liviudrugus

Liviu Drugus's blog

O secvență din viata subiectului Oana Pughineanu văzut(ă) ca personaj sau Despre prostirea prostimii cu prostii prostesti de catre prosti profesionisti


Contraeditorial

 Arhiva Revistei Tribuna nu poate fi accesată (din motive tehnice ce țin de redacție) drept pentru care nici Editorialul  semnat de Oana Pughineanu nu poate fi citit. Deoarce cred că este normal ca cititorul Contraeditorialului meu să lectureze în prealabil Editorialul,  voi reproduce aici textul acestuia, preluat de pe blogul doamnei Oana Pughineanu de la adresa http://plictiselidepughineanu.blogspot.com/2011_10_01_archive.html. Iată-l: 

DUMINICĂ, 16 OCTOMBRIE 2011

Trupul și Sângele Personajului

Un gând nu vine când vreau eu, ci când vrea el… O maximă a lui Nietzsche îndeajuns de cunoscută încât să fi fost extrasă din contextul său mai larg, acel al spulberării oricăror presupoziţii carteziene de a gândi subiectul. „Astfel, a spune că subiectul «eu» este condiţia predicatului «gândesc» înseamnă o falsificare a stării de fapt. […] În această privinţă, se raţionează potrivit rutinei gramaticale”. Pe o anume filieră, cultura occidentală nu a făcut decât să nege cât mai sofisticat cu putinţă accesul persoanei la sine însăşi. În timp ce această negare face furori în câmpul artistic-literar, împânzindu-l cu persoane cu atât mai carismatice cu cât declară mai plângăcios că nu se „simt nicăieri acasă”, câmpurile etice, morale şi ale justiţiei se găsesc adeseori în faţa unor fundături pe care le ocolesc printr-o aplicare a legii, care, cel puțin la o privire „din avion” pare arbitrară. „Nu e nimeni acasă” (medierile i-au expulzat pe toţi în spaţii mai mult sau mai puţin virtuale) şi totuşi pereţii mucegăiesc, vesela se sparge, zgomotele sunt asurzitoare. Se pare că doar atribuirea vinei mai face apel la subiect. O face „falsificândstarea de fapt” sau „potrivit rutinei gramaticale”? Sau întrebarea e inutilă: „rutina gramaticală” nefiind decât una dintre modalităţile de a „falsifica starea de fapt”? Procesul a devenit o alegorie a gândirii occidentale tocmai pentru că a scos în evidenţă nu atât absurditatea atribuirii vinei unui „subiect plecat de acasă”, cât felul absurd de a identifica „subiectul” căruia i s-ar atribui vina. Până la urmă unica unealtă de identificare devine Numirea. (Până și un prozator luxuriant precum Proust declara că povestirea a început să curgă doar după ce a găsit Numele). Dacă am continua cu logica de până acum am ajunge să susținem că actul justiţiar e unul asemănător Facerii: o putere conexează un nume cu o faptă. Cu cât gradul de generalizare (sau chiar universalizare) al Numirii este mai mare cu atât puterea este/pare mai teribilă („Fiul Omului”… şi „K.” la antipodul său). În tradiția iudaică și creștină Legământul și Porunca reprezintă primul mod de conexare al Puterii cu omul. Facerea, după cum e văzută de André LaCocque și Paul Ricoeur, imprimă ordinea prin identitatea dintre istorie și povestire. Numai o astfel de identitate poate jongla cu răul inexplicabil al păcatului originar, al seducerii. Nu vom putea niciodată gândi îndeajuns felul în care răul e primul care aduce în scenă logica excepționalului captată în poveste (Eva, Avraam, Iov) și reconvertită prin Isus în supraabundență (economie a darului sau cheltuire). Chiar dacă omul s-a emancipat de poveste și legământul a fost înlocuit de justiție&dreptate și în general de o logică contractuală, a echivalenței putem observa un soi de sacru camuflat în profan și mai ales un profan camuflat în sacru (după logica Marelui Inchizitor) ce îl lasă pe individ la fel de vulnerabil ca oricând în fața unei ordini generate prin identificarea poveștii cu istoria.

