inconsecvență grafică (vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Ortografie_fonemic%C4%83). Chiar dacă DEXul (în infinita sa generozitate și lipsă de preocupare pentru construcție lingvistică) validează ambele forme/ grafii, nedumerirea tot rămâne…

 

Desigur, definirea conceptelor este un lucru absolut necesar, iar autorul Dan Lungescu se înscrie pe o listă foarte scurtă de autori români care fac acest lucru. Fiind și eu preocupat de clarificări conceptuale am citit cu atenție sporită toate paragrafele din carte care au drept conținut definițiile/ descrierile. Fără a veni cu o definiție proprie (nici nu este de dorit ca fiecare autor să aibă propria definiție pentru unul și același concept), D.L. vine cu interpretări și caracterizări proprii referitoare la definiția dată de postmodernul Drucker. Și de aici încep …neclaritățile! Scrie D.L.: ”Peter Drucker i-a dat definiția cea mai cuprinzătoare – singura definiție a unui lider este: cineva care este urmat de altcineva” (p. 264). Opinia mea este că o asemenea definiție nu este ”cea mai cuprinzătoare”, ea fiind chiar una restrictivă, scoțând în afara calității de lider pe liderii formali (care nu sunt urmați din convingere, ci din datorie și obligație).

 

Ca un promotor al ideii că ”știința a murit, trăiască cunoașterea!”, nu pot fi de acord cu afirmația autorului conform căreia ”leadershipul a devenit o disciplină (știință)” (p. 268). Cred că leadershipul este cel mult o abilitate (înnăscută sau dobândită), științificitatea fiind un termen uzat prin utilizare abuzivă și excesivă, iar pentru așa-numitele ”științe sociale”  științificitatea este un deziderat, o dulce iluzie și un argument pentru finanțări echivalente cu disciplinele experimentale.

 

Un subcapitol special este acordat unei teme perene (mereu necesar a fi dezbătută): ”Leadership și management” (pp. 269 – 270). Sunt obligat (de propriile mele convingeri, dar și de analiza textului acestui capitol) să mă declar nemulțumit de modul în care se face comparația între leadership și management. Nefiind citată nicio altă sursă, conchid că aprecierile de mai jos aparțin strict autorului. Iată aceste aprecieri:

 

Uneori se face confuzie între leadership și management. În timp ce managementul are ca obiect o activitate, leadershipul (formal sau informal) are ca obiect niște oameni. Activitatea este manageriată (gestionată, administrată) de manager, iar oamenii sunt conduși de lider” (p. 269). Dincolo de speculația că oamenii apar, în textul de mai sus, ca fiind ”obiect(e)” al(e) leadershipului, eu nu văd deosebire între ”activitate” (a oamenilor, desigur) și ”niște oameni”.  Apoi, ultima propoziție din textul de mai sus vine în conflict cu descrierea (de până acum) a managementului și a funcțiilor acestora. Dacă până acum, conducerea era un atribut/ o funcție a managementului, acum apare ca fiind un apanaj al liderului. Sursa acestei confuzii vine din denumirea celei de a treia funcție a mangementului: conducerea. Desigur, intersectarea calităților de manager și de lider ajută la adâncirea confuziei.

 

Cele șase pagini dedicate puterii în organizații aduc o notă de noutate în comparație cu alte manuale de management, conceptele de putere și relațiile de putere fiind necesar a fi cunoscute și utilizate în practică. Totodată, aceste analize ale relațiilor de putere denotă și o preocupare destul de consistentă a autorului față de politic(ă). Am și aici un mic amendament la afirmația: ”Cum se spune cu privire la lumea politică, ”informația este putere” (…) ”. Acest dicton baconian se aplică peste tot unde există relații între oameni și nu doar sferei politicului.

 

Capitolul despre leadership se încheie cu interesante considerații referitoare la stiluri și sisteme de leadership (evident, sursele fiind americane). Dezvoltat, acest capitol poate face obiectul unei cărți de sine stătătoare. Cu speranța ca lipsa, în acest capitol, a exemplelor concrete, din practică, va fi substanțial compensată. Fiind un manual, cred că – nu doar la acest capitol – întrebări finale de autotestare, jocuri manageriale/ decizionale și subiecte de discuție suplimentare ar fi fost extrem de binevenite și utile.

Capitolul 13, ”Comunicarea” (pp. 289 – 318) este semnat de Mirela Popa. Includerea unui capitol despre comunicare într-un manual de management este un fapt demn de apreciat, poate și datorită faptului că dimensiunea intercomunicare nu este prezentă în multe manuale de management. (Inter)comunicarea este fundamentală nu doar pentru managementul organizațiilor, ci pentru buna înțelegere între oameni, in general.

 

Profit de contextul generat de tratarea acestui subiect într-un manual de management, pentru a aminti că în noiembrie 1988 profesorul român de cetățenie americană Anghel N. Rugină, a pus, la Boston, Massachussets, SUA, bazele ISINI (International Society for Intercommunicating of New Ideas), organizație în interiorul căreia am activat fără întreruperi din 1990 până în prezent. Se împlinesc, la 19 decembrie, patru ani de la moartea acad. Anghel N. Rugină (http://www.ugb.ro/isini10/index_files/Page1081.htm) iar ideile sale sunt mai puțin cunoscute în țară decât în lume. Un om dedicat intercomunicării și inovării în gândirea economică se alătură marelui batalion de personalități române care au reușit să se afirme doar plecând din țară.

 

Evident, capitolul debutează cu un motto din americanul Peter Drucker, guru global al managementului postmodern: ”Cel mai important lucru în comunicare este să auzi ce nu se spune”. Din punctul de vedere al plasării acestui capitol despre comunicare înaintea capitolului 15 intitulat ”Sistemele informaționale”, consider că s-a procedat la o punere a carului înaintea boilor. Ceea ce se comunică sunt, în esență, informații sub diferite forme de mesaje, codificate sau nu. Deci, în primul rând trebuie discutat despre informație și modalitățile de transfer informațional. A face teoria comunicării fără a pune accentul pe elementul esențial al comunicării (informația și informarea) mi se pare a fi cel puțin riscant (sub aspectul performanței manageriale) și neadevărat (sub raport logic și epistemologic). Despre informație și informare autoarea se ferește ca … dizidentul de serviciile de informații ale statului totalitar… Ca să nu apară vreun dubiu că informarea ar avea cea mai mică legătură cu comunicarea, autoarea subliniază că ”este foarte important a nu se confunda comunicarea cu informarea” (p. 290). Din ce motive, nu ni se spune. Care ar fi eventualele elemente comune celor două concepte și procese, nu ni se spune. Care sunt elementele care le diferențiază atât de drastic, tot nu ni se spune. Punctul meu de vedere este total opus acestei radicale disjungeri conceptuale, absolut deloc motivate și explicate. O palidă încercare de motivare a acestei disjungeri este redată într-o casetă care conține referiri la ce spun alții: ”În literatura de specialitate există o multitudine de definiții ale comunicării, mare parte din ele nefăcând referire directă la informare și informații” (p. 290). Cred că eliminarea informațiilor și a informării din procesul comunicării distruge și anulează orice demers explicativ pe tema comunicării. Se va vedea însă, doar peste o pagină distanță, că practic este imposibil să vorbești despre comunicare fără să te referi la informații și informare. Dar despre toate acestea, după ce voi analiza definirea conceptului de comunicare interumană în opinia autoarei Mirela Popa.

 

Ignorând că etimologie înseamnă tocmai studiul provenienței cuvintelor, autoarea demarează tentativa de definire și de explicare a conceptului de comunicare cu un pleonasm. ”Analizând proveniența etimologică a cuvântului comunicare, constatăm faptul că nu este un fenomen/ proces specific speciei umane” (p. 290). De regulă, nu se începe o definire cu o negație. Poți spune despre orice lucru/ proces/ idee o infinitate de trăsături pe care NU le are. Deoarece e cam greu de lucrat cu infinitul s-a convenit ca să facem afirmații (pozitive!) despre ce este un fenomen oarecare (dacă tot ne propunem să-l înțelegem/ studiem/ analizăm). Latinii aveau, într-adevăr conceptul de comunicare folosit pentru a sugera relaționarea, contactarea, acordul între persoane, așa cum corect sugerează autoarea. Etimologia însă înseamnă descoperirea etimonului unui cuvânt plus evidențierea semnificațiilor acestui etimon în cele mai îndepărtate timpuri. Acest lucru îl face Arian (pseudonim?) care și-a publicat articolul în Scribd (la 23 octombrie 2008) la adresa http://www.scribd.com/doc/7484210/Etimologia-Cuvantului.    Iată opinia acestuia: (subliniată cu o linie):

 

Etimologia cuvantului „comunicare”:

Etimologic cuvântul „comunicare” provine din limba latină; „communis”
înseamna „a pune de acord”, „a fi în legatură cu” sau „a fi în relaţie”, deşi termenul
circula în vocabularul anticilor cu sensul de „a transmite şi celorlalţi”, „a împărtăşi
ceva celorlaţi”.

 

Evident, transmiterea și împărtășirea se referea chiar la informații, indiferent care ar fi acestea. La o sesiune de comunicări am auzit opinia unui cercetător care a comunicat următoarea informație, deosebit de importantă pentru înțelegerea faptului că esența comunicării era informarea. ”Communis” are, în opinia profesorului Ioan Petru din Iași, conținut eminamente informațional. Din surse istorice cercetătorul ieșean a dedus că elementul comun împărtășit se referea la informația deținută de un grup de hoți (în limbajul de azi aceștia formau un grup infracțional organizat…) care tăinuiau secretul unei fărădelegi. Ei se puneau de acord în legătură cu ștergerea/ ascunderea urmelor sau  cu eventualele alibiuri pregătite din timp. Ceea ce se punea la ”communis”, adică la comun, era informație, iar conținutul comunicării era tot de natură informațională. În ultimă instanță, dintotdeauna hoții au avut și ei un management organizațional cel puțin la fel de performant ca și instituțiile cetății care apărau proprietatea cetățenilor. Evident, hoții aveau și ei reguli de etică și de responsabilitate socială… (ceva asemănător cu Comitetele anticorupție din Parlamentul nostru).

După etimologia corect descrisă, autorul emite și propria definiție a procesului de comunicare, elementul central al acesteia fiind informația/ informarea:

 

Definitia „comunicarii”:

Comunicarea este un ansamblu de acţiuni care au în comun transmiterea de
informaţii în interiorul perechii emiţător – receptor.
„Mod fundamental de interacţiune psiho-social a persoanelor, realizat în limbaj
articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informaţii, a obţinerii
stabilităţii sau a unor modificări de comportament individual sau de grup.”

 

Comunicarea are ca obiect transferul/ distribuirea de informații și trebuie analizată tocmai în acest context informațional. Am redat cele două paragrafe pentră că ele coincid 100% cu punctul meu de vedere.

