liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: educatie

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 731. Duminică 30 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (41)


În aceste zile de sfârșit de decembrie aflăm că noua și foarte vechea ministră a educației, Ecaterina Andronescu, pregătește ceea ce se face, la noi, de trei decenii: schimbarea Legii educației. Motiv de bucurie pentru aceia dintre noi care doresc cu adevărat schimbarea (în bine), dar și motiv de teamă reținută din motive pe care majoritatea cititorilor le știu. Această informație despre schimbarea cadrului legislativ (pentru a n + una oară) confirmă, la modul formal subtitlul lecției (19) intitulată ”Educația”: ”Schimbarea este singura constantă”. Într-adevăr, în condițiile schimbării accelerate a vieții actuale a oamenilor, a pregăti viitori absolvenți după rețete valabile pentru secolul trecut (păstrate obstinant pentru că ”au trecut proba timpului”…) este sinucidere sigură. Din păcate, schimbările deja anunțate par a fi făcute pentru piața muncii din fulgurantul prezent, ceea ce ne poate asigura o certă rămânere în urmă la un nivel superior…

Motivația alegerii temei despre educație (de către autor) ar putea sta chiar în preambulul oricărei legi care își propune să reglementeze/ îmbunătățească activitatea din acest cel mai important domeniu al vieții noastre: pregătirea pentru viață. Înainte de a da cuvântul profesorului Harari, reamintesc un fapt subliniat de autor cu câteva lecții în urmă: dacă este, totuși, să căutăm/ găsim un specific pentru cultura evreilor din ultimele două mii de ani acesta este locul central oferit educației în familie și în școală, cu rezultate deja cunoscute în cercetarea de vârf  din perioada modernă și în acumularea de premii Nobel în perioada postmodernă. Pe scurt, dacă educație nu e, nici bunăstare nu poate fi. Iată acest fragment menit să justifice orientarea spre viitor a pregătirii copiilor/ tinerilor/ adulților:

Un copil care se naște astăzi va avea puțin peste 30 de ani în 2050. Dacă totul merge bine, persoana respectivă va fi încă în viață în 2100, putând fi chiar un cetățean activ al secolului XXII. Ce ar trebui să-l învățăm pe acel copil ca să-l ajutăm să supraviețuiască și să o ducă bine în lumea anului 2050 sau a secolului XXII? Ce fel de abilități îi vor fi necesare ca să obțină un loc de muncă, să înțeleagă ce se petrece în jurul său și să-și găsească drumul în labirintul vieții?” (p. 259). Adesea cel mai greu lucru este să scapi de vechile obiceiuri, mentalități/ moduri de gândire. Se spune că un australian dorea să scape de vechiul său bumerang, drept pentru care în fiecare dimineață îl arunca cât putea de tare, dar bumerangul își făcea menirea pentru care a fost construit: revenea în mâinile celui care l-a aruncat. Cam așa se întâmplă și cu mulți profesori/ reformatori/ legiuitori care dorind să se lepede de trecut, îl consolidează și mai mult, dar pretind că fac reformă și că promovează schimbarea. (vezi și https://www.youtube.com/watch?v=cz0qhCWl1o4&fbclid=IwAR1XqPylAlGEbT4bQsSNMyKyUv9ddD61XWd2Qq3Tyr-SiAUNN204-iOWPDA). Așadar, cu toții știm că vechile metehne se schimbă extrem de greu, mai ales în educație unde corpul profesoral este cel mai conservator dintre toate profesiile (după ce te obișnuiești cu un stil de predare, cu anumite conținuturi, cu repetabile tabieturi cum poți să te schimbi brusc și să devii alt om? Mai ales că nu ai fost pregătit pentru schimbare, ci pentru perfecționarea a ceea ce ai învățat la școală).

La întrebarea din citatul de mai sus (de la p. 259) răspunsul profesorului Harari este pe cât de surprinzător, pe atât de dezarmant: Nu știm! A da un răspuns pozitiv la întrebare ar însemna să pretinzi că știi cum va arăta lumea peste 50 de ani și mai mult. Or, mereu subliniez asta, nu se pot face profeții despre viitor. Și atunci apare întrebarea următoare: dacă nu știm pentru ce pregătim un copil/ tânăr/ adult, atunci cum ne permitem să îl modelăm într-un fel sau altul? Ignoranța și incertitudinea crescânde ne obligă să facem educație exact în funcție de aceste coordonate: să pregătim odraslele noastre pentru o lume complexă, tot mai incertă și ignorantă în proporții crescânde.

Dar să pornim de la realul existent pentru a ști ce schimbăm și ce (mai) păstrăm din el. Astfel, ”În prezent, prea multe școli se axează pe acumularea de informații. În trecut, avea o logică, fiindcă informațiile erau puține și până și fluxul lent al celor existente era blocat în repetate rânduri de cenzură. … Însă în secolul XXI suntem asaltați de un volum enorm de informații, pe care nici măcar cenzorii nu încearcă să le blocheze. În schimb, împrăștie de zor informații false sau ne distrag atenția cu fapte irelevante”. (p. 260). Ei bine, asta știm deja, dar problema este: ce-i de făcut? Încercați să vă dați un răspuns înainte de a citi opinia profesorului Harari. Acum, citiți și răspunsul său, unul de bun simț, dar, din păcate, deocamdată unul negativ. Ne sfătuiește ce să NU facem, nu ce să facem. Dar, oricum este un început: ”Într-o asemenea lume, ultimul lucru pe care trebuie să-l ofere un profesor elevilor săi este mai multă informație. Deja au parte de prea multă”. Și, cum era de așteptat, vine și partea afirmativă: ”În schimb, oamenii au nevoie de abilitatea de a interpreta această informație, de a distinge între ceea ce este important și ceea ce nu este important și, mai presus de orice, de a îmbina mai multe fărâme de informație într-o imagine de ansamblu asupra lumii” (p. 261). Cu alte cuvinte, cultivarea discernământului atât la profesori cât și la elevi, ar fi un prim pas spre construirea unui model educațional mai apt să se autoregleze în fața imprevizibilității contextelor viitoare. Bine, și apoi? (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Serialul ”ISTORIA CULTURALĂ a PROSTIEI/ INTELIGENȚEI ROMÂNEȘTI” (episoadele 61-80)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  61 (LXI) din 2 III 2017. Telemedicina – o prostie. A celor care o ignoră!

Amintirile din perioada în care am predat la Institutul/ Universitatea de Medicină din Iași (1976 – 2004) ar putea face obiectul multor episoade care să se înscrie în tematica acestui serial. Nu mă las cotropit de ipocrizie, respectiv nu-mi blochez tentația de a vorbi despre mine (și) la modul pozitiv (sub pretextul că autolauda nu este un semn de prea mare înțelepciune). Așadar, voi afirma ”fără jenă” câteva dintre ”isprăvile” din activitatea  mea (începută în cercetare și încheiată, după 45 de ani, la catedră). Amintesc aici câteva, toate fiind sub semnul dorinței mele de a schimba lucrurile în bine, atât cât m-a dus ”bibilica” și cât mi s-a permis: la începutul anilor 80 am introdus o nouă disciplină: Economia sanitară, fiind singurul român inclus într-un Anuar European de ”Health Economics” în anul 1988, an în care am primit și invitația de a face o specializare în Scoția. Apoi, în anul 1997, am introdus, în premieră pentru România, disciplinele de Managementul Sănătății și Managementul Informației la Facultatea de Bioinginerie Medicală din Iași.

În anii 70 și 80 se vorbea mult despre calculatoare, tehnologii medicale realizate cu ajutorul ”procesoarelor” și al memoriilor electronice. În anii 90, am pledat pentru dotarea rapidă a tuturor catedrelor cu calculatoare și adrese de email, lucru care s-a și întâmplat rapid. În fine, informatizarea îmi sugera posibilitatea de a economisi fondurile (mereu puține) alocate sănătății și de a le redirecționa în zonele ”fierbinți”. Una dintre direcțiile de acțiune pliate pe acest deziderat era telemedicina, căreia i-am dedicat un curs distinct, ignorând un fapt de care încă nu mă lovisem: conservatorismul profesiei (medicale). Nu doar contabilii s-au speriat că își vor pierde locurile de muncă, ci și medicii. Precum țesătorii francezi care își ”sacrificau” saboții din lemn pe care-i fixau în ”gura” roților dințate ale mașinilor de țesut (de unde și cuvântul ”sabotaj”), la fel au procedat majoritatea profesiilor în fața perspectivei pierderii locurilor de muncă.

La lecția mea despre telemedicină am primit un afront la care nu mă așteptam și pe care l-am crezut singular. Nu era… Așadar, am pledat cu pasiune în favoarea folosirii tehnologiilor medicale de la distanță (am inclus aici și telefonul, ca mod de a obține primele sfaturi în caz de urgență medicală). Ulterior, peste ani, s-a înființat 112. La prima mea solicitare, prin 2000, după cca 30 minute de așteptat în stradă cu ”pacientul” în brațe, am ”descins” la  sediul ambulanțelor, unde se serba cu veselie ziua unui coleg. Văzându-mă, foști studenți m-au întrebat: dom profesor, vă putem ajuta cu ceva? Cred că atunci am fost foarte nepoliticos…

Dar motivul scrierii acestui episod abia acum apare: la sfârșitul orei pe tema serviciilor telemedicale, o studentă, îmbujorată de mânie, mi-a făcut o ”urare”: ”când veți avea nevoie de îngrijiri medicale, să le primiți prin telefon și calculator!”. Lucrurile și-au văzut de mersul lor și mă bucur să aflu că telemedicina este azi la mare preț și căutare. Iar lucrurile nu se vor opri aici. Iată și un exemplu: http://actualdecluj.ro/telemedicina-in-epilepsie-reteaua-inaugurata-la-cluj-ia-premiu-la-tedx/.

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  62 (LXII) din 3 III 2017. Cum să vinzi iluzii proștilor. (I)

 

Cu decenii în urmă apăruse un interes sporit pentru promovarea iraționalului, respectiv a cunoașterii abisurilor sufletești/ mentale ale oamenilor și iluzionismelor de tot soiul. Toate aveau o finalitate cât se poate de rațională: câștiguri  financiare, dominarea celor mai ”slabi de înger” de către ”cunoscători” abili, sau pur și simplu amuzamentul șmecherilor pe seama fraierilor. Terapii prin hipnoză, anchete sub hipnoză, iluzionism și magie la circ, convingeri subliminale, atragerea subconștientului în jocurile foarte conștiente ale unor ”vindecători”, promovarea minciunilor pe post de adevăruri supreme etc., toate făceau parte dintr-o cultură a păcălirii aproapelui, din transformarea ignoranței/ prostiei semenilor în avantaj competitiv tradus în bogăție pentru unii și sărăci(r)e pentru alții. Toate acestea nu au dispărut, ci s-au transformat, s-au rafinat și au devenit, adesea, greu detectabile.

 

În anii recenți, ”flacăra mov” a stârnit, din nou, interesul pentru parapsihologii pe cât de ”savante” pe atât de tentante și apetisante pentru amatorii de câștiguri facile și rapide. Interesant este că prostirea nu s-a atenuat ca urmare a experiențelor triste trăite. Psihologii ar putea examina această ”propensiune” (aparent) inexplicabilă a românilor pentru risc imposibil de calculat, dar care odată asumat duce la pierderi sigure în proporții de masă. După iluzia/ deziluzia Caritas ului (care a fost un clar impozit pe prostie), a urmat țeapa de proporții, numită ”savant” Fond Național de Investiții. Alt rând de pierdanți au cotizat iluzoriu și au re-trăit experieța anterioară. Magia Fondurilor de investiții pentru dezvoltare nu e nouă: Ceaușescu crease Fondul Național de Dezvoltare Economico-Socială, iar liderul PSD a anunțat, în septembrie trecut, crearea unui Fond Suveran de Dezvoltare și Investiții.

Păcălirea oamenilor se rafinează atât de mult încât realmente este tot mai greu să discerni între minciună și adevăr, între fals și veritabil, între iluzie și certitudine. Imitațiile (de piele naturală, de bijuterii, de alimente, de diplome etc.) apar adesea mai atractive decât lucrurile veritabile. Este greu să nu găsești ”dubluri”/ făcături/ imitații în orice domeniu. Academia Română, atât de debilă și lipsită de credibilitate, a fost dublată de mai multe Academii de Științe, Academii ale Oamenilor de Știință etc., pentru a satisface ”plenar” orgoliile naivilor care și-au cumpărat locuri în aceste stabilimente. Unele sunt chiar finanțate de stat, pentru că, vai!, nici statul nu (mai) este unul veritabil…

Pseudoștiințele au, uneori, o atractivitate mai mare decât științele, ziarele de scandal sunt mai căutate decât cele care oferă informații și analize, kitsch ul este mai prezent decât arta adevărată. Ca o culme a ipocriziei, a sfidării semenilor și ca un vârf al a credulității acestora avem situații bizare în care falsul și autenticul, minciuna și adevărul co-există bine mersi în una și aceeași persoană!  Găina care naște pui vii a fost ”promovată” de jurnalistul Ion Cristoiu, care este invitat pe la televiziuni să facă analize politice serioase, iar profesorul universitar Constantin Dulcan ”promovează” pe lângă teoriile științifice și fantasmagorii din irealul cel mai ireal. O prezentare succintă a acestor ”gugumănii științifice” se găsește la: http://pseudostiinta.ro/wiki/Dumitru_Constantin_Dulcan

Pe mâine!

Liviu Druguș

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  63 (LXIII) din 4 III 2017. Cum să vinzi iluzii proștilor. (II)

Prostirea proștilor cu prostii prostești de către proști profesioniști (cei 6 p) pare a fi o preocupare constantă a oamenilor de pretutindeni. În ce ne privește, baladescul Balcanilor și magia mioritică aduc acestei îndeletniciri un plus de intensitate, culoare și inventivitate. Avem latina vorbită de daci care a fost preluată de către cuceritorii romani și distribuită apoi în întreg Imperiul Roman; avem un tunel sub Bucegi care comunică cu … cealaltă lume; avem Grădina Maicii Domnului care se identifică cu țărișoara fără a preciza dacă această grădină era și pe vremea Principatelor, a României Mici sau a României Mari; avem convingerea că Tesla este român de-al nostru cu care am face bine să ne mândrim cât putem de mult. Etc. Etc.

Avem, se pare, o predilecție spre fantastic, ireal și irațional fapt care face din România o țară dorită de comercianții străini, de propovăduitorii/ fondatorii de noi religii și teorii universaliste și de liderii locali care găsesc un excelent teren pentru experimente de tot soiul. Astfel, România devenise o țară mai stalinistă decât țara lui Stalin, acum suntem cei mai proeuropeni (pro UE) din toată Europa, iar în plan cultural nu cred că ne întrece vreo nație în ardoarea cu care este aștepat, în fiecare an, un Nobel. Pentru literatură, desigur!

Nu știu care este ponderea și regimul minutelor de publicitate în alte țări, dar ”calupurile” de publicitate la TV și Radio tind să exaspereze și să lipsească televizoriștii și radiofoniștii de bruma de discernământ pe care o mai au. Adicția înalt patologică față de un canal media sau altul ar trebui diagnosticată clar și ritos în viitoarele ediții ale Psihologiei poporului român (aș fi curios dacă și alte nații sunt atât de preocupate de studiul sociocultural numit psihologie a unei populații, de altfel o contradicție în termeni). Dar cei 6 p nu răsar chiar pe baze etno-fizio-culturale strict locale. Rândul (pseudo)științelor sociale a crescut în ultimele decenii cu ”științe” care chiar asta își propun: 6p. Marketingul învață studenții arta persuasiunii fără acoperire, ”științele comunicării” sunt mai mult manuale de propagandă eficientă, iar prezența ”rezultatelor tragerii Loto” în cadrul buletinelor de știri probează faptul că 6p a devenit (și) politică de stat (mă refer la TVR și Radioul național). Nu contează că se distrug familii și destine prin inocularea iluziei că investind mai mult în acest joc de noroc îți cresc șansele.

Dar, printre cele mai grave forme de 6p este prostirea prin cultură. Dezinformarea prin știri false și fabricate special pentru a induce credințe, atitudini, convingeri, fobii, simpatii și antipatii este, cred, o activitate care ar merita vizată de Codul Penal. Știri de genul ”cutremurul cel mare se apropie”, ”iarna care vine va fi cea mai geroasă din istorie” etc. ar trebui amendate foarte serios de către CNA și chiar de instanțe judecătorești. Libertatea de informare s-a transformat în libertatea de dezinformare, de a ține populația sub o tensiune care poate degenera în boli sau conflicte sociale. Separarea bisericii de stat a rămas un ideal iluminist, adevărurile religiei, ale astronomiei și ale geneticii fiind predate cu pasiune acelorași copii/ tineri în școlile de stat. Mai este oare de mirare că gândirea schizoidă, comportamentele schizoide și aberante devin tot mai prezente la noi?

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 64 (LXIV) din 5 III 2017. RomAbsurdia – țara în care locuiesc

 

Despre normalitatea cu totul specială de la noi s-ar putea scrie fie în cheia presupusului excepționalism românesc (protocronism), fie în cheia absurdității cvasigeneralizate, dacă ar fi să privim la noi înșine din exterior.

 

Prima variantă este ușor de aplicat în regimurile închise unde orice afirmație a cuiva sus-pus este crezută și folosită ca argument logic. Desigur, nu durează mult și exagerarea iese la iveală, lumea se miră (vai ce proști am fost!) și – după ceva timp – o ia pe aceeași cale…

 

A doua posibilitate vine din dorința supraomenească de schimbare, de a atrage atenția că lucrurile au luat-o razna rău de tot. Și atunci ce faci? O iei tu razna, descrii viitorul imediat – unul posibil – în cheie absurdă și atragi atenția că nu se mai poate continua astfel. Absurdul devin mijloc de revenire la sau de instaurare a unui normal mai acceptabil decât cel existent.

 

Însăși această dublă posibilitate, fiecare variantă având o probabilitate aproximativ egală cu cealaltă de a se întâmpla, provine din acea nedeterminare specifică culturilor aflate în căutarea unui stil, a unui specific, a unei (auto)caracterizări, a unei (re)întemeieri.

 

Schimbările prea dese și rapide de paradigmă/ politică/ ideologie/ strategie/ regim politic nu au permis cristalizarea acelui ”ceva” peren care să ne definească la modul pozitiv. În lipsa pozitivității, negativitatea se instalează cu mare ușurință. Ceea ce ieri era bun și pozitiv, astăzi devine rău și negativ. Iar mâine se va aplica aceeași regulă: demolarea a ceea ce a fost și institurea ”noii ordini”. Cel mai bine se vede la noi această trăsătură autodistructivă la fiecare ciclu electoral. Directorii anteriori, portarii anteriori, șefii anteriori etc., totul trebuie schimbat, anulat/ anihilat. Schimbarea presupune, însă, eforturi și costuri mari. De aici poate proveni o explicație a faptului că suntem mereu lipsiți de energie, apatici, merge și-așa etc., și arareori nemulțumirea se coagulează și se pozitivează. Tot de aici apare și starea de sărăcie în comparație cu ceea ce ne-a oferit mediul în care existăm. Săraca țară bogată!

 

”Cum pot exista atâția care pot crede că respirația actuală a României este viață? O țară care în politica externă nu încurcă agresiv pe nimeni, nici nu poate fi băgată în seamă” (Cioran, Schimbarea la față a României”). Sigur, ”agresiv” nu înseamnă cotropitor de teritorii, ci înseamnă leadership regional. Management înseamnă să-ți rezolvi niște probleme, dar leadership înseamnă să pui altora probleme, pe care să le soluționezi, apoi, împreună cu ei.

 

Lipsa de nerv, tolerarea dublei măsuri, mitizarea șefilor, înălbirea dosarelor și dispariția vinovaților (cu tot cu vină și cu banii furați), generalizarea șpăgii/ peșcheșului/ bacșișului face din România un teritoriu al domniei absurdului. Matei Vișniec, rădăuțeanul de la Paris, vorbește despre Absurdistan ca posibilă denumire a acestui teritoriu. Eu m-aș mulțumi și cu… RomAbsurdia. Dar Vișniec are și argumente: #DialogcuMateiVișniec
Pe mâine!
Liviu Druguș

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 65 (LXV) din 6 III 2017. Mimetismul – o șmecherie de supraviețuire. Atât! (I)

 

Pe lângă darul beției, darul minciunii de ocazie, darul dublei măsuri și alte daruri, românul are și darul șmecheriei. Acest ultim dar este chiar obiectul unui ”dosar Dilema Veche” (nr 673/ 12 – 18 ianuarie 2017).  Cf. M. Pleșu, ”Șmecheria e definită … ca elocvență ticăloasă, viclenie verbală, discurs înșelător. Iar șmecherul este cel care ispitește cu vorba” (p. I). Cu alte cuvinte, șmecherul este un gargaragiu, un panglicar, un palavragiu (un parlamentagiu), un calamburgiu, un sforar de cuvinte, un mâncător de vorbe pentru uzul fraierilor, unul pe care doar atâta îl duce capul. Eu plasez/ clasez șmecherul la granița dintre prostul cu lustru și ilustrul necunoscut care se dorește luat de savant-soluție salvatoare.

 

Merită amintit aici, pentru clarificare, descrierea șmecherului în viziunea lui N. Steinhardt (citat în ”Dosar”): ”Pentru ”șmecheri”, graiul e un ceremonial, o capcană și un rit. În loc de a fi o expresie a realului, a gândurilor și simțirii, un mijloc de transmitere a cunoștințelor, cugetării și emoției, e mai ales un sistem de minciuni, o rețea de capcane și un zgomot de fond”. În deplin consens cu această definițe, pe vremea dictaturii ceaușiste, propagandiștii de la Comitetul de partid erau numiți ”muncitori cu gura” sau, mai simplu, guriști… Pentru a avea o reprezentare concretă a ceea ce înseamnă un ”dătător din gură” căutați pe net unul dintre ”delicioasele” discursuri/ interviuri/ intervenții la ședințe de guvern ale deja celebrului ministru actual al agriculturii, Daea – o reîncarnare a celebrului ministru al agriculturii de la începutul anilor 50, Zarone.