            Revenind, putem spune că orice limbaj se mândreşte cu generalitatea Numelor pe care le inserează în discurs, şi care, la limită pot fi înţelese doar de cei specializaţi în respectivul limbaj. Restul, trebuie să creadă pe cuvânt specialistul. Tocmai de aceea, discursul democraţiilor socităţilor de spectacol e nevoit să controleze (sau mai politic corect să „dirijeze”) natura contractuală a relaţiilor dintre indivizi prin creditarea „extra-discursivă” pe care vulgul i-o acordă prin pârghiile încrederii într-un lider sau altul. Avem încredere într-un nume pentru ca pare să garanteze climatul de justiţie al schimbului dintre noi şi pare să garanteze justeţea pentru că avem încredere în el. Electoratul şi liderul politic par să fie închişi în paradoxul prizonierului[i]. Liderul e cu atât mai de calitate cu cât mimează discursiv cheltuirea… cu cât transformă cheltuirea în contract. Sau, mai bine spus, el se cheltuie pe sine în măsura în care garantează cât mai multe contracte celor cărora le inspiră încredere. Dorința lui de bine devine trup și sânge pentru micii investitori și bugetari, în timp ce rămâne pâine și vin pentru marii jucători. Trecerea de la legamânt la contract s-a dovedit a fi una dintre cele mai perverse turnuri pe care, cel puţin din punct de vedere antropologic, putem să le constatăm. “Forţa brutală” care era un „agent economic” la începuturile capitalismului așa cum îl descrie Marx, a fost înlocuită de încredere (una înșelată, desigur). Şi nu e vorba numai de prozaicele lamentări ale pensionaului dezamăgit de deputat, ci de mecanismul economic care funţionează numai lubrifiat cu încrederea pervertită. După cum a dovedit-o recenta criză financiară agențiile de rating nu au făcut decât să măsluiască gradul de siguranță a investițiilor. Încrederea pervertită atinge o cotă mai mare de abjecţie decât fosta suspiciune din regimurile comuniste în măsura în care aruncă indivizii în jocul contractual dezactivându-le orice vigilenţă. Noile oraşe-corturi care împânzesc America sunt rezultatul acestei dezactivări. Falimentul Irlandei la fel. Iluzia materialistă prin care agentul economic „onest” (sau să-i spunem „rudimentar”) se conduce îl face inapt în a descifra semnele altfel decât în mod iconic. Un agent-economic experimentat acordă cel puţin aceeaşi atenţie „zvonurilor” pe cât acordă cifrelor de pe ecran. Investitorul „rudimentar” nu exclude numai posibilitatea unei maşinării care „îl minte”, ci îl face inapt să urmărească jocul între cunoaştere şi non-cunoaştere în care se zbate orice discurs. Televiziunea a jucat un rol masiv în dezactivarea suspiciunii și vigilenței la un nivel mai profund decât ne imaginăm şi a făcut-o cu atât mai mult cu cât s-a apropiat de divertisment în modul de tratare a oricărei ştiri, preluând de la showbiz ideea de personaj. Personajele sunt gata montate, construite de la un cap la altul, cu o coerenţă de caracter (sau cel puțin de temperament) demnă de un subiect „întors acasă”, urmând în mod cât se poate de natural firul liniștitor al istoriei contopite cu povestea și povestirea. Fie că le urmăriți la talk-showurile politice, fie pe Cultural sau chiar la lansările de carte din oraşele de provincie personajele vă duc mereu într-o atât de dorită stare de transă, vă acaparează. Orice ar spune şi oricât de tare s-ar contrazice nu vor deveni niciodată disonante cu ele însele. Personajul exclude cheltuiala din discurs tocmai în momentul în care o mimează. Pierderea carismatică și montată de sine e drumul cel mai sigur pentru obținerea unei poziții de putere. Show-ul este negocierea unui contract ascuns. Show-ul este piața perversă în care cheltuirea se camuflează în contract și contractul în cheltuire.

            Lucrurile stau așa nu numai datorită atât de dezbătutelor trăsături umane precum invidia, dorința de onoruri sau de recunoaștere socială (susținută mai nou de consum), cât mai ales a ceea ce pentru psihologia post-psihanaitică devine un defect, mai degrabă decât o calitate care până deunăzi garanta „autonomia” subiectului. Este vorba de ceea ce s-ar numi iluzia uni „experimentator divin”. Schopenhauer o descoperise deja când spunea că „finalitatea este introdusă în natură de intelectul care, după aceea se minunează în fața unui miracol pe care chiar el l-a creat”. La nivel psihologic, lucrurile pot lua o turnură delirantă: evenimentele care contrazic o explicație în care individul are încredere, nu duc la dispariția explicației, ci la elaborarea unei „teorii” și mai stufoase sau sofisticate care să o justifice (iată un motiv pentru care trei sferturi din telespectatori o mai caută pe Elodia sau continuă să voteze aceeași clasă politică de vreo 20 de ani sau poate investi cu funcții politice personaje sinistre de genul Becali, Vadim, Vanghelie). Nevoia de a puncta, de a face ordine prin unirea istoriei cu povestea continuă să producă false miracole. Personajul le întruchipează. Dacă e să dăm crezare unui mare autor care spunea că prostia este nevoia de a concluziona atunci putem spune că personajele sunt cu atât mai deștepte cu cât se străduie să fie mai proaste, asezondu-și discursul cu generalități și termeni de specialitate inserați în cea mai clasică intirgă: a binelui care învinge răul sau al poeziei care învinge banalul. Fascinate de ele însele și fascinând auditoriul, exclud paradoxul funcționării oricărei cunoașteri: continua descoperire a falselor minuni ale intelectului, falsificând astfel „starea de fapt” și chiar limitele unei „rutine gramaticale” („Dacă nu știu că nu știu, cred că știu; dacă nu știu că știu, cred că nu știu”).

   Oana Pughineanu


[i] Paradoxul Prizonierului formulat de matematicianul Albert Tucker demonstrază îndeajuns de convingător modul în care judecata rațională atârnă de elementul “încredere”. Doi prizonieri acuzați de jaf armat sunt închiși în celule diferite unde li se explică, la fiecare în parte, că datorită insuficienței probelor dacă nici unul dintre ei nu recunoaște fapta, pot fi acuzați doar de posesie ilegală de arme și, prin urmare, vor fi închiși 6 luni. Dacă ambii confesează pedeapsa este de 2 ani de închisoare. Dacă unul dintre ei confesează și celălalt nu, primul va fi considerat martor și va fi eliberat, iar celălalt va fi închis pentru 20 de ani. Nu e greu de identificat care dintre prizonieri (electoratul sau clasa politică) depune mai repede mărturie pentru stabilirea rapidă și eficientă a“adevărului”.

 Așadar, acesta este textul pe baza căruia am scris Contraeditorialul de mai jos.

Liviu Drugus, 9 martie 2012

 

Editorialul Oanei Pughineanu – o preferata a mea in materie de publicistica de buna calitate – din revista Tribuna nr. 220, 1-15 noiembrie 2011, p.3 (www.revistatribuna.ro/arhiva.php) m-a obligat la lecturi repetate, la analize separate folosind grile de lectura diferite, la cautarea eventualelor mele erori (de interpretare) sau scapari (din cauza vitezei) pentru a putea sa-mi justific presupusa si autoasumata mea calitate de critic. Editorialul este intitulat Trupul si sangele personajului, un titlu care nu trimite, luat în sine, la nimic si la aproape orice (personaj). Trebuie sa mai invoc aici un alt nume, acela al Ioanei Parvulescu, de la care am prelu(cr)at cateva sfaturi referitoare la metode de descifrare a mesajelor poetice sau publicistice, sfaturi pe care le-am extras din Cartea intrebarilor.