 

Este importantă și interesantă definiția pe care o dă Mirela Popa procesului de comunicare umană: ”schimb de mesaje între oameni în scopul obținerii unor semnificații comune pentru aceștia” (p. 290).  După părerea mea această definiție se potrivește mai bine cu procesul de negociere, cu dialogul cercetar, cu polemicile etc., dar nu cu comunicarea. Trebuie să subliniez că, totuși, sunt de acord cu prima jumătate a definiției: ”schimb de mesaje între oameni, cu (un) scop”. Pentru a se apropia și mai mult de definiția comunicării în terminologia MSM ar mai fi trebuit invocat și elementul mijloc. O fac eu și sper să am și agrementul doamnei Mirela Popa: ”Comunicarea este procesul de transmitere/ împărtășire a unor informații în calitatea acestora de mijloace în vederea atingerii scopului numit informare”. Mesajele sunt vehicule care tranportă/ transferă niște mijloace mai aparte numite informații. Pentru că principalul conținut al mesajelor este informația, procesul de comunicare se poate numi proces de informare. Adică, informare = comunicare. Și atunci, de ce să nu confundăm informarea cu comunicarea? Sper ca dialogul ce va urma publicării acestei recenzii să ducă la o argumentare suplimentară din partea noastră, cu speranța comună de a ne apropia de adevăr și de a oferi studenților și colegilor noștri opinii credibile și bine argumentate.

 

Dar, după ce s-a susținut (la pagina 290) că informarea și comunicarea nu se confundă, la p. 291 se nuanțează mult radicalitatea afirmației de la pagina anterioară. Prezentând funcțiile comunicării, M.P. include ca o funcție de sine stătătoare a comunicării ”informarea, educarea, instruirea și controlul” (p. 291). Se observă cu ușurință că toate cele patru concepte invocate sunt eminamente informaționale. Mai mult decât atât, în descrierea acestei funcții M.P. scrie: ”unul dintre scopurile majore ale comunicării se referă la transmiterea și receptarea de informații utile (de exemplu, transmiterea unor decizii) …., informații referitoare la misiune, obiective, strategii, politici, proceduri….” (p. 291). Iar sublinierea caracterului informațional al procesului de comunicare este redată ceva mai jos: ”Managerii folosesc comunicarea pentru a transmite informații cu privire la obiectivele lor” (p. 291). În ultimă instanță, cam totul este informație. Banii sunt informație, iar încărcarea cardului de salariu de la o bancă pentru un angajat al unei firme este un act de comunicare. În cadrul acestui proces, clientul băncii poate fi informat în legătură cu suma existentă. Deci, comunicarea este (și) informare.

 

Subcapitolul 13.2 (pp. 292 – 296), contrar precizărilor de la începutul capitolului unde conceptul de informație și cel de informare erau îndepărtate din conținutul procesului de comunicare, preia aspectele principale din teoria informației, inclusiv unele elemente de managementul informației. Un ușor de evitat amestec confuz de cuvinte (asta în cazul în care s-ar fi utilizat MSM) se găsește la p. 294 în paragraful despre Media comunicării, sintagmă definită prin ”mijloacele și metodele folosite pentru transmiterea mesajului către receptorul țintit”. Ne aflăm în fața unui triplu pleonasm: ca și cum metodele nu ar fi mijloace, iar media nu ar însemna chiar mijloace, autoarea ne comunică un rezultat (probabil) al cercetărilor  sale conform căruia Media comunicării (adică mijloacele de comunicare) sunt formate din Metode (adică mijloace) și Mijloace (adică mijloace). Rezultă, ca în clasica demonstrație paramatemetică conform căreia 1 = 2, următoarele: Mijloacele = Mijloace + Mijloace, adică 1 = 2, sau, mai ”savant” spus: mijloacele sunt formate din mijloace! Curat logică! Frumoasă ”știință”!

 

În plin proces postmodern de reducere a numărului de (noi) ”științe” prin abordarea transdisciplinară, cititorul află – din cursul de Management – că omenirea s-a mai îmbogățit cu o (nouă!) știință: kinezica (un posibil diminutiv pentru o chinezoaică minionă…), ”știință care studiază mișcările corpului, precum gesturile, expresiile faciale…., mișcările ochilor… și postura (pozițiile corpului)” (p. 299). Este ușor de dedus ce îi așteaptă pe bieții studenți de la Management: introducerea noii discipline – Kinezica, apoi introducerea unui nou masterat intitulat Managementul kinezic unde va avea loc studeierea mai multor discipline kinezice cum ar fi Kinezica feței, Kinezica ochilor, Kinezica (im)posturii, Proxemica, dar și: Comunicologie, Body language, Zvonistica, MBWA, Semantica, Semiotica etc. Desigur, o nouă ramură doctorală (Kinezica managerial comunicațională) stă să fie înființată. Este de așteptat să avem, apoi, o catedră de Kinezică, pentru ca în maximum cinci ani să avem o separare a celor de la Kinezică de Facultatea de Management, toți kinezicii lucrând intens pentru autorizarea (apoi și acreditarea) Facultății de Științe Kinezice Avansate… În acest mod, se vor crea noi locuri de muncă, univeritatea va avea mai mulți studenți, mai multe cămine, mai mulți prorectori, mai mulți portari și bucătari, PIB ul României va crește, consumul de manuale, rechizite, tablete etc va crește. Vom avea mai multe cărți scrise, și mai puține păduri. Doar populația va (mai) sărăci puțin…deși statisticile vor spune altceva. Vom avea mai puțini meseriași (zidari, zugravi, sudori etc.), iar imaginea studenților despre învățământul superior va fi exact aceeași ca pe vremea  lui Trăsnea: un cumplit meșteșug de tâmpenie… Și când te gândești că toate astea au apărut (sau ar fi putut să apară) doar dintr-o orgolioasă preocupare de ”științificizare” a tot ce mișcă… Aș fi interesat de un curs postuniversitar de Știința sărutului (mâinii etc.) și a tot ce urmează după aceea. Nu de alta, dar se știe (de la Lenin încoace)  că Empirismul este dușmanul filosofiei autentice, revoluționare etc etc. Pun punct aici coșmarului imaginar legat de proliferarea modernistă a ”științelor” și invit oamenii responsabili să cugete la compactizarea postmodernă a cunoașterii prin simplificare și esențializare, prin reducerea numărului de ”științe” și de doctori în știința plagiatului, a mimatului (mimii fiind absolvenți de Kinezică, nu?).  Evident, se va reduce nu doar numărul plagiatorilor, ci și acela al pleonasmelor.

 

Tocmai când mă obișnuisem cu lipsa oricăror concluzii la sfîrșitul fiecărui capitol, iată că m-am înșelat. Cel puțin aparent și parțial m-am înșelat. Mirela Popa sparge tiparul convențional al cărții (adică, fără concluzii!) și oferă cititorilor-studenți un Epilog intitulat ”În loc de concluzii”.  Într-un elan pedagogic de intensificare a presupusei preocupări a studenților de a aplica imediat tot ceea ce au învățat, dna Mirela Popa sintetizează (mai puțin kinezic, este adevărat) conținutul capitolului intitulat Comunicarea, comunicând studenților, vorbind în numele celor trei autori, că ”Ne-am simți onorați dacă acest demers ar fi și unul mobilizator, încurajator și persuasiv, deoarece, eficacitate acestei comunicări este, în principal, direct proporțională cu dorința/ voința studenților de a citi, înțelege, învăța și reține cât mai multe aspecte prezentate” (p. 317). (Am lăsat toate virgulele la locul lor deși nu toate erau la locul lor…). Din punctul meu de vedere demersul mobilizator al lui Lenin (”Învățați! Învățați! Învățați!”) nu poate fi egalat… Ca să nu mai vorbesc despre demersul mobilizator al lui Stalin: ”Dacă nu știi, te învățăm! Dacă nu poți, te ajutăm! Dacă nu vrei, te obligăm!).  Cum ar putea fi egalate demersurile sovietice mai sus amintite de acest blând, mămos și demobilizator îndemn: ”Vă dorim spor la studiu și BAFTĂ!” ? (p. 318).

 

Cu aceste mobilizatoare îndemnuri în minte trec și eu la prezentarea ultimei părți a manualului de ”Management”, Controlul (pp. 319 – 371) care conține capitolele 14 Controlul în organizație (pp. 319 – 356) și 15 Sistemele informaționale (pp. 357 – 371).

 

Controlul” este semnat tot de doamna Mirela Popa.  Din cele cinci rânduri ale introducerii mai bine de jumătate sunt o sinteză a MSM, desigur descrisă cu cuvinte proprii. Iată-le: ”Primele trei funcții ale managementului – planificarea, organizarea și conducerea – au ca efect obținerea unor rezultate. Pe tot parcursul acestui proces, managerii trebuie să se asigure că performanțele organizaționale vor fi cele așteptate. Acest capitol are ca obiect controlul managerial, cu accent pe etapele procesului de control; sunt prezentate și câteva sisteme specializate de control” (p. 321). În limbaj MSM 100% aceste precizări ar apărea astfel: ”Managementul este o activitate preponderent centrată pe scopuri (rezultate așteptate), combinând cât mai ingenios mijloacele (idei, timp, informații, bani, energie umană, alte energii, materiale). Scopurile pot fi atinse dacă se urmărește continuu adecvarea dintre scopuri și mijloace. Această urmărire specifică se numește control”. Mai concentrat, managementul funcțional poate fi astfel descris: ”Managementul definește scopuri, alege și combină mijloace, și controlează adecvarea dintre acestea”. Aderarea la MSM pare a se intensifica rapid, devreme ce chiar la pagina următoare autoarea descrie procesul managerial într-o schemă în care cuvântul ”rezultate”  este înlocuit cu cuvântul ”scopuri” (Fig. 14.1 Poziționarea funcței de control. Sursa: Bartol K.M., & Martin D.C. (1992) (2nd edition). McGraw-Hill, p. 502).  În schemă se prezintă cele patru funcții ale managementului, primele trei fiind grupate în stânga imaginii, în centru este scris CONTROL, iar la final, în dreapta, se scrie SCOPURI. Este lesne de înțeles că primele trei funcțiuni ale managementului sunt considerate ca mijloace, rezultatele sunt scopurile propuse, iar controlul este preocuparea managerului/ managerilor de a adecva permanent mijloacele la scopuri și/ sau scopurile la mijloace.

