liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Ioan Holban

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 499. Luni 14 mai 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (32)


Voi comenta și ultima parte a ”Dreptului la replică” compus în redacția ”Scriptor” și semnat de Traian Diaconescu, plagiatorul ofensat de adevăr, susținut în demersul său neonest de membrii Colegiului revistei: Ana Blandiana, reprezentantă a Bucureștiului, Emilia Chiscop (SUA), Cristina Hermeziu (Franța), Tereza Kortusova (Cehia), Luo Donquan (Republica Populară Chineză), Maria Pilchin (Chișinău, adică parte a României viitoare), Ion Pop (Cluj-Napoca) și Christian W. Schenk (Germania). Așadar, opt nume de scriitori care susțin, indirect, demersul proplagiat al revistei Scriptor. La această listă se adaugă membrii Parteneriatului instituțional, adică reprezentanți ai instituțiilor ieșene care sprijină și promovează plagiatul (cel puțin doi dintre ei chiar îl și practică): Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai, Eugen Mircea, Simona Modreanu, Dragoș Pătrașcu. Această modă păguboasă a scrierii unor nume pe o copertă de revistă (persoanele asumându-și bunele și relele rezultate din activitatea revistei) ar trebui să dispară. Cel puțin în ce privește revistele noastre (ieșene și nu numai) aceasta este o formă fără fond, un moft ”democratic” prin care se sugerează că toate aceste nume chiar citesc revista, dar și articolele apărute (inclusiv pe internet) pe marginea calității acestora și ”își pun obrazul” drept garant al onestității redacționale. Nu mă aștept ca vreunul dintre aceste nume să se retragă (rușinat) din cauza acuzațiilor grave de plagiat și autoplagiat la adresa colaboratorilor/ redactorilor revistei. Dimpotrivă, deși foarte probabil numele de mai sus citesc aceste semnale lansate de mine (scriindu-și numele la Search pe Google), ei le ignoră cu rea credință și neonorantă neputință de a-și schimba modul de raportare față de cititori.

În fine, voi reproduce și reacționa la ultima parte a ”epistolei” publicată de revista Scriptor nr. 5-6/ 2018 la pagina 107: ”4. În finalul acestei epistole, invit pe dl. Druguş să-şi exprime opiniile în stil academic, sine ira et studio, renunțând la frisoane de cenzor neomologat, întru binele său şi al culturii noastre româneşti”. Cu respectuoase mulțumiri pentru invitație (cred că ”îl invit” era mai corect) și pentru gândurile de bine personal alături de același bine dorit și ”culturii noastre românești”, adresez și eu redactorilor distinși și osârdioși ai revistei Scriptor aceleași urări. În altă ordine de idei, ”magistrul” latinist încheie epistola rotund, tot cu un dicton latin, de data asta unul care mă îndeamnă să las deoparte pornirile mele primitive de a urî tot ceea ce este neonest, incorect, fals, ipocrit și găunos împreună cu modul meu vădit părtinitor față de unii scriitori (cum ar fi Radu Paraschivescu, Ioanid Romanescu și alții) și defăimător față de alți scriitori (majoritatea din urbea ieșeană, pentru simplul motiv că am dat mai multă atenție revistelor ieșene). Peste puțin timp, când legea despre defăimare va fi adoptată, majoritatea criticilor (mă refer la criticii-critici, nu la criticii adulatori) vor trebui să dea samă în instanță. Cât despre stilul academic sugerat de ”magistru”, mersi, prefer să nu-l (mai) folosesc, dacă dl profesor Diaconescu înțelege prin asta ascunderea sub preș a erorilor de limbă, de gramatică și de logică (că deh, doar suntem confrați de breaslă academică), scrierea ”creatoare” prin plagiere și sporirea (cantitativă a) culturii românești prin autoplagiere (cum face și distinsul șef al publicației, dl Lucian Vasiliu). Morga ”academică” este prea adesea invocată și afișată întru acoperirea indecențelor profesionale rușinoase (plagiat și autoplagiat, dezinteres față de limba română etc.). Și pentru că tot simțea nevoia să dea un exemplu de comportament academic, dl Diaconescu mă pune imediat la colț, în genunchi, pe coji de nucă doar-doar îmi vor trece ”frisoanele de cenzor neomologat”. Probabil așa sunt etichetați toți cititorii revistei care ar îndrăzni să desconspire faptul că șeful/ regele e gol, iar curtea ”osârdioșilor” e plină de simpli adunători de texte pe care le toarnă (nu cred că durează mai mult de câteva zile) în format de revistă.

P.S. Pentru a nu încheia chiar într-o notă pesimistă, negativă și descurajantă (după ce chiar în episodul anterior mi-am exprimat slaba speranță într-un reviriment cultural local) revin acum cu o nuanțare dătătoare de speranțe: este vorba despre revista ALECART, profesorul Emil Munteanu și colaboratorii lor. Iată și o mostră de optimism: https://alecart.ro/interviu-cu-anastasia-gavrilovici/

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 466. Miercuri 11 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (17)


Discursul despre mânie este, din nou, amestecat cu cel despre ură, fiind un (auto)portret psihanalitic al scriitorului/ criticului mânios pe lume, pe el însuși, pe istoria literaturii (care nu vrea să-l conțină). Are cuvântul sociologul psihanalist Nicu Gavriluță: ”Mânia poate să înceteze repede la un moment dat. Uneori ea este urmată la de iertare. (L.D.: acel ”la” în plus a rămas, probabil de la o construcție ceva mai laborioasă din care s-a tăiat destul, mai puțin cuvântul în cauză). După ce ești o vreme mânios ajungi să conștientizezi greșala. Îți dai seama de acest derapaj spiritual și îl ierți pe Celălalt. Însă dacă interiorizezi și permanentizezi ura, atunci devii un om complexat. Omul care urăște este omul bântuit de un cumplit vid interior. Ascunde de ceilalți (L.D.: Nota bene. Doar ”Celălalt” se scrie, aici, cu majusculă, ”ceilalți” se scrie/ scriu cu minusculă) un imens pustiu al sufletului și al minții. N-are proiecte de viață, dorinți extraordinare. Nu arde în el focul sacru, interior, pentru un ideal măreț și nobil. Omul acela lasă ura să-i invadeze sufletul și mintea.” (p. 60) Numai cine a trecut printr-o asemenea stare o poate descrie atât de amănunțit.

Analiza continuă cauzal și în profunzime: cum se naște ura? Este abandonată pista inițială prin care ura era rezultatul direct al invidiei și al neputinței de a fi ”om mare” (ca Ioan Holban de exemplu) și se consideră că dispariția bruscă a responsabilității este generatoare de ură. În mulțime, dispariția responsabilității generează și mai multă ură, violență, descărcări de tot soiul de frustări (vezi violențele de pe stadioane). Invocându-l pe Rene Girard, N.G. amintește că ”Acum nu mai ucidem un om cu pietre, dar îl ucidem simbolic, cu cuvinte” (p. 60). Într-adevăr, în Era Informației, în Societatea Cunoașterii, cuvântul își sporește valențele – deopotrivă pozitive și negative. Ideologiile sunt, în esența lor, ansambluri de cuvinte purtătoare de varii mesaje, idei, sentimente etc. N.G. este, se știe, un fervent ideolog al ortodoxismului, al propagandei religioase în general și al celei creștin-ortodoxe în special. Drept urmare, după modelul pleșuan, ancorat și el în pilde și patimi biblice, continuarea dialogului despre ură, invidie mânioasă și crimă se deplasează (stimulat de moderatorul-interviewer) pe terenul propagandei și al practicilor creștine. Afirmă Nicu Gavriluță: ”Creștinismul, dar și alte religii, sunt spații privilegiate unde găsești soluții rafinate și eficiente împotriva urii” (p. 61). Probabil cea mai eficientă dintre soluții este războiul religios, ”soluția finală” pentru afirmarea propriei ideologii religioase. Se știe, toate religiile din lume sunt religii ale păcii, religii în care excomunicarea, lapidarea (verbală, acum), anatemizarea vrăjmașului din celelalte religii se fac în numele păcii, binelui uman și al fericirii universale. Despre cantitatea imensă de ură împotriva preoților ortodocși pornită din inima și sufletul unui creștin (neo)protestant am mai scris. Între timp am auzit și reversul: pledoaria unui preot ortodox împotriva catolicilor. La aluzia mea în favoarea ecumenismului creștin mi-a fost dat să aud un discurs ideologic de tip bolșevic (cel care desființa gândirea burgheză). De data asta am aflat (cu mirare) că nu este cale de împăcare între ortodocși și restul bisericilor creștine, catolicii (de ex.) nefiind creștini, ci anticriști, demni de ură și pedeapsă în iadul care-i așteaptă. ”Ei au trădat adevărata credință, nu noi” și-a încheiat pledoaria ”pacifistă” preotul ortodox. Avansând ipoteza șchiopă că preoții chiar se roagă pentru binele omenirii întregi, pentru pacea dintre toți oamenii adică, indiferent de confesiunea religioasă, sociologul ieșean conchide: ”Totuși, degeaba se roagă preoții să dispară războiul dintre noii, dacă noi nu ne rugăm împreună cu ei să dispară ura” (p. 61). În primul rând, preoții noștri (ortodocși) văd vrăjmașul (după cum am arătat mai sus) în primul rând în cei de altă confesiune. Poate conștient de slăbiciunile politicilor ortodoxiste de stârpire a răului, Nicu Gavriluță recomandă un pic de hinduism: ”Mai am un exemplu de terapie religioasă împotriva urii și răului. Vine din Orientul îndepărtat, mai exact din hinduism” (p. 61). Dar, având grijă să nu care cumva să fie acuzat de trădare ideologică, sociologul vine cu o precizare salvatoare: ”Avem și în creștinism corespondenții acelui maestru hindus. Sunt acei ava ai pustiului, specialiști veritabili ai sacrului. Dacă citești și înțelegi ceva din toate acestea, eu cred că poți într-un fel anume să oprești ura, să o transformi în altceva. Poți înnobila ura. Eu mai găsesc o cale  hermeneutică de terapie spirituală împotriva urii: aceea de a-i da urii un sens mai profund. Ura resemnificată poate fi preludiul unei viitoare iubiri și chiar al unei superioare înțelegeri” (p. 62). Frumos spus, aproape imposibil de realizat. O soluție, pe linie gavriluțiană, ar fi transformarea întregii țări într-o biserică uriașă, cu reguli de iubire imposibil de încălcat. Într-un stil care aduce mai degrabă a practicilor sacrificiale ceaușiste (prin care s-a sacrificat un popor pentru un iluzoriu crez) sociologul ieșean preia și adoptă un crez preluat din ”marii maeștri ai arhitecturii, de la masoni pînă la specialiști în ridicarea catedralelor și la arhitecții de astăzi”. Iată acest crez, oarecum creștin, oarecum manolic: ”… omul este o ființă a intervalului. Nu este nici înger, nici zeu. Prin urmare, el nu poate construi ceva temeinic, durabil, decât prin sacrificiu. Oferă ceva în loc: ceea ce are el mai drag…” (p. 62).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 465. Marți 10 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (16)