De ce un contraeditorial? Pentru că scrierea acestuia m-a obligat, înainte de a-l scrie,  să ma asigur că am înțeles bine mesajul editorialului. În cazul în care acest lucru nu s-a întâmplat, mai am o șansă: o eventuală precizare sau punere la punct din partea autoarei. Dacă nici acest lucru nu va exista, atunci mai există speranța că un cititor întâmplător al blogului meu va avea o înțelegere mai bună și mă va ajuta și pe mine să mă lămuresc. Pe scurt, subliniez și la modul practic faptul că avem nevoie de dialog exact în aceeași măsură în care avem nevoie de o  democrație autentică (nu originală, nu mioritică, nu balcanică). In fine, am convingerea că viitorul presei este blogul personalizat în dialog cu personaje de varii convingeri, pregatiri sau intentii. In fine, dar nu in cele din urma, cred in educatie ca solutie de prima si ultima instanta in obtinerea unui climat uman mai respirabil, mai confortabil si mai stimulabil pentru a ajuta omul sa probeze faptic daca este (sau nu) superior necuvantatoarelor. Si inca ceva: am convingerea (deja invechita…) ca orice cititor este un coautor, in sensul ca scriitorul se gandeste, atunci cand comite actul public al scrierii, la potentialii cititori, acestia influentandu-i, antefactum, gandirea. Am formulat acest lucru in ultimii ani ai deceniului 9 intr-un raspuns la intrebarile redactiei revistei Cronica (Iasi), raspuns intitulat ”Cititorul-coautor”. Mi-am reamintit de acest lucru mereu, dar m-am bucurat sa am si o confirmare din partea lui Amos Oz, care in dialogul sau cu Gabriel Liiceanu, din luna februarie 2012 de la Bucuresti, a afirmat transant: ”De fapt, cititorul este un coautor”.

Nu vom fi niciodata perfecti, ci vom fi permanent perfectibili. De aceea cred ca atitudinea lui Maiorescu de a nu fi iertator sau prea prietenos cu creatorii, de a nu ascunde sub pres erori sau idei maligne, este mereu actuala si dezirabila, indeosebi in cazul romanilor contemporani. Voi publica, in curand, prezentarea unei carti (autor Dorin Bodea) care a abordat aceasta spinoasa problema „cum sunt romanii”. Dupa o atenta lectura am aflat ca romanii prefera sa ia lucrurile la modul personal (vezi realitatile nostre din critica literara, viata politica sau dialogol soferilor in trafic). Orice mica observatie critica are drept prima consecinta tipatul de ajutor sau de revolta (adresat in primul rand clanului, famigliei sau breslei din care face parte): „Ba! S-a luat XY de mine! Hai sa vedem ce dracu facem cu el!”. Cum mai sunt romanii? Le place sa faca pe desteptii, desi sunt doar creativi si descurcareti pe termen scurt. Pana la a fi inteligenti este o cale atat de lunga…. Aduc in discutie o alta veche convingere a mea, despre care am scris doar imediat dupa 1989,  anume aceea ca ”saracia si prostia sunt cele doua fatete ale aceleiasi monede, numita individ sau societate”. Din nou ma bucur sa am o confirmare recenta din partea lui Dorin Bodea, care in cadrul lansarii cartii sale ”Romanii, un viitor previzibil?” la Universitatea George Bacovia din Bacau (22 februarie 2012), a declarat: ”Cercetările noastre au arătat că, în general, românii se consideră mai inteligenți decât ceilalți români, dar, în același timp, îi consideră și pe ceilalți români mai inteligenți decât media altor popoare. Și, dacă suntem așa inteligenți, de ce trăim așa de prost?, m-a întrebat odată un străin. Mărturisesc că nu am știut atunci ce să îi spun…”. Am amintit aici aceste cateva etnospecificitati (diferite insa ca ponderi pe zone geografice) pentru a-mi  explica mie insumi cum apar atitudinile extreme in urma unor demersuri critice. Cea mai frecventa forma de raspuns este nonraspunsul, ignorarea superioara a „adeversarului”. Urmatoarea (ca frecventa si pondere) este atacul la persoana (exploziv si acid la inceput apoi …liniste deplina). Din postarile mele de pana acum statistica arata astfel: exista o singura incercarea de a raspunde cat de cat cu aceeasi moneda (adica, daca tu ai cautat greseli in articolul lui X, las’ ca-ti gasesc si eu tie. Na! – Constantin Codreanu de la Cluj, ca raspuns la critica mea la articolul semnat de Jean Loup d’Autrecourt in Tribuna). O alta reactie a generat scantei si a dus la intreruperea dialogului cu autorul „criticat” – Aurel Bruma de la Iasi. Restul postarilor au fost tratate cu (fireasca?) indiferenta. Pe scurt spus, orice forma de reactie este posibila, doar ca au probabilitati de intamplare diferite. Nu in ultimul rand, incercarile mele de a invita la cooperare, de a face lucruri impreuna a primit, pana acum, zero raspunsuri (cu o mica exceptie, care viza scrierea unei carti de pe pozitii ideologice diametral opuse, deci un proiect mai mult decat dificil de realizat). Intamplator sau nu, majoritatea reactiilor si (non) dialogurilor mele provin de la parteneri clujeni, ocazie cu care reafirm sustinerea mea pentru Cluj ca sa devina capitala culturala a Europei in 2020.  In context, ma bucur sa spun si altora ca recent lansatul post TV Transilvania L!ive face un excelent serviciu acestei cauze. Si inca un exemplu de coerenta transilvana: la doar putin timp de la lansarea acestui post echipa CFR Cluj purta deja pe tricouri sigla noului post TV in chiar primul meci al returului (incheiat cu o victorie clujeana). Inclusiv campania electorala pentru alegerea conducerii Universitatii Babes Bolyiai a avut o nota de seriozitate si de occidentalism, cu sanse mari ca UBB sa devina cea mai puternica universitate din tara (mai ales daca va reusi sa fuzioneze cu celelelte universitati clujene). Este, poate, chiar misiunea clujeanului Catalin Baba, ministru al educatiei de a impulsiona procesul de fuzionare academica in toate marile centre ale tarii. „Small is not beatiful” in materie de cercetare adevarata. Vorbind din interiorul sistemului educational pot spune ca acest necesar proces integrationist nu se va putea face decat prin ordin de sus, de la finantatorul care este statul roman.