 

La începutul anilor 90 predam aceste lucruri la Chișinău, dar când spuneam studenților că Metodologia Scop Mijloc este rezultatul cercetărilor mele, scrise în teza de doctorat finalizată în 1984, zâmbete neîncrezătoare apăreau pe fețele lor. Ceva de genul ”Ete-te! Ăsta se crede original și genial…”.  Ca să nu mai spun de faptul că simplitatea formulărilor le părea destul de dubioasă. La una dintre seriile la care predam am încercat un mic truc. Am spus, la începutul cursului, că ceea ce urmează sunt rezultate de ultimă oră ale unor cercetători americani propuși la premiul Nobel. Atenția (dar și considerația) a(u) crescut brusc, iar eu am avut bucuria mamei care și-a salvat copilul negând că îl cunoaște… Dincolo de aceste amintiri trucul pare a deveni realitate: autori americani practică pe scară tot mai largă Metodologia Scop Mijloc, cu ușoare schimbări și adaptări. Pentru cititorii care pot veni cu argumente că au găsit elemente ale MSM în secolul trecut, chuiar înainte ca eu să apar pe lume, le spun că și eu am găsit asemenea abordări (în preocuparea declarată de a-mi găsi antecesori) chiar în Evul Mediu, dar și la filosofii antici europeni și chinezi. Despre atașamentul meu față de gândirea lui Machiavelli nici nu mai trebuie să amintesc, celebrul florentin fiind evocat în multe tratate americane de Management, Business, Economics sau Politics. Rostul acestor rânduri este acela de a sugera autorilor (români sau străini) că utilizarea directă, esențializată și coerentă a MSM ar fi de mare ajutor în predare, dar și în practică. Cu un singur inconvenient: nu mai pot fi scrise tratate voluminoase de sute sau chiar de mii de pagini, cu vădite interese comerciale: banul să iasă! În ce mă privește, nu pot decât să mă bucur că studenții români află de modul de gândire bazat pe trinomul scop-mijloc-raportul scop/mijloc din cărțile autorilor americani preluate substanțial de autori români și, eventual, de la autori români…

 

Definirea ”Rolurilor controlului” (pp. 322 – 324) face uz de cuvintele cheie ale MSM: adecvare și scopuri (mijloacele fiind apanajul mai direct al celorlalte trei funcții manageriale). Definind controlul nu ca activitate de inspecție, verificare și sancționare (cum este văzut încă și la ora actuală controlul la noi), ci ca activitate de reglare, folosind standarde adecvate, cu ”scopul de a determina dacă oamenii și diferitele componente ale sistemului care alcătuiesc firma sau organizația respectivă” (p. 323), autoarea se apropie incredibil de mult de terminologia specifică MSM. Conținutul acestui capitol este bine scris, sintetizând și esențializând opinii ale mai multor autori americani și români, evidențiind valențele multiple ale conceptului de control, dar și sisteme și tehnici concrete de control.

 

Capitolul 15 (cuptinzând exact 15 pagini) este intitulat ”Sistemele informaționale” (pp. 357 – 371) și îl are drept autor pe Dan Lungescu, cel care a semnat și capitolul introductiv din Partea I-a, Introducere, ceea ce face din dl Lungescu un alfa și omega al acestui manual, adică începutul și sfârșitul (ca să mă exprim în termeni biblici)…  Din punctul meu de vedere, formularea cu articol hotărât (”Sistemele…”) are (cel puțin) un dezavantaj: afirmă, oarecum arogant, că în capitol vor fi tratate, analizate și comentate TOATE sistemele informaționale existente, ceea ce este, mai mult decât evident, o exagerare. Aceasta cu atât mai mult cu cât în descrierea conținutului capitolului autorul recunoațte că vor fi prezentate doar ”principalele sisteme informatice utilizate în organizațiile contemporane” (p. 357). Interesantă și lămuritoare este afirmația că ”sistemele informaționale sunt computerizate, devenind sisteme informatice” (p. 357).

 

Dan Lungescu nu cade în capcana de a încerca să definească informația, așa cum a făcut Ionel Nițu în teza sa de doctorat publicată sub titlul ”Analiza de intelligence”, Rao, 2013, p. 35 (”În concluzie, informația poate fi definită ca ansamblu coerent și unitar de semnificații epistemice, constituit într-un mesaj în procesul comunicării, care aduce un element de noutate față de cunoștințele prealabile și care – prin relevanță, pertinență și oportunitate – își dovedește utilitatea în atingerea unui scop la baza căruia se află o necesitate sau un interes”). În schimb, în timp ce Ionel Nițu (expert în doctrine de intelligence) îl citează corect și onest pe Russel Ackoff (1989) care opinează pe tema corelației dintre date, informații, cunoștințe și înțelepciune (”Ackoff a avansat teoria potrivit căreia conținutul minții umane poate fi clasificat în cinci categorii: date (simboluri), informații, cunoaștere,înțelegere, înțelepciune (înțelegere evaluată)”, (Nițu, op. cit., p. 34), Dan Lungescu consideră că opiniile asupra acestor corelații îi aparțin: ”Materia primă” folosită în control nu sunt informațiile, ci datele – aceste două concepte se confundă adesea, dar diferența dintre ele este importantă. O altă categorie înrudită este cea a cunoștințelor. Din aceste motive, începem prin a explica natura acestor concepte de bază – datele, informațiile și cunoștințele” (p. 358). După care are loc o descriere a celor trei concepte, cu citări pasagere din autori americani. În privința legăturii dintre ele, Dan Lungescu redă, în esență schema lui Ackoff, dar pe care o atribuie unor autori americani (Boody, Boonstra & Kennedy, 2005) (vezi p. 361), ignorându-l pe Ackoff care a lansat aceste corelații cu 16 ani înainte.  Oricum, fiind colegi la UBB, cei doi autori români, pot și chiar au ce învăța unul de la celălat.

 

Probabil acest capitol va fi cel mai ușor de pregătit pentru examen, partea tehnică ce conține descrierea unor modalități de stocare a datelor, informațiilor și cunoștințelor fiind foarte la îndemâna tinerilor care adesea au preocupări și competențe informatice ce pot depăși nivelul unor manuale.

 

Fără să intituleze ultimul paragraf ”În loc de concluzii”, așa cum a procedat Mirela Popa, și Dan Lungescu apelează la o frază concluzivă care să sintetizeze și să aplice cunoștințele expuse în capitol: ”Sperăm ca această carte nu a conținut date brute, ci informații utile, pe baza cărora cititorul și-a format deja cunoștințe” (p. 371). Practic, aceasta este o concluzie pentru întregul manual, fapt care îmi întărește convingerea că a existat un coordonator al colectivului celor trei autori chiar în persoana lui Dan Lungescu.

 

Câteva considerații finale

 

Recenzia (sau cvasirecenzia) cărții ”Management: Concepte, tehnici, abilități”, semnată de Mirela Popa, Dan Lungescu și Irina Salanță, apărută la Presa Universitară Clujeană, 2013, 371 pagini este, după cavasirecenzia la cartea lui Ionel Nițu, ”Analiza de intelligence” (Rao, 2013), cea de a doua experiență de prezentare  a unei cărți pe parcursul unui număr de episoade. Această inițiativă a mea comportă riscul de a fi puțin citită și cunoscută, tocmai datorită volumului mare de pagini. Se știe că se citește, nu numai la noi în țară, din ce în ce mai puțin, iar relativa ariditate a temelor (ambele de importanță vitală pentru indivizi, organizații, state și uniuni de state) a generat un număr mic de comentarii sau alte forme de feed-back. Coincidența a făcut ca ambele cărți recenzate să țină de domeniul larg numit Management/ Managementul informațiilor și ca autorii să aibă calitatea de cadre didactice la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj. Dacă amintesc și multele recenzii la articole  din revista Tribuna, rezultă că mi-am conturat un areal de interes pentru intelectualitatea clujeană pe care o consider ca fiind în fruntea intelectualității românești la ora actuală (Sabin Gherman fiind un intelectual de frunte al Transilvaniei și al României). Diferendele mele ideatice și ideologice cu universitari ieșeni sau bucureșteni s-au dovedit a fi mai consistente și, uneori, contondente, drept pentru care prefer să citesc și recenzez producții intelectuale din alte zone culturale ale țării. Deși nici clujenii nu au excelat la capitolul dialog, sper ca acesta să apară tocmai din această zonă transilvană de care îmi leg speranțele de normalizare a României. Deocamdată, am promisiuni în acest sens de la autorii cărții de față. Aștept. Dialogul cu dl Nițu a fost deja inclus într-unul dintre episoadele (cvasi)recenziei la cartea domniei sale, așa încât nu reiau discuția aici.

 

În încheiere, câteva aprecieri de ordin general pentru manualul de Management (autorii fiind subînțeleși…).  Am făcut-o și la început, o fac și acum: mulțumesc domnului Dan Lungescu pentru inițiativa și curajul de a-mi trimite un exemplar pentru a putea face o lectură și o recenzie în directă cunoștință de cauză. Mulțumesc celor trei autori pentru dedicație și autografe. Orice grafolog ar putea recunoaște o grafie feminină (probabil a prim-autorului).

 