Cel puțin în textul publicat în ”Scriptor” (pp. 59-62) românii sunt amintiți doar tangențial și ușor provocator, dialogul fiind centrat pe anatomia urii în varii ipostaze (individuale) și viziuni (personale). Mai interesant, din punctul de vedere al analizei comportamentului românilor îmi pare titlul volumului viitor ce va apărea la Editura Junimea și din care este extras acest interviu: ”Globalizare și identitate românească”. (Cu titlu de curiozitate: în revistă, la niciuna dintre cărțile din care sunt extrase aceste texte nu este indicat autorul, unul care, cel puțin ipotetic, poate fi altul decât cel din interviu sau poate fi un autor colectiv). Titlul cărții în curs de apariție pare a fi ales ca răspuns la noile direcții ale politicilor naționale (iliberale) orientate tot mai mult spre națiune și mai puțin spre solidaritate la nivel global/ planetar. Întâmplător sau nu, în acest mandat al PSD, din 2017, în pregătirea Centenarului, Ministerul Culturii devine Ministerul Culturii și Identității Naționale (MCIN). Și o presupunere (nevinovată): acest dialog pare a fi stenograma unui show tv, caz în care ar trebui ca emisiunea și numele postului să fie obligatoriu indicate. Dar chiar dacă este un interviu comandat (și plătit!) de revista ”Scriptor” îmi apare în minte modul cum se tratează/ abordează la noi temele de actualitate: se ia o temă veche (de ex. globalizarea) și i se lipește în coadă ceva ce ține de noile comenzi politice (de ex. identitatea națională/ românească). Desigur, nu contează (prea mult) conținutul cărții/ cercetării, contează să se mimeze interesul pentru actualitate, să se vândă bine cartea (reamintesc, din nou, că așa-numitul ”sistem integrat” în cultură se poate dovedi nebenefic culturii și dezastruos pentru comunitatea căreia i se adresează).

Lăsând deoparte presupunerile, să pornim, împreună, de la ”titlul” interviului: ”Ura negativă, ura pozitivă”, titlu care își justifică alegerea prin faptul că, într-adevăr, intrigă, nedumerește, stârnește, incită la lectură și reflecție. Cum ar putea fi pozitiv(at)ă ura? Cum ar putea fi ura suportul bunăstării, prosperității, păcii, armoniei etc. dacă ea este inevitabil umană și atotprezentă. Și totuși, aceste cupluri: iubire-ură, alb-negru, pozitiv-negativ etc. sunt indispensabile existenței umane; ele sunt dinamizante (adică pun lumea în mișcare) tocmai pentru că sunt/ par antitetice/ opuse/ inverse. Ca să rămân la tema acestui articol din ”Scriptor”, invit cititorii să-și imagineze o lume fără ură, fără întuneric/ noapte, fără personaje pozitive care să moară în confruntarea cu cele negative (sau chiar o lume fără moarte). Greu de imaginat, dar dacă o asemenea lumea chiar ar exista, ar fi tare greu de suportat.

(Încă o paranteză, cu scuzele de rigoare. Merită reflecție ideea sugerată de Cătălin Marin pe Facebook, idee care respinge asocierea/ interpretarea cuplului ”pozitiv-negativ” cu/ prin cuplul ”bine-rău” și îl înlocuiește cu un alt cuplu: ”surplus-lipsă” (mult-puțin). … negativ este ceea ce lipsește, pozitiv e ceea ce prisosește. Dacă pun ceea ce prisosește peste ceea ce lipsește, rezultă un zero” (Cătălin Marin). Aplicând această nouă cheie de interpretare la titlul articolului ar rezulta titlul ”deficit de ură, surplus de ură”, ceea ce ar fi conform condiției umane, adică unii oameni sunt incapabili de ură, dar sunt capabili de (prea) multă iubire,  în timp ce alții excelează în a-și găsi motive de a urî intens sau au din plin aceste motivații din cauze contextuale/ exterioare. Per total, avem și vom avea mereu o lume plină de iubire și ură, una în care excesele unui termen sunt rezolvate prin amplificări ale celuilalt termen. De aici și evoluția ciclică a omenirii/ societăților umane. Închid paranteza).

Nicu Gavriluță consideră ura ca pe o boală deopotrivă individuală și socială (cu alte cuvinte, omenirea este fatalmente mereu bolnavă, ura fiind ”un dat consubstanțial condiției umane”). Un prim pas spre vindecarea acestei boli ar fi chiar dezbaterea despre ură publicată de revista ”Scriptor” (în esență, o preluare/ adaptare după dialogul săptămânal ”50 de minute cu Pleșu  și Liiceanu” de la defunctul TVR Cultural: https://www.youtube.com/watch?v=aFbcYshw_5g , mai 2014).  Tema acelui dialog a fost ”Despre invidie și ură”. După cum se va vedea imediat, cei doi ieșeni au ales varianta ”Despre mânie și ură”. Interesant lucru, atât cei doi bucureșteni (Pleșu și Liiceanu) cât și cei doi ieșeni (Gavriluță și Holban) confundă (voit sau nu), chiar de la început, ura cu invidia. Spunea Liiceanu către Pleșu în 2014: ”Mă uit la tine. Văd că ești înalt, frumos, inteligent și încep să te urăsc”. Spune Gavriluță către Holban: ”Să zicem că eu îl urăsc pe Ioan Holban. De ce? Pentru că este educat, deștept, înalt, chipeș, suplu…” (p. 59). Ce-i drept e drept: cu câteva rânduri mai sus cei doi ieșeni fac trimitere la dialogul ”Despre invidie și ură” al celor doi bucureșteni. Dar oare chiar așa de mare să fie criza de inspirație și de creativitate/ originalitate încât să pastișezi chiar și un biet exemplu? Ca să fie mai clar exemplul preluat de la bucureșteni, Gavriluță intră în miezul cauzal al lucrurilor și explică cum apare ura (de fapt, invidia): ”Te compari cu acel cineva și constați dezolat că nu ești ca el. Nu atingi nivelul lui de performanță intelectuală și nici nu ai șanse să-l ajungi vreodată. Prin urmare îl urăști pe acel om numit Ioan Holban”. Dacă prin ”performanță intelectuală” N. Gavriluță înțelege capacitatea lui Ioan Holban de a face autoplagiate fără să clipească, atunci da! chiar espre asta este vorba… Iar demersul explicativ se nuanțează și se rafinează savant, așa cum le stă bine scriitoriilor-filosofi: ”…dacă este din același trib cu Ioan Holban sunt șanse mai mari să te urască. … Dacă e un om care vine din altă ligă profesională, atunci poate privi cu o invidie mânioasă performanțele tale, mai ales dacă ele îți aduc bani și recunoaștere socială. Mânia are caracteristicile ei: este fulgurantă, trecătoare. Ura persistă. Este consistentă” (pp 59 – 60). Cei doi bucureșteni vorbeau despre tripticul invidie-ură-crimă (Cain și Abel); cei doi ieșeni introduc în ecuație ”mânia” (de fapt ”invidia mânioasă”) și lasă crima deoparte (pentru că, probabil, ieșenii au în mintea lor cazuri concrete de ură intraprofesională în care încă nu s-a ajuns la crimă).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 464. Luni 9 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (15)


Tema discuției/ dialogului/ convorbirii din ”Scriptor” este ura. De ce urăsc oamenii? Este ura vindecabilă? Urâm acum mai mult decât altădată? Pot educația, cultura și religiile să stăvilească valurile de ură care ”izvorăsc” necontenit? Aș mai fi adăugat și alte întrebări: dacă ura poate fi atenuată prin educație (religioasă, culturală, artistică, științifică etc.) atunci de ce educația este (la noi) în declin ferm și constant? Dacă X îl critică pe Y asta înseamnă că X îl urăște pe Y? Dar Y (cel criticat) este îndrituit să-l urască pe X (deși critica a fost corectă/ justă/ justificată)? Etc.

În ansamblul său, dialogul dintre Ioan Holban (interviewer) și Nicu Gavriluță (partener de dialog) este interesant și binevenit într-o lume și o perioadă în care ura pare a fi mult mai prezentă decât iubirea (care, paradoxal, naște, alături de sărăcie și de alte determinări, ură). Tema dialogului face parte dintr-o preocupare destul de constantă (mai ales în ceea ce ne privește ca popor) și anume din așa-numita ”psihologie a poporului român”. În context, I.H. solicită, ab initio, partenerului de dialog (N.G.) să clarifice dacă românii urăsc mai mult decât alte etnii, iar răspunsul este, evident, NU: ”ura este tot un dat consubstanțial condiției umane” (p. 59). În schimb, există opinia că, între regiunile țării, moldovenii se urăsc cel mai mult/ tare între ei. A spus-o actorul și regizorul Radu Ghilaș de la Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași într-o emisiune la Radio Iași. Reproduc din memorie: ”Deși Iașul are enorm de multe valori, multe aspecte pozitive, constat că acestea sunt trecute cu vederea și sunt scoase în evidență doar petele negre, bilele negre. Eu cred că moldovenii se urăsc între ei mai mult decât alți români”. Mai mult, actorul ieșean dă de înțeles că ar exista – ca o cauză a acestei stări de fapt – interese meschine, oameni puși să facă doar portrete negative, oameni dispuși doar să critice tot ce mișcă. Oarecum firesc, teoria conspirației apare imediat când nu dispui de analize socio-culturale clare și bine făcute. Sau atunci când ești obișnuit cu ”sistemul integrat”: eu te laud pe tine, tu mă lauzi pe mine; toată lumea este lăudată și foarte…. valoroasă!

Și dacă tot am dat glas și altor opinii despre ură, de ce n-aș mai da una care să ”probeze” opinia că ura poate fi și ”bună”, mai ales în situații de autoapărare. Am experimentat acest lucru și eu, în liceu, atunci când am constatat și suferit nedreptăți flagrante. Am trăit din plin ura și cred că asta m-a ajutat să nu mai cunosc acest sentiment/ instinct. Fragmentul de mai jos este reprodus din cartea lui Cornel George Popa, ”Ura”, apărută la Polirom (Cartea Românească) în 2014. Iată fragmentul: ”Ne uitam la Vasilică plini de ură şi-l uram din fundul fundului sufletelor noastre zdrenţuite. Dacă nu era nea Ghiţă acolo, cred că-l linşam. Făceam o crimă. Îl băteam pînă murea. Îi umpleam capu’ cu pietre şi gura cu pămînt. Îl călcam în picioare şi apoi îl înecam. Apă, în jur, aveam destulă.  Sau îl spînzuram de un copac. Îl uram cum n-am urît, de atunci, pe nimeni, niciodată. Unii dintre noi, cei de-atunci, am murit, alţii mai sîntem, cîţi sîntem, şi cînd ne aducem aminte de episodul cu Vasilică şi surorile Acutunoaie, se zburleşte pielea pe noi, ăia vii, iar ăia de sîntem morţi, ne răsucim în mormînt şi muşcăm cu mandibulele noastre dezgolite din sicriu. Atunci am învăţat, cu toţii, ura. Am învăţat ce este ura şi am învăţat să urîm. Am plecat la Ciric nişte puşti şi ne-am întors acasă bărbaţi pregătiţi să ucidă. Dacă ne atacau, din greşeală, borfaşii, i-am fi sfîşiat de vii. Îi rupeam în bucăţi. Le mutam gura la ceafă, apoi le-o întorceam, dintr-o singură lovitură, cu piciorul, la loc. Îi mîncam fripţi pe borfaşii aceia de jucărie. Ce ştiau ei? Păţiseră ei ce păţisem noi? Ştiau ei să urască aşa cum ştiam noi? Am fost alţii din ziua aceea. Şi am rămas aşa. Nimic nu ne-a mai schimbat.
Puteam să devenim, dacă voiam, campioni mondiali la box, lupte, judo, karate, sumo şi oricare alt sport bazat pe forţă, îndemînare şi furie. Trebuia doar, în ziua confruntării, să rememorăm episodul cu Vasilică şi-i măcelăream pe toţi. Unul nu sufla, unul, fiindcă nimeni n-a trăit ce-am trăit noi. Eram, la ură măcar, campioni mondiali. Şi campioni mondiali am murit. Unii nu mai trăiesc, dar tot sînt campioni mondiali
.”