Acestea fiind spuse, voi purcede la o prezentare a continutului articolului editorial al clujencei Oanei Pughineanu (O.P), evident un continut vazut si inteles de mine, urmat de idei si propuneri cat se poate de personale. Am convingerea ca si alte intelegeri ale articolului editorial sunt posibile. Ar fi extraordinar ca acest articol (de exemplu) sa fie dat spre citire, rezumare si comentare unei grupe de studenti masteranzi sau doctoranzi in scopul de a vedea ca, de multe ori, una scriem si alta se intelege. Poate ca si din aceasta cauza am gasit de cuviinta sa aloc timp pentru acest gen (nou?) de „literatura de specialitate” si anume recenzarea articolelor.

In esenta, articolul editorial trateaza tema fascinatiei (si iluziei) (auto)cunoasterii de catre fiecare dintre personajele care populeaza un spatiu oarecare, la un moment dat. Iar ceea ce se cladeste pe iluzie nu poate fi decat efemer, alunecos, injositor pentru multi dintre noi si lipsit de un viitor previzibil. Cresterea cunoasterii nu inseamna neaparat mai multa inteligenta, din pacate, ci mai multa prostire, pacalire, degradare. Interesant (curios, ciudat, neasteptat) acest proces de deturnare a sensului optimist la cunoasterii este cuplat de catre O.P.  doar la cultura occidentala, concept greu de definit si de abordat en grosse. Sa fie asta doar rodul faptului ca acest editorial este inspirat din canadianul LaCocque si francezul Ricoeur? Deja o banuiala se instaleaza insidios, ca orice suspiciune  devenita usor patologica. Satul pana peste poate de cantitatea de furaciune intelectuala, de mimarea savanta a plusului de cunoastere noua si de pastisare a ceea ce apare in vestitul Vest, recunosc ca am devenit suspicios si carcotas atunci cand vad si doar cateva semne ca originalitatea este, de fapt, in alt parte, eventual chiar in acea parte care tocmai este blamata (de O.P.) ca fiind locul falsificarii starii de fapt prin mecanisme deja ancestrale (spirituale in primul rand).  Despre suspiciuni insa, mai spre final. Pot insa sa profit de context  si sa anunt aparitia unui site specializat pe scoaterea in vazul lumii a plagiatorilor si a „operei” lor (www.plagiate.ro). Site-ul ar putea avea ca motto „turnati aici”… Deja numarul plagiatelor dovedite creste de la zi la zi si vom avea surpriza sa aflam ca recunoasterea paternitatii unei idei nu este punctul tare al romanilor. Dar, subliniez, acuzatia de plagiat este cu totul altceva decat o simpla banuiala care, cum spuneam, planeaza peste o mare parte a culturii romane, inca influentata de moralitatea bolsevica a neplatirii drepturilor de autor, respectiv a nerecunoasterii dreptului de proprietate intelectuala, parte a sfintei proprietati personale. Asadar, testul de probare a atitudinii fata de furaciunea intelectuala ar fi: sustineti sau nu ACTA? Raspunsul va fi, cred, edificator.

Atractivitatea textului editorialului este obtinuta, dintru inceput, prin apelul la notorietatea unor nume, la citari si citate bine alese, graitoare prin ele insele, pe fondul unei preocupari pentru asigurarea unei coerente editorialului. Cred ca O.P.  dovedeste un real talent in a scrie rotund, placut, incitant si pe un ton degajat, fara sublinieri sau incercari de a demonstra ceva cu orice pret. Despre modul concret de (ne)citare, despre folosirea (sau nu a) ghilimelelor, despre inexistenţa trimiterilor la surse precise şi alte lucruri mărunte – mai spre sfarsit.