Dincolo de diferențele de opinii, de viziune, de stil și de convingeri ideologice, cartea de față este o reușită sub mai multe aspecte: a) sub raport stilistic: deși sunt trei autori care au contribuții absolut egale (ca număr de capitole, nu neapărat și ca număr de pagini), cartea are o unitate stilistică de invidiat (fapt care m-a făcut să cred că a existat un coordonator, deși acest lucru nu apare în caseta redacțională, coordonatorul fiind, probabil, Dan Lungescu). Nu există contradicții de la un capitol la altul (din păcate, am sesizat câteva în interiorul capitolelor). Titlurile capitolelor sunt astfel concepute astfel încât ideea de întreg bine închegat apare mereu, dar îndeosebi după înceierea lecturii cărții. Îmi imaginez ședințele de armonizare a textelor. Probabil au existat și tensiuni (creatoare, cum altfel?…). Tot sub raport stilistic nu pot să trec cu vederea limba română impecabilă (micile erori semnalate punând și mai mult în evidență această rară calitate a scriiturilor de astăzi); b) sub raportul conținutului: în esență, materialul prezentat în cele aproape 400 de pagini reprezintă o sinteză a literaturii americane recente, postmoderne prin excelență, pigmentată și cu câțiva autori români, îndeosebi clujeni. Deși selectarea materialelor este dovada existenței unor convingeri și puncte de vedere bine conturate, totuși niciunul dintre autori nu a putut sublinia, în text, vreo dovadă a vreunei contribuții proprii (cu non-laudativele sintagme: după părerea mea, în urma cercetărilor mele etc.). Mai mult, deși capitolele sunt clar individualizate, niciunul dintre autori nu a folosit persoana I-a singular, semn al lipsei unei contribuții originale sau a lipsei individualizării responsabilității. De altfel, chiar Dan Lungescu, metaforic sau cu maximă sinceritate, a caracterizat manualul ca fiind un manual american de management. Și încă ceva legat de conținut. Deși idei intim legate de Metodologia Scop Mijloc, preluate din literatura americană, au fost incluse aproape în fiecare capitol, iar dl Dan Lungescu avea cunoștință de acest corp ideatic pe care eu îl echivalez cu un manual de Management, MSM nu a a fost niciodată invocată, prezentată, criticată în manual. Fac această precizare nu neapărat din orgoliu profesional și auctorial, ci mai mult ca o invitație la dialog și la critici pertinente și profesioniste.  De altfel, și necitarea lui Ackoff ridică unele probleme pe care, sper, D.L. le va reconsidera în viitor.  Și în legătură cu schema de pe copertă: trebuie precizat autorul în caseta redacțională! De asemenea, designul copertei trebuie și el să aibă un autor. În ce mă privește, faptul că modul de gândire teleologico-instrumental a fost însușit de  cei trei autori clujeni este un mare câștig și o consolidare a speranței mele că simplificarea, compactarea, esențializarea și utilizarea unui limbaj comun în toate disciplinele care se ocupă cu studierea acțiunilor omului va avea o acceptare firească. Apreciez în mod deosebit preocuparea pentru etimologii și clarificări conceptuale. Acest mod de a începe trezentarea unui capitol (cu lămurirea sensului/ sensurilor cuvintelor folosite ar trebui să devină normă impusă editurilor. c) sub aspectul prezentării grafice:  materialul este prezentat cu paragrafe scurte dar spațiate, cu font suficient de mare pentru o lectură lejeră. Casetele cu definiții mi se par utile ajutând la regăsirea rapidă a acestora. Bibliografia este corect citată (ar mai fi fost utile link uri la articole din reviste. Acest minus iese și mai mult în evidență după ce se citește ultimul capitol (sisteme informaționale). Folosirea inspirată a unor motto uri foarte potrivite ajută înțelegerea, sporește cunoașterea și eventual curiozitatea studenților de a citi mai multe despre autorii acestora; d) sub aspectul prezentării/ cunoașterii autorilor: de regulă, editurile pun, pe ultima copertă, un mic CV și o fotografie a fiecărui autor. E mă mulțumeam și cu niște link uri… Dar se presupune că manualul ajunge și la librăriile altor universități, nu doar la propriii studenți (obligați uneori să cumpere cartea profesorilor și… gata examenul!).

 

Unul dintre criticii literari preferați de mine, Alex Ștefănescu, a făcut o excelentă comparație/ metaforă a esenței și semnificației actului critic. Deoarece eu asimilez critica literară cu critica cercetară, redau acest citat cu speranța ca apetitul pentru ceva nou va fi bine stimulat:

 

Compar creația literară cu înaintarea unui schior pe zăpadă. Sunt două moduri de a coborî: să mergi pe o pârtie făcută de alții înaintea ta, lucru pe care-l fac scriitorii mediocri, și să înaintezi pe o zăpadă virgină

 

 

Alex Ștefănescu, Adevărul, 16 – 17 noiembrie 2013.

 

 

 

 

Liviu Drugus                  4   decembrie              2013                             Miroslava, Iași

 

www.liviudrugus.wordpress.com   www.facebook.com/liviu.drugus  liviusdrugus@yahoo.com

 

 

Sub semnul analizei: de la Securitate înspre Intelligence, via SRI (6)


 

Motto 1: Invita Dl Maior mediul academic sa cerceteze domeniul serviciilor secrete, dar cred ca invitatia este doar una formala, pentru ca in practica nimeni nu are acces la informatii si documente, daca nu este parte integranta a SRI-ului. Sigur ca putem discuta despre „obiectivitatea’ si scopul unor asemenea lucrari. A fi angajat in cadrul SRI si a scrie despre SRI mi se pare ca seamana cu situatia in care ai fi Hitler si ai scrie despre nazism, a fi Ponta si ai scrie despre guvernarea Ponta, ai fi ministrul sanatatii si ai scrie despre reforma in sanatate etc. Din astfel de scrieri putem obtine, cred, cel mult o viziune oficiala, subiectiva asupra problemelor discutate”.                                                                                                                                                                   Elena Dragomir, istoric, 8 septembrie 2013  

Motto 2 :  In topul universităților sunt exclusiv universități în care cercetarea este foarte puternică, în care cunoașterea se produce, nu numai se transmite. La noi acest reflex de a produce cunoaștere s-a pierdut de multa vreme”         Dragoș Ciuparu, august 2013

Motto 3:După un lung travaliu, care a însemnat și perioada sa de analiză, știința parcurge acum, sub ochii noștri, trecerea la o viziune de sinteză”. Pierre de Latil, Franța, 1956

 

Ionel Nițu, Analiza de intelligence. O abordare din perspectiva teoriilor schimbării, Editura Rao, 2012 (pe baza tezei de doctorat susținută în vara anului 2012), 283 pagini, cu o prefață de George Cristian Maior. (Nota LD: redactarea, tehnoredactarea și corectura sunt asumate implicit deopotrivă de către editura Rao și autorul cărții. Din motive de creștere a profitului cam toate editurile din România nu mai angajează tehnoredactor, redactor de carte, corector  – toate aceste activități fiind trecute tacit în sarcina și responsabilitatea autorului, dar riscul asumat este al editurii. Multele observații de natură tehnoredacțională și redacțională vor, scădea punctajul final acordat cărții și editurii. Vorba românului: ieftin dai, ieftin porți. Sau: tai din poale și cârpești în coate…)    

Vezi coperta cărții la:  http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2012/12/Analiza-de-Intelligence-de-Ionel-Nitu-Editura-RAO.jpg   Pentru o mai bună punere în temă a cititorului cu problematica analizei de intelligence, așa cum face trimitere și autorul cărții, este benefică lectura materialului de la adresa: http://www.animv.ro/files/Ghidul-Analistului–RO-.pdf Ghidul analistului de intelligence   Vezi partea întâia a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/14/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-1/   Vezi partea a doua a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/23/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-2/   Vezi partea a treia a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/01/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-3/ Vezi partea a patra a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/03/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-4/ Vezi partea a cincea a acestei recenzii a cărții lui Ionel Nițu la https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/13/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-5/

 

Câteva cuvinte despre autor: Ionel Niţu (41 de ani) a fost şef al departamentului central de analiză al SRI în perioada 2009-2012.  În prezent este director executiv la Intergraph Computer Services din Bucureşti şi preşedinte al Asociaţiei Specialiştilor în Informaţii pentru Afaceri. A absolvit Academia Naţională de Informaţii “Mihai Viteazul” (ANIMV), mai multe cursuri post-universitare şi masterate, este lector universitar şi deţine un doctorat în ştiinţe militare şi informaţii. (Conform publicației Bursa). Alte informații pot fi obținute de la adresele de mai jos: https://www.facebook.com/ionel.nitu.10                    http://www.oranoua.ro/tag/ionel-nitu/ http://www.oranoua.ro/ionel-nitu-avem-nevoie-de-elite-cu-viziune-in-ce-masura-analistii-vor-fi-parte-a-constructiei-viitoarelor-elite-din-romania-ramane-de-vazut/ (Interviu publicat in ziarul Bursa). Autorului i se poate scrie pe adresele de la SRI: ionelnitu@sri.ro sau la relatii@sri.ro      