 

Șmecherul este un mim, un imitator, un farsor, unul care doar vrea să pară altceva decât este în realitate. Eu l-am inclus dintru-nceput în categoria proștilor patenți, a celor care fac/ zic prostii prin fiecare cuvânt emis. Mai este o subcategorie a șmecherilor – jmecherul: un membru al lumii interlope care adaugă, adesea, forței cuvântului și forța pumnului, sau, atunci când li se permite, forța instituțiilor statului cu ai căror reprezentanți corupți împart, apoi, banii. Cristian Tudor Popescu îl nominalizează la această categorie pe ”El fugitivo” Sebi Ghiță, un clasic în viață (sper) al jmecherilor care au pus umărul, gura și mâna la golirea bugetelor țărișoarei. Eu aș mai adăuga aici, ca figuri reprezentative, alți doi foști patroni de televiziuni care luptă acum (televiziunile) pentru un altfel de stat de drept în România și legalizarea furtului, ca fiind unul dintre drepturile fundamentale ale omului. De ce îi includ(em) pe jmecheri în categoria largă a proștilor patenți? Pentru că asta sunt: proști; dacă erau inteligenți nu ar fi acum în pușcărie. Hoții inteligenți (cei neprinși încă) se luptă vitejește pentru amnistierea hoților, pentru netrimiterea lor în pușcărie, sau, eventual, să facă pușcăria cum și-au făcut unii parlamentari studiile: la fără frecvență! Atunci Evropa va înțelege că România este o țară în care una se vorbește și alta se fumează.

 

Toată panoplia de șmecheri care populează această țară au un merit total în ceea ce s-a numit la noi ”forme fără fond” (sau vorbe fără fapte). Concretizarea formelor fără fond se face prin mimetism. Scriem pe frontispiciul unei clădiri ”Universitate” și lumea crede că acolo se găsește întreg universul cunoașterii. Scriem pe frontispiciul unei clădiri ”Parlament” și lumea crede că acolo se află cei mai buni fii ai poporului care doar de asta i-a trimis acolo: de buni ce erau… Toată lumea luptă la noi pentru ”adevăratul stat de drept”: unii înțeleg prin stat de drept unul în care deținuții au dreptul la un spațiu vital echivalent cu cel din țările în care pușcăriile sunt slab populate; alții înțeleg prin stat de drept faptul că ”nimeni nu e mai presus de lege”. Evident, unul dintre aceste modele este statul de Drept Penal (mafiot), celălat este statul de Drept Civil.

Mimetismul în artă pare a fi lege la noi. Iată opinia lui D. Gorzo (în Dilema Veche, nr 676, p. 14):”… la români cei care dau tonul sînt cei care imită. Genul acesta de raportare nu necesită multă gândire și investiție. Imporți un construct, îți apropriezi un anume fel de a fi care înseamnă comportament, mod de raportare la lucruri, de folosire și selecție a acestora. În multe rînduri, cei care apelează la strategia asta sînt dotați din punct de vedere intelectual sau au insticte bune și atunci apar unele rezultate”. Da, unele rezultate…

Pe mâine!
Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 66 (LXVI) din 7 III 2017. Mimetismul – o șmecherie de supraviețuire. Atât! (II)

 

Șmecheria este, după părerea mea, o (încercare de) imitare/ mimare a statutului de deștept/ inteligent/ înțelept. Este o copie, evident nereușită și relativ ușor detectabilă ca atare. Evident, lipsa de onestitate este diferența specifică dintre un șmecher și un isteț. Florin Bican (F.B), în ”Dosarul D.V” la care am făcut referire ieri, (ne) este de mare ajutor în înțelegerea statutului de șmecher (cuvânt pe care bulgarii l-au preluat din română, precizeză F.B.). Aspirația la acest statut pare a fi una generalizată la noi: ”pentru români, ”șmecher” este un concept identitar, ajuns între timp, de pe stradă în sfera politică și în cea academică – aflate, fatalmente, într-un vertiginos proces de suprapunere” (p. III). Mai spune (bine) F.B.: ”…românii se simt îndrituiți să fie șmecheri…. și își asumă șmecheria ca trăsătură a identității naționale”.

 

Articolul dnei Ioana Bot, din deja citatul Dosar se numește ”Șmecheria și hoția sînt a filei două fețe…” (p. II). Eu formulam, similar: ”sărăcia și prostia sunt a lumii două fețe”. Șmecheria, adică descurcăreala improvizată ne creează nouă, românilor, impresia că majoritatea dintre noi suntem chiar inteligenți.

 

Radu Paraschivescu (în pagina IV) face un ”Mic portret. Ce mare șmecherie?”, ați ghicit, șmecherului român. Am ales câteva note: ”… șmecherul nu poate fi șmecher decît pe socoteala sau în detrimentul cuiva. Statutul de șmecher se obține prin raportare, nu prin performanță izolată”. ”În dreptul șmecherului se adună tupeul, tentația sfidării, disprețul, ostentația și – de cele mai multe ori – potența financiară”. Și, în fine: ”Bacalaureatul șmecherului este barul, iar facultatea cazinoul”.

 

Demn de citit cu atenție sporită este eseul clujeanului Adrian Tudorachi intitulat ”Era șmecherilor” (p. V): ”Șmecher e pentru noi descurcărețul, cel care prin viclenie izbutește să obțină ceea ce altora le e inaccesibil: reușita în împrejurări vitrege – dar minore – și bucuria de a fi găsit buna inspirație, de a fi fost, pentru o clipă, mai isteț decât ceilalți”. Dar eseul lui A.T. este, de fapt, analiza opiniei lui N. Steinhardt despre statutul de șmecher în totalitarism. El (N.S.) ajunge la concluzia că ”subiectul societății comuniste e un șmecher”. Mai exact, societatea autonumită comunistă nu era decât o lume a șmecherilor. Cel bănuit trebuia să devină șmecher pentru a scăpa de bănuială: ”Din persoană omenească ea (bănuiala) îl transformă pe cel bănuit în făptura cea mai abjectă, mai periculoasă, mai cancerigenă ce poate fi – în șmecher” scria Steinhardt în ”Jurnalul fericirii”. Practic, toți cei care doreau să parvină trebuiau să se ”învârtă”, să dea din coate, să fie tupeiști. Aceștia formau altă categorie de șmecheri. Torționarii, la rândul lor, erau și ei șmecheri, la modul specific. Pentru Steinhardt, nu Mitică (istețul infantil) e șmecher, ci Moș Teacă (care transformă coerciția în voluptate; adaptându-se mereu el își găsește fericirea).

Pentru Bogdan Voicu (p. VI), culmea șmecheriei la noi este în viața politică și academică – locuri unde perversitatea, fățărnicia, demagogia sunt la ele acsă. Ocolirea legii este arta supremă pentru șmecherul de rând, dar includerea în legi a unor ”subtile”  prevederi șmecherești bune pentru marii șmecheri este arta supremă a parlamentarului român șmecher. În urma unui concurs imaginar între mai mulți candidați la titlul de ”cel mai șmecher șmecher” din țară, juriul (plin de foști și actuali șmecheri) declară că titlul se acordă ”întregii societăți românești”. Uraaaa! Ce bine! Toată lumea a câștigat, toți românii sunt cei mai șmecheri dintre șmecheri (așa cred ei…).

Adina Popescu analizează concis mitologia românească, acolo unde ”responsabilii cu șmecheria sunt dracii și babele” (p. VII). Aceștia păcălesc oamenii și îi fraieresc după voie. Dar babele îi păcălesc și pe draci…

Prin concizie și putere ideatică finalul articolului ”Jmecherul român” (Cristian Tudor Popescu) este bomboana acestui tort (Dosar Dilema Veche): ”Cum e jmecherul român? E prost de jmecher.”

 

Pe mâine!
Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 67 (LXVII) din 8 III 2017.  ”Ești mărunt, nene Iancule!”/ ”Suntem o țară penală, meștere”

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE CARAGIALE
”Stimate nene Iancule,
Ambetat de tristeţe şi turmentat de scumpiri bezmetice, îţi compun această misivă tristă şi de adio, că ce mă enervează când vine vorba despre opera matale, este gogoriţa că satira îşi păstrează actualitatea, că personajele seamănă leit cu cele din zilele noastre, poltroni, tembeli, pungaşi, mahalagii, hahalere, bagabonți. Să avem rezon, coane Iancule, tălică ai scris pentru copii, scenarii de desene animate. Eşti mărunt, neicuşorule!  Ia hai, să te cocoşez cu niscaiva exemple. Matale ştii cât ar costa acum o masă la „Iunion”? Şi câtă verzitură îi lipeşti pe frunte manelistului minune, care ţine acuma locul lui I.D. Ionesco? Şi să te văd eu dacă ai corajul să vii pe jos de la „Iunion” acasă, noaptea. Că te dezbracă lotrii cu ranga. Heavy metal! Dacă ai vedea cine-i acuşica în fruntea bucatelor, te-ai închide la „Gambrinus” şi nu te-ai trezi din beţie decât să te închini. Suntem o ţară penală, meştere! De la parlament la govern, toate mangafalele cu foncţii sunt în libertate condiţionată. Nu ştii cum şi cât se fură. Răcnesc gazetele de vuiesc Carpaţii! Şi toate oalele sparte le plăteşte poporul acesta de coate-goale, care nu mai visează castele în Spania. Visează căpşuni.  S-au înmulţit nesimţiţii şi proştii şi vorba matale: „Cu prostia te poţi lupta, dar ea întotdeauna învinge!”

Zicea Nae Ipingescu: „Să nu mai mănânce nimeni din sudoarea, bunioară, a unuia ca mine sau ca dumneata şi să şază numai poporul la masă, că el e stăpân”. Mai mult de jumătate din popor e în mare mizerie şi tot atâta ar vrea să-şi lase ţara. O să zici că le crapă obrazul aleşilor? Ei, aş!

Unde este Rica Venturiano cu al lui „Angel radios”? E timpul cocotelor. Ziţa, Veta, Joiţica, Didina sau Miţa Baston au fost sfintele-sfintelor. Paraşutele au acuşica golaveraj la televizor. Să vezi chestii deochiate, nene Iancule! S-a uitat şi Bubico al meu la o emisiune şi de atunci nu mai latră. Guiţă!

Domnul Goe e ticsit de droguri şi mamiţa vorbeşte la telefon, la linia fierbinte. Conul Leonida şi soaţa şi-au depus pensia la pubelă, de unde şi mănâncă, Tipătescu este Naşul mafiei judeţene, Dandanache face tocşouri de seară, jupân Dumitrache zis „Titircă Inimă-rea” e primar şi milostiveşte cu parcuri moca toate rubedeniile.

Se face Capitală până la matale la Ploieşti , numa’ borduri şi mijlocul rămâne aşa cu gropi, cu mahalale fără apă şi canal, fără buleftrică.

Caţavencu combate la gazetă contra marilor corupţi, el fiind curat, deoarece până şi banii lui au fost spălaţi. Ghiţă Pristanda e finanţist acu’, din negoţul cu maşini furate, alte fapte necurate ca şi şpăgi nenumărate. Până şi frizerul Nae Girimea se minunează câtă prostime s-a umplut de mătreaţă şi câţi politicieni de valută. O soţietate fără prinţipuri morale şi cinste, care va să zică.

Madalin Voicu vorbeşte romanes, la televizor, cu fraţii şi surorile lui, la care s-a dat dezlegare să belească Europa. Fericiţi că au un de-al lor care îi înţelege, fiind apropiat de ei ca nărav şi poftă de viaţă. În ţară, băieţii deştepţi la matrapazlâcuri au strâns averi din care să se îndestuleze toate loazele lor, până la două mii paş’opt. Se fac mafioţi unii pe ăilalţi şi mă jur pe cursul valutar că au dreptate toţi. Dacă nici ei nu s-or şti între ei?…

Altminteri e „criză teribilă, monşer”. Dacă ai cunoaşte Parlamentul de acum i-ai dedica „Năpasta”, promisiunilor guvernului schiţa „1 aprilie”, Justiţiei „Lanţul slăbiciunilor”, vieţii noastre politice – „D-ale carnavalului”, scrisoarea către FMI şi Consiliul Europei este „Scrisoarea pierdută”, iar viitorul nostru poate fi asemuit cu „O noapte furtunoasă”. Bravos naţiune! Egzistă nişte unii care zice că suntem „Ţara lui Caragiale”. Ei, aş! Moravurile de pe vremea matale erau parfum.

Şi atunci, eu cu cine votez? Aceasta-i întrebarea! Cică dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă şi pe urmă el votează la fel. Într-un singur loc ai avut dreptate, nene Iancule. Atunci când ai zis că românul s-a învăţat să aibă din toate câte nimic.

În fruntea soţietăţii s-au aburcat mitocanii şi nu le poţi bate obrazul, întrucât (tot matale ne-ai învăţat) mitocanul se naşte jignit. Încolo, frică ne e că ne-am născut în România şi o să murim în Becalia!  Dar să fim optimişti, că dacă nu murim o să fie şi mai rău!

Un matze-fripte, coate-goale,
Ce-i este dor de matale !…”

 

Autorul scrisorii găsite (de mine, pe net) este Dan Mihăiescu (1933 -2013), autor de celebre texte pentru Toma Caragiu și Tamara Botez Buciuceanu

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 68 (LXVIII) din 9 III 2017.  Românilor le plac metaforele, vor să fie originali sau fug de adevăr prin mișmașuri lingvistice?

 

Expresii si zicale romanesti, pentru care ii multumesc Doinei Popescu, care îi mulțumește lui Liviu Antonesei, care, la randul lui, ii multumeste dlui Radu Lupașcu, care…

 

1.Un român nu este surprins… lui „i-a picat faţa”.
2. Un român nu doar „a făcut atât de mult cu atât de puţin”… el „a făcut din rahat bici”.
3. Un român nu-şi va pierde cumpătul… lui „îi va sări muştarul”.
4. Un român nu doar a stricat… el „a dat cu mucii în fasole”.
5. Un român nu va încerca să te prostească… el „te abureşte”.
6. Un român nu te va minţi… el „îţi va vinde gogoşi”.
7. Un român nu pricepe dintr-o dată… lui „îi pică fisa”.
8. Un român nu este extrem de obosit… el este „varză”. Viaţa lui nu este haotică… este „varză”. Şi în camera lui nu este o totală încurcătură… este, de asemenea, „varză”.
9. Un român nu consideră pur şi simplu un efort ca fiind inutil… spune că e „frecţie la picior de lemn”.
10. Nu înnebuneşti un român… îl „scoţi din pepeni”.
11. Un român nu va avea „sindromul impostorului”… el „se va simţi cu musca pe căciulă”.
12. În România, lucrurile nu sunt departe… sunt „la mama naibii”.
13. Un român nu e nebun… el e „dus cu pluta”.
14. Un român nu-ţi va spune să nu mai pierzi timpul aiurea… îţi va spune să nu mai „freci menta”.
15. Un român nu va spune că ceva este mişto… va spune că este „beton”.
16. Unui român nu îi este frică… el „are un morcov în fund”.
17. Un român nu doar păstrează tăcerea… el „tace ca porcu-n păpuşoi”.
18. Ca român, nu te amăgeşti… te „îmbeţi cu apă rece”.
19. Un român nu este prost… el este „tufă de Veneţia”.
20. Un român nu renunţă…el „îşi bagă picioarele”.
21. Un român nu a fost înşelat… el „a luat ţeapă”.
22. Un român nu este beţiv… el este „sugativă”.
23. Un român nu te va privi nedumerit… el se va „holba ca cioara la ciolan”.
24. Un român nu are idei neobişnuite… el are o „minte creaţă”.

 

 

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 69 (LXIX) din 10 III 2017. Instituționalizarea prostiei prin mijloace aparent deștepte (I).

 

Motto: ”Politica s-a născut atunci când primul ticălos l-a întâlnit pe primul prost”  (Voltaire)

 

Politicul este domeniul stabilirii și atingerii scopurile cu mijloace adecvate. Adică fiecare individ în parte face politică din primii zori ai devenirii sale conștiente. Pentru că democrația actuală este asimilată cu pluripartidismul politic, adesea se crede că politici/ politică fac doar politicienii profesioniști. Deși nu sunt de acord cu această ”credință”/ ”opinie”/ ”părere”, voi face referire, în cele ce urmează, doar la politica partidelor (politica mare, sau macropolitică).

 

Inevitabil, voi cita din prostologi de faimă mondială sau locală: Einstein, Pleșu, Popescu. Din nou, deși nu sunt de acord cu ideea că autoritatea genearează automat și veridicitatea, voi da cuvântul și altor prostologi, mie revenindu-mi plăcerea de a fi, în contiunuare, prostul dumneavoastră de serviciu, respectiv de a trage (unele) concluzii. Se știe, proștilor le place cel mai mult să tragă concluzii. De regulă, definitive! Ale mele vor fi ceva mai puțin definitive.

 

Un amic de pe FB (Viorel Popescu), scria luna trecută: ”Dă-i unui om mic să bea licoarea puterii și va duhni, imediat, a prostie și aroganță”. De acord, dar cel/ cei care oferă, aproape gratis, această licoare, oare a ce duhnește/ duhnesc?

 

I se atribuie lui Heinrich Heine zicerea că ”În lume sunt mai mulți proști decât oameni”. Pornind de la acest adevăr greu de combătut, macropoliticienii au tras o concluzie cât se poate de logică: ”Adună toți proștii de partea ta și poți fi ales în orice poziție” (Frank Dane). Într-adevăr, democrația are acest ”avantaj” greu de surmontat de alte sisteme: cu cât mai mulți proști, cu atât mai bine! Dar, ”numai cu prostie nu-ți atingi scopul. Mai ai nevoie și de puțină obrăznicie” (Jiddisch). Așadar, prostie + obrăznicie, iată binomul care asigură succesul în macropolitică (politica unui stat).

 

Un ieșean (Cezar Popescu) a înființat, în noiembrie 2014 – conform principiilor de mai sus – Partidul Proștilor. Partidul chiar există, iar denumirea este înscrisă la OSIM. I-a lipsit însă obrăznicia de a se lansa și în campaniile electorale. Cauza acestei lipse o putem decela în neinspirata descriere a membrilor partidului: ”În Partidul Proștilor sunt toți românii, mai puțin politicienii”. Păi cine a mai văzut partid politic fără (macro)politicieni? Degeaba (d)ai ”Legitimație de PROST” și pui poza ta din copilărie ca să dovedești că ești prost de-o viață, dacă nu te înscrii în campanii. Este ca și cum ai fi sigur că vei câștiga la LOTO, dar nu joci. O explicație ar fi aceea că, prin Statut, s-a pretins ca președintele să fie prost-prost, adică un prost veritabil! În fine, motivația înființării acestui partid nu este chiar deloc proastă: ”De 25 de ani țara este condusă de băieții deștepți și uite unde am ajuns!” a declarat șeful partidului PP, unui ziar local (7EST).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 70 (LXX) din 11 III 2017. Instituționalizarea prostiei prin mijloace aparent deștepte (II).

Unele dintre încercările de a instituționaliza prostia prin mijloace aparent deștepte (vezi înființarea – în glumă – a Partidului Proștilor) s-au oprit la timp. Altele au sucombat cu succes (Alianța Civică, PP – DD, UNPR plus partide care mai au în denumire cuvinte ca ”socialist” sau ”comunist”). Dar celelalte tentative sunt încă vii sau chiar au reușit pe deplin. În fond, celelalte partide și mișcări existente au demonstrat deja că mizează masiv pe lipsa de atenție și de logică a majorității electoratului. ”Un prost este un prost, doi proști sunt doi proști, dar zece mii de proști alcătuiesc un partid”. Important, până la urmă, este DACĂ noii aleși sunt ținuți suficient de bine în șah/ în hățuri/ în chingi/ în lesă de către majoritatea populației nemulțumite de primii aburi emanați – aburi în spatele cărora se fac jocurile financiare, se împart dregătorii (dar nu pe degeaba). Regula este, din păcate, că mai nimeni nu ar intra în macropolitică dacă nu are interese fiananciare clare (o vilă la băiat, o zestre la fată, o pensie bună la babă și ceva prospătură pentru dom deputat hârșit în lungi și grele lupte partidico-politice). Mai grav, lipitori de afișe, șoferi pe la sediile partidelor sau urlători cu plămâni puternici își revendică, agresiv și șantajant, ”drepturile”. Mai exact, vor și ei un post de ministru, acolo, sau măcar unul dintre sutele de posturi de secretari de stat proaspăt înființate pentru a mulțumi și a angaja pe termen lung clientela de partid (că doar n-au intrat campaniile electorale în sac!). Dar, „Un popor care îşi alege conducători corupţi, impostori, hoţi şi trădători nu este victimă, este complice” (George Orwell). Adică, acel popor își merită, pe deplin și cu asupră de măsură, soarta.

Dar nu doar în macropolitică se încearcă (din păcate, cu succes) instituționalizarea și legalizarea prostiei și a incompetenței. În macroeconomie este la fel, fapt care mi-a permis să afirm (în cadrul teoriei generale a acțiunii umane numită Metodologia Scop Mijloc) că politicul și economicul sunt, esențialmente, identice. Nu doar liderii de partide, de guverne și/ sau de state se cred atotcunoscători (omniscienți) și atotputernici (omnipotenți) – adică un fel de (dumne)zei/ baroni locali eterni, ci și liderii și managerii organizațiilor comerciale de varii mărimi și structuri. Din păcate, managerii (de cele mai multe ori) își construiesc scenariile pe ipoteza (deloc și de nimeni validată ex-ante) că toate datele/ lucrurile sunt cunoscute, lor rămânându-le doar să facă gestul (de unde și fr. gestion = conducere = management) de a arăta câteva direcții și mijloace de acțiune. Peter F. Hank – cunoscător al realităților românești și autor al cărții ”M-am săturat să fiu prost”/ How to be a Lot Less Stupid: a Guide to Critic Thinking in Business” – scria/ spunea, în 2015, pe site ul cariereonline.ro: ”Prostia este o categorie aparte a ignoranței. E, de fapt, o ignoranță autoimpusă. … E peste tot în companii, mai ales în management. Am constatat că această prostie de care vorbesc este mai prezentă în România pentru că aici se practică cel mai mult desemnarea puterii absolute unui singur om”. Ehei, amintirile dulci ale dictaturii din care se trag majoritatea conducătorilor/ managerilor actuali (cu experiență) încă fac ravagii…: ”…existența regimului comunist încă mai pulsează în amintirile și cultura noastră. Oamenii fac afaceri care nu sunt legale pentru că nu sunt preocupați de acest aspect, al legalității. Sunt preocupați de ideea de a face favoruri, de a rula capital, ignorând valorile care țin de cultura și structura unei companii. … În România toată lumea răspunde în fața tuturor pentru orice, nu există o structură și o organigramă care să fie respectate” scria P.F. Hank.

În 2010, St. Hawking afirma că ”două dintre cele mai mari probleme actuale ale omenirii sunt lăcomia și prostia”. Adevărat. Dar antidotul încă se caută. Iar acesta este, cred, life long learning.

Liviu Druguș
Pe mâine!

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 71 (LXXI) din 12 III 2017. Instituționalizarea prostiei prin mijloace aparent deștepte (III).