Un gand nu vine cand vreau eu, ci cand vrea el…”. Asa incepe O.P. editorialul, cu o trimitere la Nietzsche, cel care se (auto)prezinta – prin deconstructiva negare a posibilitatii gandirii subiectului de catre el insusi, a autocunoasterii – ca un precursor al postmodernismului. Subiectul este gandit de gandul slobod si imprevizibil, ceea ce inseamna ca subiectul nu numai ca nu este ganditor (in general), dar nici nu se poate gandi pe sine (in particular). Prin acest rationament nitzschean si anticartezian cultura Occidentului nu accepta/ nu permite autocunoasterea prin gandire autoreflexiva. Dar imposibilitatea cunoasterii de sine, pune un mare semn de intrebare asupra tuturor esafodajelor rationale care intemeiaza logica juridica, judecata morala sau axiologia aspectelor etice. Mai exact, semnul de intrebare este adresat intregii ordini umane crestine – trecuta, prezenta si viitoare, cu preocuparea de a decupla cultura occidentala de alte culturi. Ordinea carteziana/ rationala este subminata nu doar de Nietzsche, ci si de „noua ordine” profetita de Marx ca solutie la dezordinea capitalista, dar – surprinzator – O.P. nu face nicio trimitere, fie si en passant, la (dez)ordinea comunista deja trecută sau inca prezenta in Asia. (Pun asta pe seama junetii dnei O.P. care nu a cunoscut prea multi ani dictatura comunista). Aplicarea legii juridice pare, (in lipsa altor mijloace de armonizare umana) – spune O.P. – una arbitrara, aceasta fiind un surogat de solutie la infinitatea de cazuri particulare care vor fi inghesuite intr-un numar limitat de situatii ipotetice numite reglementari juridice/ legislative. Concluzia (pesimist-nihilista-agnostica) ar fi ca lipsa autocunoasterii genereaza anxietate, angoasa si alienare, toate acestea definindu-se prin „lipsa de acasa” a subiectului/ persoanei/ personajului. De aici si pana la afrrmarea arbitrarietatii oricarei reglementari juridico-morale (occidentale) este mai putin de jumatate de pas. De fapt, O.P. contesta ideea occidentala de justitie/ justete/ dreptate/ legalitate/ normalitate/ legitimitate si submineaza temeiurile ontologice si axiologice ale modului in care omul/ individul/ persoana/ personajul isi poate manifesta libertatea prin auto-cunoastere (respectiv libertatea de a decide in cunostinta de cauza in privinta propriei sale soarte/ existente). Consecinta unei asemenea situatii eminamente negative si alienante face ca subiectul sa fie strivit tocmai de excesiva grija a „sistemului” de a se asigura ca acesta se simte liber, ca are libertate de negociere si de decizie (in functie de lungimea lantului, desigur), si ca se lasa chiar asistat in exercitarea deplina a drepturilor si libertatilor sale fundametale (asemanarea cu situatia din sistemele totalitare, comuniste, fasciste, religioase etc. este evidenta).  Pe scurt, omul este  pacalit/ prostit/ pervertit tocmai prin existenta sa din ce in ce mai virtuala (informatizarea, bat-o vina!)., in timp ce in jurul sau totul se degradeaza, putrezeste si se descompune: „peretii mucegaiesc, vesela se sparge, zgomotele sunt asurzitoare” (O.P.). Mai mult, singura ipostaza in care subiectul este observat, bagat in seama adicatelea,  este atunci cand trebuie gasit un vinovat, un tap ispasitor. Abia atunci subiectul este incarnat (are trup si sange), devine vizibil la fel cum Creatorul insusi l-a faurit in cheie negativa (izgonindu-l din Rai), adica pacatos, gaunos, neimplinit, numai bun de manipulat si de jucat pe degete. Dar cine sunt sforarii si manipulatorii? As fi tentat sa cred ca este vorba despre „baietii destepti”, nevirtualizati si foarte terestri, micii dumnezei locali sau regionali care au retinut din crestinism indeosebi ideea ca sunt facuti (anume ei!) dupa chipul si asemanarea Domnului. Hiperbolizand ad maximum O.P. considera ca in Occident gandirea (arestata si ostracizata) se manifesta ca un adevarat proces (unul de intentie, in primul rand) prin care subiectul (neganditor, dar gandit)  este mereu judecat, invinuit, condamnat si, adesea, executat. Evident – citesc eu printre randurile editorialului – situatia este intolerabila, scandaloasa, insuportabila, tocmai prin absurdul ei. Cum adica (sustine O.P., in calitate de avocat din oficiu al apararii subiectului lipsit de aparare) sa invinuiesti un subiect ca a gresit, devreme ce el nici „nu este acasa” adica este alienat („plecat de-acasa”)? Dar posibilitatea (invinuirii fara vina) devine realitate (dureroasa), ne spune O.P., numai prin Numire, respectiv prin identificarea subiectului cu fapta (numindu-l pe inculpatul supus procesului de judecare cu insasi fapta pe care autoritatea o considera demna de a fi (ulterior) incriminata/ sanctionata. Imi vin acum in minte primele cuvinte ale (si refrenul) unui cantec celebru al formatiei Bonnie M: „Men gave names to all the animals/ in the beginning, in the beginning … long time ago”). Si daca tot am cazut in reveria gloriilor muzicale purtatoare de mesaje umane (Bonnie M in primul rand) sa ne reamintim si de „El lute”  (http://www.youtube.com/watch?v=Zu0JGaKap_k&feature=player_embedded) cel care prin lupta a ajuns sa cunoasca si partea frumoasa a vietii…).

O.P. acuza Occidentul ca si-a luat prea in serios rolul sau de judecator/ decident/ fauritor/ creator/ Dumnezeu/ si il invita sa devina smerit si egal al semenilor pe care i-a Numit invinuindu-i. Trimiterea la Facere/ Geneza/ Creatie nu este deloc intamplatoare: ”O putere conexeaza un nume si o fapta” scrie O.P. Prin aceasta, autoarea, in buna traditie a gandirii de stanga (tangential marxista) incrimineaza religia ca fiind la originea depersonalizarii umane, a construirii subiectului vinovat prin simplul fapt ca exista si faptuieste. Biblia este, cred, descrierea modelului organizatoric al unei lumi create prin vointa si porunca (logos) divina. Andre LaCocque si Paul Ricoeur sunt autorii – amintiti, in fuga, de O.P. si fara trimitere la o lucrare concreta – care au devoalat acest raport identitar dintre ”istorie” si ”povestire” si unde totul incepe cu un ”rau inexplicabil al pacatului originar”. Seductia si ispita vor deveni, in capitalismul occidental, modul de pacalire, de atragere in capcana pacatului si a vinovatiei ce va trebui, inevitabil, ispasita.