Fac aici o paranteză mai consistentă pentru a preciza că – în ce mă privește – ideea de ”psihologie a mulțimilor/ colectivităților/ națiunilor/ popoarelor” mi se pare forțată/ exagerată/ deforma(n)tă. Am dezavuat această idee în mod logic, considerând că popoarele nu au un suflu/ suflet/ psihic unic, ci au o etnogeneză și o devenire istorică dată de contexte geopolitice, de conducători și de strategii culturale specifice, toate mereu schimbătoare. Regăsesc o poziție similară în viziunea lui Vintilă Mihăilescu: ”Ca o critică a conceptului de psihologie a popoarelor, Vintilă Mihăilescu se referă la intervenţia a trei tipuri de „iluzii”: (1) iluzia ontologică – înseamnă reificarea obiectului de studiu; o construcţie politică a fost preluată ca un obiect dat, „natural”; poporul este o imagine ideală a unei realităţi sociale – populaţia; (2) iluzia epistemologică – înseamnă esenţializarea obiectului – român, german, francez etc. – ca holotip; (3) iluzia metodologică – determinismul psihologic cu care operează psihologia poporului, explicarea prezentului doar sau aproape doar prin trecut generează două atitudini – de fatalism şi de fatalitate (cf. http://www.geopolitic.ro/4486/psihologia-popoarelor/). Închei aici paranteza, nu înainte de a sugera ca în loc de restrictiva denumire ”psihologia poporului român” să discutăm despre etnologia, geopolitica, etica, sociologia, istoria, geografia, economia și cultura unui popor.

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 463. Duminică 8 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (14)


Dar care este poziția primarului față de dimensiunea culturală actuală a orașului pe care îl gestionează (”smart”, așa cum caracterizează primarul propria administrație)? Pe scurt: aceeași cu a autorului interviului. Adică același paseism nevinovat și inutil care repetă ad nauseam ce bine era când era bine în cultura Iașilor (folosesc aici pluralul agreat de interviewer dar și de redacție). Toate răspunsurile se referă la trecut: ”este o onoare să fii primarul vechii capitale a Moldovei”. Partea referitoare la prezent pare extrasă dintr-un program electoral: vom face…, vrem să…, nu vom precupeți efortul ca să… Apoi, fuga-fuguța la marele trecut: ”Iorga îi îndemna pe români să viziteze Iașul măcar o dată-n viață” (asta iar merge la un ghid turistic). Spuneam că referirile la cultura actuală a Iașului sunt ca și inexistente. Am greșit: ele chiar există, dar acestea sunt fie foarte critice – contrare a ceea ce afirmase Nicolae Busuioc în preambul – (”nu mai avem o coerență a stilurilor arhitectonice”), fie sunt imediat conexate cu trecutul (”Românii sunt încântați de poveștile Iașului cultural, iar străinii apreciază vechile biserici”). Apoi, iar cu ochii gândului în trecut: ”Se povestește că cel mai destoinic primar al Iașilor ar fi fost Scarlat Pastia”. Urmează critica la adresa prezentului, venită de astă dată de la Nicolae Busuioc care se întreabă retoric: ”De ce oare la noi în România se acordă culturii cei mai puțini bani pe locuitor? … ne aflăm pe ultimul loc în această privință”. Cu alte cuvinte, nu avem cine știe ce cultură, dar asta nu din cauza ”oamenilor de cultură”, ci din cauza administrației țării care nu dă (doi) bani pe cultură. Poate unii cititori nu știu că Iașul a avut o Casă de Cultură a sindicatelor (un spațiu unde s-ar fi putut proiecta filme sau desfășura spectacole) care acum este … magazin de canapele. Despre cultura canapelelor ar fi trebuit să se vorbească mai mult… pentru că asta reflectă prezentul cultural ieșean. Ușor surprinzător pentru un primar care a fost ales pe listele partidoiului bolșevic (zis social democrat dar care are irizări național-socialiste; acum primarul are statutul de exclus din partid) aflăm de ce NU AVEM CULTURĂ ÎN PREZENT: ”… masele ignorante sunt cel mai ușor de condus pentru că sunt capabile să creadă orice bazaconie le servește clasa politică. Din păcate avem o clasă politică iresponsabilă, interesată nu de propășirea propriului popor, ci de salvarea averilor personale dobândite fraudulos”. În loc să spună ce face primarul Mihai Chirica pentru cultura ieșeană, acesta se refugiază iar în trecurt: ”am fost primii la multe capitole: prima școală în limba română, primul spectacol de teatru în limba română, prima societate medicală românească, primul muzeu de istorie naturală din țară, prima grădină botanică, prima universitate, primul Teatru Național etc.”. Nicolae Busuioc observă că prezentul cultural ieșean este gol, dar sugerează ca soluție tot … zestrea trecutului: ”Poate mai buna punere în valoare a acestui inestimabil patrimoniu cultural și științific?” soluție neagreată de primar pentru că ”banii pentru cultură sau pentru promovarea Iașului sunt mai puțini”. Parcă speriat de acest adevăr, edilul ieșean adaugă un optimism deșănțat bazat pe presupusa dezvoltare a Iașului în ritmuri nemaiîntâlnite: ”ne apropiem de momentul în care cultura va ocupa locul pe care îl merită”. Și pentru a mă contrazice definitiv (referitor la faptul că prezentul cultural ieșean este gol) intervievatul arată cu degetul… tot spre viitor: ”vom instala o superbă statuie a Regelui Ferdinand, făuritorul Unirii celei Mari; vom reabilita mai multe monumente…., vom moderniza toate cinematografele din oraș, vom organiza mese rotunde… lucrăm la strategia de turism, precum și la înființarea unor moderne parcuri industriale...”. Cam la astea se referă prezentul cultural ieșean: la viitor. În schimb nimeni nu ne poate împiedica să visăm: Nici măcar pe primar: ”Și eu visez o autostradă, o cale ferată rapidă, un port pe Bahlui sau pe Prut, o economie în expansiune și o viață culturală tumultoasă. Dar politica m-a învățat să mă trezesc foarte devreme!”. Așadar, trezirea la realitate are loc, iar prezentul cultural al Iașului este din ce în ce mai gol, contrazicând descrierea edulcorată (din preambul) a ”Iașului cultural”, onorantă efigie care….bla bla.  (interviul a avut loc în decembrie 2017).

Ca o concluzie la acest interviu-oglindă (realmente simbolic pentru corecta caracterizare a culturii ieșene actuale) amintesc faptul că PASEISMUL chiar este politică culturală a elitei intelectuale și politice a Iașului devreme ce revista ”Scriptor” a fost concepută/ născută ca un concentrat definitoriu al culturii ieșene și care ar fi trebuit să rupă gura… Comisiei de evaluare a proiectului pentru obținerea titlului de capitală europeană a culturii. Acest paseism maladiv a dat chiar titlul videoclipului în care Lucian Vasiliu își prezintă crezul său cultural-artistic: ”Trecutul pregătește un viitor prezentului”. Aș parafraza acest crez sub forma următoare: dacă prezentul este (cam) gol, atunci trecutul consistent cultural va proba, prin contrast, că viitorul va fi și mai gol. Bancul trist care circulă de multe decenii spune cam același lucru: avem un prezent de rahat; ce bine e că n-avem niciun viitor.

În episodul următor mă voi încăpățâna să caut în ”Scriptor” prezentul cultural ieșean, demers în care sunt ajutat de redacția revistei care publică un alt dialog cultural (numit, de astă dată ”convorbire”, în fapt un simplu interviu), între scriitorul ieșean Ioan Holban, 64 ani (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Holban) și Nicu Gavriluță 55 ani (https://www.fssp.uaic.ro/nicu-gavriluta/cv-profesional), sociolog și profesor universitar la Universitatea ”Al. I. Cuza”. Informez cititorii că am scris și publicat pe blog un miniserial Ioan Holban pe tema autoplagiatului său din ziare și reviste ieșene (așadar, un Traian Diaconescu mai tânăr, un epigon moral al ”magistrului”), iar despre Nicu Gavriluță am scris pe Facebook că s-a dezonorat moral și științific acceptând să fie supervizor/ conducător/ îndrumător pentru elaborarea unei cărți scrise (oare?) de un profesor universitar în pușcărie pentru a-și reduce pedeapsa. Precizez că obiecțiile mele la adresa celor două personalități ieșene sunt strict de factură morală. Totodată, dialogul dintre cei doi intelectuali ieșeni are și menirea completării tabloului cultural local/ național cu o frescă a cărei culoare și valoare este dată de conținutul și nivelul dialogului dintre cei doi preopinenți.  (va continua)

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 461. Vineri 6 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (12)


Consider că cele două articole ale profesorului Traian Diaconescu afectează grav nu numai imaginea autorului/ (auto)plagiatorului Traian Diaconescu, dar și imaginea revistei ”Scriptor”, imaginea membrilor redacției acestei reviste, imaginea Colegiului de Onoare și a Colegiului consultativ precum și pe aceea a Primăriei Iași și a Consiliului Local Iași – instituții responsabile pentru finanțarea unor acte de incultură și de încălcare a elementarelor norme deontologice ale profesiei.