 

Am încheiat episodul de ieri cu sugerarea că soluția la gravele probleme ale omenirii constă în educație/ învățare pe parcursul întregii vieți. Aceasta ține, în mod evident, de domeniul gândirii, simțirii și acțiunii umane, adică al comportamentului uman, respectiv al eticii. Pentru mine (în MSM) eticul este esențialmente identic cu politicul (vezi partea I) și cu economicul (vezi partea a II-a). Acest al treilea subepisod (partea a III-a) este dedicat eticului, domeniu esențialmente identic cu politicul și cu economicul. Creștinilor care au reflectat asupra și au înțeles pe deplin conceptul de ”Sfântă Treime” le va veni foarte ușor să înțeleagă și ”sfânta treime” a acțiunii umane care este continuumul politic-economic-etic (scop-mijlo-raportul scop/mijloc).

 

Einstein afirmase că ”Lumea, așa cum am creat-o, e un rezultat al gândirii noastre. Nu poate fi schimbată fără schimbarea modului de gândire”. Adică este firesc să-ți schimbi modul de gândire, dacă vrei să obții alte rezultate. De altfel, se consideră a fi o culme a prostiei omenești să insiști în utilizarea acelorași mijloace/ metode și să te aștepți să atingi rezultate/ scopuri diferite. A încerca să ieși dintr-o criză (economică/ financiară/ politică/ morală) este exact ca atunci când încerci să ieși dintr-o încercuire: ”ori găseși un drum/ o cale, ori face unul/ una” (Hannibal). Dimensiunea etică a acestui precept militar a fost subliniată și de președintele american Theodore Roosevelt, cu trimitere la fiecare individ în parte: ”Acționează cum poți mai bine, cu ceea ce ai, acolo unde ești”.

 

În 2013, într-un articol din Adevărul (”Două feluri de prostie”) Andrei Pleșu scria, cu îndreptățire: ”Până să-ți piardă sufletul, trufia îți strică mintea.  … Oameni inteligenți cad, din cauza vanității, în cea mai neagră și  ridicolă formă de prostie”. Doar o mică observație la adresa acestor idei formulate de A. Pleșu: nu este vorba despre două feluri de prostie, ci este vorba despre două categorii de oameni care fac prostii (momente în care ei apar ca fiind… proști). Iată care sunt cele două forme de comportamente prosteși, lesne de identificat în cruda noastră democrație: a) Prima formă de comportament prostesc este a celor care fac servicii partidului și care primesc/ acceptă drept răsplată demnități mult peste capacitățile lor reale de a face față cerințelor acelor posturi: b) a doua formă de comportament prostesc este a celor care oferă asemenea demnități unor persoane care nu le merită. Pe scurt, avem ”patroni” (de partide câștigătoare în alegeri) și ”slugi” (trepăduși de partid care, prin gudureală și servicii ”speciale” obțin demnități peste nivelul lor de competență).  Rezultatul este cel cunoscut: remanieri, demisii și demiteri, proteste, ironii, dezvăluiri ale serviciilor ”speciale” efectuate, instabilitate politică și lipsă de credibilitate externă etc. Adică o mocirlă morală demnă de secolii anteriori. Conchide dl Pleșu: ”Se zice că suntem un popor inteligent. N-am putea reacționa ceva mai sever la accesele de prostie ale unor conaționali lacomi și suficienți?”. Ba da, dar prima condiție este să mergi la vot, iar a doua condiție este să știi și să poți discerne/ alege. Altfel, nimic nu se poate schimba de la sine înspre mult doritul bine. Altfel spus, ”prost să fii, dar să-ți revii!”

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 72 (LXXIII) din 13 III 2017.     Prostia la genul și modul feminin

 

Da, prostia este un substantiv de genul feminin, dar asta nu are nimic de-a face cu alegația de cârciumă că ”femeile sunt proaste”, spusă de bărbați care dau prea des dovezi de pauze de gândire. Convingerea mea este că prostia/ inteligența este relativ proporțional distribuită între cele două genuri. Uneori diferă nivelul de educație și de acces la decizii. Și totuși, există un trend (nu are legătură cu feminismul ca mișcare politică) de promovare a femeilor în funcții de conducere. Pe baza acestui trend s-a prezis (ah! ipoteza că politologia ar fi o ”știință” îi face pe unii ”specialiști” să se considere foarte îndrituiți să facă predicții ”certe”) victoria dnei Clinton la alegerile din SUA.

 

De unde apare, totuși, zicerea proastă cum că femeile sunt mai proaste decât bărbații? Un răspuns posibil (nu neapărat singurul adevărat) ar fi dat de istorie: bărbații se ocupau cu apărarea teritoriului și procurarea hranei (ceea ce presupune și forță dar și istețime), iar femeile se ocupau de gospodărie și de copii (ceea ce presupune duioșie, dragoste și devotament, dar și cunoaștere). Dar tot timpul/ experiența este acela/ aceea care a obligat femeile să înlocuiască lipsa forței fizice cu apelul tot mai frecvent la gândire/ intuție/ imaginație/ inspirație. Cu alte cuvinte, orice slăbiciune este o bună motivație pentru a o compensa și de a o transforma în opusul ei. De unde și alternanța în timp: matriarhat-patriarhat-matriarhat.

 

Este fiziologic și psihologic stabilit că fetele se maturizează mai repede decât băieții. Oare de ce? În lipsă de alte explicații am doar probe/ dovezi. Când eram în liceu o colegă (pe care eu unul o vedeam foarte isteață și cred că chiar era) mă tachina/ împungea/ stârnea. La care puberul de mine a răspuns (doar) cu un orgoliu masculin prost mascat: ”Dar ce? Mă crezi chiar așa de prost?”, primind pe loc răspunsul binemeritat: ”Lasă că știu eu cât ești de prost!”. Faptul că, de regulă, femeile au inițiativa (dar și inteligența de a lăsa băieții/ bărbații să creadă că ei au ales/ decis) în stabilirea de relații cu potențiali parteneri/ prieteni se traduce (în limbajul economic) prin faptul că femeia este cererea, iar bărbatul este oferta. De aici decurg strategii de marketing, de persuadare/ comunicare/ negociere specifice. Fiecare se va considera câștigat, indiferent cine este adevăratul artizan al victoriei.

 

Circulă pe imensitatea FB ului o zicere care este nu doar (aparent) banală, dar și ușor de contrazis. Scria (un bărbat) că ”femeia inteligentă este aceea care are inima mai mare decât sânii și mintea mai deschisă decât picioarele”, dar realitatea arată că și reciproca este adevărată. Oricum reducționismul definiției de mai sus nu onorează presupusa inteligență masculină. Cât despre mitul că bărbaților le-ar trebui o eternitate (de unde și expresia ”eternul feminin”) ca să înțeleagă femeile, asta da, spune și ea ceva despre inteligența bărbaților.

 

Nu demult (2 martie) Șefan Agopian a comis o cugetare la care chiar ar merita de cugetat: ”Nu știu de ce, dar o femeie proastă e mai deșteaptă decât un bărbat prost”. O posibilă explicație a acestei percepții ar fi că expectațiile unei lumi încă predominant masculine nu iau în calcul posibilitatea ca, la același nivel de prostie, femeia să fie deasupra.

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 73 (LXXIII) din 14 III 2017. Spiritul ascuțit de observare (nu ”de observație”) – atribut al inteligenței.

 

Cred că majoritatea prostiilor pe care le facem în viață (în ce mă privește, depun mărturie) se datorează câtorva clipe de neatenție, de relaxare a spiritului de observare, de detașare de contextul în care ne aflăm și de racordare pasageră la alte situații/ gânduri/ contexte. Pe această pauză/ sincopă a gândirii (pauză luată exact când nu trebuie) se bazează marketingul agresiv (vezi relatarea lui Eugen Ovidiu Chirovici despre cum a publicat ”Cartea oglinzilor”, iar el a devenit milionar în dolari într-o săptămână), numerele de magie de la circ, poveștile de adormit copiii, credința în nemurirea sufletului, încrederea în promisiunile care premerg ziua votului, deciziile de a adera la o organizație sau alta, dclarațiile de iubire etc. etc. Chiar micile/ marile capcane se bazează pe deturnarea/ distragerea atenției de la fondul problemei și pe elementul surpriză. Voi veni, în următoarele rânduri, cu câteva exemple-test.

În episodul 31 am reprodus un test de atenție preluat dintru-un manual de Psihologie pentru liceu. Pe o linie de gândire similară rog cititorii să dea un răspuns (pe cât posibil, repede, strict mental, fără hârtie și creion) la următoarea problemă de fizică (de fapt, una de atenție și de empatizare): ”Sunteți mecanicul unei locomotive cu aburi care pleacă la ora 8.00 din gara Iași, cu destinația București. Viteza de deplasare a trenului este de 65km/h. La Focșani se schimbă locomotiva cu una electrică și care merge cu 80km/h. Știind că distanța de la Iași la București este de 500 km să se răspundă la următoarea întrebare: câți ani are mecanicul?”.

Mergeam cu alți doi colegi în mașina unui alt coleg. La un moment dat acesta (șoferul) zice: ”Doamne, ce proști sunt unii care își pun la numărul de înmatriculare litere care trimit la vestite servicii de intelligence: CIA, KGB, SRI ș.a. Oare ce vor să demonstreze cu asta?”. Noi, ceilalți trei, ne-am lansat nu doar în a susține ideea șoferului că cei care procedează astfel sunt cam tâmpiței și aroganți, ci încercam să dăm și posibile explicații teoretico-filosofice fenomenului. La coborâre, după atâta discuție pe seama numerelor de înmatriculare ne-am uitat și la literele de la mașina colegului. Erau KGB! Ne-am amuzat (amar), dar cu toții am realizat că spiritul nostru de observare s-a trezit postfactum. Trebuia să fi sesizat cele trei litere înainte de urcarea în autoturism…

Oarecum conex cu spiritul de observație, un banc (sec): un orb și un surd se produceau pe scena unei săli de spectacole cu un cântec nou. La un moment dat, orbul îl întreabă pe surd: uită-te bine în sală, vezi dacă mai este destulă lume. La care surdul întreabă: dar ce, am început să cântăm?

Așa-numitele fake-news (știri prefabricate), alături de știrile false (incorecte sau incomplete) se bazează în primul rând pe neatenția cititorilor/ ascultătorilor/ privitorilor, cuplată cu eventuala notorietate și credibilitate pe care și-a asigurat-o un post de TV/ Radio sau o publicație print/ online. Pentru că evenimentele se (cam) precipită, vă sugerez să citiți cu atenție știrile care vin de la Răsărit. Unele dintre ele nu au alt rost decât să inducă ideea/ convingerea că acel Răsărit există și că nu trebuie ignorat (ca și cum agresorii ar putea fi ignorați…). Andrei Pleșu zicea/ scria, contrazicându-l în avans pe Țiriac, că ”românii sunt un popor inteligent”. Dar asta trebuie probat/ demonstrat zilnic, fără sincope și pauze de gândire și, mai ales, fără a face rabat la lupta împotriva hoților (preferații lui ”nea Țiri”).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 74 (LXXIV) din 15 III 2017. Grigore, câine (de pază al democrației) ce ești, șo pă ei!

 

Preiau de pe FB, 14 martie. Ramona Ursu descriind interviul cu Grigore Cartianu, publicat azi:

 

Zice/ scrie Ramona:  ”Pe fundalul înregistrării interviului pe care l-am făcut cu Grigore Cartianu, și pe care îi voi publica săptămâna asta, se aude, din când în când, râsul meu. Am discutat ore în șir, am luat țărișoara din vremurile lui lliescu până la Dragnea. Am râs cu lacrimi și atunci, și acum, ascultând înregistrarea. Eiii, imaginați-vă vocea lui Grigore când citiți fragmentul de mai jos. Tare, clară, cu intonație, ca să priceapă toată lumea. Se pare că avem o soluție și pentru cretini. 🙂

Zice/ grăiește Grigore: ”Eu n-am nicio treabă cu ce votează unii sau alții. Dom’le, ai votat PSD, accept că ai făcut asta. Foarte bine! Nu-i foarte bine pentru țară, dar poate e foarte bine pentru tine, pentru conștiința ta. Dar nu accept ca ăla să fie atât de prost, și e în defavoarea lui să fie atât de prost, să fie atât de spălat pe creier încât să creadă niște aberații de genul ăsta. Atenție, să creadă asta după ce îi dai informație corectă. Dar el nu vrea să creadă informația corectă, el crede tot nebunia aia cu Ciolos care e fiul lui Soros, cu Guvernul zero al tehnocraților. Atunci, eu spun că acel om este tâmpit, dobitoc, prost, cretin. Toate categoriile astea le-a atins.

Să vină vreunul la mine și să-mi spună:
„Bă, m-ai jignit!”
„Zău, dar ce ți-am zis?”
„Păi, ai spus că sunt cretin.”
„Hai să te întreb câteva lucruri. Ce crezi, Ciolos e fiul lui Soros?”
”Da!”
„Atunci, ești cretin de tot. Ești prost îngrămădit. Nu se mai alege nimic din tine, nu mai ai nicio șansă să devii om, dacă tu, astăzi, crezi așa ceva. Dar, uite, te mai întreb ceva. Ce crezi, Guvernul Ciolos a fost Guvernul zero?”
„Da, a fost Guvernul zero.”
„De ce a fost Guvernul zero?”
”Pentru că a avut zero absorbție din fonduri europene.”
„Atunci, ești tâmpit. Nu mai ești cretin, ești tâmpit sau dobitoc, stau în dubiu. Pe atâtea canale ți-a fost dată informația corectă. Du-te, frate, pe site-ul UE și vei vedea acolo ce bani a obținut fiecare țară, în fiecare an. Și găsești acolo și România, din 2007 și până în 2016. Ai acolo toți banii. Nu numai că nu e zero, dar sunt sume de ordinul miliardelor de euro. Cum să spui că-i zero? Te întreb acum, după ce am explicat asta, mai spui că Guvernul Ciolos a fost Guvernul zero?”   „Da!”      ”Atunci, ești cretin. Te întorci la categoria asta, credeam că ești doar dobitoc. Dar, nu, scuză-mă, ești cretin!”

Trebuie niște rachete șoc cu oamenii ăștia pentru că, altfel, ne încalecă ei pe noi. O să ajungem noi să zicem că suntem tâmpiți. O să ne trezim noi zicând că Ciolos e fiul lui Soros, că a fost Guvernul zero. Trăind printre mincinoși, printre diversioniști, printre tâmpiți, printre cretini, riscul e să devii ca ei. Hai mai bine să-i schimbăm noi pe ei, decât să ne schimbe ei pe noi, să ne facă creierul varză.”

 

Zic/ scriu și io: Bietul spălat pe creier este victimă și trebuie căinat, nu înjurat. Ideile fixe nu se mai pot scoate nici cu înjurături și nici cu operații. Așa că degeaba tragi, Grigore, șuturi în biata violată, dar lași violatorul să-și ”aranjeze” următoarele victime. Iar violatorii se numesc: posturi tv, școli în care predau profesori membri de partid/ propagandiști zeloși, primari și politicieni care adorm conștiințe cu salarii mărite (iar de mărirea prețurilor – nik). Grigore, câine de pază al democrației ce ești, șo pă ei! Go, Grigore, go!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 75 (LXXV) din 16 III 2017. Complexul de inferioritate al românilor – ca acceptare a (auto)diagnosticelor repetate: ”românii sunt proști”  (I)

 

S-au mai liniștit apele după plecarea ”inteligentului cinstit” (moș Țiriac), cel care – cu cinismul specific iubitorilor de arginți – a caracterizat (la 12 martie, Realitatea TV) neamul din care face(m) parte: ”Românii nu sunt hoți. Sunt proști. Între un hoț și un prost, aleg un hoț. În urma hoțului rămâne ceva. În urma prostului nu rămâne nimic”. Ca în toate alegațiile generalizante, ceva adevăr este și aici. Hoțului bogat îi place să lucreze cu hoții și se teme de hoți (concurența e bună doar în teorie). Și totuși, românii practică și hoția (sub varii forme și dimensiuni). Dacă nu ar exista acest ”grăunte” de adevăr, nu am avea nevoie acum de strategii costisitoare de luptă împotriva hoției, cu DNA în frunte, victoriile fiind precondiții elementare de acceptare a RO în rândul țărilor (ceva mai) civilizate. Pe de altă parte, adevărul supără, îndeosebi pe mincinoși, adică pe liderii politici și pe cei mereu vizați ca fiind mai mult hoți decât inteligenți. Avem bandiți de presă (trusturi media), la fel cum avem ”aleși ai poporului” gata să tragă în popor dacă partidul și interesele le-ar cere-o. De unde și expresia ”s-antâlnit hoțul cu prostul” (expresie care are și alte semnificații).

Câteva reacții (culese de pe net) la alegația țiriacă.

Dan Alexe: ”Deștepții cinstiți intră la proști, desigur”;

 

Laurențiu Ciocăzeanu: ”Țiriac preferă hoții în locul proștilor. Logic, de vreme ce s-a îmbogățit într-o țară în care colcăie corupția… În realitate, hoții și proștii compun aceeași tabără. Cu diferența că primii sunt mai puțini. Dar fără ceilalți, cei mulți, iubiții lui Țiriac n-ar exista. Proștii sunt proști și-atât. Dar hoții nu sunt numai hoți. Sunt și ticăloși – se folosesc de prostia proștilor, o alimentează continuu. Nu se gândesc o clipă să-i ajute pe sărmani, să-i deștepte oleacă; să nu-i mai mintă zilnic la TV, de pildă, ori să nu le mai arate dușmani inventați, pentru ca ulterior să le folosească ura la vot. Nu. Nu au pic de compasiune față de niște semeni care s-au născut cu mai puțină dotare, fără vina lor. Toți hoții gândesc așa despre proști. Altfel cum ar mai putea ei fura? Asta arată de ce Țiriac nu e un ”om de afaceri” în sens de model social. Rămâne un simplu ”capitalist de cumetrie”, vorba lui Ilici Iliescu. Adică un îmbogățit prieten cu ticăloșia, nu cu omenia desprinsă din etica de ”businessman” adevărat.”;

Doru Antonesei: http://doruantonesi.ro/ion-tiriac-si-proverbele-cu-prosti/

 

Răzvan Ioan Boanchiș: ”Ce sa faci, ce sa discuti cu prostul? Nu arogantul speculativ Tiriac, ci istoria dovedeste ca hotii au avut, au si vor avea putere, averi, glorie, creier si statui. Grupurile statuare cu multimi fraierite au existat doar in comunism, ba, capitalistilor! La varsta si banii lui, Tiriac si-a permis sa greseasca, pentru ca, in Romania, e o greseala sa spui adevarul. Iar mai prosti decat prostii sunt prostii care ii elogiaza pe prosti ca sa loveasca in hoti.” (are și Țiriac apărătorii/ adepții lui).
”Aforismul” lansat de îmbogățitul postdecembrist ar fi fost ușor îndulcit dacă miliardarul ar fi avut înțelepciunea să apeleze la zicerea lansată de actorul Adrian Văncică (zis ”Celentano”, din Las Fierbinți):

”Nu vreau să par mai deștept decât sînt, dar nici mai prost decît m-a făcut mama”.

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 76 (LXXVI) Vineri 17 III 2017. Complexul de inferioritate al românilor – ca acceptare a (auto)diagnosticelor repetate: ”românii sunt proști”  (II)

 

Episodul de ieri s-a dorit o introducere într-un subiect grav, greu de expediat în câteva vorbe, dar și mai greu de scos din capul românilor. Voi relata un exemplu personal, convins fiind că nu este doar unul și nu doar al meu. În august 1990 am ieșit și eu în Occident, la Paris, la Congresul de constituire a International Society for Intercommunication of New Ideas (ISINI), fondat în 1988, la Boston, de către Anghel N. Rugină.

 

Rostul acestei (re)amintiri constă în a reda (măcar parțial) șocul cultural pe care l-am resimțit în acele zile, șoc (dublu) care are un nume: transformarea subită și instantă a complexului meu de inferioritate cu care venisem, într-unul de superioritate (cu care am plecat de acolo)! La prezidiul ședinței festive a Congresului (cu sute de participanți din lumea largă) a luat loc (și apoi a cuvântat) însuși Fr. Hayek, despre care doar auzisem și citisem, dar care era laureat Nobel pentru economie! Eram pregătit să absorb fiecare cuvânt, să iau notițe, să încerc apoi să mă apropii de el (eram doar și ziarist cu acte în regulă, de câteva luni!). Bref, discursul laureatului a fost plin de banalități, ca de altfel majoritatea discursurilor. I-am mărturisit unui coleg (Costea Munteanu) că ședințele de partid (cele cu temă!) de la UMF Iași erau mult mai interesante, pline de dialoguri și de noutăți de ultimă oră! Dezamăgirea a continuat crescendo când m-am aventurat pe holurile Sorbonei, intrând prin sălile de curs, biblioteci etc. Băncile de lemn erau mai abitir scrijelite decât cele din satul în care am făcut primele 7 clase! Nici curățenia nu era cea așteptată de mine. Cele 7 zile cât am bântuit prin Paris, totul mi s-a părut o glumă de prost gust: orașul Luminilor era de o mizerie de nedescris: coji de banane aruncate aiurea pe Champs Elysees și în zona  Turnului Eiffel, plus ale mizerii.. umane. În fine, această primă ieșire mi-a creat mari probleme de conștiință: dacă acesta este modelul spre care ne îndreptăm, înseamnă că am căzut din lac în puț! În altă ordine de idei, naivul de mine chiar a distribuit la Congres și pe secțiuni sinteza comunicării mele așteptând critici, observații, comentarii, dialog! Nimic din toate acestea!

 

Dar nu m-am lăsat nici eu mai prejos (mă refer la șocul cultural). În ultima zi a Congresului, Rugină m-a luat deoparte și mi-a spus că vrea să mă numească în Boardul organizației în calitatea de trezorier (aveam de gestionat multe zeci de mii de dolari acolo, cu nuanța că puteam să dispun de o parte din ei…). Nu uit mirarea de pe fața savantului româno-american când am declinat categoric oferta, argumentând că preocupările mele sunt strict științifice! Sancta simplicitas! Peste ani, devenind președinte al ISINI am primit Raportul financiar al anteriorului președinte (un american de proveniență latino-americană): mai rămăseseră cca 5 mii de dolari pe care, de fapt nu-i mai avea și care urmau să fie înlocuiți de documente justificative… Nu am văzut niciun cent din fondurile ISINI.

Înlocuirea complexului meu de inferioritate cu unul de superioritate abia apoi s-a concretizat în fapte. În cadrul organizației educaționale paneuropene SPACE (cu sediul la Ghent, în Belgia, culmea, născută tot în 1988!) am venit mereu cu idei noi. Am înființat ERA (European Research Area), structură pe care am condus-o câțiva ani, apoi am propus predarea unor cursuri de cercetare și managementul cercetării, înființarea unei reviste etc. Toate acestea funcționaeză și azi! Cum să nu fii complexat?