Dupa parerea mea, lacomia Evei (trasatura umana preluata ca fiind una pozitiva in modernitatea americana a ideologiei corporatiste sub sloganul ”greed is good” – lacomia e buna) avea o motivatie gnoseologica mai puternica decat interdictia suprema la cunoastere: curiozitatea dublata de incitarea unei fiinte taratoare. Asadar, lacomia (consumista a) Evei nu era atat de ordin material, cat de ordin informational (marul muscat fiind un simbol actual pentru informatie). Setea (cererea!) de consum informational al Evei este – economiceste vorbind – contrabalansata de oferta supergeneroasa a lui Iisus, cel care produce peste, paine si vin (elemente materiale) ca in comunismul deplin: „in conformitate cu necesitatile materiale mereu crescande ale oamenilor muncii” (ca sa incerc o readucere in memorie a limbajului de lemn marxist-leninist). Imaginea biblica a lui Iisus hranind multimea de 5000 de persoane cu cinci paini si doi pesti (in Matei si Marcu se scrie despre 4000 de persoane hranite cu sapte paini si pesti) este perfect consonanta cu „minunea” satisfacerii nevoilor electoratului doritor perpetuu de mai mult si mai bine. Cum? Prin promisiuni electorale. O.P. sugereaza aceasta inechitate perpetua folosind doua metafore biblice: „sacrificiul liderului ales se transforma in <trup si sange> pentru micii investitori si bugetari, si in <paine si vin> pentru marii investitori”. Traducand metaforele, beneficiile asteptate de catre simplii alegatori se concretizeaza in „asigurarea existentei biologice” (pentru marea majoritate) si a unui trai de huzur pentru elita economica a tarii. De aici, O.P. incepe disecarea mecanismului economico-politic capitalist, unul din ce in ce mai rafinat. Marx a analizat capitalismul modernitatii bazat pe forta si agresivitate, iar Oana Pughineanu analizeaza capitalismul postmodernitatii bazat pe promisiuni neonorate, pe incredere pervertita si permanent inselata. Fara a cita sursele (o obligatie elementara, chiar si intr-un bimensual nespecializat pe economie si finante) O.P. acuza agentiile de rating ca ar fi masluit coeficientii de risc ai institutiilor financiare (?!). Adica, spre deosebire de capitalismul clasic – unde pacalitii erau clasa muncitoare – in capitalismul actual, unul eminamente finaciar si bazat pe servicii, pacalitii sunt marii investitori, bursele si bugetele statelor. Minciuna financiar-capitalista depaseste in „abjectie” minciuna propagandist-comunista, ne asigura autoarea. Bazandu-se pe informatii din octombrie-noiembrie trecut O.P. descrie (cu o placere ascunsa…) dimensiunile dezastrului actual: „Noile orase-corturi care impanzesc America sunt rezultatul acestei dezactivari (a vigilentei marilor investitori – L.D.). Falimentul Irlandei la fel.”. Probabil Grecia era considerata pe atunci (cu cateva luni in urma) o poveste de succes…

Mai speculez putin aici pe tema esentei economiei de piata (raportul permanent dezechilibrat dintre cerere si oferta), respectiv ca femininul este simbolul unei cereri mereu nesatisfacute, in timp ce masculinul ofera (pe cat posibil mai mult) mijloacele  necesare atingerii scopului formulat de cerere. Mai precizez ca economia de piata NU este o caracteristica a capitalismului, ci una care strabate istoria omenirii de la Facere la Refacere (Apocalipsa).

Revenind la editorialul O.P., inteleg ca actele justitiaro-economico-morale ale lui Iisus  au fost imitate de sistemul judiciar iluminist-rationalist-profan care s-a substituit nu numai Fiului, ci chiar Tatalui Creator in vasta operatie de asanare a pacatului originar prin identificarea subiectilor vinovati si Numiti ca atare. Contractualismul rousseau-ian este nu doar „acordul partilor”, ci si acceptul uneia dintre parti de a fi judecata si invinuita, invocand norme canonice inventate de oameni (doar ca reverberatii ale Poruncii divine). Biserica – a carei misiune, viziune si obiective declarate (ca sa ma exprim in termeni manageriali) sunt tocmai mantuirea oamenilor – a oferit un model de justitie deopotriva transcendental si imanent, preluand adesea idei si structuri din profanul management corporatist. Promisa mantuire va fi, cu certitudine, un apanaj al lumii de apoi… Dar nu numai justitia profana a preluat modelul biblic al mantuirii, ci si democratia occidentala, axata pe legea contractelor si a medierilor. Acest tip de democratie ofera un vast spectacol al jocurilor de putere, joc in care alegatorul (subiectul) delega in mod voluntar puterea de decizie asupra tuturor alegatorilor. Cum are loc acest proces? Simplu. Prin alegeri, respectiv prin validarea autoritatii coercitive de catre fiecare subiect (vinovat, in primul rand, de increderea acordata sistemului in ansamblul sau si – concomitent – alesilor concreti). Dar cine sunt alesii? Eu i-as  descrie ca personaje actante care isi urmaresc propriile scopuri prin satisfacerea (evident, partiala) a scopurilor celorlalti.