Dar ceva tot s-a schimbat (ca formă) în urma criticilor mele (presupun eu). Lipsa de onoare a Colegiului de onoare a fost amendată substanțial, esențial și definitiv prin eliminarea atributului ”de onoare”. Acum, fostul Colegiu de onoare se numește doar Colegiu (fără onoare!) și și-a mărit componența cu încă un membru (i)responsabil de respectarea normelor elementare de moralitate ale oricărei publicații: Christian W. Schenk (Germania) (vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Christian_W._Schenk). Oricine poate sesiza componența puternic și preponderent feminină a Colegiului (conform gândirii primului oltean al partidului conducător al țării în această perioadă): inițial scorul era 5 la 2, dar acum, după consolidarea prezenței masculine în Colegiu, scorul a devenit 5 la 3. Totodată, fostul Colegiu consultativ (existent pînă la nr 1-2/ 2018) și-a schimbat numele în Parteneriat instituțional (care nu mai consultă nimic), și subliniază că numiții: Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai, și Simona Modreanu, la care se adaugă, începând cu nr 3-4/ 2018 și Eugen Mircea  de la Galeriile de Artă ale Municipiului Iași și Dragoș Pătrașcu de la Universitatea de Arte George Enescu din Iași, sunt reprezentanți ai instituțiilor la care lucrează și nu se reprezintă doar pe ei înșiși. Aici măiestria managerială a maestrului fondator și coordonator al revistei ”Scriptor” este realmente impresionantă. De acum înainte, zecile de greșeli la un singur articol nu vor mai fi imputabile doar reprezentanților acestor instituții (reprezentanți care, după umila mea părere, nici nu citesc revista cu atenție), ci instituțiilor ca atare, în integralitatea lor, respectiv unor zone culturale destul de reprezentative pentru cultura Iașului/ Iașilor. Dacă în Colegiu scorul este 5-3 pentru doamne, în Parteneriatul instituțional scorul este de 5-2 în favoarea bărbaților. Deoarece în concepția managerului revistei Echipa tehnică nu are nicio responsabilitate pentru numărul excesiv de mare de greșeli la un singur articol analizat, componența (și denumirea!) sa a rămas intactă.

Îndrăznesc să caut și să găsesc câteva cauze/ motive posibile ale crizei de imagine a acestui proiect al Editurii Junimea (președinte al Consiliului științific al Editurii Junimea: Lucian Vasiliu; director al Editurii Junimea: Lucian Vasiliu) și al Societății Culturale ”Junimea 90” (inițiator și coordonator al Societății: Lucian Vasiliu, 1993), proiect care părea promițător și stimulator pentru relansarea Iașului pe orbita orașelor cu contribuții culturale notabile și exemplare. Acest proiect, intitulat ”Scriptor” îl are ca director fondator și coordonator tot pe Lucian Vasiliu. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Vasiliu). O înregistrare video din mai 2016  cu Lucian Vasiliu de la emisiunea ”Modelele și valorile de lângă noi” (emisiune la care a fost invitat, în altă emisiune, și ”magistrul” (auto)plagiator Traian Diaconescu) se găsește la https://www.youtube.com/watch?v=m-vX8Ms88GA . În ultimă instanță, dacă acest proiect s-a dorit a fi un vector de îmbunătățire a imaginii Iașului în ochii decidenților în competiția stabilirii de capitale europene ale culturii pentru anul 2021, iar tristul rezultat fiind deja cunoscut, îmi pun întrebarea dacă acest proiect a ajutat sau a împiedicat obținerea unui rezultat favorabil Iașului.

Sper (la modul naiv) că analiza cauzală va stimula și alte opinii, sugestii și soluții utile Iașului și renumelui său grav afectat acum de meschinăria clanurilor de ”scriitori” cu patalama de USRist. (USR = Uniunea Scriitorilor din România, uniune a cărei președinție este vizată, în aceste zile, de un userist ieșean  – USR = Uniunea Salvați România -, senatorul USR Dan Lungu, despre care presa a scris că are de dat unele explicații în justiție pe tema utilizării unor fonduri europene: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_Lungu). Este adevărat că Filiala scriitoricească de la Iași este a doua ca mărime din țară (după București), dar această gonflare cantitativă nu asigură automat și o calitate pe măsura locului ocupat.

Inflația de scriitorași (știați că în România sunt 2600 de ”scriitori”?) care au invadat pur și simplu sindicatul de profil (USR) este o primă cauză care a afectat ideea de scriitor văzut ca ”om de cultură”/ intelectual/ ”om de spirit”. Deși definiția termenului de scriitor (https://ro.wikipedia.org/wiki/Scriitor) mă include cu asupră de măsură (fiind jurnalist profesionist, profesor și… blogger) eu unul prefer să restrâng această profesie/ calitate/ denumire la literatură și la persoanele recunoscute ca atare în istoriile consacrate și larg acceptate ca atare în  enciclopedii, dicționare și manuale școlare. Din păcate, acum scriitor înseamnă orice persoană care știe să scrie, o persoană alfabetizată adică. Orice alfabetizat poate publica în edituri care publică orice și oricum: bani să iasă! Pe fondul acestei precarizări a statutului scriitoricesc (și al celor care se ocupă cu îndeletniciri intelectuale în general) a apărut o reacție a celor de la ”old boys”, scriitori seniori care s-au simțit îndrituiți să ”salveze” onoarea (nereperată) a Iașului cultural.

În contextul competiției pentru obținerea titlului de ”capitală europeană a culturii pentru anul 2021” Primăria Iași a hotărât sprijinirea financiară a apariției unei noi reviste (”Scriptor”) care să influențeze în favoarea Iașului decizia referitoare la capitala europeană a culturii. Sub pretextul promovării valorilor (re)cunoscute/ clasicizate s-au publicat în revistă cu osebire valorile osificate/ pensionate, dar și valorile care umplu listele de membri ai Colegiului și ai Parteneriatului (în ultimele două numere duble apărute aceste nume sunt în număr de 8, respectiv 11, din totalul de cca 48 articole/ număr dublu). O primă concluzie: ”Scriptor” publică cu prioritate articolele semnate de colegi de generație și colegi de redacție (considerând Colegiul și Parteneriatul ca fiind extensii ale redacției revistei). Cea mai bună dovadă că revista este una îmbătrânită și încremenită în vechi și vetuste proiecte este vârsta autorilor. Media de vârstă (peste 70 de ani!) a celor 49 de persoane care au publicat în cel mai recent apărut număr al revistei ar trebui să dea de gândit celor care diriguiesc/ influențează/ finanțează cultura Iașului. Senectute nu înseamnă automat înțelepciune, după cum nici junețe nu înseamnă automat creativitate maximă, dar parcă lipsa semnificativă a tinerilor din Cuprinsul fiecăruia dintre cele 38 de numere (adică 19 numere duble de revistă) ridică un mare semn de întrebare în legătură cu viitorul culturii ieșene și moldave. Pe când o Junime(a) autentică?

Așadar, ponderea sexagenarilor, septuagenarilor (chiar octogenarilor) este majoritară: cca 30 nume din 48. Rezultă de aici o mare contradicție între ”junețea” trecută a autorilor și numele instituțiilor proiectului ”Scriptor”: Editura ”Junimea” și Societatea Culturală ”Junimea 90”. Iar ”junii”  autori au, de regulă, peste 60 de ani… Cititorii vor înțelege de ce autorii au poze din ”junețe” (chiar aproape octogenarul Traian Diaconescu are o poză de pe la 40 de ani…). Cred că și aici apare o problemă de moralitate și sinceritate. Dacă pe FB poți pune la ”profilul” contului orice poză dorești, într-o revistă literară se impune o poză proaspătă, conformă cu vârsta reală a autorului. Este adevărat, dacă nici autorul unui articol nu este cel real, de ce n-ar fi și poza din altă epocă, fără legătură cu realitatea actuală?

De fapt, politica redacțională nu face un secret din promovarea clasicismului și, pe cale de consecință,  practică ocolirea discretă a junimii locale și naționale. Toate rubricile au denumiri latinești. (Oare de ce? Un posibil răspuns: pentru că limba dacă nu este cunoscută și nici scriere/ scrieri/ scriitori nu a avut). Ușor amuzantă este denumirea rubricii dedicată artei, rubrică ce a cunoscut mai multe formulări în cei trei ani de la apariția revistei: Artis amica nostrae, Artis amica nostre, Ars amica nostra. Tot cu latina-n cap, primul grupaj de articole apare sub semnul ”semina sapientiae” (semințe de înțelepciune). Probabil și prezența constantă în revistă a latinistului Traian Diaconescu ține de acest orgoliu nu doar de a ne adăpa din limba și înțelepciunea anticilor, ci și de a publica cu prioritate anticele personalități ale Iașului.

Modul în care onor conducerea redacției revistei ”Scriptor” înțelege să facă politica culturii locale este identic cu cel care a dus la răsunătorul insucces al Iașului cultural în lupta pentru obținerea de finanțări europene în proiectul capitalelor europene ale culturii. Am analizat și am publicat multe concluzii pe acest subiect și am prezis, în mai multe rânduri, insuccesul garantat/ inevitabil la care s-a abonat Iașul cultural prin reprezentanții săi. De fiecare dată am atras atenția asupra bolii mortale a culturnicilor ieșeni contemporani: PASEISMUL, ochiul întors spre trecut, spre clasici/ antici, respectiv regurgitarea și mestecarea la infinit a unor fraze, clișee, teme, modele, practici (plagiatul fiind doar una dintre ele) de către mereu-mereu aceleași persoane…

În episodul următor voi face o radiografie a ultimului număr apărut în librării și on line. Sper ca aceste analize să fie utile și altor redacții sau instituții de cultură ieșene, tot mai greu de trezit din ”somnul cel de moarte”.    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 456. Duminică 1 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (7)


Pentru că audiența de care are parte blogul meu nu este una impresionantă (ba, dimpotrivă) am considerat de cuviință să informez direct principalele ”personaje” implicate în povestea plagiatului și autoplagiatului acceptate și promovate de revista ”Scriptor” din Iași. Prin urmare am trimis cele 6 episoade anterioare atât redacției revistei ”Scriptor” (revista plagiatoare) cît și redacției revistei ”Tribuna” (revista din care s-a plagiat). De asemenea, am trimis aceste materiale și Primăriei municipiului Iași – instituție care sprijină financiar apariția revistei (în mod indirect, instituția amintită – neluând nici o măsură disciplinară asupra revistei plagiatoare – sprijină plagiatul). Am trimis semnalarea respectivă și unor membri din Colegiile (zise ”de onoare” și ”consultativ”) care ”patronează” (vorba vine) activitatea revistei ”Scriptor” (Maria Pilchin, Ana Blandiana, Ion Pop, Cristina Hermeziu, Emilia Chiscop). Conform principiului arhicunoscut: ”Cu cît e mai mică mintea, cu atît este mai mare îngîmfareaPrimăria Iași și revista ”Tribuna” de la Cluj n-au răspuns. Nici autorul plagiat, Dumitru Velea, nu a mai răspuns. Nici onorabilele nume din lista care compune Colegiile amintite. Din motive încă neclare, redacția revistei ”Scriptor” prin persoana coordonatorului revistei, dl Lucian Vasiliu, a răspuns semnalării mele. Răspunsul merită analizat deoarece este unul simptomatic pentru o revistă care nu dă doi bani pe principiile de moralitate care ar trebui să guverneze activitatea oricărei publicații.

Dar înainte de a publica și analiza răspunsul revistei ”Scriptor” voi reproduce textul scrisorii mele de semnalare a plagiatului comis de profesorul universitar (pensionar) Traian Diaconescu.

Plagiate în serie. Revista ”Scriptor” din Iași promovează plagiatul și autoplagiatul. Pînă cînd?