Capitolul 1 Cadrul conceptual (pp 17- 47) Acest prim capitol al cărții conține un autorezumat al tezei de doctorat și o încercare de definire/ clarificare a principalelor concepte care pot ajuta la înțelegerea misiunii (scopului) și a principalelor activități (mijloacelor) ale Serviciului Român de Informații pentru ca misiunea asumată (Patria a priori) să poată fi îndeplinită (adecvarea mijloacelor la scop). Demersul paradigmatic al doctorandului (acum deja doctor) a vizat trei aspecte principale: –                            ce anume determină necesitatea schimbării în intelligence” (p. 17), cu alte cuvinte analiza cauzală a schimbării paradigmei în activitatea serviciilor de intelligence din NATO, inclusiv din România. Pentru noi, românii, cred, acum, problema este nu de a produce o schimbare în intelligence, ci de a produce o schimbare în SRI înspre intelligence; –                            ce implicații are asupra analizei de intelligence” (p.17), adică ce va însemna anliza de intelligence în lumea post 9/11; –                            cum poate fi condusă și direcționată această schimbare” (p. 17), cu alte cuvinte se va proceda la o analiză managerială a activităților SRI din perspectivă operațională, tactică și strategică.   SRI a proiectat, după fatidicul an 2001, două viziuni strategice de schimbare (mai exact de adaptare la noile schimbări din intelligence ul occidental) prin două documente programatice: 1) Viziunea Strategică 2007-2010 și 2) SRI în era informațională. Viziunea strategică 2011-2015 care au fost (cică) disponibile online la data de 01.07.2012 la adresa www.sri.ro/categorii/64/documente/strategice.html După cum am mai arătat în episoade anterioare majoritatea conținuturilor trimiterilor electronice nu mai pot fi deschise și făcute cunoscute cititorilor. Mă mulțumesc cu precizarea făcută de autor, aceea că în aceste documente ”analizei de intelligence i s-a acordat o importanță deosebită” (p. 18). Totuși, lipsa acestor documente de pe site-ul SRI adâncește, în continuare, ceea ce atât dl G.C. Maior cât și dl Ionel Nițu deplâng: lipsa unei autentice culturi de securitate în România. Îmi permit să afirm că această cultură de securitate nu se construiește doar cu cărțile celor doi autori amintiți, cu deja subliniatele carențe de documentare, de conținut, de atitudine etc. pe care le-am semnalat și le voi mai semnala în episoadele următoare. Devansez puțin discuția referitoare la relativ recenta apariție a unui volum care vrea să atenueze lipsa culturii de securitate în România, respectiv lucrarea ”Ars Analytica. Provocări și tendințe în analiza de intelligence” coordonată de George Cristian Maior și Ionel Nițu (572 pagini, Rao, 2013),  și atrag atenția asupra tabelului de la pagina 565 a cărții, tabel intitulat ”Surse virtuale”, adăugat la cele 14 pagini de titluri de cărți și articole oferite pe post de ”Bibliografie selectivă”.  Tabelul conține nu mai puțin de 62 de adrese de internet de prin varii domenii și țări (evident, SUA în primul rând, dar și Marea Britanie, Ungaria, Slovacia, Canada, Spania, Germania, Israel și, desigur, România). Trimiterile la linkuri gestionate de instituții din România – patru în total – au păcatele deja arătate de mine în primul episod al acestei cvasirecenzii, unde arătam că majoritatea erau nefuncționale, culminând cu nefuncționarea paginii web a SRI. Pentru ca lucrurile să nu mai comporte astfel de discuții, în lista celor 62 de surse virtuale din care cititorii ar putea găsi informații utile pentru înțelegerea funcționării instituțiilor profilate pe asigurarea securității naționale, strălucește orbitor, prin inexistență, site-ul SRI. O logică ar exista: dacă acest site tot este făcut doar de ochii lumii și nu funcționează, mai bine să fie ignorat! Mai mult, dintre cele patru linkuri care fac trimitere la site uri românești, unul dintre ele (www.securitatenationala.ro) este suspendat, un altul (www.networksecurity.ro) este al unei firme cu preocupări în domeniul energiilor alternative (este adevărat, conține o rubrică de criminalistică digitală pentru întreprinderi…), iar celelalte două reprezintă CSAT ul (http://csat.presidency.ro) și CSSAS (http://cssas.unap.ro).  Surprinzător, de pe site-ul CSAT portalul SRI ului funcționează și cei interesați pot vedea că lipsesc Rapoartele anuale de activitate ale SRI). Dar onoarea ”culturii de securitate din România” este salvată de CSSAS (Centrul de Studii Strategice pentru Apărare și Securitate) unde se găsesc pdf urile la 39 de cărți și arhiva revistei ”Impact Strategic” și a suplimentului acesteia ”Colocvii Strategice”. Cred că CSSAS ar fi putut solicita autorilor cărților recenzate aici și editurii Rao să ofere spre acces liber pdf urile cărților autorilor care fac parte din sistemul de securitate al țării. Sau, mai bine, domnii George Cristian Maior și Ionel Nițu ar fi putut ceda drepturile de autor către CSSAS pentru a contribui și mai mult la creșterea culturii de securitate în Romînia. Consider că această (cvasi)recenzie poate contribui, fie și parțial, la diseminarea informațiilor pe temele securității naționale. Pentru mentalitatea românească dominantă probabil că ar fi mult prea mult pentru conducerea CSSAS să dispună includerea în lista lucrărilor/ contribuțiilor pe teme de securitate națională a acestor episoade ale serialului de față pe tema literaturii despre trecerea de la Securitate spre Intelligence, via SRI J…  Despre celelalte adrese web din tabelul cu ”Surse virtuale” voi reveni, dar pot preciza și aici că surpriza de a afla că la accesarea unor linkuri rezultatul este: Pagina … inexistentă (cu alternativa This webpage is not available), iar multe link uri au o tematică mult prea generală pentru a contribui la consolidarea culturii de securitate a cititorului român. Și dacă tot am vorbit despre lipsuri și semnificațiile lor cred că merită remarcată lipsa adreselor de internet ale serviciilor de securitate națională din: Federația Rusă (FSB), a Republicii Moldova, a Ucrainei și al Bulgariei. Oare de ce? Vecinii chiar nu contează? Există doar un site din Ungaria, dar nu cel al serviciului național de securitate maghiar. Părerea mea este că formarea unei culturi de securitate în România (obiectiv declarat al SRI) nu poate avea loc fără cunoașterea serviciilor de specialitate din zonele/ țările de interes imediat pentru România. Desigur, cu un mic efort, Google ne ajută să deschidem site urile mai tuturor serviciilor de intelligence din lume, dar selecția făcută de autorii George Cristian Maior și Ionel Nițu are valoarea unei opțiuni programatice și de politică instituțională. Dacă ”Ars Analytica” ar fi fost coordonată de studenți de la ANIMV, atunci aș fi putut crede că selecția acelor adrese s-a făcut complet aleatoriu, culegându-se în grabă și superficial niște adrese cu care acei studenți au intrat întâmplător în contact; dar în cazul în care această selecție poartă girul șefului SRI și a șefului principalului departament al SRI, evident, semnificația selecției făcute este una strict politică. Ar fi fost interesant de știut, în contextul schimbării pe care o sugerează subtitlul cărții semnate de dl Ionel Nițu, (”O abordare din perspectiva teoriilor schimbării”) ce anume este DE SCHIMBAT și ce REZULTAT se estimează a se obține în urma schimbării din cadrul culturii de securitate a cetățenilor români, îndeosebi a celor angajați în instituții publice specializate. Presupun doar că unul dintre lucrurile de schimbat ar fi și schimbarea denumirii Serviciului Român de Informații în Serviciul Român de Intelligence, desigur atunci când se va ajunge la concluzia că SRI nu analizează orice informații (meteo, sport, monden etc., deși și acestea pot avea tangențe cu securitatea națională prin natura informațiilor vehiculate), ci îndeosebi informațiile privind securitatea națională, respectiv intelligence (așa cum se definește în lucrare analiza de intelligence). Oricum, schimbarea de paradigmă nu a avut loc, fapt care permite autorului să vorbească doar de tentative de schimbare și nu de schimbarea de paradigmă. Probabil, o anumită schimbare de paradigmă a avut loc prin trecerea de la Securitate la SRI, dar trecerea de la Informații la Intelligence în mod sigur nu s-a produs. O confirmă, de altfel, dar doar parțial, și autorul tezei de doctorat, dl Ionel Nițu, atunci când afirmă că așteptata schimbare de paradigmă în analiza de intelligence nu s-a produs: ”Cu referire la subiectul abordat în Capitolul 5, consider că – deși au avut loc schimbări importante în analiza de intelligence în cadrul SRI – nu se poate vorbi, cel puțin până în prezent, de o schimbare de paradigmă” (p. 240).  Observația mea este că nici nu ar fi fost posibilă o schimbare radicală (paradigmatică) doar în cadrul unui singur aspect al activității SRI: analiza. Mă refer aici fie la analiza de intelligence, fie la accepțiunea dată de autor conceptului de analiză, ”cu întreg instrumentarul său de metode și mijloace, proceduri și standarde interne, dar și cu diversele sale forme de organizare” – vezi p. 31. Schimbarea de paradigmă ar fi presupus un alt mod de gândire, de acțiune, de stabilire a țintelor, de recrutare, de culegere a informațiilor, de analiză, de livrare a produsului, de raportare față de lege, față de cetățean etc. Oricum, chiar dacă analiza ar fi suferit o schimbare paradigmatică (recunosc, nu văd cum) tot nu s-ar fi produs marea schimbare (îndepărtare față de Securitatea de tip KGB și apropierea de serviciile occidentale de tip NATO).  Dacă pentru autorul tezei de doctorat și al cărții publicate la Rao între analiza de informații și analiza de intelligence diferența este una strict domenială (locul de muncă), atunci cred că schimbarea despre care se tot vorbește în carte nu va avea loc și nu va avea cum să aibă loc. Să mă explic. Dl Ionel Nițu consideră că ”analiza de intelligence este analiza informațiilor care vizează securitatea națională” (p. 31).  În ultimă instanță, trebuie bine definit ce anume intră în categoria informațiilor de securitate națională. O face titularul cursului de ”Informația de Securitate Națională” (ținut la ANIMV)  titular care este chiar dl Nițu: ”Informația de securitate națională se referă la situații, fenomene, fapte ori stări de fapt ce pot aduce atingere stării de legalitate, de echilibru și de stabilitate socio-economică și politică necesară existenței statului – ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil – menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și obligațiilor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statuate prin Constituție” (p. 36). Probabil, definiția de mai sus a fost valabilă și pentru regimul ceaușist, dat fiind că toate elementele de libertate și de democrație amintite se regăseau (teoretic) și în Constituția RSR (cu diferența notabilă în privința ne/respectării drepturilor cetățenești fundamentale). Deduc, din definiție, că SRI este garant (împreună cu alte instituții) al existenței statului român, dar și al democrației (uneori prea originală, alteori chiar mai apropiată de fosta democrație socialistă). Ar fi fost interesant de dezvoltat o analiză a unor situații mai aparte (deloc rare) în care statul intră în conflict cu cetățenii, le expropriază proprietățile din ”înalte” rațiuni de stat (cazul Roșia Montana, construirea de drumuri/ autostrăzi) sau crește impozitele dincolo de rațiunile micro macroeconomice și de finalitatea acestora: binele cetățeanului. Un stat hipertrofiat cu sute de mii de funcționari care NU se află în slujba cetățeanului va fi el apărat necondiționat de către SRI, în conformitate cu definiția de mai sus, sau SRI va trebui să atragă atenția asupra derapajelor de la democrație, asupra riscurilor unor acțiuni ale guvernului și parlamentului (care alocă și fondurile, mereu în creștere, pentru instituțiile care se ocupă cu securitatea statului, SRI în primul rând)? Răspunsul, în cazul în care serviciul național de intelligence ar fi fost un organism independent, ca în Israel, nu este decât asumarea responsabilității față de analizele efectuate și soluțiile propuse, indiferent de partidul aflat la putere! Faptul că Rapoartele de activitate ale SRI nu sunt făcute publice poate da de gândit cetățeanului contribuabil care ar vrea să știe unde sunt și cum sunt dirijate fondurile alocate acestei instituții. Dl Ionel Nițu a făcut el însuși această apreciere referitoare la necesitatea trecerii de la vechea paradigmă bazată pe secretomanie la noua paradigmă bazată pe surse deschise. Or, secretomania se referă în primul rând la aceste Rapoarte de activitate (un Raport financiar pe 2012 se află pe pagina web a CSSAP). Dar cum să pretindă cineva să cunoască faptele trecute, dacă nici măcar cele viitoare (Viziunile strategice) nu sunt accesibile? Ca să închei această paranteză generată de distincția dintre informație în general și informația de securitate națională întreb retoric: oare nu ar fi fost mai aproape de mult așteptata schimbare de paradigmă în intelligence o definiție a informației de securitate națională care să pună interesele cetățeanului înaintea intereselor birocratice (în sens weberian!) ale statului? Neprocedând astfel, autorul contribuie, voluntar sau nu, conștient sau nu, la încremenirea structurilor de securitate națională în paradigma primatului secretului în fața transparenței și deschiderii față de cetățeni. De altfel, pe parcursul cărții se subliniază mereu că SRI se află în slujba consumatorilor/ beneficiarilor de informații/ decidenților (politici sau nu) și, implicit, nu direct în slujba cetățeanului (decât într-un mod foarte mediat și alambicat). Dovada: nefuncționarea paginii de internet a SRI și lipsa de comunicare cu cetățeanul (fie și în cazul benign al informării scrise transmise de cetățeanul Liviu Drugus acestei instituții în legătură cu existența acestui serial de (cvasi)recenzii la o carte emanată direct din interiorul instituției, scrisoare care – în condiții de normalitate a comunicării cu cetățeanul – ar fi trebuit să primească un răspuns, fie și unel de genul ”Am primit mailul dumneavoastră. Vă mulțumim pentru interesul acordat”. Evident, dacă ”recenzia” era o listă de elogii pompoase, răspunsul ar fi fost unul prompt…).  