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 77 (LXXVII) Sâmbătă, 18 III 2017. Complexul de inferioritate al românilor – ca acceptare a (auto)diagnosticelor repetate: ”românii sunt proști”  (III)

 

Exemplul personal din episodul anterior se încadrează într-un fenomen care, spun specialiștii, ne caracterizează ca popor. Majoritatea articolelor/ studiilor pe această temă au drept concluzie că da, românii au un complex de inferioritate, unul care îi blochează să progreseze și să evolueze firesc, fără sincope și poticniri. Complexul de inferioritate echivalează cu eticheta de PROST pe care ne-o lipim mereu în frunte, motivat sau nu. Dar, complexul de superioritate, apărut după experiențe similare celei relatate în episodul 76, nu înseamnă, din păcate, că putem să ne lipim, liniștiți, eticheta de INTELIGENT. Toate complexele sunt abateri de la normalitate, sunt imaginații/ închipuiri/ fantasme create în lipsa unui contact direct cu realitatea pe care ne-o construim doar mental. Iată câteva opinii la această temă:

 

Dan Alexe (2010, România Liberă): ”In psihologia noastra colectiva s-a solidificat, ca un soi de evidenta care nu mai are nevoie sa fie explicata, ideea ca am fi preprogramati sa ne taram undeva la coada. Ultimii din Europa, cei mai saraci, mai trandavi si mai hoti, provinciali iremediabili care isi ascund complexul de inferioritate umbland cu nasul pe sus. Si, ca orice provinciali, ne mandrim cu imitatiile: Bucurestiul e „Micul Paris”, iar Romania – o insula de latinitate intr-o mare slava s.a.m.d…”. Și, mai clar, pe blogul său, la 13 II 2013: ”Complexul de inferioritate al românilor nu dateaza de ieri, sau de la generatia parintilor nostri, ci e adinc inscris in ADN-ul natiunii, face parte din codul-sursa, din algoritmul de baza al sufletului românesc. Nivelul cel mai de jos al acestui complex ne e accesibil tuturor, in cotidian, cind calatorim. La nivelul superior, e de ajuns sa vezi slugarnicia multor politicieni români, prin Parlamentul European sau aiurea, fata de cel mai amarat si insignifiant coleg occidental”.

 

Daniela Oancea (2013, cariereonline.ro) despre cartea lui Lucian Boia ”De ce sunt românii altfel?”: ”Complexul de inferioritate e prima maladie pe care a identificat-o profesorul Boia la români. De aici se naşte o construcţie orgolioasă menită să contracareze micimea prezentului. Îl frapează la români, că sunt, cu mici excepţii, un popor foarte complexat. Când eşti complexat, trebuie să găseşti nişte procedee care să compenseze complexele”.

Bianca-Olivia Niță (2016, Dilema Veche nr 652) scrie, mai mult metaforico-dilematic ”Despre eternul nostru complex de inferioritate”. Dacă este etern, avem oare vreo șansă de ieșire din această nu prea plăcută situație?

Vintilă Mihăilescu, intervievat de Tudor Petcu, https://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/JURNALISTICA/Complexe%20culturale%20la%20romani%20interviu%20cu%20antropologul%20Vintila%20Mihaescu.htm  Ca despre orice articol marca V. M., recomand!

Am meditat, adesea, la soluții posibile de vindecare. Poate că aceste complexe sunt, în fapt, benefice, ducând la acumulări de energii – transformabile, ulterior, în salturi istorice. Nefiind un scop de azi pe mâine, căutarea de soluții strategice pentru România celui de-al doilea secol de existență unitară ar trebui să facă parte dintr-un Proiect de țară, unul transpartinic, cu ținte asumate de absolut orice actor partidic, actual sau viitor. Iar complexele noastre (de inferioritate sau de superioritate) să aibă un loc bine definit la capitolele ”Starea de fapt” și ”Ce-i de făcut?”.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 78 (LXXVIII) Duminică, 19 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia și Agnotologia (I)

 

Motto: ”Nu este nicio rușine să te naști prost. Rușine e să mori prost.    Marin Sorescu

 

Complexele (de superioritate și de inferioritate) pot fi (cu succes) cultivate sau atenuate. Păcălirea semenilor dintr-un instinct (auto)cultivat poate face din orice copil mediu un ”supradotat” într-un domeniu sau altul (al păcălirii). Prin perseverență! Într-o vizită, apare un copil jovial: ”hai să te păcălesc”. Aplică un truc ieftin de ”ghicire” a ceva, truc greu de depistat de neștiutori. Copilul jubilează: ”te-am păcălit!”. În copilărie, mă întâlneam cu un prieten și o minge pe un teren viran. Făceam o poartă și… țineam scorul. Mi-a venit o idee: mă prefac că vin din dreapta pentru a trage în colțul stâng. Chiar așa fac, dar trag cu ristul și mingea se duce exact în partea opusă: ”gooool! Te-am păcălit”. După care lucrurile s-au echilibrat și păcălirea/ prostirea devenea aproape imposibilă. Am învățat că orice păcălire naște o strategie de recucerire a poziției pierdute. Cum? Printr-o (anti)păcălire mai rafinată. La nivel de comunități (locale, regionale), dar și la nivel de țară lucrurile stau aidoma. Păcălicii păcăliți nu au alt vis decât să devină păcălitori. Orice act de pățire a prostirii naște o autocritică interioară: ”vai, ce prost am fost!”. În lipsa acestei autocritici remontarea scorului este (cvasi)imposibilă, motivația lipsă permițând istoriei să se repete.

 

Aplicarea permanentă a celor 6P (pentru noii prieteni: 6P = Prostirea Proștilor cu Prostii Prostești de către Proști Profesioniști) are ca rezultat creșterea numărului proștilor/ prostiților. Iată cum: a) cresc numeric proștii prostiți; b) cresc numeric proștii prostitori/ profesioniști). Consecința este, inevitabil, una pesimistă: societatea devine esențialmente mai proastă, deși în aparență lucrurile evoluează pozitiv, tehnicile de prostire fiind mereu mai ”smart”/ inteligente. Da! Lumea evoluează înspre rău, înspre frustrări acumulate și înspre clivaje abil create. Preocuparea pentru cunoaștere (Era cunoașterii/ Era informației/ Era tehnicizării omului) creează iluzia că devenim mai stăpâni pe noi, mai descurcăreți, mai victorioși în raport cu semenii. În realitate, lucrurile stau exact invers. Adică mult dorita cunoaștere înseamnă și mult nedorita prostire/ păcălire a oamenilor de către oameni. O dovadă a acestei realități întristătoare este că pe lângă gnoseologie (teoria cunoașterii comune) și epistemologie (teoria cunoașterii ”științifice”) au apărut și prostologia (teoria care studiază prostia și proștii) și agnotologia (teoria care devoalează mecanismele prostirii). Oamenii pot fi și sunt mereu: a) influențați (într-un sens sau altul), b) manipulați (în bine sau în rău) și c) prostiți (înspre binele prostitorului și înspre răul prostitului). Agnotologia este demersul demascator la adresa prostitorilor și împotriva perfecționării mecanismelor prostirii. Aceasta ajută și prostiților care, aflând despre aceste tehnici, vor – și chiar încearcă – să nu mai fie prostiți. Prostologia se ocupă doar cu studiul prostiei și al proștilor. Prin urmare, prostologii care se respectă nu pot ignora succesele agnotologilor. În episodul următor voi veni cu exemple și cu mici analize. Deocamdată, este utilă familiarizarea cu conceptul noii discipline ”științifice”: agnotologia. Un search pe Google cu acest item vă va aduce sub ochi articole despre fondatorul Robert N. Proctor (1992), câteva idei de bază și unele atitudini posibile. Iată un exemplu: http://memoriidemedic.ro/o-noua-stiinta-agnotologia/ Împotriva celor ce folosesc ignoranţa în scopuri oneroase este îndreptată noua disciplină, agnotologia.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 79 (LXXVIX) Luni, 20 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia și Agnotologia (II)

 

Motto: ”Psihopaţii idioţi îşi petrec viaţa închiși, psihopaţii mai şmecheri se îmbogăţesc vânzând droguri, iar psihopaţii cu adevărat inteligenţi ajung şefi de stat” Pascal de Sutter

 

Motto: ”Când zeii vor să-și bată joc de oameni, mai întâi le iau mințile” (din gândirea anticilor)

 

Cine sunt cei mai mari specialiști/ practicieni în 6P pe care agnotologii trebuie să-i descrie?

 

În primul rând, sunt proiectanții și strategii sistemelor de guvernare/ politice. Ei sunt soldații de linia I în lupta pentru cucerirea minților și inimilor oamenilor/ votanților, asigurând sistemului baza de ignoranță necesară. Așa numiții ”consultanți politici/ electorali” (adică prostitori ”savanți” de naivi votanți) se revendică a fi ”nevinovați” tehnicieni, neutri partidic, servind, pe rând (hei, cine dă mai mult?) puterea și opoziția. Ei sunt doar oameni cu idei, furnizori de ignoranță en gros și inovatori de fine și subtile psihotorturi în masă. În rest, sunt buni familiști, buni cetățeni, onorabili executanți (cu riscul asumat: executanții de azi, executații de mâine). Lor le voi dedica acest episod prostologico-agnotologic.

 

Istoria (relativ) recentă îi reamintește pe câțiva reputați ideologi/ manipulatori/ mancurtizatori/ prostitori: pe Goebless, de la național-socialiștii hitleriști germani; apoi pe Dumitru Popescu-Dumnezeu, de la național-comuniștii ceaușiști români; și, last but not least, pe Dughin de la neo-național-imperialiștii postsovietici ortodoxiști putiniști ruși actuali. Cu siguranță, Trump și Erdogan au în preajmă câte un ideolog-manipulator care să propună strategii eficiente de sucire a minților votanților conform idealurilor de mărire ale celor doi lideri democratic aleși. Naționalismele și populismele din orice colț al lumii sunt ZERO fără ideologi-manipulatori-prostitori de mare calibru. La noi, acum, în condițiile democraturii postloviluționare originale românești, lucrurile nu sunt ”nici așa, nici alminteri” (sintagma aparține lui Caragiale, un prostolog-agnotolog avant la lettre). Adică, lucrurile sunt, la noi, căldicele, amestecate, relativiste – pe scurt, balcanic postmoderniste la maximum. Am citit, recent, amintirile unui manipulant-prostitor de minți ieșean – supărat că nu și-a primit simbria de servitor al unui igno(ra)bil fost nomenclaturist, actualmente bătrân traseist partidic profesionist. Autorul, de profesie ziarist sub acoperire, consultant politic de închiriat și deontolog de serviciu pentru cine plătește mai mult, vorbea, desigur, în numele unor principii morale, cu frică de Dumnezeu… Cameleonii l-ar invidia! Acești manipulanți de minți modeste fac obiectul studiului Agnotologiei.

 

O comparație între Prostologie și Agnotologie se impune: Prostologia este un studiu factual, metaforico-alegorico-ironic, un demers pasiv și defensiv în fața valurilor de prostii care riscă să ne inunde. Agnotologia este un demers activ și ofensiv (chiar agresiv la adresa agresorilor prostitori) căutând cauzele ignoranței crescânde și oferind speranțe de deșteptare națională. Pe scurt, Prostologia este constatativă, în timp ce Agnotologia este combativă. Agnotologia vorbește în numele afișării, afirmării și apărării binelui, dreptății și adevărului.

Dar să nu uităm că ”Nu adevărul e de-a v-ați ascunselea, noi suntem de-a baba-oarba” (Mircea Cucu)

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 80 (LXXX) Marți, 21 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia Agnotologia (III)

 

Motto: ”Analfabetul viitorului nu va fi cel ce nu știe să citească, ci cel ce nu poate să înțeleagă.” Alvin Toffler

Cine (mai) sunt cultivatorii ignoranței? Direct dependenți de sistemul de guvernământ al unei țări, aceștia provin (și) din cadrul proiectanților și strategilor sistemelor de educație. Pompând multă informație redundantă în capul copiilor/ studenților, școala/ universitatea devine un ”cumplit meșteșug de tâmpenie” (apud Trăsnea). Școala (a noastră, dar și cea din alte patrii) este făcută îndeosebi pentru profesori (ore multe – bani mulți) și abia apoi pentru elevi/ studenți. Cu câțiva ani în urmă, la o dezbatere despre reforma școlii am propus reducerea drastică a numărului de ore (și chiar de discipline!). Reprezentanți ai diferitor discipline au sărit să demonstreze că disciplina lor este axus mundi și că fără acest ax lumea se va prăbuși…Poziția mea a fost/ este că stimularea curiozității și facilitarea înțelegerii sunt axus mundi. Școala (preuniversitarul) este sector strategic pentru politicieni, deoarece doar școala poate pregăti viitoarea lipsă de discernământ a votanților. Îmi exprim aici totala rezervă că problema educației la noi se va schimba în anii acestui secol.

 

Îi scria Caragiale lui Mihail Dragomirescu, în 1906: ”Ai catedra ta. … De la înălţimea ei, caută a scăpa cît poţi tineretul de rătăcirea în care sistematic îl ţine nenorocita noastră şcoală – criminala instituţie de stat!”. (Apud A. Pleșu, Dilema Veche). Iar situațiunea este așijderea și astăzi.

Pentru că la (mult prea) multele mele propuneri de reformă radicală a educației (printre care eliminarea examenelor cu rol de evaluare în întreg învățământul superior) am primit replici de soiul: ”dom’le, matale ai predat vreodată la vreo școală să vezi cum e?”, dau cuvântul unor cunoscători de azi ai problemei (de la firul ierbii).

Cristina Tunegaru. profesor de limba română (FB, 14 martie 2017) ”Pierdem vremea, ani la rândul, încercând să-i facem să recunoască diatezele verbului, propozițiile subordonate, funcțiile sintactice, să reproducă teoria literară și nu reușim să îi învățăm ce e mai important: să descifreze un text, să transpună fidel, în propriile enunțuri, ideile unui text citit, să selecteze informații, să facă deducții, raționamente. Îi învățăm să răspundă după scheme, după tipare prestabilite, le dăm rețeta și ei o reproduc la fiecare examen național. Nu trebuie să gândească prea mult.

Mai îngrijorător e că anii de gimnaziu – vitali în dezvoltare – sunt pierduți în acest fel. Ne risipim copiii și potențialul lor extraordinar învățându-i balast gramaticalo-literar.
Situația e identică la matematică, dovadă neputința elevilor de a citi un simplu grafic la examenul național din 2016.”

Victor Potra, (FB, 16 martie 2017): ”Adevărata divizare a României se petrece între analfabeți funcționali creați în mare parte de sistemul de învățământ și între copiii, din ce în ce mai puțini, care reușesc să evite capcana unui dezinteres stimulat tocmai de școala care ar trebui să-i educe. Nu cred că guvernanții acestor ultime decenii nu sunt conștienți de problemă. Semnale de alarmă au tot apărut. Și încercări de reformă au fost. Eșuate lamentabil. Cred însă că această situație le convine. Într-o țară în care politica este arta de a păcăli electoratul, cultivarea inculturii devine politică de stat”.
Liviu Druguș

Pe mâine!

Câteva opinii pe marginea articolului semnat de Tincuța Apăteanu cu titlul: ”Despre cum ne autosabotăm în educație”.


Liviu Drugus

Opiniile mele sunt înserate în corpul articolului, fiind scrise cu Italics și Underlined (semnate, evident, LD). Sper în continuarea dialogului, fie pe acest blog, fie pe FB

Despre cum ne autosabotăm în educație

(de Tincuța Apătean)

 

Posted on 13/07/2016

LD:  Titlul articolului este derutant sau, cel puțin imprecis. Cine se autosabotează în educație? Românii în general? Profesorii din sistemul de educație? Sistemul în ansamblul său (incluzând aici și elevii și părinții)? Experții în educație? Legislatorii? Ministerul Educației Naționale? Toți deopotrivă și nediferențiat? Din articol ar rezulta că se impune o acțiune, dar nu se spune exact cine să demareze și să continue acea acțiune (reformatoare, presupun).  Desigur, pretextul apariției articolului îl constituie comunicarea rezultatelor la Bacalaureat și unele reacții care se repetă an de an: suntem slabi/ proști/ neștiutori/ nedoritori de mai bine/ etc.

Rezultatele proaspete ale examenului de Bacalaureat au generat, din nou, un val de comentarii negative la adresa elevilor și sistemului educațional în general.

Ca să dau doar câteva exemple, fără a specifica autorii: ” Da de ce domnule considerati stirea negativa ? Normalitatea ar fi ca NUMAI 30% din elevi sa ia bacul !”

LD: Normal ar fi ca locurile la licee să fie în directă corelare cu procentajul de la Bacalaureat. Zero bacalaureați, zero locuri la primul an de liceu

Altcineva: ” Păi, nu este o știre pozitivă? Au picat BAC-ul, e bine. Acum se pot concentra cu adevărat pe ceea ce se pricep cel mai bine.” Sau ” Mi se par foarte mari procentele, comparativ cu calitatea unor absolventi de acum, peste 6 ani de studiu…”

Unii experți în educație, bine intenționați de altfel, opinează că elevii ar trebui direcționați mai degrabă către școli profesionale, nu către licee, având în vedere că au rezultate foarte slabe la Evaluarea Națională, iar la finalul liceului oricum pică Bacul.

Acum, pentru cine are răbdare și chef de niște cifre, cifre care arată cum stau lucrurile de fapt în educație, o să încerc să demonstrez cum, în ultima vreme, ne-am autosabotat cu foarte mare succes și eficiență, tocmai prin astfel de discursuri. Voi demonstra și că nivelul general de educație a scăzut în România, iar tendința este negativă.

Este o situație care nu poate fi decât pe placul celor care își doresc o nație cu un nivel scăzut de educație, ușor manipulabilă și dornică de a oferi forță de muncă ieftină și slab calificată altor țări ceva mai prospere (și cu un nivel general al educației mai ridicat), o nație care să aleagă politicieni corupți și slab pregătiți ei înșiși.

  1. Avem oare prea mulți studenți în România?

De fapt, încă de acum câțiva ani, România era țara cu cel mai scăzut procent de persoane cu studii universitare din totalul populației din UE – doar 18% în condițiile în care Bulgaria de exemplu are 28%.

 

LD : Pentru un articol de analiză se impun date exacte, necoafate și neinterpretate pro domo/ pro sua causa: datele din tabelul indicat prin sigla ”cel mai scăzut procent”, arată pentru anul 2014 un procentaj de persoane cu studii superioare de 18, 3%, identic egal cu cel din Italia, cu care împărțim, într-adevăr, ultimul loc (pe primul loc fiind Irlanda cu 45%)  în timp ce bulgarii aveau cu 10,1 % mai mulți posesori de diplomă de licență și de masterate/ doctorate decât noi. Putem deduce de aici că Italia este de două ori și ceva mai puțin pregătită/ educată decât Irlanda? Nicidecum. Sau că bulgarii sunt cu 10% mai educați decât noi? Nici pe departe nu putem afirma așa ceva. Cifrele din tabel se referă la rezultatul unor politici educaționale și a unor investiții făcute cu decenii în urmă (analiza fiind făcută pe două segmente de populație: 25-54 ani și 55-74 ani). Cifrele la care s-a oprit dna |T.A. se referă la primul segment populațional, fiind vorba doar despre luarea în calcul a numărului de posesori de diplome, nicidecum de calitatea pregătirii. De unde trag concluzia că tabelul indicat și cifrele extrase de dna Tincuța Apăteanu sunt tendențioase și nu demonstraeză nimic.

 

Mai mult decât atât, discursul public împotriva universităților a fost una dintre cauzele scăderii dramatice a numărului studenților români (de la aproape 900.000 în 2008/2009 la doar 433.000 în 2014 – atât în sistemul public cât și în cel privat). Așadar o scădere de mai mult de 50% în câțiva ani, scădere care nu poate fi pusă doar pe seama demografiei. Alte cauze au fost promovabilitatea scăzută la examenul de Bacalaureat din ultimii ani și rata de neparticipare la acest examen.

L.D.: Printre posibilele cauze ale stării descrise cifric mai sus, dna T.A. pune pe primul loc ”discursul public împotriva universităților” afirmație nesusținută de nimic. Valul de critici la adresa fabricilor de diplome, la corupția endemică din universități, la plagierea doctoratului (îndeosebi la persoane publice cu funcții de răspundere), la calitatea dubioasă a predării și a conținutului concret al celor predate – toate astea sunt văzute de dna TA ca fiind cauze/ vinovății care au dus la scăderea atractivității mediului academic față de tinerii bacalaureați. Concluzia ar fi: hai să fim patrioți, să ascundem aceste boli ale educației de la noi (și nu numai de la noi) ca să ne îmbunătățim indicatorii și să depășim Italia și chiar Bulgaria… Dna T.A. susține că ”scăderea nu poate fi pusă pe seama demografiei” (în altă ordine de idei, ”demografia” este doar o disciplină academică, în articol era vorba desigur despre ”dinamica demografică negativă”). Dar care sunt factorii extrademografici implicați? Probabil exodul tinerilor în lumea largă este unul dintre ei (de ex. Cf  http://www.puterea.ro/social/ins-a-lansat-anuarul-demografic-populatia-romaniei-la-nivelul-anului-1966-127446.html populația României a scăzut în anul 2014 cu 80 000 de persoane, scăpdere ce a fost și mai accentuată prin plecarea a 40 000 de tineri în afara țării). Dar o analiză cauzală factorială se impunea, tocmai pentru a putea imagina corect soluții, strategii, căi de ieșire din starea neplăcută în care ne aflăm.

Sursa:http://beta.edu.ro/sites/default/files/_fi%C8%99iere/Transparenta/2016/Stare%202014%20S(1).pdf

Ce urmează? Urmează să avem din ce în ce mai puțini studenți, având în vedere faptul că aproape un sfert dintre absolvenții de clasa a XII-a nici măcar nu se mai prezintă la Bac, iar peste 30% dintre cei prezenți pică examenul.