Motto:Nu tupeul hoților mă înspăimântă cel mai mult, ci aplauzele celor furați

Valeriu BUTULESCU

Revista ieșeană ”Scriptor” beneficiază de suportul financiar al Consiliului local Iași și al Primăriei Iași. Fiind subvenționată din bani publici, revista se vinde la un preț incredibil de mic (4 lei un număr care are cca 150 pagini!). Dar acest cadou făcut ieșenilor din banii ieșenilor pare a fi un fruct otrăvit atât timp cât redacția revistei, Colegiul de onoare (care onoare?) și Colegiul consultativ promovează sau cel puțin acceptă articole (auto)plagiate (ca să fie revista plină, mare și multă). Concret, un articol semnat de Traian Diaconescu, (publicat în nr 1-2, ianuarie-februarie 2018, pp. 50-51) este un plagiat după un autor din Petroșani (Dumitru Vela) care și-a publicat articolul în revista clujeană ”Tribuna”. Mai mult, același articol (deja un plagiat) semnat de Traian Diaconescu a fost publicat anterior și în revista ”Studii eminescologice” care apare la Cluj (în acest caz avem de-a face și cu un autoplagiat, autorul și redacția revistei ”Scriptor” neprecizând că articolul nu este unul original, ci este o simplă preluare a unui articol publicat anterior într-o altă revistă. În cazul în care redacția a plătit acest articol ca pe unul original ne aflăm în fața unui abuz, respectiv ”primirea de foloase necuvenite” de către un autor. Cred că oricine citește reviste literare/ de cultură poate sesiza cu ușurință furăciunea auctorială și redacțională și este în drept să reproșeze Consiliului Local Iași faptul că se cheltuiesc bani publici (obținuți din impozitele date de contribuabili) pentru o revistă care acceptă și promovează plagiatul, neonorând pretențiile elitiste ale culturii ieșene. Oricine poate citi și vedea (inclusiv pe internet) că ne aflăm în fața unui caz simultan de plagiat și de autoplagiat, fapt care trebuie să dea de gîndit responsabililor care ar trebui să răspundă la întrebări ca: finanțăm cultura sau incultura? finanțăm valoarea sau impostura academică? Demonstrarea plagiatului este făcută în cele șase episoade dedicate acestui subiect pe blogul www.liviudrugus.wordpress.com (episoadele 410, 411, 412, 413, 414 și 425).

Se știe că cine plătește comandă muzica. În consecință, Consiliul Local al municipiului Iași este perfect îndrituit să ceară ferm ca redacția revistei să nu abandoneze etica profesională, să nu promoveze sub nici o formă plagiatul și autoplagiatul. În caz contrar, aș sugera revistei să-și schimbe numele din ”Scriptor” în ”Transcriptor” (pentru că doar transcrie articole publicate în alte părți) și să renunțe la a mai asocia Consiliul Local Iași și Primăria Iași cu furtul intelectual (inevitabil, și unul material).

 

Consider că este posibil și necesar ca printr-o Hotărîre a C.L. Iași, (care ar putea lua și forma unei inițiative legislative susținută de TOȚI parlamentarii ieșeni care doresc să contribuie la diminuarea corupției din România) să se instituie obligația ca orice publicație subvenționată să includă, printre cerințele minimale de publicare, următoarele (reiau din textul publicat pe internet în serialul ”Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit. Episodul 425 din 1 martie 2018”. Precizez că textul are și cîteva mici modificări față de cel publicat la 1 martie.): ”prima condiție a acceptării unui text (articol, studiu, carte) spre publicare trebuie să fie semnarea ”Declarației de non(auto)plagiere”. Printre sancțiunile posibile în caz de constatare a faptului că articolul a mai fost publicat de autor în altă parte (autoplagiere/ conținut duplicat) sau că este preluarea ușor modificată a articolului unui alt autor (plagiere) ar putea fi: a) includerea autorilor plagiatori într-un registru național al plagiatorilor (există unul făcut de un clujean; se numește Asociația GRAUR și are adresa http://www.plagiate.ro/ ); b) în cazul în care redacția este sesizată despre infracțiunea numită plagiat să fie obligată să publice într-un număr următor explicații și să prezinte scuze adevăraților autori; c) autorul care a plagiat să aibă obligația de a restitui banii încasați ca folos necuvenit și eventual să plătească daune interese persoanelor lezate; d) instituirea obligației fiecărei redacții/ edituri de a preciza ca, în cazul în care articolul a mai fost publicat în altă parte, să se precizeze locul și data publicării, plus acordul editorului anterior de a republica acel articol (eventual cu mulțumiri). O inițiativă legislativă mai clară, mai elaborată și mai aspră se impune. Juriștii ar trebui să fie mai expliciți în privința definirii dreptului de proprietate intelectuală și a consecințelor ce trebuie suportate de încălcătorii acestui drept fundamental”. Aș mai adăuga aici și declararea plagiatorului ca persona non grata în redacția oricărei reviste care se respectă, fapt ce va fi notificat de orice revistă care va face dovada acestui simț elementar al onoarei. Ministerul Culturii (dacă mai există așa ceva) să aibă, prin lege, o pagină dedicată plagiatului, plagiatorilor și celor care acceptă sau încurajează plagiatul. Plus de asta, sugerez membrilor Consiliului de onoare (Ana Blandiana, Emilia Chiscop, Cristina Hermeziu, Maria Pilchin și Ion Pop) dar și membrilor Colegiului consultativ (Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai și Simona Modreanu) să condamne plagiatul semnalat mai sus și, eventual, să se disocieze de o revistă care practică și promovează plagiatul.

 

Senatorii (melcilor) au decis (în 2015) că plagiatul nu este infracțiune și nu poate fi inclus ca atare în Codul penal. Iată și rezultatul: plaga plagiatului se răspîndește epidemic, vânjos și voios, iar presupusele ”modele de urmat” (în fapt, plagiatori ordinari) se vor multiplica indefinit strivind definitiv orice pretenție sau speranță ca Iașul să fie o capitală a culturii române. Dar mai există vreun Comitet de Etică jurnalistică/ publicistică în România? Înțeleg că hoția este (ca și) legiferată la noi, dar morala publică, bunul simț și onoarea de breaslă chiar sunt specii pe cale de dispariție?

Cu mare tristețe,

Liviu Druguș

P.S. Reproduc, în continuare, cele șase episoade care devoalează plagiatul și autoplagiatul comise de Traian Diaconescu cu acordul tacit al unor persoane (i)responsabile din cultura ieșeană. (L.D.: au fost anexate cele 6 episoade).

Aceasta a fost scrisoarea mea (cu ușoare modificări stilistice) către instituții și persoane pe care eu le consider (co)părtașe la păstrarea climatului de imoralitate care se vrea a fi definitoriu pentru (in)cultura ieșeană actuală. În episodul următor voi publica răspunsul, de fapt răspunsurile primit(e) din partea redacției ”Scriptor”.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 425. Joi 1 martie 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (6)


De Mărțișor s-ar fi cuvenit să vin și eu cu ceva suav, delicat, îmbucurător. Dar Marte este, la romani, Zeul războiului, iar lumea întreagă se află, tot mai evident, într-un război informațional fără precedent. Nu trece o zi (aparent de pace) în care să nu se trimită fake news uri (știri neadevărate), să nu se facă propagandă pentru X și împotriva lui Y, să se deruteze și mai mult populații întregi care se emoționează lăcrimos la ”știri” pentru sensibili. Cică FMI ul, prin șefa acestui fond, dna Lagarde, a ajuns la concluzia că bătrînii trebuie stîrpiți pentru raționalul motiv că ei doar consumă și nu (mai) produc. Unii chiar au crezut asta și s-au supărat deja pe (cinicul) Occident. Sancta simplicitas! Alții anunță, cu RIP urile de rigoare, că actorul Sylvester Stallone a plecat într-o lume mai bună (bine măcar că nu se precizează care). De fapt el tocmai își lansa cel mai recent film. Alte ”știri” vorbesc despre fantasticile realizări militare ale rușilor care au descoperit și produs arme cu o putere nimicitoare nemaiîntîlnită (și de care, desigur, decidenții și votanții ar trebui să țină cont, să se orienteze din timp adicătelea). Nu trece o zi și americanii anunță că ei vor face multe mini bombe nucleare care, din iubire de oameni și construcții, nu vor avea puteri atotdistrugătoare (ca macro bombele nucleare), ci vor fi clar și precis direcționate direct în capul unora care amenință pacea planetei. Ș.a.m.d.

Și totuși, (luna lui) Marte este și perioada din an în care Cupidon trimite (ca un dulce războinic ce este) săgeți muiate în miere și afrodisiace (deși zilele îndrăgostiților sunt serbate, americănește și românește, în februarie!). Eu, ca un veșnic îndrăgostit de idealurile justițiare, nu pot să nu pun și eu mâna pe tolba de săgeți antifraudă și să mai adaug un argument în favoarea sporirii onestității, a sincerității și corectitudinii în așa numita ”viață culturală” iașiotă (și nu numai).

Destinatarul săgeților din acest (sper, ultim) episod benefico-malefic este, aparent, tot (aproape) octogenarul Traian Diaconescu, dar prin criticarea faptelor sale ”culturale” sper ca mai multă lume să vadă cum roiesc muștele (de primăvară!) pe unele căciuli (prea mari pentru unele capete). Primul episod din acest miniserial dedicat unor nefăcute, prost făcute sau mai bine n-ar mai fi fost făcute a fost publicat chiar de Ziua îndrăgostiților (14 februarie) cu intenția (naivă, desigur) de a atrage atenția asupra unor aspecte discutabile de hermeneutică ideologică. Dar, pe parcursul analizei, a ieșit la iveală că, pe lângă impardonabile maltratări ale limbii române, autorul a comis un PLAGIAT evident, unul făcut în ”dulcele” stil al parțial putincioșilor care musai vor să clădească, mioritico-manolic, adică fălos și fără folos, CULTURA ROMÂNĂ.

Ipotezele mele au fost confirmate cu asupră de măsură: deși săgețile mele chiar au ajuns unde trebuie și chiar în cercuri tot mai largi, niciunul dintre personajele implicate – direct sau indirect, mult sau puțin – n-a făcut vreun gest (auto)reparatoriu sau explicativ referitor la micile și nevinovatele mele observații. Argumentez: pe acest blog au (mai) fost devoalate aspecte pe care le-am considerat incorecte (plagiatul, bată-l vina) și pe care le-am găsit în articole semnate de lume universitară cu pretenții: Bogdan Crețu, Ioan Holban (întîmplător, implicați și în proiectul Scriptor),  și alți universitari sau publiciști ieșeni, unii trecuți în lumea umbrelor, apoi  Ștefan Munteanu (din Bacău, tot eminescolog plagiator, ca și dl Traian Diaconescu  de la Iași), dar confirmarea acuzațiilor mele s-a făcut prin acord tacit (ca să nu zic mut). Acest concert de tacite acceptări ale criticilor mele este specific pentru clanul scriitorilor certați cu morala publică: dacă ei ar reacționa, probabil scandalul s-ar extinde, iar alții vor dori să vadă mai de aproape despre ce este vorba și atunci… tăcerea e de aur. Am amintit acest ”modus operandi” al veleitarilor și iubitorilor de arginți câștigați cu orice preț pentru că, vai!, povestea plagiatului lui T.D. este una mai vastă, mai dureroasă și mai greu vindecabilă decât a reieșit din episodul anterior al acestui Intermezzo. Veți vedea imediat de ce spun/ scriu asta.