O sinteză a ”dialogului SRI – cetățeni” pe anul 2012 este redată la adresa de internet: http://www.sri.ro/fisiere/rapoarte/Relatiile_SRI_cu_cet_2012.pdf  Redau conținutul acestui Raport în Anexa 1.   Ce este analiza de intelligence? În concepția autorului cărții și a tezei de doctorat recenzate aici, analiza de intelligence reprezintă: ”Un demers specializat de cunoaștere asupra unei problematici determinate – de securitate națională – , în cadrul căruia sunt utilizate, în forme și modalități specifice, deopotrivă expertiza și experiența analiștilor, precum și metode și tehnici consacrate, în scopul formulării de explicații, estimări și prognoze argumentate, utile în fundamentarea deciziiloor statului” (p. 30). Așadar, se subliniază explicit că ”analiza de intelligence … nu operează cu orice fel de informații, ci doar cu informații relevante pentru securitatea națională” (p. 31). Accentul pus mereu pe stat și nu pe cetățean ca element constitutiv principal al ideii de stat ne plasează într-o cultură de securitate cu o democrație fragilă și cu mentalitatea etatistă dominantă venită din trecutul dictatorial. Cred că cea mai bună definiție a conținutului analizei de intelligence este dată de descrierea jobului de analist de intelligence sau de specialist în metode de analiză. O descriere a acestei activități făcută de CIA pe site ul acestei instituții (https://www.cia.gov/careers/opportunities/analytical/analytic-methodologist.html ) este redată în Anexa 2: Oricine poate remarca faptul că o asemenea descriere a jobului de analist de intelligence sau de metodist de intelligence nu există pe pagina instituției numită SRI. Mai trebuie oare argumente suplimentare pentru a sublinia că în cazul SRI domină, în continuare, cultura secretului în detrimentul deschiderii și transparenței? Faptul că CIA face public venitul anual al unui specialist în metode de analiză (între 50.000 și 100.000 dolari anual, cu precizarea că, în funcție de rezultate, veniturile pot fi mult mai mari), iar SRI nu o face, sugerează diferența de viziune care ne desparte de unul dintre modelele occidentale cele mai cunoscute din lume. Din păcate, propunerile de schimbare făcute de autor nu depășesc faza de meliorism; ele sugerează, mai degrabă, o politică de (ne)adaptare lentă în situații cu dinamici foarte alerte (vezi paragraful 6.3 de la pagina 237).  Prin aceste modalități de descriere a unei activități cum este aceea de ”analiză de intelligence” nu se stimulează interesul potențialilor doritori de a lucra în acest domeniu. Dimpotrivă! Impresia mea după lecturarea acestei cărți a fost că scopul scrierii ei a fost (dincolo de obținerea titlului de doctor și a sporului de doctorat la salariu) sublinierea importanței segmentului de activitate în care chiar dl Ionel Nițu activa în momentul scrierii tezei. Dacă dl Nițu ar fi lucrat în domeniul culegerii de informații sau în domeniul recrutării de noi colaboratori atunci s-ar fi subliniat, probabil, importanța decisivă pe care o au aceste segmente, restul fiind … aspecte colaterale. Despre informație Desigur, în acest capitol de precizări și clarificări conceptuale, discutarea termenului ”informație” nu putea lipsi. Definirea acestui termen este o întreprindere temerară existând, în literatură, poziția că informația nu poate fi definită, sau în orice caz încă nu poate fi definită, ci doar descrisă. Știe cineva o definiție a energiei? O catedră de la o universitate din Finlanda, cu sute de cercetători angajați, și-a propus, cu mai mulți ani în urmă, pe parcursul unui număr mare de ani, să definească conceptul de informație, deși majoritatea cercetătorilor înclinau să creadă că un concept fundamental ca ”informația” nici nu poate fi definit. Dl Ionel Nițu citează mai multe surse care definesc informația (p. 33) și în final oferă propria sa definiție: ”În concluzie, informația poate fi definită ca ansamblu coerent și unitar de semnificații epistemice, constituit într-un mesaj în procesul comunicării, care aduce un element de noutate față de cunoștințele prealabile și care – prin relevanță, pertinență și oportunitate – își dovedește utilitatea în atingerea unui scop la baza căreia se află o necesitate sau un interes” (p. 35). Fără a fi o definiție aristotelică, această descriere metaforică a ideii de informație are, cred, caracter lucrativ deși cu rezerve cum ar fi: nu toate informațiile au aceleași semnificații epistemice pentru cel care o posedă; nu toate informațiile fac obiectul comunicării prin mesaje, nu toate informațiile receptate au o finalitate precisă – adesea acumulăm informații fără a ști dacă vor fi utile vreodată sau nu. Prin aceste mici obiecții am vrut să subliniez temeritatea încercării de a defini un concept fundamental cum este informația. Pentru eventualii cititori interesați de informații (concept, teorie, istoric, realitate) recomand ca fiind foarte instructivă cartea lui James Gleick, ”Informația. O istorie, o teorie, o revărsare”, Ed Publica, 2012 (originalul american a apărut în 2011).  Vezi și instructivul videoclip cu tema  ”Order or Disorder Information” la adresa: http://www.youtube.com/watch?v=f-rbFQjoTqo . Merită subliniată importanța Diagramei lui Ackoff (1989) (redată de mine dintr-o sursă indirectă în episodul 2, în Anexa 2) care sugerează clar distincția dintre date, informații, cunoaștere și înțelepciune, toate acestea nefiind altceva decât grade diferite de înțelegere a realității înconjurătoare. Discuții mai largi pe această temă se pot citi cu folos în articolul ”The Data, Information, Knowledge, Wisdom Chain: The Metaphorical Link” (2004). Foarte sugestiv este și motto-ul din T.S.Elliot (1934). La pagina 3 a acestui interesant articol se propune o ”Piramidă a Cunoașterii” bazată de Diagrama Ackoff, dar cu interpretări mult actualizate, fiind publicat la o distanță de 15 ani după publicarea Diagramei lui Ackoff. Articolul se găsește la adresa de internet: http://www.dataschemata.com/uploads/7/4/8/7/7487334/dikwchain.pdf . (Alte câteva adrese pot ajuta la înțelegerea conceptului de DIKW (Data, Information, Knowledge, Wisdom): http://en.wikipedia.org/wiki/DIKW_Pyramid http://www.lib.montana.edu/~tdonahue/kh/ (o excelentă sinteză) http://community.eldis.org/?233@@.59903a84!enclosure=.59903a7e (atașamentul de la această adresă este redat integral în Anexa 1) http://www.systemswiki.org/index.php?title=Data,_Information,_Knowledge_and_Wisdom http://jis.sagepub.com/content/33/2/163.refs (un rezumat al unui articol) http://jis.sagepub.com/content/33/2/163.full.pdf+html (articolul de mai sus, integral în format pdf) http://go.webassistant.com/wa/upload/users/u1000057/webpage_10248.html http://courseweb.lis.illinois.edu/~katewill/spring2011-502/502%20and%20other%20readings/bellinger%20on%20ackoff%20data%20info%20know%20wisdom.pdf (articolul prezentat în episodul 2, la Anexa 2) http://arizona.openrepository.com/arizona/bitstream/10150/105670/1/The_Knowledge_Pyramid_DList.pdf (o critică a conceptului DIKW) http://www.bileta.ac.uk/content/files/conference%20papers/2008/Data,%20Information%20and%20Knowledge%20Under%20EU%20Data%20Protection%20Directive%20[Bostjan%20Bercic].pdf (DIKW în contextul legislației europene) http://xstar.ihmc.us:16080/research/projects/EssaysOnHCC/Perspectives%20on%20Sensemaking.pdf http://www.toobigtoknow.com/bibliography-2/ (Bibliografie) http://repository.uneca.org/bitstream/handle/10855/156/Bib-7056.pdf?sequence=1 Informația ca resursă economică http://www.portlandpress.com/pp/books/online/wg85/085/0033/0850033.pdf Despre valoarea informației http://en.wikiquote.org/wiki/Russell_L._Ackoff Viața și opera lui Russel L. Ackoff http://en.wikiquote.org/wiki/Russell_L._Ackoff (Informația – un construct discursiv) http://spaces.icgpartners.com/index2.asp?NGuid=CBAEFE89E4414C4694252A87C63DD403 http://www.atwebo.com/knowledge_management.htm Despre managementul cunoașterii http://www.purdue.edu/discoverypark/vaccine/assets/pdfs/publications/pdf/Data%20Information%20and%20Knowledge.pdf DIK in vizualizare http://vinaydeshmukh.blogspot.ro/2010_08_01_archive.html Exemple la DIKW http://www.engineersmedia.com.au/journals/aaee/pdf/AJEE_15_3_Brodie.pdf (DIKW în reforma sistemului de educație) http://medelean.wordpress.com/2009/04/ http://community.eldis.org/?233@@.59903a84!enclosure=.59903a7e) Vezi și articolul integral în Anexa 3     Iată și motto-ul preluat din Elliot:   Where is the Life we have lost in living? Where is the wisdom we have lost in knowledge? Where is the knowledge we have lost in information? T.S. Eliot, „The Rock”, Faber & Faber 1934. Din păcate, în cartea dlui Ionel Nițu, Diagrama lui Ackoff este prezentată cu câteva erori importante: Deși în text, dl Ionel Nițu precizează că ”Ackoff a avansat teoria potrivit căreia conținutul minții umane poate fi clasificat în cinci categorii: date (simboluri), informații, cunoaștere, înțelegere, înțelepciune (înțelegere evoluată)” (p.34), în diagrama de la aceeași pagină cele cinci categorii sunt doar trei: date, informații, înțelepciune (cunoașterea nefiind specificată, deși i se lăsase un loc între informații și înțelepciune). Totodată, din schema prezentată nu rezultă că înțelegerea ar fi una dintre cele cinci categorii (ea fiind înscrisă pe orizontală, la nivelul datelor, sugerând, corect de altfel, că parcursul de la date la înțelepciune nu este altceva decât o succesiune de creșteri graduale ale nivelului de înțelegere). În fine, verticala de la date înspre înțelepciune este subsumată conceptului de ”integrare”, deși în schemele vehiculate în literatură se scrie ”interconectedness”, ceea ce înseamnă relaționare, interconectare, în niciun caz integrare). De reținut triada Relații – Modele – Principii care explică esențializat succesiunea:  Date – Informații – Cunoaștere – Înțelepciune, trecerile etapizate fiind bazate pe înțelegere. Astfel, înțelegerea relației/ relațiilor dintre date generează informație. Înțelegerea modelului după care se structurează informația generează cunoaștere. Înțelegerea principiilor pe baza cărora se structurează și utilizează cunoașterea generează înțelepciune.   Despre ciclul de intelligence Deși acest ciclu este esențial pentru înțelegerea corectă/ adecvată a activității de intelligence, descrierea sa este expediată într-o singură frază urmată de schema ciclului de intelligence, preluată de la autorul Adrian Ene (2011). Din păcate schema, complexă, este concentrată pe o jumătate de pagină, și în consecință este greu lizibilă. În plus de asta, logica denumirilor, succesiunilor și legăturilor dintre cele patru componente majore ale ciclului de intelligence din schemă ridică mari semne de întrebare. Cele cîteva observații critice făcute chiar de către autorul cărții nu au darul de a aduce lumină în privința conținutului real al ciclului de intelligence. Cred că în economia cărții descrierea și discutarea critică a ciclului de intelligence putea primi un capitol distinct și o bibliografie foarte bogată. Lipsa oricăror exemplificări cu cazuistică din practică face ca demersul teoretic despre ciclul de intelligence să apară incomplet și, în consecință, inutil. Acest prim capitol al cărții se încheie cu câteva definiții ale unor concepte cheie cum ar fi: cultură de securitate, siguranță națională, securitate națională, paradigmă, toate acestea fiind insuficient discutate pentru a se putea vorbi despre clarificare conceptuală/ conceptualizare, tocmai această clarificare fiind una dintre finalitățile lucrării lăudată de prefațatorul George Cristian Maior ca fiind o realizare notabilă a autorului. Nu subscriu. Fiind de dată relativ recentă, ”povestea” cu articolul capcană publicat de câțiva autori sârbi în revista editată de Universitatea Creștină ”Dimitrie Cantemir”, Metalurgia Internațional (vezi http://inserbia.info/news/2013/09/serbian-professors-published-false-scientific-paper-in-a-romanian-magazine/     si http://en.wikipedia.org/wiki/Sokal_affair) apare ca fiind un caz simptomatic de falsificare și de mimare a cercetării din România (vezi și Mottoul semnat Dragoș Ciuparu). Întrebarea mea, legată de ciclul de intelligence și de precizarea autorului cărții, conform căreia ”agențiile de intelligence culeg informații fără a li se cere explicit acest lucru de către un anume consumator” (p. 39) este: ”Poate SRI să declanșeze o campanie de decredibilizare/ dezvăluire a revistelor fantomă din România care publică articole contra bani fără a testa conținutul științific al articolelor, și își cumpără, tot pe bani, înscrierea în Lista revistelor cotate ISI?” Sau așteptăm noi ”ajutoare” din exterior, așa cum a fost piciorul de ajutor dat de colegii sârbi? Dacă nici educația și cercetarea nu reprezintă priorități de securitate națională, atunci ce mai poate fi prioritar pentru SRI și celelalte servicii de intelligence/ informații/ pază etc. din România? 