LD: Scăderea continuă a numărului de studenți este un lucru cert și ușor de constatat. Desigur, scăderea demografică va continua fapt care nu poate sugera o creștere a numărului de studenți în anii ce vin. Mai probabilă va fi scăderea în continuare a acestui număr (cauze posibile: descurajarea plagiatelor, saturarea peței interne cu forță de muncă calificată, dezinteresul față de studiile superioare, (în contrast cu creșterea interesului față de școlile de meserii și facultățile cu caracter practic) salariile mici ale debutanților etc. Întrebarea din titlul acestei prime secțiuni vrea să sugereze că se impun măsuri pentru creșterea numărului de studenți. Nu ni se spune la ce bun. Doar la îmbunătățirea unor indicatori la nivel de UE. În rest, creșterea NUMĂRULUI de studenți fără a impune creșterea calității pregătirii acestora înseamnă o simplă alocare de fonduri suplimentare pentru menținerea unor facultăți, catedre etc fără căutare poe piață. În opinia mea numărul de studenți dintr-o țară nu este nici mic, nici mare, ci poate fi în conformitate cu cererea de pe piața muncii sau nu. Putem avea un număr mic de studenți dar care să satisfacă cererea timp de un număr de ani, dar putem avea și cazul în care numărul mic de studenți duce la o foame de forță de mună superior calificată. La fel și în cazul în care am avea un număr mare de studenți.  Din păcate, singurlul semnal transmis de autoarea articolului este tot unul cantitativ: țării cât mai mulți studenți (respectiv norme suficiente pentru profesori)

De ce nu este bine să avem din ce în ce mai puțini studenți? Mie răspunsul mi se pare logic: absolvenții de studii terțiare au acces la salarii mai mari și, contrar opiniei populare și miturilor, se angajeaza mai repede decât absolvenții de studii medii sau primare.

  1. Un raționament simplist, dar fals, de genul: ”dacă vom tipări mai mulți bani, vom avea mai mulți bani”. La fel, unii cred că dacă vom avea mai mulți salariați cu diplome universitare (care vor fi mai bine plătiți), atunci țara va fi mai bogată. Dimpotrivă, țara sărăcește dacă investește bani doar pentru a crește numărul de studenți, calitatea pregătirii acestora fiind lăsată în voia sorții. Țara se consolideață cu absolvenți de bună și foarte bună calitate care vor aduce plusvaloare, faimă și bani (lor, firmei, țării). Nu știu de unde s-a documentat dna Apăteanu referitor la faptul că titrații sunt angajați cu prioritate. Mitul că diploma îți deschide ușile s-a transormat mai demult (de cel puțin un deceniu) în reversul său: este preferabil să spui că ai doar liceul, apoi să probezi că ai calități. În momentul în care firma chiar are nevoie de tine, scoți diploma de licențiat/ master/ doctor și negociezi un salariu mai mare. Deocamdată, angajatorii vor să fii bun, dar cu studii (și, respectiv, pretenții salariale) puține. De aici și concluzia că este preferabil să întărim segmentul de mijloc (liceul), înainte de a extinde numărul facultăților, studenților și profesorilor aferenți. Un liceu solid, cu cunoștințe pragmatice, aplicabile în multe locuri, care să asigure o gândire rapidă, flexibilă și creativă (nu bazată pe memorare) este, de fapt, cheia reformării întregului sistem. Pentru asta însă facultăți special create vor trebui să pregătească profesori pentru liceu. Aceștia vor trebui să aibă cel puțin nivelul de gândire (cu caracteristicile amintite mai sus) pe care îl așteptăm de la viitoarele promoții de bacalaureați (în cazul în care acest examen nu foarte semnificativ se va menține).

Dacă vreți să știți cum arată de fapt forța de muncă din România (care este nivelul de educație al angajaților români), realitatea este că, în acest moment, doar 18% au studii superioare, 3,6% au studii postliceale, 36% au studii liceale, 21% au urmat o școală profesională și 17% au terminat doar gimnaziul.

Sursa: http://beta.edu.ro/sites/default/files/_fi%C8%99iere/Transparenta/2016/Stare%202014%20P(1).pdf

Așadar, nu avem o problemă cu lipsa de meseriași în forța de muncă, avem o problemă cu lipsa angajaților cu studii superioare, universitare sau postuniversitare (specialiști, doctori, ingineri, economiști, etc.) – oameni care ar aduce mai mulți bani la PIB.

Țările care își cunosc interesul se concentrează pe CREȘTEREA numărului de studenți și au strategii pentru încurajarea studiilor universitare. Noi – pe dos, cu mult succes de altfel (reușim să descurajăm tinerii să urmeze astfel de studii).

LD: Eroare! Se confundă ponderile structurale cu nevoile reale! Afirmația de mai sus (subliniată cu Bold de autoare) este nu doar falsă și păguboasă, ci este chiar periculoasă. Ca să fiu mai bine înțeles folosesc o metaforă pentru a sublinia eroarea logică a doamnei Apăteanu. Afirmația de mai sus are aceeași valoare de adevăr cu a afirma că dacă cineva are capul mic, este, inevitabil, prost… A  spune că trebuie mai mulți studenți (în situația în care absolvenți de facultate abia mai prind posturi de casier sau de curier la firme serioase, și în situația în care doar cine nu vrea sau nu are legătură cu realitățile de la noi poate afirma că nu avem nevoie de meseriași) înseamnă a face deservicii sistemului de educație de la noi. De ex., construcțiile se confruntă cu mari probleme de personal pentru meserii ca: zidari, sudori, instalatori etc. Reiau un exemplu pe care l-am mai folosit pe FB. Căutând zugravi pentru un apartament cineva mi-a recomandat doi meseriași: doi tineri, curați, parfumați, bine îmbrăcați mi-au spus prețul (care nu mi-a convenit), apoi am stat de vorbă cu ei: erau absolvenți de chimie moleculară, terminaseră și masteratul și acum erau doctoranzi în chimie la Institutul ”Petru Poni”. Nu-mi venea să cred. M-am convins însă că așa era, iar eroarea lor a fost că au cerut un preț exagerat de mare pornind de la iluzia că înalta lor calificare în chimie îi face meseriași mai buni… Ingineri de varii specializări au înființat firme de grădinărit și câștigă bine. Nimic din ce au învățat la facultate nu are legătură cu grădinăritul. A veni cu pledoarii în favoarea creșterii locurilor la universități cu argumentul că specialiștii cu studii superioare ”aduc mai mulți bani la PIB” este în afara oricărei logici și legături cu realitățile românești. (evident, sintagma ”a aduce bani la PIB” este lipsită de sens, un calc după expresia ” a aduce bani la buget”). Invit cititorii să mai lectureze o dată pasajul de mai sus al autoarei și îl vor citi în altă lumină. (în afară de cazul în care cititorul nu este angajatul vreunei universități)

 

  1. Este important ca absolvenții de studii universitare să își găsească un job în domeniul pe care l-au studiat?

Eu zic că… depinde. Sunt convinsă că știți persoane care au terminat o facultate de chimie, de exemplu și activează cu succes în mediul ONG. Sau au terminat filosofia și conduc companii în domeniul comerțului sau transporturilor. Ingineri care lucrează în industria farma. Și tot așa.

Trăim într-o societate în care oamenii trebuie să fie flexibili, să schimbe mai multe joburi dacă acolo există oportunități. Să învețe tot timpul, să uite și să reînvețe o nouă meserie de oricâte ori este necesar.

LD: să uite meseriile învățate și să învețe altele noi pe banii noștri? Nope! Deja cred că guvernul și Min Edu ar trebui să facă contracte cu cei care intră la facultate pe locuri bugetate. Dacă nu lucrezi în domeniul pentru care statul te-a finanțat, atunci banii înapoi! Dacă statul va fi în continuare generos, va acorda burse celor foarte buni care după absolvire pleacă în Canada sau în State, asta nu este o gândire strategică sănătoasă. Statul trebuie să acorde un număr mic de burse studenților foarte merituoși (cu note peste 8 sau 9) cu condiția să activeze în țară. Este cunoscut faptul că fabricile de medici duduie, că ies annual mii de medici din UMF urile din RO, dar avem o acută lipsă de mediuci, iar situația tinde să se agraveze. După modul de gândire al autoarei ar trebui să dublăm sau să triplăm numărul de absolvenți-medici, doar-doar vor mai rămâne câțiva și în țară…

Nu mai trăim în vremurile în care, la 22 de ani intrai într-o fabrică și mai ieșeai la 60 de ani de acolo. Acest lucru nu este valabil, desigur, în cazul unor specialități cum ar fi medicina, avocatura, unde te aștepți ca absolvenții să profeseze totuși în aceste domenii. Din totalul specializărilor oferite de către universități, acestea din urmă sunt puține.

Ce îți oferă însă mult hulita diplomă este acces la joburi mai bune, diverse, mai bine plătite (în medie, fără să luăm în calcul excepțiile).

  1. Avem oare prea mulți elevi în licee?

Dacă este să ne uităm la Raportul asupra stării învățământului din 2014 (ultimul disponibil) vedem că numărul elevilor înscriși în licee a SCĂZUT – dacă în 2010 aveam 835.343, în 2014 doar 774.335 mai mergeau la liceu iar tendința este și aici în scădere.

Au contribuit și scăderea demografică, și abandonul școlar după clasa a VIII-a (în special în mediul rural) dar și migrarea elevilor către școli profesionale.

  1. Și ce propune autoarea pentru consolidarea ănvățământului liceal? Nimic! Doar sugerează (prin întrebarea retorică din titlu) că ar trebui să avem mai mulți liceeni.
  2. Este școala profesională o alternativă bună pentru unii elevi?

Dacă este să mă uit la cum arată sistemul acum, aș spune că nu. Sunt doar aproximativ40.000 de locuri în școlile profesionale (versus aprox. 200.000 în licee) iar angajabilitatea absolvenților nu este (contrar opiniei populare) satisfăcătoare (la pagina 51 a raportului mai sus menționat vedem că 7,55% dintre absolvenții de școală profesională sunt șomeri versus 6,59% dintre cei cu studii superioare.).

Școlile profesionale nu sunt nici măcar disponibile în toate zonele și în toate regiunile pentru a reprezenta cu adevărat o alegere pentru absolvenții de gimnaziu.

Desigur, dacă vor fi implementate măsuri coerente de revitalizare a sistemului profesional (sistemul dual este un bun exemplu), lucrurile se pot schimba în bine.

  1. Ar fi trebuit argumentat, cifric și valoric, că DA, școlile profesionale trebuie consolidate și bine echipate. Dar, autoarea a preferat să spună că n-ar fi o soluție rea, dar asta doar dacă se vor lua măsuri. Pentru măsuri de extindere a învățământului dual pledez și eu.

Ce e de făcut?

Ei bine, eu cred că ar trebui să ne gândim cu seriozitate că toate strategiile pe care le vom elabora de acum încolo trebuie să vizeze CREȘTEREA nivelului de educație (formală) a poporului român în paralel cu creșterea calității educației pe toate nivelurile. Dacă argumentăm că nu ar trebui să trimitem tinerii la facultate pentru că facultățile din România nu sunt de bună calitate, atunci ar trebui să știm că problema provine din preuniversitar și că, de fapt, avem o problemă de calitate la toate nivelurile, nu numai la facultate – asta nu înseamnă că nu ne trimitem copiii la grădiniță, școală sau liceu, nu?

  1. Și în răspunsul de mai sus, criteriul cantitativ este primordial, iar cel calitativ subsecvent. Mai întâi ”creșterea nivelului de educație” și apoi ”creșterea calității educației pe toate nivelurile”. Aș sugera să se procedeze exact invers. Să se facă o evaluare a necesarului de educatori (de toate nivelurile!) și să începem reciclarea acestora după standardele noii strategii. Altfel ne învârtim mereu în cerc (specialitatea românilor: hora J )

Ce înseamnă creșterea nivelului de educație? Înseamnă efectiv să ne încurajăm copiii să facă cât mai multă școală (incusiv facultate), cunoscut fiind faptul că fiecare an în plus petrecut la școală crește veniturile viitorului angajat.

Mai înseamnă și regândirea din temelii a sistemului vocațional în acord cu exemplele de bună practică din lume (de exemplu am putea să ne gândim că sistemul vocațional ar putea include tot ce numim acum licee vocaționale+licee tehnologice+școli profesionale – sub același nume, ca alternativă la sistemul teoretic), sistem vocațional care să se adreseze NU celor care “nu sunt în stare să urmeze un liceu” ci celor care nu își doresc să urmeze o carieră academică, în cercetare, de înaltă specializare ci vor să se integreze pe piața muncii, chiar cu calificări înalte.

Ar trebui de asemenea să investim masiv în școlile din mediul rural. Decalajele sunt importante și în creștere, pe toate nivelurile și la toți indicatorii din educație, așadar aș putea spune, forțând desigur argumentul, că școlile din mediul rural trag în jos tot sistemul. Cu o infrastructură mai bună, cadre didactice mai bine pregătite și foarte bine motivate, lucrurile ar putea arăta altfel.

Cele menționate mai sus nu pot fi realizate fără bani, însă. Așadar mă aștept ca politicienii români să facă ceea ce declară de multă vreme și anume să prioritizeze educația, inclusiv din perspectiva banilor. Societatea civilă militează de mult pentru cei 6% din PIB, fără succes însă, iar celor care argumentează că o astfel de investiție ar fi risipă pentru că sistemul nu este reformat, le spun că sistemul nu se poate reforma cu adevărat fără bani. Bani pentru salarii mai bune pentru profesori, pentru o pregătire inițială adecvată, pentru dezvoltarea profesională continuă a cadrelor didactice și nu în ultimul rând pentru infrastructură.

 LD: Închei micile mele observații tot cu un dezacord față de propunerile/ soluțiile autoarei. Povestea cu 6% din PIB (în condițiile în care se vor reloca bani suplimentari pentru apărare) este tot mai clar… doar o poveste, un slogan electoral plasat în textul Constituției (ca un deziderat, nu ca un imperativ). Poziția mea este cunoascută, sper: mai întâi reforma (strategia clară cu toate măsurile tactice aferente) și apoi creșterile salariale. Unii propun concomitența, fapt mai greu de realizat. Dar a stimula substanțial pe aceia care chiar se adaptează noile cerințe, asta DA! Dar după măcar un an de zile de aplicare. Atunce se poate vederea cine este compatibil cu noul sistem și cine nu. În mod clar, reformarea sistemului se va lăsa cu schimbări structurale (atât ca număr, cât și ca nivel de pregătire al profesorilor). Despre transdisciplinarizare, despre simplificare curriculară și reducerea numărului total de ore la licee nu s-a pomenit nimic… Nu insist nici eu, mai ales că pe aceste teme am scris mult în ultima vreme.   Adaug, ca bonus, doar câteva link uri pe care le recomand celor interesați

http://www.tincutaapateanu.ro/2016/07/13/despre-cum-ne-autosabotam-in-educatie/  Tincuța Apăteanu

https://www.facebook.com/quartznews/videos/1193508770682823/ Michelle Obama către studenții americani

http://www.totuldespremame.ro/copilul-tau/educatie/mircea-miclea-ne-trebuie-oameni-competenti-corecti-si-hotarati-care-sa-schimbe-sistemul Mircea Miclea despre măsurile prime de reformă.

 

Gabriela Lungu și Vasile Lungu – antreprenori de mare succes (și) în vremuri de criză la ferma agricolă ”Astra” din județul Iași. Fericita conjuncție dintre proza scurtă, dar suculentă și eseul rafinat dar pragmatic


 

După mai multe vizite ”pe teren”, fie cu ocazia întrunirilor comemorative și onomastice în amintirea lui C. Negruzzi la Hermeziu, Trifești, județul Iași, fie cu ocazia venirii primăverii sau a toamnei, m-am convins, treptat, că în acel loc oarecum departe de capitale de județ, se întâmplă lucruri deosebite. Deosebite față de ce? Deosebite de lamentația generală a conlocuitorilor noștri din spațiul mior(lă)itic care clamează apăsat neajunsurile vieții cotidiene, înjură mereu guvernul aflat temporar la putere și îl așteaptă pe următorul, care să le ofere, ca în scurtele campanii electorale, bunăstare și bunăvoire.

La Trifești am întâlnit oameni optimiști, relaxați, cu fețele destinse și îmbrăcați curat și corespunzător locului și muncii fiecăruia. Pe tractoriști i-am văzut mai de la distanță, dar doamnele de la bucătărie și cantină chiar arătau ca în filmele americane: mai trebuie să precizez? Cum să nu rămâi încântat și să-ți dorești să revii la locul faptelor când ai de-a face cu oameni frumoși și gospodăroși, ospitalieri și curați la suflet? Curios din fire am pus întrebări și șefilor și lucrătorilor, doar-doar voi surprinde vreo urmă de făcătură, de vopsea proaspătă pe garduri vechi sau vorbe acoperitoare pentru fapte inexistente. Îmi mărturisesc, aici, insuccesul…

Pe dl inginer Lungu Vasile l-am asaltat, deopotrivă cu alți curioși doritori să afle ”secrete” agronomice, agricole și agrozootehnice, cu întrebări născute și din cele văzute și din cele auzite, dar nelămurite. Mie îmi erau neclare unele întâmplări din ”microferma” mea avicolă formată din cinci găini și un cocoș bătrân, cum ar fi, de ex.: este vreo legătură între faptul că găinile nu se mai ouă de astă iarnă și bătrânețea indiferentă a lui Moș Cocoș? Răspuns categoric: nu!.

Cele trei mii de hectare sunt irigate cu apă din Prut, apă plătită la zi către tovarășul stat român care se pregătește să pună taxă, probabil, și pe aerul inspirat adânc de turmele de oi, vaci, păsări etc. Sistemul de irigații subpământene și suprapământene reprezintă o investiție la care au pus umărul financiar și americanii (exact, cei așteptați de bătrânii  noștri cam de prin anii 40…).  Am degustat cele cca 10 soiuri de vin de bună calitate și am zis: da se poate bea în România și vin făcut din struguri. Etc. N-aș vrea ca cele afirmate de mine să fie taxate drept un contraserviciu făcut dlui ing. Lungu pentru vreo sticlă de vin bun. Cei care mă cunosc știu că nu suport minciuna, pupin-ismul și alte aranjamente care nu țin de jurnalismul adevărat. Dacă văd – cred!, Dacă cred – scriu! Simplu, nu?

Nu voi lungi descrierea celor văzute și plăcute la ferma ”Astra”. M-am bucurat că pot oferi studenților de la cursul de antreprenoriat material viu și adrese concrete de locuri unde gândul îndrăzneț și creativ se transfărmă în satisfacții, bunăstare și …chiar bani. Spun ”și chiar bani” pentru că sunt deja exasperat să aud un răspuns standard auzit din mintea studenților cărora le predau Metodologia Scop Mijloc pe post de curs de (țineți-vă bine!): Antreprenoriat, Management, Politică, Economică, Etică, Juridică ș.a., și pe care îi întreb: pentru scopul de a deveni un antreprenor de ce anume aveți nevoie? Invariabil, pe primul loc în lista (altminteri infinită) de mijloace se află, ați ghicit!: banii! Desigur, întrebarea următoare: păi dacă ai avea bani, mai vrei să devii antreprenor? Evident, nu vreu să se înțeleagă că banii nu sunt necesari pentru pornirea unei afaceri, dar mai important decât banii sunt celelalte mijloace: ideile, imaginația, intuiția, încrederea, creativitatea, respectul față de sine și de semeni, respectul față de lege, responsabilitatea individuală față de decizia luată etc.

Cu dl ing Lungu nu am avut (încă) timp să discut aspecte manageriale, antreprenoriale, investiționale, financiare, juridice sau dacă are viziuni de dreapta sau de stânga. Deși este clar că antreprenoriatul este gândire de dreapta, mai auzim miliardari care se declară adepții ideilor de stânga (deși cred că este doar o strategie de imagine, de marketing). În fine, consider că prin ceea ce am văzut și auzit în contextul fermei din județul Iași se pot oferi modele de urmat și altora, îndeosebi nehotărâților care stau la îndoială în a alege să fie salariat agricol la o fermă de căpșuni din Spania sau să devină patron la propria firmă de căpșuni în România.

Nu pot încheia aceste rânduri de reportaj/ raportare despre lucruri bune petrecute în vremuri rele, fără să adaug câteva idei dintr-o discuție cu totul întâmplătoare pe care am avut-o cu dna jurist (notar public și fost asistent universitar de Drept civil la o universitate ieșeană) Gabriela Lungu. Bucuria mea a fost una multiplă: să poți auzi torente de înțelepciune de la un om ce părea a fi umbra palidă a antreprenorului de succes Vasile Lungu, eventual, cel mult, companionul atent și grijuliu ca lucrurile din firmă/ fermă să rămână în făgașele lor firești, nu este chiar de ici-colea! Mai mult, să auzi esențe de gândire politico-economico-etică de la o doamnă cu multă personalitate și cu multă prezență plăcută ochiului, așadar să auzi toate acestea de la un servitor public (așa îi consider eu pe toți cei care lucrează în servicii publice: profesori, medici, juriști, polițiști, funcționari publici etc.: servitori!) este chiar un privilegiu pentru jurnalistul-profesor care își află similitudini ideatice cu o locuitoare a comunei Trifești, județul Iași.

Iată, pe scurt, ”crezul” pe care mi l-a împărtășit simpatica doamnă Lungu (o superbă potrivire cu prezența de artist american de top a domnului inginer Lungu, opinie culeasă de la doamne, evident) în scurta conversație avută la sediul Cabinetului de avocatură de pe Str Gării nr 5. Aș putea numi acest ”crez”

 

Eseu despre responsabilitatea individuală

 

Toate pornesc de la responsabilitatea individuală, o calitate aflată în deficit la noi în țară. Problema este cum reușim să acoperim acest deficit de responsabilitate individuală, cum putem ajuta tinerii să devină întreprinzători? Dacă ne referim și la situația din alte țări, chiar din SUA, se constată că absolvenții de facultate nu aplică sau aplică foarte puțin din ceea ce au învățat și nu se grăbesc să intre în activitatea concretă, generatoare de siguranță și prosperitate.

Este interesant să observăm cum creșterile de tehnicitate și de productivitate, în întreaga istorie a omenirii, au dus constant la reducerea numărului de ore necesare individului să supraviețuiască: de la 12 ore pe zi în comuna primitivă, la cele 8 ore obligatorii impuse de modernitate, dar, din acestea 8, actualmente, doar două sunt necesare pentru asigurarea nevoilor de bază. În restul timpului câștigat, oamenii sunt liberi să filosofeze, sau să creeze teorii explicative și justificative pentru lâncezeala/ lenea generată de tehnicitatea superioară. Un alt exemplu: până la 21-26 de ani, o persoană este neproductivă; la fel și după 55-60. Constatăm, așadar, că nu doar timpul  productiv se reduce, dar și orele efectiv productive din cadrul acestei perioade numite ”productivă”.

Desigur, cauzele se cunosc: prelungirea școlarizării obligatorii și a școlarizării voluntare/ facultative reduce perioada de activitate producătoare de bunuri sau servicii. Mai mult, prelungirea inactivității lucrative până la 21-26 de ani reduce din nivelul și nevoia de responsabilitate individuală. Preocuparea față de viitor și de propria soartă se reduce constant, cu consecințe directe asupra capacității antreprenoriale a tinerilor. Cu alte cuvinte, tinerii maturi au de ales între a supraviețui lâncezând sau a trăi intens și autentic implicându-se în afaceri.