Anticipez puțin și precizez că veneratul și mult prea lăudatul ”localism creator” promovat la Iași de Al. Dima (și practicat mai intens la Botoșani  și Iași) are, inevitabil, și destule părți/ consecințe neplăcute: stimularea veleitarismului, acceptarea mediocrității, mimarea obstinată și nedemnă a creativității neînțeleselor ”genii” locale care se autoprezintă, cu falsă modestie, drept modele de urmat… (vezi autopromovarea făcută de T.D. pe internet într-un videoclip intitulat ”Modele de urmat”). De aici și monstruoasele deformări ale gândirii eminesciene, împopoțonarea genialului poet cu inexistente contribuții doctrinare, ideologice sau teoretice, toate acestea probând sâcâitorul și neplăcutul complex de inferioritate pe care-l afișăm ostentativ ca pe un mare merit. Pe bună dreptate scria Alex Ștefănescu: ”S-­a ajuns la o filosofare grandilocventă pe tema eminescianismului” (în ”Eminescu, poem cu poem). Ciocli croncănitori se hrănesc insațiabil și imperturbabil din substanța lăsată posterității de Eminescu, contribuind, în numele ”localismului creator” la degradarea culturală a zonei în care publică fără rușine și fără niciun filtru din partea editorilor locali – ei înșiși contributori ”serioși” la scufundarea penibilă în ”localism plagiator”.

Reamintesc cititorilor că povestea de față a pornit de la un articolaș (despre Eminescu) din primul număr pe acest an al revistei ”Scriptor” care apare la Iași (cu precizarea editorilor că ”Revista Scriptor este proiect al Editurii Junimea și al Societății Culturale ”Junimea 90”, cu susținere de la Consiliul Local și Primăria Iași”). Articolul se numește ”Eminescu și tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa” și este semnat de Traian Diaconescu, dar este de fapt o copie-rezumat-surogat a(l) articolului lui Dumitru VeleaFabula lui Menenius Agrippa și amara ei ironie” (Tribuna, febr. 2016) (pentru a citi articolele amintite aici vezi episoadele anterioare ale acestui miniserial, respectiv episoadele zilnice publicate în perioada 14 – 18 februarie). Între timp, navigînd eu liniștit pe apele infinite ale internetului, aflu despre o publicație cu un titlu care atrage: ”Studii eminescologice”. Primul gând care mi-a apărut în momentul în care am început să răsfoiesc colecția acestei publicații anuale a fost: oare îi voi găsi și pe amatorii de plagiate pe aici? Nu mică mi-a fost mirarea să citesc un ”studiu eminescologic” semnat de … nimeni altul decît același Traian Diaconescu, eminescologul care a publicat și în ”Scriptor”. Titlul articolului din ”Studii eminescologice” este ”Eminescu și tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa”. Aaa, ce lipsă de inspirație! Să scrii două articole diferite și să le publici sub același titlu! Verific conținutul celor două articole apărute unul în 2017 în ”Studii eminescologice” și celălalt în ”Scriptor” (ian-febr. 2018). Perfect identice. Deci, autoplagiat în toată regula, cu eventuale consecințe financiare în cazul în care articolul a fost publicat și plătit de două ori. Foarte probabil, eminescologii care îngrijesc rubrica ”Eminesciana” în cadrul revistei ”Scriptor” nu citesc ”Studii eminescologice”, o revistă care se editează la Botoșani și se publică la Cluj. Altfel nu se explică cum poți publica un articol deja publicat (e ca și cum ai mînca ceva deja mîncat). Dar, și reciproca e valabilă: nici cei de la ”Studii eminescologice” nu citesc ”Scriptor”; altfel ar fi obligați să reclame plagiatul și să ceară daune interese. Și mai curios lucru: păgubitul (Dumitru Velea, cel cu onoarea nereperată) nu a reacționat sub nicio formă, ca și cum și el ar fi vinovat de ceva. Mai știi?… Bref, se scrie mult, se publică și mai mult, dar de citit se citește puțin spre deloc…

Interesant mod de a sublinia ideea unității culturale a românilor. Așadar, un ieșean (născut oltean) fură un articol al unui scriitor din Petroșani, îl publică (ușor malformat) mai întîi într-o revistă construită la Botoșani și publicată la Cluj, apoi îl republică identic și la Iași. Asta da frăție întru hoție! Nu este deloc întîmplătoare insistența mea asupra acestor fapte: plagierea unui autor este un furt, iar autoplagierea unui articol furat este, desigur, alt furt (de imagine, de timp, de bani etc.). Adică, zic eu, recomandabil ar fi fost ca cei de la ”Sudii eminescologice” să sesizeze primii plagiatul. Nefăcînd-o, cei de la ”Scriptor” ar fi trebuit să fie un filtru și mai puternic. N-a fost (să fie)! Pe când publicarea aceluiași articol chiar în ”Tribuna” de la Cluj? (ca să se închidă cercul).

Cred că este firesc să nu las cititorul să se chinuie să caute/ găsească amintitele publicații care conțin articole plagiate. Adaug, așadar, azi o altă revistă care a publicat un articol plagiat: revista ”Studii eminescologice”. Iată (auto)descrierea acestei reviste: ”Studii eminescologice” apare o dată pe an şi cuprinde lucrările susţinute la Simpozionul  Internaţional „Eminescu: Carte–Cultură–Civilizaţie”, manifestare organizată anual de Bibliotecia Judeţeană „Mihai Eminescu” Botoşani (director prof. CorneliaViziteu) în colaborare cu Catedra de Literatură Comparată de la Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi., Ed CLUSIUM, 2017, Director: Corina Mărgineanu –Taşcu (tel: 0264 596940). edituraclusium@gmail.com. Iată și descrierea (inclusiv adresa de internet a) articolului cu pricina: http://www.bcu-iasi.ro/docs/studii-eminescologice-nr19.pdf Traian Diaconescu, Tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa, în: Studii eminescologice, Volumul 19/ 2017. Pp. 39-43, Coordonatori: Viorica S. CONSTANTINESCU, Cornelia VIZITEU, Lucia CIFOR, Livia IACOB.  De reținut că revista ”Scriptor” a umblat totuși la articol, suprimând trimiterea completă la citatul din Marx. Iată așadar, și completarea bibliografică a cărei lipsă am criticat-o într-un episod anterior: Karl MarxCapitalul. Critica economiei politice, vol. I, trad. C. Agoutin, Suceava, 2009, pp.  328-383. Deci, la acest capitol (al corectitudinii citării unui autor) Botoșaniul și Clujul sunt, peste Iași. Despre Petroșani și Cluj am scris în episoade anterioare că sunt peste Iași. Mirarea cea mare este că nimeni dintre autorii și îngrijitorii de reviste amintiți în acest miniserial nu se vor simți lezați de faptul că li s-a reproșat că au publicat articole plagiate. De ce? C-așai în tenis!

Sper să fiu bine înțeles: nu sunt un detractor al lui Eminescu și nici al eminescologilor; sunt un detractor al plagiatorilor, mimilor culturali și insațiabililor veleitari de a umfla cantitatea de cultură aflată pe capul bietului locuitor român.

Propunere de reglementare legislativă: prima condiție a acceptării unui text (articol, studiu, carte) spre publicare trebuie să fie ”Declarația de non(auto)plagiere”. Printre sancțiunile posibile în caz de constatare a faptului că articolul a mai fost publicat de autor în altă parte (autoplagiere) sau că este preluarea puțin modificată a articolului unui alt autor (plagiere) ar putea fi: a) includerea autorilor plagiatori într-un registru național al plagiatorilor (există unul făcut de un clujean; se numește Asociația GRAUR și are adresa http://www.plagiate.ro/ ); b) în cazul în care redacția este sesizată despre infracțiunea numită plagiat să fie obligată să publice într-un număr următor explicații și să prezinte scuze autorilor reali; c) obligația autorului care a plagiat de a restitui banii încasați ca folos necuvenit și eventual plata unor daune interese persoanelor lezate; d) instituirea obligației fiecărei redacții/ edituri de a preciza ca, în cazul în care articolul a mai fost publicat în altă parte, să se precizeze locul și data publicării, plus acordul editorului anterior de a republica acel articol (eventual cu mulțumiri). O inițiativă legislativă mai clară, mai elaborată și mai aspră se impune. Juriștii ar trebui să fie mai expliciți în privința definirii dreptului de proprietate intelectuală și a consecințelor ce trebuie suportate de încălcătorii acestui drept fundamental.

În cazul în care, vreun cititor curios, vreun stipendiator public furios sau vreun alt antiplagiator curajos ar dori să atragă în mod clar, direct și fără putință de eschivare atenția promotorilor plagiatului pe meleaguri ieșene (iașiote, în acest caz) ofer numerele de telefon la care ar putea verifica afirmațiile mele din acest miniserial: Revista ”Tribuna”: 0264/ 591498, redactia@revistatribuna.ro ; Revista ”Scriptor”; tel 0232/ 410 427 revistascriptor@gmail.com     Revista ”Studii eminescologice” (Editura Clusium): 0264/ 596940; Biblioteca Județeană Botoșani: 0231/ 514686, Director: 0231/ 513334. De reținut că toate acestea trăiesc din bani publici (inclusiv Editura Clusium care nu publică gratuit Studii eminescologice)! Totodată, cei care vor suna ar avea și ocazia de a se implica în stoparea acestui flagel anticultural (în treacăt fie spus, plagiatori ieșeni criticați pentru (auto)plagiat au promovat ierarhic fără probleme, s-au implicat în obținerea de fonduri pentru reviste care promovează plagiatul și se insinuează ca fiind crema culturii ieșene contemporane).

 

(Sper că acest miniserial despre plagiate nu va mai continua)

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 413 Sîmbătă 17 februarie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (4)


Motto: ”Prietenie înseamnă să fii alături de cineva nu când are dreptate, ci când greșeșteAndre Malraux

Voi prezenta, în continuare, în esență, modul cum percepe Traian Diaconescu receptarea semnificației/ moralei fabulei lui Menenius Agrippa de către Marx și de către Eminescu. Încep cu propria mea concluzie în privința acestei receptări și a modului cum sunt prezentate, în articol, ideile/ operele celor doi gânditori. Prima impresie este aceea de neclaritate, de inutilitate și de prețiozitate academică ieftină, cu mesaj ambiguu sau cel puțin incomplet. Frazele par rupte dintr-un alt context, le lipsește continuitatea logică și lasă cititorul cu gustul amar al unei făcături (adică al unui lucru făcut doar ca să fie făcut, cititorul responsabil simțind că cineva și-a bătut joc de el, de revistă, de ideea de cultură ieșeană – una doar clamată și departe de a fi aclamată pentru asemenea produse ”intelectuale”). În mod surprinzător pentru un filolog de limbi clasice (T.D.), numărul erorilor de ortografie și de citare este prea mare, chiar și pentru un începător într-ale publicisticii. Degeaba m-am bucurat că, în sfârșit, apar în casetele redacționale (inclusiv la ”Scriptor”) persoanele (i)responsabile de acuratețea lingvistică și tehnoredacțională a articolelor publicate. Voi arăta că articolul semnat de T.D. nu a fost văzut de niciun ochi de corector și stau și mă gândesc dacă articolul este scris/ dactilografiat/ corectat de autorul însuși. Încep cu aceste elemente de natură formală și voi încheia cu cele de natură conceptuală și de moralitate publică și academică (mult mai grave și mai dureroase decât cele formale). Am găsit mai multe erori de scriere pe care le voi enumera (explica), apoi voi arăta nedumeririle mele legate de modurile confuze/ neclare/ greșite de prezentare/ explicare ale unor idei/ principii/ teze/ doctrine.