Liviu Drugus

(Va urma)

 

Anexa 1Relaţiile Serviciului Român de Informaţii  cu cetăţenii în anul 2012   În anul 2012, Serviciul Român de Informaţii a primit 20.340 petiţii, din care 11.359 de la persoane fizice şi 8.981 de la persoane juridice şi instituţii publice. Dintre acestea, 13.799 au fost soluţionate favorabil, 2.716 au primit răspunsuri nefavorabile, 2.053 au fost îndrumate spre rezolvare altor instituţii, iar 973 au fost clasate conform art. 10 alin (2) din O.G. nr. 27/2002. În aceeaşi perioadă, conducerea S.R.I., şefii unor unităţi centrale şi teritoriale, precum şi cadre anume desemnate au acordat 3.848 audienţe. În baza Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public au fost adresate S.R.I. 34 solicitări. Din totalul acestora, 11 au primit răspuns favorabil, iar 22 nefavorabil (informaţii exceptate de la liberul acces al cetăţenilor), iar o cerere a fost clasată deoarece lipseau datele de identificare ale petentului. La adresa publică de poştă electronică relatii@sri.ro au fost primite 4.512 mesaje, având ca obiect:  condiţiile de încadrare în structurile Serviciului Român de Informaţii şi C.V.-uri prezentate în vederea angajării, oferte de colaborare ca agenţi, oferte de sprijinire a activităţii instituţiei, cereri de reîncadrare/ transfer al unor foste cadre, precum şi condiţiile de înscriere la cursurile organizate de Academia Naţională de Informaţii;  eliberarea unor documente necesare recalculării pensiei;  obţinerea unor audienţe la conducerea Serviciului Român de Informaţii;  reclamaţii la adresa unor cadre ale Serviciului Român de Informaţii;  semnalarea unor aspecte de interes pentru Serviciul Român de Informaţii;  invitaţii adresate conducerii Serviciului Român de Informaţii;  mesaje primite din partea unor asociaţii sau partide;  mesaje primite din partea unor ministere, ambasade şi a Reprezentanţei României la UE;  reclame comerciale şi oferte de produse şi servicii;  scrisori de mulţumire pentru răspunsurile primite, felicitări;  solicitări de: date de contact ale unor instituţii, sprijin pentru recuperarea unor bunuri, informaţii pentru întocmirea tezei de doctorat sau a unor lucrări de licenţă, efectuare a unor stagii de practică, sprijin pentru reîntregirea familiei, ajutor umanitar etc.   Dorim să exprimăm aprecierea SRI cu privire la interesul cetăţenilor faţă de activitatea derulată de Serviciu pentru asigurarea securităţii naţionale şi de posibilitatea unei cariere în instituţia noastră şi ne menţinem disponibilitatea de a răspunde solicitărilor dumneavoastră transmise pe adresele publice puse la dispoziţie.”

 

Anexa 2

Analytic Methodologist

Analytic Methodologist

Add to Job Cart Send to Friend

Work Schedule: Full Time
Salary: $49,861 – $97,333*
Location: Washington, DC metropolitan area

*Higher starting salary possible depending on experience level. Analytic methodologists have the opportunity to develop and apply analytic methods to add rigor and precision to intelligence analysis and collection. They provide statistical, operations research, econometric, mathematical, geospatial modeling, or survey support to Agency analysis, and communicate their findings via a broad range of written intelligence products and verbal presentations. Agency analysts are encouraged to maintain and broaden their professional ties through academic study, contacts, and attendance at professional meetings. They may also choose to pursue additional studies in fields relevant to their areas of responsibility. Opportunities exist for foreign and domestic travel, language training, analytic and management training, and assignments to other offices in the Agency and throughout the US Government.


Minimum requirements include an advanced degree (note that some offices will accept highly qualified BAs) and experience in fields involving statistics; mathematics; econometrics; GIS/remote sensing; operations research; computer or mathematical programming; survey research, design, and analysis; gaming; and modeling. A minimum GPA of 3.0 on a 4-point scale is required. Competitive candidates typically will have higher GPAs, relevant experience, and strong verbal presentation and writing skills, including the demonstrated ability to write clear and concise text. They will also have a strong interest in international affairs, and the ability to work in a team environment. Please attach to your online application the following items:

  • A cover letter.
  • A 5-8 page analytical writing sample in your area of claimed substantive expertise, preferably unedited by others.
  • College transcripts.

All applicants must successfully complete a thorough medical and psychological exam, a polygraph interview and an extensive background investigation. US citizenship is required. To be considered suitable for Agency employment, applicants must generally not have used illegal drugs within the last twelve months. The issue of illegal drug use prior to twelve months ago is carefully evaluated during the medical and security processing. Important Notice: Friends, family, individuals, or organizations may be interested to learn that you are an applicant for or an employee of the CIA. Their interest, however, may not be benign or in your best interest. You cannot control whom they would tell. We therefore ask you to exercise discretion and good judgment in disclosing your interest in a position with the Agency. You will receive further guidance on this topic as you proceed through your CIA employment processing. To Apply:  Make a note of the position(s) that interest you, as you can apply for up to four positions in one application. DO NOT submit multiple applications; this will only slow the review of your application, and delay processing. Please read the Application Instructions carefully before you begin the online application process. Application Instructions An equal opportunity employer and a drug-free work force. Add to Job Cart Send to Friend       Anexa 3 (atașamentul preluat de la adresa de internet: http://community.eldis.org/?233@@.59903a84!enclosure=.59903a7e) Information and knowledge…   – Are they the same or different?  – Does differentiating information and knowledge affect the theory of change underpinning the way we work?   {A stimulus for discussion from ITAD as part of the Output to Purpose Review of the Mobilising Knowledge for Development Programme, and Independent Evaluation of Eldis 2007.}   The information knowledge debate is not a new one! Epistemology (that’s the theory of knowledge) has been the subject of considerable thought over many years. According to Plato, around 2,400 years ago, ‘knowledge is a subset of that which is both true and believed’.     In an essay entitled ‘Concerning Human Understanding’, written just over 300 years ago, the English philosopher John Locke (whose ideas had enormous influence on the development of epistemology) defines knowledge as ‘the perception of the agreement or disagreement of two ideas’. More recently, and quite usefully, Russell Ackoff, a Systems Theorist and Professor of Organizational Change classified the content of the human mind into five categories:

  1. Data: symbols
  2. Information: data that are processed to be useful; provides answers to „who”, „what”, „where”, and „when” questions
  3. Knowledge: application of data and information; answers „how” questions
  4. Understanding: appreciation of „why”
  5. Wisdom: evaluated understanding.

(Ackoff, R. L., „From Data to Wisdom”, Journal of Applies Systems Analysis, Volume 16, 1989 p 3-9) http://www.systems-thinking.org/dikw/dikw.htm   Whilst in a similar vein, Neil Fleming of LincolnUniversity, Canterbury, New Zealand writing on ‘Coping with a Revolution: Will the Internet Change Learning?’ provides a slightly simplified form of the categorization with context and understanding axis.   Maybe both are drawing on Cleveland H. „Information as Resource”, The Futurist, December 1982 p. 34-39 where understanding is a continuum.   Cleveland has some useful things to say about his categories:

  • Data comes about through research, creation, gathering, and discovery.
  • Information has context. Data is turned into information by organizing it so that we can easily draw conclusions. Data is also turned into information by „presenting” it, such as making it visual or auditory.
  • Knowledge has the complexity of experience, which come about by seeing it from different perspectives. This is why training and education is difficult – one cannot count on one person’s knowledge transferring to another. Knowledge is built from scratch by the learner through experience. Information is static, but knowledge is dynamic as it lives within us.
  • Wisdom is the ultimate level of understanding. As with knowledge, wisdom operates within us. We can share our experiences that create the building blocks for wisdom, however, it need to be communicated with even more understanding of the personal contexts of our audience than with knowledge sharing.