Relația individului cu statul are și ea partea ei de vină în scăderea apetitului antreprenorial. Statul se dezvoltă canceros, adesea mărește impozitele pentru susținerea bolilor politice generate de propria obezitate. Puterea, care se autodezvoltă și autoîntreține la cote tot mai ridicate, în loc să se preocupe de stimularea antreprenoriatului și a activităților direct creatoare de bunuri și servicii, se războiește cu cei care i-au ales și i-au trimis să facă o bună guvernare. Așadar, în loc de factor stimulativ statul devine, adesea, factor represiv al spiritului antreprenorial. Tinerii ”cu relații” și fără spiritul aventuros al antreprenoriatului se refugiază în locuri călduțe, adică la stat.  Aș propune câteva exrciții de conștientizare celor care pretind că se ocupă cu responsabilizarea tinerilor pentru a trăi pe propriile picioare. Spre exemplu, tot ceea ce crează confort în mod facil duce la o atrofiere a simțurilor individului. Pentru cineva care nu are suficient dezvoltat simțul responsabilității personale, apa care curge la robinet vine așa, de la sine, pentru că de asta avem robinete. Oare câți au încercat să treacă de simpla constatare a curgerii apei la un robinet și să se întrebe: de unde vine apa? cu ce costuri? cine o face? cine și cât câștigă? aș putea și eu câștiga dacă aș face o aducțiune și distribuire de apă? Etc.

Nu vreau să fac chiar o analiză exhaustivă a stării proaste a responsabilității individuale în lume, dar nu pot să nu constat că trecerea de la CASH la CARD a stimult consumul de dragul consumului, slăbind responsabilitatea personală, generând un consum în exces, cu costuri aferente în creștere.

Soluții? Sper să nu par retrogradă, dar cred că o revenire la unitatea economică de bază/ menaj ar stimula spiritul antreprenorial, economicitatea și responsabilitatea individuală. Rețineți, așadar, nu responsabilitate socială, ci responsabilitate individuală, personală, conștientă și consecventă. Altfel, lenea va lua pe deplin locul hărniciei, iar sporul de bunăstare mai poate fi așteptat doar de la roboți și de la mama natură. Dacă vă gândiți cumva că educația ar fi soluția magică, aș preciza doar că acest termen – ”educație”  – este  unul deja compromis, prin educație mulți înțelegând doar obținerea (eventual cumpărarea) unei/ unor diplome… Prefer o educație fără diplome, scurtă și axată pe crearea abilităților de gândire, comunicare și responsabilizare”.

 

Subscriu!

Chapeau bas!

Omagii doamnelor adânc gânditoare!

 

P.S. Se vorbește despre o revenire a matriarhatului. Postmodernitatea este, cred, prima fază a acestei noi minunate ere!

P.S. 1 Bibliografie facultativă pentru amatorii de imagini și informații de la sursă

 

Fenomenul Trifești generat și gestionat de ing agronom Vasile Lungu: a) 2009 Articol despre povestea de succes a dlui Vasile Lungu in 7 Est: http://www.7est.ro/stiri/printview/8381; b) Cum tepuieste statul hrăpăreț investitorii și întreprinzătorii onești: http://www.valnord.ro/saptamana_06_30_ii.htm; c)  2010 Cum tepuiesc falșii antreprenori instituțiile stratului român: http://www.recolta.eu/vasile-lungu-directorul-asociatiei-agricole-trifesti-30-din-cei-care-iau-bani-de-la-apia-dau-banii-inapoi-iar-pentru-ceilalti-este-un-fel-de-ajutor-social/ ; d) 24 aprilie 2013 Despre ferma de oi a inginerului Lungu Vasile de la Trifești: http://www.agrinet.ro/content.jsp?page=1130&language=1; e) 2012 Strutii din Australia au invadat Trifeștii http://comunabivolari.ro/2012/07/strutii-din-australia-au-invadat-ferma-d-lui-ing-vasile-lungu/; f)  Viticultura și vinicultura de al ferma din Trifești: http://blog.vinpremium.ro/tag/vasile-lungu/; g) Prezentarea fermei Astra din Trifești: http://www.youtube.com/watch?v=NHgYpDNkfiU; h)  Prezentarea fermei http://www.youtube.com/watch?v=k0_4c5jGWDc , http://www.youtube.com/watch?v=pKjNxiqDRts , http://www.youtube.com/watch?v=2FnqCGWibDshttp://www.youtube.com/watch?v=7Mf-XwYive8 ,

 

Liviu Drugus, Miroslava, 10 Mai 2013

 

www.liviudrugus.ro

www.liviudrugus.wordpress.com

www.facebook.com/liviu.drugus

liviusdrugus@yahoo.com

 

Ioan Holban despre Caragiale sau Ce are geologia cu genealogia si ginecologia?


Ioan Holban despre Caragiale sau
Ce are geologia cu genealogia si ginecologia?

TRAHANACHE (…). – A! ce coruptă soţietate!… Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu
mai e nimic: enteresul şi iar enteresul… Bine zice fiu-meu de la facultate, (…) zice: „Tatiţo,
unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!…”

I.L. Caragiale

Intelectualul este cineva aflat in cautarea adevarului dincolo de interesele sale.

Jean D’ Ormesson

Aniversarea a 20 de ani de existenta a Universitatii George Bacovia din Bacau a prilejuit o saptamana de manifestari culturale demne de ideea de sarbatoare. Ziua de vineri, 18 mai 2012, a culminat cu manifestari dedicate culturii literare si, evident, operei lui Bacovia in primul rand. Amintesc aici nume (prezente la UGB impreuna cu posesorii lor) care rezoneaza si consuna inalt cu ideea de act de cultura: Eugen Simion (de la Bucuresti, dar care s-a cerut a fi infiat de bacauani), Mircea Colosenco (autorul editiei Bacovia, un critic serios si pe gustul meu), Petru Cimpoesu, Vasile Spiridon, Constantin Donea, Calistrat Costin, Adrian Jicu, Carmen Mihalache (redactor sef al revistei Ateneu), Bogdan Cretu (de la Iasi), Vasile Tariteanu (de la Cernauti), Mihai Cimpoi (de la Chisinau, autor al unei uniri ”in mic”, incuscrindu-se cu o familie de bacauani), Andrei Grigor (de la Galati), Gheorghe Iorga, Geo Popa (director al Centrului de Cultura George Apostu din Bacau si director al publicatiei Vitraliu) si cu siguranta ca si multe alte nume ale caror purtatori nu au fost identificati de mine in intensitatea trairilor ceremoniale. Dar cu ce m-am ales eu din aceste zile sarbatoresti? In primul rand, l-am cunoscut pe Petru Cimpoesu, pe care intentionam mai demult sa-l invit la un curs de Managementul serviciilor (pentru cine nu stie, celebrul scriitor roman si bacauan gestioneaza/ managerizeaza patrimoniul cultural al Bacaului). Apoi am avut placerea sa cumpar trei carti ale lui Eugen Simion (caruia ii inteleg si ii iert convingerea ca intelectualii adevarati sunt musai de stanga, iar criteriile de eficienta economica ar trebui sa fie straine managerilor culturali de varii niveluri). Cele trei carti lansate cu ajutorul celor trei critici prezenti (V. Spiridon, B. Cretu si A. Grigor) sunt: ”In ariergargarda avangardei” (2012, Curtea Veche), (titlu pe care autorul sustine ca l-a imprumutat de la Roland Barthes, anihiland orice banuiala a mea ca s-ar fi inspirat din nevinovatul meu comentariu intitulat ”Avangarda ariergarzii”, scris in noiembrie 2010, repostat si pe acest blog), ”Convorbiri cu Eugen Dumitriu” (2011, Curtea Veche) si ”Mircea Eliade. Nodurile si semnele prozei” (2011, editie noua, Univers enciclopedic gold). M-a bucurat sa aud discursuri, mai mult sau mai putin conventionale-adhoc, rostite de Eugen Simion, Mihai Cimpoi, Vasile Spiridon, Bogdan Cretu si Andrei Grigor, dar care, toate, incita la lectura, la avansarea de noi ipoteze de lucru si la intelegerea mai buna a rolului criticilor literari in soarta literaturii unei natii. Nu in ultimul rand, am beneficiat de cadoul oferit de Geo Popa tuturor doritorilor de pomeni culturale si anume revista ”Vitraliu”, nr 1-2/ 2012.
Odata serbarile incheiate, pofta de lectura era deja la apogeu, aruncandu-ma cu nesat la ”Vitralii” (cc.apostu@gmail.com) . Dupa atata critica literara audio-video, mi s-a facut pofta de o critica scriptica, amintindu-mi ca as fi putut fi si eu un critic de varii literaturi (rememorez aici mica mea isprava de tinerete cand l-am ”urechit” pe marele Serban Cioculescu pentru niste interpretari complet aiuristice ale sintagmei ”ceteris paribus”, folosita (si) de Eminescu). Drept pentru care am citit (cu ochi critic, cum altfel?) articolul de deschidere al revistei conduse de Geo Popa (un fel de editorial la un numar care debuteaza, cvasi tematic, cu articole dedicate lui Caragiale, aniversatul si contemporanul nostru). Articolul este semnat de ieseanul Ioan Holban si se intituleaza ”Itaca, regatul lui Ulise si casa lui Caragiale”.
A fi in fruntea unei institutii, a scrie ”la deschidere”, adica a fi foarte in fata, a fi fruntas (in comparatie cu altii, desigur) este o intreprindere/ antrepriza (cf fr. en train de prendre) nu doar riscanta, ci si foarte responsabila. Exemple recente, de demnitari de frunte care au riscat in exces si in mod neelegant, probeaza afirmatia mea, valabila doar in democratii si in spatii culturale desfeudalizate: rectorul de la Universitatea Crestin Ecologica ”Dimitrie Cantemir” avea prea multe muste pe coc pentru a rezista vocilor publice care i-au sugerat ca un ministru al educatiei nu poate fi acceptat pe post daca grafiaza incorect, daca minte, daca nu are un comportament decent si respectuos fata de banul public. Plagiatul este un gen ”delicat” de infractiune, motiv pentru care tot studentul crede ca il poate face fara a fi prins cu aceasta ”delicata” forma de hotie si de minciuna. Drept pentru care mult prea entuziastul si deja arogantul premier roman a decis, sub presiune, sa renunte la un ”om de frunte” care – conform CV ului si altor date ”tehnice” – ar fi acceptat cu usurinta restaurarea abramburismului deja clasicizat in educatia romana. Usurare mare pe profesorimea a(n)xioasa si doritoare de performanta educationala. Dar pentru scurt timp: deja numitul ministru al educatiei, prof univ dr Mang, de la Univ din Oradea era murdar din cap pana in picioare de acuzatii de hotie si minciuna (=plagiat), dovedite de autorii pagubiti si imposibil de ascuns (internetul, bata-l vina!). Ca si la anteriorii ministri, erorile logice si gramatice erau, firesc, nu doar la ele acasa, ci chiar in frunte. Rezistenta ministrului a durat cateva zile bune, principala arma de aparare fiind, evident, tot minciuna. Om politic adevarat, ce mai! Gest rar, ministrul demisioneaza. Asa e! E greu sa stai in frunte cu musca pe chelie si pe mustata… Urmeaza numirea unui interimar, prof de mate (ca sa nu va suparati degeaba ca nu stie bine romana, ca doar nu e specialist in romana), sindicalist de frunte (!) aburcat pe corabia patronala a ministerului. Usor agramat si derutat, dar a invatat lectia: promite ca restauratia nu va avea loc pe timpul mandatului sau cuprins intre 10 si 45 de zile. Vocea contestatarilor s-a stins: de ce sa mai pierdem vremea cu critica, daca tot n-are de gand sa schimbe nimic? Evident, se pregateste urmatorul agramat, dar unul care sa aiba un CV bine spalat de erori de exprimare, de grafiere incorecta a numelor proprii etc., pentru ca doritele scaderi de calitate la promovare, cresteri de ani la varsta de pensionare etc. sa fie facute lent si sigur. Intre timp, moda verificarii declaratiilor (de avere, de contributii la cunoasterea universala etc.) este in plina furie: rectori de frunte, profesori de un anume renume, demnitari de frunte cad la testele de integritate morala: Laura Codruta Kovesi cu teza de doctorat ”Combaterea crimei organizate prin dispozitii de drept penal” se apara ca textele identice erau definitii. Am lecturat (partial) dosarul cu acuzatii: nici vorba de definitii! (oricum, acestea ar fi trebuit citate cu mai multa precizie si comentate. Altfel, preluarea se numeste furt. Amatorilor de definitii si de limite dintre plagiat si text original (adica dintre minciuna si adevar) le ofer cateva linkuri ce ar merita studiate de orice persoana (de personalitati nu mai zic!): http://www.socio.uvt.ro/as/wp-content/uploads/2012/01/Procedura-privind-frauda-si-plagiatul-in-randul-studentilormasteranzilordoctoranzilor.pdf (Program antifrauda la Universitatea de Vest din Timisoara); http://www.ioe.ac.uk/studentInformation/documents/About_Policies/Code_on_Citing_Sources_and_Avoidance_of_Plagiarism_2011-2012.pdf . La capitolul ”Citing your own earlier work” (Citarea unor lucrari proprii anterioare) se spune clar: ”You also need to ensure you do not plagiarise your own work. For example, if you include in your thesis or other coursework material that you have written and submitted for assessment for a different programme or part of a programme, you must indicate clearly the status of that material, i.e. you must reference it properly”. (in traducerea mea: ”Trebuie, de asemenea, sa va asigurati ca nu va plagiati propriile lucrari. De exemplu, daca includeti in teza sau in materiale pentru cursuri pe care le-ati scris si le-ati supus evaluarii pentru un program sau o parte a unui program, trebuie sa indicati clar statutul acelui material, adica trebuie sa faceti referirea in mod corespunzator”. Am facut aceste trimiteri webografice pentru ca am convingerea ca multi autori nu le cunosc si chiar nu cred ca aproape orice forma de plagiat, inclusiv autoplagiatul, este lesne detectabila si amendabila. Lista plagiatorilor romani creste de la o zi la alta, iar avocatii nu vor muri de foame, dimpotriva! Oare exista vreo solutie la stoparea plagiatului practicat in proportii de masa in Romania? Cred ca da! Visesz la un server in subordinea unui for neguvernamental (ar putea fi chiar SRI) in care tot ce este scris in Romania sa fie arhivat si trecut prin softul antiplagiat, cu publicarea imediata a numelor si a gradului/ nivelului de plagiere. Daca plagiatul este un sport national deja generalizat, inseamna, certamente, ca numarul intelectualilor din Romania este extrem de mic – vezi al doilea motto – (de unde si dificultatea de a gasi un ministru al educatiei cat de cat mai curatel…). Un embrion al acestui depozit de scrieri in format electronic (referate, teze de licenta, de disertatie si de doctorat, articole de ziare si de reviste, carti si bloguri etc) este deja format prin editiile electronice ale revistelor si cartilor. Cineva s-ar putea teme ca acest moloch ar putea deveni periculos: dai o spaguta la tehnicianul de la server si obtii certifiactul de neplagiat(or)… Cred ca lucrurile nu vor ajunge aici, sanctiunile trebuind sa fie majore, iar cultura antiplagiatului sa fie una reala si vie. Un prim mugur este site ul http://www.plagiate.ro unde, zilnic aproape, se ofera liste de autori cu carti si articole plagiate. Mai aduag aici si un link la un articol care subliniaza tragedia educatiei romanesti, rezultat obtinut indeosebi prin plagiat, examene cumparate si diplome vandute cu profesionalism de profesori de carton cu diplome de doctor care nu acopera valoarea si nivelul de cunoastere a unui absolvent de liceu de dinainte de 1989: http://www.oradeapress.ro/2010/05/romania-tara-in-care-analfabetii-conduc-doctorate-si-mecanicii-de-locomotiva-citeaza-din-kant/. Inchid acest intermezzo cu precizarea ca nu mi-am facut o preocupare permanenta de a depista plagiate (doar la universitate fac acest lucru, autorii dand declaratie pe proprie raspundere ca lucrarea este originala, rezultat al efortului propriu, etc.). Precizez, pentru a preintampina orice posibil atac, ca articolul de fata nu a pornit din intentia de a critica, acuza, anatemiza etc., sau ca sa ma aflu in treaba. Am citit cu prioritate articolul semnat de Ioan Holban pentru ca m-a atras titlul si numele autorului, si pentru ca era articol de deschidere (deci, considerat important si de catre redactia revistei). Ce a iesit din aceasta lectura critica, vedeti mai jos.
Daca ar fi sa rezum articolul scris de Ioan Holban si publicat de ”Vitraliul” bacuan, precizez, de la bun inceput ca op ul cu pricina este deopotriva disciplinar, interdisciplinar si transdisciplinar, adica perfect pe gustul meu. Acesta este un melanj postmodern (usor pleonastica expresia ”melanj postmodern”, devreme ce postmodernismul este, in primul rand, melanj) de varii discipline ce parca nici nu mai au sens sa existe doar singure si in/ pentru sine. Lista disciplinelor implicate (explicit sau implicit) este impresionanta: geologie, istorie (geologica, culturala, literara etc.), literatura, dramaturgie si teatrologie, lingvistica, etimologie, seismologie, teologie, mitologie, arhivistica, geografie, geopolitica, etnologie, etnografie, fizionomie si fiziologie, etica/ moralitate, estetica, economie (teoria cererii si ofertei, valoare economica, fiscalitate, relatia bogat-sarac / stapan-supus / centru-periferie), psihologie si psihanaliza, psihocritica, logistica, critica genetica, hermeneutica si semiotica, politologie si politica, antreprenoriat si management, teoria administratiei, teoria complexitatii, teoria sistemelor, culturologie, axiologie, ideologie si genealogie. Asadar, de la geologie la genealogie avem cam de toate. Cu putina imaginatie se poate invoca si ginecologia (Chercher la femme! Si o gasim, invocata in text, pe Elena din Troia) mai ales ca Ioan Holban este interesat mult de origini, de obarsii, de proveniente si descendente prime. In acest context (cvasiginecologic) gasim ”noutatea” (cam de peste un deceniu aflata) ca marele Caragiale nu era grec doar dupa tata, cum credea Calinescu, drept pentru care l-a considerat pe Caragiale, sub raport etnic, ca fiind o corcitura (mai exact: ”Trebuie sa fie amestecatura in sangele lui, poate si dupa mama”), ci era grec get-beget, adica si dupa tata si dupa mama. Ca sa nu mai fie discutii!
Concluzia acestei (relative) noutati poate fi una cu multiple semnificatii. Pe de o parte se consolideaza tabara celor care sustin si argumenteaza ca strainii au, ca regula, tendinta de a se afirma mai abitir decat bastinasii, amplificandu-si potentele si calitatile. Austriacul Hitler s-a afirmat (doar) in Germania, georgianul/ gruzinul Stalin s-a afirmat (doar) in Rusia, grecii Caragiale si Istrati s-au afirmat in Romania, iar despre ”daco-romanul” Eminescu inca se fac speculatii pe tema originii etnice, si exemplele pot continua. Aceasta lista de exemple poate avea drept criteriu de selectie explicatia psihocomportamentala conform careia sentimentul acut al alteritatii potenteaza nebanuit de mult pe cei aflati in (relativa) inferioritate sau minoritate. Pe de alta parte, se consolideaza si tabara celor care considera ca metisajul genetic sta la baza producerii unor exemplare superioare genetic parintilor acestora. Aici as fi tentat sa reiterez o mai veche presupunere a mea, aceea ca, in realitate, ceea ce s-ar putea numi ”rasa pura” este pe cale de disparitie, iar melanjul genetic este nu numai o realitate tot mai prezenta, ci si o sursa de creativitate, de inteligenta, de adaptabilitate sporita etc. Comparand cele doua ipoteze concluzive, se poate spune/ scrie ca ambele il ”favorizeaza” pe Caragiale: fie ca era corcitura/ metisaj/ melanj genetic, cu sporul de creativitate si de spirit de observatie aferente, fie ca era un grec get-beget aruncat intr-o masa de ”straini” ne-greci, amplficandu-si talentele deja existente in familie. Fortand putin nota descendentei nobile a stirpei (lui) Caragiale, Ioan Holban ne sugereaza, prin titlu, o aplicatie a teoriei centro-periferiste (varianta propusa de I.H. este insa centru-provincie si nu centru/ periferie), aplicabila, de regula, la campul business ului, imbratisata indeosebi de latino-americani. Vezi: (http://academos.ro/document/teoria-centru-periferie), si http://www.proceedings.univ-danubius.ro/index.php/eirp/article/view/1177/1093. In consecinta, venirea grecului din celebra si ”centrala” Itaca, regat al lui Ulise, in modestele iatacuri/ case ”dormitor” de la periferia civilizatiei grecesti, in levantul bucurestean, nu departe de Pontul Euxin, este vazuta ca o aplicare a acestei teorii, spre a da o stralucire si mai mare centrului cultural grec. Ipoteza este interesanta si merita exploatata in continuare. Oare cele peste trei milioane de romani/ romini care migreaza masiv spre Centrul Europei pot infirma teoria centro-periferica?
Iata, succint, structura celor cinci paragrafe ale articolului semnat de Ioan Holban. (Dupa umila mea parere, paragraful al treilea este nu doar prea voluminos in comparatie cu celelalte, dar si prea stufos sub raportul ideilor avansate. Fiind un articol dens in idei si ipoteze as fi apelat la subtitluri cu tenta sintetica la fiecare paragraf. Dand nume paragrafelor, nevoia de a separa ideile fiecaruia dintre acestea ar fi aparut la modul imperativ. Cu siguranta, autorul si tehnoredactorul vor zambi la aceste sfaturi ”de neprofesionist”, dar, dupa cum voi sublinia mai incolo, lumea postmoderna accepta tot mai mult ideile generalistilor, nu doar pe acelea ale specialistilor. Ideile noi, vin, de regula, din afara specializarii. Cu alte cuvinte, viitorul este al transdisciplinaritatii).
Primul paragraf face trimitere la celebrii cercetatori britanici (este adevarat, nu chiar la aceia care studiaza tehnicile de acuplare la furnici, implicatiile stranutului asupra glandelor lacrimogene sau analize comparate ale numarului de consoane per cuvant in cateva limbi demult disparute….). Este vorba despre recente (adica de peste un deceniu!) studii ale unor geologi, seismologi si istorici care ”acrediteaza ideea ca regatul lui Ulise (Itaca, Kefalonia de astazi, la vest de Ithaki – conform istoricilor, LD) din Odiseea lui Homer chiar a existat si ca autorul grec chiar a localizat-o corect”. Ioan Holban omite, cu buna stiinta sa precizeze ”vechimea” cercetarilor ”recente”, apeland la un truc nu prea elegant pentru inaltimea domniei sale, acela de a pacali ”provincialii” cititori bacauani cum ca le-ar oferi ”marfa proaspata, pentru clienti alesi”. Iata formula exacta folosita de autor in acest articol din ”Vitraliu”: ”In urma unor investigatii de arhiva, aici si in insula Kefalonia, am descoperit, cu ceva timp in urma, ca din Argostoli a venit la noi (prin Constantinopol) familia lui I.L. Caragiale”. Rezulta clar ca autorul isi revendica eforturile de a sonda genealogia stirpei grecului Caragiale, dar, asa cum se poate deduce din articolele din presa pe care le atasez acestui articol de recenzare a unui articol, initiativa si comunicarea a venit chiar din partea grecilor kefalonieni… lui I.H. neramanandu-i decat sa semnaleze evenimentul! In activitatea de cercetare acest procedeu de autoasumare a meritelor altora nu este permis. As spune ca ba din contra…
Al doilea paragraf ne sugereaza traiectul/ genealogia familiei Caragiale: de la bunicii plecati din Kefalonia (scrisa uneori si Cefalonia) stapanita de turci, cu precizarea ca ”Pentru istoricii literari romani, originea familiei lui Caragiale a fost mereu sursa unor supozitii, niciodata verificate. … Caragiale insusi se pare ca nu stia adevarul despre locul de unde au plecat bunicul sau Stefan, si tatal sau, Luca”, ne asigura I. Holban, augumentand si amplificand valoarea ”descoperirii” sale, facuta, de fapt de grecii kefalonieni. Daca am inteles gresit modul real prin care s-a ajuns la concluzia ca originea lui Caragiale al nostru este greaca (si nu aromana, macedodneana, idriota etc. cum se credea anterior), atunci Ioan Holban are posibilitatea si datoria sa intervina cu foarte necesare precizari si puneri la punct (pe acest blog, in ”Vitraliu”, in presa ieseana unde a mai publicat aceste cercetari ”recente” cu exact un deceniu in urma).
Al treilea paragraf este un mixtum compositum despre ”complexul radacinilor” (I.L. Cragiale fiind un copil natural, din parinti necasatoriti), reflectat frecvent in opera caragialiana, complex cuplat cu ”dimensiunea tragica a operei si biografiei” marelui scriitor marcata de dorinta – specifica intregii familii – de a calatori, ”nomadismul” purtandu-l in Germania, apoi in Romania, dimensiuni insuficient exploatate de exegeti, dupa opinia lui I.H. Ca exemplificare a acestui tragism I.H ne vorbeste despre unchii lui Caragiale (Iorgu si Costache) – autori si actori peregrini prin Principate si Franta. Inserez aici o permanenta intrebare pentru mine, una fara raspuns clar, sperand sa primesc explicatii de la cunoscatori. Mereu se vorbeste (inclusiv I.H., in acest articol despre Caragiale) despre ”Principatele romane” inainte ca etnia romana sa fie definita si (re)cunoscuta ca atare, si despre ”revolutia romana de la 1848”, desi Romania ca stat-natiune apare la 1859, prin unirea mica, moldo-valaha, urmata de reintregirea cu Transilvania in 1918. Cat despre sintagma ”revolutia romana de la 1848” folosita de istoricul literar Ioan Holban, aceasta pare mai degraba o translare inspre trecut a mult vehiculatei sintagme (prin anii 1988 si 1989) ”revolutia romana” ce fusese planificata a se desfasura in decembrie 1989. Am publicat, nu de mult, pe acest blog o interogatie asemanatoare. Iata un citat din recenzia mea la cartea ”Istoria Daciei” scris de grecul Dionisie Fotino. Dupa cum se va vedea si alt grec a scris o istorie a noastra… Sa fie acestea cadouri grecesti?