Cred ca Metodologia Scop Mijloc (MSM) explica mecanismul politico-economico-etic valabil pentru orice societate umana, indiferent de perioada istorica sau localizarea geografica. Osmoza alegator-ales este uneori atat de puternica incat fiecare ajunge sa fie captivul (supusul) celuilalt, iar iesirea din acest cerc vicios este posibila doar prin tradare, prin neonorarea promisiunilor, prin incalcarea contractelor. In ultima instanta, tradarea este o forma de libertate si o manifestare a liberului arbitru.  Desigur, libertatile asumate presupun costuri asumate si responsabilitati asumate. O.P. face trimitere la varianta antica modernizata a Dilemei Detinutilor (tradusa, in majoritatea surselor de la noi, inclusiv de catre O.P., prin Dilema Prizonierului. Am semnalat in mai multe randuri aceasta traducere incorecta, dar, exact ca si in cazul criticii mele la adresa ineptei constructii „mijloace media”, ambele au fost considerate de catre (marii!) specialisti in lingvistica drept forme corecte. Urmeaza, probabil validarea drept corecte a expresiilor „succesuri”, „goagal”, etc.).  Precizez ca varianta pe care o predau eu studentilor si pe care o promovez prin articole este una care pledeaza pentru cooperare si pe respectarea conventiilor intre actanti, in timp de varianta clasica, invocata si de O.P. este cea care descrie castigul ca rezultat firesc al tradarii.  In varianta Dilemei Detinutilor promovata de mine exista trei scenarii fundamentale intre care cei doi actanti au de ales: I. Cooperae (amandoi castiga, desi destul de putin); II. Non-cooperare (ambii au de pierdut); III. Cooperare urmata de tradarea unuia dintre ei – care ia totul, obtinand un castig urias concomitent cu o pierdere uriasa pentru cel tradat. Aparent, acest model este o incitare la tradare, la neincredere fata de parteneri. In realitate, castigul obtinut prin tradare este unul extrem de pagubos, riscant si chiar mortal. (Exemplific aici cu a) modul in care s-au facut privatizarile si infiintarile de societati comerciale in Romania anilor 90, cu sacrificarea celor de buna credinta (naivii); b) modul de tranzitare de la bolsevismul sovietic dictatorial la democratismul occidental, prin sacrificarea URSS ca entitate actanta si pierdanta. In faza ulterioara, pierdantii devin actori principali, jocul fiind reluat in asteptarea pacalirii fostilor castigatori. Asadar, trebuie luata in calcul si razbunarea care este un motor adesea foarte puternic.).

Inteleg din articol ca esenta postmoderna a capitalismului financiar (cf. Lenin, acesta este „stadiul cel mai inalt si ultim al capitalismului”) o constituie minciuna/ dezinformarea/ manipularea/ zvonistica etc. Totul devine spectacol informational televizat, inclusiv stirile financiare se doresc a fi cat mai spectaculare. Showbizz urile ne ofera cohorte intregi de personaje care manipuleaza pe fata, induc stari linistitoare de adormire a vigilentei acolo unde oamenii ar trebui sa fie alertati, si induc false panici in situatii in care de fapt nu se intampla nimic deosebit. Piata imaginilor televizate devine masa de negociere intre furnizorul si consumatorul de informatii. Cred ca apogeul demonstratiei propuse de O.P. il constituie paragraful despre finalitatea actiunii umane. Aici chiar plusez si intreb: oare noi stim cu adevarat ce vrem? Oare stim care sunt sau ar putea fi consecintele viitoare ale actiunilor noastre? In viziune schopenhaueriana, ne asigura O.P.finalitatea este introdusa in natura de intelectul care, dupa aceea se minuneaza in fata unui miracol pe care chiar el l-a creat”. Adica, traduc eu, finalitatea este o iluzie, o amagire, la fel cum iluzorie era si presupunerea ca noi, subiectii, ne-am putea autocunoaste. Opinia/ convingerea mea este ca, iluzorii sau nu, toti oamenii isi fixeaza scopuri, le aloca mijloace mai mult sau mai putin adecvate pentru a le atinge si isi ajusteaza permanent atat scopurile cat si mijloacele pentru optimizarea rezultatelor obtinute, adica construirea unui real care sa fie cat mai aproape de real (am redat esentializat continutul MSM). De aceea, scopurile trebuie clar formulate, mijloacele alese sa fie nu doar adecvate scopurilor, ci si agreate de semeni, iar rezultatele ar trebui sa fie perfect transparente, Daca ar fi sa aduc si eu o critica capitalismului si democratiei de sorginte occidentala aceasta ar fi referitoare la lipsa de transparenta a rezultatelor actiunilor (secret bancar, secret profesional, secret de stat etc., toate acestea insemnand ca se folosesc (mult prea frecvent) mijloace nedemne, incorecte, paralegale etc. Cred ca acesta (solicitarea deschiderii transparente spre toti semenii) a fost si punctrul tare al restructurarii gorbacioviste bazate pe glasnosti.

Pentru O.P. este condamnabil faptul ca ne lasam mereu pacaliti, ca nu invatam din experienta si ca votam personaje politice sinistre gen Becali, Vadim sau Vanghelie (Diaconescu Dan fiind si el amintit tangential). Aceasta ar insemna ca romanii sunt lipsiti de discernamant si, fatalmente, mereu usor de pacalit. Dar O.P. nu realizeaza, cred, ca prezenta masiva, insistenta si persistenta a clovnilor si magicienilor de mana patra vizeaza tocmai obturarea imaginii marilor sforari, a celor care cu adevarat stabilesc scopuri in numele nostru pentru ca apoi sa-si vada linistiti de atingerea propriilor lor scopuri. In contextul analizei facute de O.P., stralucesc prin lipsa mari mincinosi ai istoriei recente (Ion Iliescu, Adrian Nastase, ministrul Ioan Muresan, Sorin Apostol, mari judecatori si magistrati care au distrus destine etc. etc.).

Citand (fara a cita!) un „mare autor” care definea prostia ca nevoie de a concluziona, O.P. sustine (in loc de concluzie!) ca putreziciunea problemei personajului rezida in paradoxul functionarii cunoasterii: „Daca nu stiu ca nu stiu, cred ca stiu; daca nu stiu ca stiu, cred ca nu stiu”.  Altfel spus, ignoranta este dublu pernicioasa: o data este legata de cunoastere si o data este legata de necunoastere. Necunoasterea necunoasterii (din prima parte a aforismului) mi se pare a fi apogeul prostiei umane, drept pentru care am formulat, cu multi ani in urma (vreo trei decenii…), urmatoarea definitie a prostului: ”prostul este unul care o face pe desteptul”. (Interesant de citit articolul lui Ion Militaru Despre prostie  http://www.omniscop.ro/slider/despre-prostie/ )

De fapt, mimarea prostiei este insasi cheia (foarte inteligenta!) pentru obtinerea succesului pentru personajul care joaca acelasi joc, politico-economic si/ sau economico-politic, de prostire a adversarului cu care se afla in competitie. De fapt, concurenta si cooperarea coexista, fapt care a generat si conceptul de co-oncurenta (co-opetition). Nu am la indemana informatia referitoare la paternitatea conceptului de co-opetition, dar ma grabesc sa declar ca nu sunt eu tatal.