Lista ciudățeniilor lingvistice ale profesorului universitar de la filologia ieșeană (acum pensionar) începe cu un pleonasm: ”ferment catalitic”. ”Cultura greco-latină, temelie a spiritualității europene, este în opera lui Eminescu un ferment catalitic, un nesus formativus al societății contemporane, hrănind sufletul, mintea și caracterul, crescînd oameni devotați valorilor perene ale  cetății și ale omenirii.”, scrie T.D. Pleonasmul (pro)vine din faptul că fermentul acționează prin cataliză. (Vezi: FERMÉNT, fermenți, s. m. (Biol.) Substanță proteică produsă de celule vii sau de microorganisme, care dirijează prin cataliză reacțiile de sinteză și de degradare din organismele animalelor, plantelor și microorganismelor, având un rol fundamental în reglarea proceselor metabolice; enzimă. – Din fr. ferment, lat. fermentum. Catalític, ~ă a [At: DA / Pl: ~ici, ~ice / E: fr catalytique] 1 Care se produce prin cataliză. 2 Specific catalizei. 3 Care aparține catalizei. 4 Referitor la cataliză). A doua ”perlă” profesorală este ”nesus formativus”, cuvînt pe care nici măcar Mr Google nu a reușit să-l găsească (decît în opera lui T.D., mai exact chiar în articolul său (?), ceea ce poate însemna un început de contribuție ieșeană la creșterea vocabularului limbii române contemporane. Desigur, ”nesus formativus” așteaptă să fie explicat în viitoare articole, studii și cărți. Întrevăd ca posibilă explicație din partea autorului ieșean că noua sintagmă este rezultanta combinației ideatice dintre ”nexus formativus” și ”nisus formativus”, concepte latinești cu sensuri mult diferite. Dacă autorul a vrut să scrie ”nisus formativus” cu sensul de ”efort creator/  formator/ director, atunci o definire a conceptului o găsim la: https://gnosticteachings.org/glossary/n/3435-nisus-formativus.html). Dar dacă autorul a vrut să scrie ”nexus formativus”, atunci o bună explicație contextuală a sintagmei o găsim la Nechifor Crainic (http://crispedia.ro/nichifor-crainic/)  sau la https://es.scribd.com/doc/52321660/STUDIUL-OMULUI-SOLAR . Latinescul ”nexus” (cu sensul de legătură, mănunchi, fascicol/ grup de nuiele greu de frînt) a stat la baza ideologiei fasciste, legionare, fără ca prin asta să translez asupra autorului T.D. acuzații de legionarism/ fascism/ nazism). În fond, autorul nici nu a foslosit cuvântul ”nexus”, ci inexistenul (până în acest an) a cuvântului ”nesus”.

Urmează erori de dactilografiere, acceptabile într-o ciornă, dar total inacceptabile într-un articol publicat într-o revistă ce se dorește a fi (re)cunoscută și apreciată (și) la nivel național: ”Munteel” în loc de ”Muntele” și ”bătrînul ți înțelepul” în loc de ”bătrînul și înțeleptul”. O altă eroare de dactilografie este chiar în cuprinsul fabulei lui Menenius Agrippa, redată, desigur în traducere, dar nu știm în a cui traducere (deși T.D. face trimitere, în ”Note” la cartea lui Titus Livius tradusă în românește în 1959): ”îndeplinește îndatoririle cel mai trebuincioase” (în loc de ”cele mai trebuincioase”). Șirul greșelilor de (dactilo)grafiere continuă cu ”îndeamnă … al omenie”, în loc de ”îndeamnă la omenie” și ”de la registru social la registru moral” în loc de ”de la registrul social la registrul moral”. Pe pagina următoare găsim o ”perluță” chiar în textul citat din Marx: ”individul însuți” în loc de ”individul însuși”. Și tot în citatul din ”Capitalul” lui Marx (presupun că este din cadrul citatului, deși autorul deschide citatul cu ghilimele, dar uită să le pună și la sfârșitul citatului) găsim scris ”… îl prezintă pe om ca simplul fragment al propriului său grup” în loc de ”… îl prezintă pe om ca simplu fragment al propriului său grup”. În fine, pe lista erorilor de dactilografie includem și un cuvânt dintr-un citat din Eminescu: este scris ”unui altuia” în loc de ”unul altuia”. Chiar dacă eroarea ar fi existat în citatul original (în fond, niște notații fulgurante, superficiale, pe spatele unor foi și neprelucrate ulterior de poet) cred că era de datoria autorului T.D. să precizeze acest lucru. De asemenea, în calitatea sa de filolog latinist consider că era de datoria sa să explice sintagma ”posito spoliare ar fi”. Închei aici lista erorilor de formă, dar nu înainte de a remarca citarea (la bibliografie) ”a la Gâgă” a textului din Marx: ”8. Karl Marx, Capitalul” (nu an, nu ediție, nu localitate!). Ce nu-i de înțeles aici? Cititorul este invitat să citească tot ”Capitalul” pentru a vedea (în context) ce a vrut Marx să spună prin ”fabula absurdă a lui Menenius Agrippa” …  Mă opresc aici cu enumerarea erorilor (toate grave atunci când ele apar sub semnătura unui universitar ieșean și într-o publicație subvenționată care ar putea folosi mai înțelept hârtia și spațiul virtual. Să mai precizez oare că hârtia revistei, salariile membrilor redacției și onorariile autorilor sunt plătite și de naivul de mine, contribuabil iașiot?). Înțeleg că redacția s-a derobat de orice responsabilitate față de textele primite: ”Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textelor”, dar mirarea sporește cînd citesc și precizarea ”Respectăm ortografia autorilor” (care ”orto”?) urmată de ”amenințarea”: ”Nu publicăm tot ce primim”. Oare? În aceste condiții ce rost mai au în echipa tehnică funcțiile de tehnoredactare (Cezar Baciu) și corectură (Viorel Dumitrașcu)? Dar oare ce vini au persoanele din Colegiul de onoare (Ana Blandiana, Emilia Chiscop, Cristina Hermeziu, Tereza Kortusova, Luo Donquan, Maria Pilchin și Ion Pop) și chiar cele din Colegiul consultativ (Florin Cîntic, Bogdan Crețu, Ioan Holban, Alina Hucai, Simona Modreanu) pentru a-și asocia numele cu cauționarea unor texte de felul celui semnat de Traian Diaconescu? Un răspuns posibil: când preocuparea pentru calitate este minimă, încerci dispersarea responsabilității asupra unui număr cât mai mare de persoane (unele chiar personalități). Iar dacă responsabilitatea este transferată automat numai asupra autorilor, atunci nu ar fi mai bine ca autorii care publică în revistă (pe bani publici) să-și posteze producțiile lor pe infinitele pagini ale internetului?

Mai precizez, în finalul acestui episod, că articolul cu pricina are alocate două pagini de revistă, întinderea sa fiind de 75 de rânduri, din care 32 de rânduri sunt citate din Agrippa, Marx și Eminescu. Deduc că partea de contribuție auctorială se rezumă la doar 43 de rânduri, dintre care multe sunt fraze clișeice și răsuflate despre genialitatea lui Eminescu. Oare doar un micro-șoricel a putut naște muntele (de om) Traian Diaconescu? Dacă este așa, atunci o parte a culturii ieșene nu este doar ignorantă, ignorată, ci și demnă de a fi astfel.  (va contina)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Bogdan Cretu – autoplagiator si plagiator universitar iesean, vajnic luptator impotriva plagiatului


Bogdan Cretu – autoplagiator si plagiator universitar iesean, vajnic luptator impotriva plagiatului

Lista plagiatorilor ieseni este deja deschisa pe acest blog. Nume de mare rezonanta ale culturii iesene parca se afla intr-o intrecere nebuneasca de anulare a propriilor crezuri pedagogice si publicistice. Cu siguranta, multi dintre domniile lor vor fi infierat cu manie intelectualiceasca hotia grosolana practicata de Victor Ponta, dar nu pregeta sa practice autoplagiatul – o forma doar aparent minora de plagiat, si care se pedepseste la fel ca si plagiatul. Evident, ingnoranta in materie de legislatie nu-i exonereaza de responsabilitati, inclusiv penale, pe cei vinovati. Ioan Holban, Al. Zub, Adrian Neculau, Bogdan Cretu in calitate de autori, dar si redactorii sefi de publicatii: Lucian Vasiliu (”Dacia Literara”), Nicolae Turtureanu (”Cronica Veche”), Toni Hritac (”Ziarul de Iasi”), Nicolae Manolescu (”Romania Literara”), Geo Popa (”Plumb”) etc. practica si/ sau promoveaza cu evidenta inconstienta si cu o ingrijoratoare suficienta autoplagiatul. Autorii amintiti par a fi dispusi sa publice oriunde si ori de cate ori li se solicita un articol, chiar daca acesta a mai fost publicat anterior (sau, eventual sugereaza domniile lor ca sunt dispuse sa faca un efort suplimentar de a mai ”concepe ceva….desi, stiti… timpul meu este extrem de pretios”). Aceasta inseamna ca domniile lor publica si ”in reluare”, adica reproduc un articol propriu, integral sau partial, fara a preciza faptul ca articolul respectiv a (mai) fost publicat si in revista X sau ziarul Y. Cred ca e bine de stiut ca aceasta precizare, atunci cand este facuta, nu ar scadea meritele autorilor (dimpotriva!), dar redactia revistei care se multumeste sa publice reluari din presa judeteana sau regionala nu ar accepta prea mult o asemenea umilinta.
Le sugerez redactorilor tuturor publicatiilor sa ceara colaboratorilor lor o declaratie pe proprie raspundere ca articolul propus nu a mai fost publicat, aceasta practica fiind instaurata deja in toate universitatile din Romania cu privire la lucrarile de licenta si dizertatie ale studentilor. Desigur, in cazul in care autorul recunoaste ca a mai trimis articolul si la alte publicatii, atunci redactia revistei care va publica o ”reluare” este obligata sa precizeze unde a aparut originalul. Practica occidentala, la care ne tot laudam ca ne raliem, cere si mentionarea acordului primei publicatii (care deja detine drepturile de autor) sub forma: ”Multumim redactiei revistei Y pentru amabilitatea de a permite republicarea textului dnei/ dlui AB, care a aparut in… la data de…”. Universitatea ”Al.I. Cuza”, unde lucreaza o parte dintre plagiatorii amintiti mai sus, nu cred ca poate obtine locuri mai onorabile in clasamentul facut de Ministerul Educatiei, dar si in clasificarea mondiala Shanghai, cu asemenea ”performante negative”. De asemenea, raportul pe justitie facut de Uniunea Europeana cu privire la progresele facate de Romania in acest domeniu va trebui sa includa, inevitabil, fie doar si ca numar de cazuri, toate aceste incalcari flagrante ale legislatiei in vigoare pe tema plagiatului si a drepturilor de autor. Desigur, ”albirea” dosarului de plagiat al lui Victor Ponta va intra tot la negativele/ nerealizarile pe care le tot amplificam in loc sa le diminuam. A se audia/ citi cu atentie acest interviu acordat de Karl-Peter Schwarz de la publicatia germana ”Frankfurter Algemaine Zeitung” (FAZ) http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=aDLA63-UaLA.
Deosebit de grav in cazul profesorului universitar doctor Bogdan Cretu (B.C.) de la Facultatea de Litere a Universitatii ”Al.I. Cuza” din Iasi este ipocrizia fara masura si nonsalanta (demna de crime mai grave) cu care acesta practica autoplagiatul, criticandu-l exact in acelasi timp si articol pe plagiatorul Ponta. Iata ce scrie B.C. in preambulul articolului intitulat ”Scrisul care instituie normalitatea” si publicat de ”Ziarul de Iasi” la 3 iulie 2012. (vezi: http://ziaruldeiasi.ro/opinii/scrisul-care-instituie-normalitatea~ni8lmo)., restul articolului fiind copiat din articolul cu acelasi nume publicat in ”Romania literara” nr 29 din 20 iulie 2012 (vezi: http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/RL_p.13.pdf ) :