Un posibil, dar tot sincer raspuns il ofera dr. Dita, prefatatorul cartii Istoria Daciei, cel care face si trimitere la o ”Istoria Romaniei” scrisa de istoricul grec Dimitrie Daniel Philippide si tiparita in greceste la Leipzig in 1816. In recenzia mea la Istoria Daciei, publicata tot pe acest blog, scriam ca ”dr Dita are si meritul ca m-a ajutat sa aflu, pentru prima data, dupa ce am cautat in varii manuale si enciclopedii, ca ”Philippide… este cel care defineste pentru prima oara in epoca moderna spatiul locuit de romani cu numele de ROMANIA” (p. XI). Sa fie oare de vina tot nationalismul si etnicismul pagubos al autorilor de manuale care au trecut mereu sub tacere faptul ca numele de Romania este dat de un grec si nu de un ”consangean” de-al nostru?… Sau informatia este nesigura si ar mai trebui verificata? Dar, imi permit sa subliniez, aceasta aparitie a denumirii de Romania cu 102 ani inainte de consfintirea oficiala si de recunoasterea internationala a statului roman modern ar fi meritat mai pe larg explicata, comentata si, corect citata. (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/05/dionisie-fotino-o-istorie-a-unor-istorioare-aparent-istorice/).

Dincolo de aceste mereu discutabile si disputabile aspecte etno-lingvisto-istorice, I.H., in plin paragraf trei (complex si compozit, cum spuneam) produce o (cel putin) nedumerire majora, atunci cand scrie: ”Pe scurt, acestia au fost unchii lui I.L. Caragiale. Dar fiii sai? Luca si-a petrecut copilaria si adolescenta la Berlin….Celalalt fiu, Matei, e conceput cu o alta femeie, Maria Constantinescu; fiu natural, tatal, fiu natural, iata, si fiul lui Caragiale:.. Aceasta este familia pe care au intemeiat-o pentru cultura romana Stefan si Luca Karaialis din Kefalonia”. Cred ca si alti cititori ar putea avea o nedumerire citind despre tatal lui Ion Luca (Caragiale), numit Luca, iar fiul lui Ion Luca se numeste Luca…Cred ca s-ar fi castigat in claritate daca se preciza clar filiera: bunicul grec Stefan, tatal grec Luca, apoi fiul (scriitorul roman) Ion Luca, care a avut (pe langa Mateiu Caragiale) si un fiu Luca Ion.
Si inca ceva: afirmatia ca grecii Stefan si Luca Karaialis au intemeiat o familie este cel mult o ironie: concubini care au procreat natural cu mame diferite nu puteau (nici atunci, si chiar nici acum, odata cu liberalizarea ”familiilor” formate din concubini si concubine, din homo si lesbi) nu puteau si nu pot fi considerati ”o familie”. Daca mai adugam ca ”familistul” I.L. Caragiale a avut trei neveste, insistenta cu care I.H. accentueaza sintagma ”familia Caragiale” pare chiar nelalocul ei… Iar, afirmatia ca amintitii greci au intemeiat ”o familie pentru cultura romana” chiar frizeaza ridicolul. Mai intai, nu poate nimeni fi banuit macar ca intemeiaza o familie cu scop… ”cultural”. Apoi, daca cititorii atenti vor fi de acord cu faptul ca amintitii greci nu au fost o familie, atunci as putea conchide (si as aprecia inalt”) extrem de fina ironie lansata de criticul Ioan Holban: la asa familie (greaca), asa cultura (romana)! Sau, ca sa o dau putin pe turceste: Halal familie! Halal cultura!
Internetul ajuta mult in era informatiei si a informaticii. Daca privim cu atentie articolul publicat de Ioan Holban exact acum 10 ani se poate vedea ca I.H. comite, tot cu buna stiinta, un autoplagiat (incadrat de reglementarile academice tot la capitolul ”plagiat”). In articolul sau, publicat la Evenimentul (Iasi) in anul de gratie 2002, in presupusul centru/ presupusa capitala cultural(a) a Romaniei se comunica mai toate ”noutatile” cu care I.H. ii fericeste acum pe bacauani, cu titlul de ”prospatura actuala si recenta din ultimul timp”. A se citi acelasi articol publicat in aprilie 2012 la Bacau in varianta sa initiala si originala publicat in mai 2002, in trei saptamani consecutive!

http://www.evenimentul.ro/articol/i.l.caragiale-fiul-unui-emigrant.html

I.L.Caragiale, fiul unui emigrant din Cefallonia (I)
11-05-2002

Pentru istoricii literari romani, originea familiei lui Caragiale a fost mereu sursa unor supozitii, a unor ipoteze niciodata confirmate. G.Calinescu, Paul Zarifopol, Serban Cioculescu – cei mai importanti istorici literari si specialisti in opera si biografia lui Caragiale din secolul trecut – au afirmat ca Idria (un oras din Slovenia de azi, cu circa 7.000 de locuitori) ar putea fi locul de origine al familiei marelui dramaturg. Iata ce spune G.Calinescu in Istoria literaturii romane de la origini pina in prezent: „Cel mai vechi ascendent al lui I.L.Caragiale este bunicul sau, Stefan, adus in tara de Caragea, zice-se, ca bucatar. Ce era? Grec, arvanit? Caragiale scriitorul se socotea idriot (daca se poate pune temei pe confesiunile lui de levantin), adica din insula Idra, din spatiul grec, dar cu locuitori albanezi. Arvanitii au reputatia, gratuita, de a fi capatinosi (o enorma teasta ca o turla se constata si la scriitor), tacuti, greoi la intelegere, cam crunti, fideli in chip obtuz. Caragiale, dimpotriva, e zglobiu ca un palicar, galagios ca un barcagiu, sarcastic, mistificator. Trebuie sa fie amestecatura in singele lui, poate si dupa mama. In definitiv, Stefan era un balcanic numaidecit adaptabil la cimpia dunareana”. Cum se vede, G.Calinescu pune sub semnul intrebarilor si al ipotezelor originea dramaturgului; pe urmele acestor ipoteze, istoricii literari fie au admis originea idriota, fie au ocolit pur si simplu acest subiect sensibil. Mai mult, Caragiale insusi se pare ca nu stia adevarul despre locul de unde au plecat bunicul sau, Stefan, si tatal sau, Luca. Despre mama sa, Caragiale stia mai multe. Fiica unui negustor din Brasov, Ecaterina Karaboas era de origine greaca. Luca Caragiale si Ecaterina Karaboas n-au fost insa niciodata casatoriti; astfel, I.L.Caragiale e, cum se spune, un „fiu din flori”, un copil natural.
Aceasta situatie a familiei si incertitudinile privind originea bunicului si a tatalui (despre care tot G.Calinescu spune ca ar fi fost nascut la Constantinopol), a numelui, in fond, a identitatii, au creat numeroase efecte directe in opera scriitorului. De exemplu, soarta copilului nelegitim este subiectul prozei Pacat; intr-un alt text, semnalat de G.Calinescu, copilul vorbeste mamei aparente despre mama cea adevarata; sint multe asemenea contexte literare in opera lui Caragiale, astfel incit putem vorbi despre un complex al radacinilor in cazul marelui dramaturg: viata si opera sa au si aceasta dimensiune, obiect de studiu pentru psihocritica, psihanaliza si critica genetica. Aceasta structura a operei a fost neglijata de exegetii lui Caragiale, desi ea este evidenta si, mai ales, foarte productiva, atit in teatru, cit si in proza, dar si in multe din faptele ce compun biografia lui Caragiale. Intre altele, dorinta de a calatori, „nomadismul”, lipsa unui spatiu securizant – familia, originea, numele, identitatea stau sub zodia impreciziei, a provizoratului si a ipotezei –, soarta celor doi copii, Luca si Matei, ei insisi scriitori, exilul in Germania: intr-un cuvint dimensiunea tragica a operei si biografiei celui mai mare dramaturg roman a ramas mereu in plan secund. Toata familia, in fapt, atit de importanta pentru istoria culturii romane repeta acest „scenariu”. Unchii lui Caragiale – Iorgu si Costache –, actori, autori dramatici, conducatori de trupe de teatru si-au trait viata in instabilitate sociala. Costache Caragiale calatoreste in toate regiunile Principatelor romane de atunci, infiinteaza trupe de teatru la Bucuresti, Iasi, Botosani, Craiova, conduce Teatrul Mare din Bucuresti, se cearta cu Matei Millo si paraseste directia, calatoreste in Franta de doua ori, este invinuit ca nu a participat la revolutia romana de la 1848, scrie poezii, proza, teatru unde exploreaza mediul micii burghezii din mahalaua bucuresteana si unde cauta, mai ales, personajul comic, caricatura si „culoarea” limbajului – elemente ce vor putea fi regasite mai tirziu, in opera ilustrului sau nepot. Iorgu Caragiali (care isi spunea „Caragiale III”) a vrut sa fie actor, dar nu si-a gasit loc in nici una dintre trupele bucurestene, a vrut antrepriza Teatrului National din Iasi, dar a fost refuzat, este mereu pribeag, calatoreste mult, ca si fratele sau, prin tara, face trupe de teatru care au o existenta efemera; e „histrion prin vocatie” si un „actor boem”, cum spune teatrologul Florin Faifer in Dictionarul literaturii romane de la origini pina la 1900. Acestia au fost, pe scurt, unchii lui Caragiale. (va urma) Ioan Holban

I.L.Caragiale, fiul unui emigrant din Cefallonia (II) 18-05-2002
Evenimentul.ro http://www.evenimentul.ro/articol/i.l.caragiale-fiul-unui-emigrant1.html

Dar fiii sai? Luca si-a petrecut copilaria si adolescenta la Berlin, insotindu-si familia in exil, scrie un roman si e acuzat de pornografie, scrie versuri si reuseste mai mult, dar aprehensiunile tatalui sau in privinta artei pun ceea ce E.Lovinescu numea o „frina paterna”, moare tinar si cu un destin neimplinit. Celalalt fiu, Matei, e conceput cu o alta femeie, Maria Constantinescu; fiu natural, tatal, fiu natural, iata, si fiul lui Caragiale. Scrie o capodopera a prozei romanesti (un recent „top” literar al secolului trecut, in Romania, plasa Craii de Curtea-Veche pe primul loc), incepe alte carti pe care nu le termina si isi inventeaza o origine ilustra: sustine ca este „prince Basarab-Apaffy” si ultimul descendent al contelui Caracioni, cu care se petrece „l’extinction de ma race”. Motivul? Ereditatea e intransmisibila si, in consecinta, eventualii urmasi ar putea duce in deriziune desavirsirea stirpei ilustre; o viata care identifica intr-un orizont modernist amintitul complex al originii pe care il marturiseau opera si biografia tatalui sau.
Aceasta este familia pe care au intemeiat-o pentru cultura romana Stefan si Luca Karaialis din Ceffalonia. Informatia, comunicata cu eleganta de finul cunoscator al literaturii romane care este Kostas Assimacopoulos, presedintele Consiliului de Administratie al „Centrului Teatral de Cercetare a Teatrului Grec – Muzeul Teatrului” din Atena, reprezinta una dintre cele mai importante descoperiri de istorie literara care se petrece, iata, in „Anul Caragiale”, la 150 de ani de la nasterea marelui dramaturg.
Ioan Gheorghe Caragea, venit in Tara Romaneasca la 1812, a adus cu sine nu numai „Legiuirea Caragea” (o politica fiscala excesiva si o renta feudala apasatoare pentru tarani), iar memoria sa nu se leaga acum doar de „ciuma lui Caragea” (o epidemie de ciuma a bintuit in timpul domniei sale); i-a adus si pe Stefan si Luca Karaialis, primul, om de incredere (intr-o vreme a tuturor conspiratiilor, bucatarul trebuia sa fie, cu adevarat, un om de incredere), care, probabil, si-a luat nume romanesc – Caragiale –, pastrind radacina si sonoritatea numelui grecesc, adaugind, insa, poate, cite ceva si din numele celui pentru care pregatea masa: Karaialis – Caragea – Caragiale. Sigur ca aceasta descoperire nu mai poate schimba nimic din biografia si temele operei lui Caragiale si a fiilor sai; aduce, insa, un nou spatiu de explorare pentru exegetii de azi. Cel putin doua sint problemele pe care le pune aceasta pretioasa informatie istorico-literara. Prima are un caracter mai general si priveste dinamica cimpurilor culturale, semnificatia pe care a avut-o, pentru cultura romana si, deopotriva, pentru cea greaca, raportul centru/provincie. Distorsionat vreme de aproape doua secole, acest raport este de o sensibila actualitate, intr-o vreme cind se vorbeste atit de mult despre globalizare si, fireste, despre relatia nu o data tensionata care se creeaza intre efectele acesteia si ceea ce se numeste specific national. Identitatea culturala a „provinciei” (Grecia si Romania, Cefallonia si Bucuresti, unde a trait Caragiale, sau Iasi, unde a citit – in Cenaclul „Junimea” – si a publicat – in revista „Convorbiri literare” – piesele sale de teatru) reprezinta, in fond, sansa constituirii si temeiul fortei culturale a „centrului”. Inainte de toate, termenii si sensul lor. Centrul este cel care administreaza, difuzeaza valorile (avind logistica necesara si, inainte de toate, o limba de circulatie) sau produce el insusi valori? Provincia alimenteaza acel centru constituit la un moment dat, il atrage cu tot felul de „rafinerii de maniere”, cum zicea Caragiale, pentru a se face admisa la „curte”, sau produce ea insasi un centru structural prin ceea ce as numi concentrare interioara? Istoria mai veche sau mai recenta a evolutiei „centrelor” si „provinciilor” culturale demonstreaza, cu destule si incontestabile argumente, citeva certitudini care se afla chiar in intrebarile retorice de mai sus. Viena? Capitala valsului. America Centrala si de Sud? Capitala romanului din anii ’70. Zürich? Capitala dadaismului. Athos? Capitala ortodoxiei. Sirul intrebarilor si raspunsurilor depaseste, in orice caz, in timp si in spatiu, aceste citeva precizari. Un lucru e sigur. Centrul administreaza si difuzeaza valori pe care un orizont de asteptare al unui cimp cultural le cere la un moment dat; el ofera, deci, ceea ce i se cere, luind dintr-o „provincie” si difuzind in alta. Provincia se supune ea insasi acestei legi a cererii si ofertei pietei bunurilor simbolice; numai ca, neavind logistica de rigoare, ea administreaza valorile acolo, intr-un timp si intr-un spatiu strict delimitat, pentru a le oferi centrului in scopul exploatarii lor. Este un proces cultural mixt, in care „cuceritorul” (centrul) cere „invinsului” (provincia) sa-i ofere tot ceea ce ii cere. Iluzia unei nete separari de competente intre provincie si centru tine de o ideologie specifica modelului paternalist de societate. Democratiile occidentale au insistat, cel putin in ultimul timp, pe revizuirea acestei conceptii gresite asupra raportului dintre centru si provincie. Oferta vine, in general, din „provincie” pentru a fi pusa in valoare „la centru”. Sint Londra, Bonn, Roma, Washington D.C. si capitalele culturale ale statelor respective? Se gasesc sau se organizeaza aici cele mai importante universitati, tirguri de carte, festivaluri de teatru si de muzica, edituri? Traiesc acolo cei mai importanti scriitori contemporani? In perspectiva acestor intrebari si certitudini, Cefallonia este, pentru dramaturgia romana, admirabila provincie de la centru. (va urma) Ioan Holban

25-05-2002

I.L. Caragiale, fiul unui emigrant din Cefallonia (III)

A doua problema pe care o pune aceasta descoperire de istorie literara priveste in mod direct opera si biografia lui I.L. Caragiale, cu impactul amintit asupra operei si biografiei ilustrului sau fiu, Mateiu I.Caragiale. Sa ne reamintim vorbele lui G.Calinescu: „Stefan era un balcanic numaidecit adaptabil la cimpia dunareana”. Sa explice aceasta adaptabilitate rolul enorm pe care l-a avut nepotul sau in cultura romana? I.L.Caragiale e cel mai important dramaturg roman si, mai mult, creator de limba pentru ca epoca pe care o reprezinta, alaturi de M.Eminescu, I.Creanga, I.Slavici, T.Maiorescu, Constantin si Iacob Negruzzi, V.Alecsandri, este tocmai aceea in care s-au cristalizat limba literara, precum si notiunile de „opera” si „autor”. Si tot G.Calinescu: „Trebuie sa fie amestecatura in singele lui”. Cum se vede, nu e nici o amestecatura: e grec si dupa tata, si dupa mama. Fondul grec, acum implinit si pe linia genealogica a tatalui, explica, deopotriva, comicul, sarcasmul, mistificarea, „trancaneala” (cum ii zice criticul Mircea Iorgulescu), dar si dimensiunea tragica despre care s-a scris neasteptat de putin. Totusi, dintre cele mai recente interventii pe aceasta tema, trebuie amintita cercetarea lui V.Mandra, Caragiale si sindromul spaimei, publicata in revista „Romania literara” (nr. 17 din 1-7 mai 2002). Se analizeaza acum, din perspectiva tragicului, texte precum „Grand Hotel Victoria Romana”, „Napasta”, „O faclie de Paste”, „Conu’ Leonida fata cu reactiunea”, „Inspectiune”, „Telegrame”, „O noapte furtunoasa”. Se vorbeste, iata, despre ilustrarea in opera lui Caragiale a unui „fenomen caracteristic intregii literaturi europene postromantice care inregistreaza agravarea sentimentului de insecuritate a individului” si chiar de o „ambianta nevrotica” in care evolueaza personajele citite, pina acum, mai ales in orizontul comicului de situatie, de comportament si de limbaj. Sentimentul de insecuritate si „ambianta nevrotica” au una dintre explicatii in biografia lui Caragiale: confuzia privind originea, numele, identitatea culturala, intr-o vreme cind se vorbea tot mai mult despre „rasa”, despre psihologie si formarea personalitatii ca efect al mostenirii genetice, si-a pus, desigur, amprenta asupra felului de a gindi lumea si rosturile fiintei interioare. Fiul emigrantului din Cefallonia, primul nascut din familia lui Stefan Karaialis, a intemeiat, alaturi de V.Alecsandri si Constantin Negruzzi, dramaturgia romana. Si nu doar atit: Eugen Ionescu a declarat in citeva rinduri descendenta sa din Urmuz si Caragiale. Aparitia, in Franta, recent, a unei traduceri integrale a dramaturgiei lui I.L.Caragiale, a confirmat in mediile teatrale franceze vorbele celui care a intemeiat „teatrul absurdului”: Eugen Ionescu a exploatat tragicul operei lui Caragiale, dar si comicul de aici, in acceptiunea sa bergsoniana: „du mécanique plaqué sur du vivant”.
Imprejurarile au facut sa vad pentru prima data Grecia, la Salonic, in 1997. Fac parte din generatia care, in scoala romaneasca, a avut printre lecturile „suplimentare/obligatorii”, Legendele Olimpului de Al.Mitru; au urmat alte lecturi, fiecare la timpul ei, istorie, filosofie, literatura, apoi, „vederile”, marcile postale, zei, morminte, carturari – intr-un cuvint, o intreaga Papirosfera elenistica. Totul regasind, adaugind (stimulind?) o gena pe care o au toti europenii, dar, mai cu seama, cei pe care jocul mortii si al vietii i-a aruncat in aceasta parte de lume. Visez la Salonic, Atena, insulele ioniene, la Grecia, de cind am inceput sa citesc carti. Un hitru spunea ca interpunerea cortinei de fier intre romani si lume, vreme de aproape jumatate de secol, ne-a folosit; ne-a stimulat imaginatia, mai exact. Si nu are dreptate? Unele dintre cele mai frumoase „carti de calatorii” din literatura noastra contemporana au fost scrise de Mircea Horia Simionescu si Costache Olareanu (Ulise si umbra si Fals manual de petrecere a calatoriei), imaginind drumuri, orase, istorie, cotidian, lume si iar lume, fara sa fi calcat pe „acolo”. Iata acum inca un fel de a scrie proza care isi seaca resursele; locul inchipuit poate fi chiar vazut, pipait, contrapus „icoanei”. N-am facut exceptie de la aceasta regula, din pacate. Gindul mi s-a intersectat adesea cu Thessalia, iata, patria lui Ahile pe care nu l-am „iubit” de loc atunci cind, elev fiind, il citeam pe Homer. Dar muzica greceasca am ascultat cu atentie? Inchizi ochii si vezi Orientul, dar nu cel cu miez in Fanar, de unde veneau Stefan si Luca Karaialis si Ioan Caragea, ci un altul, purificat in Marea Ionica, la Cefallonia, alaturind ideea platoniciana si cucuta socratica pe coroana de spini a ortodoxiei. Se vorbeste despre o noua constiinta europeana, in conditiile in care multi vad inca valorile acesteia fixate in vestul continentului nostru, dar aceasta e vechea, artificiala Europa, creata in deceniul cinci al secolului trecut si supusa vremelnic aberatiilor unor raporturi politice. Noua constiinta europeana se va intoarce, nu ma indoiesc, la esentele europene, incepind prin a recupera si reintegra ceea ce i-a lipsit, in fapt, aproape jumatate de secol; printre aceste esente, elenismul, Balcanii. Si aceasta pentru ca Grecia e una – poate prima – dintre nostalgiile, sentimentele, esentele noastre. Realitatea ei astazi? Intr-o singura propozitie: a fi european inseamna a fi grec, cum a fi european va trebui sa insemne si a fi roman.
Cefallonia e acum ca o carte citita; iar o carte citita e ca o dragoste mistuitoare: iti intra in suflet, schimba ceva esential acolo, nu mai esti acelasi dupa ce vei fi inchis-o. O parte din inima, pentru ca o parte din literatura romana clasica a ramas in Marea Ionica. Ioan Holban