Note also that for Cleveland, data and information deal with the past. They are based on the gathering of facts and adding context. Knowledge deals with the present. It becomes a part of us and enables to perform. However, when we gain wisdom, we start dealing with the future as we are now able to vision and design for what will be, rather than for what is or was. Other people believe that the distinctions between data, information, knowledge, and wisdom are not very discrete, more like shades of gray, rather than black and white – e.g. Shedroff, N. (2001). „An overview of understanding” in Information Anxiety 2 by Richard Saul Wurman. Indianapolis: Que.   Some people, in development circles, use the terms ‘information’ and ‘knowledge’ interchangeably. The World Bank, for example, appears to come into this category. The IDS has variously described its fine web-based efforts as Information Services (circa 2002) and more recently Knowledge Services.   The Livelihoods Connect Logframe describes ‘knowledge sharing’ in its hierarchy of objectives. A BLDS Logframe Outputs talk of ‘More extensive knowledge sharing partnerships’ with an associated Activity being to ‘set up a dedicated information service’. The BRIDGE Logframe refers to ‘the provision of information/services’ and provision of ‘accessible and diverse information’. ELDIS highlights in its purpose ‘..use and  exchange (of) relevant, evidence-based development knowledge and documentation’. Id21 on the other hand discussed sharing research. The emerging IDS I-K-Mediaries Working Group considers information and knowledge mediation but is unclear yet if the group sees specific differences.   Are information and knowledge separate but associated through communication? Is information a quality that can be sent as a message, or received, through observation, reading or measurement, or downloaded from IDS KS? Is information subordinate to knowledge, which is information that is believed to be true? Is knowledge a construct, built from scratch by the learner, which comes to us via transcribed content or artefacts*, derived from other’s knowledge?   *Data is created with facts. Thus, a datum can be thought of as an artefact of a fact. Artefacts (facts, concepts, processes, procedures, and principles) are used in the learning process for creating knowledge, while in turn, knowledge creates new artefacts – the so-called Knowledge Creation Spiral.

What are those artefacts and types of knowledge?

Facts – Specific and unique data or instance. Concepts – A class of items, words, or ideas that are known by a common name, includes multiple specific examples, shares common features. There are two types of concepts: concrete and abstract. Processes – A flow of events or activities that describe how things work rather than how to do things. There are normally two types: business processes that describe work flows and technical processes that describe how things work in equipment or nature. They can be thought of as the big picture, of how something works. Procedures – A series of step-by-step actions and decisions that result in the achievement of a task. There are two types of actions: linear and branched. Principles – Guidelines, rules, and parameters that govern. It includes not only what should be done, but also what should not be done. Principles allow one to make predictions and draw implications. Given an effect, one can infer the cause of a phenomenon. Principles are the basic building blocks of causal models or theoretical models (theories).   The above artefacts (content) are then, in turn, used in the knowledge creation process to create two types of knowledge: declarative and procedural.   Declarative Knowledge – Declarative models refer to representations of objects and events and how they are related to other objects and events. They focus on the why rather than the how. It allows us to think and talk about the world. Declarative models include propositions and schemata.   Procedural Knowledge – Procedural models focus on tasks that must be performed to reach a particular objective or goal. Procedural Knowledge is characterized as knowing how and is often more difficult to verbalize and articulate than declarative knowledge. Procedural knowledge emphasizes hierarchical or information processing approaches based upon productions, i.e. those described by an IF and THEN statement. For example, IF the light is red, THEN stop.       Dr Janaky Grant and Professor Robin Kramar of the Graduate School of Management, Macquarie University Sydney, New South Wales, Australia will be discussing Organisation Structure, Knowledge Creation and Organisational Change at the 2007 Management Conference in Singapore in July.   The overall theme of conference (starting soon) is highly relevant to this debate.

Recently, LARRY SANGER, a co-founder of Wikipedia, affirmed that it is wonderful that the power to declare what we all know is no longer exclusively in the hands of professional elites.  He believes that ‘a giant, open, global conversation has just begun—one that will live on for the rest of human history—and its potential for good is tremendous’.   So, are then the Votaries of Web 2.0, the leaders in a movement towards the democratization of information or knowledge itself, on a global scale, something possible for the first time in human history?   Are IDS KS in the vanguard of the democratization process in the field of development?   Do we share information or knowledge?   Is the theoretical study of meaning here irrelevant or would the careful use of language improve our conceptual clarity about how what we do gives rise to the development impacts they seek to encourage?

(Va urma)

Liviu Drugus                                                        22    septembrie 2013          www.liviudrugus.wordpress.com         www.facebook.com/liviu.drugus

Informatie si decizie


Stiinta si productia
Conducerea stiintifica (XV)

Informatie si decizie

(Primul articol publicat de autorul Liviu Drugus. Ziarul “Flacara Iasului” din anul 1972)
Teoria deciziei, conceputa ca atare in urma cu doua decenii, se prefigureaza ca un element rationalizator al intregii activitati sociale, in care activitatea economica are rol de prim rang.
Importanta deciziilor pentru activitatea de conducere in general este subliniata de cuvintele tovarasului NICOLAE CEAUSESCU: ”…sa acordam mai multa atentie ca pina acum elaborarii masurilor si hotaririlor, fundamentarii deciziilor la toate nivelele muncii de conducere…”.
Problema centrala a conducerii o constituie folosirea cu maxima eficienta a resurselor. Legatura dintre conducere si decizie, precum si rolul hotaritor – ca importanta – al deciziilor pentru activitatea de conducere este foarte bine sugerata de R.A. Howard, care considera decizia ca “o alocare ireversibila de resurse, ireversibila in sensul ca este imposibil sau extreme de costisitor sa ne intoarcem la situatia dinaintea luarii si aplicarii deciziei”. Dar decizie inseamna si a nu aloca resurse sau – cu alte cuvinte – a nu intreprinde nici o actiune, hotarire pentru a carei fundamentare se poate cheltui aceeasi energie si timp.
Conform definitiei clasice decizia este “alegerea solutiei optime dintr-o serie de variante de solutii, toate valabile”. Decizia propriu-zisa este o etapa a unui process mai larg numit proces decizional. Fara a face o delimitare stricta intre fazele acestui proces, ele sint: 1) stabilirea obiectivelor de atins in functie de resursele disponibile; 2) analiza materialului informational adecvat obiectivului propus; 3) elaborarea mai multor alternative de actiune (una dintre ele poate fi aceea de a nu actiona); 4) alegerea alternativei optime (decizia insasi) 5) aplicarea deciziei; 6) controlul, compararea rezultatelor obtinute cu obiectivul propus. Insistam mai mult asupra celei de a treia faze, care precede decizia, si care este axul principal al procesului decizional. Ea consta in folosirea metodelor analitice de proiectare cantitativa a rezultatelor probabile – exprimate in costuri si beneficii – a deciziilor sau cursurilor probabile de actiune.
Intregul process decisional si decizia insasi este de neconceput fara materialul din care el isi trage substanta: informatia. De altfel, decizia poate fi numita intermediarul intre informatie si actiune. Transformarea informatiei – prin intermediul deciziei – in actiune si a rezultatelor actiunii in informatie, poate fi prezentata sub forma unui sistem cu conexiune inversa, deci a unui sistem cibernetic.
Pe scurt, acest sistem functioneaza astfel: datele prezentate de sistemul informational I permit formularea mai multor alternative a₁, a₂, a₃ dintre care una, pentru care se face optiunea, constituie decizia D. Ea poate genera o actiune A sau o nonactiune non-A. Privind rezultatele actiunii si nonactiunii prin prisma costurilor si beneficiilor, notam cu R situatia de dupa aplicarea deciziei si cu r situatia anterioara luarii si aplicarii ei. Astfel, in cazul nonactiunii situatiile raman neschimbate, deci R = r. Rezultatele actiunii pot fi conforme sau nu cu obiectivul stabilit. In primul caz, cand situatia este favorabila, deci obiectivul a fost atins, notam R > r. Cand insa rezultatul nu corespunde asteptarilor, R r, R<r, R=r) informatiile sunt canalizate spre sistemul informational, unde sunt stocate, constituind experienta, fiind folosite la elaborarea alternativelor unei decizii viitoare. Liniile simple reprezinta conexiunea directa, iar cele duble conexiunea inversa. Aceasta schema are valabilitate generala, putand fi aplicata la toate nivelele ierarhice.
Este interesant sa remarcam modul cum informatia genereaza informatii, proces care explica noianul de informatii denumit generic „explozie informationala”. Cand spunem ca informatia genereaza informatii privim decizia, actiunea si rezultatul ca informatii.
Am aratat ca decizia este un intermediar intre informatie si actiune; altfel spus, decizia este legatura intre trecutul informational si viitorul in care se va actiona. Spunem aceasta pentru a sublinia rolul si caracterul previzional al deciziilor.
O mare parte dintre metodele conduceri stiintifice sunt grupate sub denumirea de cercetare operationala (C.O.) – numita de A. Kaufman „pregatirea stiintifica a deciziilor”, de unde se vede legatura indisolubila dintre conducere si decizie. C.O. este o baza a deciziei prin cantarirea cantitativa a consecintelor unui numar foarte mare de posibilitati. Tehnicile C.O. sint continuate de dezvoltarea metodelor analitice, adica a reprezentarilor logice sau matematice ale problemelor de conducere. Aceste modele descriu, analizeaza si prezinta sintetic informatii cuprinzind rezultatele cursurilor alternative de actiune in termeni care permit masurarea indeplinirii obiectivelor propuse de conducere. Cea mai importanta si mai des utilizata dintre tehnicile C.O. – cu referire speciala la productie – este programarea liniara. Ea si modelele similare se bazeaza pe conceptul fundamental de alocare eficienta a resurselor pentru realizarea obiectivelor conducerii si a satisface si alte restrictii impuse de sistem.
Consideram necesar sa insistam asupra metodelor matematice folosite in economie, fenomen care a permis chiar sa se vorbeasaca despre o noua stiinta, economia matematica. Cuvintele lui Marx „o stiinta nu este cu adevarat dezvoltata decat atunci cand ajunge sa se poata folosi de matematica” isi gasesc astazi o stralucita confirmare.
Esenta matematicii economice este optimizarea proceselor cuantificabile. Vorbind despre procese cuantificabile rezulta implicit ca exista si procese, factori si fenomene necuantificabile.
Referindu-ne la optimizarea procesului decizional trebuie aratat ca decizia optima stabilita pe cale logico matematica nu este intotdeauna cea mai indicata de urmat. De multe ori trebuie sa se tina seama de factori necuantificabili ca: talentul celor insarcinati cu indeplinirea deciziilor, eficacitatea unor actiuni de reclama, factori afectivi volitionali si axiologici ale caror influente asupra calitatii deciziei si deci a conducerii nu pot fi total inlaturate.
In situatia data, complementara matematicii folosita in conducerea activitatii economice o constituie psihosociologia luarii deciziilor. Cooperarea dintre matematica si psihosociologie in procesul decizional este foarte bine relevata de legaturile reciproce dintre directiile normativa si respectiv descriptiva din cadrul teoriei deciziei.
Indiferent de gradul de tehnicizare a procesului de conducere, prin folosirea calculatoarelor si a metodelor logico-matematice, in final deciziile sunt luate de oameni.

Liviu Drugus
Economist
Centrul de stiinte sociale – Iasi
Academia Romana