”Scriu acest articol in extremis, intr-un ceas tarziu din noapte, cu putine ceasuri inainte ca avionul sa decoleze catre Roma. Prin urmare, nu am nici resurse si nici pofta sa ies din ale mele, sa descriu dezgustul pe care mi-l creeaza si mi-l va crea mereu un prim-ministru marunt si plin de nesimtire precum Victor Ponta. Am invatat ca despre astfel de ticalosii e bine sa scriu cand indignarea se mai raceste. Prin urmare, atac iar un subiect care nu e la ordinea zilei, dar care ma preocupa si care, cred, va lua, curand, forma unei preocupari sistematice”.
Presupun ca B.C. a primit o solicitare de la ”Ziarul de Iasi” sa ”bage ceva cu Ponta”, dar in graba plecarii in vacanta, a lasat cazul premierului – deja albit de Comisia Nationala de Etica – ”sa se raceasca”, nu inainte de a caracteriza plagiatorul din fruntea guvernului cu termeni asa cum merita (amandoi!): dezgustator, ticalos, marunt, plin de nesimtire. Adica ”De te fabula naratur”, domnule profesor. Apoi, odata comisa condamnarea dura a unui plagiator de duzina, evaluatorul si justitiarul intr-ale luptei antiplagiat Bogdan Cretu ce face? Plagiaza! Adica reproduce, in proportie de suta la suta aproape trei sferturi din articolul publicat (ulterior) de ”Romania Literara”. In cazul in care ”Ziarul de Iasi” plateste ”opiniile” publicate la pagina cu acelasi nume, iar ”Romania Literara” face la fel, si daca dl B.C. apare pe listele de plata ale celor doua publicatii atunci fapta sa se incadreaza la ”primirea de foloase necuvenite” sau ceva asemanator. Iar daca mai adaugam si observatia unui cititor al variantei on line a ”Ziarului de Iasi” (semnat xyz) si anume: ”felicitari ca va place breban, dar ingrosarea pasajului cu dreptatea sper ca e un echivalent pentru ghilimele, da? pentru ca e vorba de un citat dintr-un roman de n. Breban”, atunci ne aflam si in fata unui caz de plagiat din Breban. Simpla scriere cu Bold (in ”Ziarul de Iasi”) sau Italics (in ”Romania Literara”) nu tine si nu poate tine loc de ghilimele. Or, exact asta i-au lipsit lui Ponta in teza de doctorat: ghilimelele… In consecinta, Comisia Nationala de Etica (poate era mai corecta denumirea Comisia de Etica Romaneasca, pentru a se sublinia contributia romanilor nu doar la construirea unei ”democratii originale”, ci si la elaborarea unor noi standarde etice, cu totul si cu totul originale) se poate sesiza din oficiu in legatura cu acest caz de (auto)plagiat.
Oare putem sa mai speram ca ”scrisul care instituie normalitatea” sa fie unul sincer si care sa respecte deontologia profesionistilor scrisului? Sau plagiatorul Bogdan Cretu vrea sa sugereze ca scrisul plagiat face parte dintr-o normalitate deja instituita, contributia profesorului iesean si ”cuzist” (prins cu ocaua mica) fiind doar aceea de a consfinti si de a perpetua aceasta normalitate a hotiei cvasigeneralizate in Romania anului 2012?
In incheiere, ca sa mai adauge o proba suprema de ipocrizie academica, il invit pe profesorul Cretu sa binevoiasca sa semneze aceasta Scrisoare deschisă adresată Primului-Ministru al României, Victor Ponta, şi Ministrului Educaţiei Naţionale, Ecaterina Andronescu:

Domnule Prim-Ministru,
Doamnă Ministru,
Subsemnaţii, membri ai corpului didactic şi/ sau de cercetare al Universităţilor din România, precum şi membri români ai corpului didactic sau de cercetare al unor instituţii de învăţământ superior din străinătate, prin prezenta dorim a vă aduce la cunoştinţă următoarele:
1. Ne raliem fără ezitare poziţiei profesionale a CNATDCU şi a Comisiei de Etică a Universităţii Bucureşti, potrivit căreia este indubitabil faptul că teza de doctorat din 2003 a domnului Victor Ponta e un plagiat de dimensiuni şi gravitate extinse.
2. Protestăm împotriva modului inadmisibil în care din partea Ministerului Educaţiei s-au exercitat presiuni asupra acestor corpuri profesionale, constând în:
– reorganizarea Consiliului Naţional de Etică şi a CNATDCU în ajunul momentului în care urmau să se pronunţe privitor la cazurile Mang, respectiv Ponta
– intervenţia intempestivă a ministrului interimar Liviu Pop în şedinţa CNATDCU în care era dezbătut plagiatul d-lui Ponta, în speranţa de a convinge această comisie să nu se pronunţe
– tentativele de defăimare profesională, ulterioară emiterii deciziilor de plagiat, a membrilor comisiilor care au ajuns la această concluzie
– deturnarea repetată şi constantă a atenţiei dinspre întrebarea de natură ştiinţific-deontologică şi propriu-zis etică aflată în chestiune (“este sau nu teza domnului Ponta plagiată?”) către chestiuni tehnico-legale (“cine, şi în virtutea cărei legislaţii, putem afirma că are dreptul de a emite o decizie eficientă în privinţa retragerii/ menţinerii titlului de doctor al lui Victor Ponta?)
– ameninţările proferate de către doamna Ecaterina Andronescu la adresa Universităţii Bucureşti, care, potrivit declaraţiilor Ministrului Educaţiei, şi-ar putea pierde dreptul de a organiza şcoala doctorală în măsura în care îşi continuă demersul privitor la teza lui Victor Ponta.
3. Considerăm că verdictul de non-plagiat la care a ajuns Consiliul Naţional de Etică nu prezintă nici o garanţie de credibilitate, el aparţinând unui organism a cărui componenţă fusese, pe de o parte, modificată tot în legătură cu o cercetare a plagiatului, şi care, pe de altă parte, s-a aflat într-o postură de conflict de interese, datorită subordonării în linie directă faţă de ANCS – Ministerul Educaţiei – Guvernul României.
4. Ne exprimăm, fiecare, opinia ştiinţifică şi deontologică personală potrivit căreia domnul Victor Ponta se face vinovat nu doar de plagiatul din 2003, ci şi, mai ales, de prezenta instrumentare (cu bună ştiinţă, sau prin cooperare tacită cu nişte subalterni foarte zeloşi) a instituţiilor statului pentru mascarea mediatică/ deturnarea juridică a unui adevăr cum nu se poate mai evident: plagiatul.
5. Ne alăturăm anticipat oricărui demers prin care Universitatea din Bucureşti ar solicita anularea diplomei de doctor a d-lui Victor Ponta, solicitând Ministrului Educaţiei să întreprindă demersurile necesare pentru ducerea la îndeplinire a acestui act reparatoriu.
6. Considerăm că acest amestec masiv şi brutal al politicului în domeniul cercetării ştiinţifice şi al deontologiei profesionale universitare poate duce la accentuarea sentimentului de neîncredere în calitatea şi, mai ales, onestitatea sistemului de învăţământ românesc;
7. Considerăm, de asemenea, că menţionatul comportament, în cazul Ponta, al autorităţilor Statului a căror sarcină e conducerea/ organizarea învăţământului poate avea drept rezultat direct o gravă înrăutăţire a climatului democratic din România, reprezentând o sfidare la adresa demnităţii corpului nostru profesional.
Semnatari: Vlad Alexandrescu, conf. dr., Universitatea Bucureşti, Bakk Miklós, conf. dr., UBB Cluj-Napoca, Gabriel Bădescu, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Ioana Both, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Denisa Butnaru, cercet. asoc., dr. Universität Augsburg, Cătălin Cioabă, cercet. postdoc. Universitatea Bucureşti, Virgil Ciomoş, prof.dr. Facultatea de Istorie şi Filosofie UBB Cluj, Ion Copoeru, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Diana Cotrău, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Diana Cozma, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Monica Fekete, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Victor Eugen Gelan, drd. Universitatea Bucureşti, Cercetator invitat al Husserl-Archiv Freiburg (Germania), Calin Goina, asist. univ. UBB Cluj-Napoca, Kiraly Istvan, conf. dr. UBB Cluj, Marius Lazăr, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Laurenţiu Malomfălean, drd. UBB Cluj-Napoca, Doris Mironescu, asist. dr. Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iasi, Rareş Moldovan, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Michaela Mudure, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Raul Cristian Mureşan, Institutul Român de Ştiinţă şi Tehnologie Mihai Vlad Niculescu, Assistant Professor Bradley University Peoria, Illinois (USA), Horea Poenar, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Cristina Raţ, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Miruna Runcan, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Ion Pop, prof.dr. Facultatea de Litere UBB Cluj-Napoca, Liana Pop, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Liviu Pop, asist. cercet. Institutul Arhiva de Folclor, Academia Română, Alin Tat, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Helga Tepperberg, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Cristina Varga, asist. dr. UBB Cluj-Napoca, Cornel Vîlcu, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Dina Vîlcu, asist. drd. UBB Cluj-Napoca, Ursula Wittstock, asist. drd. UBB Cluj-Napoca.”
Acestea erau semnaturile la lansarea pe internet a scrisorii. Acum sunt mult mai multe. Oare universitarii ieseni nu sunt si ei impotriva plagiatului si a ascunderii actelor de plagiat (prin infiintarea unor Comisii cu componenta precisa si rezultate/ verdicte deja usor de anticipat)? Este oare intamplatoare prezenta unui numar foarte mic de semnatari din Moldova, sau asta are vreo legatura cu cazurile de plagiat deja semnalate pe acest blog? Nu este deloc tarziu, cred, ca toate persoanele amintite in acest articol sa probeze ca pozitia lor este clar una antiplagiat si nu proplagiat, chiar daca, prin aceasta semnare, mai dau o proba de ipocrizie academica, adica una de nivel foarte inalt.

Liviu Drugus 6 august 2012
http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com