In continuare, vedem efortul de ”cercetator” al domnului Ioan Holban… Ca si autoplagiatul, revendicarea unor cercetari care nu-ti apartin constituie abateri grave de la etica si deontologia academica (si chiar de la legea penala). Astept precizarile domnului Holban, cu interes, cu speranta si cu convingerea ca Iasul nu merita a fi plasat pe orbita ”centrelor” de copiatoare (Xerox, Minolta etc.) care impanzesc Romania. Daca nu doreste sa o faca in apararea domniei sale, atunci sa o faca macar in apararea Iasului, deja prea urgisit in plan cultural. Din textul de mai jos se vede clar ca este vorba despre o descoperire a gazdelor kefaloniene/ grecesti, comunicarea lui I.H. bazandu-se pe aceste descoperiri care nu-i apartin.

08-06-2002

Grecii, mai interesati de opera lui I.L.Caragiale decit conationalii sai
http://www.evenimentul.ro/articol/grecii-mai-interesati-de.html

La inceputul acestei saptamini, Centrul de cercetari teatrale din Atena a organizat in insula Kefallonia un congres dedicat in exclusivitate dramaturgului roman I.L.Caragiale, de la a carui nastere s-au implinit, pe 30 ianuarie, 150 de ani. Printre invitati s-a numarat si criticul literar iesean Ioan Holban, directorul Teatrului National, care a sustinut comunicarea cu tema „I.L.Caragiale – fiul unui emigrant din Kefallonia – fondatorul dramaturgiei romane”. „Majoritatea comunicarilor au avut ca punct de plecare o descoperire recenta facuta de gazde, care a revolutionat pur si simplu biografia scriitorului Ion Luca Caragiale. Este vorba de citeva acte prin care se atesta faptul ca bunicul celebrului dramaturg, Stefan, este originar din insula elena Kefallonia, si nu din Idria, cum au sustinut George Calinescu si Serban Cioculescu. Mai mult, familia nu se numea Caragiale, ci Karaialis, noul nume fiindu-i dat, dupa toate probabilitatile, chiar de catre domnitorul Caragea, impreuna cu care a sosit in Tara Romaneasca”, ne-a spus dl Holban. Care ne-a marturisit ca a ramas foarte impresionat de felul in care grecii ii cinstesc si ii pun in valoare pe cei care au dus faima natiei peste hotare, si nu numai.
Toate acestea se intimpla in Grecia, in plin „An Caragiale” romanesc, in vreme ce in Romania se publica istorii literare in care nenea Iancu este pus la colt pentru „vina” de a-si fi descris contemporanii exact asa cum au fost. De unde si trista concluzie ca, spre rusinea noastra, grecii sint mult mai interesati de Caragiale si de opera lui, de care ii leaga, pina la urma, un insignifiant amanunt biografic.
Rosana Heinisch

In revista Banatul Montan din noiembrie 2007, se vorbeste despre initiativa lui Ioan Holban de a aduce la lumina originile reale ale familiei Caragiale. Iata ce scrie, pe marginea modului in care a aflat Ioan Holban cateva dovezi ale genealogiei caragialiene, in descrierea lui Radu Cernatescu, unul dintre cunoscatorii masoneriei din tara noastra: http://www.banatulmontan.ro/pdf2007/BanatulMontanNr.11%202007%20Noiembrie.pdf

Picătura de Literatură

În „Istoria Literaturii Române de la
origini până în prezent“, o lucrare de altfel
plină de inadvertenţe şisubiectivisme,
George Călinescu afirma cu doctă convingere
că originile lui Ion Luca Caragiale
sunt albaneze, familia scriitorului fiind
decretată idriotă, adică provenind din
Insula Hydra, insulă grecească din Marea
Egee (arhipelagul Saronic, circa 52
km2), dar cu locuitori în majoritatea lor
de provenienţă albaneză. În realitate însă,
originile părintelui dramaturgiei moderne
româneşti sunt de cealaltă parte a peninsulei
Peloponez, în Cefalonia (Kefallinia,
800 km2), cea mai mare dintre insulele
Ionice. Ioan Holban, directorul Teatrului
Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi, este
cel care a primit de la comunitatea elenă
din Cefalonia cu ocazia unei invitaţii în
vara anului 2002 copii după documentele
referitoare la originile lui Ion Luca Caragiale,
pe care le-a publicat în ţară. În acel
an, comunitatea din mica insulă Hydra l-a
comemorat pe dramaturgul roman printro
conferinţă intitulată: „Ion Luca Caragiale
– fiul unui emigrant grec – fondatorul
teatrului românesc“. Aceste documente
atestă faptul că bunicul lui Ion Luca Caragiale,
Ştefan, a emigrat din insula ioniană
la începutul secolului XIX în Valahia, unde
a devenit bucătarul lui Ioan Gh. Caragea,
mare dragoman al Porţii otomane, apoi
domn al Ţării Româneşti, între 1812 şi 1818.
Bunicul lui Caragiale a avut cinci fii, dintre
care doi au activat în trupe de teatru
(într-una dintre acestea fiind sufleor şi
Mihai Eminescu). Luca, tatăl dramaturgului
român, a convieţuit o perioadă de timp
cu fiica unui negustor din Braşov, numit
Caraboaş. Negustorul făcea parte din societatea
secretă a „cărvunarilor“ Braşoveni,
ascunsă sub titulatura unei „societăţi politice
şi culturale“ înfiinţată în târgul de
sub Tâmpa de boierii „progresişti“ autohtoni
şi valahi, aceiaşi care formulau
la anul 1822 proiectul de constituţie în 77
de „ponturi“, prin care cereau lichidarea
autocraţiei şi instituirea unui factor
electiv, ca sfat al ţării. De altfel şi emigrarea
bunicului lui Caragiale, Ştefan, în Ţara
Românească pare să se fi făcut tot pe canale
masonice, el făcând foarte probabil,
precum binefăcătorul său, domnitorul
Caragea, parte din Ordinul Crucii Constantiniene,
prin care Ordinul Rozicrucian
al vechilor Constantinişti a reînviat în anul
1804 în Grecia. Şi foarte probabil că, de aici
a început şi visul despre descendenţa dintro
„ocultă aristocraţie“, al nepotului Mateiu
Caragiale. Deocamdată, nu se cunoaşte ce
nume a purtat iniţial familia Caragiale,
însă este de presupus că acest context ocult
al emigrării sale la gurile Dunării, să-l
fi determinat pe bunicul lui Caragiale să îşi
schimbe numele (fapt echivalând în toate
ordinele oculte, cu o reînviere) şi să îl împrumute
pe cel al binefăcătorului şi Venerabilului
său, în cazul acesta domnitorul
Caragea.
Radu Cernătescu

Revenind la celebrul paragraf trei din articolul semnat de Ioan Holban in ”Vitraliu” an XX, nr 1-2 /(38) aprilie 2012, imi exprim indoiala fata de traducerea numelui de Karaialis (devenit, ulterior, Caragiale). I.H. sustine ca in limba greaca ”kara ialis” inseamna ”oglinda neagra” adaugand: ”si cate asociatii se pot face intre numele originar grecesc si esenta operei dramaturgului!”. Daca I.H. nu se refera cumva la ”asociatii ale scriitorilor” – generatoare de sinecuri si de operatiuni oculte de inversare a valorilor – , atunci, probabil, domnia sa se refera la ”asocieri” intre numele de ”oglinda neagra” si ”oglindirea” negurii si mizeriilor din societatea romaneasca de ieri si de azi. In acest caz, ”oglinda neagra” va apartine, domnule Holban, cu invitatia de a va privi cu multa atentie… In privinta sintagmei ”oglinda neagra” ca traducere a numelui de Karaialis, cred ca mai degraba referirea se face la partea neagra/ verso ul/ dosul oglinzii, intotdeauna vopsit in negru (cu nitrat de argint) pentru ca oglindirea sa fie cat mai buna cu putinta… Asadar, as traduce Kara ialis prin ”negru de (la) oglinda”.
Referindu-se la succesivitatea numelor Karaialis-Caragea (domnitorul din acea vreme)-Caragiale, si in urma precizarilor facute de catre grecii de pe Kefalonia, Ioan Holban conchide: ”Sigur ca aceasta descoperire nu mai poate schimba nimic din biografia si temele operei lui Caragiale si a fiilor sai; aduce, insa, un nou spatiu de explorare pentru exegetii de azi”. Fiind unul dintre exegeti, I.H. ne provoaca cu doua teme. Prima tema lansata de I.H. este ”dinamica sistemelor si campurilor culturale, semnificatia pe care a avut-o pentru cultura romana si, deopotriva, pentru cea greaca, raportul centru/ provincie”. Tema este interesanta si, cred, merita discutata, cu atat mai mult cu cat lucrurile stau azi nu cu mult diferit fata de secolele trecute, chiar daca acum vorbim mai mult despre socuri culturale, ciocniri ale civilizatiilor, tensiuni intre globalisti si nationalisti sau decalaje centru/ periferie. Ioan Holban defineste chiar in titlu preocuparea sa pentru tema decalajelor dintre spatiile culturale de varii intinderi, luand ca un studiu de caz dubla antiteza: una umana (Ulise si Caragiale) si una geografic-locativa (regatul lui Ulise si casa lui Caragiale), stabilind un decalaj cultural ce pare a se fi inversat in timp. In periferica Romanie, acum, Caragiale este regele necontestat al valorii literare, este invingatorul care si-a consumat exemplar propria odisee, intrand, ca si Ulise, in nemurire. Asadar, decalajele, infrangerile, peregrinarile nu sunt si nu pot fi nici continuui, nici eterne. Dimpotriva, la fel ca la o baterie electrica, tocmai diferenta de potential este aceea care genereaza noi energii, desigur consumand tocmai decalajul concretizat in substanta si informatie. In fond, diversitatea culturala este o forma a acestui decalaj, ceea ce ma face sa fiu de acord cu Carmen Musat care considera ca ”O cultură există prin diversitate, prin mobilitatea permanentă a raporturilor între centru și periferie (geografică, nu culturală), care asigură dinamismul și capacitatea sa de autoregenerare” (Vezi http://www.observatorcultural.ro/Relativa-distanČ›a-intre-provincie-Č™i-centru*articleID_26234-articles_details.html ). I.H. considera ca raportul centru/ provincie (probabil o varianta a raportului centru/ periferie, desi acest lucru ar fi trebuit precizat de autor, pentru dezambiguizare) a fost ”distorsionat vreme de aproape doua secole”, dar eu cred ca, dupa experimentul comunist nivelator, generator de stagnare si moarte, trebuie sa acceptam ca, de fapt, tocmai distorsiunea/ decalajul/ defazajul este una/ unul generatoare/ generator de noi energii. I.H. deplange – fara sa le numeasca – efectele globalizarii asupra specificului national, dar si umanitatea globala poate fi influentata de compenente ale acestui intreg cum ar fi natiunile cu specificul lor cultural. Descriind Grecia si Romania ca parti ale periferiei lumii actuale, I.H. considera, corect, ca tocmai . Din pacate, desi periferia este (oarecum definita, nu acelasi lucru se intampla cu centrul. Unde si cum este definit acesta? I.H. incearca sa ne sugereze, indirect, locatia unui posibil centru definind, interogativ, functiile acestuia. Astfel, I.H. se intreaba retoric: ”Centrul este cel care administreaza, difuzeaza valorile (avand logistica necesara si, inainte de toate, o limba de circulatie) sau produce el insusi valori?”. Distinctia, de sorginte marxista, dintre productie (de valori) si distributie (de valori) este, cred eu, una falsa si neproducrtiva pentru intelegerea diversitatii dinamice a spatiilor culturale. In realitatea, cultura spirituala, ca si producerea de bunuri materiale, sunt, tot mai evident, inseparabile si concomitente. Doar mecanicismul si materialismul marxistilor moderni (adica din secolul 19 si 20) au putut imagina cele doua momente ca fiind succesive si nu concomitente. Parerea mea este ca tocmai cresterea vitezei de derulare a acestor procese, precum si cresterea interconectivitatii lor le face ca ele sa fie chiar concomitente si inseparabile. I.H. sugereaza, tot interogativ si preventiv, dar interesant, ca provincia fie ”alimenteaza centrul”, fie ”produce ea insasi un centru structural prin ceea ce as numi concentrare interiora”. Postmodernul din mine da raspunsul pe loc: ambele! Dar, in proportii diferite, fapt care creeaza unora nedumeriri si/ sau interogatii retorice. ”Concentrarea interioara” nu este, nici ea, definita, dar presupun ca autorul are in vedere o stimulare a ambitiilor provinciei (eu as spune ”periferiei) de a se emnacipa, de a imita chiar comportamentul centrului, cautandu-si, la randu-i, sansele de a deveni centru relativ fata de o periferie si mai slaba decat ea. Il invoc aici pe Caragiale care a descris acest mod de transfer al relatiei centru-periferie catre periferii ”si mai periferice”, amintind celebra pledoarie a lui Catavencu din ”O scrisoare pierduta”: ”Iată ce zicem: această stare de lucruri este intolerabilă! (aprobări în grup. Cu tărie.) Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?… Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi (îngraşă vorbele.)… Numai noi să n-avem faliţii noştri!… Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura!.”. Cu putina bunavointa s-ar putea accepta acest citat drept descriere a ceea ce I.H. numea ”concentrare interioara” si ”centru structural”, cu nuanta ca aceasta energie nu este directionata inspre puternicul ”centru”, ci inspre ”mai slabii” faliti de aiurea. I.H. vorbeste despre ”provincii culturale” si despre ”valori”, fiind convins ca toata lumea cititorilor sai inteleg prin ”valoare”. Cu siguranta nu este astfel, drept pentru care sugerez si lui I.H. si altor cititori sa parcurga cele trei episoade ale recenziei-comentariu publicata pe acest blog sub titlul ”Remarci a(n)xioase….” . Ca o observatie de ordin general, se poate lesne constata ca majoritatea analistilor (inclusiv I.H.) nu-si definesc conceptul cu care lucreaza, ignorand deliberat faptul ca cu cat un concept este mai general si mai larg utilizat gama acceptiunilor acestora este tot mai larga.
I.H. descrie, in continuare, evolutia ”centrelor” si ”periferiilor” culturale, oferind ca exemple de centre o lista de … capitale culturale. Acum lucrurile se clarifica intrucatva, in sensul ca cititorul afla ca prin ”centre” I.H. intelege, de fapt, orase-capitale sau tari/ continente: Viena – capitala valsului; America Centrala si de Sud – capitala romanului din anii 70; Zurich – capitala dadaismului; Athos – capitala ortodoxiei. Aceste exemple anuleaza presupunerea mea anterioara ca I.H. ar avea in vedere celebra teorie centru-periferie, ca relatie de putere politico-economica-etica si propune teoria centru cultural-provincie culturala. Scrie I.H.: (voi cita intreaga argumentatie a lui I.H. dat fiind faptul ca revista Vitraliu nu are, din pacate, si format electronic) ”Un lucru e sigur. Centrul administreaza si difuzeaza valori pe care un orizont de asteptare al unui camp cultural le cere la un moment dat; el ofera, asadar, ceea ce i se cere, luand dintr-o ”provincie” si difuzand in alta. Provincia se supune ea insasi acestei legi a cererii si ofertei pietei bunurilor simbolice; ea administreaza valorile acolo, intr-un timp si intr-un spatiu strict delimitate, pentru a le oferi centrului in scopul exploatarii lor. Este un proces cultural mixt, in care cuceritorul” (centrul) cere ”invinsului” (provincia) sa-i ofere tot ce i se cere. Iluzia unei nete separari de competente intre provincie si centru tine de ideologia specifica modelului paternalist de societate. Democratiile occidentale au insistat, cel putin in ultimul timp, pe revizuirea acestei conceptii gresite asupra raportului dintre centru si provincie. Oferta vine, in general, din ”provincie” pentru a fi pusa in valoare la ”centru”. Sunt Londra, Berlin, Roma, Washington D.C. si capitalele culturale ale statelor respective? Se gasesc sau se organizeaza aici cele mai mari sau cele mai importante universitati, targuri de carte, festivaluri de teatru si de muzica, edituri? Traiesc acolo cei mai importanti scriitori contemporani? In perspectiva acestor intrebari si certitudini, Kefalonia, Itaca lui Ulise este, pentru dramaturgia si proza noastra, admirabila provincie de la centru”. Cu aceasta se incheie deja celebrul paragraf trei al articolului semnat de Ioan Holban si care este, in fapt, o reluare a textului publicat de I.H. la Iasi in anul de gratie 2002!
Nefacandu-se nici o referire la cartile lui Pierre Burdieu traduse in limba romana (Regulile artei, 1998 sau Economia bunurilor simbolice, 1986, Despre televiziune, 2007) dar utilizand concepte lansate de marele ganditor francez (piata bunurilor simbolice, camp cultural, productie si distributie de bunuri culturale etc.) I.H. ne garanteaza ca acestea ii apartin si le ofera cu generozitate intr-un articol (e adevarat, de deschidere, un fel de Editorial) din revista bacauana Vitraliu (2012). Chiar titlul articolului sau face trimitere la un concept lansat de Burdieu, acela de ”habitus”, atat ”regatul lui Ulise” cat si ”casa lui Caragiale” fiind habitusuri, respectiv – as traduce eu concepul lansat de Burdieu – moduri de intelegere si de practicare a vietii, definite in titlu prin nume istorice si dimensiuni geografico-fizice. Tot Burdieu preia vocabularul economic si il transfera sociologicului, poate chiar fara sa realizeze ca, prin asta, contribuie la transdisciplinarizarea disciplinelor umane, apropiindu-le pana la contopire.
In normalitatea occidentala, folosirea conceptelor lansate de un alt autor obliga automat amintirea creatorului/ parintelui acestora, tocmai pentru a elimina suspiciunea ca – prin necitare – cel care le (re)foloseste sa nu poata fiacuzat sau macar suspicionat ca ar incerca sa-si treaca in patrimoniul ideatic propriu ideile si conceptelor altora. Spre deosebire de cultura occidentala, cultura rasariteana, cea de sorginte sovietica indeosebi, ignora deliberat drepturile de proprietate intelectuala, pornindu-se, probabil, de la ideea proudhommiana ca ”proprietatea este un furt”. In consecinta, trimiterea la un autor, o opera, o editie sau o pagina concreta a fost/ este o raritate in aceste culturi rasaritene. In schimb, republicarea, dupa zece ani, a unui articol, cu titlu schimbat, cu foarte probabila primire de onorariu atat pentru editia 2002, cat si pentru cea din 2012 este un act nu doar neelegant sau lipsit de demnitate, este un act ilegal si pagubos pentru cultura romana. In rest, putem vorbi despre un autoplagiat, despre posibila primire de foloase necuvenite si despre demonstratia facuta, nici acum zece ani, nici acum, ca nu s-a gasit de cuviinta de catre autorul iesean sa recunoasca deschis paternitatea descoperirii facute de grecii kefalonieni, sa-l citeze pe Pierre Burdieu etc. Daca intr-un ziar regional ca Evenimentul nu putem avea pretentii la referinte bibliografice standard, atunci intr-o publicatie de cultura acest lucru apare ca obligatoriu. Nu exclud ca acest articol sa fi fost publicat si prin alte reviste sau chiar in carti.
Inchei cu un gust amar incercarea mea (nereusita sau doar partial reusita) de a pune in discutie idei si concepte, incercare finalizata, din pacate, prin schimbarea imaginii unui cunoscut autor iesean.
Iasul – capitala europeana a culturii, iata un vis destramat tocmai de cel/ cei care aveau datoria sa promoveze valorile autentice, onestitatea si decenta in publicistica culturala a acestor vremuri carageliene.

Miroslava, 22 mai 2012
liviusdrugus@yahoo.com
https://liviudrugus.wordpress.com
http://www.liviudrugus.ro