Spuneam la inceput ca orice scriitura ar trebui sa sublinieze si sa diferentieze clar partea de originalitate de cea de ”imprumut” tocmai pentru a descuraja tentatiile sau impresiile de asumare prin alunecare sau prin glisare a imaginii de paternitate. Printre tehnicile de creare a iluziei de paternitate a unor idei se afla si ”tehnica recenziei subliminale”, adica a unei recenzii care nu este declarata ca atare, dar care este, de fapt, o recenzie. Amintesc, in context, ca navigand pe forumuri sa vad si alte reactii la alte articole ale O.P. (interesant, acest articol, postat pe blog, nu are niciun comentariu internautic imediat. Comentariul de fata este bazat pe lecturarea formei print a acestui articol), asadar citind opiniile forumistilor referitoare la alte articole postate de O.P. pe site ul CriticAtac, citesc cu mirare, intr-un noian de laude si de superlative, opinia unui forumist care semna Mortar: ”Doamne! Dar asta este o recenzie!”. Este adevarat, ceilalti forumisti au ignorat total aceasta observatie, continuand cu laudele si aprecierile pozitive.

Este posibil ca placerea lecturii sa fie asigurata de faptul ca lucrarea este impanata cu citate sau nume celebre (Mortar ar spune ca asta s-a facut ”in scopul distragerii atentiei de la o eventuala banuiala ca ne aflam, de fapt, in fata unei recenzii si nu a unui articol original”). De asemenea, folosirea in exces a pronumelui personal la persoana I-a plural (”noi”), in loc de autoasumativul ”eu” este menita a crea o alta iluzie a paternitatii, respectiv iluzia unei aderari a unui autor (de fapt, autorul recenzat) la ideile prezentate de semnatarul articolului/ cartii.

 Sugerez aici, ca o posibila maniera de publicare a unor articole, urmatoarea structura (evident, cu alte variante posibile): afirmarea (in mod direct sau indirect) a motivatiei si scopului scrierii acelui articol/ acelei carti; descrierea contextului ideatic/ ideologic/ cultural in care a aparut tema si modul specific in care se va aborda acea tema; dificultatile intalnite pe parcursul cercetarii si scrierii articolului/ cartii; aspectele inedite descoperite pe parcursul documentarii/ cercetarii/ scrierii; concluziile originale la care s-a ajuns; expectatii/ sperante/ propuneri de noi piste de cercetare. In marea majoritate a articolelor/ cartilor aceste structuri lipsesc sau sunt lasate sa fie descoperite de cititor. Evident un articol bun nu este in mod necesar si un articol original; pot prezenta interes si readuceri in atentia contemporanilor a unor teme insuficient tratate, pot fi facute sinteze interesante si utile ale unor cercetari anterioare pe o tema data etc. Dar, in toate variantele posibile sugerate sau dorite, respectul fata de cititor trebuie sa ramana o constanta. Citarea corecta si completa a surselor este, cred, cea mai importanta forma de respect. Evitarea declararii ca un articol este de fapt o recenzie obliga la formulari neutre de genul: se spune ca…; unii autori cred ca….; noi am dori sa…; etc. Eliminarea suspiciunii de plagiat sau de substituire a unui articol original cu o recenzie se poate face foarte simplu prin trimiteri exacte sau prin sublinierea ca ideea cuare este preluata de la autorul XY. Spre exemplu, lucrarea lui Lacoque ”Election and Peoplehood” (1991) si cartea lui Paul Ricoeur ”Reflections on the Just” (2001) au o legatura foarte stransa cu ideile formulate de O.P. in articolul ei, dar fara o cunoastere a celor doua lucrari nu ma pot pronunta daca cele doua lucrari stau la baza articolului semnat de O.P.  In lipsa unei lamuriri exprese si precise din partea autoarei cred ca va merita efortul de a face o verificare a paternitatii ideilor O.P. in raport cu cele doua lucrari.

Citarea incompleta este, si ea, o o forma de lipsa de respect fata de cititorul-coautor. Si in cazul articolului editorial semnat de O.P. am gasit astfel de forme de eludare a claritatii si transparentei auctoriale. Citate preluate si redate intre ghilimele, dar fara a cita lucrarea de unde s-a facut preluarea, editura, orasul, anul si pagina, intaresc banuiala ca autoarea nu a intentionat sa sublinieze paternitatea unor idei, ci, dimpotriva, sa lase o ceata care sa faca paternitatea/ maternitatea cat mai obscure posibil….

Nu pot incheia aceste randuri fara a sublinia (din nou!) ca am aprecieri cat se poate de pozitive referitoare la tema aleasa (manipularea informationala in capitalismul occidental). Modul de scriere al O.P. este unul drag mie, aluzivul alterand cu stilul direct, sugestia alternand cu trimiterile la concret, mod de scriere – care, citit cu atentie – incita la reflexie si la speculatie, indiferent de pozitia ideologica a cititorului-coautor. Tocmai aceste calitati si virtuti obliga autoarea la un demers care sa elimine suspiciunile, acuzele sau falsele certitudini ale unor critici extrem de exigenti.

Liviu Drugus             www.liviudrugus.ro    http://liviudruguswordpress.com

Sat Valea Adanca,                                             3 martie 2012

Comuna Miroslava,

Judetul Iasi

Anunțuri

Un răspuns la „O secvență din viata subiectului Oana Pughineanu văzut(ă) ca personaj sau Despre prostirea prostimii cu prostii prostesti de catre prosti profesionisti

  1. Pingback:Cu prostia pre inteligență călcând (I) | liviudrugus

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: